Parohia „Întâmpinarea Domnului”din Glasgow, ScoțiaNumărul 12/2018

Tâlcuirea Evangheliei: Luca 12,16-21 Tâlcuirea Evangheliei: Luca 12,16-21 Tâlcuirea Evangheliei: Luca 12,16-21

Buletin duminicalBuletin duminicalBuletin duminical

i le-a spus lor această pildă, zicând: Unui om bogat i-a rodit Șdin belșug țarina. Și el cugeta în sine, zicând: Ce voi face, că n-am unde să adun roadele mele? Și a zis: Aceasta voi face: Voi

strica jitnețele mele și mai mari le voi zidi și voi strânge acolo tot grâul și bunătățile mele; și voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăți strânse pentru mulți ani; odihenște-te, mănâncă, bea, veselește-te. Iar Dumnezeu i-a zis: Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Și cele ce ai pregătit ale cui vor fi? Așa se întâmplă cu cel ce-și adună comori sieși și nu se îmbogățește în Dumnezeu. După ce a zis Domnul că nu cu prisosința banilor dimpreună se prelungește și viața omului, spre întărirea acestui cuvânt adaugă și pildă. Și vezi cum pe noi ne vădește că avem gânduri nesățioase, de „bogat nebun”. Iar Dumnezeu, pe cele ale Sale le făcea și pe a Sa milostivire o arăta - că nu o părticică de pământ a bogatului, ci toată țarina i-a rodit. Iar bogatul, atât de neroditor era către milostivire, încât mai înainte de a lua, ținea. Și vezi și desfătările bogatului: „Ce voi face?” Oare nu pe unele ca aceste cuvinte le grăiește și săracul: „Ce voi face, că nu am cum să mă hrănesc și cu ce să mă îmbrac?” Vezi, dar, și cuvintele bogatului: „Ce voi face că n-am unde să adun roadele mele?” Bună odihnă! Dacă și săracul zice:„Ce voi face, că nu am?” iar bogatul asemenea: „Ce voi face, că nu am?”Așadar, ce adunăm, din a strânge mai multe? Adeverit este că odihnă nu câștigăm - și aratată este aceasta din nenumăratele griji - ci numai mulțime de păcate grămădim asupră-ne. „Voi strica jitnețele mele și mai mari le voi zidi”. Iar dacă în anul viitor mai mult va rodi țarina, iarăși le vei strica șio iarăși le vei zidi? Și ce trebuință este a le strica și iarăși a le zidi? ai „jitnițe” pântecele săracilor, care pot multe a cuprinde; și sunt nesfărămicioase și nestricăcioase, pentru că sunt cerești și dumnezeiești, de vreme ce acela care îl hrănește pe sărac, pe Dumnezeu îl hrănește (Matei, 25,40). Vezi încă și alta fără de socotință: „roadele mele” și „bunătățile mele”, căci nu socotea (bogatul) cum că de la Dumnezeu le are pe acestea, pentru că de ar fi fost întru acest fel, ca un iconom al lui Dumnezeu s-ar fi aflat către acestea, însă roade ale ostenelilor sale le socotea pe acestea. Drept aceea, ale sale pe acestea făcându-le, zicea: „roadele mele” și bunătățile mele, ca și cum ar zice: „Pe nimeni nu-l am părtaș, pe nimenea nu mi-l fac tovarăș, nu sunt ale lui Dumnezeu, ci ale mele (sunt toate). Așadar, singur mă voi desfăta, nu-L voi lua pe Dumnezeu la desfătarea acestora.” Iar de vreme ce acestea cugete ale lui sunt fără de socotință, să le vedem și pe cele ce urmează: „Suflete, ai multe bunătăți strânse pentru mulți ani”. Lungime de viață lungă hotorăște bogatul, ca și cum și aceasta din pământul lui ar fi răsărit. Au, doară, și aceasta face parte dintre „bunătățile” tale? „Mănâncă, bea, veselește-te, o, ce de bunătăți ale sufletului!” Căci a mânca și a bea sunt „bunătăți” ale sufletului celui necuvântător. Așadar, acest fel de suflet având și tu, după cuviință pe acestea i le dai. Iar a sufletului cuvântător „bunătăți” îi sunt a gândi, a cumpăni și a se veseli de Legea lui Dumnezeu și întru cugetele cele bune. Și nu-ți ajunge ție a mânca și a bea, o, nebunule, ci și pe aceea ce urmează acestora, scâmăva și urâta îndulcire, o poruncești sufletului. Căci, prin cuvântul acesta, adică „veselește-te”, Domnul a arătat - sub înfățișare de vorbă politicoasă - patimile cele neastâmpărate ale curviei, care urmează sațiului mâncărurilor și al băuturilor. „Iar Dumnezeu i-a zis: Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău.” Acest cuvânt: „iar Dumnezeu i-a zis”, nu se înțelege ca și cum Dumnezeu ar fi grăit cu bogatul, ci ceea ce zice această înțelegere. anume că astfel cugetând bogatul, acesta este răspunsul lui Dumnezeu -arătat întru această pildă. Deci „nebun” îl numește pe bogat, ca pe unul care cu totul fără de socotință s-a sfătuit întru sine, după cum am arătat. Că rob al nebuniei și deșertăciunii este tot omul care este întru acest fel, după cum și David zice:„Toate sunt deșertăciuni, tot omul ce viază”, iar pricina acestora este că:„strânge comori și nu știe cui le adună pe ele” (Psalmul 38, 8,10). Căci cum nu este „nebun”, cel care nu știe că măsurile vieții sunt la însuși Dumnezeu, și nicidecum nu își hotorăște fiecare om lungimea vieții? Și vezi și cuvântul acesta: „vor cere”. „Căci ca niște aspri strângători de dajdie, îngeri înfricoșători vor cere sufletul tău, și (chiar) nevrând tu, ca unul care pentru iubirea de viață te ții lipit de cele de aici”. Pentru că dreptului nu i se cere sufletul, ci el însuși și-l pune înaintea lui Dumnezeu, Părinteluui Duhurilor, bucurându-se și veselindu-se; și nici nu se îngreuiază la despărțire, căci, ca și cu o ușoară sarcină, cu trupul este înfășurat. Iar păcătosul, cu totul supunând sufletul trupului, și trup făcându-l pe el și pământ, cu anevoie de a fi smuls și-a gătit sufletul. Drept aceea, se și zice că se cere sufletul, ca un datornic nesupus ce este dat în mâna asprilor stângători de dajdie. Și vezi, că nu a zis „Voi cere sufletul tău”, ci „vor cere”, pentru că „sufletele drepților sunt în mâna lui Dumnezeu”. Așadar, cu adevărat „noaptea” îi este cerut sufletul unuia ca acestuia, căci nu are lumină a cunoștiinței cele dumnezeiești, care să-i lumineze lui, ci în „noaptea” iubirii de bogăție afându-se și de aceasta fiind întunecat, îl apucă moartea. Așa este cel ce-și strânge pentru el comoară, „nebun” adică se numește, și nu-și săvârșește sfaturile, ci tocmai întru acea vreme a sufletului se seceră cu totul din viață. Iar dacă săracilor și lui Dumnezeu ar fi adunat comoară, nu s-ar fi aflat așa (întru această stare). Deci, să ne sârguim întru Dumnezeu să ne îmbogățim, adică spre Acela să nădăjduim și pe Acela bogăție a noastră să-L avem, și al bogăției Vistiernic; și să nu zicem „bunătățile mele” ci „bunătățile lui Dumnezeu”. Iar dacă bunătățile sunt ale lui Dumnezeu, să nu-L lipsim pe Dumnezeu de bunătățile Sale. Aceasta este „a se îmbogăți întru Dumnezeu”, a crede cum că toate de le voi da și le voi deșerta, nimic din cele ce nevoi nu îmi vor lipsi. Căci vistierie a bunătăților îmi este Dumnezeu - deschid și iau cele de trebuință.

