Traducere de Emilia Dolcu
Viorel Dumitracu Gheorghe Puiu
1
 Textul este reprodus dup:  Arthur Schopenhauer,LE MONDE COMME VOLONTÉ ET COMME REPRÉSENTATION,Paris, Librairie Félix Alcan, i coroborat cu Arthur SchopenhauerDie Welt als Wille und Vorstellung, îngrijit de Arthur Hübscher, ed a 3-a, Editura Brockaus, Wiesbaden, 1972.
© Toate drepturile asupra acestei ediii aparin Editurii Moldova – Iai -6600
2
PROSLOGION
Nu vedem în aceast pre-cuvântare un model tipic de studiu introductiv. Nu vedem nici caracteristicile a ceea ce numim postfa. Este, poate, mai aproape de adevr, o încercare de a ispiti filosofia cu avatarurile ei cu tot. Filosofia cea mare, aa cum este filosofia lui Schopenhauer i destinul ei trist. E o permanent împotrivire în Schopenhauer, un refuz sistematic, o negaie constant care devine, în final, afirmaie. Atât cât poate fi de mult o negaie afirmat! E îns rostul filosofiei de a iei din paradox cultivându-l: Aa cum face Michel Guérin în lucrareaNietzsche.Socrate heroïque (Grasset, 1975). Mai toat tradiia vede în neadevrul lui Nietzsche un totalitarism nihilist. Dar nu spune oare filosoful, înDincolo de bine i de ru, c Neadevrul nu este falsul i c Neadevrul este o condiie a vieii? Nu spune el c este vinovat Cartesius, cu toat egologia lui, de a certifica adevruri dintr-un domeniu (existena, eul) cu adevruri din alt domeniu (gândirea)? Ne-am obinuit s citim prea repede, în diagonal, s catalogm i s clasificm ceea ce nu poate fi nici catalogat, nici clasificat. Judecm dup mizera noastr msur i învinovim filosofii care au singura vin de a exista. Ne rzboim cu categoriile noastre de împrumut i facem procese de intenie nevinovailor. Se pleac de la o
 vorb a lui Nietzsche care spune c odat cu Socrate începe declinul filosofiei greceti. Vina lui Socrate este aceea de a fi fost fiul unui sculptor. i din acest motiv s fie Nietzsche un anti-Socrate? Ba! Nietzsche e un Socrate eroic, un dincolo de Socrate, aa cum este Schopenhauer un dincolo de Kant.
Pentru Platon idealul cunoaterii este simplul i
4
 
 Arthur Schopenhauer adevrul, este Unul. Nietzsche repudiaz prejudecata adevrului ca Unu i îi substituie perspectiva voinei de putere, o perspectiv dionysiac. O face i Henri Joly în Le renversement Platonicien (Vrin, Paris, 1974) atunci când denun „postulatul anistoric al sensului“ care revine la a afirma separarea autorului i a epocii de text. Separarea se face prin raportarea la context a sensului în general, la sensul istoric i semantic fa cu apariia textului în sine. În realitate e vorba de a nu ceda facilitilor „eternului prezent“ i de a recdea „hors du sens“. E vorba, la rigoare, de actul hermeneutului i de riscul imens cuprins în actul hemeneutic. Un risc care posed puterea de a în-fiina i, la fel de bine, de a des-fiina. Cci, pân la urm, hermeneutul e groparul textului pe care vrea s-l salveze. Justiia nu e în acest caz nici mcar moral pentru c sunt zone ale contiinei în care justiia e superlativ prin absen. Problema e aceea a unei „orientri filosofice“ (Marcel Conche. Orientation philosophique. Ed. de Megare, 1974). Adic dac este filosofia o cercetare a sensului, i dac îi propune de la început un scop sau un parcurs (concluzie), atunci ne intereseaz i cum acest parcurs este orientat. M.Conche stabilete, tentând soluia, o diferen întreorientarea-în i orientarea-spre i face s depind diferena de o alta: de diferena dintre cunoatere i gândire. E vorba, de fapt, de o determinare a obiectului filosofiei. Filosofia gândete, zice autorul, dar de cunoscut nu poate cunoate. Obiectul filosofiei devine astfel „gândibilul“, ceea ce poate fi gândit (le  pensable), nu ceea ce poate fi cunoscut. Orientarea filosofiei  va fi deciorientare-spre. Schopenhauer, se va vedea, e un maestru al artei combinatorii.  Vauvenargues, mai mult ironic decât dezamgit, ne
spune c noi apreciem prea puin filosofii pentru c ei nu ne  vorbesc îndeajuns de lucruri pe care le cunoatem. i de
5
 
Lumea ca voin i reprezentare dou mii de ani lumea se strduie s-l dezmint. Suntem mereu alturi i deranjai de nerecunoaterea unei proprieti uzurpate. Nu vrem (sau nu tim) s înelegem c Platon dezvluie natura gândului i Aristotel pe aceea a gânditului, c Isus relev divinul dinluntrul gânditorului, iar Cartesius face din gânditor începutul filosofiei (T.Maiorescu,Scrieri din tineree, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1981, p. 107). La fel Kant cu transcendentalul, Hegel care comand contiinei s-i povesteasc epopeea i Schopenhauer, Bergson i Husserl care fac din intuiie o însoitoare a egoului.
tim, de la Sfântul Augustin, c nu l-am cuta pe Dumnezeu dac nu am ti c l-am gsi. i nu ne mulumim cu aceasta de parc ar fi puin lucru. Încercm s ne salvm, aa cum ne înva Augustin: Doamne, d-ne ce ne ceri i cere-ne ceea ce ne dai. i noi, nechemaii, filosofm în marginea spuselor. Erezie! Aa cum e acuzat, pe drept sau nu, Luther, vinovat de a fi exagerat pe acelai Augustin care se confeseaz: iubete pe Dumnezeu i f ce vrei. Da, dar când iubeti pe Dumnezeu nu mai faci ce vrei, ci ceea ce trebuie. De aici pleac Luther i protestantismul cruia, patern, îi d natere: pctuiete oricât de mult, dar crede i mai mult. Iat limite, „peratologii“, de la care pleac i la care ajunge Schopenhauer. Cu Tertulian (credo quia absurdum), cu Anselm (credo ut intelligam), cu Luther (intelliga ut credam), cu Cartesius i silogismul lui egologic i divin, cu Spinoza i determinarea negativ (negatio est non esse). De unde toate acestea? De la un sceptic optimist care se strduie s ne învee c suntem nite reamintii uitai (Socrate) i de la un sclav stoic care ne spune, într-unManual pe care nici mcar nu l-a scris singur, c suntem doar închipuiri i nicidecum ceea ce vrem s prem (Epictet). Plasai între extreme, suferim i limita i nelimita lor. i ne bucurm c
6
 
 Arthur Schopenhauer faptul are un nume - apeiron, pe care, savant, îl etimologizm. Ne jucm cu cuvintele uitând c ele sunt noi, i le cutm dedesubturi care s ne justifice. Frizm aa, netiui în infinitul care ne înspimânt, infinitul celuilalt pe care-l cutm disperai în propriul eu. Ce mai poate rmâne decât un senin i cinic pesimism! Unul pe care s-l suferim dac nu suntem în stare s ni-l asumm. S batem la ua tragicului i s ne sfârim odat cu neamul labdacizilor i al atrizilor. Aa devine liberul arbitru destin. Restul e Sartre, e L’imaginaire, e degradare a cunoaterii pe care o reprezint imaginea, e „srac rubedenie mental“ (Gilbert Durand, Structurile antropologice ale imaginarului, Ed. Univers. Bucureti, 1977, pag. 27).
Raiunea, cu toate subterfugiile ei, nu mai satisface. Intelectul e desuet. Mai degrab sensibilitatea cu diversul ei sensibil i cu reprezentarea a crei condiie este. Toat filosofia tradiional e tributar, într-un fel sau altul, intelectului. E nevoie de o revitalizare. S sfârim cu Ideea i cu absolutul ei. S-l punem pe Hegel la zid. Iat o situaie extrem de plcut lui Schopenhauer.Intelligere (de unde intellectus), ca verb, înseamn a înelege prin raiune, iar prin extensie înseamn a alege între lucruri cu ajutorul abstraciei.Sentir, ca verb, trimite la apercepia imediat, la comprehensiune intuitiv, la sentiment sau presentiment. Dup intelectualism nimic nu este de neîneles, totul poate fi cunoscut prin raiune, înelegere. Exponent nu este nici Platon i nici Aristotel. Modelul intelectualismului e Hegel i acordul dintre gândire i realitate. Istoric îns se vede c intelectualismul e sortit falimentului. La fel abstracia.
 Adevrata filosofie este idealismul, spune Schopenhauer, dar nu acela hegelian. Verbul latinescabstrahere înseamn a ridica, a scoate, a desface, a separa, încât raiunea este mijlocul, iar abstracia se erijeaz în procedeu. Supremul
7
 
Lumea ca voin i reprezentare abstraciei e în filosofie, adic exact acolo unde ar trebui s nu fie. Abstracia reduce i apoi definete, dar astfel svârete o eroare de procedeu. Instinctul, intuiia, voina au de îneles ceea ce raiunea nu poate ptrunde. i atunci
 voina, ca intuiie, este luarea de cunotin de instinct. Aa ajungem la filosofiile intuiiei, cu Pascal i cu spiritul lui de finee. înc dinDiscurs sur les passions de l’amour, Pascal face diferena dintre spiritul de finee i spiritul geometric, diferen dezvoltat apoi într-un capitol dinCugetri.Spiritul de fineetie,raiunea probeaz.De aceea exist raiuni pe care raiunea însi nu le cunoate. Inima ptrunde adevrul divin i relev adevrul metafizic. Ca în celebrulMemorial pascalian unde se vorbete de Dumnezeul lui Avraam, nu de acela al filosofilor i savanilor. Avem apoi pe Maine de Biran care pleac de la introspecie, de la eul tritor i privirea lui interioar. Lui Maine de Biran îi lipsete, dup F.Grandjean, anvergura spiritului care ar fi putut face din el un metafizician. Aceast anvergur nu-i lipsete îns lui Schopenhauer. În 1812 Maine de Biran publicEseu asupra  fundamentelor psihologiei i asupra raporturilor ei cu studiul naturii. Dup ase ani de la analizele lui Maine de Biran, Schopenhauer ajunge la afirmaii identice folosind metoda introspeciei. i aici apare primatul absolut al lui Schopenhauer asupra lui Bergson, pentru c filosoful german întreprinde cel dintâi un asediu al intelectului. Raiunea îi fabric o diversitate de concepte, dar ele lucreaz în vis. Raiunea nu posed decât forme pure i atunci suntem nevoii s-i opunem intuiia. Este adevrat c termenul deintuiie,aa cum îl folosete Schopenhauer, are înc o conotaie intelectual, aparine intelectului i din ea deriv conceptele (F.Grandjean, Un revolution dans la  philosophie,La doctrine de H.Bergson, F.Alcan, Paris, 1930, pp. 38-39). Intuiia lui Schopenhauer se aseamn intuiiei
8
 
