PROTOCRONISMUL

CENZURAT

CENZURAT

CENZURAT

CENZURAT

CENZURAT

CENZURAT

CENZURAT

CENZURATPovestea lui Policarp Resteu[i a n\prazniceisale fobii

Emil Kusturicasau despre

femelamăgarului

- De ce mă sfredeleşti aşade stăruitor, Unule, ce cauţi tucu atâta insistenţă în ochiimei?

- Vreau să pătrund maiadânc, frumoasă Menita, în-lăuntru tău, prin ochii tăi caresunt ca la fiecare ferestreleceluilalt eu ce aşteaptă latentsă iasă spre cunoaştere.

- Şi ce speri să afli tu, cuochii tăi, prin ochi mei dincolode văzul meu văzut?

- Vreau să aflu măsurastărilor ce te sălăsluieşc pen-tru a te înscăuna Regină azborurilor mele.

- Dar ia gândeşte-te, iubit-ule, dacă aş orbi, aşa-i că nu

ai mai avea cum să pătrunzi înadâncimea sinelui meu, re-nunţând astfel a mai mă de-clara regina ta?

- Ba aş reuşi, iubito, căcite-aş face să plângi, ca maiapoi să-ţi beau plânsul verde-albastru, strop cu strop,lacrimă cu lacrimă. Aş deveniîn felul acesta singurul care arsorbi Apa neîncepută a sufle-tului tău, descoperindu-i Es-enţa şi descifrându-i Foamea,cele de toate trăirile. Apoi vomputea purcede la mirungere.Dar nu orbi, ai grijă să nu or-beşti, căci o regină nu are voiesă plângă niciodată, mai alestu, Regina zborurilor mele.

Lasă-ţi ochii de culoarea altorceruri să mă privească doarpe mine, la nesfârşit.

- Vino atunci, iubitule. Oregină nu trebuie lăsată nicio-dată să aştepte, mai alesRegina zborurilor tale. Vino,Regatul zborurilor noastre neaşteaptă.

Revistă premiată cu medalia şi diploma „Pamfil Şeicaru“ pentru literatură 2008

Anul 2 � NR. 14 � octombrie-noiembrie 2008 � 2 lei

F o a i e p e n t r u m i n t e ş i i n i m ă , o a b l ă ş i n e a t â r n a t ă

Din

SUM

ARApare sub egida

Societăţii Scriitorilor Târgovişteni

Ion Iancu Vale

Text dialog despre ochii Reginei...

Van Gogh

Încercare defilosofiecreştină

româneascăpagina 2

MihaiAntonescu

Dragos(moar)teaprintre fulgere

şi ruinepagina 10

pagina 14

pagina 7

pagina 8

pagina 16

Poetul luniinoiembrie

2 octombrie-noiembrie 20082

L i t e r a t u r ă ş i a t i t u d i n e

Viaţa pură (viaţa de sfânt) închide în ea primejdiade a aluneca din transcendenţă în imanenţă. De aceease pune preţ pe umilinţă, considerată virtute funda-mentală în creştinism şi moment fecund în experienţamistică, pentru că accentuează deosebirea dintre celedouă fiinţe ce stau faţă în faţă în experienţa mistică

(Dumnezeu şi om). Umilinţa se opune orgoliului, pen-tru că orgoliul nu tinde la altceva decât la identificareaFiinţei Supreme şi a omului, adică la anularea celor doipoli, şi prin urmare la anularea raportului mistic, pe câtăvreme umilinţa, dimpotrivă tinde la despărţirea din ce înce mai mult a celor doi poli, şi prin urmare la potenţareaprocesului de legătură mistică. (îngăduie subiectului săprimească revelaţia).

Deci există mântuire doar printr-un act de graţie sauprintr-o activitate reciprocă a celor doi poli .

La antipodul atitudinii mistice, care se caracter-izează prin identificarea subiectului cu Obiectul, prindizolvarea conştientă a subiecului în Obiect, sesituează atitudinea magică care are ca notă caracter-istică preluarea Obiectului în subiect (accentul realităţiicade în magic pe subiect şi în mistic pe obiect). NaeIonescu spune că dacă mistica dă, magia ia. Pe cândîn cazul faptului mistic, depăşirea persoanei se faceprintr-un act de iubire, în cazul actului magic, în-magazinarea în noi înşine a tot ce este în afară de noi,duce la un fel de potenţare, de îmbogăţire a personal-ităţii noastre, prin metoda confiscării realităţii pentru noiînşine.

