art out nr. 9

3

Echipa

Art Out – artă şi arhitectură, patrimoniu şi restaurare. ART OUT- ISSN 2069 – 6949; ISSN-L = 2069 – 694

Art Out nr. 9 Redactor fondator: Laura Lucia Mihalca Director: Laura Lucia Mihalca Redactorşef:Laura Lucia Mihalca Redactor adjunct: Mihai Moldoveanu Coordonatorinumăr:Mihai Moldoveanu Echiparedacţională Andreea Giorgiana Nicolae Cristina Niculae Ioana Niţică Iulia Ardelean Laura Lucia Mihalca Mihai Moldoveanu Redactoricolaboratori Adrian Botez Adrian Grauenfels Aylin Bayhan Corina Barbir Diana Guţu Elias Lazarus Emilia Cernăianu Irina Zamfirescu Loredana Brumă Mădălina Timofte Oana Toderică Pavel Șușară Ștefan Lucian Mureșanu Victoria Ceban Corectura: Denisa Nicoleta Viașu Graficăcopertă:Ruxandra Marin Design & DTP: Alina Daniela Nicu Webadmin:Alexandru Alexandrescu Responsabilcomunicare&marketing:Simona Maria Vladu Redacţiaîşirezervădreptuldeaselectamaterialeleadusesprepublicare.Opiniileexprimateîncadrulrevisteiaparţinsemnatarilorarticolelorşinusuntneaparatalemembrilorredacţiei.

Contact: www.artout.ro;[email protected]

Teama? Un fel de paralizie.

Cred că se poate vorbi despre nevoia de frică. Da, ați citit bine, nevoia fiecărui om de... frică. O nevoie care în timp a fost satisfăcută prin căutarea și consumarea laturii grotești, sinistre, terifiante sau chiar macabre din artă și din societate. Încă din Grecia Antică, teatrul era văzut ca o artă purificatoare: răul era anihilat, odată ”consu-

mat” vizual de spectatorul (pasiv) aflat la spectacol. Această nevoie de frică era întreținută prin tragedii. Masca purtată de actori era intermediar în relația

public - scenă - actori. Delimita o lume de alta, realul de verosimil, virtual, ireal, imaginar. Luptele cu gladiatori au continuat să alimenteze nevoia de frică și de violență a omului. Specta-

colele toreadorilor, care au loc și astăzi, au întreținut această nevoie, chiar dacă sub o formă mai ludică și care pare mai puțin sângeroasă. Apocalipsa a reprezentat și reprezintă încă un motiv foarte puternic de frică. Așa cum avea să arate și Georges Duby în cartea sa Anul 1000, acest moment al anului 1000 a fost privit

și simțit de cei din epocă drept “teroarea iminentă a sfârșitului lumii”. Duby a vorbit (și pe bună dreptate!) despre “paradigmele milenariste” și despre acest’’miraj istoric”.

Putem accepta foarte ușor demonstrația lui Duby, dintr-un motiv foarte simplu: și omul contemporan dezvoltă aceleași temeri, dacă e să ne gândim că aceeași reacție a putut fi observată în jurul datei de 11.11.2011 și aceeași reacție este provocată de data de 12.12.2012, deși cea din urmă este mult supradi-mensionata de presă și televiziuni și speculată de toți cei care pot avea vreun interes comercial sau publicitar din aceasta.

În acest număr discutăm importanța măștilor, rolul monștrilor în viața oamenilor și ideile legate de fantome și cum au apărut și dispărut ele. Vorbim despre monștrii, poate și sub influența Haloween-ului, un eveniment social de descătușare

a componenței negative/ terifiante din mentalul uman, un eveniment de import, preluat de români fără a sta prea mult pe gânduri. Se observă teroare în special în filmografia lui Hitchcock, continuată apoi sub cu totul alte forme

de filme moderne precum Nosferatu , Godzila sau Terminator. Vorbim despre măști în ambele accepțiuni ale lor: atât obiectul în sine - referindu-ne aici în spe-

cial la măștile de teatru, cât și măștile sociale, sub toate accepțiunile lor. Vorbim despre fantome, apariții și dispariții întâlnite în castelele (neo)gotice sau în legende și

scrieri.

Așadar, în numărul 9 urmărim ceea ce ne populează mai mult gândurile decât sufletele: Măști, monștri și fantome.

Laura Lucia MihalcaDirector, redactor şef

Demascarea: arătări fantomatice...la orizont

- fantasmele trecutului şi alte viziuni -

4

Editorial

Art Out numărul 9, un număr monstruos de fascinant

Șase, vine numărul 9! Un număr al măștilor, monștrilor și fantomelor. Dar stați fără grijă! Căci noi, in numărul 9, am reușit să exorcizăm cifra monstruoasă 6 și să o înto-arcem cu susul in jos. Pentru că în acest număr ne vom elibera, prin catarsis, de orice

fel de frică.

Și pentru cei care încă nu cred că Art Out este cea mai tare revistă:

Iată ce citim în numărul 9:

Începem in forță cu multașteptata întoarcere a rubricii 3x3. Aici lucrurile încep rău dar se termină bine. În această rubrică vom păși ca primul om pe lună într-un peisaj pustiu în care vom simți în ceafă priviri ciudate îndreptate asupra noastră. O doamnă cu clapete se va certa cu un hamal, iar privirea mea va fi distrasă de niște mașini de epocă. Apoi, după toate aceste întâmplări grotești, lucrurile vor lua o turnură neașteptat de bună: Vom regăsi arta afișului, vom sta de vorbă cu Horia, Cloșca și Crișan și vom asista chiar la încoronarea Reginei Maria. Și asta nu e totul! La tema numărului vom începem prin a vedea ce este oroarea și grotescul. Câțiva gargui simpatici

ne vor speria pe la spate. Apoi vom vorbi de măști, monștri și fantome. Vom descoperi, chiar, că există infinite tipuri de măști… Și asta până când, într-un final, vom lăsa măștile la o parte. Pentru că noi cre-dem în chipuri, frumuseți și suflete vii. Degeaba poemele întunecării vor încerca să ne mai sperie. Căci noi atunci vom fi deja vindecați. Nu ne va mai rămâne decât să râdem de vânătorii de fantome… Cu sufletul împăcat, ne vom întoarcem din nou în timp și vom comemora, într-un spirit ludic, pe

cel născut pe 25 octombrie. Dar oare despre cine este vorba? Vom vedea apoi cum a evoluat de-a lungul anilor povestea Halei Matache, ca să ajungem, într-un

final să ne veselim la Caru’ cu bere. Corespondenții noștri externi ne vor fascina și ei cu povești despre artiști internaționali și despre

festivaluri de peste mări și țări ( Samuel Bak, Târgului Internațional de Artă Contemporană de la Paris și festivalul TEMPS D’IMAGES) Din acest număr nu lipsesc însă nici opiniile pertinente ale unor critici de artă importanți. Vom încheia cu literatură și film. Pentru că, in rubrica Buzunar literar vom zăbovi un pic asupra

Cărții negre de Orhan Pamuk. Iar apoi vom vedea, prin ochelari speciali 3D, cum literatura se trans-forma in film, prin ecranizarea Aventurilor lui Tintin scrise de belgianul Hergé.

Veți fi iremediabil fascinați!

…V-am spus toate acestea ca să nu spuneți că nu aveți ce citi…

Mihai MoldoveanuRedactor adjunct

Editorial

5

Foto: Cine eşti tu – Laura Lucia Mihalca; tuş şi tempera/ carton; 50/70 cm

Cetatea religiei – Laura Lucia Mihalca; fotografie digitala

Editorial

6

7

Cuprins

CUPRINS EDITORIALdeLauraLuciaMihalca/MihaiMoldoveanu 3x3 EXPOdeMihaiMoldoveanu/IoanaNițică/CristinaNiculae MĂȘTI, MONȘTRI ȘI FANTOME Oroareacaaspectalsinceritățiiartistice-VictoriaCeban Gargui-unmonstrusimpatic-EmiliaCernăianu Fantoma’’uriașului’’mascat-AndreeaGiorgianaNicolaeMăști(Real/Ireal)-EliasLazarusMăștile(saucinesuntemnoi?)-IuliaArdelean Măști,monștrișifantome?-IoanaNițicăADĂUGURI LITERARE Poemeleîntunecării-DrumulspreParadis–AdrianBotezMarelesecretalluiDracula–MihaiMoldoveanuCÂNDVA Zileledenașterealeartiștilornemuritori-PabloPicasso–MihaiMoldoveanu ARHICTONIC Gaudișifantomaproprieiimaginații–AylinBayhan DE-A LUNGUL ANILOR HalaMatache-delamonumentistoriclamonumentsimbol–IrinaZamfirescuCASE CARE NU MAI PLÂNG Caru’cubere–DianaGuţuCORESPONDENȚI EXTERNI SamuelBak,omulconștiințeitulburate–AdrianGrauenfelsFIAC2011–LoredanaBrumăFestivalulTEMPSD’IMAGES–MădălinaTimofteOPINII Jucăriimari.Delaludiclasubversivînartadinspatiulpublic–OanaTodericăArtistuldemâineșilumeadeastăzi–PavelȘușarăAmnarulșiamarulgânditoruluiperpetuu–ȘtefanLucianMureșanuBUZUNARUL LITERAR CarteaNeagrădeOrhanPamuk–EmiliaCernăianuSTOP CADRU AventurileluiTintin-SecretulLicornului–MihaiMoldoveanuART OUT STORY Halloween–CorinaBarbirPROIECTE IMPRESII- Jurnal în imagini–AlinaManolePROIECTE STUDENŢEŞTI În pielea lui Gregor Samsa –DanielaBuzganCONCURS FOTOGRAFIA LUNII CâștigătoriiconcursuluifotoArtOutviaFacebook

pg.4

pg.12

pg.16pg.17pg.19pg.20pg.22pg.23

pg.24pg.25

pg.27

pg.28

pg.30 pg.31

pg.53pg.62pg.88

pg.90pg.94pg.95

pg.98

pg.99

pg.101

pg.112

pg.121

pg.127

Art Out nr. 9/2011, anul I

ART OUT - ISSN 2069 – 6949; ISSN-L = 2069 – 6949

8

Parteneriat media

9

Parteneriat media

10

Parteneriat media

11

Parteneriat media

12

3x3 Expo

3x3 Expo

Fotografii asigurate de Cristina Niculae

13

3x3 Expo

Istoria în 192 de imagini Afișul Polonez (1917 – 2007)

21 septembrie 2011 – 8 ianuarie 2012, Muzeul Național de Artă al României

Misiune: M.N.A.R.- 13. Ora stelară: 13 şi ceva. Peisajul: selenar. Da, cred că sunt primul om care a ajuns vreodată să vadă această expoziție. Nici curatorul nu pare a fi văzut-o încă. Pagina cărții de oaspeți este încă albă. Pașii mei singuratici se aud prin holul muzeului. Sunt un explorator în pustiu. Doar pri-virile stranii pe care le simt în ceafă îmi relevă faptul că sunt urmărit de muzeografii care mă depășesc numeric cu mult. Pe pereți stau atârnate afișe puse în rame. Mi-ar fi plăcut să le văd lipite pe panouri sau pe suporturi speciale de afiș, ca acelea artnouveau din Paris. Niște afișe în ramă par a-și pierde statutul de afiș și a se transforma în tablouri de pus în muzeu. Mi-ar fi plăcut să mă plimb printre ele, să le văd ca în mediul lor natural, ca pe stradă. Așa îmi par o colecție de colaje. La plecare am rupt tăcerea și am scris în cartea de oaspeți: Art Out a fost aici!

Mihai Moldoveanu

Despre ARTA MARELUI PEISAJ - afișul (urban), nu vă pot spune decât că însăși conceptuala prins viață pentru prima dată, datorită afișului. Însă nu a oricărui afiș, ci a afișului colorat. Culoarea și afișul, afișul și culoarea, coordonate ce n-ar exista una fără cealaltă.Graficul, inovativul, uneori lipsa perfecțiunii detaliilor, însă îmbogățită cu elemente urbane, duc la

exuberanța unei simple bucăți de hârtie la o dimensiune globală ce și-a purtat anii vieții pe buzele tu-turor oamenilor.Pe lângă ușurința promovării oricărui concept, afișul e vital. Da, e susținător de medii (social, eco-

nomic, cultural) însă totodată e mesaj clar, concis, conturat al oricărei informații ce-și are finalitatea în ochii omului.

Ioana Nițică

Trei instituții: Institutul Polonez, Muzeul Național de Artă al României şi Muzeul Afişului din Wilanów. 192 de afişe. De ce afişe? Afişul este o operă cu multiple funcții: el uneşte sfera artei cu realitatea vieții politice, sociale şi economice dintr-o anumită zonă şi un anumit timp. Trecând de la A II-a Republică Poloneză şi Perioada Interbelică, dominate de valorile capitaliste şi democratice, la Al Doilea Război Mondial şi Republica Populară Poloneză (1956 – 1980), marcate de conflicte mili-tare, distrugeri şi transfigurarea cauzată de comunism, ajungem să descoperim o nouă Polonie – a III-a Republică, contemporană şi eliberată de constrângerile cenzurii şi represiunii. Când România intra în perioada sa de „dezgheț” ideologic, principalul model pentru grafica românească a anilor ‘60-‘70 a fost afişul polonez. Operele stârnesc atât râsul (reclame la produse ca săpunul sau fierul de călcat electric), cât şi tristețea (distrugerea capitalei în urma Celui De-al Doilea Război Mondial, influența comunistă), respectul (figura lui Papa Ioan Paul al II-lea) şi detaşarea (afişe pentru piese de teatru, filme şi concerte).

Cristina Niculae

14

3x3 Expo

Portret în istorie27 octombrie 2011 – 15 februarie 2012, Muzeul Național de Istorie alRomâniei

Mi-am revenit! Zumzet. Mult zumzet. Câteva urlete anunță prezența unui grup de elevi nomazi. Mă aflu în incinta Muzeului Național de Istorie al României, într-un fel de sală de expoziție, mai bine zis, o anexă a holului. O doamnă cu clapete pe urechi se ceartă cu un hamal care trage un cărucior uriaș. Eu privesc cu abnegație expoziția dedicată portretului în istorie. Mă uit la macheta cetății Poenari (un fel de marotă care este pusă la mai toate expozițiile posibile). Cei drept, privirea îmi este atrasă inexorabil de expoziția de au-tomobile de epocă de peste drum. Dar să ne concentrăm:. Mă gândesc imediat la relația portret-realitate. Ce anume este portretul? O înfățișare ideală? Imagine pe care pictorul vrea să ne-o arate. Un simbol artistic? Şi care este relația portretului cu figura personajului istoric? Cele două figuri se aseamănă iconic, dar sunt atât de diferite ca sens. Interesant!

Mihai Moldoveanu

Iată cum am vorbit despre Țara Românească și Victoria împotriva Imperiului Otoman cu Mihai Vitea-zul, sub fumul aproape invizibil al cădelniței de la biserica Sf. Gheorghe, ctitorită de Constantin Brân-coveanu. Am luat apoi drumul Moldovei cu cărturarul Dimitrie Cantemir, citind cu voce tare din scrier-ile sale din secolul al XVIII-lea, Mihail Sturdza ținându-ne de cele mai multe ori companie, uitându-se la ceas repetitiv. Am retrăit Răscoala, sub semn de Transilvania cu Horea, Cloșca și Crișan de jur îm-prejurul meu. Despre mișcarea din 1821, cu sabia la vedere, aranjându-mi-o deloc ostentativ, Tudor Vladimirescu nu s-a ferit să-mi povestească teatrul de război ce-ar fi putut deveni din Țara Românească. Anul revoluției din 1848 răsuna și azi, poate sub sigiliul lui Nicolae Bălcescu, a avocățimii lui Avram Iancu sau a șederii la Aiud a lui Simion Balint. Despre suveranitatea României, în loc de povestit cu Carol I, doar i-am oferit o plecăciune, deoarece cu Regina Maria aveam mai târziu o întâlnire intimă, sub semnul coroanei sale.

Ioana Nițică

Pentru cei care doresc o incursiune dinamică şi relaxantă în istoria Românilor, această expoziție este ideală. Începând cu Vlad Țepeş, trecând pe lângă grupul revoluționarilor de la 1848 şi finalizând cu oamenii politici ai primei jumătăți a secolului al XX-lea, urmărim, în majoritate în ulei pe pânză, fig-uri demne sau luminoase, gânditoare sau visătoare, severe sau zâmbitoare. Avem ocazia să privim şi să simțim pensulația unor pictori anonimi sau a unor figuri consacrate cum ar fi Theodor Aman (portretul lui Tudor Vladimirescu, 1873) sau Gheorghe Tătărescu (figura lui Nicolae Bălcescu, 1851). La final sau printre tablouri şi panouri informative, avem ocazia să admirăm şi obiecte personale oficiale, reviste şi documente reprezentative pentru personalități ca Mihai Viteazul, Gheorghe Lazăr, Iuliu Maniu, Regina Maria, Carol I şi Carol al II-lea.

Cristina Niculae

15

3x3 Expo

Coroana Reginei Maria20 octombrie – 27 noiembrie 2011, Muzeul Național de Istorie al României

Mă uit la coroană și îmi imaginez povestea. Citesc prezentarea din spate și mă transpun în urmă cu aproape un secol. Regina istorisește ea însăși cum a fost ceremonia încoronării, în acea zi de 15 octom-brie 1922 la Alba Iulia. Mi-a plăcut sfârșitul comentariului, atunci când spune că, în România, lucrurile organizatorice merg mai greu și asta pentru că România nu este obișnuită cu astfel de evenimente deo-arece nu are tradiție în organizare. Și îmi dau seama atunci că tocmai asta înseamnă Coroana: Tradiție. Căci sub protecția Coroanei regilor și reginelor României, nu numai organizarea țării a prosperat, ci și cultura și arta. Coroana regală înseamnă noblețe și tradiție, bun gust și rafinament. Coroana a încurajat dezvoltarea României moderne. Coroana a patronat cultura României. Să ne simțim, așadar, protejați stând sub bolta Coroanei monarhiei noastre!

Mihai Moldoveanu

Retrăiesc încoronarea de la Alba Iulia a reginei, alături de însăși împlinirea visului ei și-al țării, cu ocazia Exponatului lunii - Coroana Reginei Maria. Îmi amintește că sunt scut viu al unei Inimi uitate și mă roagă să spun și altora despre țara, inima ei și coroană. Sub promisiune, sub veșnicia coroanei sale (sub lumina aurului transilvănean, sub crucile gravate și spicele de grâu solar), sub cei 136 de ani de la nașterea sa, sub numele românesc și originea ce mi-o port cu sfințenie și credință, îndrăznesc să-i las scrisă o strofă pe lumina din jurul României ei: Regină ce Maria ți-a dat țara ca nume/O lună și o viață ne adunăm sub semn de rugăciune/Ți-am veșnicit coroana, te veșnicim pe tine/Și ruga cea de azi, să-nceapă de la mine.

Ioana Nițică

Expoziția de mici dimensiuni ne apropie într-un mod simplu şi intim de acest obiect prețios singular care împodobea capul Reginei Maria a României. După ce inspectăm cele 5 panouri cu informații şi imagini ale coroanei, putem admira în linişte creația în aur transilvănean de pe fond indigo. Descrierea amănunțită a piesei ne dezvăluie preferințele artistice ale reginei, care dorea a fi legată de trecutul me-dieval şi influențele bizantine ale Țării Româneşti. Aflăm că piesa a fost comandată la Casa de Bijuterii Falize din Paris, a costat mai mult decât fusese estimat inițial şi livrarea a întârziat. Fotografiile artistice cu regina purtând fabuloasa coroană sunt completate de cele oficiale din timpul încoronării de la Alba Iulia din 15 octombrie 1922. Un gust plăcut al călătoriei într-un timp în care România atinsese o culme mai înaltă ne este lăsat de gândurile acestei Prime Doamne despre ziua încoronării.