 Arthur Schopenhauer sensibile kantiene. Din acest motiv este nevoie de o a treia facultate; s sesizeze realitatea metafizic i anume de  percepia intern,asemntoare simului intern la Maine de Biran. Aceast intimitate ne permite s percepem esena universului care este voina.
Mai târziu, Hartmann (Filosofia Incontientului) va prelua voina de la Schopenhauer i o va transforma într-o form inteligent dar incontient. Nietzsche modific voina de a tri i îi substituie voina de putere. Oricum, cu Schopenhauer voina reintr triumftoare în lume dup ce ieise umilit în raportul ei cu intelectul aa cum ni-l prezint Cartesius (Meditationes de prima philosophia, meditaia IV, „Despre adevr i falsitate“).
Demon al refuzului i refuzat, Schopenhauer îi trimite în 1813 teza de doctorat la Jena. Prin coresponden, universitatea îi confer titlul de doctor în filosofie. Lucrarea (Despre împtrita rdcin a principiului raiunii suficiente) este primit cu rceal i stârnete ironiile mamei lui Schopenhauer care spune despre carte c „trebuie s fie ceva de spierie“. Principiul raiunii suficiente, deja formulat de Leibniz i Ch.Wolf stipuleaz c un fenomen nu se poate produce decât printr-o cauz care s-l poat explica în mod suficient. Trecând principiul din domeniul naturii în acela al aciunilor omeneti, urmeaz c orice aciune omeneasc este întemeiat pe un motiv suficient. Toate principiile raiunii se reduc astfel la principiul cauzalitii, i de aici simpatia lui Schopenhauer pentru categoria cauzalitii din Critica raiunii pure. Prefaa primei ediii aLumii ca voin i reprezentare, scris la Dresda, 1818, pune în mod imperativ câteva condiii de a cror respectare va da seam buna sau proasta citire a crii. Condiiile lecturii se adreseaz „cititorului ruvoitor“. Concepute sub form de „recomandri“, ele cer, mai întâi, o dubl lecturare a crii.
9
 
Lumea ca voin i reprezentare Prima presupune rbdarea i conduce la o a doua lectur al crei rezultat poate fi iluminarea. Apoi, lucru la care autorul ine foarte mult, este pregtirea lectorului pentruLumea ca voin i reprezentare prin însuirea coninutului tezei de doctorat a autorului. Ba filosoful merge pân acolo încât consider Despre împtrita rdcin a principiului raiunii suficiente drept o necesar introducere care ar trebui încorporat Crii întâi a marii lui lucrri. A treia recomandare schopenhauerian este devastatoare i ea a descurajat muli dintre potenialii lectori. S nu se apropie de Lumea ca voin i reprezentare acela care nu este familiarizat cu operele kantiene. Altfel degeaba „fierbe“ cititorul de nerbdare, i autorul prefer s-l supere decât s-i fie maculat opera printr-o lectur infidel.
Schopenhauer svârete infraciunea de a-i publica lucrarea într-o vreme în care contiina filosofic era despotic ocupat de Fichte. Schelling i, mai ales, Hegel. Lumea filosofic german îl sancioneaz imediat i drastic pe acela care va comite infamia de a-l concura pe autorul Fenomenologiei spiritului.DacDespre împtrita rdcin a  principiului raiunii suficientea fost apreciat de fostul su profesor de filosofie, Schulze, autorul lui Aenesidemus,într- un articol din Anunurile literare ale oraului Göttingen, i
 verbal de Goethe într-o discuie personal cu Schopenhauer, Lumea ca voin i reprezentare s-a bucurat de un tratament total inadecvat. Cartea apare în 1818 într-un singur volum. Dup 25 de am, filosoful adaug volumul al doilea, în condiiile în care din prima ediie nu s-a vândut aproape niciun exemplar. Dezgustat de contemporani, Schopenhauer nu este dezgustat i de omenire. Prefaa la ediia a doua (1844) arat limpede c nici contemporanilor i nici compatrioilor nu le este destinat cartea. Generaiilor urmtoare le este ea consacrat i lipsa de interes, firesc, îl
10
 
 Arthur Schopenhauer deranjeaz dar îl i îndârjete, încredinându-l o dat mai mult de valoarea operei sale. Fichte, Schelling, Hegel nu sunt decât nite „sofiti“ care pervertesc adevrata tiin. Împotriva lor e nevoie de un „rzbuntor” care s redea cinstea cuvenit adevrului.Filosofia universitar critic la modul absolut pe consacrai i prin ea universitarii germani iau act de existena lui Schopenhauer. Prefaa la ediia a doua aLumii ca voin...e un rzboi declarat împotriva lui Fichte i Schelling, care obosesc lumea cu „palavre”, i împotriva lui Hegel, un „arlatan“ i un „Caliban intelectual“. Numai la Nietzsche vom mai întâlni o asemenea vehemen.
În 1836 publicDespre voina în natur, o completare la Lumea ca voin i reprezentare, fr îns ca tcerea vinovat în jurul numelui su s dispar. Dac nu-l accept compatrioii, o vor face strinii. Este premiat de Societatea Regal de tiine din Norvegia i devine membru al Academiei din aceast ar cu lucrarea intitulat Despre libertatea voinei. Este respins apoi de Societatea de tiine din Copenhaga (cu lucrarea Depre fundamentele moralei), i aceste dou lucrri, reunite, vor formaCele dou probleme  fundamentale ale moralei. Odat cu Asupra femeilor filosoful începe s fie lecturat i de urmaele Evei, iar cu a doua ediie aLumii ca voin i reprezentare va deveni tot mai cunoscut i mai apreciat. Celebru ajunge cu ultima lucrare publicat în 1851 în dou volume,Parerga i Paralipomena. Primul volum dezvolt Lumea ca voin i reprezentare iar al doilea cuprinde „adaose i resturi“ asupra vieii, înelepciunii, morii, amorului. Ignorat vreme de patruzeci de ani, filosoful se rzbun i îi permite s arate lumea cu degetul, ameninând-o. i o amenin atât de mult încât îi îngduie s o prseasc fr a-i cere, de la cineva, permisiunea. Dincolo de toate, prin parafraz, trebuie s ni-l închipuim pe Schopenhauer fericit. Aici sfârete orice pesimism i
11
 
Lumea ca voin i reprezentare îndrtul lui începe neuitarea.  Anul 1781 e unul dintre puinii care marcheaz falii în
filosofie i în chiar modul de a filosofa. E anul apariiei Criticii raiunii pure. Nu vom face acum caz de a doua ediie a aceleiai lucrri (1783), de faptul c au aflat între ele, comentatorii, o diferen care aproape le separ. Ne intereseaz doar faptul c Schopenhauer e un kantian declarat i doctrina lui se resimte de filosofia kantian poate mai mult decât autorul i-ar fi dorit-o. Se salveaz de la a plti un tribut total kantianismului atunci când trece dincolo, sau dincoace. Lumea este adevrat în raport cu noi, arat Kant i el explic lumea prin sine, dar la în sinele lucrului se oprete. Esena e departele fenomenului iCritica raiunii pure se oprete acolo de unde intuiia tocmai vrea s porneasc.Lucrul în sine e Necondiionatul i frizeaz transcendena. Schopenhauer caut lucrul în sine în noi. „Dialectica transcendental“ ne arat c metafizica nu e posibil în calitate de tiin. Pentru c ea este îns o dispoziie natural, aa cum arat i Schopenhauer în Lumea ca voin i reprezentare (vol. II, cap. XVII, „Despre nevoia metafizic a umanitii”), metafizica trebuie s fie într- un fel cu putin. Ne-o dovedete Kant în Critica raiunii  practice unde metafizica devine credin. Aa se explic afirmaia lui Kant dinPrefaa ediiei a doua aCriticii raiunii  pure: „a trebuit deci s suprim tiina pentru a face loc credinei“. (Imm. Kant,Critica raiunii pure,Ed. tiinific, Bucureti, 1969, pag. 31). Ce este lumea în sine, spune Kant, nu tim. Cu Fichte, Schelling i Hegel metafizica va fi posibil drept cunotin. Dup Schopenhauer separaia lume fenomenal-lume noumenal este cu neputin. Ea nu poate fi susinut. Îns Schopenhauer se dezice i de cei trei mai înainte amintii i caut s conserve lumea ca realitate obiectiv. Obiectivitatea lumii nu este îns una raional,
12
 
 Arthur Schopenhauer discursiv, întemeiat pe argumente. Realitatea lumii este intuitiv i intuiia nu ne arat, ca raiunea la Kant, doar existena lucrului în sine, ci i natura lui. Acesta este punctul de plecare al lui Schopenhauer: lumea este reprezentarea mea(Lumea ca voin i reprezentare, Cartea I, cap. 1) i eu pot face s depind lumea de mine, încât ea este  prin i pentru mine. Prima carte, din primul volum, trateaz problema lumii ca reprezentare supus principiului raiunii suficiente, apoi despre obiectul experienei i al tiinei. Sigur c debutul e absolut kantian, la fel capcana în care Schopenhauer risc s cad. Lumea exist pentru noi doar pentru c o cunoatem i aa cum o cunoatem. Este o formulare total kantian. Apoi: lumea e reprezentarea mea, ea este aceeai pentru toi, dar aceasta nu înseamn c identitatea este atributul ei. Concluzia lui Schopenhauer este c lumea e un „fenomen cerebral“. Dificultatea apare atunci când accept lumii o subiectivitate absolut dublat de o existen obiectiv de netgduit. Dac lumea e reprezentarea mea atunci ea e subiectivul. Ceea ce nu e reprezentarea mea, i aceasta nu scade alteritii calitatea de lume obiectiv, devine obiect i capt un în sine care îmi devine strin. Sau, altfel spus, Schopenhauer pare s reitereze distincia pe care o repudiaz în kantianism: fenomen-lucru în sine. Din aceast prezumtiv capcan Schopenhauer iese prin mijlocireaobservaiei interne i, la începutul cap. 15 al primei cri spune c „intuiia este sursa primordial a oricrei evidene“. În aceeai prim carte (cap. 7) arat c lumea ca obiect (care este lumea ca reprezentare) nu este decât suprafaa universului. Avem îns i o fa intern, o esen i un nucleu al lumii, un adevrat lucru în sine. Aceast esen este voina ca obiectivarea cea mai imediat a lumii. E vorba, în ultim analiz, de diferena dintre tiina pozitiv i voin, diferen exemplificat printr-
13
 