Sf. Teofilact al BulgarieiTâlcuirea Sfintei Evanghelii după Luca

pag. 168-170)

Învãțãm împreunã Pentru ce motiv la sfințirea darurilor preotul Îl cheamă nu pe Fiul, ci pe Tatăl? Dar pentru motiv cheamă preotul să sfințească darurile nu pe Fiul, Care e Preot și Sfințitor, după cum s-a spus, ci pe Tatăl? Ca să înveți că Mântuitorul are sfințirea nu ca om, ci ca Dumnezeu și din pricina puterii dumnezeiești pe care o are comună cu Tatăl. Vrând să arate aceasta Însuși Domnul, când a săvârșit taina, a privit la cer și a arătat pâinea Tatălui. Din același motiv apare făcând și unele din minunile Sale în forma rugăciunii către Dumnezeu: ca să arate că unele ca acestea nu sunt ale firii omenești, potrivit căreia a avut o Mamă pe pământ, ci ale dumnezeirii Lui potrivit căreia avea drept Tatăl pe Dumnezeu. Iar când urma să urce pe cruce, vrând să însemneze cele două voințe ale Lui, pe cea dumnezeiască și pe cea omenească, voința dumnezeirii Lui a atribuit-o Tatălui, iar voința umanității, spunea că este a Lui Însuși, zicând: ”Nu cum vreau Eu, ci cum vrei Tu” și: ”Nu voința Mea, ci voința Ta să se facă” căci faptul că El însuși voia această voință pe care o atribuia Tatălui era evident, pe de o parte, din înseși aceste cuvinte, în care pare că-și distinge voința Lui Însuși de voința Tatălui – deoarece acel ”Nu voința Mea, ci voința Ta să se facă” era cuvântul unuia care consimțea și voia aceleași lucruri -; era, pe de altă parte, evident încă atunci când l-a certat pe Petru care-L conjura să renunțe la crucea și moartea Sa, încă și atunci când a zis: ”cu dor am dorit să mănânc cu voi acest Paște înaintea de pătimirea Mea”. ”Am dorit, zice, Paștele mergând spre pătimirea Mea”, ca și cum ar fi spus: ”Cu dor am dorit să văd aceste porți de intrare ale Pătimirii Mele”.(Sfântul Nicolae Cabasila, Explicari la Dumnezeiasca Liturghie, Deisis 2014, pag. 302-303)