Cristina Niculae

16

Tema numarului- Maşti, monştrii si fantome

Oroarea ca aspect al sincerității artistice

Macabrul, urâtul, sinistrul, violența, groaza au fost subiectele prezente în creația multor artiști, subiecte care, de altfel, impresionează prin nivelul său înalt de expresivitate. De la scenele Apocalipsei menite să educe omul prin trădătorul simț al spaimei, până la manifestările artei contemporane ce înfățișează adesea fobiile artistului, propriile experiențe tragice, violente sau viziunea sa asupra fragilității unei vieți omenești,” arta urâtului” a cunoscut o evoluție foarte diversă. Direcțiile artei şi ale frumuseții sunt adesea separate, fapt ce a impus apariția altor categorii estetice Odată ce arta presupune comunicarea artistului cu spectatorul, ea nu poate exprima doar frumosul, ori o comunicare sinceră emană întregul spectru de emoții din cele mai complementare. Complexitatea comunicării artistice diversifică, dar și potențează mesajul artistic, conferind și un

puternic aspect de autenticitate, de subiectivitate. Așa cum artiștii sunt ceva mai sensibili, dar și din fireasca dorință de a marca, de a șoca chiar, subiectele macabre își au un loc bine determinat în cadrul artelor vizuale. La fel și contextul, evenimentele fie cele care țin direct de personalitatea artistului, ori cele ce țin de masă, de întreaga societate nu pot să existe fără a polariza starea psihologică a artistului. Sinceritatea este elementul fără de care nu poate exista o operă de artă, element ce a devenit și mai

necesar acum, în era informațională, când comunicarea nu este obligatoriu face-to-face, când fiecare se retrage în propriile trăiri, oferindu-le celor din jur doar propria mască. Artista britanică TraceyEmin în lucrările sale înfățișează violența la care sunt supuse femeile, dar și copilăria, fapt ce se datorează experienței nefaste: artista a trăit un viol de către cineva mai în vârstă ca ea la 13 ani. Inspirându-se și din creația lui Munch, dar și din cea a lui Egon Schiele, artista reia acea atmosferă, expresivitate înfățișată de predecesorii săi. Instalațiile artistei cu fire de neon, simple fraze scrise pe fundalul întunecat reprezintă un mod de comunicare vizuală a artistei. Montate după scrisul de mână al artistei, instalațiile păstrează aspectul sincerității, devorând măștile și ridicând la suprafață personalitatea artistei, un concept total diferit de limbajul plastic tradițional. O nouă epocă cere o nouă formă de exprimare, trecerea pe o altă dimensiune. Dacă e să ne axăm pe latura subiectivă, mie îmi plac nespus de mult picturile macabre ale lui Goya,

creația inter și postbelică a lui Otto Dix, grotescul din picturile lui Grosz. Sinistrul, frica descătușează ființa umană, o mobilizează, îi conferă noi puteri. Prezentă chiar și la simplu nivel vizual, ea marchează ființa umană, amplifică nivelul adrenalinei în sânge, dilată pupila și nu în ultimul rând, prin energia emanată, își lasă amprenta asupra ființei umane. O operă de artă nu poate exista fiind goală la nivelul emoțional, ori golul are predispoziția pentru plin, iar umplută cu emoții înfricoşătoare mai are și un plus de expresie și de autenticitate în același timp.

Victoria Ceban

Gargui un monstru simpatic

Când constructorul s-a gândit cum să devieze apa de ploaie de pe casă, a pus la capătul jgheabului un gâtlej pe care l-a inclus într-o figură decorativă. Gargouille(gât în franceză) sau mai amuzant gargariser, care sugerează bolboroseala apei dată pe gât, a dat nu-mele acelor mici monștri sculptați în piatră pe care îi vedem la construcțiile din Evul Mediu. De reținut că arhitectura face o distincție precisă între funcția jgheabului de apă și figurile orna-mentale. Acestea din urmă, pur decorative, sunt denumite figuri grotești (grotesque), iar cele care îndeplinesc funcția de scurgere se numesc gargui.

Garguiul se spune că sperie duhurile rele și protejează clădirea pe care se află. Legenda povestește despre un fel de balaur cu aripi de liliac, cu un gât lung la capătul căruia o gură fioroasă aruncă flăcări. Un cavaler l-a răpus, i-a tăiat capul și l-a pus pe zidurile unei biserici ca să alunge spiritele demonice. Capul de balaur și-a făcut bine treaba și de atunci, fiecare biserică a căpătat o serie de capete bizare prin care se scurge apa. Este interesant cum, încă de la vechii egipteni și apoi pe templele grecești, avem scurgeri de apă terminate cu diferite figuri. Acestea erau din terracotta și înfățișau lei, vulturi sau diverse personaje mitologice. De exemplu, grecii credeau în himere și le plasau pe fiecare colț de acoperiș ale tem-plelor în care aveau tezaure. În mitologia lor grifonii păzeau aurul.

Găsim gargui maimuțe, rinoceri, hipopotami sau combinații de animale-oameni. Sunt scoase în evidență caractere umane care se aseamănă cu animalele, ca în fabule sau caricaturi – animale an-tropomorfizate. Unele animale, cum ar fi rinocerii şi hipopotamii, pentru că nu erau cunoscute în perioada medievală, nu au o valoare simbolică.

Un sculptor care și-a petrecut aproape patruzeci de ani restaurând catedrale a atras atenția asupra împletirii simbolurilor inter-reli-gioase din Evul Mediu, mai ales în comunitățile în care populațiile musulmane erau în număr mare. El vede în gargui ”un mesaj de pace și toleranță”. Acesta ar putea fi un nou simbol, modern, al demonilor care pot face bine. De altfel, Carl Jung observă că un simbol este adesea greu de înțeles pentru că este un produs natu-ral și spontan. Nimeni nu a stat la masa de lucru cu un creion în mână, pornit să inventeze simboluri. Cele mai multe sunt produse colective și au funcții religioase. Psihologii sugerează că garguiele reprezintă temeri și superstiții medievale, iar în momentul în care viața a început să fie din ce în ce mai sigură, au căpătat o tentă comică. Deși se vor înspăimântătoare, tocmai căutarea urâtului a dat naștere la figuri simpatic caraghioase, combinații amuzante care te fac să zâmbești. Monștri simpatici.

Iată o listă cu cele mai comune animale-simbol:

Leul. După cum am văzut, apare din cele mai vechi timpuri, așa că este considerat cea mai comună figură de animal folosită pentru un gargui. Leul este legat de soare, coama lui poate fi ușor asociată cu strălucitoarea coamă a soarelui. Este în același timp un lucru bun și unul rău: e bună mândria, dar este și unul din cele șapte păcate capitale (superbia). Pisica este o variațiune a leului, dar biata de ea, în timp ce în Egipt este venerată, în Evul Mediu occidental este asociată cu Satana și vrăjitoria.


17

18

Câinele este și el o figură comună de gargui. Câinele este un pri-eten fidel, inteligent și de asemenea, un foarte bun păzitor. Dar, în mod curios, pentru lăcomia cu care fură mâncarea, este privit ca un personaj vulnerabil la tentațiile Satanei.

Lupul, fratele sălbatic al câinelui, este considerat un animal de te-mut și deci respectabil. Capabil să lupte atât singur, cât și în haită, lupul este mai mult un simbol al conducătorului, unul de temut desigur, dar și cu putere de protecție. Nu ne surprinde să aflăm că lupul era simbolul preotului capabil să lupte împotriva Satanei și să conducă credincioșii prin hățișurile vieții. Dintre cele șapte păcate capitale, câinele și lupul erau asociați cu lăcomia (avariția).

Vulturul este o pasăre puternică despre care se spunea că mănâncă dragoni. Era respectat pentru capacitatea lui de a vedea la mare distanță și se spunea că se reînnoiește periodic, uitându-se de aproape la soare.

Șarpele, pe care îl cunoaștem încă de la Adam și Eva, reprezintă lupta dintre bine și rău. Simbolizează și el unul din cele șapte păcate, și anume invidia. Șarpele este nemuritor pentru că își schimbă mereu pielea sau își regenerează corpul dacă este tăiat. Asta îi mai adaugă și simbolul nemuririi, de aceea de multe ori îl vedem cum își înghite coada formând un cerc – cercul perpetuării vieții (ourob-oros).

Capra poartă două simboluri: primul este o asemănare cu Cris-tos datorită abilității de a se cățăra pe stânci abrupte pentru a găsi hrană, iar celălalt este luxul (luxuria), primul păcat capital pentru care capra este asemănată cu Satana. Nu am găsit o explicație a aces-tui ultim simbol, dar este foarte probabil să vină din mitologiile orientale unde capra sugerează traiul boem pe spinarea altora. Maimuța reprezintă omul care strâmbă, la propriu și la figurat. Ea

era considerată un animal stupid și viclean care își folosește puțina inteligență în scopuri necurate. De aceea, maimuța este asociată cu lenea (acedia), un alt păcat capital.

Himera este una din cele mai interesante creaturi pentru că împletește părți din diferite animale cu trăsături umane. Cele mai cunoscute sunt grifonii, centaurii, harpiile și sirenele. Himerele erau folosite pentru a avertiza oamenii să nu subestimeze pu-terea Satanei.

Din păcate, datorită unor ac-cidente nefericite, în 1724 o lege londoneză a impus ca terminațiile jgheaburilor să ajungă până la nivelul străzilor și de atunci nu mai apar gargui pe marginile de sus ale zidurilor.

Fotografii din sursa libera

Emilia Cernăianu


19

Fantoma ”uriașului” mascat

Măștile sunt purtate de conștiință. Nu se contopesc perfect cu fața noastră printr-o simplă întâmplare - la un bal mascat e foarte probabil, dar chiar și atunci ne alegem de multe ori personajul.Îmi amintesc măștile din carton alb presărat cu cioburi de globuri colorate, conturându-ne ochii

în zile de sărbătoare. Simplu accesoriu. Eram oare conștienți că purtăm o mască și trebuie să intrăm în rolul respectiv sau gândeam pur și simplu că suntem mai frumoși? Enigmatic. Astăzi poate că am pierdut numărul măștilor pe care le tot purtăm. Cel mai greu de suportat este masca omului fericit. Când fericirea este naturală, vorbim despre cel mai simplu sentiment din lume. Când trebuie să ”purtăm” fericirea, ne slăbește teribil greutatea ei, poate mai mult decât cea a nefericirii. Răsună apoi întrebarea: cine ar vrea să poarte o mască a morții? Și totuși, cine l-ar refuza pe Brad Pitt în producția ”Meet Joe Black”, imaginea ideală a morții? Paradoxal.Purtăm măști din precauție. Tocmai din acest motiv ele nu se regăsesc în niciun CV. Conștiința as-

cunde până și faptul că suntem mascați. Altfel, ar fi inutilă precauția.Monștrii sunt – într-o versiune modernă – acele găuri negre din spațiu care pândesc să înghită lumea.

Sunt absurzi și lipsiți de culoare. Știm că au o privire destructivă chiar și atunci când nu le percepem ochii. Sunt parte din povești nemuritoare, parte din coșmarurile copilăriei. Ne surprind prin imperfecțiunea lor, deși excelează în răutate. Purtând nume sinistre, se bucură de o identitate. I-am inventat. Le-am creat o lume în care vor juca rolul de sperietori. Rămânem pietrificați în fața lor, fie că sunt dincolo de ecran sau pe paginile unei cărți de povești mai puțin potrivite pentru copii. Sunt uriași – în dimensiune, în urâțenie, în răutate. Nu la fel ca oamenii – ei sunt uriași în sensibilitate.Fantomele sunt urmele pe care omul le lasă în spate atunci când își ia zborul. Dacă s-ar putea reînto-

arce fizic, ar fi probabil acel corp translucid, lipsit de substanță, rătăcind în întuneric pe culoare lungi, decorate cu tablouri antice. Excelent produs al fanteziei umane, pe melodii de suspans și dramă. Omul dispărut străbate trecutul și invadează gândurile celor cunoscuți. Bucata albă de pânză sau cearșaful ce lasă ochii neacoperiți învăluie posibila fantomă în mister. Da – este un mister modul în care plecăm și locul în care ajungem. Ar fi o imagine aproape perfectă dacă nu ne-am întoarce către oameni pentru că îi iubim și ne lipsesc. Fantomele, în schimb, ne sperie. Sunt trupuri goale de pânză, spirite în zbor? Nu. Sunt ceea ce rămâne când omul a plecat - teama că s-ar putea întoarce de dincolo.Copiii care plâng, pictați de Bragolin, ne aduc mai aproape de fantome. Tablourile care au bântuit

lumea întreagă cu ceva timp în urmă sunt menționate în contextul unor incendii devastatoare – de alt-fel, acestea se află pe lista neoficială a tablourilor ”blestemate” – omenirea poate fi bântuită așadar de o simplă imagine. Nu-i nevoie de mișcări sau zgomote. Drumul liber către conștiință poate fi parcurs de orice monstru, de orice fantomă, la orice oră, iar când ne lovim de ei, nicio mască nu ne mai ascunde.În final, în noaptea de Halloween, masca nu e decât o formalitate. Știm cu toții că deținem o colecție

personală de măști interioare – însă până la suferință.

Andreea Giorgiana Nicolae


20

Măști (Real/Ireal)

Întotdeauna fascinat de măști, măști ce îmi ascundeau chipul, lăsând persoanele să-mi simtă fiecare gest, fiecare cuvânt, să vadă dincolo de mască, cu o gândire clară. De fiecare dată când aud cuvântul mască, gândul îmi zboară, ca o rândunică, atât de departe.Mă gândesc la Veneția, orașul din laguna italiană, la faimoasele măști “vârful de lance”, ce

atrag atenția într-un mod deosebit, ducându-ne cu gândul la cine se ascunde în spatele ei. Un chip frumos, fin, gingaș. Căci masca este menită să ne ofere adăpostul anonimatului. Sau la Japonia, locul de proveniență al măștilor Hannya, cele ce au atras întotdeauna atenția și admirația tuturor persoanelor. Masca folosită în teatrul japonez, reprezentând un demon gelos, cu un aspect ciudat, asemănător cu diavolul, datorită coarnelor. Acesta este doar conceptul de iad în budismul japonez. Hannya, monștrii tereștrii, un amalgam de sentimente confuze, ca și pasiunea, ura, gelozia sau invidia, ce ne transformă pe toți în monștrii îngrozitori. Dar și la Egipt, la Tutankhamon și masca lui supradimensionată din aur.Există tot felul de măști, cele reale, create cu scopul de a ne ascunde chipul, păstrând anoni-

matul, misterul, farmecul, bucurându-ne de un libertinaj mascat. Dar și acele măști ireale, ce nu pot fi văzute, atinse. Dezvoltate inconștient, le afișăm tot timpul, înlocuind personalitatea reală în favoarea personalității ideale, fără un scop anume. Și asta se întâmplă încă de când ne descoperim adevărata identitate, considerând masca ca o formă de adaptare socială, într-un mediu nou, diferit, într-o societate plină de indivizi, ce-și maschează adevăratele intenții, după cuvinte rostite cu scopul de a ne mângâia orgoliul, spuse pe un ton cald și suav, ca și vocea protectoare a unei mame.Alegem să afișăm măști, subțiri ca pânza sau groase ca un zid, de fiecare dată când interacționăm,

cu o dorință ciudată de a părea altcineva, generând diverse impresii, plăcute, greșite, bazate pe o proiecție inconsistentă cu realitatea. Dar pe măsură ce timpul trece, ne diferențiem și ne exprimăm adevărata personalitate. Chiar dacă măștile sunt naturale și ne simțim confortabil cu ele, sunt un aspect firesc al vieții sociale, pentru că atunci suntem percepuți exact așa cum ne dorim. Și le purtăm o viață întreagă, fără să realizăm sau să recunoaștem acest lucru. Nu vrem să fim văzuți așa cum suntem în realitate, vulnerabili, fară un scut de protecție, suntem doar oameni, cu calități și defecte, căpătate în anii trecuți peste noi.Această mască este doar o proiecție menită să ne ascundă adevărata personalitate, pentru o

falsă stare de confort. O mască a perfecțiunii, ce ne transformă în altcineva, cineva perfect, dar nu ne putem da seama că suntem perfecți și așa. Și totuși, vrem să ajungem undeva, unde nici măcar noi nu știm.Se întâmplă să mai afirmăm și acuzăm cu tărie că suntem înconjurați de persoane false, per-

soane ce la rândul lor poartă o mască, la care nu pot renunța, arătându-și adevărata față într-o lume dispusă să accepte orice. Pretindem sinceritate persoanelor din jurul nostru, când nici noi nu suntem chiar atât de sinceri. Toți ne-am creat o mască, involuntar, chiar dacă ne dăm sau nu seama de asta, este echivalentul personalității perfecte. O personalitate manifestată în mediul înconjurător.Dar este o mare diferență între personalitatea reală și cea ideală. Măștile noastre au la bază,

mentalitatea și filozofia de viață a altor persoane. Se poate spune că ăsta este spiritul de turmă, pentru că am întâlnit prea puține persoane ce au îndrăznit să se despartă de turmă și să o ia pe altă cale. Trăind cu o mască ar fi trebui să fie simplu. Afișând o altă față, putem fi oricine şi orice, un romantic pervers, un excentric, un artist boem sau un afacerist onest. Creată să ne protejeze sau să înșele, nu ne încumetam să renunțăm la ea, cu o judecată clară și un suflet împăcat.Că într-o piesă de teatru, la final, când măștile cad, cortina se lasă și o liniște apăsătoare se

răspândește printre actori.

Fotografie: Elias Lazarus

Elias Lazarus


19

HALLOWEEN

Măștile (sau cine suntem noi?)