Faptul magic este un punct ultim, un moment alevoluţionismului panteist, care începe în epoca Re-naşterii. În faptul magic există pe de o parte, o identifi-care a Universului cu mine şi pe de alta, un fel detransformare a mea într-un centru de acţiune, tocmaipentru că resortul fundamental al activităţii magice estevoinţa, pe când al celei mistice este iubirea.

Nae Ionescu identifică drept activitate magică întimpul său: teozofia, francmasoneria, roscrucienii(acestea tind la un fel de întărire a personalităţii, de de-precizare din ce în ce mai puternică a individualităţii şiun fel de recunoaştere a existenţei forţelor dum-nezeieşti în însăşi realitatea fizică). Tot aici include Ca-bala iudaică şi consideră că la chiar baza democraţiei,a liberalismului şi individualismului stă tot un faptmagic.

Referitor la Biserica Ortodoxă, Nae Ionescu spune

că numai aici, în sânul ei, există o viaţă religioasă desine stătătoare, care nu are nimic comun cu viaţanoastră raţională, logic-obiectivă. Conştiinţa caracter-istică a acestei vieţi nu este pasibilă de interpretare înfuncţiune de reprezentare, ci este pasibilă de reducereprin analogie la reprezentările domeniului logico-obiec-tiv .

Spre deosebire de această atitudine, metafizicascolastică apuseană s-a alcătuit şi hrănit multă vremecu spiritul antimetafizic roman care în Răsărit a lipsit.Atribuie ca trăsătură definitorie Răsăritului înţelegereacare se justifică prin trăire, iar Apusului catoliccunoaşterea, care operează prin raţiune. Încercareaaristotelismului şi tomismului în special de a transformaorice judecată într-una predicativă, nu se justifică înnecesitatea metafizică. Mai mult decât atât, acestpunct de vedere face o confuzie fundamentală(analoagă cu cea a argumentului ontologic), confundăplanul logic de existenţă cu planul realităţii metafizice.

Pentru noi răsăritenii ortodocşi, Universul e o exis-tenţă pe care o trăim, pentru Apus e o existenţă ce intrăsub incidenţa cunoaşterii. Noi ne aflăm înăuntrul Uni-versului, apusenii stăpânesc într-un fel oarecare uni-versul; ei îl cunosc, noi îl pătimim. De aiciparticularitatea contemplativă a metafizicii Răsărituluişi în al doilea rând lipsa noastră de iniţiativă. Pentru noiacţiunea nu e un ideal etic. Dacă noi nu transformămorice judecată într-o predicaţie, atunci baza cunoaşteriinu mai e „est”. Şi atunci nu raţiunea ia contact cu toatăexistenţa.

Dacă nu raţiunea ia contact cu toată existenţa,atunci nu cunoştinţa raţională e valabilă ca şi cunoşt-inţă în genere, şi atunci nu cunoaşterea conceptuală eforma specifică de cunoaştere şi valorificare a exis-tenţei, astfel încât nu ştiinţa e instrumentul specific deactivitate omenească.

De aceea Nae Ionescu îşi exprimă convingerea călocul propriu-zis al speculaţiei metafizice nu e nicide-cum Apusul, ci Răsăritul.

Nae Ionescu incriminează aşadar Biserica Apuse-ană că a moştenit metoda scolastică aristotelică con-form căreia există convingerea că orice adevăr decredinţă poate fi convertit conceptual. Cu alte cuvinte,acordă raţiunii sau intelectului un credit de care nupoate face dovadă.

Pornind de la această atitudine, este explicabilăevoluţia Occidentului spre deism şi în definitiv spreapologia ştiinţei şi a tehnologiei. Afişând o astfel de at-itudine raţională, omul a avut pretenţia că orice poateintra sub incidenţa capacităţii sale de cunoaştere şi prinurmare că orice i se poate subordona. Glorificarea raţi-unii ca metodă de lucru în teologia apuseană, a dus înfinal la izolarea lui Dumnezeu în transcendenţă, prinnegarea existenţei energiilor necreate (în secolul XIII).