Sfaturi duhovniceștiChipul chibzuinței și al priceperii Chibzuința este discernământul față de cele care trebuie sau nu trebuie făcute, precum și știința (discernerii) celor bune și a celor rele. Priceperea conduce gândurile și orânduiește cugetările. Priceperea este trevzia cugetului, sănătatea minții. Priceperea educă limba spre a vorbi înțelept și a tăcea în privința celor care n-o privesc; priceperea învață să vorbești la momentul cuvenit și să eviți cuvintele fără rost. Priceperea este temeiul celorlalte virtuți. Dincolo de toate celelalte, priceperea aduce și bunăstare. Caută întotdeauna adevărul, aflându-și odihna în el; ea conduce la Dumnezeu și la fericire; pe urmele ei pășesc bunăvoința, sfatul bun, buna rânduială, buna cuviință, sfiiciunea. Atunci când i-a trimis la propăvăduire, Domnul i-a sfătuit pe ucenici să urmeze această virtute. Chibzuința este mai scumpă decât pietrele prețioase. Însoțită de simplitate, este un lucru dumnezeiesc; aș putea spune că este virtutea desăvârșită; separate una de cealaltă, chibzuința se transformă în viclenie, iar simplitatea în nechibzuință. Chibzuința și priceperea sunt deprinderi adevărate, în acord cu rațiunea, având în vedere practicarea celor bune și evitarea celor rele. Sfântul Nectarie din Eghina, Cunoaște-te pe tine însuți, sau despre virtute, Sofia/Metafraze 2012, pag. 249-250)

Vitamine duhovniceștiDespre Pavel cel simplu Povesteau că Pavel, un lucrător agricol, copleșitor de nevinovat și de simplu, s-a căsătorit cu o femeie frumoasă, dar cu purtări rele, care păcătuia de multă vreme fără să se știe. Venind odată Pavel pe neașteptate de la câmp, a aflat-o păcătuind cu un altul, providența ducându-l pe Pavel spre folosul lui. Zâmbind blând, le grăi și le spuse: ”Bine, bine. De fapt nu mă interesează. Dar în numele lui Iisus, n-o mai vreau cu mine. Du-te, ia-o pe ea și copiii ei. Căci eu mă duc să ma fac monah.” Și nespunând nimănui nimic, a trecut pe la mănăstiri și s-a dus la fericitul Antonie și a bătut la ușă. Ieșind acela, l-a întrebat: ”Ce vrei?”. I-a spus: ”Vreu să mă fac monah”. Antonie i-a răspuns și i-a zis: ”Fiind om bătrân de șaizeci de ani, nu poți să te faci monah aici. Ci mergi mai bine în satul tău și lucrează și du o viață lucrătoare, mulțumind lui Domnezeu. Căci nu poți răbda necazurile pustiei.” I-a răspuns bătrânul iarăși și i-a zis: ”Tot ce mă înveți voi face.” I-a zis lui Antonie: ”Ți-am spus că ești bătrân și nu poți, chiar dacă dorești, să fii monah. Du-te în viața de obște a mai multor frați, care pot ajuta slăbiciunii tale. Eu șed aici singur și mănânc odată la cinci zile și așa flămânzesc.” Cu aceste cuvinte și cu altele de felul acesta l-a slobozit pe Pavel. Și pentru că acesta nu asculta, Antonie închizând ușa, n-a ieșit trei zile din pricina lui nici pentru cele de trebuință. Dar acela n-a plecat. În a patra zi, silindu-l trebuința, deschizând, a ieșit și i-a spus iarăși: ”Pleacă de aici, bătrâne. De ce vrei să mă silești? Nu poți rămâne aici”. Îi răspunse Pavel: ”Îmi este cu neputință să sfârșesc altundeva decât aici”. Privindu-l deci Antonie și văzând că nu purta cu el cele de mâncare, nici pâine, nici apă, și stăruia a patra zi în post, își zise: ”Oare nu va muri și se va întuneca sufletul meu?”. Și-l primi. Și a văzut Antonie în acele zile o viețuire ca niciodată din tinerețe. (...)Paladie, Istoria Lausiacă (Lavsaicon), Ed. Institutului Biblic și de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române 2007, pag. 58-60