1. CONTINUT NATURA UMANA GUVERNAMANTUL p. 22 LIBERUL ARBITRU SI FATALISMUL p. 41 CARACTERUL p. 53 INSTINCTUL MORAL p. 61 REFLECTII ETICE p. 67 NATURA UMANA Adevarurile ordinii existente in lumea fizica pot contine o mare semnificatie exterioara, insa nu poarta nicio semnificatie interioara. Cea din urma reprezinta privilegiul adevarurilor morale si intelectuale, cele care sint concentrate asupra obiectivizarii vointei in stadiile ei cele mai inalte, in vreme ce adevarurile fizice sint concentrate asupra obiectivizarii vointei in stadiile inferioare. De exemplu, daca vom putea stabili adevarul asupra a ceea ce pina acum constituie doar o ipoteza, si anume aceea ca actiunea soarelui este cea care produce termo-electricitatea la ecuator; ca aceasta genereaza magnetismul terestru; si din nou, ca acest magnetism este cel care se face raspunzator de aurora borealis, acestea sint adevaruri exterioare de-o mare importanta, insa din punct de vedere interior au o semnificatie neinsemnata. Pe de alta parte, exemple de-o importanta semnificatie interioara sint furnizate de toate marile sisteme filozofice adevarate; de deznodamantul nefericit din fiecare mare tragedie; ba chiar si de observatia efectuata asupra comportamentului uman in formele de manifestare extrema a moralitatii si imoralitatii sale, a caracterului sau, bun sau rau. Pentru ca toate acestea sint expresie a acelei realitati ce ia o forma exterioara asupra lumii si care in cele mai inalte stadii de obiectivizare isi proclama natura lor interioara.

2. Sa spui ca lumea are numai o semnificatie fizica, fara ca ea sa contina si una morala, este una din cele mai mari si mai vatamatoare erori, o greseala fundamentala, o adevarata perversitate a spiritului si personalitatii unui om; si la capatul sau se situeaza fara urma de indoiala, acea credinta pe care o intruchipeaza ca Anti-Christ. Cu toate acestea, in ciuda tuturor religiilor iar acestea reprezinta sisteme in care una si toate se gasesc intr-o permanenta opozitie si cauta sa-si instaureze dominatia prin acea forma incarcata de mitologie iar aceasta eroare fundamentala nu va dispare niciodata, ci din timp in timp va ridica din nou capul, pina atunci cind indignarea universala o va constringe sa se ascunda inca o data. Totusi, oricit de categoric poate fi acel sentiment cu privire la semnificatia morala pe care o poarta viata si lumea insasi, sa incerci sa o explici si s-o ilustrezi, sa rezolvi contradictia existenta intre semnificatia pe care o poarta si lumea insasi asa cum aceasta este, reprezinta o sarcina de-o mare dificultate; intr-atit de dificila incit tot asa cum acest lucru este si posibil, voi incerca sa explic adevarul si doar adevarul asupra acestor baze solide ale moralitatii ce sint efective pretutindeni si in toate epocile, impreuna cu acele rezultatele catre care ele conduc. Datele actuale ale moralitatii se regasesc intr-o mare masura de aceeasi parte pe care ma situez eu insumi pentru a ma teme ca teoria mea ar putea fi inlocuita sau rasturnata de cineva. Cu toate acestea, atita timp cit sistemul meu etic continua sa fie ignorat de lumea academica, cel care detine rolul dominant in interiorul Universitatilor este principiul moral al lui Kant. Printre diferitele forme existente, una favorita in momentul prezent o constituie demnitatea umana. Am expus deja absurditatea acestei doctrine in tratatul meu Asupra Fundatiilor Moralitatii. [1] Tocmai de aceea ma rezum a raspunde aici doar la acea intrebare ce era pusa nu cu multa vreme in urma, cu privire la ce se afla la baza demnitatii umane, raspunsul era acela ca la bazele sale sa afla moralitatea sa. Cu alte cuvinte demnitatea sa se reazama pe moralitate. [Nota 1: 8.] Dar dincolo de acest argument circular, apare pentru mine ca ideea demnitatii poate fi aplicata doar intr-un sens ironic pentru o fiinta a carei vointa este atit de imorala, al carei intelect este atit de limitat, al carei corp este asa de slab si supus prefacerii, asa cum este cel uman. Cum poate un om sa fie mandru, cind conceptia lui este o crima, nasterea o pedeapsa, viata o sclavie si moartea o necesitate! 3. Quid superbit homo? cujus conceptio culpa, Nasci poena, labor vita, necesse mori! Tocmai de aceea, in opozitie cu toate formele deja mentionate de principiile kantiene sint tentat sa formulez urmatoarea regula: Atunci cind veti intra in contact cu un om, indiferent cine este el, nu va asteptati la aprecierea lui obiectiva in deplin acord cu meritul si demnitatea lui. Nu luati in considerare reaua sa vointa, ori intelegerea sa ingusta si ideile sale perverse; cel putin tot asa cum primul dintre ei va poate conduce sa-l uriti, iar ultimul dintre ei sa-l dispretuiti; fixati-va in schimb atentia asupra suferintelor lui, nevoilor, anxietatii si durerii de care sufera in ficare moment al vietii. In acest fel veti simti legaturile de rudenie cu el; veti simpatiza cu el; si in loc sa-l uriti sau dispretuiti veti experimenta compasiunea, cea care singura reprezinta acea stare de pace pe care Gospel o identifica pentru om. Singura cale de-a inlatura ura si dispretul pe care ti-l provoaca omul, este cu siguranta aceea de-a nu privi asupra acestei pretinse demnitati umane, ci dimpotriva, sa priviti asupra lui ca la un obiect al compasiunii. Budistii, ca rezultat al unei viziuni mult mai profunde prin care privesc asupra eticii si metafizicii, pornesc de la vicile capitale si nu de la virtutile cardinale; deoarece virtutile prin aparenta pe care o imbraca sint doar contrarii sau negari ale viciilor. Conform Istoriei Mongoliei Rasaritene a lui Schmidt, viciile capitale in structura Budista sint in numar de patru: Dorinta carnala, Indolenta, Minia si Avaritia. Insa cel mai probabil in locul Indolentei ar trebui sa citim Mindria; pentru ca asa este identificata in _Lettres difiantes et curieuses_, [1] unde Minia sau Ura este adaugat drept cel de-al cincilea viciu. Am purces la a face aceasta corectura asupra excelentei declaratii a lui Schmidt pornind de la faptul ca aceasta este in deplin acord cu doctina Sufitilor, cei care se afla cu certitudine sub influenta Brahmanica si Budista. Sufitii consemneaza deasemenea ca aici exista patru vicii capitale si ei le aranjeaza in perechi foarte strinse, astfel ca Dorinta carnala apare in conexiune cu Avaritia, iar Minia este conexata cu Mandria. Cele patru virtuti cardinale, aflate in opozitie cu ele, ar putea fi Castitatea si Generozitatea, impreuna cu Bunatatea si Umilinta. [Nota 1: Editia din 1819, vol. VI, p. 372.] Atunci cind facem o comparatie intre aceste idei profunde de moralitate, asa cum sint tratate de natiunile orientale, cu vestitele virtuti cardinale ale lui Platon, cele care au fost recapitulate rind pe rind Justitia, Valoarea, Cumpatarea si Intelepciunea este limpede ca ultima nu este bazata pe o idee clara, 4. conducatoare, ci este aleasa pe o baza superficiala si care in parte este in mod evident falsa. Virtutile trebuie sa fie calitati ale vointei, iar Intelepciunea constituie in principal un atribut al Inteligentei. [Greaca: Sophrosynae], pe care Cicero o traduce prin Temperantia, un cuvint extrem de ambiguu si nedefinit si tocmai de aceea el admite o varietate de explicatii; ea poate insemna discretie sau abstinenta, sau mentinerea unui echilibru. Curajul nu constituie in definitiv o virtute; desi uneori el este servantul sau instument al virtutii; dar este intocmai la fel ca si atunci cind el este gata sa devina servant al celei mai mari ticalosii. In realitate el constituie o calitate ce tine de temperament. Pina chiar si Geulinx (in Prefata Eticii sale) a condamnat valorile platonice si a asezat in locul lor dupa cum urmeaza: Sirguinta, Supunerea, Justitia si Umilinta; ceea ce in mod evident constituie o greseala. Chinezii disting cele cinci virtuti cardinale: Compasiunea, Justitia, Proprietatea, Intelepciunea si Sinceritatea. Virtutile crestine sint teologice si nu cardinale: Credinta, Dragostea si Speranta. Dispozitia fundamentala fata de ceilalti, presupunind caracterul, fie al Invidiei sau Compasiunii, este punctul in care se despart virtutile morale de viciile omenirii. Aceste doua calitati diametral opuse se regasesc in fiecare om; pentru ca ele izvorasc de la inevitabila comparatie intre ceea ce-i apartine si ceea ce se gaseste in posesia celorlalti. Ca o consecinta tot asa rezultatul acestei comparatii afecteaza caracterul idividual pe cit o poate face una sau celalta din aceste calitati care devin sursa si principiu al tuturor actiunilor sale. Invidia construieste ziduri trainice in modul de gindire intre Tine si Mine; Compasiunea le face accesibile si transparente; ba chiar citeodata darima toate zidurile existente; iar atunci distinctia intre sine si celalalt este spulberata. Valoarea, cea care a fost mentionata aici drept o virtute, sau mai degraba Curajul, cel pe care se bazeaza (pentru ca valoarea este data doar de curajul manifestat in lupta), merita o examinare amanuntita. Anticii recunosc printre virtuti Curajul, iar intre vicii Lasitatea; insa nu exista o idee care sa aiba corespondent aici in schema Crestina, cea care recunoaste Caritatea si Ingaduinta si preda interzicerea oricarei rezistente si impotriviri. Rezultatul este acela ca pentru modernitate Curajul nu mai reprezinta o virtute. Dincolo de toate acestea, va trebui admis ca lasitatea nu pare a fi deloc compatibila cu oricare forma a nobletei de caracter chiar daca este invocat motivul ca ea tradeaza doar o ingrijorare exagerata in ceea ce priveste propria persoana. Oricum, Curajul poate fi explicat ca o stare de pregatire de-a intimpina un rau ce ne ameninta la un anumit moment, in masura a evita alte rele plasate mult mai departe in viitor; in vreme ce lasitatea semnifica tocmai contrariul. Dar aceasta stare de pregatire este de aceeasi calitate ca si Ingaduinta, pentru ca aceasta consta in constiinta clara asupra faptului ca exista rele mai mari decit cele existente in prezent si ca orice incercare de-a scapa de sub apasarea lor, sau de-a ne pazi impotriva lor, le va atrage asupra noastra tocmai pe acelea. Astfel Curajul ar 5. putea fi identificat ca un gen de Ingaduinta si de vreme ce el este acel tip de Ingaduinta care ne permite sa practicam stapinirea de sine si auto-controlul, Curajul este in cele din urma inrudit virtutilor, prin medierea Ingaduintei. Insa se va admite Curajul va fi remarcat doar daca este privit din cel mai inalt punct de vedere. Teama de moarte poate fi tratata doar ca o deficienta existenta in filozofia naturala naturala si de aceea continua sa reziste in fata sentimentului simplu ce-i ofera unui om asigurarea ca exista in tot ce se gaseste in afara lui, la fel de mult pe cit exista in propria persoana; astfel incit moartea acestei persoane ii poate produce doar o mica atingere. Insa singura doar aceasta asigurare este cea care ii confera unui om un Curaj eroic; si de aceea intocmai ca si cititorul, voi face din nou apel la Etica mea, Curajul isi are aceeasi sursa ca si Justitia si Umanismul. Si admit ca acesta reprezinta un punct de vedere asupra chestiunii in discutie privita dintr-o inalta perspectiva; insa dincolo de asta nu pot aduce o explicatie plauzibila de ce lasitatea pare a fi vrednica de dispret si curajul