Uneori prefer să nu ştiu ce se ascunde în spatele măştii cuiva. Alteori descopăr că ceea ce credeam eu a fi o mască e adevăratul lui chip - sau invers. E un joc grotesc acesta al măştilor.Există infinite tipuri de măşti.Dacă ar fi să le amintesc în ordine cronologică, prima este cea pe care o primim încă înainte de a veni

pe lume. Mă refer la nume. Numele meu este primul văl care mi-a acoperit propriul Eu. Şi nici măcar nu-mi aparține. Această mască a numelui meu o mai poartă alte atâtea persoane. Ceea ce face din mine o umbră, o... fantomă. Păcat.Dacă ar fi să rezum, aş spune - fără să generalizez prea mult - că întreaga noastră viață este o suprapu-

nere de măşti: după cea a numelui vin masca religiei, a etniei, a naționalității, a clasei sociale. Din umilul meu punct de vedere, toate acestea nu sunt elemente care să mă distingă de ceilalți, ci dimpotrivă: din comoditatea umanității, s-a considerat că e mai uşor să împărțim oamenii ca pe nişte bomboane col-orate (cele roşii la cele roşii, cele verzi la cele verzi, şamd) decât să se ofere o identitate clară şi distinctă fiecăruia dintre noi. Atât de timpuriu este punctul nostru de evoluție încât nu ne putem permite o identitate, ci doar o pseudo-identitate? Mă simt dezbrăcată de mine şi acoperită nu doar cu o mască, ci cu un întreg costum de concepte şi valori, dintre care pe multe nici măcar nu le regăsesc în mine. Păcat.Dacă ar fi să fiu subiectivă, aş vorbi despre acea mască a bunelor maniere. Niciodată nu am înțeles de

ce ar trebui să spunem “mulțumesc” sau “cu plăcere”. Sunt de acord cu acea categorie a bunelor maniere care fac viața mai uşoară – de exemplu mersul pe partea dreaptă a trotuarului - dar nu sunt de acord cu cele cărora nu le văd nicio utilitate. Recunosc că port totuşi cu bună-ştiință această mască. Între asta şi cea de “needucată”, am ales-o pe cea dintâi. Câteodată e nevoie şi de un compromis. Păcat.Dacă ar fi să caut partea bună a acestor atâtea măşti, aş menționa teama de a descoperi ce e în spatele

lor. Am senzația că mă protejează de monştrii din spatele lor atât din punct de vedere psihic, cât şi fizic. Masca eticii, de pildă, pe care – într-o măsură mai mică sau mai mare - o purtăm cu toții ne împiedică să ne omorâm între noi ca fiarele. Dar oare toți considerăm cu adevărat că nu e etic să ucizi? Uneori mi-e teamă de ce s-ar putea ascunde în spatele propriilor măşti. Deşi încerc asiduu să mă descopăr, nu mă simt încă pregătită să înfățişez în fața propriilor ochi adevărata mea natură. Mă protejez deci de mine. Păcat.Dacă ar fi să caut partea proastă a măştilor, ei bine...Dacă ar fi să iau sensul “ad literam” al cuvântului “mască”, aş menționa că întotdeauna mi-a plăcut

senzația pe care mi-o oferă o încăpere plină de chipuri acoperite de măşti, despre care pot spune două lucruri total opuse, ambele însă perfect adevărate: şi anume că nu cunosc pe nimeni şi îi cunosc pe toți. Dacă totul s-ar rezuma la asta, ar fi frumos. Însă acei oameni îşi pot scoate măştile lor de carton sau plas-tic, iar eu pot spune aceleaşi două lucruri despre ei. Păcat.Dacă ar fi să superficializez, aş aduce în discuție cea mai des întâlnită şi uşor sesizabilă mască: cea a

personalității. Consider că de-asta sunt personalitățile numite “personalități”: pentru că nimeni nu ştie ce se găseşte în spatele măştii de fizician/scriitoare/artist/şamd pe care respectivul o poartă. Odată cu această tipologie profesională, fiecare adoptă şi o anume personalitate pe care să o afişeze în public (şi acum mă refer la sensul comun al cuvântului). Cunosc, deci, puțini oameni. Consider că sunt înconjurată de personalități. O mască prea des întâlnită şi prea des confundată cu adevăratul Eu al fiecăruia. Şi cel mai trist: uneori confundată chiar de cel care o poartă. Păcat.Dacă ar fi să cad în abisul morbidului, aş menționa cea mai lugubră, mai sinistră şi mai înfiorătoare

mască: cea a vieții. Nu o dată mi s-a întâmplat ca în urma unei analize a cuiva din juru-mi să ajung la concluzia că acel cineva nu trăieşte, ci doar se preface că trăieşte. Cu înfrigurare în suflet am constatat că omul nu ştie ce înseamnă a trăi. Omul e în aşteptare. Toți lasă viața să aştepte, pe motiv că acum “au treabă, n-au timp”. Avem impresia că trăim. Dar “a-ți curge sângele prin vene” nu înseamnă “a trăi’, ci doar “a nu fi mort”. ‘A trăi” înseamnă a simți că-ți curge sângele prin vene, a-l auzi cum curge, a-l vedea cum curge; a simți, auzi şi vedea la o intensitate aflată în prag de transă tot ce ne înconjoară. “A trăi” înseamnă a da jos toate măştile şi a te simți la o intensitate perfectă pe tine însuți. Nu cunosc nicio persoană care trăieşte. Păcat.Dați-vă jos măştile şi trăiți!

Iulia Ardelean


22

Măști, monștrii și fantome?

Nu cred în măști, monștrii și fantome.Acum da, recunosc că-mi asum reală credință în chipuri, frumuseți și suflete vii.

Rămâne secretul nostru. Și nu, nu-l ascund după chipuri vesele, triste, încruntate, c-un zâmbet sau nu în colțul gurii, nu-l ascund după arătări inimaginabile, nedemne, incitante la prima vedere și nu, nu-l ascund după ceva ce nu există.Secretul meu cum că nu cred rămâne între noi. Da?

Ne măscuim, ne ascundem, ne camuflăm.Ne înjosim, ne deformăm, ne pocim.Ne arătăm, ne năzărim, ne plăsmuim.

Suntem măști, monștrii, fantome. Nu doar oameni. Nu mă credeți?Într-un secol în care umanitatea însăși e ridicată la rang de ARTĂ, suntem exem-

plul viu de operă (proprie) a propriei vieți. Nu sună atipic/anormal decât dacă nu ați privit îndeajuns în jur. Nu spun c-am falsa, anula orice concepție în pofida alteia noi, că am rezona cu orice altceva mai puțin cu noi înșine. Nu spun că realitatea noastră e alta decât o arătăm, că gândurile ne sunt altele față de cele împărtășite și inima bate la altă intensitate decât normală. Nu spun că apărem atunci când (nu) trebuie, că ne justificăm inimaginabil, că uităm de unde suntem, ce căutăm și de unde venim.

O lume a măștilor, a monștrilor, a fantomelor există. Ireal sau nu, există.E la tot pasul, e în tot locul. Chiar și cineva ca mine începe să creadă în ele, deși

practic nu crede. De ce? Fiecare suntem pe rând, parte din ele. Nu că ne-am fi plictisit de statutul uman dăruit în ziua creării omului, ci fiindcă viața și ritmul ei, ne împing adesea spre cuvintele cu pricina: A (ne) MASCA, (a adera la) MONSTRUOZITATE și (a ne confunda cu) FANTOMA.Devenim, deci, din oameni alte ființe, atipice, unice, personalizate, caracteristice

altei lumi/vieți, neacceptate - dar dorite, imitate, asociate, modificate.Cu un suflu deasupra, (re)devenim oameni.

Un colaj ambiguu de forțe, întuneric, forme, ia amploare. Ori fiindcă oamenii nu mai rămân oameni, ori fiindcă grotescului îi e urât de unul singur pe o vreme ca asta, de toamnă ușor sătulă de ploaie, vânt, frig, brumă, nori leneși și soare mut.

M-am hotărât: cred în chipuri, frumuseți și suflete vii. Căci cred în om, prezent și viață.

Ioana Nițică


23

Faci la dreapta – apoi la stânga – lastânga şi iar la dreapta – şi

iată paradisul!... nu simt nimic prin deget – n-am niciun

presentiment – când dau clic pe un fişier: se vadeschide – nu se va deschide... - ... şi peste ce voi

da – acolo – în deschiderea tainei – precum deschidereacorolei negre (cât şi

bezna păcatelor toate – vrăjitînvoalat - dezinvoltă) - a unei flori rare

prinsă între mii şi mii dedosare...

... nu mai ştiu ce înseamnă afară – în această continuăboală a mea de

înăuntru: poate că acolo – afară - sunt comori defrunze şi zei – poate că oamenii

numai acolo se găsesc între ei... - ... pur şi simplumi-e silă de oameni – de zei – de găsire – deieşire...: miezul răului – binelui – putorii şi

miresmei – pentru mine – numaiînăuntru se află – acolo de unde bat clopotele - cu-ndârjire - spre

nord – numai şi surzind de totclopotarii: SPRE NORD!

... sunt precum toți – scriu precum toți – nu e deosebire dediscurs între mine şi un

cimpanzeu: poate – nu ştiu: numai că niciun cimpanzeu nu se vadeclara vreodată complet translucid – isteric de

translucid – fiind gata să ucidă pe primul care-i va încălcaimperiul translucidității!

... de ce să mai scrii – când toțiscriu? – ... de ce? – Pentru că Hristos m-a întrebat ceva – şi

nu e politicos să nu-i dau răspuns... - ... dar răspunsurile seamănăîntre ele! - ... poate – dar nu seamănă între ele nici

întrebările Lui - nici durerile – niciobrăzniciile şi nici rugăciunile stoarse – precum puroiul

din rănile sufletului meu – infectat de-atâta aşteptareCumplită – lipsită de

rost – sadică umilitoare răzvrătitoare: nici o răzvrătire nuseamănă cu alta – pentru că – mereu – scapă de sub controlul

oricui – având în vedere gradul perfect aleatoriu deînnebunire a hoardelor de

dureri cu totul inexplicabile – din imperiulde crin hialin al

fistulelor...... a – era să uit: nici stelele nu seamănă una cualta – ... chiar mai puțin (brutal – agresiv mai

puțin) seamănă - decâtscriitorii de

scrisori - răspunzând cătreHrist...! – ... dacă nu crezi – acuşi îți dau cu o supernovă în

dovleacul tău teribil de friabil – pe care ți-lcrezi impermeabil!

... faci la dreapta – apoi la stânga – lastânga mereu şi iar la dreapta – per

total – te-ai învârtit în loc... – în jurul proprieicozi... - ... dar

n-ai pierdut nimic dinParadis – nici o clipă: fii

liniştit – dacă nu – avem pentru tinenoi – tranchilizante! - ... abia atunci să vezi tu ce

Paradis îți dăm pecocoaşă!

Adrian Botez

Poemele întunecăriiDrumul spre Paradis

Tema numarului- Maşti, monştrii si fantome-Adaugiri literare

24

- Fragment inedit, în premieră absolută, doar pentru Art Out -

Unchiul Tom era supărat peste măsură de ignorantul său nepot care îi anula practic toată munca sa de o viață. Așa că îl apucă bine de mână și îl trase vânjos după el până ce ajunseră în fața unui cavou mare, plin cu flori.- Nepoate, acesta este cavoul pe care îl tot pândesc de astăzi de dimineață. Acum este momentul să o

facem!- Unchiule, dar întârziem la film!- Taci și ascultă! De azi dimineață tot fac măsurători și acum sunt sigur! Cavoul ăsta este bântuit! E

sigur, sigur! Toate măsurătorile o arată! Și am măsurat de trei ori! Dar cred că mi-au simțit prezența și nu vor să mi se arate. Așa că am nevoie de o momeală. Am nevoie de tine!- Unchiule, am început să mă plictisesc și mă cam doare un genunchi.- Nu acum! Acum nu te doare nimic. Fii atent care-i planul! Eu am să deschid ușor cavoul. Atât de

încet, încât să nu observe nimeni. Și tu, hap, te bagi înăuntru. Apoi te închid acolo... He, hehe, dar doar așa formal, cum ar veni. Și tu stai acolo și te sperii și începi să plângi!- Mi-a spus mama că nu e frumos să plângi!- Nu, măi, nu plângi, dar faci ceva, te sperii, țipi, orice! Și eu atunci am să mă ascund acolo, departe în

boscheți și am să încep să filmez. Și asta este! Fantomele nu o să-mi mai simte prezența pentru că vezi tu, boschetul acela eu l-am împrejmuit cu o pânză de țânțari!- Dar aici nu sunt țânțari, au venit ăia cu spray-urile!- Nu prostănacule, nu de țânțari îmi este mie. Aia este o cușcă Faraday! O să-mi ecraneze emanațiile

energetice astfel încât spiritele să nu-mi simtă prezența.- Păi vreau și eu cușcă Faraday, unchiule! Pot? Măcar de Crăciun?- Dar ai spus că nu crezi în Moș Crăciun... În fine, să lăsăm astea. Tu nu ai nevoie de cușcă, asta este și

ideea. Tu o să stai ca momeală pentru spirite. Fantomele o să-ți simtă frica și o să vină la tine și atunci Pac! O să apară pe film. Stai liniștit, tu nu o să le vezi, s-ar putea însă doar să le simți prezența energetică. Dar ele vor influența substanțele de pe film și vor apărea ca niște sfere albe. Să vezi ce față o să facă domn’ primar. El nu crede în fantome. Dar lasă că o să le demonstrez lor!Zis și făcut. Unchiul Tom îl băgă pe săracul Încă Tomy în cavou și închise porțile de metal cu grijă,

să nu îi audă nimeni, dar nu înainte de a-i reaminti nepotului său să plângă, să țipe, ce mai, adică să se sperie zdravăn ca să atragă fantomele.A trecut mai bine de o jumătate de oră de când Unchiul Tom tot filmează cavoul. Aparatele lui sofisti-

cate încă nu i-au indicat nicio prezență electromagnetică. Dar nu e timpul pierdut. Doar dacă ar ține bateria, că bandă e destulă. Dar ce se întâmplă? Cineva se apropie. Niște pași se aud din ce în ce mai tare. Niște tocuri?Stimata doamnă MacGyver la acea vreme nu era nici doamnă, nu era nici MacGyver. Însă bunica ei

preferată murise de doar două zile, așa că tânăra domnișoară se simțise obligată să îi aducă la mormânt

O poveste adevărată scrisă de un vampir- Marele secret al lui Dracula –

Tema numarului- Maşti, monştrii si fantome-Adaugiri literare

25

un buchet mare de lalele. Ce sobră era viitoarea doamnă MacGyver! Ce elegant mergea și ce tocuri drăguțe avea. Picioarele ei se legănau elegant. Oricine ar fi admirat-o, cu excepția poate a Unchiului Tom care o bombănea în sinea lui. Îi intrase deja în cadru și se apropia din ce în ce mai tare de sicriul-momeală. O zi întreagă de muncă era pe punctul de a eșua lamentabil.Stimata viitoare doamnă MacGyver ajunse în fața cavoului bunicii sale și o lacrimă de cristal îi căzu pe

piatra rece și monumentală. Ar fi vrut să se așeze pe o băncuță și să se reculeagă, dar mai întâi trebuia să lase jos florile. Nu știa însă unde să le pună. Dacă le-ar fi lăsat pe piatra de jos, atunci le-ar fi risipit vântul și ploile. Așa că s-a gândit, stimata viitoare doamnă MacGyver să deschidă ușa cavoului pentru a putea lăsa florile chiar pe mormântul de piatră dinăuntru. Greșit plan! Căci tocmai când dădea să intre, minunatele lalele i-au căzut din mână pe jos. Sau de fapt, s-ar putea spune că i-au sărit din mână în toate direcțiile. Săraca viitoare doamnă MacGyver! Încă de atunci avea inima cam slabă. Căci înăuntru nu era nimic deosebit în afară de câteva lumânări topite, de niște frunze uscate și de drăgălașa prezență a lui Încă Tomy.Așa că viitoarea doamnă MacGyver se trezi scoțând un țipăt scurt care străbătu tot cimitirul. Dar în

scurt timp îi reveni gingașa roșeață din obraji și începu să urle furioasă:- Să vină paznicul să vadă că toți copiii străzii vin aici! Că doar nu de-asta îi plătim! Unde sunt paznicii?Unchiul Tom, vizibil iritat de atitudinea pe care o avea viitoarea doamnă MacGyver asupra dragului

său nepot, ieși de sub cușca Faraday (cu puțină greutate, ce-i drept) și în timp ce se străduia să-și dea jos plasa de pe umărul stâng îi spuse dojenitor:- Domnișoară, cum a fost la început a fost bine! Dacă mai puteți să strigați încă o dată așa ar putea să

iasă ceva, eu mă bag la loc și filmez în continuare!Dar domnișoara nu împărtășea aceeași pasiune a ezotericului și spiritismului.- O să vă dau pe toți pe mâna poliției! Unde e paznicul? Și urletele sale se pierdeau în zare precum roua

dimineții se scurge de pe frunzele pline de miresme alese.Ce supărare mare pe Unchiul Tom! Planul lui fusese compromis. Nu mai avea de ce să mai continue.

Așadar se duse să-l scoată pe nepotul său din cavou și să plece acasă. Spera doar, undeva în adâncul inimii sale, că poate măcar o fantomă mai tânără și mai neexperimentată să se fi lăsat atrasă de teama lui Încă Tomy și poate că își va fi făcut apariția, fie ea și discretă, pe pelicula de film. Și asta pentru că speranța moare ultima.Și astfel, cu sentimente nobile, se îndreptă spre cavou să își recupereze nepotul speriat și obosit de atâta

momit. Dar ce să vezi?! Ditamai găliganul dormea dus cu capul pe mormânt și cu picioarele crăcănate. Nici că-i păsa de fantome și frică. Păi așa ne-am înțeles noi? Nu era vorba să te sperii ca să atragi fan-tomele? Cu tine mai adormit decât morții cimitirului nicio fantomă nu vei putea să momești. Și jap, îi trase o palmă peste ceafă, să-l țină mine. Dar nu apucă să-l bată prea mult, că paznicul îi dădu afară pe amândoi și Unchiul Tom primi o amendă zdravănă.De atunci Unchiul Tom nu a mai pus niciodată piciorul în Statele Unite. Nici nu a mai fost invitat și

nici nu a mai venit.Va urma!

Mihai Moldoveanu


26

Zilele de naștere ale artiștilor nemuritoriPablo Picasso

Opere de Picasso, necunoscute publicului, desco-perite recent titrează Radio România Actualități pe site. Recent, adică în noiembrie 2010, dar, așa cum v-am obișnuit deja, noi vă ținem la curent cu tot ceea ce este de ultimă oră sau lună, mai bine zis (căci acestnumăr este dedicat lunilor octombrie și noiem-brie).Este vorba despre un francez de 70 de ani, elec-

trician pensionar, care își ducea veacul pe însorita Coastă de Azur. El și cu soția sa erau fericiții posesori ai unui însemnat număr de lucrări semnate de marele maestru cubist. Lucrările au fost evaluate la câteva zeci de milioane de euro, însă septuagenarul a fost arestat. Autoritățile (oamenii legii- ca să zicem așa, mai jurnalistic) nu l-au crezut atunci când acesta le-a explicat că el, de fapt, le primise de la Picasso drept răsplată pentru că îi montase niște sisteme de alarmă prin casă.Sâmbătă, 29 octombrie 2011, prestigiosul Cotidian

al oltenilor de pretutindeni ne informează sec: Tablouri furate ale lui Picasso, găsite în Serbia. Picturile fuseseră furate în 2008 din Elveția, orașul Pfaffikon (pare-se prin preajma Zurich-ului, la o aruncătură de băț).Și atunci stau și mă gândesc: oare câte lucrări a creat Pablo Picasso în lunga sa viață întinsă pe două

veacuri? Wikipedia mă ajută ca întotdeauna:50 000 avea numai asupra sa atunci când a murit! E drept, pe site-ul oficial spune că ar fi creat doar22 000 de lucrări în timpul vieții sale. Dar eu cred că Wikipedia are dreptate!Mai aflu și că mama lui îl chema la masă folosind numele dePablo Diego José Francisco de Paula Juan

NepomucenoMaría de losRemediosCipriano de la Santísima Trinidad MartyrPatricioClitoRuíz y Pi-casso Lopez în varianta românească a wikipedia și Pablo Diego José Francisco de Paula Juan Nepomu-cenoMaría de losRemediosCipriano de la Santísima Trinidad Ruiz y Picasso în varianta englezească. Vă las pe dumneavoastră să sesizați diferența.Așadar, zic că e băiat adevărat acest Picasso. Extrem de productiv. Nu se încurca niciodată la numere

mici, nici când vine vorba de tablouri, dar nici la nume și bani. Păcat că avea doar un singur electrician.Și pentru că zilele acestea, mai exact pe 25 octombrie, a împlinit exact 130 de ani, îi urăm la mulți ani

și la mai mare!P.S: Și noi, la Art Out, avem câteva sute de lucrări semnate de Picasso, dar nu le-am declarat niciodată,

tocmai din acest motiv (vezi cazul cu electricianul). Le ținem ascunse, în cel mai mare secret, în cămăruța de la Galerie (vis-a-vis de blocul Caca Makka). Vedem noi ce facem cu ele... Vine ea și vremea lor!

Fotografie din sursa libera

Mihai Moldoveanu

Candva

27

Măști, monștri și fantome Gaudi și fantoma propriei imaginații

Dacă am învățat ceva in urma research-ului pe care l-am făcut pentru tema acestui număr este că lumea noastră este adâncită in multe concepții prestabilite. Cu gândul la măști, monștrii și fantome, am încercat să găsesc sensuri comune, comparații parabolice sau legături corelative pentru a compune un întreg care sa transmită ceva. Dar m-am întrebat : cum altcumva aș putea fi originală când atâția alții au făcut-o deja cu mult înaintea mea?

Masca rămâne o dedublare a propriului sine. Monstrul-personajul negativ dintr-o povestire fictivă. Fantoma-forma eterica a sufletelor neîmpăcate. Arhitectură? Nicidecum. Roman fan-tastic? Mai degrabă.

