1. Vulpea

          Fiecare om, îmi spunea bunicul, când va ajunge în toamna vieții, ajunge, vrând-nevrând, la nişte concluzii, pe care nici chipul, nici suflarea, nici întreaga lui făptură nu ar fi semnalat-o, ca și celui căruia moartea i-a pătruns într-o bună zi în odaie și i-a înfundat pe cap căciula, spunându-i că i-a cam venit vremea. Păi nu-i așa? Sfinte Dumnezeule! Își face omul cușmă lungă de un cot, ca să aibă cu ce-și acoperi țeasta, mai ca lumea, dar dacă i s-a terminat fitilul la lampă și apoi amnarul, cremenea și iasca – cine, mă rog, asupra vieţii în general, asupra propriei vieţi, asupra impulsurilor şi-a sentimentelor care-au dominat-o mai poate scoate fluierul de la brâu ca să-i zică o bătută de-o să stea, fir-ar naibii, și chisnovita moarte, smerită ca-n povetsea lui Ivan Turbincă? Măi, măi!... Trece toamna și nici nu vom avea timp, cu bunicu’ ista, la așternut povestea în așa fel, ca pe la miezul nopții să mă treziți domniile voastre și să o iau de la început. Și apoi, câmpia română în amurgul toamnei e plină de poezie. Lanurile cu porumbul încă necules, perdelele înalte de mătură cu fructele arămii aplecate spre pământ ca o ploaie de artificii ascunzând privirii lacome tarlaua cu dovlecii mari şi albicioşi, şi soarele ridicat fercheş deasupra, toate astea dau încredere omului de la câmpie că iarna năpraznică va fi şi ea trecută cu mai puţine griji şi fac să i se strecoare în suflet nădejdea primăverii care o să vină. Într-o astfel de toamnă, dincolo de păduricea de salcâmi, undeva în câmpurile unde-şi aveau sătenii mei viile, bunicul mă luă, într-o noapte, să prindem vulpea care tot da târcoale coteţelor de găini din sat. Îşi instalase o colibă, undeva, la marginea viei sale, în plin câmp, unde pusese, ca momeală, câteva păsări jumulite şi nişte porumbei vii, legaţi de picioare cu un capăt al sfoarei ce se termina la câte un capăt de par. Fâlfâitul aripilor, făcute de porumbeii care încercau să se desprindă de parii de care erau legaţi, după spusele bunicului, puteau ademeni, în plină noapte, vulpea care bântuia prin acele locuri. Îmi era milă de porumbeii aleşi drept momeală, dar, aveam încredere în bunicul, că lucrurile nu se puteau termina prost pentru ei. La urma urmelor, ascunşi între pereţii colibei cu înveliş din paie, învelit în şuba bunicului, şi cu el alături, nu aveam decât a ciuli urechile, când la zbârnâitul porumbeilor (ce încercau să se desprindă din laţul strâns de picioare, după care imediat urma ecoul unui zbor frânt prin troienele de zăpadă), când la marginile lizierei cu salcâmi, dinspre care bănuiam eu, că are să se ivească vulpea. S-a gândit bunicul, că, totuși, trebuie să fie pe undeva pe lume dreptate, că dacă i-a promis bunicii o blană de vulpe, „Doamne-ajută”, că doar Domnul ce are a chibzui? Vine totdeauna, pentru fiecare, o vreme să stea pe un tron ca cel al împăratului. De ce n-ar fi răsărit un grâu de toată frumusețea și pe ogorul sufletului său? Apoi, nu ştiu câte nopţi s-au scurs fără să se întâmple mai nimic, doar urechile noastre, ciulite către orice zgomot, pot povesti. Închipuiţi-vă, în puterea nopţii, cum și spun bătrânii noștri, că nici greierii pe țarină, nu mai îndrăznesc să ţârâie, c-ar pica cerul pe ei, de atâta linişte, așa era de pustie stepa dobrogeană la sosirea toamnei. Aşa ar fi fost, dacă nu era și bunicul alături.

Altfel, mi-aş fi spus şi eu: Măi, măi!... ce de idei îi mai trec uneori, omului, prin minte. Nopţile alea au şlefuit câte ceva, printre gândurile copilului aflat atunci în pustia câmpiei dobrogene. Dar, cui îi păsa! Bunicul era alături, şi capcanele lui aveau să atragă vulpea către laţul ce i se întinsese. Într-o seară, pe când băteam cărarea spre locul nostru de pândă, am întâlnit un grup format din trei vânători. I-au arătat bunicului trofeele vânate în după amiaza acelei zile: câţiva iepuri şi o vulpe roşcată.          – Unde aţi vânat-o? a tresărit bunicul.          – Tocmai dădea roată viei dinspre păduricea de colo...”, au arătat vânătorii, cu palma îndreptată în zare.          Bunicul n-a zis nimic. A pipăit blana roşcată, apoi le-a urat drum bun:          – Rămâneţi cu bine!... Noi doi – arăta înspre mine – vom vâna, diseară, o vulpe aciuată prin aceste locuri. L-am privit cu mirare, în seara aceea, pe bunicul, întrucât se aşezase dinaintea colibei pe un braţ de paie şi nu mai avea chef să agaţe sforile la porumbei în parii înfipţi prinprejur. Nu pricepeam de ce bunicului îi pierise tot cheful.          – Nepoate! mi-a zis. Vulpea aia era trofeul visului meu, flacăra visului meu era... Şi acum nu mai înseamnă nimic. Privea în zare, de parcă ar fi văzut uliul care-i răpise visul.          – De ce, bunicule?          – Am văzut-o, ea era. În mâinile vânătorilor aceia. De acum încolo, visele, vor rămâne numai vise. Şi ne-am întors spre casă, dar fără trofeul unui asemenea vis la cingătoare. Abia atunci, acolo, am realizat că fiecare, undeva în adâncul sufletului visează să pună o fiară pe fugă, să o ajungă și s-o doboare cu mâna lui. Dar vine o batjocure, ca o pală de vânt, și totul sfârșește de parcă nici n-ar fi fost. Niște versuri, citite cândva, îmi șuierau ca vântul în firele de telegraf: „Au spus că după noapte vin zorii/ şi iubirea/ apoi./ Dar noaptea stăruie şi nu se luminează”.          Am mers, cu pași greoi către casă, de parcă ne-am fi cărat, unul pe altul, în spinare. Am găsit soba de chirpici, încinsă de la rădăcinile de floarea soarelui puse de bunica, că numai ce am și cârnit de-a curmezișul ei și nu după mult timp am adormit. Și am visat o noapte cu iz de basm. O lună mare și orbitoare se ridicase deasupra satului. Câțiva vânători porniseră, drept peste arăturile de toamnă, cu chiote și fluierături, gonind o vulpe roșcată, din a cărei mușcătură din jurul gâtului, făcută de câinii satului, curgeau picături de sânge. Apoi când au văzut că era pe moarte, s-au năpustit asupra ei cu ciomege și bâte. L-am căutat din priviri pe bunicul, dar nici el nu vedea frumusețea fâneței pe care căzuse vulpea, nici strălucirea ochilor ei atât de asemănători cu luna roșie de pe cer. Şi, noaptea aceea de demult, încă mai stăruie în mintea mea, cum cred că și luna mai stăruie în ochii stinși ai vulpii ucise.      

2. La răcoare

          Din afara zidurilor închisorii totul este acceptat ca o linişte benefică de toamnă. Zăngănit de cătuşe în noapte; unu-două ţipete rugătoare, dar care şi-au pierdut de mult credinţa, la 30-40 minute distanţă; vânătăi apărute peste noapte; priviri temătoare sub patronajul privirilor ucigătoare... Reţeta sigură pentru o aparentă viaţă ideală de familie de după gratii. Dacă auzim mai multe cătuşe acolo înseamnă că suntem mai în siguranţă aici? Unde se termină acolo şi unde începe aici? Ore de ieşit în curte, ore de masă, ore de somn, ore de sport... Toate însumând nişte ore de viaţă sau de moarte, adică ore de luptă neîncetată. Omul nostru, înainte de a primi paşaport de condamnat, s-a plimbat într-un alt cerc. Credea despre sine (o fiinţă lungă cât trei picioare şi slabă ca un praz încălţat în măsline) că e un om mare şi privea lumea de parcă ar fi fost călare pe calul lui Mihai Viteazul, despre care era sigur că auzise ceva. Mergea agale prin faţa vitrinelor de pe Calea Victoriei încărcat de pungi, măturând cu paltonul călduros frunzele aduse de vânt din parcurile din apropiere. Parfumuri scumpe îi serveau pe post de mască de oxigen împotriva mirosului de urină de pe stradă. Încerca să evite din reflex, cu pantofii săi de firmă, dârele ce se prelingeau de pe trotuare pe stradă, ca mai apoi, în faţa unui canal puturos, să se unească. Minunată lecţie de geografie! Pe stradă, povestea Deltei Dunării, de la izvorul Dunării şi până la eliberarea în Marea Neagră, era exemplificată pentru orice doritor într-un mare atlas cu poze. Aceleaşi mizerii defectuoase îi strâmbau nasul într-un alt mediu, dar aici unde îşi petrecea o mare parte din viaţă, pe unde îşi făcea plimbările de seară încă de când nu se putea lega singur la şireturi, aici unde se întâlnea cu fiinţe asemănătoare lui, unde se strângeau în braţe şi luau parte la, poate, unele dintre cele mai intime întâlniri ale lor, îi păreau perfect normale, naturale aş putea spune, la fel ca degradarea mamelor cu prunci în braţe, cerşind pe la colţurile străzii, bătrânii degeraţi de frigurile iernii sau de cele ale regretelor şi vinovăţiei, mirosul de groapă comună de la marginea oraşului, asfaltul zgâriat de unghiile foamei, bălţi de lacrimi de copil mutilat de voie, de nevoie, de forţe cunoscute ca mamă şi ca tată sau de forţe necunoscute (pentru a-i provoca ceva trecătorului: silă, dezgust,milă şi astfel să întindă o mână parfumată, încărcată cu vreo doi bănuţi şi, bineînţeles, la o distanţă potrivită pentru a nu lua cine ştie ce microbi), câini flămânzi gata să îşi devoreze şi vecinii de carton, şobolani nervoşi, scuipând în stânga şi în dreapta, că trebuie să-şi împartă tenebroasele case cu vieţuitoare care până atunci se fereau de ei… toate acestea şi altele pe care le-am trecut, probabil, şi eu cu vederea , par ceva normal în închisoarea noastră, iar dacă un gând de omenie dă semne că se trezeşte este înăbuşit şi supus să accepte o normalitate dictată. Îi plângem de milă unui condamnat pe (ne)drept, dar rămânem insensibili în faţa sutelor de vieţi alunecate la picioarele noastre,

pofticioase la covrigul din care muşcăm nepăsători şi, mai mult, suntem resemnaţi în faţa propriei sentinţe. Primind paşaportul, ex-omul nostru şi-a schimbat doar hainele , iar la întâlniri a fost pus într-o altă funcţie. Aceleaşi locuri murdare prin care să se plimbe, acelaşi aer curat de respirat în curte, aceleaşi priviri moarte pe podeaua rece şi umedă, acelaşi râs batjocoritor al celui care se ştie ocrotit. Se luptă în continuare pentru viaţa lui, pentru o moarte “demnă” , mâncare, somn sau procesele de micţiune. Îi pare o luptă crâncenă când el până atunci luptase doar pentru ban, iar celelalte veneau de la sine. Deşi există aceleaşi legi peste tot, aici este mai important codul bunelor maniere care trebuie respectat cu stricteţe. Nu contează cine ai fost, cine ai crezut că eşti, dacă te-ai redescoperit, cât ai luptat, cum ai luptat, nu contează nici măcar dacă mai respiri la sfârşitul unei zile. Eşti definit printr-un număr de pe uniformă, căruia, cu timpul, i se şterge şi cel mai accentuat contur al feţei, devenind asemenea frunzei pe care ai călcat la capătul aleii – zdrobit sub greutăţi necunoscute, lipsit de identitate. Luptele date de-a lungul vieţii te duc în locuri din ce în ce mai strâmte (natură, corp uman, clădiri, birouri,maşini, celule, sicrie) din care vei simţi toamna târzie din ce în ce mai aprig.

3. Labirinturile mele autumnale           Mirosurile toamnei sunt împrăştiate peste tot. Îţi vine să muşti din toate fructele, îţi vine să cânţi toate romanţele şi Doamne, câte nu-ţi mai vin! Se pictează alte tablouri, folosind aceleaşi nuanţe şi pinacoteca se îmbogăţeşte cu opere de recunoaştere universală. Am impresia că frunzele îngălbenite foşnesc în do major şi-mi impun ascultare. Mă supun şi îngân şi eu tot ce mi se oferă. Urmăresc solfegii noi sau poate vechi, dar cine mai ţine seama de ceva, în acest iureş al unei astfel de toamne. Crengile copacilor se dezgolesc pe muzica lui Vivaldi, iar noi, privitorii admirăm nuduri superbe, cu gânduri duse fiecare pe unde putem.          – Hei, tu frumoasă doamnă, mă răsfeţi cu culori sau cu mirosuri?          – Îţi dau tot din slava bogată a anului! Bucură-te, încântat să fii în toate anotimpurile! Din blândeţea mea, nu opresc nimic, cadouri fac şi avut vreau să fii.          – O să-ţi scriu un poem şi-n pragul iernii, te rog, să-l citeşti numai tu!Am conspirat şi contemplat aşa cu doamna toamnă, până când culorile s-au transformat în griuri şi noaptea în interminabilă. Visam în arămiu şi rubiniu, culegând ultimile stele căzătoare.Nu ştiu de ce prevăd păreri de rău, la gândul că minunata mea doamnă îşi va încheia existenţa cu o fulguială, aşa ca o bătaie de joc aerian, umilind frunzele

roşii, galbene şi încă altele puţin verzui. În grădinile golaşe, piramidele din coceni tronează semeţe şi îngână sunetul vântului nebun de fericire.          – Toamna mea dragă, ştii unde sunt poeţii plecaţi? Nu găsesc niciunul să-ţi cânte-n poemele lor frumuseţea, începând de dimineaţă şi terminând tocmai în zori.          – Or fi şi ei obosiţi de la strânsul strugurilor! Când dă mustul în fiert, trebuie degustat şi cine este mai priceput decât poetul? Cântă toţi, acolo, bucurându-se!          Nu se face mustul vin,          Vă spun eu, aşa încet,          Dacă nu e descântat,          De vioară şi poet.          – Dar de pictori, ce ştii?          – S-au dus după culori, căci... întrecându-se cu mine, li s-au cam terminat!Şi când or să vină, o să le spun aşa:          Dragii mei, o să vă pun din nou la încercări,          Să văd şi-acum de-o să mă întreceţi cu pictura,          Căci  am adus culori din alte zeci de zări          Şi pensula v-o rup, de nu, cu vin vă închid gura!          – Şi vioriştii, de ce nu sunt pe aici?          – Se odihnesc, deseară avem concertul pentru must, dovleac şi pastramă de oaie.          – Ah! Ce vremuri, doamna mea! Mă scutură realitatea şi-mi duc mâna la tâmplă, pipăindu-mi firele albe de păr, altădată în culoarea frunzei tale.Acum...anotimpul toamnei, cu ceţi groase şi pătrunzătoare în om, în anul acesta, văd că are o altă preocupare. Acceptă soarele să stea mai mult pe pomi, pe oameni, pe arături, pe păsări, pe cer, într-un cuvânt este îngăduitoare.          – Şi desfrunzitul copacilor mi s-a părut mai întârziat, de ce toamnă, dragă?          – Am îmbătrânit şi eu, mă mişc greu, mi-am cam pierdut imaginaţia şi vă las pe voi, oameni dragi, să faceţi ce vreţi.          – Lasă-ne! Ne bucură cum vântul în infirmitatea lui, abia atinge crengile copacilor şi-avem timp ca mirosul strugurilor, să-l savurăm pe îndelete, apoi să avem grijă de pere, de mere roşii... Ei! Cum ai tu grijă de noi!Numai soarelui singuratic şi extrem de binevoitor priveşte lumea de sus.          – Îmi pare rău, că se sfârşeşte sărbătoarea verii. Dar, mai rău îmi va părea că tu, soarele meu frumos în curând vei sta ascuns după norii morocănoşi, nelămurit de ce a trecut atât de repede vara.          – O să fiu un soare supărat, dar la gândul că imediat o să vină primăvara, îmi va fi scurtă tristeţea.          – Atunci, să ne întindem palmele şi frunzele din cerul mirat, să cadă ca ploaia grăbită.Mi-a trecut vara printre degete şi nu mi-am picurat în suflet destul asfinţit şi nici răsărit, doar lacrimi pure din sufletul meu, întru trecerea timpului hain. Mă-

mbrac în catifeaua  cătălinelor şi împreună cu dorul din fotografii, urc dealul speranţelor, spălat în ultima vreme de atâta ploaie de gânduri.          – Te iubesc, toamnă! Nu lua în seamă, tânguirea mea de om cu inima-nlăcrimată. Mă rog, să te prind coborâtă peste munţi şi câmpuri şi la anul.          – Ce spui, mă aştepţi?