Urmările acestei acţiuni au dus la transferarea cen-trului de importanţă dinspre Dumnezeu spre om. Pen-tru că Dumnezeu era izolat într-o transcendenţăinaccesibilă, în golul creat, a trebuit să fie aşezataltceva. Astfel, în sânul Bisericii s-a ajuns la exacer-barea autorităţii papale, care se consideră vicarul luiHristos pe pământ, bucurându-se de infailibilitate excathedra (atunci când transmite adevărurile de cred-inţă). În afara Bisericii urmările acestui act au dus larevalorificarea sistemului de idei antic, care-l plasa peom în centrul Universului. Renaşterea este aşadar re-animarea atitudinii precreştine de proslăvire a fiinţeiumane, care-şi ajunge sieşi şi care se poate împlinifără necesitatea unei legături cu transcendenţa. De aicişi până la secularizarea societăţii umane, până lacrearea unei culturi existenţiale autonome, careîncearcă prin mijlocirea ştiinţei să justifice pretenţiileprometeice ale omului, nu a mai fost decât un pas.

Pe seama acestei atitudini trebuie pusă şi crizaecologică ca urmare a exploatării iraţionale a naturii decătre omul ce a crezut că are dreptul să-i impună legileîn calitatea sa de stăpân al Universului.

continuare în num\rul viitor

NAE IONESCU(7)`ncercare de filosofie cre[tin\ româneasc\

R\zvan Davidescu

NNaaee IIoonneessccuu

Editura Bibliotheca,Târgovişte, 2008

Editura Prier,Drobeta Turnu-Severin, 2008

Editura Eubea,Timişoara, 2008

Din

bib

liote

ca r

evis

tei “

Clim

ate

liter

are”

3octombrie-noiembrie 2008 3

P o e z i a v i e ţ i i , p o e z i a m o r ţ i i

Walt Whitman

Vladimir Maiakovski

Cântec despre mine I

E cineva fericit când se naşte?Mă grăbesc să-i informez şi pe ea şi pe elcă la fel de fericit e unul care moareşi eu ştiu asta

Eu trec pragul morţii cu cel care pleacăşi-l trec înapoi cu noul născut la prima scăldătoareeu nu-s doar acela cuprins între pălărie şi gheteŞi observ felurite lucruri, nu-s două la felşi fiecare-i bun în felul său,Pământul bun şi bunele stele şi toatecele bune din sateliţii lor.

Eu nu sunt pământ, nici satelit alvreunui pământ,Eu sunt ortacul şi tovarăşul neamurilor toate la fel de nepătrunse şi nemuritoare ca mine,(Ele nu ştiu cât sunt, dar eu ştiu)

Fiecare soi e pentru sine şi-al său, pentru mineşi-ai mei sunt masculinul şi femininul,Pentru mine sunt cei ce-au fost băieţi şiiubesc femei,Pentru mine bărbatul semeţ care simtecât de tare ustură rana insultei,Pentru mine ibovnica şi fata bătrână,pentru mine mamele şi mamele mamelor,Pentru mine buzele care-au surâs şi ochiicare au plâns,Pentru mine copiii şi cei ce fac copii.

Dezbrăcaţi-vă! nu sunteţi vinovaţi în ochii mei,nici dispreţuiţi, nici daţi la rebut,Văd prin mătase şi prin bumbacdacă sunteţi voi sau nu sunteţi,Vă dau târcoale, tenace, neobosit şi receptiv,şi nu mă pot smulge de-aici.

Cântec despre mine II

Cred că firul de iarbă nu este mai neânsemnatdecât ziua stelară.Şi furnica-i la fel de perfectă, şi un fir de nisip, sau un ou de pitulice,Şi brotăcelul e o capodoperă comparabilă cu celemai mari,Şi rugii murelor ar putea-mpodobi saloanele cerurilor,Şi încheieturile degetelor mele fac de ruşine orişicemecanică,Şi boul care rumegă cu grumazul în jos întreceorice statuie,Şi un şoricel e un miracol ce poate convingesextilioane de necredincioşi.