personal, un lucru nobil si sublim; pentru ca niciun punct de vedere ce-si are plecarea de la o perspectiva obisnuita nu este capabil sa ma faca sa intrezaresc de ce un individual finit, care reprezinta totul pentru sine ba chiar care reprezinta el insusi adevarata conditie fundamentala a existentei pentru tot restul lumii nu ar trebui sa aseze propria prezervare deasupra oricarui alt tel. De aceea incercarea de a-l face sa se bazeze doar pe utilitate reprezinta o explicatie insuficienta a Curajului, o incercare de a-i oferi doar un caracter empiric si lipsindu-l de unul transcendent. Poate chiar acesta a fost motivul pentru care Calderon a enuntat odata o parere sceptica, insa una cu totul exceptionala, in ceea ce priveste Curajul, ba chiar contestind de fapt realitatea sa; si a pus aceasta negare in gura unui intelept ministru, care se adresa tinarului sau rege. Desi teama naturala se manifesta in noi toti la fel, un om poate fi socotit un viteaz daca va sti sa si-o ascunda; si asta este ceea ce constituie Curajul. Que aunque el natural temor En todos obra igualmente, No mostrarle es ser valiente Y esto es lo que hace el valor. [1] [Nota 1: Calderon, La Hija del Aire, ii., 2.] In ceea ce priveste diferentele pe care le-am mentionat intre antici si moderni cu privire la Curaj, privit drept o virtute, trebuie mentionat ca prin Virtute, virtus [Greaca: aretae] anticii intelegeau orice excelenta sau calitate care era 6. meritoasa in sine, si ea poate constitui o calitate morala, sau intelectuala, ori chiar una fizica. Insa de atunci de cind Crestinismul a facut demonstratia ca tendinta fundamentala a vietii este una morala, singura superioritatea morala este cea care a fost atasata notiunii de Virtute. Intre timp sensul timpuriu de utilizare a supravietuit la vechii Latinisti si prin intermediul scriitorilor Italieni, asa cum este dovedit de semnificatia bine-cunoscuta a cuvintului virtuoso. Atentia speciala a tinerilor ar trebui atrasa spre sensul autentic al ideii de Virtute, ce exista in mijlocul Anticilor, tot la fel cum pe de alta parte ea poate fi o sursa secreta de nedumerire. Pot face aici recomandarea a doua pasaje, care s- au pastrat pina la noi din opera lui Stobaeus, ce pot servi intocmai acestui scop. Unul din ele provine aparent de la filozoful Pitagorean Metopos, in care acesta se pronunta ca, virtutea unui cizmar este sa faca pantofi de calitate. Asta poate deasemenea servi la a explica modul cum se intimpla ca schema virtutilor si viciilor, ce sint mentionate la antici, nu-si gaseste un corespondent in schema existenta in vremea noastra. La fel cum se intimpla ca printre virtuti Curajul sa fie o chestiune in discutie, tot asa se petrec lucrurile si in privinta Avaritiei, care este situata in mijlocul viciilor. Oricum, ea nu trebuie confundata cu lacomia, cea care reprezinta intelesul imediat al cuvintului Latin avaritia. Sa trecem de aceea la o examinare a argumentelor pro et contra in ceea ce priveste Avaritia si sa lasam ca judecata finala sa capete forma in mintea fiecarui om. Pe de o parte, este argumentat ca nu Avaritia este cea care constituie un viciu, ci tocmai contrariul sau, extravaganta. Extravaganta izvoraste dintr-o limitare animalica la momentul prezent, care in comparatie cu viitorul, cel care isi are existenta, asa cum se intimpla, numai in mintea noastra, nu inseamna nimic. Ea se bazeaza pe acea iluzie ca placerile senzuale poseda o valoare reala sau pozitiva. In conformitate cu asta, nevoile sau suferintele din viitor reprezinta pretul platit pentru a obtine aceasta placere, care cel mai adesea este lipsita de un continut real, este efemera si mai mult una imaginara; sau alminteri vom hrani inutil aceasta stupida mandrie, ingenunchind si ploconindu-ne in fata unor paraziti care isi vor ride de noi in secret, privind la multimea celor care invidiaza maretia lor fara chip. Ar trebui de aceea sa ne abtinem de la aceasta risipa ca si cum ar reprezenta o plaga si la descoperirea acestui viciu s-o rupem din timp cu cei atinsi de nebunia sa, pentru a putea fi in masura sa prevenim consecintele nefaste ce se vor arata in curind, astfel incit nu va trebui nici sa purtam aceasta povara, nici sa jucam rolul cunoscut, al prietenilor lui Timon din Atena. In acelasi timp nu ar trebui sa ne asteptam ca aceia care isi cheltuie prosteste propriul noroc, sa lase intact ceea ce-i apartine unui alt om daca vreodata ar avea sansa ca aceasta avere sa ajunga in pastrarea lor; ba chiar _sui profusus_ si 7. _alieni appetens_ sint imbinate foarte bine de catre Sallust. De aceea aceasta extravaganta este cea care ne va conduce nu doar catre saracie, ci chiar spre crima; iar crima in mijlocul clasele avute este aproape intotdeauna rezultatul extravagantei. Este in acord cu acea justitie prin care Koranul declara toti risipitorii a fi fratii lui Satan. Insa doar prisosul este cel care face ca Avaritia sa te prinda in plasa si cind oare s-a intimplat vreodata ca prisosul sa fie considerat un intrus nepoftit? Astfel ar trebui ca acest narav placut sa aiba o consecinta placuta. Avaritia porneste de la principiul ca toate placerile sint negative si acea fericire ce consta intr-o serie de placeri este o himera; astfel, in mod contrar ea este o suferinta, cea care este pozitiva si extraordinar de reala. In conformitate cu asta, omul avar considera ca trebuie sa-si prezerve avutul pentru a se putea bucura de el mai tirziu, astfel el va trebui sa suporte si sa se abtina sustine et absinte, este maxima lui. Si deoarece el cunoaste mai departe ca posibilitatile nenorocirii sint fara numar si caile vietii sint intesate de pericole nesfirsite, isi sporeste modalitatile de evitare a lor si daca este posibil, se inconjoara cu un zid triplu de protectie pentru a se asigura de ceea ce poate surveni in viitorul incert. Tocmai de aceea, cine ar putea fi astfel in masura sa spuna ca aceste masuri de prevedere impotriva dezastrelor au tendinta de-a deveni exagerate? Cind el singur este cel care cunoaste pina unde poate atinge soarta sa nefericita limitele raului prezent in omenire. Si chiar daca aceste precautii sint exagerate, acest lucru reprezinta o eroare care il va putea vatama doar pe cel care pune acest plan in executie si nu pe un alt om. Si daca el nu va simti nevoia de-a se bucura niciodata de toata acea imensa comoara pe care o va avea in stapinirea lui, ea isi va putea revarsa beneficiile asupra altora, care nu vor simti prin natura lor necesitatea de-a se apara atit de prevazatori fata de viitor. Astfel ca pina atunci aceasta retragere din circulatie a tuturor acelor valori nu va constitui o nenorocire; pentru ca ele, ca si banii, nu reprezinta un articol de consum; ele semnifica doar bunurile pe care un om le are in posesia sa si nu reprezinta unul anume in sine. Banii sint doar numarati; valoarea lor este ceea ce ei reprezinta; si ceea ce reprezinta ei nu poate fi scos din circulatie. Mai mult inca, prin retragerea lor din circulatie este sporita valoarea celor care raman pe piata cu o valoare ce reprezinta in mod exact valoarea celor retrasi. Chiar daca se intimpla asa cum se spune, ca si cea mai mare parte a saraciei si necazurilor pe care ea le aduce, sa fie datorata in final tocmai acestei dragoste aratata fata de bani si doar de dragul lor, este la fel de adevarat ca un risipitor iubeste risipa si irosirea lor fara sa aiba un alt motiv mai bun. Prietenia cu un om sarac nu doar ca este lipsita de orice fel de pericole, ci este si profitabila pentru marile avantaje pe care le poate aduce. Pentru ca este neindoielnic ca aceia care sint cei mai apropiati si atasati de o stare de saracie ii reprezinta tocmai pe cei care la moartea lor le vor oferi ocazia de-a culege fructele ce le-au strins in urma unei vieti inchinate acestei retineri si abstinente; dar chiar si in timpul vietii se pot astepta sa obtina ceva de la ei in caz de mare nevoie. Si in orice caz, cineva va primi din partea lor ceva mai mult decit ii poate oferi un risipitor, cel care si-a cheltuit tot ce era al lui si acum se afla in nevoie, ba pe deasupra mai este si la altii dator. Mas da el duro que el 8. desnudo, spune un proverb Spaniol; un om cu inima rece va avea de oferit toteauna mai mult decit unul cu punga goala. Urmarea la toate acestea este aceea ca Avaritia nu este un viciu. Pe de alta parte se poate spune ca Avaritia este chintesenta tuturor viciilor. Atunci cind un om se lasa sedus de-o placere fizica lasindu-se purtat de la calea cea dreapta, vinovat de tot acest rau este natura sa senzuala -- acea parte animalica din el. El este purtat de aceasta atractie si este dominat de impresia lasata de momentul prezent, el actioneaza fara a se gindi la consecintele pe care le vor avea in viitor faptele lui. Cind pe de alta parte, va fi adus la o stare de slabiciune a corpului de catre virsta inaintata, ajungind la o conditie in care viciile, cele pe care el nu le-ar fi parasit niciodata, il abandoneaza pe el, iar capacitatea sa de-a mai simti placerile fizice este deja moarta, daca se va indrepta catre Avaritie, se poate spune ca dorintele intelectuale le vor supravietui celor senzuale. Banii, cei care reprezinta toate lucrurile bune existente din aceasta lume si sint o reprezentare abstracta a acestora, devin acum o tulpina uscata, incarcata cu toate aceste dorinte moarte ale carnii, cele care reprezinta egoismul intr-o forma abstracta. Ele vor reveni acum din nou la viata fiind intruchipate in dragostea inchinata fata de Mamon. Trecatoarele placeri ale simturilor au devenit acum o dorinta deliberata si calculata, aproape nesecata de bani; cea care, ca si cei fata de care este directionata, este simbolica in natura ei si asemeni lor, indestructibila. Aceasta dragoste incapatinata manifestata in fata placerilor lumii o dragoste care asa cum apare traieste prin sine; acest pacat absolut incorigibil, aceasta dorinta rafinata si idealizata a carnii, este o forma abstracta in care sint concentrate toate poftele lumii si care asemeni unei idei generale se regaseste in toate idividualurile particulare. In acord cu asta Avaritia este un viciu al batrinetii, tot la fel de extravagant ca si viciile tineretii. Aceasta disputatio in utramque partem, aceasta dezbatere pentru si contra este calculata cu precizie pentru a ne conduce la acceptarea juste milieu a moralei lui Aristotel; o concluzie care este deasemenea sprijinita de urmatoarele considerente. Fiecare perfectiune umana este legata de un anumit defect in care ameninta sa se transforme; dar este de asemenea adevarat, ca orice defect uman este atasat unei perfectiuni. Pornind de aici, daca asa cum adesea se intimpla, ajungem sa facem o greseala legata de aprecierea unui om, acest lucru se petrece pentru ca la inceputul acomodarii noastre cu el vom confunda defectele sale cu un tip de 9. perfectiuni care sint atasate acestora. Omul precaut ne va apare asemeni unui las; pe un om econom il vom considera unul sarac; risipitorul ne va parea asemeni unui liberal; un necioplit il vom crede a fi unul sincer si direct; pe un nesabuit il vom privi drept unul increzator in propriile sale forte; si tot asa in numeroase alte cazuri. * * * * * Nimeni nu poate trai printre oameni fara sa se simta atras in mod