4. Toamna papagalilor             Ce frumoasă e toamna aceasta cu infinite nuanțe policrome si provocatoare pentru artiști! Un duș fin pudrează iarba cu stropi minusculi trimițîndu-ne în bibliotecă pentru că iarba oricum nu mai crește ca să-i urmărim foșnetul ori să-i simțim mângâierea sfioasă de câte ori o cercetăm curioși sau doritori de senzații ecologiste. Copacii bătrâni se eliberează de povara frunzelor pentru ca va veni iarna si o pătură de omăt va fi în mod paradoxal mai călduroasă. Cei tineri mai cochetează dansând unduindu-se în bătaia vântului și renunță greu la frunzișul ce le conferă eleganță și flexibilitate. Se anunță eclipsă totală de prețuri și valuri de ploi de metafore–n concurs. Papagalii sunt penibili în campania electorală - fiind toamnă culorile lor sunt palide, dar orgoliul lor e prea mare ca să mai observe, iar aplaudacii lor orbiți de interese nu o fac nici ei. Uneori o ceață misterioasă îmi ascunde temporar orizontul și nimic nou nu pare să urmeze, dar nu se știe niciodată. La cramă vinul fierbe în butoaie șoptind poveștile cutremurătoare ale genezei care pe cunoscători nu-i deranjează, prefigurând arome subtile si fine desfătări viitoare. Ce mai contează agitația unor papagali coprofagi? Toamna-i frumoasă și veselă sub semnul lui Bachus! Tescovina șugubeață e și ea o precursoare a optimismului. Cine a văzut acrobația frunzelor de stejar din înaltul cerului spre pământ și baletul sincron al pomilor dintr-o livadă pe fundalul cerului albastru si al pădurii galben-arămii din zare nu mai poate fi întinat. Las bancherilor grija managementului incertitudinii și-mi permit să fiu atent mai mult la transformările cromatice ale peisajului decât la psittacines a căror bălăcăreală nici măcar nu mă distrează. E totuși toamna lor, dar ne mai rămâne și nouă câte ceva. Totul e să nu interferăm cu ei și să transformăm în metafore aroma aspră a mustului limpede și rubiniu, tânăr agitat și neliniștit ce vrea să ne binedispună ca să-i păstrăm o amintire plăcută până va ajunge la maturitate când ne va stimula imaginația și ne va impulsiona creațiile. Ce să facă bietul poet cu muza adormită-ntre butoaie?                   – Sfințește părinte odată zaibărul și slobozește-l spre degustare! Bacantele așteaptă deja semnalul. Misterele dionisiace așteaptă să fie explorate!

5. Prizoniera toamnei               – Știi că la Muzeul Toamnei se întâmplă fenomene fantastice?            – Cum așa? se miră David, în timp ce schița un desen cu mulți cocori. Își ridică privirea, dorind să dea importanță cuvintelor mele, deși îl pufni râsul.            Abia trecuse de amiază, iar cerul se înfuriase, răspândind fuioare cenușii. Vântul le fugărea trufaș, lăsând impresia că vrea să le facă în ciudă. Pete vineții se cuibăreau în hamacul culorilor mai puțin răsfățate. Începuse să-mi fie frig și mi-am încheiat hanoracul. Am măsurat terasa în lung și-n lat, cu brațele încrucișate. Din când în când îl priveam pe furiș. Părea concentrat asupra pânzei de parcă o spărgea și o cosea cu fire asortate. Uneori înclina capul, schimbând unghiul. Îl înclinam și eu. Din tablou se revărsa un pârâu. Mă repezeam să-l strâng, dar cel mai bine îl înfășuram ca o binecuvântare…            – Vreau să înțeleg ce e dincolo de imaginația pictorilor, deci, și a ta!            – Ei, e lumea în faze speciale, mi-a răspuns, dând drumul unui cocor spre vârful unei păduri de brazi.            Eram pe terasă. Îmi plăcea să stau lângă David ore întregi, să-i urmăresc privirile cum alunecă pe șevalet, să-i las gândurile să se rătăcească fiindcă totdeauna cerea timp în care să-și coordoneze inspirația.            – Hai, mai așază un cocor acolo, și îi arătam cu degetul o pată verde-închis, de parcă aș fi dorit să mă pun bine cu acest anotimp în care fiecare suflare își deretică prin hambarele sinelui.            – Acela are mai multă lumină, dar e marginalizat de crezul care clocotește în strâmtoarea de după-amiază.            Nu înțelesesem nimic, dar nici n-am cerut explicații.            David își ridică privirile de pe schiță și surâse.            – Ești acolo, femeie-cocor, dacă asta vrei să afli. Te vei învârti în jurul lunii. Cum mai știi tu să străbați cerul cu pacea, fie și numai într-o singură aripă, ciugulind cămașa norilor…            Nu l-am lăsat să continue.            – Știi că muzeul de toamnă e abstract? File suprapuse, cataloage strident împăienjenite și un coordonator excentric. La noapte aș vrea să-l vizităm.            M-am apropiat de el și l-am sărutat. Îmi dăduse de înțeles că dincolo de lume e un mister pe care vrei să-l păstrezi în căni de lut, să-l faci să te caute, să se înfurie, să-l înnebunești.*****            Trecuse de miezul nopții. Strada sfida întunericul și împărțea bacșiș ploii. Aveai senzația că are un singur sens, nu-l puteai devia, însă puteai fi trubadur ori un semn de trecere pe tabla unui începător de exerciții nautice.            David râdea și-mi povestea că de mic a știut să-și fixeze talpa într-o evadare specială. Mă enerva cumva. Subestima dorința mea de a fura puțin aura artiștilor și de a marca doar copacii care-și vor fi încuiat ozonul într-o nucă.

            Ușile erau larg deschise. O mulțime de admiratori, ca o mare de somnambuli pretențioși. Ne-am amestecat printre ei. O senzație plăcută îmi cuprinse inima. Tabloul lui era acolo. Pe simeze și pe terasa noastră de acasă. Același. Neterminat. Numai că aici era un fel de rege și mă chema. Avea o creangă dezbrăcată și un pârâu șugubăț peste care se pălmuiau, de zor, așchii de ceață.            De cum l-am zărit am zis că-i al nostru. L-am prins pe David de mână și am pătruns în acel cadru. Am dat de un mic imperiu, ușor dezordonat, și o avalanșă de frunze bătrâne. Am intrat în ele până la gât. Înotam împreună, căutând un deal ceva, să ne ducă în cârcă.            Pentru că citisem destul despre scriitorul anonim, l-am invocat ca pe un idol. Știam că hrana cea mai gustoasă e la masa lui. Și, tot acolo, o cutie cu zăvoare. Trebuia doar să ghicești codul și să ai norocul de a se declanșa faza lunii pline, în pieptul tău. În schimb, puteai risca să te tratezi cu leacuri amnezice.            Apoi am întâlnit un fenomen al fântânilor. Toate erau pline, unele cu senzații domnești, altele serveau vin la crâșmele inimii, iar câteva erau împletite cu fire de borangic. Așa e, va să zică, în mintea artiștilor! Mâna lor poate fi sărutată cu plecăciune, e un fel de baghetă. Dacă ai norocul să te atingă, înseamnă că un înger ți s-a așezat pe umăr. Eu am avut. Mi-era foame pentru că toți cărturarii erau flămânzi. Mi-era seară pentru că toate malurile își înălțaseră gâtul să fure bruma de pe cugetul omului simplu. Mi-era toamnă pentru că lăsasem corabia inimii în derivă și lovise un colier de stânci. Dar aici nu era vreme pentru orânduieli. Toate se petreceau prin prisma unei căderi din turnul penultimilor cascadori. Până și albinele glumeau pe seama uimirii mele. Sculptau în trunchiuri de copac și își instalau stupii acolo. Făceau parte, desigur, din compania lui David. Începusem să cred că, într-o altă viață, mă voi naște înainte de eclipsa cu efect de bumerang, din care vor fi plecat, acum, cocorii…            David se înțepase într-un ghimpe. Șchiopăta. Soarele își întinsese aproape tot arcul. I-aș fi pus un lanț, să-l dau mai încolo, să mă furișez în rândul întâi ori de câte ori vreau să discut despre discul de platină al imaginației brute.            – Să ne așezăm, m-am adresat lui David.            Imediat se pornea un loc arid, de parcă ar fi fost desțelenită o grădină antică. La câțiva metri de noi patrona un lac și el pictat cu talent. Deodată, am făcut ochii mari. Din apă se ivi un trup de femeie. Pe brațe ducea un paner cu inițialele mele. În coș - câteva gutui și o hârtie mototolită pe care cineva scrijelise ceva: prizoniera de toamnă a evadat?!            Era tânără și o invidiam pentru asta. Stăpână pe gesturi, se apropie de David:            – Ai aici zarul pe care mi l-ai dăruit în târgul dintre anotimpuri. Și cele două monede din care ai alungat pajura… Apoi, îi întinse mâna. David o prinse fără ezitare. Aveam impresia că e o strângere reciprocă, simțeam asta. Doamne,

am zis, de ce privirea mea cade ca o binecuvântare peste ei când aș putea să ridic un zid astfel încât ea să rămână de partea cealaltă?            Pe ușa unei colibe apărută de nicăieri se zărea focul într-o vatră. Asta îmi mai trebuie! Poate e și o cană de vin, ceva, acolo! Când am privit mai bine, rochia tinerei era la fel cu rochia mea. Pe ea se așeza mai bine, dar și eu o purtam cu mândrie. Abia atunci am realizat că mi-era frig. Chipul lui David se lumină dintr-odată. Îi căuta privirile, parcă se temea să nu dispară, iar ghimpele acela i se mutase în inimă.            – Te doare? l-am întrebat.            Nu mi-a răspuns.              – Te doare? l-a întrebat și ea.            – Rău, a zis.            Apoi s-a îndreptat spre mine. Am numit-o femeia fără nume. Avea privirea senină și i-am zărit ceasul de la mână. Mi-am amintit că și mie îmi dăruise tata, demult, unul asemănător. Un fior îmi trecu prin inimă. Ceasul meu dispăruse. M-am fâstâcit și nu am îndrăznit s-o acuz de nimic.            – Dar pe tine te doare? a mai zis, privindu-mă în ochi.            – Eu am lăsat durerea la intrare, știi… e ca la circ, cred că sunt fericită.            – Lasă asta. Spune drept: cine a lăsat poarta deschisă și de ce? Tu m-ai chemat, nu-i așa? Îți eram datoare dintr-o primăvară în care ai investit în mine.            Amândoi mi-erau dragi. Aveam impresia că o diademă se tot plimba pe deasupra lor. Îi vedeam bucurându-se și le trăiam bucuria. O vedeam alintându-se și o admiram, o simțeam trădându-mă și eram convinsă că David îi aparținuse de-o viață.            Brusc, se făcu dimineață. Soarele se răsfăța, frângându-și razele de stânci. Se zăreau carele cu mere traversând dealuri și viile golașe amestecându-și corzile ca un cântec de bețiv. Un câine ciobănesc își plimba mioarele, iar sus de tot, la poalele cerului, câțiva ulmi își verificau înălțimile. Pădurile făceau inventarul vreascurilor și al noilor chiriași. Am făcut stânga-mprejur și m-am frecat la ochi. David dispăruse. Nici tânăra aceea nu mai era.            Am început să-l strig. Vântul se arăta distrat și o mulțime de castane se agățaseră de rochia mea. Mirosea puternic a crizanteme, însă nu le zăream.            După câteva minute, din pragul colibei, a apărut ea.            – Du-te, mi-a zis, te așteaptă!            – Dar e al tău, am replicat, eu împletesc coșuri pentru ghebe, știi câte încap în toamna mea?            – Ai plâns. Șterge-ți ochii. David e al meu numai în fotografiile cu parfum de ieri, al tău e în cea mai adevărată secvență a inimii, iubirea. Întinde mâna!            Am întins-o.            – Vezi? Linia vieții mele se prelungește în palma ta, mi-a zis,  crezi că poți sărăci doar pentru că i-am mai făcut, o dată, cu ochiul?            Am început să râd:

            – Stai, învață-mă să zâmbesc și eu ca tine.            – Cum? Ai uitat? Așa l-ai cucerit pe David. M-a iubit pentru asta, te iubește pentru că ai știut să-i împlinești existența. Inima nu are toamnă. Dacă ai știut să contabilizezi bine toate culorile, îți poți hrăni sufletul cu ele de câte ori vrei. David e autograful vieții tale. Nimic nu poate fi mai adevărat decât încrederea că-ți aparține, că nicio nuanță nu poate fi falsă atâta timp cât punctele cardinale le-a învățat pe de rost.            Apoi dispăru, odată cu lacul din care venise.            David mă îmbrățișa și râdea. Știa că port în piept un crez uriaș. Din când în când mai creiona câte o stare și îi dădea strălucire.*****            Toate diminețile mele sunt la fel de brumate. Cei mai frumoși ani locuiesc în preajma muzeelor. Au curte comună și o ieșire pe deal. Ascult cerul cum își duce rugăciunea prin cristale de suflet, sunt fan al albumelor cu frunze de stejar. Dacă îți voi povesti, cititorule, că port cămașa de anul trecut, să mă crezi. Înseamnă că nu am terminat de țesut…

6. Frunza                   „Bine ați venit dragi copii! Mă numesc Frunză Cătălina și vă promit că patru ani vă voi îndruma primii pași pentru a deveni oameni adevărați, oameni buni”. Da! Acesta a fost primul discurs pe care acum patruzeci și doi de ani l-am rostit în fața primei mele generații de elevi. Și timp de patruzeci și doi de ani mi-am ținut făgăduiala. Iar acum... acum mă aflam în imposibilitatea de a-mi duce munca până la capăt.          Acestea erau gândurile care îmi treceau acum  prin minte și aveam aceeași stare de neputință și enervare care mă stăpânea de atâtea luni. Am aflat cu stupoare că inspectoratul mi-a respins cererea de a continua, considerând că sărăcesc bugetul statului dacă iau și salariu și pensie sau că mă îmbogățesc ilegal.          Priveam pe geam la copacii din fața casei, priveam la frunzele galbene care se desprindeau și eram dezamăgită, parcă trădată. Pentru mulți, azi era prima zi de școală dar pentru mine urma să fie ultima. De mâine gata, pensionară cu acte în regulă. Toamna aceasta avea pentru mine două sensuri...          Sunetul strident al alarmei mă făcu să tresar. Îmi spunea de fapt că trebuia să mă scol și să încep programul de dimineață. Pașii mă purtară din obișnuiță în bucătărie. Am luat instinctiv ibricul și am turnat apa, zahărul și cafeaua. Mă uitam pe geam și încercam să-mi imaginez ce le voi spune copiilor. Cu siguranță vor considera că i-am abandonat. Vor crede că i-am părăsit. Deși purtată de gânduri, am luat cafeau la timp de pe foc. Mi-am turnat-o în ceașca dăruită în primăvară de copiii mei. ”Cea mai bună mamă”, așa scria pe ea și pentru mine,

ei chiar erau copiii mei. Niște colegi răutăcioși, mi-au spus că nu au găsit ceașcă dedicată învățătoarei. Dar erau aceiași colegi după care o să-mi fie dor în scurt timp. Știam că de mâine totul se va schimba. Nu-mi făceam griji pentru cum o să mă descurc financiar. Chiar dacă salariul urma să fie mai mic, felul meu cumpătat, mă v-a ajuta. Singurătatea... Da, asta da. Poate că asta va fi cea mai mare povară. Am însă o grămadă de proiecte pe care voi avea timp să le duc la capăt.          Am făcut repede un duș, lăsând cafeaua să se răcească. Din oglindă, chipul blând mă privea încercând să găsească o soluție. Am dat din umeri. Nu! Nu aveam nici o soluție. Degeaba te uiți la mine cu ochii tăi albaștri. Mai bine așează-ți părul alb. Nu ar fi frumos ca în această zi, să fii altfel decât până acum. Ai fost toată viața o damă elegantă și aranjată, cu stil. Mulți nu înțelegeau cum de nu te-ai căsătorit. Nu știau, că pentru tine dragostea a  murit în tinerețe, lăsând sufletul gol. Apoi ți-ai dăruit sufletul generațiilor de copii. Rând pe rînd, din mîinile tale au ieșit oameni. Te mândrești cu ei. Majoritatea sunt acum la licee sau facultăți, sau sunt deja oameni mari cu copii. Indiferent ce sunt, au devenit în primul rând oameni adevărați, așa cum ai promis. Hai, nu te mai uita atât la mine și du-te și bea-ți cafeaua.          Cred că am întârziat cam mult în baie. Cafeaua s-a răcit. Nu-i nimc de-abia nu mai fac riduri. Am destule. Cu ce să mă îmbrac? Cum cu ce? Bineînțeles, costumul cel nou. E o splendoare, doar de asta l-am cumpărat. Se uită în oglinda din dormitor. Mmm, nu. Parcă îi lipsește ceva. Mai bine iau rochia roșie de lurex. Nu. Nici asta. Parcă e prea... nu știu cum. În fine o să iau sacoul negru cu o bluză frumoasă pe dedesubt. Poate cea roz. Ba nu. Nici asta nu se asortează îndeajuns. Uite: Asta albă e perfectă. Are și nasturii asemănători cu fusta primită... da tot primită. Dacă asta-mi place... Și costumul care l-am cumpărat săptămâna trecută îmi place dar parcă nu-mi vine să-l îmbrac azi. Le voi arăta tuturor o față veselă. Nu trebuie să se știe ce este în sufletul meu. A venit toamna dar și toamna poate fi un început, nu numai primăvara.          Stau ca o aiurită și mă moșcăiesc de parcă nici nu-mi vine să mă duc la școală. Hai, zâmbetul pe buze și dă-i drumul, altfel ai să întârzii. Ar fi culmea, patruzeci de ani nu ai întârziat și acum să o dai în bară.          Viitoarea pensionară închise ușa cu grijă. Își aranjă gulerul și coborî atentă scările din fața casei. Ar fi trebuit să schimbe ochelarii dar se amăgea singură spunănd că vede perfect cu ei.          Aerul de dimineață al toamnei îi mângâie fața nefardată. Nu-i plăcea să se fardeze. O făcuse foarte rar. Nu avea de ce să ascundă ridurile care săpaseră la colțurile ochilor.          – Bună dimineața, doamna învățătoare!          – Bună dimineața, Emil. Doamna Caragea, bună dimineața! Gata, gata?          – Gata, doamna învățătoare, gata. A-nceput școala.  