Lumea ca voin i reprezentare o comparaie. tiina pozitiv încearc s explice lumea prin intermediul experienei. Ea este asemenea unui cltor care, neputând s intre într-o cetate, îi d ocol i îi prezint aspectul exterior. Dar exist o cale de a intra în cetate. Mergem pe dedesubtul experienei exterioare i drumul acesta începe cu adâncul contiinei noastre. E vorba de o cdere în noi în care ne putem vedea sinele mai adânc. Drumul acesta nu este însi voina. Voina se afl la captul drumului. Dup ce descoperim c lumea e reprezentare, apare întrebarea dac nu cumva lumea mai este i altceva în afara reprezentrii? i ea se vede a fi voin, iar lumea: obiectivare a voinei.
Cum ajungem la voin? Desfurm urmtorul raionament: am stabilit c lumea e reprezentarea noastr. Rmânem noi, sau eul care posed reprezentarea. Ce este eul? Nu cumva tot o reprezentare? i aici observm o simpatie cartezian (silogismul lui Cartesius) prin care deduc existena mea din cugetare i îndoial. Dac lumea este reprezentarea mea, urmeaz c nu poate exista reprezentarea fr ceva care s fie reprezentat i fr cineva care s poat avea reprezentarea. Deci reprezentarea lumii trimite la mine (eu) care sunt cel care mi-o reprezint. Dac nu avem un corp care s arunce umbra, umbra nu exist. Ceva îi reprezint altceva, i ceva-ul este subiectul. Un subiect pe care tiina îl divizeaz în inteligen, considerat de prekantieni drept o facultate a sufletului. tiina nu rezolv problema, dar ne spune c exist o unitate indivizibil între trup i creier. Dup Schopenhauer trupul este pentru creier o simpl reprezentare dac el nu se mic. Micarea anuleaz caracterul de simpl reprezentare a corpului, adic exist ceva care pune în micare corpul, ceva carevoietemicarea corpului. Iar corpul, ca organism, are stri afective i fiziologice (plcere, durere). Ajungem astfel la certitudinea
14
 
 Arthur Schopenhauer voineidescoperit nou de micrile corpului i de strile lui afective. Schopenhauer proclam decisiv: corpul meu nu este decât voina mea devenit vizibil (Lumea ca voin i reprezentare, Cartea a II-a, cap. 20). De aici faptul c voina nu este o facultate a creierului aa cum este inteligena. Creierul, corpul i toate manifestrile lui sunt rezultatul
 voinei, iar voinei nu i se aplic principiul cauzalitii. Voina este esena fenomenelor materiei i brute i vii. Ea este conceptul esenei inaccesibile a lucrurilor i caracterul ei este necondiionat.  Adevratul spirit al filosofiei este voina. Atâta vreme cât
 voina este rostuit nominal, ea exist. Numai blestemul poate fi voina celui mort. Ora fi-ul voinei este voina de a tri prin actele noastre fr ca voina însi s se confunde cu aceste acte. Voina s-a autocunoscut în reprezentare care- i devine „oglind“. Acest proces de cunoatere-recunoatere stabilete diferena dintre intelect i voin. Este o constant a lui Schopenhauer de a insista dc-a lungul întregii sale lucrri asupra unei asemenea decisive diferene. Încercm o succint i nepartizan sintez, sperând s reinem esenialul.
În contiina de sine voina îi probeaz întâietatea. O arat Schopenhauer într-un capitol intitulat chiar „Întâietatea voinei în contiina de sine“ (vol. II), sau în Cartea a doua (vol. I, cap. 21) i în cap. VII, vol. II care trateaz despre raporturile cunoaterii intuitive cu cunoaterea abstract.
Spre deosebire de voin, intelectul este un fenomen secundar. Intelectul e fenomen în vreme ce voina este lucrul în sine i ea ine de metafizic, nu de fizic, ca intelectul. Apoi intelectul este marcat de procesul evoluiei, crescând i sczând spre btrânee. El variaz în funcie de starea fiziologic a individului i obosete. Voina e constant,
15
 
Lumea ca voin i reprezentare întreag de la început, este identic cu sine. Voina are unitate i numai ea rmâne neschimbat. Intelectul se subordoneaz voinei i îi devine instrument. Th.Ribot afl dousprezece astfel de deosebiri (Filosofia lui Schopenhauer, Ed. Tehnic, Bucureti, 1993, pp. 55-57) i anume:
- cunoaterea presupune raportul subiect-obiect; obiectul este fundamental în cunoatere (este prototip) dar el este dependent de o structur care îl precede: subiectul care esteectip:
-la baza vieii aflm dorina; ea este rezultatul unei alegeri, i deci al voinei;
- pe scara animal inteligena scade în timp ce voina rmâne intact;
- inteligena obosete, voina nu; un bolnav are inteligena slbit, nu voina;
- inteligena nu-i poate îndeplini rolul decât dac voina tace:
- inteligena sporete prin imboldul voinei atunci când scopul lor este identic;
- dac am deriva voina din inteligen, acolo unde am afla mult cunoatere am afla i mult voin; istoria îns nu demonstreaz similitudinea;
- religia promite ca rsplat nu minte, ci caracter (voin):
- voina ine de inim i ea este primum mobileal vieii; - identitatea persoanei este dat de unitatea voinei, nu
de aceea a cunotinei; - voina de a tri surclaseaz intelectul; - intelectul are sincope, voina are continuitate. Schopenhauer a fost foarte încreztor în ceea ce privete
originalitatea acestor succesive distincii. Le caut, grijuliu, predecesori, i nu a aflat decât fulguraii la Spinoza (Ethica, II, prop. 9,57) i la Clement Alexandrinul în Stromates.
16
 
 Arthur Schopenhauer  Admiraia lui se îndreapt, din acest punct de vedere, spre  Xavier Bichat, anatomist i fiziolog francez, fondator al „anatomiei generale“ (Cercetri fiziologice asupra vieii i a morii), care distinge între viaa organic (voina la Schopenhauer) i viaa animal (inteligena  la Schopenhauer).
Pentru Schopenhauer, la rigoare, voina este un „orb puternic” crând în spate un „schilod” cu vedere. Voina este stpânul, estea priori,ea hotrte. Intelectul este slujitorul, estea posteriori,el doar examineaz, dar nu decide. Intelectul (inteligena, viaa animal) ascult, umilit, de poruncile stpânului (voina). Sub clcâiul de fier al necesitii se trezesc în noi puteri sufleteti de care nu ne-am fi crezut capabili. Biciuit de voin, inteligena se întrece pe ea însi - fricosul devine erou în lupt (P.P.Negulescu,Istoria filosofiei contemporane, vol. 3). Consecina este exemplar în cazul ascetismului. Intelectul se strduie s impun ascetismul.
 Voina refuz. Cum se explic atunci ascetismul atât de ludat dar nepracticat de Schopenhauer, de unde i misoginismul lui? Ascetul e o excepie dat de conformitatea între caracter i voin, nu între caracter i intelect. Ascetul nu-i impune comportamentul, ci asceza se manifest ca
 voin de a tri. Intelectul e reprezentare extern, e spaializat, ca la Bergson. Intelectul e supus cauzalitii:
 voinei îi era strin aceast categorie i ea este, ca intuiie, nu numai sursa oricrei cunoateri, ea este cunoaterea însi (Lumea ca voin i reprezentare, vol. II, cap. VII). În acest fel toat cunotina noastr vizeaz doar dou forme de existen: fenomenul (existena ca reprezentare) i noumenul (existena ca voin). Fenomenele sunt perisabile ca reprezentare, nu ca voin. Nu speciile mor, ci doar indivizii.
 Voinat este eternul, reprezentarea este multiplul. Voina nu poate fi cunoscut decât printr-o intuiie, zice Schopenhauer,
17
 
Lumea ca voin i reprezentare toto genere. Viaa este inerent voinei i voim pentru c
 voim. Voina nu are nici scop, nici limite: iat propriul  voinei. Lipsa oricrui scop i a oricrei limite este esenial  voinei în sine care este o aciune fr sfârit (ibidem, vol. I, cap. 29). Dar voina de a tri este, simultan, negare a voinei de a tri. Voina este venic dorin i nesatisfacerea dorinei (care este întemeiat într-o nevoie organic) are ca urmare suferina. Tripticul devine deci: voin-dorin- suferin, i dac voina este egal dorinei, iar dorina suferinei, voina va fi una cu suferina. Voina ajunge la negarea voinei de a tri atunci când cunoaterea total a întregii sale esene acioneaz asupra ei ca un sedativ al
 voinei (ibidem, vol. I, cap. 68). Dorina este astfel o venic suferin încât, zicând ca Schopenhauer: istoria fiinelor vii este istoria natural a durerii. Aici începe fundamentul moralei, în afirmarea sau negarea voinei. Afirmat, existena triete ceea ce voina vrea în mod incontient (voina de a tri). Negat, existena, ca voin, îi contientizeaz durerea i înceteaz de a mai voi (negarea voinei de a tri). Între afirmarea i negarea voinei avem morala ca deosebire între
 bine i ru. Ascetismul poate distruge specia, sinuciderea doar individul. Binele echivaleaz înlturrii durerii din lume, deci suprimrii vieii, cci viaa este voin, adic durere. Sinuciderea este o soluie logic, nu moral. Ca logic, ine de intelect, nu de voin. Ea vizeaz individul, dar ceea ce ne intereseaz este durerea speciei. În termenii lui Schopenhauer: ascetismul distruge universul i ca reprezentare, i ca voin. Sinuciderea distruge individul ca încetare a unui simplu fenomen al voinei. Suspendarea speciei echivaleaz suspendrii formei de obiectivare a
 voinei. Cel care se sinucide ar vrea s triasc, spune Schopenhauer (ibidem, vol. I, cap, 69). Aa înlturm suicidul ca soluie logic, pentru c el este o dezertare. Suferina este
18
 
 Arthur Schopenhauer modul onorabil al omului de a-i supravieui. În termenii kantieni ai imperativului, dup Schopenhauer, imperativul categoric este, în realitate, un imperativ ipotetic, cci are la
 baz condiia ascuns: dac nu faci aa cum i se ordon, vei fi nefericit. Greeala lui Kant este aceea de a împrumuta  forma imperativa eticii, pe ascuns, din morala teologilor (A.Schopenhauer, Despre fundamentele moralei, Antet, Oradea, 1994, p. 24).
Nu a stat în intenia noastr faptul de a rezolva probleme. Ne mulumete pe deplin dac le-am ridicat, dac am reuit mcar aceasta. Cci dac e adevrat c doarme în fiecare din noi un Platon, la fel de adevrat este c Schopenhauer se poate trezi în fiecare din noi. Cu condiia ca sinele nostru s fie ieit dintr-o ingrat incontien pentru a putea practica universala suferin. Dar aceasta înseamn a avea vocaie de om i o asemenea vocaie e pe cale de dispariie. Adam nu a avut vocaie de martir. Cu atât mai puin de sfânt. Faptul e dac se încumet careva la a-i privi propria reprezentare prin voin. Altminteri suntem nite existene anapoda, reprezentaii iar nu voii O spune Eminescu:
La’nceput pe când fiin nu era, nici nefiin, Pe când totul era lips de via i voin...
(Mihail Eminescu, Poezii,Editura Librriei Socecu, Bucureti, 1884, pag. 237).
Ce mai poate fi spus decât c: la început a fost voina.  ANTON ADMU
19
 AVATAR CRONOLOGIC PASAGER
La 22 februarie (1788, la Danzing, se ntea Arthur Schopenhauer, fiul lui Henric i Johannei. Un tat negustor, cunoscut pentru abilitatea lui în afaceri i iubitor de libertate care va vrea, asemenea multor ali tai, s hotrasc singur soarta odraslei. O mam curioas care nu va trezi în viitorul filosof decât un accentuat sentiment antimatern. Fire independent, tatl va prsi oraul Danzing în 1793, pentru c acesta înceteaz de a mai fi un ora liber. Anexat Poloniei, oraul îi pierde creditul de libertate pe care îl avea. Destinat unei cariere de comerciant, micul Schopenhauer va tri primii lui ani în lumea afacerilor i a finanelor. La zece ani Schopenhauer cunoate la perfecie limba francez care-i va rmâne limb de predilecie. Cltorete des împreun cu tatl su i, mai târziu, îi va aminti cu recunotin despre aceste cltorii, dovad afirmaia lui: „Crile nu înlocuiesc experiena, iar tiina nu ine loc de geniu“. Ca în multe alte cazuri, la un moment dat, Schopenhauer este pus s aleag între a urma gimnaziul la Hamburg ori a efectua o cltorie în Europa, sub promisiunea c se va dedica apoi comerului.
 Alege a doua variant i va avea grij s nu o respecte pe prima. Viziteaz Belgia, Olanda, Anglia, Frana, Elveia. Îl dezgust bigotismul englez i îl impresioneaz mreia lui Mont Blanc. Un munte uria i singuratic cu care îi va plcea apoi s se compare.
Nu se poate opune voinei tatlui su i, reîntors la Hamburg, intr într-o cas de comer numai pentru a-i face pe plac.
În 1805 moare tatl lui Schopenhauer. Muli spun c s-
20
 