După ciorne întregi cu frânturi de idei si gânduri incomplete ale memoriei mele involuntare am ales poate cel mai necomplicat drum către tema noastră de luna aceasta. M-am gândit să abordez latura “paranaturală” a arhitecturii și implicit, maeștrii neînțeleși ai epocii trecute. Si cine altul ar fi potrivit cu acest titlu, dacă nu marele GAUDI? Dacă fantomele ar fi gândurile ce ne bântuie, monștrii-propriile noastre frustrări iar măstile-

paralela noastră intr-o lume imaterială?Sa privim pentru un moment operele lui Gaudi : Sagrada Familia, Casa Josep Batlló ,La Pe-

drera, Casa Vicens, Casa Botines, Casa Calvet...toate exemple ale imensitătii,volubilitatii, excentricitătii.Cu alte cuvinte, o lume interioara vrăjita in care coloanele și arcele butante se ramifică sub as-

pectul unor copaci, fațada pare a se topi, turnurile se transformă in coșuri de fum iar balcoanele preiau forme anatomice zoomorfe, mozaicurile îmbracă exterioare intr-o aura cromatică iar acoperișurile se transformă in valuri cărămizii.

ArhitecTonic

28

Punctul culminant al creației gaudiene a fost reprezentat de Catedrala La Sagrada Familia. Începută la 19 martie 1882, La Sagrada a fost plasată in centrul Barcelonei, devenind ulterior chiar “inima” arhitecturală a orașului. Construcția sa continuă încă de acum 125 de ani, mulți alții urmând ulterior planurile inițiale. Întrucât Gaudi a fost obsedat de ideea inventării unui concept original în arhitectură, acesta

nu s-a mulțumit știind că La Sagrada urma să devină o catedrală neo-gotică. Analizând în-deaproape catedralele din epoca sa, și-a asumat sarcina de a elimina toate defectele structurale ale acestora si de a schimba modul în care le privim.

Astfel a introdus conceptul de acoperiș dublu din piatră pentru a oferi clădirii mai multă rezistență; a construit de asemenea așa-zisele coloane înclinate cu ajutorul cărora a revoluționat structura catedralei; a verticalizat întreg proiectul pentru a câștiga supresia elementelor expuse la exterior. Pas cu pas, neo-goticul a luat forma modernismului care, mai târziu, s-a definit intr-un mod particular ca gaudism.

De la coloanele ca niște arbori, până la sculptura integrată in arhitectură și simbolismul din spatele ornamentației, Gaudi a reușit sa creeze un univers paralel in care el-demiurgul suprem dirija orchestra propriii imaginații. Ce anume ar fi putut influența psihicul unui asemenea artist? Cum a putut acest maestru sa ne

transmită masca sa sub o formă atât de complexă și totodată atât de magică?Niciodată nu vom putea știi ce monștrii interiori au dus la nașterea unor asemenea opere de

artă. Daca i-am cunoaște, cu siguranța ne-am speria. Doar sunt monștrii iar noi nu credem in povești de copii mici.. Cu toate acestea rămânem curioși și nu încetăm sa ne pierdem răsuflarea in fața acestor malformații perfecte ale arhitecturii moderne.

Fotografii: colaj realizat de Aylin Bayhan cu fotografii din surse libere.

Aylin Bayhan

ArhitecTonic

23

De-a lungul anilorDacă până în vara anului 2011 Hala Matache era o clădire istorică, acum Hala Matache

este o clădire istorică simbol pentru democrația participativă. Undeva în iarna anului 2010 destinul Halei Matache a fost decis tranșant în birourile Primăriei Municipiului București – clădirea avea să fie demolată, iar pe fostul amplasament să se întindă o șosea. Eroarea în care administrația publică s-a aflat în momentul luării acestei decizii a fost majoră. Proiectul propus nu era sustenabil (toate capitalele Europei cu probleme de trafic iau măsuri în sensul descurajării traficului, nu invers), nu era legal (au existat multiple procese din care Primăria a ieșit ca fiind ilegală) și nu era conform cu respectarea valorilor arhitecturale ale Bucureștiului.

Atunci a fost declanșată una dintre cele mai susținute și mediatizate campanii de advocacy din București: Salvați Hala Matache! Hala Matache, un edificiu protejat de lege, cu o valoare socială și arhitecturală vitală pentru zona Buzești - Berzei avea nevoie de un SMURD comu-nitar! Mai bine de 30 de organizații non-guvernamentale timp de mai mult de jumătate de an au trăit pentru Hala Matache. Au existat, pe parcursul verii, ateliere interdisciplinare în care arhitecți, urbaniști, antropologi, sociologi au încercat să ofere soluții, astfel încât Hala să nu fie sacrificată. Proiectul care a salvat Hala a fost al Arhitecților Voluntari care au propus por-ticarea clădirii și, deci, neafectarea profilului străzii, în forma în care a fost gândită de PMB.

Totul s-a terminat într-o conferință de presă în care Primarul General al Capitalei anunța, alături de Ministrul Dezvoltării Regionale și Turismului că va face tot posibilul să păstreze Hala. Nu avea curajul să își asume conservarea edificiului. Sau poate orgoliul îl împiedica să recunoască public că Hala trebuie salvată cu orice preț. Acum suntem la distanță de aproape un an. Hala este azi mărturia eficienței participării publice. Retorica cetățeanului desconsid-erat de către proprii aleși, a individului dezarmat de mecanismele sinuoase ale administrației publice au azi o clădire simbol care să le demonstreze că un cetățean poate muta munții din loc și păstra o clădire pe locul ei.

În iarna ce a trecut au existat oameni care și-au croit drum zi și noapte să vadă dacă Hala mai este. S-au luptat cu poliția locală care favoriza furtul din Hală a elementelor de susținere ori a acoperișului. Acum Hala este pe locul ei, însă în continuare victima abandonului Primăriei Municipiului București. Lupta dusă în ultimele două luni a fost pentru un nou acoperiș. Săptămâna trecută acesta a fost instalat. Urmează lupta pentru deschiderea unui punct de in-formare pentru cetățeni pe una dintre laturile clădirii. Probabil că va dura tot luni. Dar aban-donul nu este o soluție, nu abandonul orașului de către proprii cetățeni.

Hala este în picioare, însă este tot suferindă. Cu toate astea, ea este mărturia că cetățenii pot să intervină în procesul de administrare a orașului. A fi cetățean nu este un titlu onorific ori un statut legal – a fi cetățean este a-ți administra propriul oraș, alături de aceia cărora le-ai dat drept de semnătură. Azi, Hala este simbolul cetățeanului treaz.

Irina Zamfirescu

30

De-a lungul anilor- Despre Hala Matache

31

Case care nu mai plang


Loredana Bruma

Loredana Bruma

Loredana Bruma

Loredana Bruma

30

EMOȚIE DE TOAMNĂ

Loredana Bruma

31

EMOȚIE DE TOAMNĂ

Loredana Bruma

34


Monica Murgu

35


Monica Murgu

36


Monica Murgu

37


Monica Murgu

38


Monica Murgu


Monica Murgu

39

40

Monica Murgu


Monica Murgu


41

42


Monica Murgu

43


Monica Murgu

Monica Murgu


44

Monica Murgu


45

Monica Murgu


46

Monica Murgu


47

Monica Murgu

Caru’ cu Bere Str. Stavropoleos nr. 5

Clădirea de pe strada Stavropoleos nr.5, monument istoric de categorie B, este o berărie autentică, fiind construită în urmă cu peste 110 ani după standardele unor localuri similare din Austria şi Germania. Astăzi, renumele său este legat de “tradiție, calitate, rafinament” şi de respectul pentru arhitectură de valoare.Amprenta arhitecturală trezeşte imaginația privitorului. Un impact puternic îl are şi bogăția cu care

este decorat interiorul: coloane marmorate, picturi murale, vitralii, corpuri de iluminat, balustrade sculptate în lemn, elemente de feronerie şi multe altele care se țes împreună în mod armonios şi care i-au conferit locului faima pe care o păstrează până azi.

Povestea Carului Conform documentelor din epocă, berăria - în clădirea care o găzduieşte astăzi - a fost inaugurată în

anul 1899, după lucrări care au durat 15 luni. Fondatorul localului a fost ardeleanul Nicolae Mircea, împreună cu frații săi, Victor şi Ignat, originari din Ardeal, din zona Sighişoara-Braşov.Însă, firma Caru` cu bere exista încă din anul 1879 şi funcționa în alte locații, fiind deschisă de Ion

Căbăşanu, unchiul fraților Mircea.Construcția actualei berării a fost realizată după proiectul arhitectului de origine poloneză Zigfrid

Kofczinsky, care a participat la edificarea mai multor obiective arhitecturale importante din România, inclusiv Castelul Peleş.De la înființare, localul a funcționat sub administrarea fraților Mircea până în anul 1905, după care este

gestionat doar de Nicolae Mircea, care conduce berăria până în 1929, data decesului său, însă amprenta lui asupra locului nu a putut fi ştearsă nici chiar de perioada comunistă. După moartea sa, administrarea Carului este păstrată în familie şi se constituie societatea “Succesiunea Nicolae Mircea – Radu Mircea & Comp.” (reprezentată de membri ai familiei), care a funcționat până în 1949, an în care clădirea este rechiziționată de Statul comunist (măsură excepțională prin care un organ al administrației de stat îi obligă pe cetățeni la cedarea temporară a unor bunuri mobile sau imobile pentru nevoile statului).În perioada comunistă, localul a continuat să funcționeze cu vechii salariați, însă treptat s-a impus o

administrație de tip socialist, localul nemaifiind apreciat la adevărata valoare, ajungându-se chiar în situația ca picturile murale să fie acoperite cu vopsea. În anul 2006, descendenții fondatorului Nicolae Mircea reuşesc să reintre în posesia clădirii, realizând lucrări de reabilitare.

Evoluția arhitecturalăÎn opinia arhitectului şi profesorului universitar Peter Derer, clădirea este rezultatul influenței romant-

ismului de şcoală germană, vizibil atât prin arhitectura exterioară, cât şi prin arhitectură şi ornamentațiile interiorului. Arhitectul Monica Mărgineanu-Cârstoiu semnalează etalarea de numeroase detalii gotice, iar lambriurile, pictura cu tematica sa, vitraliile, bogatele decorații în metal, stucaturile sunt elementele care amintesc de tipul medieval, apreciază istoricul de artă Cezara Mucenic.Clădirea se desfăşoară pe mai multe niveluri:- subsolul, cu destinație inițială de cramă - actualmente devenit muzeu al berii şi loc de servire, dar

şi spațiul tehnologic;- parterul, împreună cu cele două balcoane de la supantă, cu destinația de berărie-restaurant;- două etaje şi mansardă, cu destinația de spații de locuit ce găzduiau familia proprietarului şi o

parte din personalul localului.

Berăria face corp comun cu clădirea de pe strada Lipscani, nr. 14, având o intrare secundară şi pe aici. Localul se prezintă ca o hală de bere, în care distingem o zonă centrală unde este amplasat barul şi care este acoperită cu un vitraliu protejat de luminator. Mai regăsim alte două zone cu tavane boltite, unde sunt dispuse mesele. Accesul spre balcoane se face prin intermediul a două scări ornamentale (câte una pe fiecare parte) lucrate din lemn masiv de stejar cu îmbinări fără cuie, execuție dificilă pusă în operă de un meşter analfabet.Caru’ cu Bere, în forma pe care o cunoaştem astăzi, a fost desăvârşit în 1924, după planurile aceluiaşi


50

arhitect Zigfrid Kofczinsky. Atunci a fost extins prin adăugarea perimetrului unde în prezent se află barul şi scările care duc la balcon, până atunci având doar jumătate din dimensiunile actuale.Interiorul decorat este completat în acelaşi an, 1924, în baza proiectului elaborat de Kofczinsky.

Decorațiunile au fost restaurate în perioada 1983-1988 şi apoi curățate în 2006. Din păcate, nu s-au găsit încă suficiente mărturii detaliate despre cum a fost decorată berăria în perioada de început.

Bogăția interioruluiÎn Caru` cu bere regăsim mai multe fresce, variate tipuri de stucaturi policrome poleite cu foiță aurie

(console, blazoane, plafoniere, capiteluri, baze de coloane, motive florale, benzi ornamentale, ancadra-mente), embleme cu însemnele tuturor breslelor din România şi cu cele ale armatei române, precum şi elemente de tâmplărie executate cu meşteşug. Cupolele înalte pictate în nuanțe de verde şi ocru, cu inserții de auriu şi roşu, candelabrele sau vitraliile intens colorate reuşesc să atragă îndelung privirea vizitatorilor.Pictura murală - care poate fi admirată şi în prezent grație restaurării - conturează cinci scene figu-

rale unicat, amplasate în dreapta şi în stânga panoului central, înfățişând momente legate de viața şi activitățile din perioada medievală. Privitorul regăseşte personaje aşezate la masă, care mănâncă şi beau bere din cupe, dar şi alaiuri vânătoreşti nobiliare, însoțite de care cu butoaie de bere şi vin.Se remarcă şi vitraliile care conțin culori şi personaje pline de viață, cu compoziții ce ilustrează scene

legate de servirea berii şi originea vinului. Cele două vitralii mari, din spatele barului central, poartă semnătura autorului Ziegler. Pe unul dintre acestea este reprezentat Gambrinus, regele legendar al Flandrei din vremea carolingiană, considerat descoperitorul şi protectorul berii. Celălalt înfățişează o țărancă în port național românesc lângă vița de vie, făcând trimitere la vin, băutura tradițională a pop-orului român. Lambriuri de stejar împrejmuiesc toate saloanele, acordând o notă distinsă încăperilor.Pasiunea arhitectului pentru detalii cu încărcătură estetică poate fi observată din atenția acordată

confecționării obiectelor de tâmplărie metalică: lustre, aplice, clanțe, cuiere, dar şi a sistemelor de prin-dere a vitraliilor şi a geamurilor-vitrină de la fațadă, care pot fi coborâte la nivelul pardoselii. Un număr semnificativ de elemente metalice găsim inclusiv pe fațada principală şi în zona intrării. Intrarea în local se face printr-o uşă rotativă din lemn masiv, iar la exterior, te întâmpină emblema Carului: un cocoş în stânga şi o pisică în dreapta, care ar putea să-i sugereze vizitatorului: “Trezeşte-te de dimineață, ca un cocoş şi fii ager până în noapte, ca o pisică”.Încă din construcție, berăria avea sistem propriu de climatizare, sursă proprie de apă - realizată ul-

terior, iar reziduurile piereau într-o instalație de ardere. Şi acum fumul de țigară este absorbit prin boltă, cu ajutorul unei instalații care nu se vede cu ochiul liber, iar pe undeva prin perete, prin nişte fante invizibile, vine aerul cald sau rece după caz. Este sistemul de aerisire şi climatizare din 1899 care funcționează şi astăzi, cu unele completări şi îmbunătățiri realizate de-a lungul anilor.

Restaurarea din anii 1983-1988La exterior, clădirea este nemodificată în timp, în schimb interiorul a suferit mai multe intervenții.

După rechiziționarea şi preluarea de către stat din perioada comunistă, picturile murale originale au fost acoperite de execuții fără valoare artistică, în încercarea regimului de a cenzura scenele inspirate din viața nobiliară, dar şi cele 48 de embleme murale reprezentând şi însemnele armatei române.Din fericire, răul a fost reparat, mare parte dintre frescele realizate în perioada interbelică fiind scoase

din nou la lumină în urma restaurării din 1983-1988. În acea perioadă, monumentul istoric a beneficiat de ample lucrări de restaurare, consolidare şi conservare, reprezentând cea mai complexă intervenție asupra localului de la edificarea acestuia, lucrări realizate cu finanțare din partea statului şi cu sprijinul artistic al Ministerului Culturii. Intervențiile s-au efectuat pe baza unui proiect general de consolidare şi restaurare, coordonat de arhitectul Ion Barabaş. Lucrările de artă decorativă, coordonate de pictorul-restaurator Gheorghe Nicolae „Jack”, au solicitat la maximum echipa de specialişti din care au făcut parte artiştii Ştefan Câlția, Sorin Ilfoveanu şi Mihai Buculei. Au fost consultați ingineri chimişti specializați în produse ceramice, alături de experți în tehnologia prelucrării fierului forjat şi a metalelor neferoase.Genurile artistice în care este decorat interiorul, deosebit de complexe şi variate ca tehnică de execuție,

au constituit o provocare pentru restauratori. Fiecare element de ornamentație – picturi, stucaturi, mo-bilier, elemente de feronerie şi lemnărie – a fost evaluat şi recondiționat respectând spiritul arhitecturii originare, fără a introduce modernitatea în această locație încărcată de istorie. Pereții au fost în mare parte eliberați de stratul superficial de vopsea sau de mucegai, după care pictura a fost restaurată sau refăcută pe baza unor fotografii din arhiva familiei sau a unor recenzii de la Ministerul Culturii.Restaurarea vitraliilor a constituit o premieră în România. Conform proiectului din 1983, până la


51

această lucrare în țară nu se consemnase o altă restaurare de vitralii, acestea fiind doar copiate ca tehnică. Cu ocazia intervenției, o parte dintre ele au fost desprinse, restaurate şi reaşezate pe suporturi speciale, pentru a fi astfel puse în valoare. (Restaurator vitralii – Ion Cădar). Tot atunci au fost recondiționate parțial şi porțiuni din pardoseală, originară din gresie decorativă cu motive florale, fabricată pe comandă specială în străinătate cu ocazia construcției berăriei. Completarea zonelor deteriorate a fost executată cu piese realizate la Cluj-Napoca. Mobilierul şi toată tâmplăria din interior, inclusiv lambriurile şi scările de lemn, au necesitat mici reparații şi recondiționări, fiind păstrate, în mare parte, cele din structura inițială a localului de la sfârşitul secolului al XIX-lea.O atenție deosebită a fost acordată corpurilor de iluminat, refăcute de arh. Florian Dumitriu conform

celor care apăreau pe o ilustrată ştampilată din 1914, ilustrată găsită cu ocazia restaurării din anii `80 într-o cutie metalică zidită în peretele din zona barului.

Regăsirea strălucirii de altădatăDupă căderea regimului comunist în 1989, localul a rămas în administrarea aceleiaşi societăți, cu-

noscând un declin din punct de vedere al serviciilor.Noi lucrări de reabilitare s-au realizat abia în 2006, incluzând în primul rând intervenții pentru consol-

idare, renovare-restaurare a instalațiilor, recompartimentare a spațiilor tehnologice interioare şi dotarea cu echipamente moderne. Opt luni s-a lucrat la renovare, cu o echipă de constructori şi restauratori acreditată de Ministerul Culturii.Picturile murale şi coloanele marmorate din stucatură au fost curățate şi conservate. De asemenea, o

parte dintre vitralii au necesitat curățare, iar unele chiar reparații. Au fost luate teste din materialele clădirii şi verificate la Institutul de Construcții, pentru a se stabilii soluțiile de consolidare.Mobilierul şi toată tâmplăria din interior au fost curățate. În cazul lambriurilor, s-au îndepărtat stra-

turile anterioare de lac şi au fost tratate cu lacuri mate pentru a le pune mai bine în valoare, fără a le modifica aspectul. Elementele de lemn sunt de acum restaurate în permanență de o echipă de meşteri experimentați, unii în vârstă de peste 77 de ani. Şi piesele de feronerie au beneficiat de o atenție deosebită. Spre exemplu, cuierele metalice extrem de solide au fost recondiționate ținând cont că ase-menea produse nu se mai fabrică.Cea mai solicitantă intervenție ca timp şi resurse a fost reabilitarea tehnologică: modernizarea şi spori-

rea capacității rețelelor sanitare, de climatizare şi electrice, precum şi reabilitarea liftului de marfă. Aceste amenajări se impuneau pentru a asigura buna funcționare şi deservire a localului la standardele actuale de operare, fiind determinate şi de schimbarea destinației anumitor spații, cum sunt cele de la subsol şi de la bucătărie.De data aceasta, nici Ministerul Culturii, nici altă instituție publică nu s-au implicat în sprijinirea

proiectului, investiția fiind realizată integral din fonduri private de către compania care a preluat ad-ministrarea berăriei, pentru ca în final aceste costuri să revină proprietarului.