          – Bine, Emil. Ne vedem în clasă. Ceremonia de deschidere a fost anulată din cauza firmei care se ocupă cu renovarea școlii. Veți intra pe la profesori în școală.          Copilul se îndepărtă dar tot îl auzi spunându-i mamei parcă avînd în glas o dojană:          – Ti-am spus mamă, că nu ne părăsește? Ți-am spus. Vezi că am avut dreptate?          Îi venea să se întoarcă, să-l strângă în brațe și să-i spună că dacă pleacă nu e vina ei. Alții au hotărât asta. Alții pe care și ea i-a votat. Dar învățătoarea merse mai departe. Trecu prin parcul din apropierea școlii. Deja se auzea hărmălaia din apropierea ei. Era același zumzet din fiecare an, același zumzet pe care n-o să-l mai audă sau pe care n-o să-l mai simtă în același fel.          Privea copacii de parcă acum i-ar fi descoperit.Mai aveau încă frunze, deși multe erau deja picate pe trotuarul proaspăt asfaltat. În suflet o podidea plânsul, dar în privire avea un zâmbet cald. Și-adusese aminte cum în primul an, un copil mai șugubăț spusese că el n-are ce să învețe de la o frunză... Și toți au râs. Dar au plâns apoi când s-au despărțit de ea...          Intră în școală, salută colegii de parcă ar fi fost o zi obișnuită. Toți știau. Își luase deja la revedere în vară, când sărbătorise intrarea la pensie. Dar știau că azi, urma pentru ea, să fie cu adevărat ultima zi.          Luă catalogul clasei a patra A. Știa că nu va avea nevoie de el. Oricum îi știa pe de rost conținutul, de la Alupoaicei la Zainea. Erau copii minunați, talentați. Majoritatea erau copii de țărani. Unii ajutau în gospodărie la culesul recoltei, la îngrijitul animalelor dar niciodată nu lipseau de la ore. La început da, însă de fiecare dată, rezolva această problemă.          Ajunsese aproape de clasă, unde un domn mai în vârstă aștepta, alături de un tânăr. Ultimul avea un frumos buchet de trandafiri. Erau florile ei preferate.          – Aaa! Domnul Ganea, ce surpriză frumoasă. Cât mă bucur să vă revăd. Nu-mi spune că el este Mihăiță.          – Bună dimineața, doamna învățătoare! Da, el este... Mihai. Băiatul meu.          – Bună dimineața, doamna Cătălina. Eu sunt Mihai Ganea și ...          – Încântată să te cunosc Mihai. Lasă că vorbim după ce strigăm catalogul.          Din spate, un domn la fel de în vârstă ca și Cătălina, se grăbi să îi ajungă înainte de a intra în clasă.          – Bună dimineața, Cătălina!          – Bună dimineața, domnule director! Așa repede în inspecție?          – Nu, Cătălina. Voiam să-ți prezint pe Mihai Ganea, tânărul nostru dascăl. El va prelua clasa a patra A. Dar văd că deja am ajuns târziu.          Cătălina rămăsese pentru o clipă înmărmurită. Nu îi venea să creadă ce spunea domnul director, deși acesta nu glumea niciodată. Nici măcar la petreceri. Era un om prea sobru pentru a face glume.          Da, așa era. Copilul fostului elev urma să preia clasa și Cătălina avea în inmă un sentiment confuz. Îi părea rău că nu poate preda și anul acesta, dar

gândul că un tânăr, așa cum fusese și ea acum patruzeci și doi de ani, va prelua munca ei, că acest  tânăr este și copilul unui fost elev, îi umplea pieptul de mândrie.          Au intrat în clasă, unde spre surprinderea ei, pe lângă copii așteptau, parcă la fel de cuminți, douăzeci de oameni maturi. Erau toți, elevii ei din primul an, cărora le predase la această școală. Toți cu un trandafir în mână, așteptau parcă plini de emoție. Printre ei se regăsea și directorul inspectoratului județean și el un fost elev.          Cătălina îi privea și nu îi venea să creadă. O podidiseră lacrimile pe care cu greu reușise până atunci să le oprească. A vrut să spună ceva însă ușa se deschise cu putere.          – Bună dimineața, doamna învățătoare! Măă scuzați că am întârziat. Era Zainea Gabriela, mama elevei cu același nume și ea fost elevă de-a ei. La fel ca acum patruzeci și doi de ani întârziase la prima oră.          Ca la un semn, toți s-au îndreptat spre catedră să o îmbrățișeze. Printre lacrimi, Cătălina găsi puterea să zâmbească. Era copleșită de sentimente. Dintre toate, cel mai puternic, era acela că munca ei nu fusese în zadar. E adevărat, pentru ea urma un nou început, dar ce lăsa în urmă, era ca rodul acestei toamne frumoase.          Au stat patru ore, au povestit, au râs și au trecut mai ușor peste momentul despărțirii, copiii deja acceptându-l pe noul învățător ca prieten. Doar era ca și copilul ei. Apoi Cătălina și-a luat la revedere și a plecat.          Undeva pe aleea pricipală din parcul trandafirilor, asfaltul era plin de frunze ruginii. Era însă și o Frunză în toamna vieții, o Frunză cu brațele pline flori.

7. Toamna – prinţesa cea bogată             A fost odată un împărat şi o împărăteasă care stăpâneau întregul pământ. Din fire erau buni la suflet şi  supuşii erau fericiţi că au asemenea stăpâni. Singura lor întristare era că nu aveau copii care să le moştenească împărăţia. Făceau milostenie la toţi nevoiaşii, iar aceştia se rugau pentru împlinirea dorinţei lor. În cele din urmă, aproape de anii bătrâneţii, femeia rămase însărcinată. Mare a fost bucuria întregului ţinut. După nouă luni împărăteasa născu patru fete, una mai frumoasă decât cealaltă. Vestea se răspândi  în cele patru zări.            De bucurie împăratul invită la eveniment prinţi şi prinţese de pe întreg pământul. Dar nu uită nici de zânele ursitori. Totuşi, ferindu-se de vreo prorocire nefavoravilă din partea celei de-a treia zâne care era mai răutăcioasă, se făcu că uită de ea şi n-o invită la marea sărbătoare din grădinile palatului.            A fost mare veselie! Către miezul nopţii au apărut cele două zâne bune care au ursit celor patru fecioare:

            – Prima născută să poarte numele de Primăvara şi să aibă părul negru ca pământul, cu chipul surâzător, să fie veselă şi însoţită de parfumul florilor, iar natura să renască la viaţă pe unde va trece ea.            – A doua fecioară să se numească Vara, să fie blondă şi să răspândească în jurul său multă lumină şi căldură. Pe unde trece ea  să fie primită cu braţele deschise şi să fie înconjurată de oameni harnici şi devotaţi.            – A treia născută se va numi Toamna, va avea părul roşcat şi va purta cu ea atât belşugul cât şi melancolia.            – Ultima născută va purta numele Iarna, părul său va fi argintiu şi va duce cu ea atât bucuria copiilor cât şi asprimea gerului când se va înfuria.            Deodată sosi pe neaşteptate a treia ursitoare. Plină de furie le ursi celor patru fecioare ca să se rătăcească şi să nu se mai întâlnească niciodată. Cu toate implorările, rugăminţile şi scuzele împăratului, zâna rămase neînduplecată de la cele hotărâte şi părăsi împărăţia la fel de furioasă ca la venire.            Împăratul şi împărăteasa se întristară şi zile la rând n-au mai ieşit din palatul lor. Fiecare fecioară a primit câte o doică şi zilnic acestea le scoteau prin frumoasele grădini ale împărăţiei. Totodată poruncise ca micuţele prinţese să fie însoţite de câte doi străjeri ca nu cumva, în zburdălnicia lor, să se afunde în pădure şi să se rătăcească.            Timpul trecea şi prinţesele creşteau şi mai frumoase.             Dar cum nimic nu părea că se întâmplă din cele ursite de zâna cea răutăcioasă, împăratul îşi zise că acesteia i-o fi trecut supărarea şi a revenit asupra vorbelor sale.            Cele patru fiice crescură mari şi ajunseră la vârsta căsătoriei. Familia de împărat îşi zise că este cazul să dea o petrecere cum nu s-a mai întâlnit pe pământ. Poate cu această ocazie prinţi vestiţi vor sosi să le peţească. Şi totuşi împăratul se gândea pe care dintre ele s-o ţină la palat? Greu de dat un răspuns pe măsură, fiindcă le iubea pe toate la fel. „Cel mai bine, îşi zise, le voi cere ginerilor să locuiască alături de mine, că-i destul loc pentru toţi!”            În ziua stabilită prinţi şi prinţese din cele patru zări se prezentară la Împărăţie. În grădină au fost întinse mese pe care au fost puse cele mai alese bucate, iar   muzicanţii cei mai vestiţi se întreceau cu privighetorile în cântece. Era mare veselie, iar cele patru prinţese erau foarte fericite. Petrecerea se prelungi din zori până noaptea târziu sub strălucirea stelelor şi lumina blândă a lunii. Dar deodată luna începu să  dispară treptat în dosul umbrelor unor nori negrii, fioroşi, care se rostogoleau năvalnic peste coama dealului din apropiere. Se porni un vârtej şi sub dezlănţuirea sinistră a fulgerelor şi tunetelor începu o ploaie în rafale. Furtuna îi luă prin surprindere şi mesenii fugiră disperaţi care încotro apucară.            Furtuna ţinu aproape toată noapte şi abia în zori se mai potoli.            Împăratul dădu fuga în camerele prinţeselor, dar spre uimirea sa n-o găsi decât pe Toamna zgribulită într-un colţ tremurând de frică.

            În zadar puse împăratul ostaşii să-i caute cele trei prinţese dispărute: Primăvara, Vara şi Iarna că nu le dădură de urmă. De tristeţe că ursirea zânei cele rele se împlinise când nici nu gândea, împăratul şi împărătească  plecară la cele veşnice.            Astfel prinţesa Toamna rămase cu toatră bogăţia împărăţiei. Dar ea dorea ca să-şi regăsească surorile şi să împartă cu ele în mod egal moştenirea părinţilor. Grijulie îşi luă câteva căruţe cu provizii de tot felul şi o ceată de voinici credincioşi şi porni la drum să-şi caute surorile rătăcite pe meleaguri străine. Şi merse, şi merse că nu mai ştia pe unde umblă. Ocoli pământul şi iar îl ocoli fără să dea de urma surorilor sale. Dar  nu abandonă căutarea. Acelaşi lucru îl făceau şi cele trei prinţese care nu ştiau una de alta.            De mâhnire lacrimile Toamnei  se transformară în ploaie, copacii se alăturară tristeţei sale şi impresionaţi de durerea tinerei prinţese frunzele lor se îngălbeniră, apoi ruginiră şi se desprinseră de pe ramuri alcătuind un covor cromatic în calea sa.            Astfel Toamna, prinţesa cea bogată,  continuă an de an să-şi caute surorile rătăcite de la un capăt la altul al Pământului ca să împartă bucuriile şi bogăţiile sale cu ele....

8. Labirituri autumnale

           Sosită de curând din Grecia, Corina își încărca bateriile prin micul orășel de provincie, alergând spre a-și rezolva niște probleme. Îi era atât de dor de fiecare colț de stradă, mai ales că multe amintiri plăcute erau foarte vii, încă, în sufletul ei. Toamna nu o deranja, nu era nostalgică. Misterul începutului de toamnă rivaliza cu al său. În zadar ramurile-şi scuturau parfumul, uitând de pasiunea verde a frunzelor crestate, în zadar aburii vibranţi ai brumei, purtați de vântul mușcător, zbiciuiau totul în cale. Ea se bucura și aștepta schimbarea culorilor în bine, așa cum aștepta același lucru și în destinul său. În ultima perioadă avusese parte de multe... „Dacă nu l-aș fi cunoscut pe Costas, nu aș fi renunțat la facultate și acum aveam un rost. Dacă soarele Greciei nu ar fi atât de fierbinte, mult prea fierbinte pentru inima mea... iar vraja patinată a edificiilor nu ar fi fost devastatoare în lumina lunii... El m-a surprins cu garda jos, după idila ratată, în țară, cu Radu. Dar parcă există, acum, loc de lamentări! Ziceam că nu sunt nostalgică și toamna nu mă atinge. Și trebuie să mă grăbesc.”           Iuți pasul mai departe, cu ochii pe frontispiciile clădirilor nou construite, către poliția locală, pentru a-și reface actele. Se părea că nu-și mai recunoaște propriul oraș, toate și-au schimbat locul. Îi atrase atenția un afiș enorm, puternic colorat, viu, în multe culori țipătoare, dar fără a se zări vreo discordanță între ele. Culori așezate de o mână cunoscătoare. Scrisul artistic anunța un concurs matrimonial, cu durata de o lună, mai precis în luna octombrie, care dorea să

spargă mitul nostalgiei de toamnă și să creeze un fel de primăvară a îndrăgostiților. Erau selectați, pe rând, băieți și fete, câte o pereche, cazați undeva în pensiuni diferite (nu se divulgau locațiile), fiind supuși la diferite probe. Concursul avea un regulament strict, cunoscut doar de membri, încheiat printr-un contract. Perechea câștigătoare era aceea care, în decursul lunii octombrie, se căsătorea și căsnicia rezista cel puțin trei ani. În caz contrar, suma oferită drept premiu va fi returnată, la fel contravaloarea cazării, ale celorlalte cheltuieli, plus un procent mare al dobânzii.          Ochii alunecară pe cifra ce indica miza: cinzeci de mii de euro. „Cât sunt de lefteră, m-ar scoate din toate încurcăturile, își zise în barbă, râzând. Dar după câte știu norocul a stat întotdeauna departe de mine și nu pot visa eu la acea sumă. Mai degrabă va trebui să-mi caut un job, să pot ieși din impas. Și asta urgent.”          În ziua aceea, a începutului de octombrie, soarele a uitat să apară, iar norii îşi făceau de cap. Lepădau stropi reci ca o bură, într-o plângere ce nu mai contenea. Picăturile despleteau parfumul frunzelor răvăşite prin pădurea din apropiere, într-un miros de praf şi toamnă, dar încă nu reuşeau să schimbe total garda galbenă, nu puteau distruge stoicismul ei. Îmblânzitorul culorii își arăta umil ultimele strigăte amintind că e încă viu.          Doi tineri se plimbau tăcuți, destul de stingheri unul de prezența celuilalt, prin micul crâng din apropierea locației care organizase jocul minții, al voinței și al inimilor. Covorul pastelat foșnea sub pașii lor, molcom, ca și cum nu ar fi dorit să trezească toamna din visare. Frunzele desprinse din pețiol își îndeplineau rolul de dansatoare eterne.          Ea, o brunetă înaltă, cu un chip extrem de expresiv, ochi mari, migdalați cu gene dese și întoarse. Sprâncenele puternic arcuite. Pomeții obrajilor perfecți încadrau nasul fin, iar sub el se afla ceea ce avea mai frumos: buzele cărnoase, aproape exagerat de mari, ce ascundeau două șiraguri de dinți perfect aliniați, de un alb strălucitor, astfel încât zâmbetul îi lumina toată față, întregul univers chiar. Părul lung, negru, bogat, șerpuia pe umeri, pe sânii bogați și pe spate, până aproape de mijloc. Era chipul celei mai fermecătoare Carmen de Bizet.           El, tipul Adamului atrăgător, fără a fi foarte frumos, cu trăsături trase cam din bardă: nas acvilin, șaten, buze subțiri și bărbie ascuțită. Ochii  de un verde-metalic, neliniștiți, ca valurile sub furtună, aveau mai mereu o privire greu de stăpânit. Foarte înalt, atletic și foarte tânăr.S-au întâlnit în prelungirea curții pensiunii pentru a face câțiva pași întru cunoaștere. Parte din program. Tinerii purtau câte o brățară electronică la picior, cu scopul monitorizării permanente, în jocul de-a iubirea.        – Ce faci?... deschide discuția Romeo.        – Intenționez să te cunosc, răspunde Corina. Trebuie să ne cunoaștem!        – Nu acum am întrebat ce faci, ci de revelion.        – Probabil de revelion vom face ceva împreună, încercă să îndulcească convorbirea fata. Iar în gândul său: „ce îngâmfat e tipul. Joacă tare! Doamne, dă-