repetat de tentatia de-a presupune ca josnicia morala si incapacitatea intelectuala sint strins conectate, tot asa cum ambele isi afla izvorul plecind de la aceeasi sursa. Astfel, daca lucrurile nu se intimpla intocmai asa, am tratat acest lucru in opera mea. [1] Iar daca se intimpla asta, acesta lucru se datoreaza faptului ca ambele se manifesta atit de adesea impreuna, incit de cele mai multe ori sint silite sa locuiasca sub acelasi acoperis. In acelasi timp nu se poate nega ca adesea se intimpla ca ele sa joace rolul unuia in locul celuilalt, avind astfel un beneficiu reciproc; si astfel vor produce un spectacol destul de putin edificator, la care se expun cei mai multi dintre oameni si tocmai asta este ceea ce face ca lumea sa ia aspectul ingrozitor pe care il are. Un om lipsit de inteligenta este extrem de incintat sa-si arate perfidia, rautatea si ticalosia, pe care sufletul sau marunt o poate naste; in vreme ce un om inteligent intelege cum sa-si ascunda aceste defecte existente in natura sa. Si cit de adesea nu se intimpla ca o astfel de perversitate existenta in inima unui om, sa-l impiedice sa observe adevarurile pe care inteligenta sa este cit se poate de capabila sa le descopere! [Nota 1: In principala mea opera, vol. II., cap. XIX.] Cu toate acestea, nu-i este ingaduit niciunui om sa-si faca un titlu de mandrie. Pentru ca la fel ca oricare alta fiinta umana, chiar daca s-ar intimpla sa fie si cel mai maret dintre genii, pina chiar si atunci el pastreaza un numar imens de limitari existente in insasi sfera cunoasterii si astfel isi atesta originea comuna cu imensa masa a omenirii, care in esenta sa este perversa si stupida, astfel ca fiecare om pastreaza in natura lui ceva din acest rau pozitiv. Chiar si cei mai buni dintre noi, ba chiar si in cele mai nobile spirite, caracterul fiecarui om pastreaza ceva, ce uneori ne izbeste, uimindu-ne prin aceste trasaturi izolate ale depravarii omenesti; ca si cum ar dori sa recunoasca legatura de singe cu rasa umana, cea in care ticalosia -- ba chiar cruzimea poate fi descoperita in acelasi grad. Pentru ca ele exista in sine doar in virtutea acestui rau, a acestui principiu vicios, acela al necesitatii de-a deveni om. Si din acest motiv intreaga lume reprezinta intocmai acelasi tablou pe care reflectia unui singur om privindu-se in oglinda o arata. 10. Dar in ciuda tuturor acestora, diferentele existente intre un om si un altul sint incalculabile si multi dintre ei vor fi de-a dreptul inspaimintati in momentul in care vor reusi sa-l vada pe un altul asa cum el este in realitate. O, unii dintre adeptii moralei lui Asmodeus vor incerca nu doar sa faca acoperisul si zidurile favoritilor transparente, ci deasemenea, sa le si invesminteze in voalurile disimularii, inselatoriei, ipocriziei, amagirii, falsitatii si vicleniei, care sa se desfasoare asupra a tot ce exista! Pentru a arata cit de putina onestitate adevarata este in lume si cit de adesea se intimpla, ca pina chiar si acolo unde se asteapta ca ea sa existe, in spatele avanposturilor exterioare ridicate de virtute, in cotloanele cele mai ascunse, unde se gaseste pitita in secret, pina chiar si acolo, nedreptatea este cea care se afla la cirma! Si doar pe aceasta baza se poate explica, de ce o mare parte dintre oamenii de cea mai buna factura au atit de numerosi prieteni printre patrupezi; pentru ca altfel cum s-ar putea intimpla oare ca un om sa-si gaseasca macar o singura clipa de alinare in mijlocul acestei nesfirsite ipocrizii, falsitati si invidii a omenirii, daca nu ar exista aici nici macar un caine in ai carui ochi onesti sa privesti, fara nicio urma de suspiciune? Cu ce altceva poate fi asemuita lumea noastra civilizata, decit cu o mare mascarada? In care intilnesti cavaleri, preoti, soldati, oameni invatati, avocati, oameni ai clerului, filozofi, si nu mai stiu ce orice altceva din toti citi exista! Insa niciunul dintre ei nu este ceea ce pretinde a fi; si ca o regula, toti poarta pe chipul lor o masca in spatele careia vei descoperi o persoana interesata de cistiguri banesti. Un om presupun ca isi aseaza pe chip masca legii, imprumutata de la un avocat in acest scop, doar pentru a fi capabil sa-i dea o ciomageala sanatoasa unui altuia; un al doilea alege sa poarte masca patriotismului si a bunastarii generale in acelasi scop; un al treilea alege masca religiei si puritatii doctrinare. Pentru toate celelalte scopuri urmarite cel mai adesea oamenii aleg sa poarte masca filozofiei si chiar a filantropiei si nu mai stiu cite altele din toate cite exista. Femeile au o alegere mult mai limitata. De regula ele se folosesc de masca moralitatii, a modestiei, a grijei fata de camin si a umilintei. Apoi exista numeroase masti ce ofera o infatisare generala fara sa afiseze un caracter particular, cele de genul dominoului. Ele pot fi folosite in orice ocazie si pretutindeni la fel; de acest fel este masca curtoaziei, a corectitudinii, a cinstei, cea a simpatiei sincere, asa cum cel mai adesea oamenii obisnuiesc sa se declare. Toate aceste masti, asa cum am mai spus, reprezinta in general simple instrumente menite sa ascunda ceea ce se afla in spatele lor, fata unui industrias, a unui om de afaceri, sau a unui speculant. Singur comerciantul este cel care din acest punct de vedere constituie cea mai onesta categorie. Ei sint singurii oameni care se proclama ceea ce sint; si de aceea nu poarta niciun fel de masca si in consecinta sint plasati pe o treapta umilitoare. 11. Este extrem de necesar ca un om sa poata cunoasta inca devreme in viata care este masca pe care trebuie s-o poarte. Pentru ca altfel exista aici un numar fara sfirsit de lucruri pe care el nu va reusi sa le inteleaga si sa se puna in acord cu ele, ba chiar se va simti de-a dreptul naucit, iar cel mai mult va avea de suferit acel om a carui inima este modelata din cea mai buna argila. Et meliore luto finixt praecordia Titan. [1] [Nota 1: Juvenal, Satire, 14, 36.] Astfel se intimpla de exemplu, ca aceasta sa fie rasplata pe care va trebui s-o plateasca pentru bunavointa aratata, asa cum vor descoperi ca sint obisnuiti sa faca acei ticalosi; desconsiderarea ce este aratata oamenilor de merit, chiar si celor mai mareti si mai rar intilniti dintre ei, ce vor trebui sa sufere toata mizeria din partea celor de aceeasi credinta; dusmania si rautatea ce este manifestata in fata unor insusiri cu adevarat distinse si marete; ignorarea celor cu adevarat instruiti in domeniul lor de activitate; si faptul ca adevaratele cunostinte sint aproape intotdeauna dispretuite, in vreme ce acele notiuni cu totul aparente vor cunoaste o apreciere constanta. Tocmai de aceea permiteti-le celor tineri inca de timpuriu sa inteleaga ca in aceasta mascarada a lumii, merele sint de ceara, florile sint de matase, pestii din carton si ca toate celelalte lucruri da, toate lucrurile nu reprezinta nimic altceva decit obiecte de joaca si fleacuri marunte, pe care nimeni n-ar trebui sa le ia in serios; si ca daca vor vedea doi oameni despre care ar putea crede ca sint angajati in actiuni oneste, dintre acelea ce merita cea mai mare atentie, unul dintre ei se ingrijeste cu furnizarea de bunuri contrafacute, iar celalalt le plateste cu o moneda falsa. Insa aici se impune sa fie facuta cu cea mai mare seriozitate o anumita reflectie si sa fie consemnat unul dintre lucrurile cele mai ingrozitoare. Aceea ca pina la urma omul este un salbatic, o fiara oribila. Si putem vedea asta chiar daca il cunoastem doar prin actiunile din aceasta stare de domesticire si constringere ce este atit de asemanatoare cu cea a animalelor salbatice tinute in custi pentru a fi expuse publicului fara sa-l raneasca, pe care noi o numim civilizatie. De aceea se intimpla ca atunci cind natura sa se dezlantuie, rupind lanturile invizibile cu care este legata, ne vom simti terorizati. Oriunde si oricind se intimpla ca aceste lanturi ale legii si ordinii sa fie rupte si sa lase drum liber anarhiei, el se arata intocmai asa cum este. Insa nu este neaparat necesar sa asteptam sa se instaureze anarhia pentru a ne lumina pe deplin asupra acestei chestiuni. Exista sute de marturii, mai vechi sau mai recente, ce duc la formarea convingerii ca in cruzimea sa fara margini, omul este la fel de crud si nemilos ca 12. si tigrul si hiena, fata de care nu se arata a fi cu nimic inferior. Un exemplu convingator este furnizat de o publicatie aparuta in anul 1841 intitulata Sclavia si comertul cu sclavi in Statele Unite din America de Nord: ca un raspuns la intrebarea pusa de Societatea Britanica de Lupta impotriva Sclaviei catre Societatea Americana Anti-Sclavaj. [1] Aceasta carte constituie unul dintre cele mai aspre rechizitorii la adresa rasei umane. Niciun om nu poate parcurge aceste pagini fara ca sufletul sau sa nu fie cuprins de un puternic sentiment de oroare si fara ca ochii sai sa nu verse o lacrima de compasiune. Pentru ca aceasta lectura va depasi tot ceea ce a auzit sau si-ar fi putut imagina ca poate sa existe, mai cumplit decit orice a visat vreodata asupra acestei nefericite conditii de sclavie, sau a formei pe care o poate imbraca cruzimea umana in general; toate acestea ii vor apare cu totul neinsemnate in raport cu rautatea manifestata de acesti diavoli in forma umana, de acesti bigoti, acesti fatarnici ce- au fost dusi la biserica, acesti cruzi banditi sabatisti, si in mod particular acei preoti Anglicani ce sint prezenti printre ei prin modul in care ii trateaza pe fratii lor inocenti de culoare, care sint prinsi in ghiarele lor diabolice prin rautate si violenta. Alte exemple ne sint furnizate de Calatoriile in Peru, apartinindu-i lui Tshudi, in descrierea pe care o face asupra tratamentului de care beneficiaza soldatii Peruani din partea ofiterilor; si de Calatorii in Africa de Est, a lui MacLeod, in care autorul ne povesteste singele rece si cruzimea diabolica a modului in care Portughezii ii tratau pe sclavii din Mozambic. Insa nici macar nu este nevoie sa luam aceste exemple din Lumea Noua, pentru a ajunge tocmai de celalalta parte a planetei. In anul 1848 a fost un subiect deosebit de popular in Anglia, cel putin in citeva sute de cazuri intimplate doar intr-o scurta perioada de timp, in care sotul si-a otravit sotia, sau viceversa, sau ambii au participat la otravirea copiilor, sau i-au torturat sau infometat pina la moarte, fara niciun alt motiv decit acela de-a cistiga o anumita suma de bani de care beneficiau din partea Casei de Asigurari in caz de deces. In acest scop un copil era asigurat adesea de mai multe ori deodata, ajungind pina acolo incit unii erau inscrisi in acelasi timp in registrele pina la douazeci de astfel de Societati. [1] [Nota 1: The Times, numerele din: 20, 22, 23, septembrie, 1848 si 12, decembrie, 1853] Detaliile asupra acestui caracter se inscriu intr-adevar intre cele mai negre file din istoria criminalitatii omenirii. Dar cind toate acestea au fost deja spuse, este limpede ca acesta este caracterul interior si innascut al omului, acest bun par excellence al Panteistilor de la care izvoraste, laolalta cu toate celelalte care-i sint asemanatoare. In fiecare om se regaseste in primul rind si inainte de toate un colosal egoism care rupe granitele dreptatii si justitiei cu cel mai