Vechea Cramă transformată în MuzeuTot în 2006, subsolul a fost redecorat şi transformat în restaurant-muzeu al berii, loc unde clienții pot

găsi exponate care vorbesc despre istoria acestei băuturi.Inițial, spațiul a fost amenajat în 1935 ca salon de vânătoare şi cramă de vinuri, localul având pe

atunci o capacitate de depozitare în butoaie a peste 77.000 de litri de vin. În acea perioadă, pe pereți se găseau două fresce realizate de Brătescu Voineşti Jr., fiul scriitorului, care însă nu se mai păstrează. În cadrul restaurării din anii `80, crama a fost repictată cu compoziții originale înfățişând scene legate de viticultură.În prezent, în urma reabilitării din 2006, între bolțile subsolului găsim imagini pe pânză care pov-

estesc istoria berii de-a lungul unei perioade care începe de la babilonieni şi se desfăşoară până în epoca modernă.

Trecut prin numeroase transformări, Caru` încă aminteşte de atmosfera Bucureştiului de la începu-tul secolului XX, devenind o legendă vie, reper atât pentru turiştii străini, cât şi pentru bucureştenii căutători ai „comorilor de altă dată” ale capitalei.

Diana Guțu


52

Samuel Bak, omul conștiinței tulburate

Internațional recunoscut, dar absent în muzeele noastre, Samuel Bak este printre puținii pictori care au supraviețuit Holocaustului. Dedicată pic-turii, cariera sa amplăoferă un periplu impresio-nant, acoperind 50 de ani de perpetuă căutare şi rafinare stilistică, prin care Bakcreează o estetică specială a unei lumi apocaliptice.Prin picturi, el caută să vorbească despre “ce

nu se poate vorbi”, evadarea din moarte.O mare parte din picturile sale sunt interpretări al mira-colului supraviețuirii.El simte nevoia de a diseca această şansă a vieții; artistul ne arată cum un băiat de 11 ani vede ororile războiului. Picturile sale se distilează în timp, se maturizează. Proce-sul cognitiv se coace cu fiecare pictură adăugată.Bak s-a născut la Vilna, Lituania în 1933, într-o

familie de evrei mândri de identitatea lor. La 6 ani copilul este şocat de schimbarea brutală a regim-ului şi părăseşte şcoala. Naziştii apar cu o nouă ordine: ghetoul, acțiunile criminale, lagărele de

muncă, evreii trec prin momente de mare disper-are, de fugă şi refugiu în locuri incredibile. Bak îşi pierde toată familia, doar el şi mama sa reuşesc să se sustragă măcelului. Tatăl este împuşcat în 1944, cu câteva zile înainte de eliberarea Vilnei de către armata sovietică.Bak nu este un om religios, dar este pătruns de

tradiție şi atmosfera spiritului evreiesc. Într-o conversație avută în 1972 cu criticul A.Kaufman, Bak admite:”În ultima mie de ani factorul major al picturii stă în povestea ei. Eu însumi am o isto-rie de povestit şi mă simt dator să plasez mesaje în pictură. Mă simt obligat nu de vreo religie, ci de starea metafizică a lumii care nu are lim-ite definite. Personal, datorez faptului că nu am o fire religioasă, salvarea mea fizică: dintr-o co-munitate de 80000 de suflete, numai 150 de per-soane am scăpat cu viață.În majoritatea picturilor mele veți găsi cel puțin un element în ruină, sim-bolizând tinerețea, generația mea distrusă.”Bak ia lecții de Idiş, Germană şi Ebraică,

studiază pictura la München, acolo descoperă arta Bavariei şi arta marilor maeştrii. În 1948 Bak soseşte în Israel, în plin război de independență. Face serviciul militar în armata israeliană, apoi în 1952 este admis la şcoala de artă Bezalel din Ieru-salim. Instalează prima sa expoziție solo la Roma, în anul 1959. Din 1963 capătă recunoaştere internațională, şi an de an apare în expoziții la Londra, Tel Aviv, Boston, Roma, Bruxelles etc.O serie memorabilă este Familia (1974) o

pictură de grup dedicată celor pieriți. Personajele sunt dramatic expuse ca un ecou al suferinței; pe fundal apar coşuri şi fumul crematoriilor.Ca şi în alte picturi pe această temă, Bak elaborează ingredientele traumei văzută prin ochii unui co-pil, brusc maturizat. Tot Bak explică: “Nu eu am ales Holocaustul, el mi-a pus pe umeri această

Corespondenți externi - Arta vazuta de Adrian Grauenfels

53

neostoită sarcină a mărturiei”. Privind arta lui Bak, simțim că trăim într-

o lume afectată de trivial. Holocaustul este un subiect electrizant, artistul realizează impactul magnitudinii noțiunilor de viață şi moarte asupra observatorului. Declarația vizuală poate fi mai puternică decât cea narativă. Dar şi retoricul pic-turii are limite. De aceea, Bak se aliază cu repu-tatul scriitor israelian Amos Oz. Rezultatul este cartea de memorii “Pictat cu cuvinte”, carte care devine o parte integrală din programele ameri-cane de studiu ale Holocaustului.Dar Bak nu este deconectat de arta timpului său.

Alegoriile sale în care o pară arde dând naştere la alte pere, pe fundalul unui oraş semi distrus ne aminteşte de lumea lui Bosh, unde naşterea şi moartea sunt simultane aspecte ale lumii în care ne aflăm. Stilul lui Bak a fost numit emblem-atic sau imaginar naturalist. Găsim asemănări cu suprarealismul unor pictori ca Miro, Ernst, Matta, dar influențele decisive le capătă de la pictorii Giorgio de Chirico, Dali, Magritte. Şi totuşi, diferențele sunt enorme. Dacă Magritte este fascinant prin mesaj, dar puțin interesat de estetica finală, Bak ne arată o atenție specială pentru suprafețe, o folosire senzuală a luminii şi rezonanță culorilor.Peisajele sale amintesc de clasicul Leonardo sau de Van Eyck prin precizia detaliului şi tratament.De la Dali Bak împrumuta virtuozitatea desenu-

lui şi ştiința de a produce spații suprarealistescăldate de o lumină aproape tangibilă.Mai puțin exhibiționist decât Dali, Bak se

detaşează treptat de provocativ, alegând subiecte care par a exista într-o lume fantastică, populată de simboluri aparte: fructe imense, pere făcute din tablă, din piatră sau împuşcate (în amintirea lui John Kennedy), îngeri abuzați şi neputincioşi, păsări de metal în zbor, ouă sângerânde sau în di-alog cu piese de şah angajate în jocuri fără reguli, chei care deschid ziduri, obiecte sparte legate cu sfori sau curele, naturi moarte încătuşate în cen-turi metalice, țintuite cu nituri şi balamale. Pre-

Corespondenți externi

56


57

tutindeni aluzii la efortul uman al unei nefericite reparări. Bak insistă în finisajul plastic spunând: “O pictură este gata când toate fragmentele sunt unite într-un întreg indivizibil, când ştii că nu mai poți adăuga sau sustrage vreun element. Pictura e terminată când capătă o densitate egală şi când vidul a dispărut. Eu tratez un colț de cer sau centrul tabloului cu acelaşi respect şi grijă, Vermeer de exemplu, a reuşit perfect să transfere imaginea pe pânză fără să-i altereze spiritul, apoi pictorul se retrage în umbră”. În ultimul deceniu, Bak reia seria de picturi “Îngerul Călătorilor” sub influența lui Albrecht Durer, iar într-o recentă serie de 125 desene şi picturi mixte numită Adam şi Eva, artistul plasează cuplul biblic într-o dilemă în care un Dumnezeu care a născut omul şi promis să nu-l distrugă devine un personaj con-fuz, dezorientat de lumea stranie de după război. În iarna anului 1972 Bak scrie unei edituri de

artă: “Timpul nostru este umbrit de pericole, pic-

turile mele exprimă potențialul destructiv care există şi se acumulează în lipsa efortului de a raționa şi înlătura răul...”. La 77 de ani artistul continuă să trateze cu luciditate cea mai mare tragedie a planeteişi atrocitățile sale. Trăieşte la Boston şi multe lucrări ale colecției sale sunt per-manent expuse în oraş la galeria Pucker.

Fotografiile au fost asigurate de Adrian Grauen-fels

Adrian Grauenfels

58


60


61

FIAC 2011

Ca în fiecare an, în luna oc-tombrie, Parisul devine gazda Târgului Internațional de Artă Contemporană. Cea de-a 38-a ediție a reunit în perioada 20-23 octombrie 168 de galerii din 21 de țări din întreaga lume.Menit a oferi o privire de

ansamblu asupra tendințelor actuale privind creația de artă actuală, târgul se desfășoară simultan în mai multe puncte din Paris, oferind suportul nec-esar prezentării unei game cât mai diverse de creații. În plus față de anii anteriori, în cadrul acestei ediții a fost organizată și o ”nocturnă a galeriilor”, fapt ce a permis realizarea de eveni-mente conexe în toate cartiere-le pariziene.Având ca punct principal de

desfășurare Grand Palais, unde o parte dintre spațiile de ex-punere au fost deschise pentru prima dată cu această ocazie, Târgul a inclus pe harta eveni-mentelor Jardin des Tuileries, Jardin des Plantes și Muzeul de Istorie Naturală, cadrul ideal pentru a prezenta arta în spațiul urban, natural. Fotografii: Loredana Brumă

Loredana Brumă


62


63


64


65


66


67


70


71


72


73


74


75


76


77


78


79


80


81


82


83


84


85


86


87

Festivalul TEMPS D’IMAGESediția a IV-a, Cluj, 11-20 noiembrie, 2011 (note din timpul festivalului)

Clujul şi-a deschis din nou scenele pentru festivalul TEMPS D’IMAGES 2011, care se află chiar acum în plină desfăşurare (11-20 noiembrie). Ediția cu numărul 4 îşi propune să aducă prin intermediul formelor performa-tive (teatru, dans, video) o chestionare a realității în care trăim. Timpul este acum comunitatea în care trăim. Se dezvoltă prin transformări sociale şi politice. Cum putem reacționa? Aceasta e întrebarea adresată la care artiştii şi performerii invitați propun imagini integrate contemporaneității, confruntându-se cu realitatea imediată, ei oferă publicului spectacole rupte din impactul cu cotidianul, din interiorul comunității unde fenomenele cul-turale se află poate prea aproape de periferia imaginară a societății.

Edito-ul care deschide festivalul plasează astfel intersecția cu realul, punct unde propriul nostru corp îşi construieşte o memorie „actuală” şi unde confruntarea este instrumentul prin care putem începe să înțelegem mai multe despre noi, despre societatea în care trăim şi cum tot acest cumul ne afectează.

Deşi TEMPS D’IMAGES ne-a obişnuit deja cu includerea multor spectacole aduse din afara țării, anul acesta


88


accentul este pus pe scena locală şi anume pe producțiile româneşti realizate de tineri artişti, Festivalul formând astfel o Platformă a Artelor Performative Independente.

Spectacolul care a deschis Festivalul a fost producția Companiei Le Dahu, „Fabulous” (vineri, 11 noiembrie, ora 18:00, la Teatrul Maghiar de Stat), unde conceptul şi scenariul lui David Coste şi Maelle Faucheur au format prin mixed media o sondare a influenței virtualului în viața contemporană.

În aceeaşi zi, evenimentul care a marcat deschiderea oficială TEMPS D’IMAGES a fost proiecția filmului „Până” (regia Wim Wenders) în prezența lui Robert Şturm şi Annei Wehsarg, care au fost invitați după programul filmului la o serie de Q&A deschisă publicului participant. Cei doi colaboratori apropriați ai Pinei Bausch au răspuns întrebărilor, creând o atmosferă emoționantă prin reflecția asupra memoriei legate de celebrul coregraf.

Până Bausch a reprezentat imaginea totem pentru prima parte a festivalului căreia i-au fost dedicate o serie de evenimente speciale: „Opera Pinei Bausch” (lecture ținut de Robert Şturm, director artistic al teatrului din Wup-pertal, sâmbătă, 12 noiembrie, ora 19:00, Cinema Arta) şi workshop-ul Annei Wehsarg despre teatru-dans, un atelier compus din două părți: tehnică şi de compoziție (perioada 12-14 noiembrie, la Liceul de Coregrafe „Octa-vian Stroia”). „Dansați, dansați, altfel suntem pierduți” s-a întipărit în memoria publicului mai puternic decât un motto dintr-un flyer şi a devenit o stare de spirit în acest debut în forță al Festivalului.

În zona artei contemporane, expoziția de video „Doppelganger al trecutului recent” (curator: Raluca Voinea, artişti: Anca Benera, Arnold Estefan şi Alexandra Pirici), montată în Turnul Croitorilor, pune la dispoziție vizita-torilor incursiuni personale şi performative asupra istoriei României şi a simbolurilor naționale. Un alt tip de parcurgere a istoriei recente, expoziția „Afişul independent în 10 ani de precaritate” (de văzut în L’Atelier Cafe – Meeting Point-ul Festivalului) a ales să arate scena independentă a artelor din România aşa cum poate transpare prin intermediul afişului, mediu care transportă cu sine memoria condițiilor dificile de producție în teatrul şi dansul indie din țară.

Revenind la dansul contemporan, spectacolul Companiei Mouvoir, „Aş if (we would be)” a avut loc la Teatrul Național „Lucian Blaga”, marți, 15 noiembrie. Colaborarea dintre Angela Melitopoulos şi Stephanie Thiersch a adus pe scenă un spectacol unde mişcarea corpului este condiționată şi „de-condiționată” prin coregrafia de tip mimetic în contactul cu realitatea imediată şi unde scenografia formează o geometrie care negociază imaginea artificială a video-ului cu prezența dinamică a corpurilor în mişcare.

Festivalul TEMPS D’IMAGES se încheie pe 20 noiembrie, până atunci programul anunță întâlniri inedite cu Theodor-Cristian Popescu (lecture: „Surplus de oameni sau surplus de idei. Pionierii teatrului independent româ-nesc post 1989”), Vera Ion şi Sorin Poamă (lecture şi workshop: „Laboratorul scrie despre tine”), Alexandra Pi-rici (lecture: „Dacă voi nu ne vreți, noi vă vrem”), Kinga Kelemen, Farid Fairuz, Nicoleta Esinencu, Jean-Lorin Sterian şi Irina Gădiuță (lecture: „Artists Run Spaces”), Anca Benera şi Mihaela Michailov (lecture: „At Work în Factories”), spectacolele de teatru: „Flori de Mină” (în regia lui Aba Sebestyen), „Nil’s Fucked Up Day” (în regia lui Peca Ştefan), „X centimetri din Y kilometri” (în regia Gianinei Cărbunariu), „Capete înfierbântate” (în regia lui David Schwartz), „Rogvaiv” (producția Teatrului Spălătorie, în regia lui Bogdan Georgescu), şi desigur dans: „Romanian Dance History 3” (Manuel Pelmuş, Farid Faruz), „(anti) aging” (Mădălina Dan, Mihaela Dancs), „Available” (spectacol în premieră, producție Serial Paradise Company şi Gabriela Tudor Foundation), „After All” (concept: Vava Ştefănescu, performer: Carmen Coțofană), „Divas” (Companie: Gound Floor Group).

În aceste coordonate, Festivalul TEMPS D’IMAGES este o experiență vizuală şi culturală deschisă spre dialogul cu ceea ce ne înconjoară, un loc unde spectacolul devine o imagine cu „zgomotul” realității care ne invită să ne deschidem ochii şi să vedem mai bine, mai personal, societatea actuală din care cei mai mulți vrem să evadăm. Priviți! Timpul e acum.

În spatele culiselor, persoanele responsabile pentru organizarea festivalului formează echipa ColectivĂ. Dacă de obicei întâlnirea cu numele organizatorilor este episodică pentru public (rendez-vous posibil numai pe ul-tima pagină a programului), dinamismul şi profesionalismul acestora este motorul festivalului. O simplă trecere în revistă nu este suficientă pentru a merge chiar în miezul „manifestului” TEMPS D’IMAGE 2011: focus on fenomene culturale actuale în contextul comunității şi al societății. Direcționând acest motto chiar în interiorul mecanismului festivalului, putem vedea o adevărată comunitate activă şi implicată în confruntarea cu timpul în care trăim.

Echipa ColectivĂ este formată (în cadrul festivalului) din: Laura Panait (Coordonator Media şi PR), Hilda Frum (Coordonator de proiect), Sebestyen Attila (Coordonator tehnic), Cristina Barsony (Coordonator logistică), Simi-na Corlat (Asistent PR), Andreea Mănescu (Asistent de proiect), Bogdan Buta (Responsabil Voluntari), Alexandra Friedman (Traduceri). Invitații acestei ediții sunt Luiza Alecsandru şi Sinta Wibowo. Şi nu în ultimul rând, Miki Branişte, directorul festivalului, persoana căreia îi datorăm posibilitatea de a vedea în România festivalul TEMPS D’IMAGES, festival care împlineşte 4 ani la Cluj prin viziunea şi dedicația aceleiaşi Miki Branişte.

Foto: Sursa libera

Mădălina Timofte

89

OPINIIJucării mari. De la ludic la subversiv în artă din spaţiul public

Jucăria e o reprezentare figurativă, o interpretare haioasă a unor ființe sau obiecte reale sau imaginare, cu cât e mai trăsnită, cu atât va fi mai îndrăgită. Dacă jucăriile sunt făcute de artişti şi au dimensiuni ati-pice, de la mare la foarte mare, devin artă contemporană şi pot împodobi spațiul public. Arta şi jucăriile sunt perfect compatibile, arta are latura ei ludică, de experiment sau relaxare, iar jucăriile – calitățile estetice specifice. Multe din aceste lucrări încântă nu doar copii, dar şi oamenii mari. Animăluțe ca rața, iepuraşul sau cățelul sunt subiecte preferate, artistic speculate şi materializate. Frumoase, pufoase şi un-eori ironice, jucăriile devin clişee sociale. Jucăriile sunt vesele, haioase, ne îmbogățesc viața şi câteodată ne pun pe gânduri.Niki de Saint Phalle creează lucrări ludice, viu colorate, decorate cu diverse structuri plastice, cu forme

inedite şi materialități din cele mai diverse. Jeff Koons nu creează doar opere frumoase, ci şi problemati-ce, subliniind prin aspectul lucrărilor sale, larga răspândire a fenomenului kitsch. Alt exemplu ar fi redi-mensionarea unui obiect de larg consum şi animarea spațiului urban prin integrarea acestuia în diverse zone publice. Rațele lui Hofman sunt copii mari ale unor obiecte mici. Iar ultimul exemplu reprezintă un iepuraş mort cu ochii bulbucați şi organele împrăştiate lângă corp, al colectivului de artişti Gelitin. Primele sunt încă apropiate de sculptură clasică, având calități decorative deosebite, următoarele sunt la fel de expresive, dar folosesc materiale alternative. Dacă lucrările lui Koons sunt ironice şi atrăgătoare din punct de vedere estetic, iepurele relevă un simț negru al umorului. Oferta artistică e foarte largă în ce priveşte jucăriile, acestea sunt doar câteva exemple relevante.