mi putere să rezist și să-mi împlinesc țelul!” Dar el avea cu totul alt gând: „asta e prea frumoasă... Eu am plecat să mă recreez, am fugit de dragoste, nu vreau să mă îndrăgostesc. Cine mi-o fi trimis-o pe cap? Îi voi dejuca planurile. Sper să rezist.”        – Câți ai? mai întrebă junele.        – 26 bătuți pe muchie. Tu?        – Hâmm! 23.        – Ce tânăr ești! Și ai plecat să te însori!        – Cine ți-a spus că mă voi însura?        „Din nou în luptă cu viața. Lângă acest tânăr mă aflu pe drum paralel, aşteptând sclipirea de moment. Nimic mai greu decât faptul de a-ți condiționa existența, fericirea, de altcineva.”        În clipa următoare se auzi în spatele lor un zgomot scurt și zăriră portița de la intrarea în crângul împrejmuit, cum se închide automat. Romeo alergă, sprinten, să împiedice fenomenul, dar în zadar. O plasă înaltă stăpânea impasibilă, de jur-împrejur o arie destul de generoasă, a pădurii. Băiatul privi mirat spre fata de lângă el, apoi spre gradul din preajma sa. Imediat se auzi printr-o portavoce: „Există ieșire, dar numai îmbrățișați!” Corina porni spre tânăr, dar gestul lui ferm de refuz o opri brusc. Apoi se dezbrăcă de geacă și se plimbă, ascultând foșnetul de sub picioare al stratului îmbrăcat în aur și aramă, târându-și agale haina după ea. Obosită, o întinse pe jos și se aseză comod, răbdătoare, cufundându-se în gânduri adânci, încât aveai impresia că nu va mai ieși niciodată din acea stare. Romeo începu să zgâlțâie gardul din sârmă oțelită, să-l lovească cu picioarele furios, fără sorți de izbândă. Înjură, țipă, se agită prin covorul de frunze, stârnind praful. Totul în zadar. Bura începu să se risipească, iar soarele, înciudat de atâta așteptare, le trimitea câte o pală anemică, atât cât să nu uite că există. După un timp în care patrulase de-a lungul și latul gardului, obosit, se așeză și el pe frunzele  mărunțite de atâta zbucium, cu spatele la frumoasa Corina. Ea încercă să-l atingă ca din întâmplare, însă bărbatul mânios se retrase electrizat. „Cât de puțin îmi trebuie s-o cuceresc. De ce sunt unele fete atât de vulnerabile? Nu-mi trebuie o ființă de acest gen lângă mine, deși fizic e mortală. Dar nu e bună de cluburi, pare a fi genul de soție perfectă. Sau poate îi trebuie banii... Fetele mereu au nevoie de bani. De ce nu-mi spune, că îi dau eu, fără s-o iau și de nevastă. Mare lucru... alocația mea pe o lună.” O zi întreagă de meditație în mijlocul toamnei nu prisosește nimănui. Fiecare aștepta să se înfăptuiască o minune, dar nu aceeași. Însă, cum natura are tendințele sale firești, consfințite de ea însăși, fără a cere acordul cuiva, pe la lăsatul serii, neliniștitul Romeo înțelesese rostul jocului și rosti poruncitor:          – Hai!         Corina, docilă, se lăsă moale în brațele lui și simți o căldură binefăcătoare, reconfortantă, pe care n-o mai simțise de multă vreme. El, o tresărire și un parfum ce-l învăluia fără scăpare, în afara legământului sufletesc, fără puterea de a se opune. Portița se ridică imediat și plecară spre locul cald, destinat odihnei,

rupt total de restul lumii. Lipsit de televizor, telefon, computer sau  alt mijloc de comunicare, doar ei doi și câteva persoane care monitorizau jocul. În camere separate, actul sexual fiind interzis.         La începutul fiecărei dimineți urmară alte provocări, cărora erau nevoiți să se supună, fiecare zi fiind diferită de cealaltă. El trebuia să gătească, ea să aducă lemne pentru foc sau apă de la izvor. Ea trebuia să spele, el să calce. Să se încadreze separat în bugetul alocat aprovizionării de la barul pensiunii. Lui nu-i ajungeau banii deoarece cheltuia o mare parte din ei pe țigările neincluse în calcule. Corina făcea economii și-l împrumuta sau îi cumpăra țigări. Operațiunea călcatul hainelor trecuse tot pe mâna fetei, neîndemânarea lui se dovedea a fi greu de suportat. Nu și gătitul. Aici se părea că are pasiune. Convorbirile erau cele de rutină. El atacând, ea aplanând cu multă bunătate și noblețe. În una dintre seri, la o boxă, dintr-o dată se auzi muzică. Ea îl invită de câteva ori la dans. Tânărul nu se arătă interesat. Corina începu să-și unduiască șoldurile lin, domol și provocator pe o melodie grecească. Mișcările lascive, pasionale, la început cu calmitatea de dinaintea furtunii, deveniră fulgere desprinse dintr-o vrajă răscolitoare, după ceva timp, impietând liniștea sufletească a lui Romeo. Tulburat, plecă în pas șovăielnic, în timp ce frumoasa Afrodită contină să danseze în același ritm până ce boxa se opri brusc.           Smoala întunericului răscolită de zâmbetul lunii se lăsa greoaie prin labirinturi, spre disperarea fetei. Atunci gândurile o năpădeau fără încetare, adulmecând furtuni de nopţi fără somn. Uneori o prindea dimineața plângând, chinuindu-se să-și ascundă cât mai bine amărăciunea. Doar cearcănele din jurul ochilor o trădau și răutatea lui Romeo.          – Parcă a trecut un autobuz peste tine. Ce ai făcut azi-noapte?          Corina dispărea după o cortină și reapărea, aproape imediat, cea mai frumoasă și mai odihnită ființă de pe pământ. Deținea o artă rafinată a machiajului.          Una dintre probe era supraviețuirea în doi sub limită de timp, în mijlocul pădurii, cu minim de  alimente și cu ceea ce oferea crângul. Soarele blând de octombrie se instalase impasibil, construind sălașe de vis. Tinerii încercară să supraviețuiască într-o poeniță, două zile și două nopți, întrecându-și limitele, împreună la nevoie, separat în gândire. Împrejurările îi obligau să se întâlnească pentru prepararea hranei și noaptea într-un cort ce făcea parte din recuzită. În Romeo se treziră instinctele masculine ce se impuneau față de sexul slab, însușiri pe care nu știa că le posedă. Aplicase tot ce credea că depinde de un bărbat pentru a proteja femeia.Timp de câteva clipe se auzi chiar țipătul lui Tarzan. Focul era specialitatea Corinei, doar ea îl aprindea.           – Ai pupat țigani? întrebă Romeo.           – Am sânge de țigancă. Tatăl meu este țigan, iar mama din viță nobilă. Diferența dintre ei și alte cauze au făcut să mă înfieze. Părinții mei adoptivi, cei mai minunați părinți din lume, s-au prăpădit. Erau de mult pe această lume.

          „Poftim, mai e și țigancă!” se amuză în sinea sa Romeo și cu toate acestea o privi cu mai mult interes. Astfel recunoscu și mai intens fragilitatea din sufletul fetei, dar și aura de vrajă care o învăluia. Și se trezi întrebând:          – Este adevărat că ai secrete? Este adevărat că ești în depresie?          – Și dacă aș fi, ți-ar păsa?          Întrebările rămăseseră fără răspuns. Mai târziu, Corina deschise conversații pe teme de suferință și reușită, despre iubire și dorință, despre vise, speranțe și renunțări. Se izbi de modul simplu și practic al gândirii lui Romeo. La el totul avea rezolvare imediată.          – Trebuie doar să vrei din toată ființa și se va rezolva. Sinceritatea faţă de cei de lângă noi și față de noi înşine ne oferă un suport foarte important și solid.          „Eu acum te vreau pe tine, din toată ființa, își rosti în gând, Corina. Ești atrăgător, ai multă masculinitate și caracter puternic. M-aș putea rezema pe umărul tău. Dar am toate motivele să cred că nu se va împlini.”          Ultima probă, în cea din urmă săptămână se dovedi a fi cea mai grea, dar și cea edificatoare. Inima pădurii, scăldată de nuanţele multicolore ale lui octombrie, crease un labirint, unde  tinerii trebuiau să se găsească pentru împlinirea destinului. Prin ochii cârpiţi ale ramurilor bătrâne, unduite sub povara vântului, se zărea un cârd de cocori ce zbura spre țelul lor, deja cunoscut. Cei doi se vor căuta, plecând din locuri diferite, tot contratimp, după indicatoare făcute unul celuilalt, pe bucăți de hârtie puse pe crengile copacilor sau pe trunchiurile acestora. Dacă nu se regăseau, jocul se întrerupea în următorul minut de după gong. Nici fericirea de moment nu-i determina să spună da, la finalul competiției.            Spre a convinge, Corina și-a pus în practică romantismul și scrise primul bilet: „Aștept calea netezită. Arată-mi drumul către tine.” Agăță înscrisul de o ramură destul de joasă pentru a fi sigură că nu va trece neobservat. Înaintă câțiva pași printre copacii înalți și deși, iar pe trunchiul unuia găsi primul bilet al lui Romeo: „Drumul spre inima mea nu poate fi umbrit de secrete.” Era însoțit de o săgeată ce indica tocmai invers calea, față de cum avea ea intenția să pășească. Luă biletul și scrise altul: „Fiecare lucru la timpul său. Jocul de zi cu zi aprinde ruguri!” Puse săgeata spre răsărit, în direcția stabilită de el. În următorul găsi: „Bizarerii feminine.” Săgeata din nou își modifica sensul, neașteptat. Se părea că tonul era la el, iar Corina era nevoită să se lase angrenată în labirint. Agăță, aproape la întâmplare, următorul bilet, fiind sigură că el se orienta mult mai bine și îl va găsi: „deschide ochii și vei vedea, apăsarea din stânga.” Biletul lui întreba: „din stânga cui? Ai uitat că nu ești singură în joc?” Urmă săgeata, total derutantă. Nimic nu părea că o mai poate scoate din pădurea în care se afundase, dar nici din propria-i capcană. Prinse cu un bold, totuși, următorul bilet, de trunchiul unui fag: „întinde mâna și vei simți!”, îndreptându-se după săgeata lui Romeo. „O țintă atinsă este o fericire de moment”, citi pe înscrisul găsit în calea ei. Mintea fetei ameți de lipsa orientării și de sobrietatea frazelor, fapt total neașteptat. Încercă să față față provocării: „Am șuvoi de ținte, cât să te țină treaz

toată viața.” În momentul următor își simți umărul prins de o mână hotărâtă. Întoarse capul și întâlni privirea oțelită a lui Romeo. Brațele lui, cu mușchi formați prin exerciții, pentru prima dată o cuprinse într-o îmbrățișare adevărată și patetică. Imediat se auzi gongul.         – Vei zice da? abia șopti glasul cald al Corinei.         – Mă mai gândesc. Am, avem principii și limite.         – În care putem include absolutul...         – Dar al fiecăruia, separat.         În dimineața următoare, ultima a celor doi tineri în pensiune, răsăritul de soare se instală la linia orizontului cu raze anemice, marcând trecerea autumnală, rutină supusă naturii. Pe fața Corinei se putea citi apăsare, neliniște, în comparație cu starea degajată a lui Romeo. Ofițerul stării civile era prezent, cu fâșia tricoloră traversându-i pieptul destul de voluminos și, plin de emfază, citi fraza cunoscută de toată lumea trecută prin acest canon. Ea zise Da, convingător, iar el tot... Da! Spre surprinderea Corinei. Privirile lor se întâlniră din nou într-un mod unic, învăluite tacit printr-o lege statornicită de suflete, fără cuvinte.        Au plecat de mână. Romeo, cu întrebarea vie în minte, își întrebă proaspăta soție:        – Și acum spune: ce ții secret de mine?        – Pe Aida-Sofi, fetița mea de doi ani.        – Nu-i chiar atât de rău! răspunse zâmbind, puțin surprins, fără a slăbi strânsoarea mâinii.        Părăsiră împreună pensiunea, în mașina elegantă a lui Romeo, ce-l așteptă cuminte toată luna octombrie într-un garaj.            Epilog:                 Peste cinci ani, toamna desfășură din nou același sublim, peste același crâng, unde se jucau doi copii: o fetiță de vreo șapte ani și un năzdrăvan de băiețel de vreo trei ani, tot un suflet și un zâmbet. Corina era foarte preocupată să-i fotografieze, să nu scape nici o năstrușnicie din farmecul copilăresc. Din dreptul pensiunii venea Romeo, cu un zâmbet ștrengăresc pe buze și cu un înscris fluturându-l cu multă importanță. Zise ceva, îngână ceva de un act, însă soția sa nu-l luă în seamă fiind obișnuită cu farsele lui. Atunci bărbatul aduse actul în dreptul aparatului de fotografiat. Respirația Corinei se opri pentru o clipă.        – Ce-i asta?        – Ți-am cumpărat pensiunea, să nu te mai obosești în fiecare an să organizezi sărbătorirea căsătoriei noastre.          Urmă un sărut lung, apăsat, în timp ce copiii înotau în marea de frunze arămii, amețite de octombrie.

 9. Toamna mamă

             Dintre cele patru surori, Primăvara, Vara, Toamna şi Iarna, Toamna e cea care acum se întoarce. Poartă o trenă de frig şi uscăciune, încheiată în pânze de păianjen şi dantelă de brumă.            Toamna a purtat în pântece nouă luni puii gerului, pe care acum îi naşte. Cerul se inundă de nouri de plumb, iar durerile facerii trezesc trăsnetele şi întreg văzduhul vuieşte. Lacrimile sale de suferinţă și singurătate se revarsă peste întreg pământul. Trei zile şi trei nopţi durează infernul, însă după acestea, Soarele îşi croieşte loc printre Moaşele-Nori şi se arată. Mulţumeşte măritei Toamne că nu l-a stins în furia sa şi îi dăruieşte cele mai dulci raze.            Acum Toamna ţese, la lumina ultimelor raze de soare, bogată plăpumioară pentru a-şi înveli copilaşii. Îndelung a colindat tărâmuri depărtate pentru a face rost de cele mai fine ţesături şi materiale. A cules smaralde de rouă şi le-a împletit cu Gladiole şi Dalii. Împărăteasa-Păianjen i-a oferit cea mai delicată pânză pe care să prindă fire de iarbă aurite. Căptuşeală de amintiri i-a oferit sora mai mică, Vara, ca să le ţină de cald micuţilor. Şi acum, mândra şi mărita Toamnă le îmbină în războiul său vechi de când lumea. Potriveşte firele de rouă şi le trece prin urzeala de Gladiole şi Dalii, după care, scoate ţesătura din război şi coase pe ea căptuşeala Verii. Firele de pânză de păianjen sunt îmbinate cu fâşii aurite și subţiri de iarbă, care ţin locul aţei, iar acele sunt aduse tocmai din cămara albinelor. Lasă un colţ necusut prin care suflă puf de păpădie şi apoi continuă cusătura.            Din pânza de păianjen rămasă, brodează gingaşă dantelă cu care împodobeşte marginile ţesăturii. Suflă peste ea şi îi adaugă ultimele retuşuri, în culori încântătoare, dar totuşi atât de reci, asemenea însufleţirii sale.            Plăpumioara e gata. Copilaşii numai ce încercau să se trezească, iar pământul a şi prins brumă. Asta i-a dat de ştire Toamnei că trebuie să-i învelească numaidecât, ca nu cumva să afle Gerul că aceștia s-au născut. Sub întunericul pânzei, ei dorm adânc, dar mama Toamnă se uită îndurerată la dânșii şi îi sărută atent pe frunte. Ştie că le va sta alături doar trei luni, timp în care micuţii vor dormi. Dacă îi va trezi, Toamna va îngheţa, iar tatăl lor va apărea înainte de vreme.            Până va veni ziua despărţirii de ai săi adoraţi prunci, Toamna caută alinare colindând lumea. Iubeşte atât de mult oamenii, încât le dăruieşte livezi întregi de mere făinoase, nuci uleioase şi butuci de vie încărcaţi de bogăția ciorchinilor. Bostanii bucălaţi şi porumbul auriu vor umple hambarele ţăranilor.            La casele unde abia se nasc prunci, Toamna este mai atentă. Se fereşte să treacă pe lângă ele, ca nu cumva vuietul vântului ce-l lasă în urmă să le tulbure acestora somnul. Culege cele mai zemoase mere și le pune pe ramurile pomilor de lângă tinda casei. Perele cele mai moi sunt coborâte pe poale pentru a fi mai

la îndemână. Flori înmiresmate sădeşte pe cărarea de la poartă până la uşă, înviorând aerul pe care puii de oameni îl vor respira. Covoare de frunze aşterne pentru micii împărați ce vor fi plimbaţi pe acolo.            Adesea, Toamna îşi găseşte alinarea şi uită de suferinţă. Însă, când presiunea tristeţii apasă prea greu, răbufneşte,  împrăştiind teamă și teroare. Ca mamă e blestemată să stea departe de copiii săi, dar are norocul și bucuria de a fi alături de toţi ceilalți copii din lume.