mare 13. libertinism, asa cum viata de fiecare zi ne releva la o scara mai mica si asa cum consemneaza istoria intr-o viziune mult mai larga. Nici macar aceasta necesitate a unei balante a puterii in Europa in modul ingrijorator in care se manifesta nu este oare in masura sa exprime in intregime statutul de animal de prada al omului, care doar ce-a zarit ca un alt semen al sau se afla intr-o conditie defavorabila si se repede asupra lui pentru a-l dobori neintirziat la pamint? Si oare nu la fel se intimpla si in celelalte imprejurari obisnuite ale vietii? Dar de la acest egoism fara sfirsit din natura noastra umana se ridica in fiecare suflare omeneasca, intr-o proportie mai mare sau mai mica, o anumita cantitate de ura, dusmanie, manie, ranchiuna, invidie, rautate, perversitate, ipocrizie, lasitate si crima, care se acumuleaza la fel ca veninul in coltii unei vipere si asteapta doar momentul propice pentru a-l elibera, otravind acel suflet, ca un demon descatusat sau o furtuna turbata. Iar daca un om nu are nicio ocazie favorabila sa dezlantuie toata aceasta nebunie acumulata, va sfirsi prin a se folosi de cel mai mic avantaj pentru a-l transforma intr-un rau imens prin mijlocirea imaginatiei sale; pentru ca indiferent cit de mica poate fi aceasta ocazie, ea va fi suficienta pentru a-i stirni furia salbatica Quantulacunque adeo est occasio, sufficit irae [1]-- [Nota 1: Juvenal, Satire, 13, 183.] si sa-l poarte apoi departe, cit mai departe, pina pe acele margini abisale la care poate ajunge in decaderea sa o fiinta animalica. Putem face aceasta observatie in fiecare din zilele vietii noastre, unde o asemenea explozie este foarte bine cunoscuta sub expresia isi descarca nervii pe ceva. Se poate deasemenea face remarca potrivit careia, daca atunci cind are loc aceasta eruptie de manie si violenta nu intilneste nicio opozitie din partea subiectului asupra caruia se revarsa, acesta a luat in definitiv cea mai buna decizie. Aceasta furie dementiala nu este insa lipsita de placerile sale, un adevar ce a fost recunoscut chiar de Aristotel; [1] si el citeaza un pasaj din Homer, cel care declara mania a fi mai dulce decit mierea. Dar nu numai in manie se regaseste singurul loc in care se iveste aceasta placere perversa ci si in ura deasemenea, cea care este situata alaturi de manie la fel cum o boala cronica sta linga una acuta, omul lasindu-se prada acestei iluzii a unei mari desfatari. 14. [Nota 1: Aristotel, Retorica, c. I, 11; c. II, 2.] Acum ura-i este de departe cea mai trainica placere Omul iubeste in graba, ca apoi sa deteste in tihna. [1] [Nota 1: Lord Byron, Don Juan, c. XIII, 6.] In opera sa Les Races Humaines, Gobineau numeste omul l'animal mchant par excellence. Oamenii privesc asta intr-un mod destul de rece si strain, deoarece simt ca acest lucru ii atinge pe fiecare dintre ei; insa el are intru-totul dreptate, pentru ca omul este singurul animal care cauzeaza unui altuia durere fara nciun alt scop decit acela de a-l vedea in suferinta. Celelalte animale nu produc niciodata un rau unui alt animal decit pentru a-si satisface foamea, sau in furia luptei. Daca se spune impotriva tigrului ca el ucide mai mult decit ii este necesar sa se hraneasca, trebuie spus ca el isi sfasie prada doar in scopul de-a o manca; iar daca nu reuseste s-o manince, este doar pentru ca el se comporta intocmai acelei expresii Frantuzesti, care spune ca ses yeux sont plus grands que son estomac. Niciun alt animal nu chinuie un semen al sau doar in scopul torturii, insa omul face acest lucru doar pentru a-l vedea in suferinta si aceasta constituie acea parte diabolica din caracterul sau care este mult mai rea decit a unui simplu animal. Am vorbit deja asupra acestui caracter privit dintr-o viziune mai larga; insa el se manifesta si in chestiunile marunte si fiecare dintre cititori are ocazia sa observe asta in viata de fiecare zi. Pentru ca de exemplu, daca doi catei se joaca si ce spectacol plin de veselie si incintare ne ofera! si un copil de trei sau patru ani se alatura lor, este aproape imposibil ca el sa nu-i loveasca in cele din urma cu un bat sau cu o cravase si prin asta sa-si dezvaluie chipul interior chiar de la aceasta virsta, l'animal mchant par excellence. Iubitorii de farse si amatorii de renghiuri si glume pot fi urmariti plecind de la aceeasi sursa. De exemplu, daca ar fi ca un om sa-si exprime supararea la orice intrerupere sau alt inconvenient neinsemnat, n-ar exista aici niciodata o ocazie care sa fie lipsita de suficiente motive pentru a-l determina sa treaca imediat la actiune: l'animal mchant par excellence! Acest fapt dovedeste in mod cert ca un om va trebui sa fie extrem de precaut pentru a nu-si permite sa faca explozie la cel mai mic motiv de suparare. Pe de alta parte, el trebuie sa fie extrem de atent pentru a nu-si dezvalui placerea resimtita pentru orice lucru de nimic, pentru ca daca va face asta, va proceda intocmai acelui temnicer care atunci cind a descoperit ca prizonierul sau a imblanzit un paianjen si gasea o placere in urmarirea lui, l-a zdobit imediat sub apasarea talpei; l'animal mchant par excellence! Acesta este motivul pentru care toate animalele sint inspaimantate instinctiv la vederea unui om, ori chiar si la cea mai mica urma lasata de un om, acest l'animal mchant par excellence! Iar instinctul lor nu le inseala, pentru ca singur omul este cel 15. care pleaca la vanatoare fara niciun alt folos decit acela de-a produce suferinta, de-a crea in jurul sau spaima si teroare, chinuind fara niciun rost fiinte atit de fragile si tematoare, ce nu ar putea sa-i pricinuiasca nici macar o singura data pina si cea mai mica umbra de teama sau a unui rau. L'animal mchant par excellence! Este prin urmare o realitate, aceea ca in interiorul fiecarui om doarme o fiara care doar asteapta un prilej favorabil pentru a declansa furtuna si furia-i nestapinita in dorinta de-a produce durere si-a naste suferinta in ceilalti, sau daca ii vor sta in drum chiar sa-i ucida. Este cea care formeaza sursa pasiunii razboiului sau a luptei. In incercarea de imblinzire si stapinire a lui, inteligenta este cea care joaca rolul ei stabilit de gardian, avind totdeauna cite ceva de facut. Daca le face placere, oamenii pot numi asta raul radical al naturii umane un nume care in cele din urma le va servi acelora care sustin ca lumea se sprijina pe o explicatie. Oricum, eu afirm ca aici este vorba despre vointa de-a trai, cea care cu cit este mai tulburata de aceasta permanenta stare de suferinta a existentei, cauta sa-si aline durerea pricinuind suferinta in ceilalti. Dar in acest fel fiecare om dezvolta in sine un rau si o cruzime devastatoare. La aceasta observatie poate fi adaugata aceea potrivit careia, conform lui Kant, materia subzista doar gratie puterii de expansiune si contractie, tot asa cum societatea umana subzista doar prin antagonismul oferit de ura, sau manie, ori teama. Pentru ca este un moment in viata fiecaruia dintre noi in care raul latent existent in natura noastra ne poate transforma in criminali, daca nu exista aici un adaos de teama care sa ne tina incatusati; iar aceasta teama il poate transforma pe un om din nou intr-o persoana deplorabila, subiect al distractiei pentru fiecare copil, daca mania nu ar salaslui in el gata pregatita, stind de veghe mereu. Insa mai exista si aceasta Schadenfreude, placerea meschina resimtita fata de nefericirea in care se zbat celalti semeni de suferinta, ce ramane drept cea mai grozava trasatura prezenta in natura umana. Este un sentiment ce este indeaproape inrudit cruzimii si difera de ea, pentru a spune adevarul, doar asa cum se prezinta a fi teoria fata de practica. In general, se poate spune ca ea ocupa locul pe care ar trebui sa-l detina compasiunea cea aflata in totala opozitie si sursa adevarata a oricarei justitii si caritati reale. Invidia este deasemenea in opozitie directa cu compasiunea dar intr-un alt sens; invidia este produsa de cauze direct antagonice celor care produc incantarea in producerea raului. Opozitia dintre compasiune si invidie pe de alta parte, rezida in principal in acele ocazii care le prilejuiesc pe amandoua. In cazul invidiei, ea se manifesta doar ca efect direct al cauzei ce o stirneste, pe care o resimtim in noi in definitiv. Si doar acesta este motivul pentru care invidia, desi este un sentiment reprobabil, cu toate acestea in cazul ei sint admise anumite scuze si 16. este acceptata in general ca o trasatura extrem de umana; in vreme ce incintarea resimtita in producerea raului este diabolica si batjocura ei o reprezinta hohotele de ris ale Iadului. Asa cum am spus, placerea resimtita in comiterea unei ticalosii ocupa locul pe care ar trebui sa-l detina compasiunea. Invidia dimpotriva, isi gaseste loc doar acolo unde nu exista niciun fel de pornire spre compasiune, sau mai degraba exista o tendinta catre ceva aflat in totala opozitie; si se intimpla intocmai ca aceasta opozitie, aceasta invidie, sa se iveasca in sufletul uman; si in aceeasi masura ea va fi recunoscuta de aici inainte drept un sentiment omenesc. Chiar ma tem ca nu va putea fi descoperit acel suflet care sa fie cu totul eliberat de actiunea ei. Pentru ca astfel un om ar trebui in mod natural sa resimta mult mai dureros si mai amar lipsa acuta in care se gaseste la vederea incintarii de care se bucura un altul, aflat in mijlocul bunastarii si abundentei; ba chiar acest lucru este inevitabil; dar asta nu ar trebui sa ridice in inima sa aceasta dusmanie fata de acel om care este mai fericit decit el insusi. Ci aici este vorba doar de aceasta rautate in care consta adevarata invidie. In cele din urma, un om ar putea manifesta un sentiment de invidie, insa asta nu ar trebui sa se intimple atunci cind vine vorba de aceste daruri ale sansei, ori norocului, sau alte favoruri primite pe aceasta cale, ci a darurilor primite din mana naturii; pentru ca tot ce este nascut intr-un om isi are o baza metafizica si se bucura de o justificare in cel mai inalt sens; asa cum exista de pilda justificarea: ii sint oferite prin gratia Divina. Insa din nefericire tocmai in cazul acestor avantaje personale invidia este incompatibila in cel mai inalt grad. Astfel incit inteligenta, chiar geniul insasi, nu- si poate face intrarea in lume fara sa cerseasca iertare pentru existenta sa oriunde acel om nu se gaseste in pozitia de-a fi plin de mandrie si indrazneala pentru a-si arata dispretul fata de aceasta lume. Cu alte cuvinte, daca invidia se ridica plecind doar de la starea de bogatie, de la rang, sau putere, adesea ea este inabusita de egoism, care percepe ca aceste ocazii, asistenta, stapinire, suport, protectie, propasire, etc., isi pot gasi un reazem din partea obiectelor invidiei, sau cel putin mentinind o legatura cu ele, un om poate castiga singur onoare de la lumina reflectata de superioritatea sa; si exista deasemenea speranta ca intr-o zi va atinge obtinerea tuturor acestor avantaje pentru sine. Pe de alta parte, in invidie asta este directionat catre darurile naturale si avantajele personale, la fel cum se intimpla cu frumusetea la femei, sau cu inteligenta la barbati, pentru ca aici nu mai exista nicio consolare sau speranta de un fel sau un altul; astfel ca nu ramine nimic altceva