Artista franceză Niki de Saint Phalle, apreciată pe plan internațional, a fost deosebit de creativă şi productivă, realizând numeroase sculpturi naive, ludice, decorate extravagant, provocând reale plăceri vizuale. Ponderea cea mai mare o au siluetele feminine - denumite Nanaş, după care urmează tot felul de personaje imaginare, creaturi mitice şi animale care ne interesează pe noi.Opera artistei a fost influențată de marele arhitect spaniol Antonio Gaudi, care a îmbinat diverse

tehnici decorative în edificiile şi parcurile sale - sculptură, mozaic, vitraliu, etc - cu mult gust şi origi-nalitate. Un exemplu ar fi parcul cu sculpturi de mozaic “Cercul magic al reginei Califia” (Queen Cali-fia’s Magic Circle Mosaic Sculpture Garden) din Escondido, California, finalizat în 2003, un parc “pri-etenos”, fiindcă vizitatorii pot interacționa cu lucrările de artă. Saint Phalle a conceput parcul ca un cerc gigantic, având-o pe regină în centru, pe un imens vultur, înconjurată de făpturi inedite. Ansamblul este spectaculos şi reflectă grija pentru fiecare detaliu, lucrările având un grad ridicat de complexitate, o multitudine de culori, materialități, structuri decorative. Această bogăție de culori, forme şi texturi par că frizează kitschul, dar radiază atâta pace şi bucurie, încât te copleşesc.În cadrul expoziției Play With Me (Joacă-te cu mine) de anul acesta (2011) de la Kunsthalle Würth

Schwäbisch Hall, din Künzelsau, Germania - întâlnim tot felul de animale-jucării, expuse în spațiul exterior: leu, crocodil, papagal, etc, ce demonstrează o imaginație şi o disponibilitate debordantă. Ani-malele sunt interpretate, stilizate şi modern decorate în stilul său specific. Spre exemplu, Leul gardian e o sculptură veselă şi haioasă, acoperită cu pietricele armonios îmbinate.Artista provoacă diverse experiențe estetice, inclusiv tactile, căci sculpturile sale sunt create special

pentru a fi atinse, în acest scop sunt folosite forme şi materiale diverse cu texturi diferite. Artista explică

Opinii

90

într-un interviu natura sculpturilor sale care „au o textură plăcută şi nu te pot răni. Poți fi o parte a lor, e ca o căsătorie dintre sculptură şi copil sau adult. De asemenea, pot scoate la iveală copilul interior din adulți.”Americanul Jeff Koons este unul dintre cei mai apreciați şi controversați artişti ai generației sale.

Acesta construieşte un monument original de 12 metri înălțime, alcătuit dintr-un schelet metalic îm-podobit cu flori viu colorate ce compune imaginea unui cățeluş mărit la scară, o lucrare atractivă şi ironică în acelaşi timp. Lucrarea Puppy a lui Jeff Koons a fost, inițial, creată pentru Documenta în 1992, apoi expusă în cadrul Muzeului de artă contemporană din Sydney în 1995, iar din 1997 a fost instalată lângă Muzeul Guggenheim din Bilbao, ca lucrare permanentă. Forma figurativă este uşor recognoscibilă şi expresivă, iar decorațiile florale variază şi dau savoare lucrării. Frumos colorată, aparent naivă, lu-crarea demonstrează, însă, o viziune postmodernă, spre deosebire de lucrările anterioare, moderniste ale artistei Niki de Saint Phalle. Altă lucrare similară, tot cu un cățel, este Balloon Dog care imită forma jucăriei modelate dintr-un balon şi care e realizată din inox pictat în diferite variante (albastru, galben, oranj, roşu şi magenta), de data aceasta lucrarea impresionează prin finisajul lucios şi culorile țipătoare.Artistul respinge existența ironiei sau a vreunui înțeles ascuns în lucrările sale, şi afirmă ca arta să se re-

zume la ce se vede. Artistul a reuşit să ridice kitschul pe culmi nebănuite şi chiar să-l instituționalizeze într-un mod ingenios.Artiştii contemporani sunt acordați la evenimentele politice, economice, sociale şi culturale ale vremii,

iar tematica abordată de aceştia corespunde acestei realități, cu toate contradicțiile ei. Arta pune în valoare produsele unei societăți de consum, integrându-le în creația artistică, impunând o nouă viziune estetică. Subversivitatea este o caracteristică des întâlnită în arta artiştilor contemporani care folosesc elemente din cotidian în lucrările lor şi fac trimiteri la statutul obiectului de artă, în general.Filosoful german Hannes Bohringer, referindu-se la ironie („În căutarea simplității: o poetică”), consideră

că „Rațiunea şi-a anticipat propriile limite şi a trebuit să îşi adune toată puterea, să se autodepăşească şi să devină glumeață, pentru a controla pasiunile cu viclenie. Gluma este ultimul triumf al rațiunii”. De asemenea, precizează „Gluma apare cu anumite prilejuri şi ocazii. (...) Ea întoarce situațiile, cauzele şi consecințele pe dos. Transformă un event (eveniment) într-un invent (invenție). Ea nu poate şterge o întâmplare supărătoare, dar o poate suspenda, o poate face mai uşoară.”

Următoarea lucrare e o replică a unei jucării obişnuite.În 2007, artistul olandez Florentijn Hofman a expus în spațiul public o rață gonflabilă mobilă de 26 de

metri înălțime şi 32 de metri lungime, între Nantes şi Saint-Nazaire, în cadrul bienalei Estuaire. Mas-cota gigant a făcut senzație în public, de aceea a fost refăcută în diferite oraşe (Osaka, Hasselt, Sao Paulo, etc), cu diferite dimensiuni – de la 2 până la 12 metri înălțime.Ce o recomandă pe această rață de cauciuc? „Rața de cauciuc nu cunoaşte frontiere, nu discriminează

şi nu are conotații politice. Rața de cauciuc plutitoare e prietenoasă şi are proprietăți terapeutice: poate

91

Opinii

92

Opinii

alina şi defini tensiuni mondiale. Rața de cauciuc e moale, simpatică şi potrivită pentru toate vârstele”, astfel îşi descrie şi promovează artistul opera.„Nu există în principiu o deosebire între artă şi non-artă, între evenimente artistice şi alte evenimente,

poate cel mult faptul că instituția „artă” furnizează un cadru provizoriu pentru atenția nedirecționată, fluidă, un decupaj pentru experiențe limitate, până când nu mai avem nevoie de acest ajutor. (...) E necesară numai puțină atenție. Atenția are însă nevoie de un sprijin, de un soclu. De obicei arta are nevoie de ceva care să o sprijine, să o deosebească de alte lucruri, să o pună în evidență: un muzeu, o „celulă albă” (O’Doherty), o coloană, un soclu, un cadru.” (Hannes Bohringer- „În căutarea simplității: o poetică”). În acest caz, ajutorul este supra-dimensionarea, artistul ridică o jucărie banală la rang de monument de artă, reprezentativă pentru societatea actuală.Redimensionarea unor obiecte cotidiene devine o modalitate răspândită în arta contemporană, în-

cepând cu artistul pop Claes Oldenburg, diferența constă în caracteristicile obiectelor selectate pentru a fi scoase în prim plan.Hofman a mai expus şi alte vietăți în format supradimensionat, abordând diferite tehnici şi, implicit,

materiale: iepure (din lemn), câine (caniche gonflabil), urs (beton), şobolan (paie), maimuță (gonflabilă, acoperită cu şlapi), cioară (metal) şi lista poate continua.Ultima lucrare, şi cea mai mare dintre toate (aproximativ 60 de metri lungime) reprezintă un imens

iepure roz de jucărie, creat de colectivul de artişti vienezi “GELITIN” (Ali Janka, Wolfgang Gantner, Tobias Urban, Florian Reither) şi expusă în 2005 pe creasta unui munte (Colletto Fava, 1600 m), dea-supra oraşului Artesina din Piemonte, Italia. Artiştii (sau bunicile colaboratoare) au lucrat cinci ani pentru a coase de mână lâna roz folosită ca epidermă pentru marele iepuraş, care va rămâne expus pentru douăzeci de ani în situ. Lucrarea textilă e realizată din materiale naturale, munți de paie aco-perite cu împletituri de lână, şi poate fi încadrată curentului Land Art. Gelitin a creat poetic un peisaj colorat în rozul hârtiei igienice cu dealuri şi văi pe care le poți escalada. Artiştii preiau una dintre cele mai răspândite şi populare jucării şi concep un sfârşit tragic pentru iepurele care pare căzut din cer, dintr-o lume a uriaşilor. Aici îşi pierde calitatea de jucărie, devine teren pentru plimbare şi joacă, spațiu de odihnă şi contemplare, peisaj suprarealist. Iepuraşul roz e simpatic, în ciuda organelor ieşite şi a pu-trezirii inevitabile. Tocmai asta îl particularizează, îl deosebeşte de mulți alți iepuraşi, alte jucării sau alte lucrări de artă temporare. Moartea iepuraşului roz, simbol al inocenței, nu ne întristează prea tare, căci timpul va transforma lucrarea, care se va degrada, şi implicit, re-integra în natură.

Fotografii asigurate de Oana TodericăOana Toderică

93

Artistul de mâine şi lumea de astăzi(un context pentru Ciprian Paleologu)

Încă din anii ̀ 70, câțiva artişti români, pe atunci foarte tineri, dar astăzi nume notorii ale artei româneşti (Paul Neagu, Doru Covrig, Napoleon Tiron) au redescoperit valoarea plastică şi morală a corpului uman. Fie printr-un figurativism special, fie prin exploatarera directă a expresiei corporale în cadrul unor acțiuni (performance), ei au încercat, după mai bine de cincizeci de ani de supremație a nonfigurativu-lui, dacă nu punem la socoteală realismul socialist din țările comuniste, în esență şi el un abstracționism sui generis, reconectarea expresiei artistice şi a gândirii specifice la vechea paradigmă antropocentrică, zguduită serios de către experiențele avangardiste. Fără a ilustra un fenomen local sau unul necunoscut în arta europeană - această întoarcere spre figurativ reprezenta o tendință puternică pe plan mondial - artiştii români au pus câteva accente foarte importante, mai ales în perspectiva istorică şi psihologică a unei Românii prizoniere într-un sistem pentru care noțiunea de totalitarism este una aproape bucolică. În mod cert, propunerile lor, dar şi ale altor artişti din aceeaşi perioadă, au marcat primele momente a ceea ce s-ar putea numi neoantropocentrismul românesc. Lor le-au urmat, într-o adevărată avalanşă, artiştii generației optzeci, în special sculptorii, dar şi unii pictori, mai ales transilvăneni, influențați evi-dent de energiile expresioniste central-europene. Aici intră, alături de mulți alții, sculptorii Darie Dup, Aurel Vlad, Titi Ceară, Mircea Roman, Ion Mândrescu, Laurențiu Mogoşanu, iar, dintre pictori, Virgil Fâciu, Teodor Graur, Valeriu Mladin, Constantin Butoi, Vioara Bara, Anca Mureşan etc. Spre deose-bire de vechiul antropocentrism, acela clasico-renascentist, în filosofia căruia chipul şi prezența umană aveau o valoare afirmativă şi constituiau modelul absolut al definirii universului, neoantropocentrias-mul are valoarea unui avertisment, este matafora deplină a fragilității şi a entropiei.Ființă relativă, strivită sub dubla presiune a Cosmosului şi a istoriei, omul decade din funcția sa narcisiacă

de măsură a lucrurilor şi devine o formă precară, un schelet ambulant în căutarea sceptică a propriu-lui conținut. Omul lui Paul Neagu este plin de sertare şi de rotițe, omul lui Doru Covrig reprezintă o arhitectură modulată mecanic, omul lui Tiron sugerează, şi el, o construcție vidă, însingurată şi mimetică, în timp ce omul optzeciştilor fie interferează cu zoologicul (Darie Dup), fie se resoarbe în propria sa substanță (Mircea Roman), fie participă la marele cortegiu funerar al propriei sale condiții (Aurel Vlad).În această descendență, celebră din punctul de vedere al performanței artistice, dar zguduită mor-

al de frisonul conştiinței tragice şi al revoltei irepresibile, se aşază, în mod cert, şi pictura lui Cip-rian Paleologu. Pe de o parte, el sugerează acea cădere, acea regresie dinspre uman spre homuncul, prin crearea unor forme la limita tridimensionalului cu bidimensionalul, forme obținute prin decupaj mecanic şi printr-o energie cromatică paroxistică, de certă sorginte expresionistă, iar, pe de altă parte, contrabalansează acest spectru al disoluției prin propunerea unei noi ordini şi a unei atitudini salvatoare. Lucrând pe două fronturi, al denunțului şi al mântuirii, al apocalipsei şi al purificării, Ciprian Paleologu iese din schema neoantropocentriştilor pe care am sugerat-o până acum. El nu se mulțumeşte doar să constate şi să sancționeze implicit, ci riscă şi propunerea unei alternative. Şi aici, în această alternativă, el se întâlneşte cu proiecțiile lui Paul Neagu. Lumea pe care pictorul o propune ca soluție la riscurile decăderii, la umanitatea prăbuşită în propria sa carcasă, este una a construcției raționale şi a viziunilor riguroase, dacă aparenta contradicție a termenilor poate fi acceptată. Ca şi Paul Neagu, Ciprian Paleo-logu îşi aşază un important segment al creației sale sub semnul unui anumit cartezianism. Altfel spus, ceea ce, îndeobşte, pare pândit de amorf şi de infernala maşinărie a contorsiunii, primeşte, finalmente, promisiunea unei geometrii solare şi a unei noi ordini edenice.Disputat în egală măsură de voluptățile dionisiace ale exprimării şi de responabilitățile înalte ale unui

moralist lipsit de orice ipocrizie, Ciprian Paleologu este un artist singular şi cu totul neobişnuit în peisa-jul nostru de astăzi. Unul care, deşi încă tânăr, a spus deja foarte multe lucruri despre responsabilitățile artistului de mâine şi despre disfuncțiile lumii în care trăim astăzi.

Pavel Şuşară

Opinii

94

Opinii

Amnarul și amarul gânditorului perpetuu

Moto: Eu sunt un monstru pentru voi, urzind un dor de vremuri noi. (George Bacovia)Cuvinte cheie: amnar, amar, regim diurn, om, entitate, literat, profan, energii, tensiuni, întuneric,

lumină.Două concepte care au definit şi vor determina de-a lungul timpului starea de fapt a omului perpetuu,

a literatului şi a ideilor, a profanului şi a termenilor, se vor distinge în acest studiu ca fascicule undui-toare ale unor energii matriciale. Două elemente cu totul diferite, care au strălucit, una prin lumină, cealaltă prin înțelepciune. Singure, fără interpuşi, aceste două constituente ale existenței în istorie a omenescului au fasciculat ființare ca neființă în timp. Ambele au adus un plus luminii, reflectând în timp inteligența. Rațiunea fiind ea însăşi lumină din întuneric, iradiantă şi perturbantă a fasciculelor în dispersie. Paronimia lor a deschis drumul spre inițiere omului, a cărei ființă zăcuse în timpul istoric şi a făcut să le putem întâlni în Universul sacru al vieții: Semantic vorbind, spune Gilbert Durand, se poate spune că nu există lumină fără întuneric, în timp ce contrariul nu e valabil: noaptea având o existență simbolică autonomă. Regimul Diurn al imaginii se defineşte aşadar la modul general ca regim al antitezei. Imaginarul s-a născut din întuneric, dar el nu a putut fi văzut acolo, pentru a-l înălța spre lumină, decât de cel inițiat în ale imaginației şi care a dat valoare umbrelor petrecătoare de nevoi sumbre, tainice şi devoratoare de idei. Întunericul nu face decât să înspăimânte profanul şi să-l facă să îngenuncheze neluminii, pentru că purul şi umbra sunt doar două componente care definesc existența imaginației literatului, poet sau prozator, în drumul pe care îl parcurge definindu-şi arta.Revenind la titlul eseului întreb: ce sunt acele două elemente şi de ce în al doilea cuvânt, timpul folo-

sirii termenilor a făcut să fie eludată o singură consoană, care, în fapt, este simbolul energiei electrice

95

în fizică? Care dintre ele a fost primul rostit, amnarul, sacra unealtă a scânteii şi aprinderii focului sau amarul, starea funebră a simțurilor şi a inimii deznădăjduite? Litera N a dispărut sau a apărut schimbând sensul unui cuvânt mitic, pe care mintea l-a săgetat spre matricea originală a sufletului? O energie a străfulgerat cugetarea şi s-a adăugat unui termen ce în veacuri avea să denumească obiectul dătător de schimbări, în civilizația profundă şi încă nepătrunsă a omului. O candelă uriaşă s-a aprins în fața celui căzut cu fața la pământ şi l-a ajutat să vadă pe cel care i-a produs amarul. Şi, mă întreb, cu ce l-a ajutat că l-a văzut când el era atât de neînsemnat? Însă, din tot ceea ce a fost lut, cel ales de puterea celestă a fi inițiat, s-a dezvoltat ca o creație a specificității lumii sale, eul său fiindu-i autorul propriului său personaj, totodată, împrumutat şi opus altuia: Atunci lumea cea gândită pentru noi avea ființă, /Şi, din contră cea aievea ne părea cu neputință. /Azi abia vedem ce stearpă şi ce aspră cale este/Ceea ce poate să convie unei inime oneste; /Iar în lumea cea comună a visa e un pericol, /Căci de ai cumva iluzii, eşti pierdut şi eşti ridicol . Actualitatea gândirii entității noastre este uimitoare şi coborâtoare în miile de ani trecuți peste ceea ce suntem acum, cu o existență de care ne bucurăm că suntem oameni ai unui timp nou, modern! Comportamentul entității om, definit ca o expresie a unei relații a organismului cu mediul înconjurător, este direct proporțional cu un alt comportament determinat de necesitatea unui răspuns la o incitare endogenă sau exogenă sau de ambele feluri.De ce ne temem când teama suntem noi prin tot ceea ce facem nechibzuit? Al cui ajutor îl vrem de

ne prosternăm voit răului nostru, cerând apoi duioşie din partea spațiului deusian, care se depărtează lăsându-ne în jocul tensiunilor energetice, pe care noi, ca sumă de energii, le sorbim cu toate elementele din trupurile noastre, în special ale minții, care ne amețeşte poziția bipedă, lăsându-ne să cădem, la greu, în genunchi, după ajutor. Şi atunci strigăm că amară-i viața pe care o trăim în teritoriul dăltuit, încă de la naştere, spațiului nostru vital. Întunericul domină atât amnarul cât şi amarul când neputința omului, de a vedea cu ochiul minții, este învăluită de cenuşiul întunecat al suspinului: Dacă eşti tu însuți, înainte de toate tu însuți, dacă ai rădăcinile adânc împlântate în viață, în concret, nimic nu te poate atenua, nimic nu te poate rata. Pentru Univers, omul a fost o grea încercare deusiană de a echilibra tensiunile ener-getice ale matricei de unde a desprins această entitate şi a depus-o, pentru existență, în elementul teluric al organismului, pe care îl avem atât de complicat, însă miraculos de bine structurat. Ceva mai frumos ca acest templu uman nu cred că se mai poate întâlni undeva în timpul istoric al existenței. Păcatul este însă tocmai faptul că acestui lăcaş i s-a dat aşteptarea ca interes de viață tumultuoasă: Aşteptarea era echivalentul psihic al unui proces de eroziune a substanței nervoase. Moara sufletului lucra fără grăunțe, îşi măcina doar pietrele . Gânditorul vieții rostuite a profanului îndestulat în grațiile nevolniciei hu-zurului, suspină pentru ideea neprețuită în cuvintele sărăcite de valoare, rostite în pauza râgâită şi schimonosită a celui care toacă elementul luciferic de al schimbului şi a valorii lui neînsemnate, banul. Schimb al nimicniciei şi al nonvalorii tronează peste cei bântuiți de întuneric; mulți, foarte mulți pentru că în rândul acestora intră şi cei doritori de cerşeală, de hoții mărunte, de vicii, sodomii, sărăcia voită a cerşetorului este egală cu păcatul îmbogățirii dorite a profanului: La infinit se naşte lumina din miezul cosmic, /auriu, de nufãr/Numai ciocãnitoarea vesteşte rana copacului. /Dar nu mai sufãr . Suferința este mâna neocolitoare a sufletului gânditor, rezultat al unor experiențe peste care inițiații trec: Pe drum cãrunt, cu capãtul aproape, /Şi chiar dac-am oftat, sau mi-a plâns inima/Prin stinse nopți, el a iubit tăcut, că prin iubire a învins greul scriindu-l pe cenuşia pagină celestă a Universului vizibil îndure-rat. Prin Univers înțelegând toată lumea materială şi imaterială, nemărginită în timp şi spațiu, infinit diversificată şi caracterizată printr-o multitudine de forme aflate în diverse stadii evolutive. Universul există în mod obiectiv, independent de voința noastră, dar legat de entitatea om prin matricea ce se află sus, undeva, în care atunci când vom pleca de pe Pământ ne vom rândui ideile în ea: Tumultul mişcãrii risipit, încolțit în freamãt/Protecția îngerilor izbãvitoare de geamãt/Anuleazã singurãtãți, încununeazã împãrat/Omul cu sufletul reînfrunzit, despovãrat. Amnarul l-a ajutat pe om ca sursă de aprindere a focului, pentru încălzirea trupului în vreme rece,

a pregătirii hranei pentru vigoarea de a înțelege că răul e mai puternic decât binele, el fiind, totodată, şi sclipirea literatului, poet sau prozator, într-o lume definită fără inspirație, pentru că inspirația este divină şi nu dăruită tuturor; amarul l-a învățat pe om să mediteze asupra situației sale existențiale, să cântărească vorbele şi faptele, să audă prin vuietul vremii paşii îndepărtați şi respirațiile duşmanilor, care îi căutau ființa să îi distrugă năzuințele: Sfârşit, îmi vãd umbra cãzutã pe mal, /Vine un câine-nfiorat şi grãbit/Şi sângele-mi linge-n delirul carnal, /Muşcã din mine flãmând şi scârbit... Amnarul loveşte cremenea pentru a scoate scântei aşa cum vuietul celest izvorăşte prin lumină ideea

gânditorului, care aşteaptă îngenuncheat sclipirea. Cremenea este mintea geniului creat să se aprindă când fasciculul de idei îi străpunge cu mii de săgeți creierul. Atunci, literatul se ridică, prinde, trem-urând la început, pana cu care scrijelește pe piatra de granit şi lasă, apoi, să se rostogolească în cuvinte cerneală din creierul lui ce macerează continuu idei: Şi-a strãmoşilor credințe, mii de gesturi rituale/E o muzicã divinã, energii universale... /Declanşate şi-n strãfunduri, plânge apa în adâncuri. /Dans, balans, focul planetei se revarsã prin pãmânturi/Şi ironic propulseazã în afarã... Universul... Geniul sfințeşte, se roteşte în jurul axei vieții şi îi dă nădejdea că sufletul lui, îmbrăcat în creația sa, se ridică spre înaltul cerului, căutându-i mai întâi matricea ființei sale celeste, ca după aceea să revină în mediul teluric al trupului său, şi să dea trăire artei sale. Amnarul aflat în mâna doritorului de lumină loveşte cu putere cremenea, şi atunci, scântei de erudiție pornesc un joc măiestru.

