ARMELE ALBE OCCIDENTALE

SPADA ŞI SABIA

Cele două arme albe clasice, spada şi sabia, combină acţiunile de tăiere şi împungere.

Indiferent de tip, părţile componente erau: lama, talonul, garda şi mânerul. Mânerul se realiza din lemn sau os, îmbrăcat în piele, presată şi înfăşurată cu sârmă de oţel sau alamă.

Spada, din lat. „spatha”, indică o armă cu lama lată şi dreaptă, având două tăişuri. Spada clasică este o armă adaptată mai ales pentru tăiere şi fiind mai greu de mânuit pentru împungere.

În secolele XIV-XV, spada avea o formă bine definită, cu garda dreaptă, în formă de cruce, iar lungimea lamei era de cca. 110 cm. La capătul mânerului, exista un buton masiv, de formă discoidală, care contrabalansa, greutatea lamei, uşurând mânuirea. Spadele se mânuiau, în secolul XV, trecând un deget, sau chiar două deasupra gărzii, fapt pentru care apare şi un inel vertical, la baza lamei, pentru protejarea degetelor.

Au existat spade cu mânerul mai lung, numite de „o mână” sau „de o mână şi jumătate”. Ele erau folosite la început de cavalerie, ca spadă „de oblânc”. Mai târziu spade de mari dimensiuni, cu lama ondulată sau zimţată, era folosită de pedestraşi, ca săbii „de asediu” (ce puteau să aibă şi lungimea unui stat de om). Ele erau folosite şi în prima linie, pentru zdrobirea hampelor de lemn ale suliţelor inamice.

Sabia lui Ştefan cel Mare, de la Istanbul, Muzeul Topkapî aparţine acestui tip clasic. Era confecţionată din oţel de Toledo, are lungimea de 120 cm şi cca. 2,5 kg greutate.

În secolul XVI spadele devin mai uşoare, distingându-se tipul pentru tăiat de cel pentru împuns. Garda simplă, în formă de cruce, primeşte două inele suplimentare, pentru protecţie. Apoi, garda pentru protejarea mâinii capătă forme tot mai complicate. Apare şi contragarda, amplasată pe mâner, pentru protecţia suplimentară a degetelor. Greutatea de la capătul mânerului nu mai are forma de disc, ci devin poligonale, alungite sau ovale.

Talonul, ricasso-ul (cu marca atelierului)

1

Spada de cavalerie din sec. XVI avea lama mai subţire, dar mai lungă (cca. 150 cm).

Rapiera: spadă cu lamă dreaptă şi îngustă, cu unu sau două tăişuri şi gardă complexă ce acoperă pumnul luptătorului, ca o cupă ; denumirea provine din espada ropera = spadă de costum (span.). Ea a apărut la sf. sec. XVI, în Spania lui Carol Quintul, şi a fost folosită în întreg secolul XVII. Ea stă la baza scrimei de şcoală nouă. Cele mai vestite au fost rapierele de Toledo, Sevilla şi Solingen. Din rapieră derivă floretele moderne (model francez).

Sabia, este o armă pentru lovit şi împuns, cu lamă curbată şi prevăzută cu un singur tăiş pe partea exterioară a curburii şi cu  mânerul  curbat sau înclinat în sens invers curburii lamei.

Sabia de tip „Walone”, din secolul XVI, este modelul după care s-a dezvoltat sabia de cavalerie la sfârşitul secolului XVII şi în cel următor. Ea avea o lamă îngustă şi dreaptă. Garda acestei săbii era formată dintr-o placă cu perforaţii, completată de o contragardă în formă de reţea, care era fixată şi la capătul mânerului.

Paloşul, până şi sec. XVII era numele generic al unei spade de paradă. Avea garda în formă de cruce şi era împodobită cu aur sau pietre preţioase. Avea lama lungă, lată, cu un singur tăiş, fiind folosit la tăiere, nu la împungere.

Sabia curbată este considerată a fi de influenţă orientală. Modelul clasic este aşa numitul semsir (shemshir), o sabie de origine persană, cu lama încovoiată, lipsită de gardă. O variantă a acesteia este killy otoman, mai scurtă și puțin mai lată, cu vârful adaptat și pentru străpungere.

Spre sfârşitul sec. XVIII, forma săbiilor se alungeşte, mânerele şi capetele se subţiază, iar semi-inelele dispar. Astfel se ajunge la sabia de ceremonie din sec. XVIII, care făcea parte din şi ţinuta persoanelor civile, deosebindu-se radical de sabia de luptă. Săbiile militare au fost confecţionate în continuare după modelele comandate de armatele respective, reprezentând o categorie aparte.

Spada – spadasini („fantasini”); de fapt, spada era greu de mânuit!Muschetari, numele lor vine de la „muschete”, care erau arme de foc.Spadele de vânătoare.Daga, „cuţit de plăci”.Ceremonia instituirii unui cavaler, disciplinarea forţei. Sabia folosită

doar în serviciul suveranului.

2

Decapitarea, un privilegiu al nobilimii, o moarte onorabilă.

LANCEA ŞI SULIŢA

Contrar percepţiei încetăţenite, evul mediu nu a fost dominat de spadă ci de o altă armă: suliţa.

Lancea era o armă specifică a cavaleriei. Ea se compunea din vârf de fier şi din hampa din lemn de frasin. Vârful metalic avea o secţiune rombică sau triunghiulară, pentru a putea pătrunde armura adversarului. Pentru turnir, vârful din fier nu era ascuţit, având formă de floare (crin).

În secolul XV, pentru mai uşoara mânuire, lăncii i s-a adăugat o contragreutate la partea inferioară şi o apărătoare în formă de disc, pentru protejarea mâinii. Aceasta era lancea grea, abandonată în Franţa încă din 1605. În secolul XVII va fi înlocuită cu o lance mai subţire şi mai uşoară, în toate armatele.

Suliţa era arma întrebuinţată de infanterie, până la mijl. sec. XVII. Avea vârful din fier, în formă de frunză, şi o hampă mai lungă decât cea a lăncii de cavalerie, ajungând la 5-8 m. În secolul XVIII fierul suliţei era lung şi drept, ca o lamă de spadă. După e a fost înlocuită cu baioneta, suliţa a rămas doar o armă de paradă.

Halebarda este o armă de origine elveţiană, specifică infanteriei. Avea o lungime de cca. 2 m, fiind alcătuită din vârful metalic (cu secure şi vârf de suliţă) şi o hampă din lemn. Ea a fost răspândită pe scară largă în Germania şi Franţa încă din sec. XIV. Halebarda îmbină facilităţile suliţei cu cele ale securii de luptă, îmbinând acțiunile de lovire şi de împungere. Era o armă foarte eficace în acţiunea de agăţare şi doborâre a cavalerilor în armură de pe cai şi în scoaterea din luptă a acestora.

Pedestraşii elveţieni au rămas cei mai buni mânuitori ai acestei arme. Nu întâmplător eu au preluat serviciul de gardă al Papei, renumita Gardă Elveţiană rămânând până astăzi la Vatican. Ea se distinge prin frumoasele costume create de Michelangelo.

Halebarda a fost utilizată de toate armatele europene în secolele XV-XVI. După dispariția cavaleriei grele, în armură completă, de pe câmpul de luptă, halebarda sa menţinut doar ca armă de gardă. Din secolul XVII,când este transformată în armă de paradă, halebarda devine tot mai uşoară, iar partea metalică mai împodobită.

3