de facut decit sa se lase tirit de o amara si ireconciliabila ura indreptata impotriva persoanelor ce se bucura de posesia acestor privilegii; iar plecind de aici ultima dorinta ramasa este sa se razbune pe ele. 17. Dar aici omul invidios se regaseste intr-o pozitie nefericita; pentru ca toate acestea se vor prabusi imediat, lipsite de orice putere, doar curind ce va deveni cunoscut ca atacurile indreptate vin din partea lui. In acord cu asta el isi va ascunde sentimentele la fel de precaut ca si cum acestea ar fi pacate secrete si astfel va deveni un neobosit inventator de farse, artificii si siretlicuri pentru a-si tainui si masca actiunile, astfel incit pe nesimtite sa poata produce ranirea obiectului invidiei lui. De exemplu, el va ignora acele avantajele ce-i rod inima imbracind un aer de totala indiferenta; se va preface ca si cum nici nu le-a observat, nici nu le cunoaste, nici macar n-ar fi auzit de ele si astfel face din sine un maestru al artei disimularii. Insa cu cea mai mare viclenie el supraveghiaza cu o deosebita atentie pe acel om ale carui calitati stralucite ii otravesc sufletul, desi va actiona ca si cum acesta ar fi o persoana lipsita de orice importanta pentru el; va depune eforturi intense pentru a arata ca si cum nu-i acorda nicio atentie si cu anumite ocazii chiar va parea ca ar fi uitat intru-totul de existenta lui. Dar in acelasi timp si inainte de toate, el se va stradui sa puna in actiune toata aceasta masinarie secreta pentru a inlatura orice ocazie favorabila in care aceste avantaje ar putea sa iasa la iveala si sa devina cunoscute. Apoi din coltul sau intunecat va ataca aceste calitati prin intermediul criticii, ironiei, parodiei si calomniei, ca o broasca raioasa care isi arunca otrava dintr-o ascunzatoare. In acelasi timp va aduce elogii oricarei alte persoane, indiferent daca aceasta este lipsita de importanta, ridicind titluri de glorie din anumite realizari cu totul lipsite de valoare, sau chiar plecind de la unele esecuri inregistrate in aceeasi sfera. Pe scurt, el va deveni in strategie un Proteas, capabil sa-i raneasca pe altii fara sa se arate el insusi. Dar care ar putea fi folosul la toate aceste viclenii? Acei ochi antrenati il vor recunoaste in ciuda tuturor precautiilor si abilitatii lui de cameleon. El insusi se va trada, daca nu prin altceva, doar prin modul in care incearca sa se indeparteze si sa evite acel obiect al invidiei, care cu cit se regaseste mai izolat, asa cum este in aceasta solitudine, se arata a fi si mult mai stralucitor; si acesta este motivul pentru care acele tinere deosebit de frumoase si atragatoare nu si gasesc prieteni printre sexul lor. El se tradeaza singur prin ura nejustificata pe care o manifesta o dusmanie care va izbucni intr-o explozie violenta in orice circumstanta, indiferent cit de lipsita de insemnatate va putea fi, desi cel mai adesea este doar produsul imaginatiei. Si citi astfel de oameni de acest fel pot fi recunoscuti in omenire printr-o lauda universala adusa modestiei, cea care este o virtute inventata in folosul oamenilor obtuzi si lipsiti de importanta. Desi modestia este o virtute care demonstreaza necesitatea de-a actiona cu deosebita precautie in cazul oamenilor aflati intr-o conditie nefericita de mizerie, ce constituie tocmai ceea ce atrage atentia asupra ei. Pentru constiinta si mandria noastra nu poate fi nimic mai magulitor decit privelistea oferita la intuirea acestei invidii, in tainita unde ea se gaseste ascunsa, urzindu-si planurile viclene; insa un om n-ar trebui niciodata sa uite, ca acolo unde exista invidie, se afla ascunsa si dusmania si va trebui sa fie foarte atent pentru a nu-si face prieteni falsi din rindul acestor persoane invidioase. Tocmai de aceea este important pentru siguranta noastra sa lasam invidia in izolare; iar un om ar trebui sa invete cum sa descopere siretlicurile ei, asa cum 18. ele pot fi vazute pretutindeni ascunse si asa cum umbla incognito; sau cum am spus, ca o broasca raioasa ce-si improasca veninul ascunsa in colturile cele mai intunecate. Ei nu merita nici crutare, nici compasiune; dar tot asa cum nu ne putem niciodata impaca cu ei, sa le aratam dispretul nostru plecind dintr-o inima plina de bunatate si generozitate, tot asa cum fericirea si stralucirea noastra le va produce o tortura neimpacata si o permanenta suferinta: Den Neid wirst nimmer du vershnen; So magst du ihn getrost verhhnen. Dein Glck, dein Ruhm ist ihm ein Leiden: Magst drum an seiner Quaal dich weiden Am aruncat o privire asupra depravarii umane si aceasta este o priveliste ce ne poate umple de oroare. Insa acum ne vom indrepta ochii asupra mizeriei existentei; si cind vom realiza asta si vom fi din nou inspaimantati, va trebui sa ne intorcem inapoi, sa privim din nou asupra acestei decaderi morale. Vom descoperi apoi ca acestea tin balanta in echilibru, situindu-se egal de cele doua parti ale sale. Si vom putea intelege justitia eterna a lucurilor; pentru ca vom recunoaste ca lumea constituie ea insasi Judecata Finala si vom incepe sa percepem de ce tot ceea ce este viu si traieste trebuie sa plateasca o pedeapsa pentru aceasta existenta, prima oara prin viata si apoi prin moarte. Astfel raul acestei pedepse este in acord cu raul existent in pacat malum poenae, cu malum culpae. Plecind de la aceasta viziune vom parasi indignarea resimtita fata de incapacitatea intelectuala a marii majoritati a omenirii, cea care este vinovata de faptul ca ne produce atit de mult dezgust si neplacere cel mai adesea in viata. In aceasta Sansara, asa cum o numesc Budistii, mizeria umana, decaderea morala a omenirii si nebunia ei se regasesc intr-o corespondenta perfecta una fata de celelalte, aflindu-se in aceeasi proportie. Dar daca sub ispita unui imbold special ne vom fixa atentia constanta asupra uneia dintre ele si o vom studia in mod particular, ea va parea ca si cum le-ar intrece pe celelalte doua. Aceasta este oricum o iluzie si doar un simplu efect generat de dimensiunile colosale pe care le atinge. Toate lucrurile proclama aceasta Sansara; si mai mult decit toate celelalte lumea in care se gaseste omenirea; in care, din punct de vedere moral, josnicia si ticalosia, iar din punct de vedere intelectual, incapacitatea si stupiditatea, predomina intr-o proportie infioratoare. Cu toate acestea, desi intr-un mod foarte spasmodic, isi face aparitia aici si intotdeauna ca o dulce surpriza, manifestarea 19. onestitatii, bunatatii si chiar a nobletei; si deasemenea inteligenta stralucita a mintii omului de geniu. Ele nu dispar complet niciodata, insa ca o raza izolata de lumina isi revarsa stralucirea asupra marii mase intunecate. Trebuie sa le acceptam, ca pe un dar ce ne vine din partea acestei Sansara, ce contine in sine un principiu bun si compensator, care este capabil sa razbata pentru a se revarsa, sensibilizind si eliberind tot ceea ce exista in interiorul ei. * * * * * Cititorii Eticii mele cunosc ca pentru mine ultima fundatie a moralitatii o constituie adevarul care in Vede si Vedanta primeste expresia sa stabilita in formula mistica, Tat twam asi (Acest lucru esti tu insuti) care este rostita cu referire la orice fiinta vie, fie ca este vorba de om sau de bestie si este numita Mahavakya, lumea larga. De la acest principiu deriva actiunile filantropice, ce pot fi intr-adevar privite ca un inceput al misticismului. Fiecare binefacere ce este facuta cu o intentie pura proclama ca acel om ce realizeaza acest lucru actioneaza in conflict direct cu lumea exterioara a aparentelor; pentru ca el se recunoaste identic cu un alt individual care exista intr-o completa izolare fata de el. In conformitate cu asta toate faptele bune dezinteresate sint inexplicabile; si constituie un mister; indiciul in masura sa le explice este ca omul face apel la tot felul de fictiuni. Atunci cind a demolat toate celelalte argumente ale teismului, Kant, a admis unul singur, cel care ofera cea mai buna interpretare si solutie la asemenea actiuni misterioase si asupra tuturor celorlalte ce le sint asemanatoare. De aceea el a admis asta ca o prezumtie ce este intr-adevar inaccesibila pentru demonstratia teoretica, dar valida din punct de vedere practic. Oricum, imi pot exprima aici indoiala pe care o am asupra faptului ca el a fost cu totul serios in aceasta privinta. Pentru ca a face ca moralitatea sa se bazeze pe teism, inseamna in realitate a reduce morala la egoism; desi Englezul, este adevarat, ca si clasele de jos de la noi, nu va intelege posibilitatea unei alte fundatii pentru ea. Mai sus mentionata recunoastere a propriei fiinte a unui om intr-un alt individual prezentat obiectiv, se manifesta printr-o frumusete aparte si intr-o forma de-o puritate speciala in cazul in care un om, cel care prin destinul sau implacabil este sortit mortii, dupa ce a parasit orice speranta de salvare, se dedica intru- totul interesului celorlalti cu cea mai mare abnegatie si rivna si incearca salvarea lor. De acest fel este bine cunoscuta poveste a servitorului care a fost muscat intr-o noapte intunecata de un caine turbat. Incredintat fiind ca este fara scapare, s-a luptat cu acel animal dezlantuit si l-a tirit intr-un tarc unde a reusit sa-l inchida, fiind sigur ca astfel nu va mai putea rani pe altcineva. Apoi mai exista aici un incident in Neapole, pe care Tischbein l-a imortalizat in una din aquarelles lui. Un tinar fiu ce poarta in spate tatal batrin in fata lavei 20. descatusate ce se indreapta cu viteza catre tarmul marii. Cind aici ramane doar o palma ingusta de pamint intre cele doua elemente devoratoare, tatal il roaga pe fiu sa-l lase la pamint pentru a se putea salva singur printr-un salt peste roca lichida, altfel ar fi pierit amindoi. Fiul ii da ascultare si arunca ultima privire de despartire catre tatal sau. Acesta este momentul descris. Circumstantele istorice pe care Sir Walter Scott le prezinta in capodopera sa The Heart of Midlothian, cap. II, tine de acelasi gen; aici este spusa povestea a doi condamnati la moarte, unde unul dintre ei, intristat peste masura ca a pricinuit prinderea tovarasului sau, este fericit sa-i redea libertatea in capela dupa oficierea slujbei dinaintea executiei, aruncindu-se disperat asupra gardienilor fara ca in acest timp sa incerce citusi de putin ceva pentru eliberarea lui. Ba chiar in aceeasi categorie poate fi plasata scena reprezentata intr-o gravura obisnuita, care poate fi criticata de cititorii vestici vreau sa spun, cea in care este reprezentat un soldat ingenunchiat pentru a fi impuscat, ce flutura o bucata de pinza pentru a indeparta cainele sau, ce incerca sa vina alaturi de el. In toate aceste cazuri avem imaginea unui individual ce se gaseste in fata sfirsitului iminent care nu se gindeste la salvarea lui, astfel incit isi poate directiona intregul efort pentru a scapa pe altcineva de la moarte. Aici ar putea fi identificata expresia clara a constiintei potrivit careia ceea ce urmeaza a fi distrus este numai un fenomen si ca distrugerea insasi reprezinta doar un fenomen; ca pe de alta parte, fiinta reala a unui om care intilneste moartea este neatinsa de acest eveniment si continua sa traiasca in alti oameni in care chiar acum, asa cum o tradeaza actiunile sale, el are perceptia atit de clara