Opinii

96

Opinii

Amarul a fost cântecul greu al durerii ce încă apasă ființa omului, acea durere fizică şi sufletească ce îl răpun pe cel neinițiat. Amarul este greu ca un plumb răsturnat din cuva topitoriei sorții, ce caută, prin întinderea lui în spațiu şi timp să distrugă frumusețea morală: Dormea întors amorul meu de plumb/Pe flori de plumb, şi-am început să-l strig -/Stam singur lângă mort... şi era frig... /Şi-i atârnau aripile de plumb. Literatul modelează durerea, o încântă cu slovele lui, o apropie de obrazul chinuit de gânduri şi aşteaptă liniştit să-i smulgă derma care îi acoperă suferința tăcândă.Paronime ale luminii şi ale suferinței, ale inițierii şi ale aşteptării fuziunii sufletului cu un timp mai

bun. Tot ce este suferință vine de la nepriceperea noastră de a nu şti să alegem energiile benefice, care ne înconjoară şi care se limitează atunci când negativismul vampiric ne vlăguieşte, aplecându-ne în fața răului. Amarul este o şcoală de meditație profundă a minții, a durerii dar şi a puterii de a ne înțelege existența: Fiecare trăire este, în acest caz, un salt în neant. Când tot ce ți-a oferit viața ai trăit până la paroxism, până la suprema încordare, ai ajuns la acea stare în care nu mai poți trăi nimic fiindcă nu mai ai ce. Am putea oare defini această ființare telurică a noastră sau este numai o plăsmuire a creierului şi a imaginației pure a minții, ce ne lasă să ne pierdem vremea cu toate nimicurile care ne distrug?; să nu uităm că avem puterea dată de a discerne singuri, în tot ceea ce facem. Şi iar ne înşelăm când afirmăm că pe pământ suntem singuri şi neajutorați. Trăim din impresii şi unii dintre noi se hrănesc cu lumina oarbă a închipuirii. E un joc al fantasmelor albastre, al adâncirii omului profan în neştiut. Literatul mimează neînțelegerea jocului pentru că el este un dat al lumii acesteia, în lumea profană a pământului rămâne un exaltat, un vehement al facerii ființei prin ființă: Creatorii au identitate accentuată. Ei se particularizează ca personalități prin raportare la comunitate şi dovedesc o vitalitate specifică. Creează, dă strălucire cuvântului şi îl așează acolo unde îi este cu adevărat locul, nu unde profanul îl aruncă umplându-l de abjecții, de neintitulări mestecate în criza de timp a afacerii, a minimalizării importanței cuvântului şi aducerii acestuia în nesclipiri.Suntem născuți din mama-om pe care pruncul o cunoaşte încă din pântece. Unii plâng când se nasc,

lăcrimând încă din primele clipe ale vieții pentru ceea ce nădăjduiesc, alții aşteaptă palma celui care îi pune în dreptul vieții, fiind necunoscătorii amarului ființei telurice. Literatul este lumina celestului universal valabil existenței pe Pământ, este Universul însuşi pentru că lui i s-a dat prin naştere descifra-rea tăcută a verbului existențial: Literatul adevărat sădeşte slovele, care înfloresc când cititorul se simte luminat de profunzimea adâncului respirat al ideilor ce emană culturalismul incandescent. Creierul lui este brăzdat de energii ce pot schimba cu ajutorul celor două viziuni, deusian şi luciferic, esența cuvântului. Cuvântul fiind idee, ideea Dumnezeu. Poezia şi proza sunt elemente angelice când spir-itul cunoaşte în totalitatea lui esența creației, desăvârşirea ei ca desluşire nedesluşită în tainica sferă a imaginației, idei în devenire în care imaginarul joacă pueril conştiința. Umbra este dublul entității în obscur, te însoțeşte şi se tulbură când deviațiile energetice ale corpului întâlnesc opusul magnetic al al-tor energii. Divinul tresaltă cu neînțelegerile, tainicele ascunzişuri ale memoriei în perpetuă mişcare a dansului angelic al ideilor. Arta este o îndeletnicire dăruită de puterea celestă celui născut să fie artist, amnarul dându-i puterea de a lumina obscurul, însă nu a-l dezvălui în fața profanului pentru că nici aşa nu ar înțelege taina luminii, iar amarul este gustul stării produs de cel care din spatele creatorului nu a înțeles-o, în schimb, i-a pătat-o cu dorința snoabă de a o avea. A sădi, în întunericul lumii căzute acea verticală a geniului artei luminii, prin ruga unei prezențe slăvitoare, e vocația nestăpânită de idei şi gânduri ale oricărui literat, poet sau prozator, ce merge spre nemurire.

Gilbert Durand Structurile antropologice ale imaginarului, p.67. Mihai Eminescu, Scrisoarea II. Mircea Eliade, Huliganii. Lucian Blaga, Luntrea lui Caraion, p.184. Elisabeta Iosif, La marginea timpului, pag.1, Revista Cetatea lui Bucur, nr.1/2011. Cristian Neagu, Clipa dintre noi, pag.2, Revista Cetatea lui Bucur, nr.1/2011. Silvia Armenescu, Pădurea, pag.2, Revista Cetatea lui Bucur, nr.1/2011. Alensis de Nobilis, În numele crucii, pag.3, Revista Cetatea lui Bucur, nr.1/2011. Elisabeta Iosif, Clepsidra, pag.6, Revista Cetatea lui Bucur, nr.1/2011. George Bacovia, Plumb. Emil Cioran, Pe culmile disperării, p.13.

Fotografie: Ștefan Lucian Mureșanu

Ştefan Lucian Mureşanu

97

Cartea Neagră de Orhan PamukMi-a luat trei săptămâni să citesc cartea, este lungă şi grea, nu mi-a oferit cheia de la început, am avut

nevoie de răbdare ca să-i ghicesc sensurile. Nici nu sunt sigură că am înțeles tot, de fapt cum aş putea să înțeleg o lume în care n-am trăit. Arabescurile gândirii mistice sufi îmi sunt aproape necunoscute și abia acum am aflat că mimetismul este o caracteristică a școlilor sufice. Lunga poveste de vreo 600 de pagini are numai trei personaje principale, dintre care una singură prezentă activ, celelalte două fiind dispărute odată cu începerea poveștii, văzute doar prin ochii solitarului rămas să ni le evoce. Personajele din planurile secundare, îmi vine să le spun personaje colaterale, sunt figuri istorice, unele reale, altele închipuite, cu ajutorul cărora se țese o rețea de poveşti în poveşti, unele mai seducătoare decât altele.

Tema de dezbatere este una din obsesiile lui Pamuk: dorința de a trăi alte vieți și măștile în spatele cărora ne adăpostim. Şi are dreptate, este parcă un blestem aruncat pe ființa umană să nu se mulțumească cu ceea ce este, să nu-i placă propria viață, să-și dorească viața altuia, s-o imite şi chiar să caute să şi-o însuşească.

Galip, personajul prezent-activ este îndrăgostit de soția lui încă din copilărie. Aceasta, mai întâi s-a măritat cu altcineva, a divorțat şi s-a re-măritat cu Galip, iar acum, la începutul cărții, se decide să plece de-acasă, lăsându-i soțului doar un bilețel scris pe fugă „cu un pix de culoare verde”. Galip nu spune nimănui că soția i-a plecat şi pornește să o caute prin Istanbul. Este un Istanbul pe care cu greu mi-l pot imagina, acoperit de zăpadă, mai tot timpul în întuneric. Celâl este fratele vitreg al soției plecate, un jurnalist-foiletonist non-confomist, cu care familia nu se poate mândri, dar cu care Galip crede că a fugit soția sa, pentru că, în mod suspect, exact în acelaşi timp, și acesta dispare de acasă. În procesul căutării soției, care devine un proces de transformare, Galip intră în casa lui Celâl, se îmbracă cu pijamaua lui, îi citeşte toate articolele, notițele şi jurnalele, începe să scrie articole în numele lui, i se strecoară pe sub piele, îi intră în creier şi i se înghesuie în suflet. Îi trăieşte viața pentru că propria viață nu-i place, pe-a lui Celâl o găsește mai bună, acum în plus având-o şi pe iubita lui soție.

Folosindu-se de această poveste, Pamuk dezvoltă ideea de identitate personală. Refuzul de a mai trăi în conformitate cu mediul, lupta cu sine pe care fiecare o dă atunci când realizează că poartă tot timpul măşti, imposibilitatea de a mai renunța la vreo mască fără riscul de a fi exclus, excomunicat, de familie şi prieteni şi de aici, dorința de a trăi viața altcuiva, sunt temele pe care le aduce în carte cu ajutorul tuturor personajelor. Dar este viața altcuiva mai bună? Este viața celorlalți aşa cum o vedem noi sau este tot o galerie de măşti în spatele cărora se deapănă tristeți covârşitoare? De pildă, viața lui Celâl nu-i chiar aşa de grozavă. Celâl este misterios, nu se ştie mai nimic despre viața lui particulară, apare brav în articolele pe care le scrie, dar se simte nespus de singur, este speriat de câtă singurătate a adunat, spune că crima este „un tip de acțiune care se învață de la alții”, chiar şi crima din gelozie pe care, de altfel, o consideră banală este „o imitație inconştientă a literaturii”. Imitația este o altă ramură a ideii de identitate personală pe care trebuie să ți-o făurești cumva, iar dacă nu știi cum, copiezi pe cineva în locul căruia ai vrea să fii. La finalul cărții aceste gânduri îşi dezvăluie sensul premonitoriu. Celâl însuşi ar vrea să fie altcineva şi se luptă cu nevoia asta într-un capitol „Trebuie să fiu eu însumi”. „Există oare vreo cale de a fi doar tu însuți?”

Ar mai fi câteva alternative la viața nedorită. Într-una din poveşti se aduce un omagiu visului ca o a doua viață şi se dau sfaturi insomniacilor, ce să facă să-şi atragă somnul pentru a trăi un vis. În somn ai vreme să combini cel care ești cu cel care ai vrea să fii. Toate personajele ar vrea de fapt să fie altcineva pentru că nu le place ceea ce sunt sau, mai mult decât atât, le este teamă să recunoască ceea ce sunt pentru că ar putea suferi de pe urma unei respingeri brutale.

Așadar purtăm măști. Toți, fără excepție. Avem o mască pentru familie, o alta pentru cei pe care vrem să-i impresionăm, de la care avem nevoie de admirație, o mască specială pentru persoana iubită și câte o mască mai specială pentru fiecare dintre cei de care vrem să scăpăm, sau ”măștile pe care le poate așterne invidia pe chipul omului”. Dacă te uiți cu atenție poți vedea că pe chipurile noastre se deslușesc litere sau se pot vedea hărți. Galip visează că intră în târgul Raiului ”unde nu se târguiește nimic”, pentru că nu există bani, dar există chipuri pe care ți le poți pune ca pe niște măști. Totul pornește de la o imitație (zice Pamuk în numele nu știu cărui personaj), a lumii care pare fericită, fericire pe care ne-o dorim și noi. Asta m-a pus pe gânduri pentru că deși știu că așa este, în același timp parcă nu-i chiar așa, însă nu știu precis când este așa și când este altfel, când masca se confundă cu chipul adevărat, când încetezi să mai imiți, când copia devine mai bună decât originalul și cine este în stare să vadă diferența.

Emilia Cernăianu

Buzunar literar

98

99

Stop Cadru!

Stop Cadru!Aventurile lui Tintin -Secretul Licornului-

Lansat în Belgia și în restul Europei cu aproape două luni înainte de S.U.A., Aventurile lui Tintin este o ecranizare digitală a celebrei serii de benzi desenate create de belgianul Georges Prosper Remi, cunoscut sub pseudonimul Hergé.

Filmul este regizat de Steven Spielberg. Și așa ne amintim ceea ce spunea chiar el, în urmă cu ceva timp, și anume că în viitor filmele se vor face doar din fața unui computer. Și iată că viitorul este acum.

Căci animația digitală este impresionantă, iar nivelul detaliilor egalează chiar și pe maeștrii de la Pixar. Construcția personajelor este și ea foarte atent gândită: regăsim atât personaje cu aspecte caricaturale, cât și figuri cu trăsături normale, ca și cum graficienii ar fi vrut să ne arate că ei pot să rivalizeze cu ”starea civilă’’ (cum se spunea odinioară despre Balzac).

Trecerea de la bandă desenată la animație computerizată se face încă de la început, atunci când un pic-tor simpatic (alter ego al lui Hergé) îi face portretul lui Tintin, cât mai simplu, încercând să surprindă doar liniile esențiale care conturează capul său ca de copil’’. (Hergé ne mărturisește chiar el că s-a visat toată viața un tânăr aventurier, aidoma lui Tintin).

Și tot odinioară se spunea despre capodoperele renașterii timpurii că, dacă maestrul ar fi pictat o muscă pe haina unui personaj din tablou, atunci privitorul ar fi încercat să o dea la o parte, atât de bine semăna cu realitatea. Și iată că, la câteva sute de ani de atunci, putem spune și noi că animația 3D a ajuns la un așa grad de profesionalism, încât, în timpul scenelor de luptă, ne vine să ne ferim, să nu ne intre o sabie în ochi, darămite o muscă.

În ceea ce privește scenariul, acesta încearcă să adune laolaltă trei dintre poveştile lui Hergé (Crabul cu clești de aur, Secretul Licornului şi Comoara lui Red Rackam). Rezultatul este însă unul hollywoodian.

100

Stop Cadru!

Momentele culminante ale filmului amintesc, mai degrabă, de zborul lui Jake Sully din Avatar. Rafina-mentul european este înlocuit de spiritul de aventură și de spectaculos al americanilor.

Trebuie să recunosc că povestea inițială este mai frumoasă. În original, Tintin îi cumpăra cadou o corabie machetă prietenului său, căpitanul Haddock, dintr-o piață din Brussels. Apoi cei doi descoperă că vasul era o replică a corabiei Licornului condusă pe vremuri de strămoșul căpitanului. În varianta din film, Tintin cumpără vasul pentru el, și apoi este răpit de oamenii lui Ivan Ivanovitch Sakharine și dus pe nava acestuia, unde îl descoperă pe Căpitanul Haddock cu care face cunoștință tocmai atunci.

În plus, scenariul are și multe puncte previzibile: când Tintin a descoperit că există, de fapt, două nave, mie îmi venea să mă ridic de pe scaun și să-i spun vecinului din spatele meu (singurul de altfel din toată sala) “vezi că trebuie să fie și o a treia machetă!’’ Iar atunci când cei doi încercau să fugă din vas cu o barcă de salvare, eram sigur că vor rupe funiile, trăgând în ele cu pistolul).

Cu toate acestea, filmul reușește să surprindă caracteristicile amuzante esențiale ale căpitanului Had-dock (nu mai are sens să menționăm că celebrul căpitan a fost votat ca fiind cel mai carismatic personaj care apare în benzile desenate cu Tintin. Fanii săi au numărat nu mai puțin de 200 de înjurături și in-sulte diferite pe care căpitanul le folosește în mod regulat). De asemenea, căpitanul este renumit pentru preferințele sale pentru alcool. Doar atunci când bea, mintea i se trezește și începe să-și amintească povestea despre Vasul Licornului pe care i-o spusese bunicul său pe patul de moarte. Nu în ultimul rând, căpitanul face un foc de tabără pe barca de salvare, reușind să piardă în acest fel până și ultima ambarcațiune din flota sa.

Desigur, mai sunt și alți căpitani de vas care beau, înjură și îşi pierd flota, dar nu sunt la fel de caris-matici precum căpitanul Haddock. Mă întreb oare de ce?

Frumoasă mi se pare și ideea duelului modern, replică a celui petrecut în trecut între piratul Red Rack-ham și strămoșul căpitanului Haddock, Sir Francisc Haddock. Doar că acum este vorba despre un duel mecanic, petrecut în port, și nu pe mare, ce are loc prin luptă între brațele a două macarale de mare tonaj.

Una peste alta, filmul reușește să reconstituie o parte din atmosfera benzilor desenate cu Tintin. Însă regia rămâne punctul forte. Imaginile generate pe calculator sunt impresionante și ne face să ne gândim la oare ce va mai urma. Căci dacă acum suntem, la începutul Renașterii cinematografice, uimindu-ne ca Văsari în fața unei fresce de Giotto, mă gândesc oare cum o să arate noul Michelangelo?

Uite așa v-am spus eu multe despre film, dar nu v-am spus chiar totul... Căci mai bine vă invit să vedeți chiar voi Aventurile lui Tintin! Pentru că sălile sunt prea goale pentru filme atât de pline de aventură!

Foto: sursă liberă

Mihai Moldoveanu

45

CASE CARE NU MAI PLANG

HALLOWEEN

Lorelai Le BreauShe is a 21 year old lady coming from a noble family.She has an older sister that looks almost like her and

has a very strong conection with her. Her sister’s nameis Maia.

She has a best friend since her early ages of childhoodfrom who she is almost never separated. She acts as a

sister with her,protects her and supports her. Her bestfriend’s name is Kora, a very shy girl.

She has a very gentle yet strong personality, ready tohelp anyone in need. At the ball she meets a misteriousman for who she falls almost imediately. He later proves

to be a vampire lord called Wolf. She gets mad at himand tries to escape, but fails to do so.