             10. Tainele Toamnei

            Cine sunt eu? O rândunică. Sunt o simplă rândunică şi mă plimb de colo-colo. Nu am o casă stabilă sau un loc care să fie doar al meu. Stau într-o ţară atâta timp cât este cald, iar acum a venit timpul să îmi iau zborul.            De ce? După o vară fierbinte şi călduroasă a venit uşor vântul plăpând de toamnă. În curând va veni şi frigul cel aspru şi frigul cel neîngăduitor. Stratul gros al frunzelor colorate împodobeşte potecile, iar copacii îşi iau şi ei o noua haină, mai maronie. Totul pare trist, aproape mort. Oamenii nu prea mai ies din case şi nu se mai bucură de natură.            Cum poate toamna să fie aşa de frumoasă când totul moare? Ei bine, fiecare lucru are o taină a sa, iar toamna are una mai specială. Este incredibil cum totul moare acum, iar peste câteva luni reînvie.            Soarele nu prea mai are putere să lumineze; este palid, poate a răcit. Ploaia îşi face şi ea încet apariţia: întâi apar câteva picaturi, iar apoi o găleata plină cu apă se revarsă peste întreg oraşul. Ploaia aceasta nu este ca toate celelalte, este mai rece, poate prea rece. Se spune că atunci când oamenii sunt trişti şi natura plânge odată cu ei.            Îşi face apariţia şi ceaţa şi începe să joace feste oamenilor. Se mai aude încet câte un cântec al greierilor cu aripile pudrate de brumă. Din când în când, o veveriţă mai sare prin copaci căutând nuci, ghinde sau castane.            Oamenii sunt bucuroşi, fiindcă cei care au fost harnici vara, toamna îşi strâng recolta. Fructele aurii şi gustoase, frumos mirositoare, ajung în camerele copiilor nerăbdători să guste din fiecare: mere roşii, galbene sau verzi, gutui pufoase, burtoase şi aromate, nuci, prune şi struguri.            Câteodată, mai vezi vreun copil prin parc căutând ghinde, castane sau adunând frunze, observându-le formele şi culorile deosebite. Doar copiii mai fac asta acum, căci adulţii au uitat cât de frumos este să ieşi toamna la o plimbare prin pădure.            Totul este aşa de nostalgic!... Până şi pe sub brazii munţilor zăreşti câte un animal făcându-şi adăpost sau adunând provizii pentru iarnă.

            Răcoarea serii se lasă încet, iar noaptea îşi aşterne perdeaua peste pământul mohorât. Apare luna care luminează mai rece ca niciodată, iar în jurul ei apar mii şi mii de stele.            Probabil, toamna este o pictoriţă care în fiecare an pictează toată natura: pune roşu aprins pe frunzele de viţă sălbatică şi galben ruginiu pe cele de nuc. Totul este plin de culoare.            Ce poate fi mai frumos de atât? Nimic în lume căci toamna este unică. Mi-ar plăcea şi mie să rămân pe aceste meleaguri şi să admir la nesfărşit peisajul de toamnă, însă, din păcate, nu pot. Trebuie să plec cu stolul meu, deoarece noi nu putem îndura frigul. O să admir toamna atâta timp cât îmi este îngăduit să stau aici, căci frumoase sunt celelalte anotimpuri, dar toamna le întrece pe toate.

 11. Toamna

             Oh, toamna! Acest echivoc joc al timpului ce ne îmbibă simţurile în stări derizorii, ameţitoare, a ceea ce devine tot ceea ce ne înconjoară, a ceea ce devenim noi, în esenţă. Ne vătămăm amorul propriu în convulsii înşelătoare, ca totuşi să ne trezim din când în când în mijlocul unui paradis. Fiinţa ne pendulează între trăire şi agonie, fără să ne dăm seama că ne îngropăm efemeritatea într-o seducătoare stare apocaliptică, ce ne îndrumă gândul spre adăpostirea sa asupra a tot ceea ce înseamnă eul uitat în trăiri ridicole, amăgite de clipe îmbătate de atrăgătoarea ardoare a verii.            Ce  copii! De parcă am trăit în alt trup, iar acum ne întoarcem în propriul ambalaj. Ne interiorizăm şi încercăm să ne regăsim menirea pierdută parcă; ne însufleţim mai intens propria persoană şi ni se pare că totul se dezumanizează în jurul nostru, de parcă absorbim fiinţă; dăm vina pe o pribeagă astenie, ne disculpăm făptuirea şi ne inculpăm natura. Şi totuşi, unde ne e fiinţa? Ajungem în a ne claca propriile gânduri, în a ne distruge propriile justificări. Esenţa ni se omogenizează şi se dispersează în neant, încercând a se reîmbina în vechi simţiri.            Un anotimp atât de simplu şi totuşi, atât de complicat de noi, de fiinţele menite bucuriei ce se revarsă din acesta. Un tablou bizar: feţe cu simţiri apocaliptice generate de exteriorul atât de lipsit de vlagă, dar atât de înflăcărat. Ne amăgim pe noi înşine! Nişte copii încăpăţânaţi să respingă ce li se oferă parcă, fără prea mult efort. Ce fiinţe banale! Închidem ochii către soarele arămiu ce ne copleşeşte pulsul şi ne lăsăm amăgiţi de vuietul înfiorător al ploii. Cernem ceea ce ne îmbie de restul, iar dezgustul îl păstrăm şi îl presărăm cu intensităţi rău-cuvenite.            Ce contrariere! Un peisaj înmiresmat şi putrezit pe focalul retinei noastre; un cuprinzător cer cu reflexii metalice şi parcă ruginit în perceperile noastre; impunători arbori ce îşi desfată şi îşi eliberează frunzele credincioase

lor până la acel moment, imagine ce o corelăm cu o descotorosire. Toate aceste detalii ne hiperbolizează gândul şi ne îngrămădesc realitatea.Ne dezumanizăm fiinţa ce altădată tresălta în mijlocul acestui paradis de aramă; dar poate că doar naivitatea de mult uitată percepe totul altfel. Poate că trecerea timpului ne provoacă putrezirea raţiunii, asfixierea libertăţii şi încătuşarea pleoapelor sufletului: vedem în nuanţe sumbre, ne învelim într-un aşternut posac şi ne îmbrăcăm cu sentimente dezolante.Un amalgam de simțiri ce se înverşunează în pulsul ce ne dirijează trăirea – asta e toamna! O încercare deşartă de a ne reîmplini raportul pierdut dintre interior şi exterior, dorinţa de a ne stabiliza cugetul odată statornic şi acum fugar, ăsta e înţelesul şi sensul pe care încercăm să îl redăm toamnei sau cel puţin asta e ceea ce ne coordonează acţiunile de a ne ascunde în nostalgia unui nou anotimp.            Toamna – o simfonie dirijată de nelinişte şi repaos.

       12. Visul toamnei

           Razele soarelui mângâie cu blândețe pământul. Simt o căldură plăcută pe fața albă ca de porțelan. Deschid ochii... La început nu văd nimic, în afară de o lumină albă, apoi încet-încet în fața mi se conturează niște forme mișcătoare. Sunt frunzele copacilor care dansează în bătaia lentă a vântului. Pe jumătate verzi, pe jumătate arămii, îmi dau de veste că a sosit toamna. Încerc să-mi dau seama ce se întamplă cu mine, dar nu reușesc. Mă ridic de pe patul frumos de frunze și privesc in jur. Peste tot numai copaci. Toată pădurea e pustie. Vreau să fac un pas, dar nu pot, pământul rece îmi rănește picioarele goale. Privesc în jos și descopăr că sunt îmbrăcată într-o rochie lungă de culoarea pământului, cu câteva nuanțe de auriu și roșu. Pare o rochie făcută din frunze, dar totuși foarte fină la atingere, parcă de mătase. Îmi iau inima în dinți și înaintez prin covorul foșnitor și multicolor. Fiecare pas îmi străpunge inima. Încep să nu mai simt durerea. Dar unde să merg? În jur e pustiu! Ridic capul spre cerul cenușiu și văd câteva păsări, poate ultimele dintre cele călătoare, care se ridică-n zbor luându-și rămas bun de la copacii aproape golași, promițându-le că se vor întoarce la primăvară. Mă simt atât de tristă, atât de singură! Deodată, de nicăieri, se așază o vrăbiuță pe umărul meu. Mă uit la ea... Ce mică e sărăcuța! Ca într-un basm mă întreabă: – De ce esti tu supărată, copilă?Îi răspund cu lacrimi în ochi: – M-am pierdut! Sunt atât de singură și nu știu ce se întâmplă cu mine. Ochii ei mici și negri mă privesc cu milă: – Știi de ce ești aici?Îi spun că nu.

– Păi, te afli aici ca să descoperi importanța toamnei. – Ce importanță are toamna? Este doar un simplu anotimp.Vrabiuța nu-mi răspunde la întrebare și își ia zborul din palma mea micuță. Mă întorc spre ea și strig: –De ce pleci? Nu mă lăsa singură! Dar nimic, e prea departe ca să mă audă. Când mă întorc din nou nu-mi vine să cred ce văd în fața ochilor: o livadă imensă, plină de pomi. Merii, perii, prunii și gutuii își împrăștie parfumul îmbietor al fructelor coapte. Acest lucru îmi oferă o stare de liniște. Mă așez pe marea de verdeață, care acum este îngălbenită. Câteva furnici încă mai mișună pe lângă mușuroi, asigurându-se că totul este pregătit pentru sosirea iernii, iar un greiere cântă din toată inima tristețea sa. Pomii încărcați cu fructele aromate și dulci așteaptă să le fie culeasă povara mult dorită de către oameni. Vântul bate lin printre crengile bogate, iar soarele, epuizat de arșița verii, își trimite, istovit de puteri, gingașele raze spre pământul cafeniu. Petru o clipă ochii mei se închid în liniștea livezii și mă simt vrăjită de frumusețea toamnei. Când deschid ochii mă trezesc într-un lan auriu de porumb. Acesta așteaptă cu nerăbdare să fie cules. Frunzele gălbejite și uscate îmi zdrelesc brațele goale. Este atât de frig și, totuși, nu simt că am înghețat. După lanul de porumb se întinde, de-a lungul drumului, un lan de floarea-soarelui. Cândva, galbena floare privea cu mândrie spre soare, acum stă cu capul aplecat de greutatea semințelor negre și coapte. Țărani grăbiți, cu secerele în mână, vin să-și culeagă îmbelșugata recoltă. Atunci am înțeles cât de importantă este toamna. Toamna în culorile ei speciale: roșu, argintiu, auriu, arămiu. Toamna cu fructele ei atât de parfumate și dulci. Toamna cu recoltele ei bogate. Toamna... – Toamna, toamna, toamna... – Ce ai pățit? Trezește-te! Deschid ochii și o văd pe mama. Atunci mi-am dat seama că totul a fost doar un vis, un vis frumos. Visul toamnei.

13. Domnul și …Toamna

             Era toamna care a reuşit să-şi facă fără voia mea, sau poate eu i-am permis, un loc neatins în sufletul meu, un loc închis, blocat de multe bariere, un loc care va mai fi deschis, sau poate nu, de o persoană sau de aceeaşi împrejurare, de acelaşi loc rămas neschimbat. Simt că în curând, odată cu schimbarea ce ştiu că va avea loc, voi scăpa de ceea ce mă apasă, de ceea ce mă înlănţuie sau voi fi îngenuncheată de aceleaşi trăiri, acum devenite mai puternice, invincibile. Rămâne de văzut.            Îmi amintesc… uneori încerc să-mi schimb gândurile, să evadez din propriile trăiri, din propriile speranţe deşarte, o speranţă a uitării, dar sper prea

mult. Poate teama de a nu pierde ceva nemaitrăit, ceva de care poate îmi va fi dor, mă face să nu uit.                               Era toamnă, cu toate că cerul era mohorât, mai să plângă. Frunzele roşii, ca obrajii unei fete timide, mişcate de adierea unei uşoare brize tomnatice, mă făceau să cred că împrejuru-mi era însufleţit. Acum realizez, Toamna era chiar un suflet rătăcit. În mintea mea,Toamna era un tânăr domn galant, acoperit cu hainele cele mai de preţ, ca pentru un lung drum, materialele fine în culori pastelate îmi dădeau o stare de linişte, de siguranţă. Tânărul vorbea neîncetat, era obositor, dar în acelaşi timp plăcut. Aş fi vrut să înceteze, dar dacă tăcea, îmi doream mai mult să-i aud vocea. Glasul îi era nuanțat, mii de sunete, care mai de care mai ciudate, mai neobișnuite, armonioase. Ciripitul păsărilor parcă cicălea micile vietăți rămase prin covorul auriu, ascunzindu-se de primejdii. Soarele, mai strălucitor ca niciodată,  încerca să amăgească vietățile că totul nu a luat sfârșit și că tânărul nu va pleca prea curând. Și pe mine m-a amăgit, m-a vrăjit, iar trezirea din acea dulce vrajă o simt acum, când încerc să retrăiesc acele clipe, așternând sute, mii de cuvinte, unele fără înțeles.            Îmi amintesc că eram vrăjită, glasul fermecător se completa cu veșmântul său straniu. Pe fiecare haină se observa cu ușurință noi lumi, care mă nelinișteau, toate făpturile erau agitate. Toate mișcau: frunzele, oamenii, greierii, păsările, albinele, veveriţele,  până şi copacii erau neliniştiţi, aşa-i simţeam eu.            Frunzele se transformau de la făpturi pline de viaţă, trecând prin etapele culorilor, în simple cadavre. Oamenii,  lipsiţi de linişte, se pregăteau ca pentru o călătorie lungă, care poate nu mai avea întoarcere. Strângeau roadele oferite de Dumnezeu, preferau să împartă binecuvântările celor ce le-au oferit afecţiune oamenilor, scuturând roadele. Cei egoişti, care nu se puteau lepăda de minunea Dumnezeiască ce le-a fost oferită, preferau moartea, chinul, rupându-şi braţele lungi şi subţiri.                                                                                                      Astfel, tânărul răpus de transformarea prin care trecea, s-a lăsat purtat de aripile puternice ale vântului care l-a dus la trei mile distanţă de mine. De atunci aştept întoarcerea lui, sper să pot trece prin aceleaşi stări care atunci m-au putut vrăji pentru atâta amar de vreme. Cu toate că stiu că-mi fac singură rău, cu toate că stiu foarte bine că iar mă va părăsi după trei luni, eu tot îl aştept şi îl voi aştepta aşa toată viaţa.

        14. Toamna si iubirea

                                                                                                                      A fost odată ca niciodată, când soarele și pământul puteau vorbi, când stelele se odihneau pe planete și cometele dansau printre acestea. A fost odată un soare ce era îndrăgostit de toamnă, așa cum nu a mai fost  niciodată. Toamna era unul din cele mai frumoase anotimpuri care existau, când natura și animalele se

bucurau, când văile însorite și munții pietroși râdeau la soare și, îmbrățișând-o, spuneau:            – Când sunteți împreună, totul este cald și frumos, ca într-un vis!            Așa era de fiecare dată la venirea toamnei, toata natura se trezea la viață. Dar când toamna  pleca, soarele era foarte supărat. De durere, pentru că n-o mai avea alături, nu mai putea străluci pe cer. Se întreba mereu de ce marea lui iubire e prezentă doar trei luni pe an, iar în celelalte nouă trebuia să trăiască singur și amărât. Ori de câte ori știa că toamna urmează să plece, începea să fie mai rece și mai închis. Iarna era așa de supărat, încât nu dăruia nicio rază pământului. Treceau celelalte anotimpuri unul după altul, dar mâhnirea din suflet nu trecea. Doar se ameliora. Începuse să iasă din când în când, dar absența toamnei îl măcina mai tot timpul.            Într-o zi , vara a văzut că soarele e cald când iese dintre nori, și, gândindu-se puțin, îi spuse:            – Soare blând, de ce nu ieși puțin să mă încălzești? E tare plăcut!            – Pentru că eu numai și numai pe draga mea toamna o iubesc! răspunse acesta.Vara vorbea mereu cu el și, ușor-ușor, acesta a început să strălucească. Aceasta s-a dus, iar spusele ei îi răsunau în minte. A venit apoi toamna, era bucurie  mare,  iar soarele ardea din nou în înaltul cerului.Apoi, cu fiecare an mai mult, a  început  să încălzească mai mult vara decât toamna. Toamna era deprimată,  plângea în fiecare zi și îi cerea soarelui să iasă din nori, dar în zadar. După o vreme, strălucea doar pentru vară, lăsând toamna să tânjească în fiecare zi după iubirea lui. Din cauza suspinelor  răcea tot în calea ei, iar lacrimile i se transformau în râuri.            De fiecare dată, când toamna vine, aceasta încearcă să îl  impresioneze, în speranța că-l va cuceri din nou, colorând frunzele în diferite culori și transformând natura într-o operă de artă.            Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa!

15. Toamna în pădure               A treia fiică a anului a sosit la noi. E toamnă iar... ziua e din ce în ce mai scurtă, iar noaptea pune stăpânire peste pădure. Soarele a apus supărat, alungat de norii negri care prevestesc ploaia. Noaptea se așterne cu greutate peste pădurea bătrână și amorțită. Doar luna mai veghează asupra acestui tablou aproape adormit, dar se mulțumește să lumineze precum o lampă veche, deoarece nu are puterea să împrăștie căldura mult dorită. Frigul cuprinde copacii și îi strânge cu forță ca în niște cingători.