a existentei sale? Pentru ca daca nu asta este ceea ce se intimpla si fiinta sa reala este cea care tocmai urmeaza a fi anihilata, cum poate oare aceasta fiinta sa-si cheltuiasca ultimile sale eforturi, aratind o astfel de simpatie arzatoare pentru fericirea si continuarea existentei unui alt individual? Exista aici doua cai diferite prin care un om devine constient de propria sa existenta. Pe de o parte, el poate avea o perceptie empirica asupra ei, asa cum ea insasi se manifesta in exterior ceva atit de redus incit se afla in vecinatatea punctului de disparitie; intr-o lume in care spatiul si timpul este infinit; doar una din sutele de milioane de creaturi ce alearga bezmetice pe aceasta planeta pe durata unei scurte perioade de timp pentru a fi inlocuita la fiecare treizeci de ani. Pe de alta parte, patrunzind adinc in propria sa natura un om poate deveni constient ca este prezent in tot; aceea ca de fapt el reprezinta doar fiinta reala; si ca in plus, aceasta fiinta reala se percepe pe sine in ceilalti, care se arata din exterior ca si cum ar reprezenta imaginea lui reflectata intr-o oglinda. De la aceste doua modalitati prin care un om ajunge sa inteleaga ceea ce este, prima ia in stapinire singura fenomenul, simplul produs al principiului 21. individualizarii; in vreme ce cea de-a doua face ca un om sa devina imediat constient ca el este lucrul-in-sine. Aceasta constituie o doctrina in care, in ce priveste prima dintre cai ma bucur de sprijinul lui Kant, iar pentru ambele de cel oferit de Vede. Exista desigur o simpla obiectie la cea de-a doua metoda. Poate fi spus ca este o ipoteza falsa ca una si aceeasi fiinta sa poata exista in acelasi timp in ipostaze diferite si cu toate acestea completa in fiecare dintre ele. Desi dintr-un punct de vedere empiric asta constituie cea mai palpabila imposibilitate ba chiar o absurditate este cu toate acestea perfect adevarata in ceea ce priveste lucrul- in-sine. Imposibilitatea si absurditatea ei privita din punct de vedere empiric se datoreaza doar formelor pe care le imbraca fenomenele in concordanta cu principiul individualizarii. Pentru lucrul-in-sine, vointa de-a trai exista in intregime si fara a fi divizata in fiecare fiinta, chiar si in cele mai mici, la fel de completa ca si in suma totala a tuturor lucrurilor ce au existat vreodata, sau care exista sau urmeaza sa-si faca intrarea in existenta. Acesta este motivul pentru care fiecare fiinta, chiar si cele mai mici dintre ele, rosteste catre sine, Atita vreme cit eu ma aflu in siguranta, poate sa piara intreaga lume,-- dum ego salvus sim, pereat mundus. Si intr-adevar, chiar daca ar fi sa ramana in intreaga lume doar un singur individual si tot restul vor trebui sa dispara, cel care ramane va poseda in sine intreaga esenta-de-sine a lumii, completa si nealterata si va ride privind la distrugerea lumii ca si cind s-ar afla in fata unei inselatorii. Aceasta concluzie poate fi echilibrata per impossible printr-o concluzie contrara, aceea ca daca acest ultim individual va fi distrus, prin el si odata cu el se sfirseste intreaga lume. In acest sens declara scriitorul mistic Angelus Silesius [1], ca Dumnezeu nu poate trai pentru un moment in absenta lui si daca ar fi sa dispara, Dumnezeu va trebui in mod inevitabil sa renunte la fantoma: Ich weiss dass ohne mich Gott nicht ein Nu kann leben; Werd' ich zunicht, er muss von Noth den Geist aufgeben. [Nota 1: Angelus Silesius, vezi Sfaturi si Maxime, pag. 39, note.] Dar deasemenea, intr-o oarecare masura si viziunea empirica ne ingaduie sa percepem ca acest lucru este adevarat, sau cel putin posibil, ca Eu-l nostru poate exista in alte fiinte, a caror constiinta este diferita si separata de a noastra. Asa cum este demonstrat de experienta cunoscuta de somnambuli. Desi ego-ul lor isi pastreaza identitatea, cu toate acestea atunci cind se trezesc ei nu stiu absolut nimic despre ceea ce au facut, au spus, sau au trait in acele momente. Astfel ca aici este vorba in intregime de constiinta individuala a fenomenului, astfel incit in acelasi ego pot aparea in acelasi timp doua constiinte din care una dintre ele nu cunoaste nimic despre cealalta. 22. GUVERNAMINTUL Este o slabiciune caracteristica Germanilor sa privesca in nori pentru a descoperi ce se afla la picioarele lor. Un excelent exemplu de acest gen ne este oferit de tratamentul de care s-a bucurat ideia de Drepturi Naturale din partea profesorilor de filozofie. Cind ei sint chemati sa explice aceste relatii simple ale vietii umane ce constituie substanta acestui drept, asa cum este Binele si Raul, Proprietatea, Starea, Pedeapsa, si asa mai departe, ei recurg la conceptiile cele mai indepartate, extravagante, abstracte si lipsite de inteles si pornind de la ele construiesc un Turn Babel ce se inalta pina la nori, luind aceasta forma sau o alta, in functie de ciudatenia specifica profesorului ce este manifestata la acel timp. Cele mai simple si clare relatii ale vietii, cum sint cele care ne afecteaza in mod direct, sint astfel facute cu totul neinteligibile spre marele detriment al tinerilor ce sint educati in astfel de scoli. Aceste relatii sint ele insele perfect simple si usor de inteles asa cum cititorul se poate convinge singur daca se va indrepta spre explicatia pe care am oferit-o asupra lor in Fundatiile Moralitatii, 17 si in principala mea opera, cap. I, 62. Dar la sunetul unor asemenea cuvinte, ca Drept, Libertate, Bine, Fiinta acest infinitiv fara rost al cupolei si multe altele de acelasi fel, mintea germana incepe sa o scalde si cazind direct intr-un soi de delirum se lanseaza mai departe in utilizarea unor fraze bombastice care in definitiv nu au niciun inteles. Se indreapta catre cele mai indepartate si goale conceptii pe care le combina intr-un mod artificial in loc sa-si fixeze atentia asupra faptelor si sa priveasca asupra lucrurilor si relatiilor pe care ele le poarta in mod real. Este vorba chiar de aceste fapte si relatii care suplinesc ideea Dreptului si Libertatii si le ofera singurul inteles adevarat pe care ele il poarta. Acel om care porneste de la opinia preconceputa, precum conceptia Dreptului trebuie sa fie una pozitiva si incearca astfel s-o defineasca, va da gres in mod cert; pentru ca el incearca in acest fel sa prinda in mainile sale o umbra, este in urmarirea unui spectru, cautind ceea ce nu exista. Conceptia Dreptului este una negativa, la fel ca si conceptia Libertatii; continutul sau este simpla negatie. Cea care este intr-adevar pozitiva este notiunea Raului; Raul are aceeasi semnificatie ca si lezarea laesio in cel mai larg sens al termenului. Lezarea poate fi produsa deopotriva, contra persoanei unui om si contra proprietatii sau onoarei lui; si este destul de usor de definit in conformitate cu drepturile pe care le are 23. un om ca: fiecare om are dreptul de-a face orice el isi doreste atita timp cit actiunile sale nu aduc o lezare drepturilor oricarui alt om. A avea dreptul de-a face sau pretinde un lucru, nu inseamna nimic mai mult decit de-a fi capabil sa faci, sa iei, ori sa vizezi obtinerea lui, fara ca in acest fel sa produci un prejudiciu oricarui alt om. Simplex sigillum veri. Aceasta definitie arata cit de lipsite de sens sint anumite chestiuni; de exemplu, chestiunea daca avem dreptul sa ne punem capat singuri propriei noastre vieti, tot astfel cit si preocuparea legata de cererile personale pe care ceilalti le pot ridica asupra noastra, ele sint subiect al conditiilor in care ne ducem existenta si se prabusesc in momentul in care incetam sa traim. A-i cere unui om care si-a pierdut speranta de viata si nu mai doreste sa traiasca in propriul sau interes, aceea ca ar trebui ca el sa traiasca in continuare doar ca o simpla masinarie si numai in avantajul altora, este o pretentie extravaganta. Desi puterile oamenilor difera drepturile lor sint aceleasi. Drepturile lor nu sint bazate pe fortele lor deoarece Dreptul are un caracter moral; ele pleaca de la faptul ca aceeasi vointa de-a trai se arata in fiecare om, fiind situata pe aceeasi treapta de manifestare. Asta se aplica oricum doar in cazul acelui Drept original si abstract pe care un om il poseda ca fiinta umana. Proprietatea si deasemenea onoarea, pe care un om le obtine pentru sine prin exercitarea puterilor sale, depind de masura si genul acelei puteri pe care o detine si astfel Dreptul sau imprumuta o sfera larga de aplicare. Apoi aici egalitatea ajunge la capatul sau. Acel om care este mult mai bine inzestrat, sau mai activ, ori mai priceput, sau mai determinat, cunoaste o crestere prin adaugarea a ceea ce castiga in urma acestor calitati, nu prin Dreptul sau, ci prin numarul lucrurilor pe care el si le extinde. In opera mea fundamentala [1] am demonstrat ca in esenta sa Statul este o simpla institutie ce exista in scopul protejerii membrilor sai impotriva atacurilor din exterior sau a disensiunilor din interior. De aici urmeaza ca ratiunea finala in virtutea careia Statul este necesar, este necesitatea recunoasterii Dreptului in interiorul speciei umane. Daca Dreptul ar fi existat aici nimeni nu s-ar fi gindit la necesitatea existentei Statului; pentru ca nimeni nu s-ar fi temut ca drepturile lu ar fi avut de suferit vreo atingere; si o simpla uniune nascuta din necesitatea apararii impotriva atacurilor fiarelor salbatice sau a efectelor distrugatoare ale elementelor naturii, va avea o foarte mica analogie cu ceea ce noi intelegem prin Stat. Din acest punct de vedere este usor de vazut cit de ingusti la minte si stupizi sint acei pretinsi filozofi philosophaster care explica in fraze pompoase ca Statul este scopul suprem si chintesenta a gindirii pentru existenta umana. O asemenea viziune o reprezinta apoteoza Filistinismului. 