Karina YurikovaKarina is a 22 year old lady coming from a noble

russian family. She’s very strong and independent.She’s not quite very sociable and usually enjoys tobe alone. Despite that she is very mature and has a

strong set of morals she strictly follows.She meets a man at the ball with whom she

becomes interested in due to his way of thinkingand his beliefs, that happen to match hers. Latershe finds out that that man is actually one of the

vampire lords, that goes by the name of Blade. Shefights him, but in the end she loses to him.

Kora NightskyShe is a very shy person usually. Very calm, kind and

friendly. If she gets angry, and that rarely happens, herpersonality flips to the opposite and becomes very evil.

She takes some time to calm down afterwards. Shedoesn’t have too much self-condence so her bestfriend, Lorelai, cheers her up when she’s sad and

morallysupports her to get some courage to do thingsshe’s afraid to do or things she thinks she ain’t good

at.She loves to draw a lot and spends some time on it.She meets Zack at the ball, acting shy at frst, but feelsmore comfortable arround him after they start talkingmore. She feels like herself arround him. She likes his

energetic and happy personality.She later nds out he’s a vampire lord, but she is not soscared as she believes the one she met is his true self.

Art Out Story

102

103

Art Out Story

Altair ValentineHe is the vampire lord Wynn’s uncle, advisor and

protector. He has alot of respect for Wynn. Heraised Wynn and the others after their parentswere killed in a war started by the evil vampire

wizard, Selphir, by Selphir himself. He is kind andcalm, always trying to help Wynn and the otherswith their duties and giving them advices. He is

very loyal to them and cares for them enormouslylike they’re his own children. His own daughterdied along with his wife in the war that Selphir

started, killed by wherewolves.

Maia Le BreauA 25 year old noble lady. Has a younger sister calledLorelai wich she loves and shares a deep bond. She is

very calm and understanding with everyone she meets.She’s kind and protective of the ones she loves. She

meets Wynn at the ball and thinks of him as a charminggentleman. After she learns that he actually is the Lordvampire she is a bit startled, but she is brave and tries to

keep herself calm and protect everyone. She laterunderstands the situation and thinks it’s not that bad as

long as they hve their freedom. She falls in lovewith Wynn. She is grateful to have escaped a forceful

marriage with the king, a cruel, self-centered man.

Luna La VivanteShe comes from a noble family, she’s the king’s cousin.She has a calm attitude, speaking her mind clearly and

very logical. She’s very mature and can’t stand injustice.She is 24 years old. Her best friend is Maia whom she

trusts and respects.At the ball she goes out in the royal garden for fresh airand finds a young man reading a book. She is interested

in him and goes to talk. She finds him pleasant andcharming. Later finds out he’s a vampire lord. She’s

shocked, but not scared. Later, after she gets to knowhim better, she falls in love with him.

104

Art Out Story

Zack ValentineOne of the vampire lords. He’s human age would be 23.He’s always very cheerful, kind, loving and optimistic.He’s got charm and values friendship and love. Despite

all that he’s serious when the situation calls it and would

help anyone in need. He cares of his brothers very much

and would protect them with the price of his life. Herespects Blade a lot and is very close to Wolf.

In search for a moon marked girl at the ball he encoun-ters

Kora,a very shy, sweet girl,for who he falls in lovealmost imediately. when he discovers she is one of the

girls they’re looking for he’s overjoyed. He cares for hervery much and stays by her side all the time making

sure she’s safe.

Wolf ValentineHe is the youngest of the vampire lords. Hishuman age is about 21 years old. He is veryquiet. He rarely speaks his mind. AlthoughZack considers Wolf the closest to him he

doesnt seem to feel the same way. He’s verydetached from everyone. He prefers to be

alone and think about things.He meets Lorelai at the ball. At frst he thinksshe’s too happy, but she gets to win his heart

fast. After he discovers she has a moon birthmarkhe decides she is the one he’s gonna take

as a wife.

Blade ValentineVampire lord. His human age would be 25. He hasa brother the same age as him, called Gabriel, withwhom he has a strong bond. They’re almost alwaystoghether. Blade is quiet, mature and very wise. He

supervises on Zack daily making sure he doesn’tgo overboard with his happy personality and

annoy Gabriel or Wynn. He trust his brothers,especially Wynn and Gabriel.

105

Art Out Story

Gabriel ValentineHe is one of the vampire lords and he’s the sameage as Blade(25). He’s a bit conceited, but he isn’ta bad person. He loves reading books,spending all

day in the palace library. He is very kind andvalues life the most. He secretly cares about hisbrothers, even if sometimes he insults them.He

doesn’t like to show his emotions thinking itwould be embarrasing for him to do so and thathe would probably look as stupid as Zack. Hecares for all his brothers but he mostly trusts

Blade. He sometimes likes to compete with Wynnin sword games. He can be charming and very

kind. He doesn’t like Wolf very much because ofhis behaviour. He thinks he’s plotting something.

He thinks the prophecy left by the goddess tothem is something stupid that he doesn’t bother

with. He is forced into this by his brothers though.He meets Luna at the ball, in the pallace garden.He thought that she is preety nice and loved her

interest for books and poems. He changes hismind thinking maybe it wasn’t so bad to come inthe human world to find a bride. He notices the

moon mark on her left arm and he knows hefound the girl he was looking for.

Wynn ValentineHe’s the Lord Vampire. He rules over the land of

the monsters. He is the oldest of the brothers,his human age would be about 27 years old. Heis very calm and understanding and he tries tomaintain peace among his brothers and among

the monsters of the land. He likes to see everyonehappy and getting along. He becomes sad if

his brothers fight each other. His emotions arehard to read,but usually Blade and Altair are the

only ones to know what he’s feeling and thinking.He usually has a sweet smiling look on his

face. He trusts his uncle and his brothers verymuch.

He meets Maia at the ball and he’s imediatelyenchanted by her kind and calm personality. He

is really happy to find out she is one of the maidensthey were searching for.

50

PROIECTE

Selphir-evil vampir that started the war-a cruel,evil,deceiving and power-hungry vampire-green eyes,dark red hair-has a daughter as evil as he is

Goddess Nyx

Vespera-Selphir’s daughter-green eyes,red hair-evil,deceiving,expert in black magic

Selphir-evil vampir that started the war-a cruel,evil,deceiving and power-hungry vampire-green eyes,dark red hair-has a daughter as evil as he is

Goddess Nyx

Vespera-Selphir’s daughter-green eyes,red hair-evil,deceiving,expert in black magic

107

Art Out Story

This is a specialnight for the

people of Crown Kingdom.It’s the Halloween night

and everyone has been invited to the king’s party.

They are all having a great time at the party.

But this is also a special night for another reason...only on this day creatures may come

visit our dimention.

108

Art Out Story

And it just happens that today...six vampires step into this world with a mission to

full�l before midnight...

Ah,�nally here.What a beautiful night it is.

109

I won’t go with you, but i’ll lead you to the pallace.I’ll be waiting here.

Yeah, let’s get this over with quickly...hope

everyone’s ready.

I’m all �red up about this.Can’t

wait to get myself a girl.

I’m not even interested in this nonsense.Why

do I have to go on this “bride picking”?I’d

rather be in the library reading a book.

Because the goddess said so.I don’t like this

either, but we have to.Let’s just �nish what we came to do without

getting in too much trouble.

Art Out Story

110

Art Out Story

At the pallace, at the entrance of the royal ball room...

Finally here...Ok, time for fun...

Whoa, this looks great...Look at all these

beautiful ladies....

Well, I’m going to explore....Just call me when it’s time

to go...

111

Art Out Story

That idiot is too

excited about

this...let’s hope he �nds a

good one...

Whatever, let’s just split and get this over with.I

want to go back in my library.

You’re right.Let’s split and

search for the ladies.

I’ll make a sign

when it’s time to

go back.

And that’s where it all began...

These vampires aren’t searching for just any ladies.The goddess of their world told them

that they should search for human girls on the

Halloween night, at the king’s party, that bear a

half moon as a birth mark on their body.

By choosing these ladies as their wives the god-

dess announced that they will save their already

crumbling world as the ladies posess some really interesting abilities.But

these powers need to be awakened �rst.

Their fate has been decided. End of chapter 1.

Halloween This is a story about a weird twist of fate, a story about girls that have a special mark and a story

about the vampires that search for them in order to save their world. It’s not only a love story, but also a horror story about stolen destiny and horrible monsters.

A few rules for anyone interested to work on this comic:- a chapter is about 5-10 pages long.

- it can be made in any style (manga, marvel, koreean, b&w, color) you choose. - do not change the pairs that I made

- you can add you own characters to the comic, but keep the main ones as they are - you can continue the action in the story as you imagine it

- the comic’s reading order will be from right to left - the comic must have a gothic athmosphere (refering here to the background places and clothes)

That’s about it.Good luck.

112

În acest moment particip cu lucrări la expoziția “Arta Contemporană “(artişti expozanți: Stefan Pelmuş, Ana Ruxandra Ilfoveanu, Marinela Mantescu, Ion Grigore, Florin Barză, Eugen Raportoru, Mihail Gavril, Carmen Vaideanu, Lucia Juncu, Alina Manole, Cozmin Movila, Adrian Socaciu, Mar-cel Chirnoagă şi Mihail Gavrilov) în foaierul Nova Building prin Galeria Elite Prof Art, în perioada 15.11. – 30.11.2011 şi la expoziția “Călătorind prin lume“, la Galeria Elite Prof Art, în perioada 12.11. – 26.11.2011, iar pentru sfârşitul anului pregătesc participarea la o expoziție de grup din sub-solul Cărtureşti, la ceainăria Arthur Verona.

IMPRESII – Jurnal în imagini

Expoziția de pictură “ IMPRESII – jurnal în imagini” semnată Alina Manole organizată de DanaArtGallery este găzduită de hotel World Trade Center, Pullman, centrul de conferințe în perioada 14 noiembrie- 15 decembrie 2011.

Prezentare expoziţie:“ IMPRESII – jurnal în imagini” deoarece chiar asta se întâmplă – inspirația, ideile vin din ma-

joritatea faptelor cotidiene. De exemplu seria cu păsări pe care o puteți vedea expusă la hotel Pullman în acestă perioadă, a apărut din invitația pe care am primit-o de curand de la o galerie de a participa la o expoziție de grup cu tema “Călătorind prin lume“ iar din momentul respectiv am început să mă gândesc ce ilustrează cel mai bine călătoria, iar răspunsul a fost- zborul aşa că am început să ilustrez ideea de zbor/ călătorie şi a apărut o întreagă serie de zburătoare. Ca o întâmplare amuzantă vreau să mai amintesc faptul că la scurt timp după ce am pictat un papagal în zbor m-am trezit că şi în realitate un papagal în zbor ne-a intrat pe geam, asemănarea dintre cei doi e izbitoare.Tot în cadrul expoziției deschise la hotel Pullman mai puteți vedea un panou dedicat autoportrete-

lor. Am început să abordez tema autoportretului încă din timpul liceului cand învățam să desenez anatomie, subiectul mi s-a parut foarte potrivit pentru tot felul de experimente aşa că am continuat cu autoportretele şi în timpul facultații şi la masterat şi după toate studiile universitare, chiar de curând am ales să încerc o serie de colaje la care am folosit de la fotografii până la tot felul de autoportrete – pictograme.

Vernisajul expoziţiei “ Impresii - jurnal în imagini” centrul de conferinţe hotel WTC / Pullman.

PUNCT. LINIE. PUNCT

114

Proiecte

Concept:Pictorul pune pe pânză “ impresiile ” sale.Expoziția propusă de mine adună o bună parte din preocupările pe care le-am avut în ultimii ani, ast-

fel vizitatorul poate parcurge traseul expozițional de parcă ar face o călătorie prin lumea aşa cum e ea văzută de mine. Subiectele pe care le abordez sunt diverse- fie ca e vorba de peisaje, flori, nuduri, teme alegorice din toate scot la iveală ceea ce mă impresionează, redau trăirile mele şi atmosfera specifică pe care mi-o transmite subiectul ales ; uneori pornesc de la un concept abstract şi îl redau prin ceva concret, sau dimpotrivă pornesc de la elemente clare şi încerc să extrag din ele esențialul care de multe ori se dovedeşte a fi destul de abstract ca abordare. Pictura este asemeni unui jurnal personal pentru ca artistul îşi deschide sufletul în fața pânzei şi în timpul creației reuşeşte de multe ori să se confeseze, să spună ceea ce simte.

ALINA MANOLEGrafic designer, membră UAP Urmează Liceul de Arte N. Tonitza şi apoi Universitatea de Arte Bucuresti, facultatea Design, special-

izarea Design Grafic (2003-2007). În perioada 2007-2009 urmează masterul, specializarea Design Grafic. Alina Manole face parte din noua generație în arta vizuală, devenind membră UAP din anul 2010.

Autoportret - colaj şi pictură pe pânză

115

Proiecte

EXPOZIȚIIExpoziție “Arta Contemporană “( artişti expozanți: Stefan Pelmuş, Ana Ruxandra Ilfoveanu,

Marinela Mantescu, Ion Grigore, Florin Barză, Eugen Raportoru, Mihail Gavril, Carmen Vaideanu, Lucia Juncu, Alina Manole, Cozmin Movila, Adrian Socaciu, Marcel Chirnoagă si Mihail Gavrilov) ) in foaierul Nova Building prin Galeria Elite Prof Art, în perioada 15.11. – 30.11.2011Expoziție “Călătorind prin lume“, la Galeria Elite Prof Art, în perioada 12.11. – 26.11.2011Expoziția “IMPRESII- pictura ca un jurnal“, la Ceainaria ceai et caetara din Braşov, în

perioada 24 octombrie – 22 noiembrie 2011

Expoziție “Alter Ego“, la Galeria Odeon, expoziție organizată de teatrul Odeon în parteneriat cu DanaArtGallery în perioada 5-26 octombrie 2011Expoziție “Culorile toamnei“, la Galeria Elite Prof Art, în perioada 28.09. – 14.10.2011Salonul național de artă plastică “ATITUDINI CONTEMPORANE” ediția a IV-a 2011 DEMER-

SUL LUDIC : Târgovişte: Teatrul Tony Bulandra 1apr.–15apr.; Hunedoara: Galeria de Arte 18apr.-11mai; Râmnicu Vâlcea: Galeria de Artă UAP Muzeul Judeţean 13-mai.–3-iun.; Buzău: Galeria de artă UAP “Ion Andreescu” 5-iun.–18-iun.; Brăila:Teatrul “Maria Filot-ti” 20-iun.–8-iul ; Tulcea: Biblioteca Judeţeană “Panait Cerna” 10-iul.–29-iul.; Iaşi: Galeri-

A piece of my world - colaj şi pictură pe pânză

Nud cu fundă şi mâini - acrilic pe pânză

ile UAP “Cupola” şi “Tonitza” 1aug.-10aug.; Curtea de Argeş: Casa de Cultură “George Topârceanu” 11-aug.–5 sep.; Slobozia: Centrul Cultural UNESCO “Ionel Perlea” 8 sep–30 sep.; Bucureşti: Muzeul Militar Român 1oct.-30 oct.Expoziție “Ferestre spre frumos“, la hotel Epoque, în perioada 20 iulie- 5 august 2011Expoziție “Salonul artelor“, la Galeria Elite Prof Art, în perioada 09.06. – 22.06.2011Expoziție de grup cu titlul “ Project: Human “, la Galeria Elite Prof Art, în perioada 25.05- 08.06

2011Expoziția de pictură în perioada 1-24 aprilie 2011 cu titlul “Simfonie de culori” , la ceainăria Ceai

et Caetera , BraşovExpoziția de pictură “OPEN 2011” , Alina Manole şi Daniela Zbarcea, organizată de DanaArt

gallery, la La Scena, în perioada 9 ianuarie- 20 februarie 2011Participarea cu lucrări la Târgul European de Artă Contemporană ST -ART 2010 din Stras-

bourg, Franţa ST -ART, prin DanaArtGalley, în perioada 25.11 – 29 .11.2010Expoziția personală de pictură “Nuduri Feminine” de la Teatrul Masca, în perioada 19.11-10.12.

2010Expoziție de instalație în « Magic Land » ( curtea Palatului Cantacuzino) din cadrul SIMN în

perioada 26-30 mai 2010Expoziția personală de pictură “ Tuşe primavărătice” de la Opera Naţională Bucureşti în peri-

oada 25 aprilie -7 mai 2010Expoziția de fotografie organizată de Danaartgallery la metrou: “Ipostaze urbane-Con-

traste” în perioada 20.03.-3.04.2010Expoziție de fotografie la Muzeul Naţional de Artă al României în cadrul concursului de foto-

grafie organizat de century 21:« România în Century 21. Arhitectura în România » in anul 2008Expoziție de pictură la Hotelul Elizeu anul 2007Expoziția de afişe “ Cinema iubit’’ editia 2007 din cadrul festivalului de film studenţescExpoziția de afişe “Books from Holland’’ de la Galeria GaleriaExpoziția de afişe “Ziua mondială a proprietăţii intelectuale’’ în sediul Ministerul Culturii

şi CultelorExpoziția de afişe “Târgul de carte Bucureşti 2005’’ la Galeriile 3/4 TNBExpoziția de afişe din cadrul expoziției “Cele mai frumoase cărţi din: România, Cehia, An-

glia, Germania, Elveţia’’ de la Galeria Nouă

www.alinamanole.wordpress.comFotografii publicate cu acordul Alinei Manole.

Balerina lebădă - acrilic pe pânză

Proiecte

117

Vultur - acrilic pe pânză

120

Proiecte studențeşti

In pielea lui Gregor Samsa

Se poate vorbi despre personajul creat de Franz Kafka precum fiind pur fictiv având în vedere sursele de inspirație ale acestuia - Jakob Wasser-mann şi Leopold von Sacher-Masoch, dar se pare că prozatorul a încercat mai degrabă o ilustrare fantastică a sinelui, din cauza insomniei de care acesta suferea. Motivul suferinței lui Gregor se suprapune cu viața aparent banală a lui Kafka, iar această transformare inexplicabilă din om în insectă, survine în urma mustrărilor de conştiința conform cărora ei devin inutili pentru familie, ba chiar mai mult, devin o povară. Simbolul gân-dacului, al insectei, în general are oînsemnătate negativă, fiind o imagine a anxietății, a fricii, a urâtului.

Metamorfoza abordată în lucrările mele are la bază concepția continuă a transformării, de aici simbolul cercului, al agoniei în cazul de față, continuu, ciclic. Membrele personajului pot face o trimitere la artiştii primitivi în ceea ce priveşte distorsionarea formelor, iar ideea de a păstra im-aginea figurativă a lui Gregor a venit in spriji-nul ilustrării acestuia în chip de martir. Tehnica aleasă este pointe sîche, iar imaginile alăturate nu provin, din păcate, în urma imprimării.Gravură format cerc – “Adaptare în spațiu în-

chis”Gravură format semicerc – “Martirul”

Daniela Buzganîn anul III, secția grafică,

profesor coordonator Ion Atanasiu


121

122


123


124


125


126


127

Concurs fotografia lunii

loculII

loculI

Concursul foto Art Out al numărului 9 via Facebook

Tema numărului: Măști, monștri și fantome

Începând cu luna august, Art Out organizează în fiecare lună concurs foto tematic, tema lunii corespun-zând subiectului dosarului tematic al numărului revistei Art Out din acea lună. Pentru o promovare cât mai bună, am

ales ca mediul în care să se desfășoare concursul foto să fie pagina de facebook Art Out.

Numărul de like-uri a determinat câștigătorii lunii, ale căror fotografii le vedeți mai jos. Concurs numarul 9 - câștigători:

Premiul I: Denisa ViașuPremiul II: Milu Moi

Fotografii publicate cu acordul auto-rilor.

Participă și tu! Uploadeaza fo-tografia ta în albumul lunii pe pagina noastră de facebook http://www.face-book.com/ArtOutMagazine, strânge cât mai multe like-uri și dacă te numeri printre câștigători, îți publicăm fotogra-fia în revistă.

Tema lunii decembrie: Visul unei nopți de iarnă.

Succes!

art out nr. 9

Documents