 Arthur Schopenhauer ar fi sinucis, ceea ce ar putea explica înclinaia, cel puin teoretic a filosofului, asupra acestei necretine aplecri a contiinei. Rmâne cu mama sa, o persoan inteligent, cu un caracter puternic. Va deveni o romancier cunoscut i fecund asemenea contemporanei ei George Sand. Dup moartea soului, Johanna se recstorete, dar spiritul ei, uor înclinat spre frivolitate, o domin. Se retrage la Weimar unde, spun gurile rele, va practica amorul liber într-un mediu propice felului ei de via. Nemulumit de faptul c se recstorete, Schopenhauer renun la o simpl relaie de politee i pune în loc dezagreabilul. Îi detest mama, dup cum aceasta nu îi poart un alt sentiment. Mai târziu va spune c voina (sau caracterul) se motenete pe linie patern, intelectul este debitor maternitii. Jumtatea secolului XX va modifica raportul i va practica un constant comportament antipatern.
Dezlegat de mama sa de angajamentul luat fa de tat (c va deveni comerciant), Schopenhauer vine la Weimar la
 vârsta de 18 ani. Mama sa va fi deranjat de o asemenea  vecintate i îi va reproa uurina cu care l-a dezlegat de  jurmânt. Mam doar fiziologic, Johanna, într-un moment paroxistic, ajunge pân la a-i arunca pe scri pe acela care îi era mai mult rival decât fiu. Aceasta poate i pentru c Goethe, discret înamorat de doamna Schopenhauer, îi spunea acesteia c fiul ei va ajunge celebru. Normal, mama nu înelege cum pot exista dou genii în aceeai familie. Este de acord s-i ajute fiul s studieze, cu o condiie: s nu locuiasc la Weimar.
Schopenhauer se stabilete la Gotha, se înscrie la gimnaziu i inteligena lui, ieit din comun, îl ajut s parcurg mai multe clase într-un singur an. Spiritul lui negator deranjeaz pe directorul gimnaziului încât este nevoit s prseasc i gimnaziul i oraul i s revin la Weimar.
21
 
Lumea ca voin i reprezentare Studiaz cu puterea întârziatului i la 21 de ani se înscrie la facultatea de medicin de la Universitatea din Göttingen. Plictisit de medicin, dup un an se înscrie la filosofie. Prsete deci Weimar-ul i, cu toate c mama sa va mai tri 24 de ani, nu o va mai revedea niciodat. Byron a avut o experien asemntoare i atari circumstane par a condamna oamenii la pesimism. Devine sobru, cinic i suspicios. Îi ine pipele sub cheie i doarme cu pistoalele sub cap. Nu poate suporta zgomotul despre care se spune c este o tortur insuportabil pentru un intelectual. Nu are nici mam, nici familie, nici femeie i nici patrie. Triete absolut singur, cu infinitul lâng el. Are norocul unui bun profesor de filosofie (Schulze) care-l sftuiete s citeasc pe Platon i pe Kant. Citete i pe Schelling, de unde o influen în filosofia lui, cel puin pe linia intuiiei intelectuale (sau geniale, la Schelling). Pleac apoi la Berlin s audieze pe Fichte i Schleiermacher. Este decepionat de Fichte i de naionalismul lui. Mai mult chiar decât Goethe, Schopenhauer este imun la febra naionalist a epocii. Totui în 1813 entuziasmul lui Fichte îl prinde. Fichte voia (în Discursuri ctre naiunea german) un rzboi de eliberare de sub dominaia napoleonian. Schopenhauer ajunge pân acolo încât îi procur echipament militar, dar prudena îl reine la timp. Se disculp spunând c, pân la urm, Napoleon nu face decât s ofere o expresie liber a pasiunii de a se afirma (mai târziu: voina de a tri). În loc de a participa la rzboi, se retrage în Thuringia, unde îi scrie teza de doctorat. Începe s fie deranjat de tagma femeiasc pe care o prezint: sexulnu tiupentru ce frumos.
În 1813 primete titlul de doctor în filosofie cu lucrarea Despre împtrita rdcin a principiului raiunii suficiente. Se întoarce la Weimar, unde se ceart violent cu mama sa care-l acuza c este arogant i nesuferit. Acum îl cunoate pe
22
 
 Arthur Schopenhauer Goethe i laudele acestuia o exaspereaz pe Johanna. Deranjat, mama îl reneag i Schopenhauer profeete o zi când ea va fi cunoscut numai pentru simplul fapt c i-a fost mam. Pleac pentru a nu mai reveni. Se mut la Dresda, scrie, la îndemnul lui Goethe, despre teoria culorilor (1816) i intr în contact cu filosofia indian prin intermediul lui Fr.Schlegel. Îi consacr eforturile operei celei mari (Lumea ca voin i reprezentare) care va fi editat în 1819. Îi face reclam fa de editor i spune c lucrarea sa este un sistem original, clar, inteligibil, riguros i nu lipsit de frumusee. Despre opera lui spune c va fi în viitor, ocazie a înc o sut de cri. La 30 de ani Schopenhauer publicLumea ca voin i reprezentare. Prin comparaie, Kant ofer omeniriiCritica raiunii pure la 57 de ani. Geniu precoce, ca i Schelling, Schopenhauer va tri mai apoi din adaosuri i completri la marele lui op. Zeul nu l-a iertat: câinele care latr de timpuriu, turbeaz.
Cltorete iari la Veneia, unde voia s-l întâlneasc pe Byron, având cu sine o recomandare din partea lui Goethe. Se simea înrudit cu Byron, i Schopenhauer, misoginul feminist, nu se poate întâlni cu Byron din cauza unei femei. În timp ce se plimba cu gondola pe canalurile
 Veneiei, femeia care-l însoea nu îi putea desprinde ochii de pe obrazul unui tânr cu care gondola lor se încruciase. Enervat, Schopenhauer jur s-l urasc pe acela care a îndrznit s-i opreasc prea mult privirea pe aleasa lui întâmpltoare. Îndrzneul era, nici nu mai încape vorb, Byron. Aa s-au ne-întâlnit doi oameni pentru care pmântul era prea mic.
Necazuri financiare îl oblig s se reîntoarc în Germania (banca unde avea depui banii a dat faliment). Reuete, prin învtura de negustor primit de la tatl su, s-i recupereze întregul cont, pe al su i pe acela al mamei
23
 
Lumea ca voin i reprezentare i surorii sale. Nelinitit, vrea o slujb sigur. E, de fapt, singura aventur care îi tulbur monotonia studiului. Sper s aib ocazia s-i fac filosofia cunoscut la mari universiti germane Pleac la Berlin pentru a se acredita docent. Culmea ironiei, din comisia de acreditare fcea parte i Hegel pe care-l detesta, i se voi detesta reciproc. Reuete totui, i în 1822 este chemat la Berlin ca privat-docent.
 Vanitatea îi cere mai mult. Îi fixeaz orele de curs în acelai timp cu Hegel, aflat la apogeul carierei sale. Rezultatul? În afara câtorva rtcii, Schopenhauer vorbete unui amfiteatru gol. Demisioneaz i se rfuiete cu Hegel în a doua ediie aLumii cu voin i reprezentare (1844) i în Filosofia universitar. Era convins c la Congresul de filosofie de la Gotha s-a pus anatema pe numele su. Blestem întreaga filosofie universitar i se consoleaz cu aforisme în care spune c progresul filosofiei se poate realiza numai dincolo de porile desuetelor Academii. Hegel moare rpus de holer, în 1831, i Schopenhauer nu-i ascunde satisfacia.
Lumea ca voin i reprezentare nu atrage atenia i librarii suni nevoii s o vând ca o simpl hârtie. Va cita mai târziu, dup ce afla acest aspect, pe Lichtenberger: operele de acest gen sunt ca o oglind. Dac un mgar se privete în ea, nu se poate atepta s vad un înger.
În 1836 publicDespre voina în natur,încorporat apoi în ediia a doua aLumii ca voin i reprezentare (1884). În 1841 îi aparCele dou probleme fundamentale ale moralei, i ea fr vreun succes deosebit. Crile lui se înglbeneau în raft, nedesfcute. Anul 1844 aduce la lumin ediia a doua a Lumii ca voin i reprezentare cu un succes neexagerat. Abia în 1851 Schopenhauer foreaz publicul s-l recunoasc prin publicarea celor dou volume reunite sub titlulParerga i Paralipomena. E un fel de „dincolo de carte i resturi“. Lucrarea va fi tradus în limba englez sub titlulEseuri.
24
 
 Arthur Schopenhauer Cartea e o izbând pentru public, nu una i pentru autor care este dezamgit de micimea cunotinelor contemporanilor, intr în schimb, prin ea, în lume i
 brutalizeaz lumea care l-a refuzat pân atunci. E rzbunarea lui Schopenhauer, el, misoginul i cinicul pesimist. Din aceast oper de o lectur foarte agreabil, Schopenhaucr va primi drept remunerare 20 de exemplare gratuite. Are i lumea rzbunarea ei. E dificil s fii optimist în asemenea condiii. Subtil i ironic,Parerga i Paralipomena face o bre prin care autorul este i vzut i recunoscut. Se schimb. El, retrasul, ascunsul, îi savureaz acum gloria. Îi angajeaz un secretar special care culege din ziare i reviste tot ce se scrie despre el, se înfurie pe un obscur ziarist care se mir de gloria lui i care îi reproeaz c este doar un prooroc al gloriei. Nu mai servete masa în insalubra lui pensiune de dou camere. Ia masa zilnic, la Hotel d’Angleterre unde-i prezint tabieturile. Aaz pe mas o pies de aur pe care, la plecare, o bag în buzunar. Exasperat, un chelner îl întreab ce semnific aceste gesturi invariabile. Schopenhauer rspunde c va da piesa sracilor în prima zi când va auzi pe ofierii englezi vorbind de altceva decât de cai, femei i câini. Triete, în schimb, tot singur, împrind singurtatea cu un câine cruia îi spune Atma (termen al Brahmanilor prin care desemnau sufletul lumii). Rutcioii din Frankfurt numeau îns câinele „Schopenhauer junior“. Gloria mea, îi anun Schopenhauer, în scris, un prieten, crete în proporie cubic, nu aritmetic i nici geometric. Se plânge, ca un sofist, c vizitatorii vor s-i srute mâna la plecare i este mgulit când lumea îl întreab care-i este ziua de natere pentru a o srbtori în familie. Se întreab, vanitos, ce va spune lumea despre el în anul 2100. Universitile ies din
 vinovata lor ignorare i încep s întrebe de Schopenhauer. Îi
25
 