          Trunchiurile arborilor aproape înghețate scârțâie sub presiunea frigului. O mulțime de frunze uscate se lasă în voia destinului și este împrăștiată în toate părțile. În întunericul pădurii, umbrele copacilor bătrâni par niște fantome.          Arborii străjuind de secole sunt obișnuiți cu o astfel de vreme. Cei mai tineri însă admiră vuietul nopții de toamnă. Se apleacă spre pământul amorțit, când în stânga, când în dreapta, mișcare ce îi fac să scoată un zgomot care se pierde încet-încet în liniștea pădurii. Crengile copacilor bătrâni nu se mai pot opune vântului nemilos. Oftează, se agită… dar totul e în zadar. Atunci încep să suspine a pustietate. E o stare generală de tristețe, iar nefericirea sosirii acestui anotimp se face simțită de întreaga natură.          Pădurea parcă a amuțit. Preț de câteva momente s-a așternut liniștea peste acest peisaj minunat. Vântul s-a retras în ascunzători, iar frigul pătrunzător s-a domolit. Obosită, pădurea se odihnește în tihnă,  precum un soldat rănit întors recent de pe câmpul de luptă. Dar acest calm ține prea mult, vântul necruțător revine. Mai furios ca altă dată, suflă nervos frigul peste pădurea încă zgribulită. Lipsit de vlagă, codrul se apleacă, semn că neiertătorul vânt l-a înfrânt, fără prea mari eforturi.          Cele câteva frunze rămase în copaci sunt smulse cu furie și sunt înlăturate, precum niște veșminte demodate. Copacii rămân goi, iar lacrimile lor cad peste covorul ruginiu. Frigul a spulberat tainele toamnei. Povestea se repetă până în zorii zilei, când vremea rea se retrage,  lăsând razele de soare timide să le mângâie trunchiurile amorțite.          Dimineața găsește codrul secat de puteri, dar fericit că a făcut față unei nopți aspre de toamnă. În sfârșit, pădurea, ca un om bezmetic, adoarme, protejată de mângâierile discrete ale razelor de soare. Singurul care rămâne treaz este foșnetul frunzelor ruginii ce își afundă pașii în pământul înghețat. Omul privește melancolic peste acest peisaj trist de toamnă și este cuprins de o mare tristețe. Natura, lipsită de culoare, care pare că în acest anotimp îmbătrânește, îi flutură prin minte fel de fel de gânduri.

16. Miroase a toamnă                                                                                                   Este octombrie, afară este totul atât de straniu, încât nu-ți dai seama dacă este amurg de toamnă sau propriu-ți coșmar. Deschid fereastra cu speranța că frunzele sunt încă verzi și soarele zâmbește cu toata inima, dar ce să vezi, o atmosferă sumbră a îmbrățișat tot ținutul, iar în depărtare se zărește o rază rușinoasă de soare, răsărită de după norii cenușii.  Frigul aspru și nemilos se lasă încet,  dar sigur peste împrejurimi. Vântul, tovarăș nedespărțit, nu-și face lipsită prezența, ba dimpotrivă,  vestește din răsputeri că vine toamna. Copacii plâng îngenuncheați,  zbătându-se, gata-gata să-și rupă crengile, frunzele i-au părăsit, dar nu pentru că vor, ci pentru că trebuie, așa-i legea firii. Unii se nasc, trăiesc și

gustă din bucuriile vieții, iar alții, în loc de bucurie, au doar speranță. Floarea-soarelui, neajutorată, pleacă capul și ea în fața toamnei și tot ce-i rămâne de făcut este să se gândească la vremea ei de glorie. Trandafirii din grădina bunicii plâng cu petale și totodată zâmbesc la gândul că peste ceva timp vor învia din nou.            Păsările pleacă iar spre nicăieri, lăsând în urmă o pustietate îmbrăcată în lacrimile reci și mărunte ale cerului și un covor ruginiu care s-a înstăpânit. Copacii au rămas golași și neajutorați și tot ce le rămâne de făcut este să se pregăteasca de ce-i mai rău, și anume să îmbrace mantia friguroasă a iernii. Castanul, nătâng de felul lui, se bucură că-i doldora de fructe, dar se rușinează că-s zburlite fructele rotunde și mânios, le aruncă de pe el.            Liniștea este întreruptă de zgomotul ciobanilor care, goniți de toamnă, sunt nevoiți să coboare cu turmele în sat. Câinii latră din răsputeri încercând să sperie toamna, dar în zadar. În zare se văd țăranii care muncesc de zor pentru a strânge recolta bogată, care le asigură provizii pentru sora mai mare a toamnei, iarna. Totul este așa sinistru, deja îmi este dor de zilele de vară în care glasurile de copii răsunau  peste tot, de zilele în care păsările se jucau în umbra cerului, de izvorul care te chema să-l guști pentru a te răcori, de copacii fuduli, îmbrăcați în frunze vii, care te chemau pentru a-ți da din umbra lor. Tot ce ne rămâne de făcut este  doar să visăm la acele zile până când visele vor deveni realitate iar.            Soarele, obosit și el de arșița verii se ascunde după cerul întunecat, iar măreața lună,  ca întotdeauna, mândră și grațioasă, își face apariția.            Miroase a frig, miroase a toamnă.

17. Pastel de toamnă             E o zi rece de toamnă. Lacrimile lui septembrie udă pământul încă de la orele dimineţii. Pe stradă nu se vede nici un trecător. Totul e pustiu şi fără viaţă. Ai impresia că toată natura e moartă. Din cauza vremii, nu realizezi dacă e dimineaţă sau seară.         Elevii sunt singurii care au curajul să iasă din casă. Printre ei mă număr şi eu. E frig. Stropii creează un fundal sonor pentru peisajul autumnal. Mă gândesc la multitudinea de flori de vară, la zilele călduroase şi nu realizez că ploaia a încetat. Pe bolta cerească apar câteva raze luminoase. Soarele obosit încearcă să-şi facă simţită prezenţa şi să alunge norii. Abia acum observ culorile pădurii. Îţi fură privirea într-o secundă. Parcă toţi copacii şi-au dat jos haina verde şi plină de viaţă şi-au îmbrăcat veşmântul ruginiu. Culorile toamnei sunt fără egal, de la galbenul pal, la roşul de foc. O adevărată paletă de culori. Pe alee, frunzele uscate şi veștejite au format un covor pe care ţi-e milă să calci. Când te gândeşti că în urmă cu câteva luni stăteau mândre pe ramurile copacilor… Ce schimbătoare e natura!

          Trec prin dreptul unui câmp arămiu, unde observ ştiuleţii care abia aşteaptă să fie culeşi. Pomii fructiferi dau  un semnal de alarmă că fructele lor sunt coapte şi gata să se transforme în dulceaţă. În hectarele de vie se observă un bătrân cu un coş de nuiele. Cu siguranţă adună strugurii pentru a-i transforma în vin. Cum să nu-ţi placă anotimpul  toamna? Când toţi oamenii din jur abia aşteaptă să-şi culeagă roadele, după un întreg sezon de trudă. Mai mare dragul să vezi că recolta este bogată. Privesc spre cer şi observ un cârd de păsări călătoare. E momentul să-şi schimbe destinaţia. E trist că sunt nevoite să se refugieze într-o ţară mai caldă şi că nu se pot bucura de acest anotimp puţin mai rece. Îmi va fi dor de ciripitul lor dis-de-dimineaţă. Privesc din nou în jur şi observ un val de brumă argintie care acoperă dealurile adormite. Apleacă florile gingaşe de toamnă pe iarba ofilită. Acum dumitrelele tronează ca nişte regine prin grădini. Îmi continui drumul către şcoală, dar un vânt rece aduce miresme de toamnă. Miroase a gutui cu puf galben, a struguri cu un parfum îmbietor care te doboară. Pe marginea drumului lângă tulpina unui copac, o familie de ciuperci se ascunde de pătura argintie şi răcoroasă. Un iepure de câmp se piteşte printre tufişurile uscate în căutarea hranei. Pe semne, animalele se pregătesc pentru sezonul rece, aprovizionându-și magaziile. Soarele speră să usuce pământul de stropii de ploaie, dar puterea sa nu mai e atât de intensă şi se lasă păgubaş, făcând loc pe cer norilor cenuşii.Stropii de cristal cad iar pe pământ. Măresc pasul ca să nu fiu udată. Mă încearcă un sentiment de nostalgie. În fond, această perioadă a anului este una de nelinişte, nostalgie, de sentimente profunde. Un sentiment de nelinişte deplină,  deoarece gâzele nu mai zumzăie, iar păsările nu mai fac simfonii prin codru.          Ajung într-un final la şcoală. Drumul parcurs, peisajele şi melancolia de toamnă mă inspiră...

 18. Tărâmul Toamnei

Într-o zi însorită de toamnă, Anamica și Anmol, doi fraţi de origine indiană, au venit în vizită la bunicii din partea tatălui care erau de origine română.Ajunşi la bunici, au început să cutreiere toate locurile, fiind foarte impresionaţi de frumoasele peisaje ale României. Într-o zi copiii au hotărât de comun acord cu părinţii şi bunicii să meargă cu cortul în poieniţa din apropierea locuinţei. A doua zi dis-de-dimineaţă, verificând din nou bagajul pregătit de cu seară, au pornit împreună cu bunicul spre poieniţă. Ajunşi în locul stabilit, plini de entuziasm au instalat cortul împreună cu bunicul. Vrând să facă un foc, bunicul le-a arătat drumul pe care să meargă, pentru a găsi nişte vreascuri. Cei doi au pornit şi la un moment dat au văzut o cărare care ducea spre un codru parcă

diferit de locurile văzute anterior. Anmol, curios din fire, a hotărât să urmeze acea cărare să vadă unde duce. Fetiţa însa, fiind mai fricoasă, îi spuse fratelui că nu-i bine să se abată de la calea arătată de bunic. Băiatul însă fiind foarte încăpăţânat nu-şi ascultă surioara şi porni pe acea cărare. De frică să nu rămână singură, Anamica îl urmă. Cu cât aceştia se îndepărtau mai tare , cu atât codrul devenea mai colorat, parcă pictat de un pictor profesionist. Din când în când se mai auzeau sunetele rătăcite ale unor păsări, care încă nu au plecat în ţările calde. Au ajuns la un copac uriaş şi s-au oprit să se odihnească, când deodată au auzit un glas din spatele copacului. Acel glas era unul speriat, care cerea cu disperare ajutor. Copiii alergară în spatele copacului pentru a ajunge la sursa zgomotului. Acolo au zărit un spiriduş, care avea prins piciorul între două stânci. Ei l-au ajutat şi l-au scos dintre stânci. Pentru a le mulţumi, spiriduşul le-a spus că-i va duce la stăpâna lui de pe Tărâmul Toamnei. Pentru a intra pe acel tărâm , spiriduşul bătu de trei ori în tulpina copacului uriaş rostind următoarele:

,,Culori frumoase argintii, Pere, struguri şi gutui Deschide blândă crăiasă, Poarta să intru în casă”

După rostirea acestor cuvinte s-a deschis o portiţă şi au ajuns în faţa unei crăiese care era atât de frumoasă încât orice persoană o vedea pe dată o îndrăgea. Avea o rochie din frunze de toate formele şi culorile, un păr brunet cu şuviţe ruginii şi nişte cercei de forma gutuilor. Spiriduşul a povestit cum l-au salvat cei doi copii şi i-a spus crăiesei să îi răsplătească pentru bunătatea lor. Fiind o crăiasă foarte bună, aceasta le-a oferit multe lucruri din împăraţie şi un coş cu fructe și legume specifice toamnei. După primirea darurilor copiii au fost trimişi lângă copacul uriaş și s-au întors la locul unde era bunicul . Copiii i-au povestit toată întâmplarea bunicului, spunând că toamna e cel mai frumos anotimp din România.

19. Cerceii cu agate                    Camera lui era o închisoare de cum deschidea ușa întunericului și până când razele insistente ale răsăritului, strecurate printre trei drugi metalici care străjuiau fiecare fereastră, insistau să-i străpungă pleoapele îmbătrânite înainte de vreme.         Pe timpul zilei era o debara pentru haine, cărți, reviste, cutii de pantofi și pizza, hârtii scrise pe jumătate din care nici el nu putea citi mare lucru, pachete goale de țigări, chiștoace și sticle pline cu aer încolonate fără nicio regulă lângă peretele din stânga ușii.

         Convenise cu proprietarul imobilului - acum un bătrânel simpatic care-i fusese maistru pe când lucra la atelierele gării, prima lui slujbă - ca în ultima săptămână a fiecărei luni, sâmbăta, să-i plătească chiria. În urmă cu o zi împlinise trei luni restante la plată. Nu-i mai rămăsese nimic în buzunare pentru cerșetori ori pentru cutia milei. Aflat la ananghie, nu reușise să găsescă de lucru, dar nu renunțase la idee. Era genul de bărbat cu care nu ți-ar fi convenit să faci armata sau să pleci la război: lipsit de inițiativă, retras, șters, cu fața părăsită de orice expresie, indiferent de ceea ce se petrecea lângă el sau altundeva.         Prin geamurile întunecate, luminile din gară îl priveau cum dormea respirând liniștit, ca mai apoi să cutremure perdelele cu sforăitul îngrozitor. Tuși zgomotos de două ori, apoi de trei, și se trezi. Încălță papucii cu talpă grea și intră în întunericul băii. Bău toată apa din paharul care de obicei se afla pe noptieră. Îl așeză pe etajera oglinzii odată cu ultimul flash al tubului cu neon ce se hotărî să lumineze continuu. Putea privi în oglindă fața nebărbierită și plină de riduri adânci. Mai tuși o dată, de două ori, de trei ori. Cu siguranță se va lăsa de fumat. Erau îndeplinite toate condițiile: venise toamna; nu mai avea bani; credea că va muri de cancer la gât. Acest ultim gând îi alungă toate speranțele de mai bine.         Se lungi pe pat - era prea obosit ca să refuze singurul lucru care i se oferea gratuit: somnul. Încercă să se abandoneze în mai multe poziții relaxante, dar rețeta lui, de astă dată, nu avu succes. Deschise larg una dintre cele două ferestre. Bănui că aerul curat și răcoros îi va face bine. Cântecele greierilor talentați ai unei veri jalnice pentru agricultură se auzeau încă destul de clar. Dar putea fi numai rodul imaginației sale bolnave. Gândul morții îl neliniști, mai avea multe de făcut, nici nu învățase să trăiască. Avea senzația că înghițea din ce în ce mai greu. În definitiv, nu avea multe după care să regrete. Tuși din nou. Oare cine s-ar gândi la el după marea plecare, măcar în treacăt? Nimeni!         Ba nu, ar putea exista o singură persoană. În urmă cu mulți ani, poate prea mulți, îi promisese că îl va aștepta la fiecare întâi octombrie în locul în care se văzuseră ultima oară. Tot era ceva! Îi plăcea să creadă că ar putea fi adevărat, lucru care îl mai liniști. Se cunoscuseră când erau foarte tineri, apoi a fost iubire. Multă! Despre căsătorie nu putea fi vorba. El fusese obligat să plece iar ei, imposibil să-l urmeze. A rămas în orășelul acela de munte unde nu se întâmpla nimic în afara ploilor torențiale. Ploua cu broaște trei anotimpuri pe an.         Se simțea singur și nerealizat. Nu știa unde ar fi trebuit să caute lumea aceea înțelegătoare. A greșit acordând credit maxim puterii cinstei și a modestiei? Plătea datoriile lui sau ale altora?         Nu se mai gândi la nimic. Se ridică din pat odată cu primii zori și deschise cu grijă ușa dulapului de haine - scârțâia neplăcut și nu dorea să-și deranjeze vecinii. De pe raftul de sus scoase o cutie albastră de pantofi și o așeză cu atenție pe pat ca și când trebuia neapărat să-i facă inventarul. Dădu deoparte tot felul de acte, facturi, chitanțe, fotografii personale și numără cele câteva bancnote adăpostite sub ele. Era mica lui comoară. Un zâmbet discret i se lipi de buzele