24. [Nota 1: 1, c. II, cap. XLVII] Daca Dreptul ar fi cel care ar guverna lumea, tot ce i-ar ramane de facut unui om ar consta in ridicarea locuintei, n-ar mai avea nevoie de nimic altceva pentru protectia sa decit cel mult de dreptul de posesie asupra ei, ceea ce-ar fi ceva evident. Insa de vreme ce Raul este cel care constituie ordinea lumii, este necesar ca un om care si-a construit o casa sa poata fi deasemenea capabil sa-si apere caminul. Altfel Dreptul sau este de facto incomplet; agresorul, ca un fel de- a spune, are de partea sa dreptul puterii Faustrecht; si aceasta este chiar conceptia Dreptului pe seama careia Spinoza se amuza. El nici nu recunoaste o alta. Cuvintele sale sint: unusquisque tantum juris habet quantum potentia valet; [1] fiecare om se bucura de tot atitea drepturi pe cita putere detine. Si din nou: uniuscujusque jus potentia ejus definitur; drepturile fiecarui om sint determinate de puterile sale. [2] Hobbes pare sa fi pornit chiar de la aceasta conceptie asupra Dreptului, [3] si el adauga comentariul straniu ca dreptul bunului Dumnezeu asupra tuturor lucrurilor nu se bazeaza pe nimic altceva decit pe omnipotenta Sa. [Nota 1: Spinoza, Tratatul Politico-Teologic, cap. II, 8.] [Nota 2: Spinoza, Etica, IV, XXXVII, 1.] [Nota 3: Hobbes, De Cive, I, 14.] Acum aceasta conceptie asupra Dreptului atit in teorie cit si in practica, nu mai cunoaste o raspindire in lumea civica; dar desi in general este abolita in teorie, chiar in mijlocul lumii noastre ea continua sa fie aplicata in practica. Consecinta neglijarii ei poate fi observata in cazul Chinei. Framintata de rascoale interne si atacata de inamicii din exterior, acest mare imperiu este intr-o stare lipsita de aparare si obligat sa plateasca pentru vina de-a fi cultivat doar arta pacii, ignorind complet arta razboiului. Aici exista o analogie certa intre operatiile naturii si cele ale omului, care au un caracter specific, insa nu intimplator si in ambele este bazata pe identitatea vointei. Cind animalele ierbivore si-au ocupat locul in lumea organica si-au facut aparitia si animalele de prada in mod necesar aparitia lor a fost in aceasta ordine si fiecare specie isi continua existenta pe aceeasi schema. In acelasi fel curind ce a descoperit uneltele potrivite si prin sudoarea fruntii lui, omul si-a castigat de la pamint tot ce era necesar pentru intretinerea societatii, dar in loc de-a cultiva pamintul si a trai pe baza produselor lui, el prefera sa-si ia viata in 25. mainile sale si sa-si riste sanatatea si libertatea, incercind sa-i deposedeze de bunuri pe cei care au intrat in posesia lor pe baza unor castiguri oneste, insusindu-si in acest fel pe cai necinstite roadele muncii lor. Acestea sint fiarele de prada din interiorul speciei umane; ei sint cuceritorii pe care ii descoperim pretutindeni in istorie, inca din timpul antichitatii si pina in vremurile noastre. Norocul lor este shimbator, la un anumit moment tentativele lor cunosc succesul, pentru ca apoi sa fie insotiti de esec, asa cum sint constituite acele elemente generale ale istoriei lumii. Plecind de aici, Voltaire avea perfecta dreptate atunci cind spunea ca telul tuturor razboaielor este jaful. Iar ca toti cei care sint angajati in desfasurarea lui se simt rusinati de ceea ce fac, este destul de limpede ilustrat de faptul ca guvernele protesteaza in mod raspicat fata de actiunea recurgerii la arme, cu exceptia situatiei de legitima aparare. In loc de-a incerca tot soiul de justificari meschine, in scuzele palide exprimate prin intermediul minciunilor oficiale si in cele rostite la adresa opiniei publice, care sint chiar mai revoltatoare decit razboiul insusi, ar trebui sa ridice o impotrivire la fel de trainica si indrazneata ca si bronzul insusi, impotriva acestei doctrine funeste a lui Machiavelli. Esenta ei poate fi stabilita a fi chiar asta: in timp ce intre un individual si un altul si atit de departe cit poate fi cuprins in legile morale existente in relatiile dintre ei, se aplica cu certitudine principiul, Nu-i face altuia ceea ce nu-ti place sa ti se faca tie, acest principiu poate fi din nou afirmat ca o inversare a actualului principiu existent in cadrul general al politicii si al relatiilor dintre natiuni: Fa-le celorlalti ceea ce nu-ti place sa ti se faca tie. Daca nu-ti doresti sa fii pus in lanturi straine, fa-ti timp pentru a modela catuse si pune-i in ele pe vecinii tai; daca slabiciunea lor iti ofera prilejul favorabil. Pentru ca daca vei lasa sa treaca aceasta ocazie fericita, ea va parasi intr-o zi tabara inamica si se va instala aici. Atunci vei fi pus in lanturi de catre dusmanii tai; si vei plati pentru inabilitatea de-a folosi oportunitatea oferita de sansa, nu doar prin generatiile care s-au facut vinovate de comiterea acestei erori, ci si prin cele ce vor urma. Acest principiu Machiavellic este intotdeauna o mantie mult mai decenta pentru a ascunde sub ea o intentie de prada decit ragetele de furie prin care sint proferate minciuni evidente rostite in discursurile de la tribuna oficiala a Statului; minciuni ce-si gasesc corespondent in memorie a bine cunoscutei povesti a iepurelui care il ataca pe caine. Fiecare Stat priveste catre vecinii sai la fel cum priveste o hoarda de jefuitori asupra unui obiect de prada, ce se va si arunca neintirziat asupra lui imediat ce se va ivi ocazia favorabila. * * * * * Diferenta dintre un sclav, fermier, arendas si creditorul ipotecar, este mai mult una de forma decit de substanta. Indiferent care dintre ei mi-ar apartine, taranul sau terenul pe care el locuieste, este doar o chestiune de moment daca pasarile sint ale mele, sau hrana sau copacul, ori fructele lui; pentru ca asa cum spune Shakespeare in Negutatorul din Venetia prin gura lui Shylock: 26. Imi rapesti chiar viata Cind imi iei mijloacele prin care vietuiesc. Taranul liber are intr-adevar avantajul ca poate parasi locul si se poate duce in lumea larga ca sa-si caute norocul; in vreme ce serbul, care este legat de pamint glebae adscriptus, are un avantaj probabil si mai mare, acela ca atunci cind este doborit de boala, de virsta sau incapacitate, situatii in care este lipsit de fortele sale, stapinul trebuie sa se ingrijeasca de el si astfel va putea dormi bine noaptea; cu toate ca daca recolta va fi compromisa, stapinul se va arunca asupra patului sau, incercind sa gindeasca modul in care va procura painea pentru oamenii lui. Asa cum in urma cu multa vreme Menandru spunea ca este mai bine sa fii sclavul unui stapin generos decit sa traiesti mizerabil ca un om liber. Un alt avantaj oferit de libertate este acela ca daca beneficiaza de anumite talente isi pot imbunatati pozitia; insa aceleasi avantaje nu le sint cu totul ingradite nici sclavilor. Daca se dovedesc de folos pentru stapinii lor, prin orice tip de abilitati sau indeminare, sint tratati in conformitate cu valoarea acestor calitati; tot asa cum in Roma antica mecanicii, maistrii, fierarii, arhitectii, ba chiar si medicii, erau in general din rindul sclavilor. Sclavia si saracia sint astfel doar de doua forme, as putea spune doar doua nume ale aceluiasi lucru, a carui esenta este aceea ca puterile fizice ale unui om sint angajate in principal nu in slujba sa, ci a celorlalti; si acest fapt duce partial, spre aceea ca el este impovarat cu sarcini si in parte, ca are parte doar de o satisfacere limitata a nevoilor sale. Pentru ca Natura l-a inzestrat pe om doar cu o forta fizica cit ii este necesara, daca el va fi un expert in moderatie, sa-si cistige existenta din munca pamintului. Si nu exista niciun excendent in puterile sale. Daca un numar deloc neinsemnat dintre oameni sint usurati de povara comuna de-a asigura subzistenta speciei umane, asta va duce la sporirea sarcinilor celor ramasi, ce vor avea de purtat pe umerii lor o povara dubla, astfel incit asta le va spori suferinta. Aceasta constituie principala sursa a raului, care sub numele sclaviei, sau sub cel al proletariatului, a impovarat intotdeauna marea majoritate a speciei umane. Insa cauza sa mult mai indepartata este luxul. Se poate spune ca doar un numar restins dintre oameni pot avea mai mult decit le este necesar, in surplus si articole ale rafinamentului ba chiar, in masura in care ei isi satisfac aceste nevoi artificiale o mare parte a fortelor existente ale umanitatii urmeaza a fi dedicata acestui obiectiv si prin asta sa fie retrase din productia bunurilor necesare si indispensabile. In loc sa ridice locuinte pentru ei, mii de oameni trudesc la constructia de vile si palate pentru citiva indivizi. In loc sa croiasca 27. haine din materiale obisnuite pentru a se imbraca pe ei si familiile lor, sint angajati sa produca stofe fine lucrate din matase sau chiar din dantela pentru cei bogati si alte sute de obiecte de lux pentru placerile lor. O mare parte din populatia urbana este constituita din muncitori angajati in producerea acestor articole de lux; iar taranii trebuie sa are, sa semene si sa aiba grije de turmele de oi pentru ei si pentru cei care i-au angajat, tot la fel de bine cit si pentru ei insisi si astfel sint impovarati cu sarcini mult mai numeroase decit cele ce le-au fost fixate prin mainile Naturii. Mai mult inca, populatia urbana isi dedica o mare parte din energia fizica si o mare parte din terenul cultivat pentru a obtine astfel de bunuri ca vinul, matasea, tutunul, hameiul, sparanghelul si asa mai departe, in loc de-a cultiva cereale, cartofi, sau sa creasca animale cornute. Mai departe, un numar de oameni sint luati din agricultura si angajati in constructiile navale si in marina, tot asa cum vor trebui importate produse ca zaharul, cafeaua, ceaiul si mirodeniile. Pe scurt, o mare parte din fortele speciei umane sint retrase de la producerea bunurilor necesare si indispensabile, pentru a lucra in scopul obtinerii unora inutile si de prisos, in folosul unui numar restrins de oameni. De aceea, atita vreme cit va exista luxul, va trebui ca aici sa existe si o cantitate corespunzatoare de munca in exces si mizerie, ce isi ia numele saraciei si sclaviei. Diferenta fundamentala dintre ele este aceea ca sclavia isi are originea in violenta, iar saracia in viclenie. Intreaga conditie artificiala a societatii lupta universala de-a scapa de mizerie, comertul maritim, intretinut cu pierderea atitor vieti omenesti, complicatele interese comerciale si in final razboiul, cel care da nastere la toate rele sint datorate doar luxului, care nu ofera fericire nici celor ce se bucura de el, ba chiar ii face rai si tifnosi. In consecinta, se pare ca modalitatea cea mai buna de-a alina starea de mizerie a omenirii, ar fi aceea de-a diminua luxul, sau chiar ca el sa fie cu totul inlaturat. Exista fara indoiala un mare adevar in acest mod de gindire. Dar concluzia la care se ajunge este respinsa de un argument ce poseda acest avantaj asupra lui ca este confirmat prin marturia lasata de experienta. O anumita cantitate de munca este pusa in scopul producerii luxului. Ceea ce specia umana pierde in acest mod prin energia musculara care altfel ar fi utilizata in sarcina asigurarii necesarului existentei, este in mod inmiit transformata in mod gradual in energie nervoasa ce este eliberata in sens chimic. Si in vreme ce inteligenta si sensibilitatea ce e promovata in acest fel este de un nivel mult mai inalt decit sensibilitatea musculara pe care o inlocuieste, tot asa realizarile psihicului le depasesc de mii de ori pe cele ale corpului. Un sfat intelept merita efortul mai multor minti: [Greaca: Hos en sophon bouleuma tas pollon cheiras nika.] 28. O natiune constituita numai din agricultori va avea mult mai putine realizari in descoperiri si inventica; insa mainile nefolosite pun in actiune capul. Stiinta si Artele sint ele insele copiii luxului si isi platesc datoria fata de el. Ele sint cele care au dus la perfectionarea tehnologiei in toate bransele mecanice, chimice si fizice; o arta ce a dus in zilele noastre perfectionarea mecanicii pe o scara la care nici nu am fi visat vreodatata si prin dezvoltarea motoarelor si electricitatii realizeaza sarcini ce in zilele de demult ar fi fost atribuite actiunii unor forte diabolice. Masinile sint folosite in producerea bunurilor de orice fel si in practicarea agriculturii, facind munca pe care ar fi realizat-o mii de oameni specializati, instruiti si categorii pregatite profesional in aceste branse, si ar fi putut atinge o dezvoltare fara precedent in istorie, doar daca intreg luxul ar fi fost abolit si fiecare s-ar fi reintors la viata de cultivator. Si aici nu este vorba doar de toate mijloacele bogatiei, ci de toate clasele ce isi obtin profiturile pe baza acestei industrii. Lucruri ce in acele zile de inceput, cu greu cineva ar fi crezut ca este posibil sa ajunga atit de