Lumea ca voin i reprezentare capt cel mai fidel public în clasa mijlocie care afl în el un filosof care nu îi servete jargoane pretenioase i himere metafizice, ci un expozeu inteligibil. Strintatea îl vede ca pe o nou stea a filosofiei. Gloria a venit, chiar dac un pic prea târziu. A avut îns meritul de a fi fost efectiv i complet.
 Adic a fcut i discipoli, dar i adversari. Misogin, dar practicant al femeii, zgârcit i iute iubitor
de argini, Schopenhauer las în urma sa lumea, la 72 de ani, rpus, nu de o filosofie sau alta, ci de o banal congestie pulmonar. În 1860 scena lumii pierde pe unul din cei mai strlucii actori în ei. Unul care a jucat pe o scen pe care i- a construit-o singur i a jucat parodia vieii în regie proprie.
Europa anului 1860 se întoarce cu entuziasm spre filosofia aceluia care exprima desperarea în 1815. La 21 septembrie 1860, singur, aa cum a trit mai toat viaa, se aaz la mas pentru a dejuna. Dejunul lui, din acea ultim zi, a fost timpul. Timpul i neuitarea pe care ne-a lsat-o.
 Aa, ca s tim nu doar c a fost odat cineva pe care-l chema Schopenhauer, ci ca s tim c a fost Schopenhauer...
 A.A.
26
NOT ASUPRA TRADUCERII
Când ni s-a propus i, s recunoatem, am fost onorai s traducem Lumea ca voin i reprezentare, ne-am întrebat: cum de acest monument al culturii universale, mai acas prin Eminescu în România decât în Germania, dup cum remarca un distins critic i estetician, nu a fost tlmcit înc în limbaScrisorii I,Luceafrului,Glosei,Cu mâne zile îi adogi,Veneiei, pentru a nu aminti decât câteva din capodoperele în care se vehiculeaz atât de firesc ideile filosofice schopenhauriene.  Junimitii îl cunoteau i îl venerau pe marele gânditor,
iar la începutul sec, XX i în perioada interbelic, literaii notri erau influenai de voluntarismul lui Nietzsche, urma fidel al lui Schopenhauer. Totui discipolul a fost tradus, iar profesorul nu. Aceeai soart a avut-o i Imm.Kant. Dar cu toate c este recunoscut idealist subiectiv, printele filosofiei moderne vede totui lumina tiparului sub dominaia totalitarismului comunist, prin cele trei cri de cptâi ale sale:Critica raiunii pure,Critica facultii de judecat i Critica raiunii practice. Deci nu ideologia era piedica.
Dup ce am pornit la treab, doar câteva pagini ne-au fost suficiente s realizm motivul:este imposibil. Aa a rspuns unul din traductorii Magdei Isanos (este vorba despre Kurt W.Treptow) atunci când a fost întrebat public de ce nu a tradus din Eminescu.
i Schopenhauer este unul dintre aceia despre care se poate spune c este imposibil de tradus. Depete cu mult puterile unui singur om chiar pentru o întreag via. i iat de ce.
27
 
Lumea ca voin i reprezentare În primul rând trebuie s amintim concepia marelui
gânditor despre modul de a se exprima al confrailor si. El îl critic chiar pe maestrul su, e vorba de Kant, pentru limbajul ales i fraza dichisit, „în frac“, special greoaie pentru a impresiona printr-o anume morg intelectual. i astfel, Schopenhauer recurge la un stil liber ales, neîncorsetat de normele rigide impuse de clasicii sec. al XVII- lea i desvârite de iluminitii secolului urmtor. Rezult de aici un limbaj filosofic de o manier strict profesional, amestec al stilurilor tiinific i poetic, unde termeni cu o precizie strict din mai toate domeniile (matematic, fizic, chimie, biologie, istorie, mitologie, religie, lingvistic etc, etc.) sunt alturai cu o uurin greu de închipuit termenilor populari, sau chiar celor din argou i jargon, de multe ori acetia din urm pstrând sensuri ambigui. Nici nu pare ocant când în aceeai propoziie întâlnim cuvinte cum sunt intelecticrpceal. A traduce Schopenhauer, dar credem c i pentru a-l studia sau numai lectura, presupune a avea pe masa de lucru toate enciclopediile aezate pe domenii de specialitate.
Credem c este scriitorul cu cel mai bogat vocabular din lume. Om de tiin i artist totodat, Schopenhauer recurge atât la vocabular de strict specialitate, dar i la figurile limbajului, astfel întâlnim metafore, metonimii, sinecdoce, epitete, comparaii, repetiii - adeseori simetrice - dar i antifraze (abund ironiile, oximoroanele, litotele). Deseori „se
 joac“ cu superlativele pe care le asociaz chiar termenilor ce conin ideea de superlativ, de tipul: „cel mai dintâi i mai imediat”, „desvârit de superior“, dar nu mai exemplificm fiindc acestea abund i, vei vedea, nu supr nici urechile celor mai exigeni lingviti.  Alte dificulti pe care le presupune traducerea în limba
român a operei lui Schopenhauer sunt numele proprii i o
28
 
 Arthur Schopenhauer serie de noiuni din gândirea antic oriental. Vasta cultur a filosofului ne poart prin toat lumea civilizat din antichitatea chinez i indian, la cea egiptean i greco- roman i pân la mijlocul secolului trecut, impunând europenilor multe cuvinte noi, care în românete, în bun parte, nu sunt adoptate, iar în german i francez apar transcrise, în mod firesc, dup spiritul acestor limbi. Un exemplu, chiar din Europa: filosoful grec Stobeos apare în literatura noastr de specialitate când dup latinescul Stobeus, când dup germanul Stoben (iar în francez, Stobe). În ce privete numele indiene am preferat transpunerea dup micul dicionar din Ramayana, ale crei traducere, note i glosar sunt semnate de George Demetrian (Editura pentru literatur, Buc, 1968). Am fost îns nevoii s propunem i câteva neologisme, neîntâlnind corespondene româneti.
Dac acestea sunt dificultile vocabularului, în sintax sunt înc i mai mari. Dup cum am afirmat mai sus, Schopenhauer se exprim liber. i ca un contemplator rafinat al lumii „privit de departe i de sus, dar i de aproape i în amnunt“ îi adapteaz stilul convingtor (am vrut s spunem tiinific, cu bogate argumentaii, demonstraii, raionamente i problematizri) cu unul explicit, mai pe înelesul tuturor. În felul acesta frazele devin arborescente (nu întâlnim rar fraze cu peste douzeci de propoziii, acestea la rândul lor cu multiple determinri), adeseori autorul recurgând la perioade i paralelisme sintactice sinonimice, antitetice i sintetice, în care acordurile de la distan sunt frecvente ca i afirmaiile prin negaie, uneori dubl.
De aceea spunem c specialitilor care vor întâlni unele adaptri mai puin reuite i ni le vor semnala, le vom fi recunosctori i vom ine cont, într-o viitoare ediie, de toate sugestiile pertinente.  Acum dorin caimposibilul s fi devenit posibil.
29
30
PREFAA PRIMEI EDIII
Dac vrei s citii aceast carte astfel încât s o înelegei foarte uor, va trebui s urmai indicaiile prezentate în continuare.
Cititorului i se propune o gândire unic. Totui, în pofida eforturilor mele, mi-ar fi fost imposibil s-i ofer accesul la ea pe o cale mai scurt decât aceast lucrare de mare întindere.  Aceast gândire este, dup prerea mea, aceea care e
cutat de atâta timp i a crei cutare se numete filosofie, aceea care este considerat, de cei care cunosc istoria, la fel de greu de gsit ca piatra filosofal. Dar trebuie s ne amintim de cuvintele înelepte ale lui Pliniu: „Multe lucruri sunt socotite imposibile pân în ziua când sunt realizate“. (Historia naturalis, VII, I).  Aceast gândire, pe care vreau s o fac cunoscut aici
apare succesiv, dup punctul de vedere din care este privit, ca fiind ceea ce se numete metafizic, ceea ce se numete etic i ceea ce se numete estetic; i la drept vorbind, ea trebuie s fie toate acestea în acelai timp, dac ea este ceea ce am spus deja c este.
Când este vorba despre un sistem de gândire, acesta trebuie în mod necesar s se prezinte într-un sistem arhitectonic; cu alte cuvinte, fiecare parte a sistemului trebuie s suporte o alta, fr ca reciproca s fie adevrat; piatra de temelie susine tot restul fr ca restul s o susin, iar vârful este susinut de rest, fr ca el s susin nimic. Dimpotriv, când este vorba despreo gândire unic, oricât de ampl ar fi ea, aceasta trebuie s se prezinte sub forma celei
31
 
Lumea ca voin i reprezentare mai perfecte uniti. Fr îndoial c, dei procedeul uureaz expunerea, ea sufer când este prezentat în pri separate, dar ordinea acestor pri este o ordine organic, astfel încât fiecare parte a sa contribuie la meninerea întregului i, la rândul su, este meninut din întreg; nici una dintre ele nu este nici prima, nici ultima; gândirea în întregul ei îi datoreaz limpezimea fiecrei pri i nu exist nicio parte oricât de mic ar fi care s poat fi îneleas bine dac mai întâi nu a fost îneles întregul. - Or, este necesar ca o carte s aib un început i un sfârit, i tocmai prin aceasta se va deosebi întotdeauna de un organism; dar, pe de alt parte, coninutul va trebui s semene cu un sistem organic: de unde rezult c în acest caz exist o contradicie între form i materie.  Aa stând lucrurile, nu exist decât o recomandare
pentru cel ce va voi s ptrund în gândirea propus aici; aceea dea citi cartea de dou ori, prima dat cu mult rbdare, o rbdare care va fi dobândit dac cititorulva fi convins c începutul presupune sfâritul, aproape la fel cum sfâritul presupune începutul, i chiar c fiecare parte o presupune pe fiecare dintre cele care urmeaz, aa cum i acestea o presupun la rândul lor. Spun „aproape“ deoarece situaia nu este exact la fel i nu am neglijat cu bun tiin nimic din ceea ce putea s fac înelese dintr-o dat lucruri care nu vor fi explicate pe de-a-ntregul decât mai departe i nici, în general, nimic din ceea ce poate contribui ca ideea s devin mai sesizabil i mai limpede. Acest rezultat ar fi putut chiar fi atins pân într-un anume punct, dac cititorul nu s-ar gândi la urmrile posibile; în loc s se bazeze exclusiv pe pasajul pe care îl are în faa ochilor ceea ce face s apar posibilitatea ca la contradiciile reale i numeroase care deja exist între gândirea autorului, pe de o parte, i opiniile timpului i fr îndoial i ale cititorului, pe de alt
32
 