groase, semn că și-ar putea pune în aplicare planul lui îndrăzneț. Așeză cu grijă banii pe noptieră și puse cutia la locul ei. Da, va pleca la întâlnire. Dacă îl va aștepta lângă statuia din fața gării, conform promisiunii, viața lui se va schimba. Nu îndrăznea să gândească nimic mai mult. Punga cu cafea se golise de săptămâna trecută, așa că intră direct în baie.         Întârzie o jumătate de oră sub dușul răzvrătit care stropea cu apă fierbinte toți pereții. Îmbrăcă peste cămașa asortată singurul sacou în carouri, special făcut pentru acea ocazie amânată ani și ani de zile. Cam demodat, dar îi cădea bine peste scheletul neprotejat de grăsime. Porni spre gară, salutându-și vecina de palier care nu-l recunoscu. Mai fusese îmbrăcat elegant la interviurile pentru angajare, dar niciodată așa.         Călcă peronul gării odată cu ploaia. Ploua cu găleata. Cu cea mai mare găleată care exista. Își aminti cum într-o noapte o dusese pe brațe din stația de autobuz până în scara blocului. Ea îi ceruse asta, văzuse o secvență asemănătoare într-un muzical în vogă la vremea aceea.         Trecuseră, zgomotos, vreo două trenuri grăbite cu oameni care citeau, mâncau, dormeau, râdeau. Al treilea opri în stație și își deschise larg ușile parcă special pentru el ca, odată urcat, să se bucure de o profundă schimbare a psihicului și să poată recupera timpul pierdut. Nu mai călătorise de mult timp cu trenul care acum i se părea foarte elegant. Se așeză confortabil, rezemându-și capul de spătarul scanului. Avea mult de mers. Până la capătul liniei. Închise ohii în încercarea de a se odihni măcar jumătate de oră. Avea emoţii mari, chiar dacă probabilitatea de a o întâlni tindea spre zero. Își dorea ca toți anii care trecuseră și nu aflaseră nimic unul despre celălalt să-i poată comasa într-unul singur.         La capătul liniei îl așteptau cuminți răspunsurile la toate întrebările care nu-i dădeau pace de mult timp. Acolo se va elibera, va părăsi tărâmul viselor, al scenariilor fanteziste. Avea nevoie să trăiască în liniște, în realitate, cu fața spre un orizont.         Nu-și amintea foarte multe detalii despre ea, despre cum arăta. Avea mai degrabă în minte chipul din fotografiile pe care le purtase alături de alte acte trebuincioase prin toate orașele pe unde hălăduise, sperând să adune cândva curajul să ajungă la ea. Își amintea destul de bine despre excursia lor în Bucegi. O vedea în camera de hotel, așezată în fața oglinzii punându-și cerceii cu agate roz pe care el îi cumpărase. Era o fată zveltă, cu pielea albă, ochii mari și zâmbetul cuceritor. Îi plăcea să picteze. După vacanța la mare ea povestise tuturor prietenilor că el era eroul ei - o salvase de la înec. De fapt, un val îi acoperise nasul cârn și, speriată, înghițise o gură de apă sărată. El o trăsese de mână spre mal și, mai târziu, când începuse să respire normal, o sărutase. Au mâncat porumb fiert și s-au pozat cu marea. Prima lor poză color.         Într-una din gări, trenul frânase brusc și se trezi. Visase că-l întreba: "Crezi că îmi stă bine în bej?" și el alerga spre ea ca spre o Fată Morgana. Se ridică și făcu câțiva pași pe culoarul vagonului. Nu-și mai simțea picioarele ca și când

toată puterea se scursese din el. Se așeză din nou, mai avea de mers aproape două ore până în orăşelul în care trăise prima poveste de iubire.         Imediat după prânz, trenul se odihnea pentru drumul în sens invers din ziua următoare. Coborâse din vagon puțin derutat, și în câteva minute era în fața statuii înconjurată de un scuar cu trandafiri înfloriți pentru ultima oară în acel an. Câțiva călători cu trolere viu colorate umplură cele două taxiuri care-i așteptau. Se făcu liniște sub cerul lipsit de nori. Ajunsese prea devreme sau prea târziu.         Rămas singur se așeză pe banca din stația de autobuz, lângă chioșcul cu câteva ziare întinse pe sfori. Simți o durere în piept și din nou senzația de înecare, însă își reveni repede.         Gândi că probabil vina fusese a lui, dar lucrurile erau atât de complicate încât luciditatea şi scepticismul păleau când încerca să găsească răspunsuri veridice la tot ceea ce se întâmplase între ei. Se surprinse cu privirea îndreptată spre rotunjimea sânilor femeii care își împăturea marfa pregătindu-se de plecare. Simțea că fusese descoperit și întoarse capul înspre vitrina chioșcului.         – O, Dumnezeule!, Aici erai?, se auzi o voce dintre foile tabloidelor prinse ca rufele la uscat, răvășite de vântul jucăuș.         – Cu mine vorbeați?, o întrebă el pe femeia care îl privea, având în colțul gurii un zâmbet cuceritor.         – Ați cam întârziat la întâlnire, domnule, răspunse aceasta cu voce tremurătoare. Obrajii femeii cu ochi mari prinseseră culoarea roz-cyclamen a cerceilor sclipitori.         – O, mă bucur atât de mult să vă văd... - tuși el încet - să te văd...                Se ridică de pe bancă și îmbrățișă femeia care acum plângea, strângându-l la pieptul ei ca pe un fiu rătăcitor. Îi dădu drumul din încleștarea brațelor și-l împinse în spate, lovindu-l cu ambii pumni deodată în piept fără să-i spună niciun cuvânt. El se apropie și o luă din nou în brațele lui puternice. Rămaseră așa mai multe minute în șir.         În acea după-amiază de toamnă, soarele se retrase de pe ziarele și banca din stație, aruncând pete de umbră neagră, la întâmplare, peste orașul obosit. Se simțea aerul rece care prevestea schimbarea. Ea își puse peste umeri un șal de lână bej croșetat, încuie lacătul chioșcului și îl prinse strâns de mână pe bărbatul care nu i-a ruinat speranța adăugându-i veriga lipsă în lanțul vieții.         – De ce m-ai lăsat să păzesc statuia asta atâta amar de vreme? spuse ea, surâzându-i. Hai acasă, ești flămând și obosit, știam că vă vei veni cândva, am și clătite ca în fiecare an de 1 octombrie. Și eu mă bucur că ai venit.Tăcu, privindu-i chipul înseninat de plăcerea revederii nesperate. Apoi continuă  ca și cum i-ar fi ghicit frământările:         – Nu este nevoie să-mi spui foarte multe, eu pot citi totul pe fața ta. Îți vei găsi aici o slujbă. Asta ți-ar asigura independența emoțională și financiară. Hai, să ne grăbim, că ploaia nu ne așteaptă!         Bărbatul îi ținu ușa și o ajută să urce în microbuzul care aștepta de câteva minute în stație.

         Străzile nu semănau deloc cu cele străbătute cândva. Cerul se înnorase destul de repede, putea să plouă, dar cel puțin lui nu avea să-i pese. La scurt timp, trotuarele se umplură cu bulbuci de ploaie.         – Ei, ce faci, ai uitat? spuse ea, râzând de sub umbrelă.         El ridică nedumerit din umeri.         – Păi, nu mai locuiești în același apartament, în blocul de vizavi?         – O "prinţesă" nu merge prin ploaie niciodată, te rog să mă iei în braţe, sau nu mai poţi!?

 20. Am ajuns în toamnă târzie

 Te văd prin ogradă, cu panerul de porumb, fără să observi, eu cerşesc un strop de intimitate.Iubito!Rochia cu flori de maci rămâne anotimpul nostru ţesut în psihic.Sânii săltăreţi fac să-mi clocotească sângele, trezindu-mi vulcanele stinse.Dacă m-ai fi zărit, ai fi spus c-am stat prea mult la gura butoiului cu vin,îmi ard ochii, ca două faruri, tu femeie, incendiu izbucnit în trupul meuşoldurile tale se unduiesc, incită, rămân mut de admiraţieŞuviţele de păr, mereu îţi mângâie faţa,încerc să-ţi pot descrie firul în care m-am încâlcit.Iubito, toamna trece ca şi amintirile noastre, pe un lan al vieţiinu pot să-mi dezlipesc sufletul de inima taşi dacă se stinge candela astăzi, aş vrea să-ţi fiu gustul mărului topit în gură, mistuit în vlaga ta...

21. Drum spre toamnă             Îşi luară rucsacurile în spate şi cu privirile aţintite către pieptul stâncos al Caraimanului îşi îndreptară paşii spre staţia de telecabină.            Se preconiza o toamnă târzie şi lungă. Urcară în telecabină şi, producându-le  un gol în stomac, aceasta se puse în mişcare. Valea Jepilor Mici se desfăşura în faţa ochilor în toată splendoarea sa. Acolo jos, printre stâncării, pâlcuri de foioase răsăreau ca nişte vâlvătăi, întrerupte adesea de arbuştii de răşinoase sau colţii de piatră. Coloritul policrom al foioaselor îmbinat cu verdele brazilor, cenuşiul stâncilor şi albastrul intens al cerului creau o imagine de vis. Uneori „cutia zburătoare” părea că se apropie vertiginos de ţancurile abrupte gata să se sfarme, dar dintr-o dată făcea un salt peste ele spre groaza fetelor şi

deliciul băieţilor care se amuzau copilăreşte pe seama lor. Din loc în loc traversau pâlcuri răzleţe de ceaţă ce se căţărau alene pe stînci.            Cu un an în urmă, cam în aceeaşi perioadă, urcaseră la Babele, iar de acolo au coborât la Monumentul Eroilor de la Caraiman, zis şi la Cruce. Atunci au fost martorii unui fenomen inedit. În depărtare vârfurile munţilor se înălţau deasupra norilor, învăluind staţiunea Buşteni într-o mare albă, înspumată. Nori albi, nori cenuşi, perdele de ceaţă, iar din loc în loc bălticele de un albastru clar ieşeua printre ei. Un fascicol de raze străpunsese o perdea de nori, dând naştere la imagini feerice. Acolo sus, la un pas de cer, un conglomerat de nori, ceaţă, stânci, arbuşti verzi de răşinoase, printre care răsăreau foioase ruginii ca nişte flăcări, creau prin însăşi neuniformitatea lor o imagine plină de armonii.            După un scurt popas la Cabana Babele se hotărâră să coboare la locul unde cândva se afla Cabana Caraiman, iar de acolo să se strecoare până la Cruce pe lângă pereţii abrupţi de piatră, pe o brână ştiută şi colindată numai de montaniarzi cu experienţă.            Într-o parte se ridică masivul stâncos presărat din loc în loc cu ierburi uscate, iar de partea cealaltă se deschide uriaşa prăpastie spre Buşteni. Mai jos, două capre negre cocoţate pe ţancuri ce răsar dintr-o perdea de pâclă ce-i învăluie ca o năframă, îi privesc curioase.     Turiştii continuă să păşească cu atenţie pe potecuţa îngustă, exaltaţi de o anume fericire, departe de efervescenţa şi tumultul lumii citadine, aici în mijlocul naturii pradă înălţimilor. Stâncile cu ochii aţintiţi asupra lor îi ispitesc cu dansul ameţitor al răului de înălţime, dar montaniarzii nu se lasă pradă  acestui joc înşelător.            Cărarea îngustă pătrunde pe alocuri adânc în pieptul abruptului. Turiştii se sprijină prudenţi de peretele muntos. La picioarele lor continuă să se desfăşoare acelaşi abis. Serpentinele pe brână par nesfârşite. Pâcla se ridică încet şi se dezintegrează undeva mai sus lăsând loc acelui albastru intens al cerului, specific anotimpului toamna.  Pe rând brazii şi stâncile capătă formă. Deodată, deasupăra Caraimanului, se ridică triumfător în toată măreţia sa Monumentul Eroilor!            Protagoniştii noştri se căţărară printre stânci şi ajunseră pe buza prăpastiei. De acolo oraşul părea ascuns undeva în adâncuri. Apoi urmară cu privirea, din vale, pădurea de brad şi foioase de la poalele Masivului muntos. Pâlcurile de foioase de galben, roşu sau ruginiu creau impresia că muntele a luat foc! Mai sus, câţiva brăduii se căţărau până la jumătatea Caraimanului, lăsând apoi cale liberă labirintului stâncos cu nenumăratele sale hornuri şi fisuri. Totuşi, câţiva arbuşti îndrăzneţi, încercau să excaladeze muntele.            Acei bătrâni nevăzuţi şi neştiuţi de nimeni, arhitecţi nemuritori, au ridicat măreţul Caraiman asemenea unei cetăţi insurmontabile. Sculptorii timpului, precipitaţiile şi vântul, au dăltuit în piatră de milenii diferite forme. Dar marea construcţie nu rămâne neschimbată. Zi de zi şi an de an apar modificări. Aici, în prăpastie se află la tot pasul mii de dălţi şi ciocane cu care meşteri nevăzuţi îşi continuă neobosiţi zi şi noapte măreaţa operă de veşnică modelare a naturii.

Aici, într-o toamnă târzie, turistul descifrază multe din enigmele acestui anotimp pe cât de minunat pe atât de enigmatic. Caraimanul pare binevoitor în acesată zi plăcută de toamnă şi parcă printr-un surâs îi învită să revină cât mai des în templul său. O anume fericire tresaltă în inima turistului. Undeva în interiorul său trâmbiţele sună, iar din difuzoarele prezentului se aude scandând „ Viaţă” Viaţă!” Şi ecoul se prelungeşte în unde diafane printre munţi, iar glasul vântului şopteşte „Viaţă” Viaţă!” Şi Vocea munţilor îi răspunde „Viaţă” Viaţă!” Atunci, cu nostalgia în suflet, meditezi cu melancolie la anotimpul toamna cu bogăţiile, frumuseţile şi cromatica sa, cu minunata simfonie a ploilor liniştite, cu şuierul  vântului ce colindă peste creste ca un trubadur rătăcitor. Cu speranţa în suflet că în fiecare an vei retrăi cu nostalgie minunăţiile acestui anotimp, gândul îţi zboaă inevitabil la toamna vieţii tale pe care ţi-o doreşti să sosească cât mai liniştită şi cât mai târziu, şi de ce nu, să păşeşti încrezător în iarna bătrâneţii, aniversând un secol de existenţă!            Ca brâna  spre Caraiman, cu obstacole şi pericole, aşa este şi potecuţa vieţii noastre pe care trebuie s-o urmăm cu dragoste şi în siguranţă ca să ajungem la singura noastră toamnă, care la început pare atât de departe, dar care este totuşi foarte aproape!

22. Noiembrie           Astăzi deschizând calculatorul am găsit ştirea din partea doamnei Vasilisia  precum că este ultima zi când mai pot trimite materiale pentru concursul organizat de către administratori, cu tematică autumnală la propriu, sau, metaforic spus,  referindu-ne la vârste.Nu prea mă tragea inima să scriu. De la lansarea romanului „Parfum de orhidee” în martie la Iaşi, nu am mai scris decât două proze scurte. Simt o dezamăgire totală asupra rostului de a mai scrie ceva de mare averngură, cum ar fi un alt roman şi nici de a mai da tiparului, materialul pregătit, povestiri, eseuri sau reportaje publicate prin diverse reviste din ţară şi de peste hotare, cam vreo două sute de pagini.          Spre dezamăgirea mea am abservat că pentru o mare parte a populaţiei acestei ţări  este mai important ce face Drăguşin, Sexi Brăileanca, sau cine ştie ce alte “pupeze” fără de nicio valoare, dar ridicate la rang de vedete, în pofida dorinţei de a mai răsfoi o carte.           O altă lipsă de entuziasm se datorează şi faptului că ar trebui să scriu patru pagini de ficţiuni, banalităţi, care nu ştiu cât s-ar apropia de adevărata valoare a unei scrieri importante din punct de vedere literar şi artistic, fie ea şi o proză scurtă cu temă sugerată. O înşiruire de metafore, fraze frumos aranjate în text şi în contextul relatărilor, ce ar putea sensibiliza gusturile unora dintre

cei ce le citesc, chiar şi în pofida faptului că acel text frumos coafat, ar putea fie gol de conţinut.          Şi totuşi m-am hotărât să încalc orice reguli ale acestor genuri de scrieri speciale pentru concursurile literare, relatând frânturi din viaţa cotidiană, fie ca aceasta să poată fi considerată o povestire – reportaj, sau de ce nu, înşiruiri ale unor întâmplări reale din viaţa cuiva. Şi iată cum ar decurge acest gen de text special redactat pentru concurs.           Astăzi a fost cea de a treia zi dezamăgitoare petrecută la pescuit pe Marea Neagră. Sfârşitul lui octombrie a fost o bucurie pentru pescari deoarece s-a reîntors mai aproape de ţărm strunghilul mare, rotund, plin de carne si dulceaţa peştelui marin.Toată vara i-am dus dorul, a dispărut ca şi când dintr-o dată Marea Neagră s-a transformat în Marea Moartă. Sosiseră „termitele” (turiştii dornici să savureze dulceaţa unui peşte marin prăjit) şi noi nu aveam ce să le oferim. O vară pierdută, un an prost pentru pescarii amatori (chiar şi profesioniştii se confruntau cu aceleaşi situaţii), posesori de bărci la ţărmul mării, care doreau să-şi recupereze din cheltuielile cu taxele la primărie şi investiţia făcută, dar mai ales să-şi suplimenteze pensia de mizerie pentru costurile actuale ale vieţii.          Cum spuneam, ne bucuram, că iar a apărut un peşte care merită căutat şi prins, dar mai ales mâncat. Nu se prinde în năvod cum ar putea crede orice cititor al acestei povestiri autumnale, ci fiecare peşte este prins individual sau în tandem cu un altul, la mână cu nişte improvizaţii numite de noi pescarii – volte, formate dintr-o bucată de nailon mai gros, un plumb de 100 grame şi două cârlige mai mari. Zilnic „alergam” cu bărcile pe unde ne spuneau colegii la telefon că au dat de el, sau pe unde l-am descoperit chiar fiecare cu o zi mai înainte, căutându-l.          Dar iată că românul nu-i făcut să fie fericit. Când credeam că voi face o provizie de peşte pentru iarnă şi am pus în funcţiune congelatorul care toată vara a fost scos din priză, natura s-a hotărât să-mi fure această bucurie. S-a dezlănţuit, fiind mai mereu furtună pe mare.          Văzând că nu se mai poate ieşi cu barca, m-am gândit să revizitez Iaşul, fiind invitat de către prietenii făcuţi cu ocazia lansării romanului mai sus amintit în acest oraş plin de istorie şi cultură, să particip la vernisajul unei expoziţii fotografice a cunoscutei artiste Susanna Patras, o ieşeancă ce locuieşte în America, fiica renumitului profesor universitar doctor, Mihai Păstrăguş, profesor de estetică şi critic de artă. Eram informat şi că se va deschide în următoarele zile la Gradina Botanică din acelaşi oraş, expoziţia crizantemelor, moment când va avea loc şi un concert muzical.          Marea nu-mi mai furniza nicio satisfacţie ţinându-mă pe mal, deci sosise momentul să mă despart de ea pentru câteva zile fără niciun regret, aşa că, mi-am făcut repede bagajul şi fuga la trenul de noapte ce mă va lăsa dimineaţa pe