ieftine si sa fie prezente intr-o asemenea abundenta, asa cum exista in zilele noastre, chiar si pentru clasele de jos, care sint mult mai putin deprinse cu acest confort in exces. In Evul Mediu, un Rege al Angliei a imprumutat o data o pereche de ciorapi de matase de la unul din lorzii sai, pentru a-i purta cu ocazia audientei unui ambasador al Frantei. Chiar Regina Elisabeta a fost deosebit de fericita, cind de anul nou a primit citeva perechi cadou; pentru ca in zilele noastre sa se gaseasca aproape la fiecare vinzator. Cu patruzeci de ani in urma doamnele din inalta societate isi lucrau rochiile dintr-o anumita tesatura, pe care o folosesc in mod curent servitoarele azi. Daca stiintele mecanice vor continua sa progreseze in aceeasi proportie, pentru o perioada de timp, vor ajunge in cele din urma sa salveze aproape in totalitate omul de la munca la care este fortat, tot asa cum efortul cailor a fost inlocuita aproape in intregime de catre masini. Astfel devine posibil sa ne imaginam cultura intelectuala ajunsa intr-un anumit grad de generalizare pentru intreaga specie umana; iar acest lucru ar fi fost imposibil, atita vreme cit munca obligatorie apasa asupra omenirii in general. Iritabilitatea musculara si sensibilitatea nervoasa sint intotdeauna si pretutindeni in antagonism, atit in general, cit si in aspectele particulare; din simplul motiv ca este vorba de una si aceeasi forta vitala ce se regaseste in ambele situatii. Mai departe, de vreme ce artele au un efect linistitor asupra caracterului, este posibil ca disputele mai mari sau mai mici, duelurile, razboaiele, sa dispara cu totul de pe pamint; tot asa cum au loc cu o rata mult mai redusa decit pina acum. Oricum, nu constituie una din intentiile mele sa scriu aici o noua Utopia. Insa dincolo de toate aceste argumente utilizate in favoarea abolirii luxului si distribuirii uniforme a sarcinilor omenirii, ramine deschisa problema obiectiei ca marea masa a omenirii niciodata si nicaieri nu poate exista in absenta liderilor, ghizilor si sfatuitorilor ei, care sub o forma sau alta, in concordanta cu chestiunea in discutie, sint reprezentati de: judecatori, guvernanti, generali, oficiali, preoti, doctori, oameni invatati, filozofi, si asa mai departe, cu totii necesari. Sarcina lor comuna este sa conduca specia, ce in cea mai mare parte a ei este atit de incapabila si perversa, prin labirintul vietii, fiecare dintrei ei in 29. conformitate cu pozitia si capacitatile lor, au reusit obtinerea unei viziuni generale, chiar daca aceasta poate cuprinde in aria ei un domeniu mai ingust sau mai larg. Ca toti acesti indrumatori ai speciei ar trebui sa retraiasca in permanenta toata munca fortata la care este supusa omenirea, la fel de bine ca si nevoile ei vulgare si disconfortul ei; ba chiar in aceeasi proportie in care se bucura de cele mai mari dintre realizari, ar trebui in mod necesar sa posede si sa se bucure de o mai mare parte dintre ele, decit cele de care are parte in mod normal un om obisnuit, ceea ce constituie pina la urma un lucru natural si rezonabil. Marii comercianti trebuie inclusi claselor privilegiate, din moment ce ei sint cei care fac si cele mai indepartate pregatiri pentru a acoperi nevoile nationale. Chestiunea suveranitatii poporului este in esenta ei una si aceeasi cu chestiunea drepului original pe care il poate poseda orice om in a-i guverna pe ceilalti impotriva vointei lor. Iar eu unul nu vad cum poate fi sustinuta intr-un mod rezonabil aceasta declaratie. Trebuie admis ca poporul este suveran; dar el este un suveran ce intotdeauna se afla pe o pozitie de inferioritate. El trebuie sa aibe in permanenta gardieni si nu isi poate exercita niciodata drepturile fara a da nastere unor pericole carora nu le poate intrevede nimeni sfirsitul; in mod special, ca toti aflati intr-o pozitie de inferioritate, el este predispus a intra in jocul unor pungasi si ticalosi, care isi iau forma a ceea ce este indeobste cunoscut sub numele de demagogi. Voltaire face inspirata remarca precum primul om care a devenit rege a fost un soldat incununat cu laurii victoriei. Si cu certitudine acesta este cazul tuturor printilor, care la originea lor au fost liderii victoriosi ai unor osti si o mare parte din viata au purtat asupra lor spada. In acele epoci in care sint constituite pentru prima oara aceste armate, principii au inceput sa priveasca spre poporul lor ca la un mijloc pe baza caruia se puteau intretine ei insisi si totodata ii puteau sustine si pe soldatii lor, si i-au tratat in consecinta, ca si cum ar fi fost o imensa turma de vite ce trebuie astfel condusa incit sa permita obtinerea de provizii, lina, lapte si carne, pe seama ei. De ce s-a intimplat tocmai asa, care a fost motivul ce-a determinat asta, asa cum pot arata in detaliu, in mod original la baza nu s-a aflat dreptul, ci doar forta este cea care a guvernat asupra lumii. Forta a fost insotita de avantajul de-a fi prima care si-a facut aparitia pe scena. Tocmai din acest motiv este aproape imposibil ca ea sa fie inlaturata si abolita cu totul; ea isi va avea intotdeauna locul sau; si tot ce isi poate dori sau spera un om, este ca el sa se afle de partea binelui si asociat cu el. In deplin acord, principii rostesc catre poporul lor, Guvernez in virtutea puterii cu care am fost inzestrat. Dar pe de alta parte asta exclude puterea oricarui alt om si nu voi tolera nimic, decit ceea ce vine din partea mea, indiferent daca aceste actiuni vin din exterior, sau se ridica din partea unuia dintre voi care incearca sa-i asupreasca pe ceilalti. In acest fel va aflati sub protectie. Aranjamentul a fost realizat; si de vreme ce a 30. fost pus in indeplinire, vechea idee a regalitatii s-a dezvoltat si intre timp s-a infatisat intr-o forma cu totul noua si diferita, care a inlaturat-o cu totul pe cea dinainte, ce mai poate fi cu toate acestea zarita fluturind in departare asemeni unui spectru. Locul sau a fost luat de ideea Regelui privit ca un tata pentru poporul sau, ca un stilp neclintit si ferm care sprijina si sustine intreaga organizare a ordinii si legii si in consecinta drepturile fiecarui om. [1] Dar un Rege poate realiza asta doar gratie prerogativelor sale innascute, care rezerva intreaga autoritate doar pentru sine o autoritate suprema, indubitabila si aflata mai presus de orice atac, in virtutea careia fiecare cetatean ii datoreaza supunere oarba. De vreme ce este corect sa se spuna ca regele guverneaza prin gratia lui Dumnezeu. El constituie cea mai importanta persoana din interiorul Statului iar serviciile sale, oricit de impovaratoare ar fi, nu sint platite prea scump prin nicio Lista Civila. [Nota 1: Stobaeus, Florilegium, cap. XLIV, 41. descrie un obicei Persan prin care la moartea Regelui erau instaurate cinci zile de anarhie, asfel incit oamenii sa inteleaga avantajul de-a avea rege si legi.] Dar chiar mai tirziu, un scriitor ca Machiavelli s-a lasat stapinit de acest principiu timpuriu sau medieval al pozitiei unui print, incit a tratat aceasta chestiune intr-o maniera edificatoare; el nu o pune niciodata in discutie, insa in mod tacit o preia ca presupozitie si baza pentru recomandarile sale. Se poate spune in general ca scrierea sa constituie doar o formulare teoretica si o expunere sistematica si solida a practicii ce domneste in vremea sa. Este o formulare neobisnuita a obiceiurilor timpului intr-o forma teoretica desavirsita, ce-i imprumuta un interes atit de patrunzator. Pot face in trecere remarca, cum acelasi lucru se poate aplica si in cazul operei nemuritoare a lui La Rochefaucauld, cel care s-a folosit in acest scop de viata personala si nu de cea publica, rezumindu-se la a oferi in acest sens unele observatii si nu sfaturi. Titlul micii sale carti este deschis, presupun, oricaror obiectii; continutul sau nu consta de regula in maxime sau reflectii, ci in aperus; si asa si trebuie numite. Dar exista deasemenea si in scrierea lui Machiavelli numeroase sfaturi ce pot fi aplicate si in viata particulara. Dreptul in sine este lipsit de putere; in natura cea care guverneaza este Forta. A inscrie Forta de partea dreptului, astfel incit dreptul sa guverneze pe baza ei, este problema oamenilor de stat. Si ea constituie intr-adevar o problematica dificila, tot asa cum va fi destul de evident si pentru noi asta, doar daca ne reamintim ca aproape fiecare fiinta umana este bazata pe un egoism fara margini, ce in mod obisnuit este insotit de o insemnata cantitate acumulata de ura si rautate; astfel incit de fiecare data un sentiment de dusmanie va prevala in fata oricarui alt sentiment de prietenie. Purtam deasemenea in mintea noastra 31. ideea vie ca atit de multe milioane de astfel de individualuri sint in asa fel constituite, incit vor trebui tinute cu forta in aceste limite ale pacii si linistei prin intermediul legii si ordinii; in vreme ce fiecare are dreptul original de-a se adresa catre oricare altul: Sint tot atit de bun pe cit esti si tu! O consideratie ce ne va umple intotdeauna de uimire, ca intreaga lume isi urmeaza cursul linistit si in deplina pace, cu toata aceasta ordine si intreg esafodaj al legilor, pe cit vedem ca exista. Singura masinaria Statului este cea care realizeaza asta. Pentru ca aici este vorba doar de forta fizica, cea care isi desfasoara actiunea directa asupra omului; cel care in general este constituit asa cum este si doar forta fizica este singurul argument in fata caruia el intelege sa manifeste orice sentiment sau respect. Daca un om s-ar putea convinge singur prin ajutorul oferit de experienta ca acesta este cazul, nu ar avea nevoie de nimic altceva decit sa inlature toata masa de constringeri ce este impusa semenilor sai si sa incerce sa-i guverneze infatisindu-le in mod clar si convingator ceea ce este convenabil, drept si corect, desi in acelasi timp asta se poate dovedi a fi impotriva interesului lor. Iar daca le vei spune asta, ii vor rade in fata in batjocora; si asa cum vor continua lucrurile, acesta va constitui si singurul raspuns pe care ti-l vor da. Si in curind va deveni evident ca singura forta morala este lipsita de putere si doar forta fizica este capabila sa impuna respect. Acum, aceasta forta rezida in cele din urma in mase, cele care sint asociate cu ignoranta, stupiditatea si injustitia. In conformitate cu asta principalul tel al oamenilor de stat in aceasta chestiune dificila este sa puna forta fizica sub supunerea fortei mentale a superioritatii intelectuale, si astfel s- o faca folositoare. Insa daca acesta nazuinta nu este ea insasi acompaniata de justitie si bune intentii, rezultatul acestei actiuni daca ea reuseste, este ca Statul astfel inaltat este constituit doar din ticalosi si smintiti, din sarlatani si pacalici. Ca acesta este intru-totul cazul, acest lucru este demonstrat in mod gradual de progresul inteligentei in interiorul maselor, oricit de mult se va incerca reprimarea ei; si ea va conduce catre revolutie. Dar daca inteligenta este acompaniata de justitie si bune intentii, aici se va ridica un Stat la fel de perfect pe cit va permite asta caracterul tuturor chestiunilor ce poarta marca desavirsirii omenesti. Si constituie un lucru foarte important, chiar daca aici justitia si bunele intentii nu doar ca nu lipsesc, ci s