 Arthur Schopenhauer parte, s se adauge altele, presupuse i imaginare, în numr suficient de mare pentru a da aparena unui violent conflict de idei la ceea ce în realitate nu este decât o simpl neînelegere; dar suntem cu atât mai puin dispui s vedem în aceasta o neînelegere, cu cât autorul a reuit prin mari eforturi s dea expunerii sale claritate i expresiilor sale limpezime, astfel încât s nu se lase nicio îndoial asupra sensului pasajului cu care cititorul este în contact imediat i direct, dei nu a putut exprima toate raporturile acestuia cu restul gândirii sale. De aceea, aa cum deja am spus-o, prima lectur presupune rbdare, o rbdare bazat pe ideea ca la a doua lectur foarte multe lucruri, poate chiar toate,
 vor aprea într-o lumin cu totul nou. De altfel, încercând cu contiinciozitate s se fac îneles pe deplin i chiar cu uurin, autorul se va putea afla în situaia de a se repeta uneori; autorul va trebui scuzat, având în vedere dificultatea subiectului. Structura ansamblului pe care el îl prezint, i care nu se ofer sub forma unei înlnuiri de idei, ci sub aceea a unui tot organic, îl oblig, de altfel, s revin înc o dat asupra anumitor aspecte ale expunerii sale. De asemenea, trebuie scuzat aceast structur special i accentuata dependen a prilor una fa de alta, dac nu am putut recurge la folosirea, de obicei preioas, a unei împriri în capitole i paragrafe i m-am limitat la o dispunere în patru pri eseniale, care sunt ca patru puncte de vedere diferite. Parcurgând aceste patru pri, lucrul cel mai important este s nu se piard din vedere, în cadrul detaliilor tratate succesiv, gândirea capital de care depind i nici desfurarea general a expunerii. Aceasta este prima i indispensabila mea recomandare ctre cititorul ruvoitor (spun ruvoitor, pentru c fiind filosof el are de a face cu un alt filosof, care sunt eu). Sfatul care urmeaz nu este mai puin necesar.
33
 
Lumea ca voin i reprezentare Într-adevr, în al doilea rând, trebuie s fie citit,
înaintea crii propriu-zise, o introducere care, este adevrat, nu face parte din lucrarea de fa, fiind publicat acum cinci ani sub titlulDespre cvadrupla rdcin a principiului raiunii suficiente; eseu de filosofie. Dac aceast introducere nu este cunoscut i ca urmare cititorul nu este pregtit, atunci el nu va reui s ptrund cu adevrat sensul acestei cri; ceea ce cuprinde aceast introducere se refer la aceast lucrare, ca i cum ar face parte din ea. Trebuie s mai spun c dac ea nu ar fi aprut cu câiva ani în urm, nu ar putea fi aezat ca o introducere propriu-zis în fruntea acestei lucrri; ea ar trebui încorporat înCartea întâi; aceasta are, într-adevr, câteva lacune, lipsindu-i tocmai aspectele prezentate în eseul mai sus amintit; de aici i imperfeciunile care nu pot fi remediate decât recurgând la Cvadrupla rdcin. Îns respingem ideea s m repet sau s m torturez pentru a cuta alte cuvinte prin care s spun ce am spus deja, i de aceea am preferat cealalt cale: dar nu pentru c nu a fi putut prezenta o expunere mai bun a coninutului eseului menionat, chiar i numai pentru c l-a fi lipsit de anumite concepte pe care mi le impuneau atunci un respect excesiv fa de doctrina lui Kant, cum ar fi categoriile, simul intim i sensibilitatea exterioar etc.
 Totui, trebuie s o spun, dac aceste concepte ar rmâne i aici, aceasta s-ar datora faptului c nu le-am studiat înc suficient, astfel încât ele ar constitui numai un accesoriu, fr nicio legtur cu subiectul meu principal, i prin urmare cititorului îi va fi uor s fac el însui coreciile necesare în cele câteva pasaje ale eseului la care m refer eu. Aceast precizare fiind fcut, trebuie înainte de toate îneles, cu ajutorul acestei scrieri, ce este principiul raiunii suficiente, ce înseamn el, la ce se aplic i la ce nu se aplic i, în sfârit, c el nu preexist tuturor lucrurilor, adic lumea
34
 
 Arthur Schopenhauer întreag ar exista numai ca o consecin a acestui principiu i în conformitate cu el, ca fiind corolarul lui, ci dimpotriv, el este pur i simplu forma sub care obiectul, de orice natur ar fi el, este cunoscut de subiect, care îi impune condiiile sale în virtutea faptului c el este un individ contient; trebuie, repet, s fie înelese mai întâi aceste lucruri pentru a se putea ptrunde în metoda de gândire care este prezentat aici pentru prima dat.
i tot pentru c nu am vrut, fie s mai repet cuvânt cu cuvânt, fie s spun acelai lucru cu expresii mai puin nimerite, cele mai bune pe care le-am putut gsi fiind deja folosite, am lsat în lucrarea de fa i o alt lacun: într- adevr, am lsat la o parte ceea ce am expus în eseul meu Despre vz i despre culori, care i-ar fi gsit locul foarte bine aici, fr nicio singur modificare. Este necesar, într-adevr, ca în prealabil s fie cunoscut i aceast mic lucrare.
În sfârit, am o a treia rugminte ctre cititor, dar ea se înelege de la sine: îi cer într-adevr s cunoasc un fapt, cel mai important care s-a produs în decursul a douzeci de secole de filosofie, i totui atât de apropiat de noi, i anume principalele opere ale lui Kant. Efectul pe care ele îl produc asupra unui spirit care se ptrunde cu adevrat de ele nu se poate compara mai bine, am spus-o i cu alt ocazie, decât cu operaia de cataract. i pentru a continua comparaia,
 voi spune c scopul pe care îl urmresc eu este de a dovedi c ofer persoanelor scpate de cataract prin aceast operaie ochelari care se fac pentru oameni ca ei i care nu ar fi putut fi folosii, evident, înainte de operaie. - Totui, dac iau ca punct de plecare ceea ce a stabilit acest mare spirit, nu este mai puin adevrat c un studiu atent al scrierilor sale m-a condus la descoperirea unor erori considerabile, pe care trebuia s le izolez, s le evideniez, pentru a-i purifica doctrina, i, pstrând numai partea cea mai bun din ca, s
35
 
Lumea ca voin i reprezentare pun în lumin prile excelente i s le utilizez. Dar cum, pe de alt parte, nu puteam s-mi întrerup i s-mi complic expunerea amestecând o discuie continu despre Kant, am consacrat un Apendice special acestei probleme. i dac, aa cum am spus, lucrarea mea cere cititori familiarizai cu filosofia lui Kant, ea vrea ca ei s cunoasc i Apendicele despre care vorbesc: de aceea, din acest punct de vedere, cel mai nimerit ar fi s se înceap prin citirea Apendicelui, cu atât mai mult cu cât prin coninutul su el are legturi strânse cu ceea ce face obiectul Crii întâi. Numai c, nu se putea evita ca, având în vedere natura subiectului,  Apendicele s nu se refere, ici i colo, la lucrarea însi; de unde rezult c, fiind parte capital a operei, el trebuie citit de dou ori.  Aadar, filosofia lui Kant este singura cu care este strict
necesar ca cititorul s fie familiarizat pentru a înelege ce  vreau s spun eu. Iar dac cititorul a frecventat i coala divinului Platon, atunci va fi i în mai mare msur în stare s primeasc ideile mele i s se lase ptruns de ele. Acum, presupunei c el, cititorul, a primit binefacerea cunoaterii Vedelor, a acestei cri a crei înelegere ne-a fost revelat de Upaniade - i, dup prerea mea, în aceasta const cel mai real avantaj pe care acest secol înc tânr îl are asupra celui precedent, cci eu cred c influena literaturii sanscrite nu
 va fi mai puin profund decât a fost în secolul al XV-lea renaterea culturii greceti - presupunei un asemenea cititor, care a primit leciile primitivei înelepciuni hinduse i care le-a asimilat, atunci el va fi pregtit în cel mai înalt grad s îneleag ceea ce vreau eu s-l înv. Doctrina mea nu i se
 va prea deloc, precum i altele, strin, i cu atât mai puin dumnoas; cci eu a putea, dac nu a fi considerat orgolios, s spun c printre afirmaiile izolate pe care ni le prezintUpaniadele, nu este nici una care s nu rezulte, ca
36
 
 Arthur Schopenhauer o consecin uor de sesizat, din gândirea pe care o voi expune, cu toate c aceasta, în schimb, nu se gsete înc în Upaniade.
Dar vd c cititorul fierbe de nerbdare i, lsând în sfârit s-i scape un repro prea mult timp reinut, se întreab cum de îndrznesc eu s ofer publicului o lucrare punându-i condiii i formulând exigene dintre care primele dou sunt excesive i indiscrete, i aceasta într-o perioad atât de bogat în gânditori, încât nu este an în care numai în Germania tipografiile s nu furnizeze publicului cel puin trei mii de lucrri pline de idei originale, indispensabile, fr a mai vorbi de nenumratele publicaii periodice i de cotidienele în numr infinit, într-o perioad când suntem foarte departe de o lips de filosofi, i noi, i profunzi, când Germania singur are filosofi în via câi nu au existat în mai multe secole trecute la un loc. Cum, va spune cititorul suprat, cum s citeti crile atâtor filosofi, dac, pentru a citi o singur carte, e nevoie de atâtea ceremonii?
La toate aceste reprouri, nu am nimic de rspuns, absolut nimic; sper totui s fi meritat recunotina cititorilor care mi le vor face, avertizându-i la timp s nu piard nicio clip cu citirea unei cri de pe urma creia nu se vor alege cu niciun folos dac nu respect condiiile pe care le-am menionat eu, s renune aadar s o citeasc, cu atât mai mult cu cât nu le va conveni ce vor afla; cartea se adreseaz mai degrab unui grup de pauci homines i va trebui s atepte, linitit i cu modestie, s întâlneasc cele câteva persoane care, printr-un spirit cu adevrat deosebit, vor fi în msur s o îneleag. Cci, fr a mai vorbi de dificultile care trebuie învinse i de efortul care trebuie depus, pe care le impune cititorului cartea mea, care va fi omul, în aceste timpuri când savanii notri au ajuns la aceast magistral stare de spirit de a confunda cu toii paradoxul cu eroarea,
37
 