peronul monumentalei gări din  metropola moldavă, Iaşul marilor personalităţi culturale româneşti, precum Eminescu, Creangă,  Sadoveanu.          Dimineaţa, când zorile băteau în geamurile trenului de noapte, mă aflam prin zona Vasluiului. O dimineaţă rece, învăluită într-o mantie densă de ceaţă şi răcoare, exact ca şi în dimineaţa de şapte martie când vizitam Iaşul pentru a doua oară, prima dată fiind la vreo doi ani de la devastatorul cutremur din şaptezeci şi şapte. Condiţiile existente atunci m-au făcut să nu văd mare lucru din frumuseţile acestui oraş moldav, care pur şi simplu m-a cucerit prin frumuseţea lui şi mai ales că fiecare metru pătrat din el este plin de istorie şi de cultură.          Între Vaslui şi Iaşi timp de aproape o oră nu puteai vedea decât sărăcia pământului sărăturos, plin de ciulini printre tulpinile firave de porumb sau floarea soarelui, nerecoltate încă. De-a lungul terasamentului de cale ferată, pe partea stângă de mers se înşiruiau zeci de copaci, plopi şi sălcii în care aninau ciorchine de vâsc. Până atunci eram convins că această plantă parazită se dezvoltă numai pe crengile de plop, însă în zona vasluiană acestea atârnau în număr destul de mare de crengile sălciilor destul de numeroase în peisaj.          Intrarea în Iaşi până la gara Nicolina, pe partea stângă a sensului de mers al al trenului, a apărut o construcţie megalomană ce-mi amintea de industrializarea forţată şi cu orice preţ, acolo unde trebuie sau nu, imagine ce devine dezolantă pentru fiecare persoană străină de aceste meleaguri. Ruine, geamuri sparte, acoperişuri căzute şi lipsa oricărei mişcări doveditoare că acolo s-ar mai munci, aceasta întâmpină călătorul străin de zona Moldovei.          Odată ajuns în inima oraşului, acesta începe să-ţi placă, să te cucerească, prin frumuseţea, eleganţa şi modernitatea construcţiilor nou ridicate. Chiar gara este o construcţie ce aparţine arhitecturii începutului de secol trecut. Urci pe strada din faţa gării şi ajungi la Râpa Galbenă sau Podul lui Eminescu, cum i se mai spune iar după ce ai scăpat de efortul celor câteva zeci de trepte, eşti chiar în bulevardul Alexandru Lăpuşneanu, ce te duce în centrul oraşului, spre Biblioteca Centrală, hotel „Unirea” şi nu prea departe de cel mai cunoscut şi căutat parc nu numai din Iaşi, ci din întreaga Moldovă, Parcul Copou.          Plimbarea prin parc devine pentru oricare vizitator cu o inimă zburdalnică şi visătoare, indiferent de vârsta ce o are,  de un romantism cuceritor. Doar aleele sunt curate, în rest totul este acoperit de o mantie groasă galben-roşietică, foşnitoare, iar în timp ce ochii avizi de frumuseţe se plimbă de la o statuie la alta, să vezi pe cine-l reprezintă, frunzele obosite de timpul petrecut aninate de crengile arţarilor, teilor, stejarilor, sau  gorunilor, pornesc într-un zbor lin, să coboare spre îmbrăţişarea tandră a pământului, ca o pereche de balerini angajaţi într-un vals interpretat de orchestra Operei din Viena în concertul susţinut în prima zi a fiecărui an.          Stolurile de porumbei se îngrămădesc la picioarele vizitatorilor ce-şi deschid pungile cu grăunţe cumpărate de la chioşcurile specializate şi foşnetul aripilor lor mereu în mişcare simbolizează viaţa plină de neprevăzut, de situaţii

instantanee, când trebuie să te ridici mereu de la pământ, indiferent care ţi-a fost motivul coborârii.          Paşii mă duc ireversibil spre acel simbol al Copoului şi de mândrie al ieşenilor, teiul, secularul copac fără de seamăn ce-i poartă numele aceluiaşi unic poet al românilor de pretutindeni, indiferent dacă sunt ieşeni, basarabeni, bănăţeni sau dobrogeni ca şi mine. Teiul lui Eminescu, străjuit de câteva brâuri din platbandă groasă din metal ca un brâu din piele purtat cu fală mai ales de către maramureşeni, frumos ornamentat şi cu franjuri multicolore. Alături de tei străjuiau la siguranţa lui şi a statuii poetului, obeliscul cu cei patru lei măreţi, culcaţi pe patru labe, având coamele lor stufoase, ridicate, gata de a-şi apăra poetul fără de seamă, de orice epigon ce i-ar nega valoarea.          La capătul parcului, dai de aleea ce duce spre Grădina Botanică, un alt loc de mândrie al ieşenilor, grădină ce depăşeşte vârsta de o sută cincizeci de ani. Mai precis  spus, înfiinţată în anul 1856 de către medicul şi naturalistul Atanasie Fătu, care a cumpărat acea suprafaţă de teren special pentru amenajarea ei.          Încă de la poartă, vizitatorul este surprins de frumuseţea aranjamentelor florale sub formă de romburi puse cap la cap, precum piesele din Coloana infinitului a genialului oltean de la Hobiţa, Constantin Brâncuşi. Era un soi de varză ornamentală cu frunze de la alb imaculat, la verde cu vârfurile frunzelor mov, galbene, sau liliachii. Unele cu corola rotunda, altele cu frunzele creţe ca de palmier şi cu marginile multicolore. Adevărate minunăţii ale naturii. Pe marginea aleelor erau amenajate stative cu ghivece de tufănele multicolore, iar alături inscripţii gravate în alfabetul braille pe un suport din plastic, ca şi nevăzătorii citind să-şi poată imagina cum arată acele minunate flori.          Expoziţia principală de fapt se afla amenajată în mai multe săli de seră, unde din o multitudine de culori şi flori erau realizate adevărate opere de artă, tablouri reprezentând diverse imagini ca într-o tapiserie medievală de mari dimensiuni. Tot în aceste spaţii de seră erau amenajate rustic, pe suporţi din baloţi de fân standuri cu cele mai diverse produse de toamnă, fructe sau seminţe, de la dovleci, la castraveţi creţi, tărtăguţe, sau cine îşi mai aminteşte din multitudinea de produse ale toamnelor româneşti, fie ca să ne îmbogăţească cămările sau hambarele, fie sufletele prin frumuseţea lor.          De relatat câtă frumuseţe poţi regăsi în bogaţia toamnei ruginii petrecută pe străzile Iaşului de către un turist, ca şi mine venit din cine ştie ce colţ de ţară şi câtă încântare şi relaxare sufletească ar găsi el, ar mai fi multe de spus şi aş putea să mai umplu câteva pagini, deoarece nu am povestit nimic despre tainicile şi pline de smerenie a  mănăstirilor  Iaşului, precum mânăstirea „Golia”, „Cetăţuia”, biserica „Trei Ierarhi”, Mitropolia şi multe alte locaşuri de cult, precum şi cuminţenia şi simplitatea întâmpinată în „Bojdeuca” din Ţicău a lui Creanga, luxul din casa memorială a lui Mihail Kogălniceanu sau Palatul lui Cuza, aceeaşi simplitate din casa memorială a lui Mihail Sadoveanu, Dosoftei  sau Vasile Pogor,  însă regulile concursului sunt clare pentru fiecare, doar patru

pagini de text, aşa că şi eu mă despart de această proză atipică pentru un concurs de literatură, încadrată  tipicului de proză scurtă.          Cel puţin pentru mine Iaşul reprezintă un loc unde inima mea se simte ca la ea acasă, unde am trăit cele mai intense şi plăcute momente dintr-o altă toamnă argintată de bruma părului nins prin scurgerea anilor vârstei mele, oraşul unde îmi regăsesc mereu liniştea sufletească, fie că mă voi plimba pe aleile din Copou, sau pe ale altor oaze pline cu verdeaţă şi linişte, fie că asist la o piesă de teatru, vizionez o expoziţie de pictură sau fotografie, ori pur şi simplu mă plimb braţ la braţ cu dorul, pe străzile oraşului.

 23. Ruine de copaci

             Străbat alei foșnitoare împreună cu gânduri melancolice îmbrăcate în voalul arămiu al toamnei.  În mersul meu, copacii aleargă, iar norii, norii mei, mă urmăresc veseli în lumina de foc a soarelui în amurg. Raze jucăușe se ascund printre frunze aurii. Cu fiecare pas, o liniște binefăcătoare îmi acaparează întreaga ființă, îmi încălzește sufletul, mă poartă departe de real. Zbor alături de păsările cerului în acompaniamentul mirific al trilurilor vesele, zbor alături de îngeri, iar tot ce mi se păruse cândva întunecat se transformase într-o paletă de culori pastelate. V-ați imaginat un curcubeu numai cu primele trei culori? Sunt culorile iubirii, suave, calde tandre, valsând printre sentimente în ritmul unor inimi înflăcărate.            Subjugată de vise, cu sclipirile ochilor care se iau la întrecere cu cele ale astrului diurn, nici nu știu cum am ajuns la cabană. M-am oprit brusc vrăjită de priveliștea paradisiacă. Aici totul părea decupat din lumea poveștilor, iar timpul nu mai exista. Încadrată de falnici brazi, micuța construcție din lemn, o bijuterie a artizanilor locali, mă îmbia să uit de viața trepidantă din care tocmai evadasem. Covorul de iarbă, brodat cu frunze ruginii, conferea un aer nostalgic. Inima bătea cu repeziciune, gata să-mi spargă pieptul, iar picioarele nu mă mai ascultau, rămăseseră înțepenite, prizonierele frunzelor. Ochii, inundați de rouă, aruncau sclipiri care-mi încețoșau vederea. Emoția revederii acestui loc m-a copleșit. Crâmpeie de imagini se derulau cu viteză. Un zâmbet nostalgic îmi destinse fața, dar eu eram departe, dincolo de real, dincolo de lume.*            Înserarea mușca, încet-încet, din lumina zilei. Umbre distorsionate, hidoase se profilau pe pereții goi. Lătratul furios al unui câine își făcea loc, incomodând liniștea care se lăsase. Răcoarea încăperii o făcu să-i treacă fiori prin trupul firav ca o adiere, invadat de monstrul care o acaparase. Medicul încercase să-i dea speranțe, dar vocea lui suna atât de neconvingător, încât Daria ieșise din cabinet cu sufletul gol, asistând neputincioasă la toamna ei.

24. Toamnele vieţii mele, labirint fiecare dintre noi, atunci când scrie, o face ca şi cum acestea ar fi ultimele sale rânduri din spate ne hăituiesc amintirile când nu am fi avut  nevoie să ne maturizăm din faţă ne hărţuieşte viaţa în care n-am avea voie să ne maturizăm prea multîn prima mea toamnă pe care o pot desprinde din fina ţesătura de păianjen a amintirii o căutam pe mama într-un oraş înăsprit precum degetele ei rănite de împletirea coşurilor de nuiele în penitenciarul în care fusese închisă fără să fi fost vinovată mi-aş fi dorit să mă pot mândri cu zulufii mei de culoarea toamnei dar tata m-a dus la frizer si m-a tuns chilug apoi nu prididea să mă îmbuneze Ţilică aşa vei face păr frumos şi des ca al prinţeselor ce-mi păsa mie dacă voi fi prinţesă peste un an sau doi eu doream să fiu prinţesa mamei mele peste două ceasuri aşadar singura mea salvare a venit tot din mâinile ei ele ştiau să tricoteze cele mai frumoase căciuliţe de mohair cu ciucuraş din tot oraşulfrunza din pleoapa ferestrei mele s-a purces într-o cădere tandră ușor răgușită o privesc și nu înțeleg de ce această toamnă mă năucește mă înalță și mă doboară cu acea concomitentă stridență prin absurditatea sa nu mă pot regăsi nici măcar într-o singură stare de moleculă ambiguă nicidecum gânditoare m-aș scufunda într-un somn adânc în care nimic nu poate fi prea real atâta timp cât nu poate să fi fost prea visatnu vom ști niciodată de ce apropiind-ne de ultimul punct vamal amintirile răpăie în noi tot mai sacadat iar acoperișul nopților devine tot mai rece mai alunecos nici de ce pentru fiecare circumvoluțiune a durerii toate remediile s-au pierdut printre tomuri scrise în limbi neînțelese într-un raft de bibliotecă părăsităsunt vietatea hăituită în imensitatea orașului unde tradițiile credințele se pierd rând pe rând în negura unei toamne sumbre cum aș putea oare să-mi smulg rădăcina de foc și de lacrimă prelinsă pe îmbrățișarea rugurilor ocrotite de spinii murarului când în brumari târzii rămâneau Negrele pustii sub sprânceana încondeiată a Strajeiîn copilărie mi-era toamna cântec de leagăn și frumusețe nu cunoșteam nici nu-mi doream orașul exista în lumea munților mei un infinit de culoare sunete miresme când zâmbetul ciobăniței Ana șugubăț și cald precum cel al sfintei Vineri din basmele ce le cunoșteam pe de rost mă binecuvânta cu un rămas-bun când își cobora turma de oi de la stâne în vale la iernatde găseam o pitoancă deși nu demult învățasem să număr până la o sută mă simțeam regina unui univers întreg se răsfrângea în privirea-mi aurită pădurea încrustată cu briliantele brumei îmi spunea Mama privește Ţilică în scorbură stă icoana Sfântului Gheorghe cel care ne apără de toți balaurii răului nu descoperisem că în lume sunt prea mulți balauri iar sulițele sfântului sunt prea puține mai aveam o jumătate de ceas până la cabană obosiseră caii aburea

pâlpâirea vieții pe nări tremurate osteniseră picioarele mele aveam cu puțin peste trei ani dar inima mea își primise hrana precum roibul Prâslei cu jarul amintirii pentru o mie de viețidiii Puiule diii Doina diii Marți caii mei de poveste neterminată duceți-mă pe vârful Strajei în unica patrie liberă a sufletului meu închiciurat de dor acolo unde nici o pace nu poate fi mai înlăcrimată și nici o flacără nu poate încălzi mai mult această inimă de copil înstrăinatprimul an de şcoală prima toamnă fără Jeniçku unchiul meu prea-frumos şi prea-bun secerat de o mitralieră la Brăila plecase să stea de planton la garnizoana cerului dormeam în fiecare noapte cu puiul de căprioară din cauciuc ultimul său dar şi visam că-i şterg ultima lacrimă de pe obrazul stâng atunci când l-au adus camarazii de arme în sicriu plumbuit Bamby stă lângă mine şi acum mă priveşte cu ochii blânzi ai lui Jenda el a rămas martorul copilăriei mele el a rămas puiul de căprioară inocent la fel precum unchiul meu va rămâne veşnic tânar eu am îmbatrânit atât de mult încât îmi vine să sfâşii pânza de păianjen şi cu ea toate amintirilem-au ţintuit chingile oboselii încerc să-mi înfrânez tristeţile poate doar un exerciţiu continuu şi sincer al smereniei mă va putea ghemui din nou în copilul singuratic şi trist care clădea palate de sticlă tuturor furnicilor.toamna pe Jiul îndoliat de praful cărbunelui smaraldul mătăsii broaştei era mai intens o adunam cu răbdare într-un borcan visam de un timp la o eşarfă Mama ştia să facă de toate din rămăşiţe de material primite de la croitoreasa unguroaică din cartier îmi croia cele mai minunate sarafane şi bluziţe Mama ştia să petecească şi marile dureri din tiparul sufletului croit prea mic borcanul cu ţesătura viselor mele l-am îngropat la rădăcina salcâmului din faţa blocului în acea toamnă văduvele minerilor se îndoliaseră de praful exploziei de la puţul Carolina fabrica de mătase Viscoza îşi hăulea sirenele precum lupii morţii răguşiţi şi însetaţi se sânge proaspătpulsul meu bate la unison cu foşnetul toamnei timpule trădător în zadar hălăduieşti printre azile de noiembrie unde sufletele refuză cu încăpăţânare să îmbătrânească nici toamna nu mă poate foşni îndeajuns nu mi-e teamă de minotaurii propriilor coşmaruri ştiu că odată voi putea  găsi drumul de ieşire din labirint. a se pronunţa Ienicicu, în limba cehă IonicăJenda- Ioan în limba cehă