Lumea ca voin i reprezentare care va fi omul cultivat care va accepta s intre în relaie cu o concepie cu care este în dezacord în aproape toate privinele în care el are deja formate convingeri i crede c deine adevrul? i, în plus, ce deziluzie vor avea cei care, bazându- se pe titlul lucrrii, nu vor gsi nimic din ceea ce se ateptau s gseasc, din simplu motiv c ei au învat arta de a specula de la un mare filosof1, autor de cri înduiotoare, care are o singur mic slbiciune; consider toate ideile pe care le-a învat i le-a asimilat în spiritul su înaintea
 vârstei de cincisprezece ani drept tot atâtea idei fundamentale înnscute ale spiritului omenesc. Într-adevr, în acest caz decepia va fi i mai puternic. De aceea, sfatul meu pentru cititorii în discuie este foarte precis, s nu-mi citeasc lucrarea.
Dar prevd c ei nu vor ierta atât de uor. Iat un cititor care a ajuns la sfâritul prefeei pentru a gsi aceast recomandare; i totui a dat nite bani pe carte; cum îi va recupera? Nu am decât o singur cale de salvare: îi voi reaminti c sunt i alte moduri de a folosi o carte în afar de cel care const în a o citi. Aceasta va putea, la fel ca i altele multe, s serveasc la umplerea unui gol din bibliotec: legat frumos, va arta bine pe raft. Sau, dac are vreo prieten inteligent, o va putea pune pe masa ei de lucru sau pe msua ei pentru ceai. Sau, în sfârit - ceea ce ar fi cel mai bine i îi recomand în mod deosebit s o fac - va putea sa întocmeasc o recenzie critic.
 Toate acestea le-am spus pentru a glumi; dar, în aceast existen de care nu tim dac trebuie s râdem sau s plângem, trebuie s facem loc i glumei; nu exist nicio publicaie atât de serioas încât s i-o refuze. Acum, pentru a reveni la seriozitate, prezint aceast carte publicului cu
1 Iacobi.
 
 Arthur Schopenhauer ferma convingere c mai devreme sau mai târziu îi va întâlni pe cei pentru care a fost scris; în plus, m bazez linitit pe ideea c i ea va avea destinul care este dat oricrui adevr, indiferent de domeniul de cunoatere la care acesta se refer, chiar i cel mai important; pentru ea, gloria de care se va
 bucura o clip constituie întreruperea lungii perioade de timp în care a fost considerat paradox, de aceea în care va fi trecut în rândul banalitilor. În ceea ce îl privete pe autor, acesta, cel mai adesea, nu vede din aceste trei epoci decât prima; dar ce importan are? Dac existena omeneasc este scurt, adevrul are braele lungi i se impune greu. S spunem deci adevrul.
Scris la Dresda, august 1818
39
CARTEA ÎNTÂI
Reprezentarea supus principiului raiunii suficiente
Obiectul experienei i al tiinei
Sors de l’enfonce, ami, réveille-toi! [„Iei din copilrie, prietene, trezete-te!“]
(Jean-Jacques Rousseau, La Nouvelle Héloïse, V, 1 )
40
§1
Lumea este reprezentarea mea. Aceast propoziie este un adevr pentru orice fiin vie i înzestrat cu gândire, dei numai la om el ajunge s se transforme în cunoatere abstract i contient. De îndat ce este capabil s-l aduc în aceast stare, se poate spune c în el s-a nscut spiritul filosofic. El deine atunci întreaga certitudine c nu cunoate niciun soare, niciun pmânt, ci numai un ochi care vede acest soare, o mân care atinge acest pmânt; el tie, într-un cuvânt, c lumea de care este înconjurat nu exist decât ca reprezentare în raportul su cu o fiin care percepe, care este omul însui. Dac exist un adevr ce poate fi afirmata  priori, acesta este singurul; cci el exprim lumea oricrei experiene posibile i imaginabile, concept cu mult mai general decât chiar cele de timp, de spaiu i de cauzalitate care îl implic. Fiecare dintre aceste concepte, într-adevr, în care am recunoscut forme diverse ale principiului raiunii, nu este aplicabil decât la un tip determinat de reprezentri; distincia dintre subiect i obiect, dimpotriv, este modul comun tuturor, singurul în care se poate concepe o reprezentare oarecare, abstract sau intuitiv, raional sau empiric. Deci, niciun adevr nu este mai sigur, mai absolut, mai evident decât acesta: tot ceea ce exist, exist pentru gândire, adic întregul univers nu este obiect decât în raport cu un subiect, percepie în raport cu un spirit care percepe, într-un cuvânt, el este pur reprezentare. Aceast lege se aplic firete întregului prezent, întregului trecut i întregului
 viitor, la ceea ce este departe, ca i la ceea ce este aproape de noi; cci ea este adevrul spaiului i timpului însei, graie
41
 
Lumea ca voin i reprezentare crora reprezentrile particulare se disting unele de altele.
 Tot ceea ce lumea cuprinde sau poate cuprinde se afl în aceast dependen necesar fa de subiect i nu exist decât pentru subiect. Deci lumea estereprezentare.
De altfel, acest adevr este departe de a fi nou. El a constituit deja baza unor consideraii sceptice de la care pornete filosofia lui Cartesius, dar primul care a formulat-o într-un mod categoric a fost Berkeley; prin aceasta el a adus filosofiei un serviciu nemuritor, dei restul doctrinelor sale nu merit s triasc deloc. Marea greeal a lui Kant, aa cum art în Apendicele care îi este dedicat, a fost c a neglijat acest principiu fundamental.
În schimb, acest important adevr a fost admis devreme de înelepii Indiei, din moment ce apare ca fiind însi baza filosofiei vedant, atribuit lui Vyasa. În legtur cu acest lucra, avem mrturia lui William Jones, în ultima sa disertaie având ca tem filosofia asiatic On the philosophy of the Asiatics, [în] Asiatic researches, voI. IV, pag. 164: „Dogma esenial a colii vedante const nu în a nega existena materiei, adic a soliditii, a impenetrabilitii, a întinderii (negaie care, într-adevr, ar fi absurd), ci numai în a reforma în aceast privin gândirea obinuit i în a susine c aceast materie nu are o realitate independent de  percepia spiritului, existen i perceptibilitate fiind doi termeni echivaleni“2.  Aceast simpl indicaie demonstreaz suficient
existena în vedantism a realismului empiric asociat cu idealismul transcendental. Tocmai din acest unic punct de
2 „The fundamental tenet ofthe Vedanta school consisted not in denying the existence of matter, that is of solidity, impenetrability, and extended figure (to deny which would be lunacy), but in correcting the popular notion of it, and in contending that it has no essence independent of mental perception; that existence and perceptibility are convertible terms.“
42
 
 Arthur Schopenhauer  vedere i ca pur reprezentare va fi studiat lumea în aceast prim Carte. O asemenea concepie, de altfel absolut adevrat în ea însi, este totui exclusiv i rezult dintr-o abstractizare operat cu bun tiin de spirit; cea mai bun dovad const în aversiunea natural a oamenilor de a admite c lumea nu este decât o simpl reprezentare, idee totui de necontestat. Dar aceast abordare, ce nu se refer decât la o suprafa a lucrurilor, va fi completat în cartea urmtoare cu un alt adevr, mai puin evident, trebuie s o mrturisim, decât primul: cel de-al doilea care, într-adevr, pentru a putea fi îneles, necesit o cercetare mai aprofundat, un mai mare efort de abstractizare, în sfârit o discociere a elementelor eterogene, însoit de o sintez a principiilor asemntoare. Acest adevr auster, foarte potrivit pentru a-l face pe om s gândeasc, dac nu pentru a-l face s tremure, poate i trebuie s fie enunat alturi de cellalt astfel: „Lumea este voina mea“.
Dar pân atunci, trebuie, în aceast prim carte, s examinm lumea sub unul singur dintre aspectele sale, cel care servete drept punct de plecare al teoriei noastre, adic proprietatea pe care o are de a fi gândit. De acum trebuie s considerm toate obiectele prezente, inclusiv propriul nostru corp (acest aspect va fi dezvoltat mai târziu), ca tot atâtea reprezentri i s nu le mai denumim niciodat altfel. Singurul lucru de care se va face abstracie aici (oricine, sper, se va putea convinge în continuare) este numai voina, care constituie cealalt latur a lumii: dintr-un prim punct de
 vedere, într-adevr, aceast lume nu exist absolut decât ca reprezentare; dintr-un alt punct de vedere, ea nu exist decât ca voin. Este o realitate care nu poate fi limitat nici la primul, nici la al doilea dintre aceste elemente, care ar fi un obiect în sine (i din nefericire aceasta este deplorabila transformare pe care a suferit-o, în mâinile lui Kant, lucrul în
43
 
Lumea ca voin i reprezentare sine), aceast pretins realitate, spuneam, este o pur himer, o flcruie îneltoare care este bun numai pentru a-l face s se rtceasc pe filosoful care o adopt ca atare.
44
§2
Cel care cunoate tot restul, fr a fi cunoscut el însui, este subiectul. Subiectul este. prin urmare, acelsubstratum al lumii, condiia invariabil. întotdeauna subîneleas a oricrui fenomen, a oricrui obiect; cci tot ce exist, exist numai pentru subiect. Iar acest subiect fiecare îl gsete în sine. În funcie de cât cunoate, i nu în funcie de gradul în care el este obiect de cunoatere. Chiar propriul nostru corp este deja un obiect i, prin urmare, merit numele de reprezentare. El nu este, într-adevr, decât un obiect, printre alte obiecte, supuse acelorai legi ca i acestea; numai c este un obiect imediat. Ca orice obiect de intuiie el este supus condiiilor formale ale gândirii, timpului i spaiului, de unde se nate pluralitatea.
Dar subiectul însui, principiul care cunoate fr a fi cunoscut, nu cade sub incidena acestor condiii; cci el este întotdeauna presupus implicit de ctre ele. Lui nu i se poate aplica nimic, nici pluralitate, nici categoria opus, unitatea.
 Aadar, noi nu cunoatem niciodat subiectul; el este acela care cunoate, peste tot unde este vorba despre cunoatere.
Lumea, considerat ca reprezentare, singurul punct de  vedere care ne preocup aici, cuprinde dou jumti eseniale, necesare i inseparabile. Prima este obiectul care are ca form spaiul, timpul i. prin urmare, pluralitatea; a doua este subiectul care scap dublei legi a timpului i a spaiului, fiind întotdeauna unul i invizibil în fiecare fiin care percepe. Se poate conchide c un singur subiect plus obiectul ar ajunge pentru a constitui lumea considerat ca reprezentare, la fel de complet ca milioanele de subieci care
45
 
Lumea ca voin i reprezentare exist: dar dac acest unic subiect care percepe dispare, atunci i lumea conceput ca reprezentare dispare o dat cu el.  Aceste dou jumti sunt deci inseparabile, chiar i în
gândire: fiecare dintre ele nu este real i inteligibil decât prin cealalt i pentru cealalt; ele exist i înceteaz s existe împreun. Ele se limiteaz reciproc; acolo unde începe obiectul, se sfârete subiectul. Aceast limitare mutual apare în faptul c formele generale eseniale oricrui obiect: timp. spaiu i cauzalitate se pot extrage i deduce în întregime din chiar subiect, fcând abstracie de obiect; ceea ce se poate traduce în limba lui Kant spunând ca ele se afl a priori în contiina noastr. Dintre toate serviciile aduse de Kant filosofiei cel mai important const poate în aceast descoperire. La aceasta eu adaug, în ce m privete, c principiul raiunii este expresia general a tuturor acestor condiii formale ale obiectului, cunoscutea priori; c orice cunoatere pura priori îi are sorgintea în coninutul acestui principiu, cu tot ce implic el; pe scurt, c în el este concentrat întreaga certitudine a cunoaterii noastre apriorice. Am explicat amnunit, în disertaia mea Despre  principiul raiunii suficiente, cum este el condiia oricrui obiect posibil, ce înseamn c un obiect oarecare este legat în mod necesar de altele, fiind determinat de acestea i determinându-le la rândul lui. Aceast lege este atât de adevrat încât întreaga realitate a obiectelor ca obiecte sau simple reprezentri const numai în acest raport de determinare necesar i reciproc; aceast realitate este deci pur relativ. Vom avea curând ocazia s dezvoltm aceast idee. Am artat, în plus, c aceast relaie necesar, exprimat în mod general prin principiul raiunii; îmbrac forme diverse, dup deosebirile dintre clasele în care se încadreaz obiectele din punct de vedere al posibilitii lor,
46
 
 Arthur Schopenhauer aceasta fiind o nou dovad a repartizrii exacte a acestor clase. Presupun tot implicit, în lucrarea de fa, c tot ce am scris în aceast disertaie este cunoscut i se afl în spiritul cititorului. Dac nu a fi expus aceste idei în alt parte, ele ar fi fost prezentate aici.
47
§3
Cea mai mare diferen care trebuie semnalat între reprezentrile noastre este aceea dintre starea intuitiv i starea abstract. Reprezentrile de ordin abstract nu formeaz decât o singur clas, aceea a conceptelor. apanaj exclusiv al omului în aceast lume. Aceast facultate pe care o are el de a forma noiuni abstracte i care îl deosebete de restul animalelor, este ceea ce s-a numit dintotdeauna raiune3.Problema acestor reprezentri abstracte va fi tratat în mod special mai încolo; pentru moment, nu vom vorbi decât despre reprezentarea intuitiv. Aceasta cuprinde întreaga lume vizibil, sau experiena în general, i condiiile care o fac posibil. Dup cum am spus. Kant a artat (i aceasta este o descoperire important) c timpul i spaiul, aceste condiii sau forme ale experienei, elemente comune oricrei percepii i care aparin tuturor fenomenelor reprezentate, c aceste forme, spuneam, pot fi gândite nu numai înabstract,ci i înelese imediat în ele însele i în lipsa oricrui coninut; i a stabilit c aceast intuiie nu este o simpl fantom rezultat dintr-o experien repetat, ci ea este independent fa de aceasta i îi pune condiiile ei mai degrab decât primete condiii din partea ci; într-adevr, elementele timp i spaiu, aa cum le reveleaz intuiia a  priori, reprezint legile oricrei experiene posibile. Acesta este motivul care,în disertaia mea Despre principiul raiunii
3 Kant este singurul care a întunecat aceast concepie a raiunii; fac trimitere în aceast privin la Apendicele consacrat filosofiei sale i la lucrarea meaProbleme eseniale ale eticii.
48
 
 Arthur Schopenhauer suficiente, m-a determinat s consider timpul i spaiul, percepute în forma lor pur i izolate de coninutul lor, ca fiind o clas de reprezentri speciale i distincte. Am semnalat deja importana descoperirii lui Kant care stabilete posibilitatea de a atinge printr-o observare direct i independent a oricrei experiene aceste forme generale de intuiie senzitiv, fr ca ele s-i piard prin aceasta nimic din legitimitatea lor, descoperire care asigur în acelai timp punctul de plecare i certitudinea matematicilor. Dar mai exist un aspect nu mai puin important care trebuie menionat: principiul raiunii, care, ca lege de cauzalitate i motivaie, determin experiena, care, pe de alt parte, ca lege de justificare a raionamentelor, determin gândirea.
 Acest principiu poate îmbrca o form foarte special, pe care am desemnat-o sub numele de principiul existenei; privit în raport cu spaiul, el d natere siturii prilor întinderii, care se determin una pe cealalt la infinit.
Dac, dup ce a fost citit disertaia care servete drept introducere la lucrarea de fa, s-a îneles bine unitatea iniial a principiului raiunii, sub diversitatea posibil a expresiilor sale, se va înelege cât de important este, pentru a ptrunde în profunzime esena acestui principiu, s fie studiat, mai întâi, în cea mai simpl dintre formele sale pure: timpul. Fiecare moment al duratei, de exemplu, nu exist decât cu condiia de a-l distruge pe cel dinainte care i-a dat natere, pentru a fi distrus i el la rândul lui: trecutul i
 viitorul, fcând abstracie de urmrile posibile a ceea ce conin, sunt lucrri la fel de vane ca cel mai van dintre vise; în aceeai situaie se afl i prezentul, care este o limit fr întindere i fr durat între celelalte dou. Cum vom gsi acelai neant în toate celelalte forme ale principiului raiunii, ne vom da seama c spaiul, ca i timpul, i tot ce exist simultan în spaiu i în timp, pe scurt, tot ce are o cauz sau
49
 
Lumea ca voin i reprezentare un scop, toate acestea nu au decât o realitate pur relativ; într-adevr lucrul nu exist decât în virtutea sau în ochii unui altul de aceeai natur cu el i supus apoi aceleiai relativiti. Aceast concepie, în esena ei, nu este nou; tocmai în acest sens Heraclit constata cu melancolie fluxul etern al lucrurilor, Platon cobora realitatea la nivelul simplei deveniri care nu ajunge niciodat pân la existen. Spinoza nu vedea în ele decât accidentele substanei unice care numai ea exist etern, iar Kant opunea lucrului în sine obiectele cunoaterii noastre ca pure fenomene. În sfârit, antica înelepciune a Indiei exprim aceeai idee sub aceast form: „Maya, vlul Iluziei, acoperind ochii muritorilor, îi face s vad o lume despre care nu se poate spune dac este sau nu este, o lume care seamn cu visul, cu razele soarelui pe nisip, când de departe cltorul crede c vede o pânz de ap sau o frânghie aruncat pe pmânt pe care o ia drept arpe“. (Aceste comparaii reiterate se gsesc în numeroase pasaje dinVede i dinPurane.) Concepia exprimat în comun de toi aceti filosofi nu este alta decât aceea care ne preocup în acest moment: lumea ca reprezentare, supus principiului raiunii.
50
§4
Dac avem o idee clar asupra formei sub care principiul raiunii apare în timpul privit în sine, form de care depinde orice enumerare i orice calcul, prin aceasta am ajuns la înelegerea întregii esene a timpului. Acesta, într- adevr, se raporteaz în totalitate la aceast determinare special a principiului raiunii i nu are niciun alt atribut. Succesiunea este forma principiului raiunii în timp. ea este, de asemenea, esena însi a timpului. Dac în plus, a fost îneles bine principiul raiunii, aa cum exist el în spaiul pur, va fi fundamentat o dat pentru totdeauna i ideea de spaiu. Cci spaiul nu este altceva decât proprietatea de a se determina reciproc de care se bucur prile întinderii; este ceea ce se numete situare. Iar studierea amnunit a acestor diverse poziii i exprimarea rezultatelor dobândite în formulri abstracte care s le faciliteze folosirea constituie întregul obiect al geometriei. În sfârit, dac a fost îneles perfect acest mod special al principiului raiunii, care este legea cauzalitii i care determin coninutul formelor precedente, timp i spaiu, precum i perceptibilitatea lor, adic materia, se va fi îneles în acelai timp esena însi a materiei ca atare, aceasta reducându-se în întregime la cauzalitate; acest adevr se impune de îndat ce se reflecteaz asupra lui. Întreaga realitate a materiei rezid, într-adevr, în aciunea sa i nicio alta nu i-ar putea fi atribuit, nici chiar în gândire. Ea umple spaiul i timpul pentru c este activ, iar aciunea sa asupra obiectului imediat, material el însui, conduce la percepie, fr de care nu exist materie; cunoaterea influenei exercitate de un obiect material oarecare asupra altuia nu este posibil decât
51
 
Lumea ca voin i reprezentare dac acesta din urm acioneaz la rândul lui asupra obiectului imediat, altfel de cum o fcea mai înainte, la aceasta se reduce tot ce putem ti.
S fie cauz i efect, aceasta este aadar esena însi a materiei, existena ei const numai în aciunea ei. De aceea în limba german ansamblul lucrurilor materiale este desemnat cu o precizie extrem prin cuvântulWirklichkeit (dinwirken -a aciona)4, termen mult mai expresiv decât cel deRealität(realitate). Materia acioneaz tot asupra materiei; realitatea i esena sa constau deci numai în modificarea produs în mod regulat de una dintre prile ei asupra alteia; dar aceasta este o realitate foarte relativ, raporturile care o constituie nu sunt de altfel valabile decât în limitile însei ale lumii materiale, absolut ca i timpul. Dac timpul i spaiul pot fi cunoscute prin intuiie fiecare în sine i independent de materie, aceasta, în schimb, nu ar putea fi perceput fr ele. Pe de o parte, forma însi a materiei, care nu se poate separa de materie, presupune deja spaiul; i, pe de alt parte, aciunea sa, care însemna existena sa, implic întotdeauna o schimbare, adic o determinare a timpului. Dar materia nu are drept condiie timpul i spaiul luate separat, ci combinaia lor constituie esena ei, acesta rezidând în întregime, aa dup cum am demonstrat, în aciune i cauzalitate. Într-adevr, toate fenomenele i toate strile posibile, care sunt nenumrate, ar putea, fr a se deranja unele pe altele, s coexiste în spaiul infinit i, pe de alt parte, s se succead, fr nicio dificultate. În infinitatea timpului, din acest moment, un raport de dependen
4 Mira in quibusdam tebus verborum proprietas est, et consuetudo ser monis antiqui quaedam efficacissimis notis signat [„E uimitor, în cazul multor lucruri, cât de bine sunt exprimate iar limbajul obinuit al anticilor desemneaz multe în cel mai eficient mod“ - Seneca,Epistulae, 81,[9])
52
 
 Arthur Schopenhauer reciproc i o lege care s determine fenomenele conform acestui raport, necesar ar deveni inutil i chiar inaplicabil; astfel nici aceast juxtapunere în spaiu, nici aceast succesiune în timp nu ar fi suficient pentru a da natere cauzalitii, atâta vreme cât fiecare dintre cele dou forme rmâne izolat i se dezvolt independent de cealalt. Or, cauzalitatea constituind esena însi a materiei, dac prima nu ar exista, a doua ar disprea i ea. Pentru ca legea cauzalitii s-i pstreze întreaga sa semnificaie i necesitate, schimbarea efectuat nu trebuie s se limiteze la simpla transformare a diferitelor stri privite ca atare; trebuie mai întâi ca într-un punct dat al spaiului s existe la un anumit moment o stare i o