Recunosc întrupate în mine gnais, cărbune, muşchicu lungi filamente, fructe, grâne, rădăcinibune de mâncat.Ca un zid tencuit sunt de sus până jos căptuşit cupatrupede şi păsări,Dintre acestea multora le-am luat-o înainte dinpricini ştiute;Dar mi-l amintesc pe acela pe care-l doresc.

În zadar fug, ori se înspăimântă,În zadar rocile plutoniene îşi împroaşcă străvecheavăpaie ca să nu mă apropii,În zadar mastodontul se refugiază sub pulbereaoaselor sale, Zadarnic stau lucrurile la sute de leghe distanţăşi iau forme multiple,Zadarnic oceanul se-afundă-n genunea-i şi mariilui monştri se-ascund în adânc,Zadarnic şoimanul se-adăposteşte-n văzduhuri,Zadarnic şarpele se strecoară printre iederi şitrunchiuri căzute,Zadarnic elanul se-afundă-n păduri neumblate,Zadarnic pinguinul cu ciocul tăios se trage sprenordul extrem, în Labrador,Eu îl urmez fără preget, mă caţăr până la cuibul din fisura falezei.

Poetul muncitor

Se-aruncă poetului vorbe care nu-i plac: „La strung te-aş proba! Ce-i versul? Un fleac! La muncă - eşti gingaş mata!“ Dar, poate şi eu La muncă mă-nham cu dragoste, fără reproşuri. Şi eu sînt o fabrică. Doar coşuri nu am. Şi poate-i mai greu fără coşuri. Ştiu, nu vi-s dragi frazele mari. Tăiaţi la stejari, munciţi cu îndemn. Dar noi nu sîntem oare tîmplari

şi sculptori de capete-adesea de lemn?

E lucru de cinste-n năvod să prinzi peşti. Nu-i rău cînd nisetri sînt rodul! Dar şi truda poeţilor e drept s-o cinsteşti - nu peşti, inimi vii trag ei cu năvodul. E greu cînd - şerpi roşii ţîşnind din furnal - metalele-n şuier încep să cutreiere. Dar nu stăm nici noi ca trîntori pe-un mal! Cu raşpelul limbii, şlefuim creiere. Poetu-i mai mare - ori tehnicianul ce lumii i-aduce belşuguri şi spor? Amîndoi. Inimile sînt şi ele motoare. Sufletul e şi el un motor. Egali şi tovarăşi, acelaşi ni-i gîndul - proletari, trup şi suflet, care pot să se-ncumete numai ei, împreună înfrumuseţîndu-l, să urnească pămîntul în marşuri şi tunete. Cu diguri opri-vom furtuna flecară. La treabă! De-ajuns cu oratorii, adio! Afară palavragii, la moară vorbăreţii care mai bat apa-n piuă!

Mar[ul pe stîngul

În marşuri mulţimea să treacă! Prea vîntură vorbele boabe de mazăre... Clănţăii să tacă! Aveţi cuvîntul, tovarăşe „Mausere“În legile de la Adam mai crede vreunul, nătîngul?

Mîrţoaga istoriei vom pune-o în ham. Stîng, stîng, stîngul!

Porniţi ca vîntul, Bluze albastre! V-aşteaptă oceanele în canonadă. Au ruginit oare cuirasatele noastre în radă? Cînd leul britanic întruna mă mîrîie, nu, n-o să gîngur. Nu poate fi învinsă comuna. Stîng, stîng, stîngul!

Trec prin munţii mîhnirilor oameni, spre platou-nsorit, uriaş, peste-o lume de molimi, şi tărîmuri de foame, trec milioanele-n marş. Ne-mpresură focul, urgia? Împreună cu voi, şi potopul înfrîngu-l! Nu poate fi învinsă Rusia. Stîng, stîng, stîngul!

Ochi-vulturesc, te deschide înaltului! La sirenele vechi, noi n-avem urechi. Strîngeţi, voi degete,-ale proletariatului, gîtlejul orînduirilor vechi! Daţi bolta deoparte cu pieptul! Cu steaguri să-i umpleţi adîncul! Cine porneşte cu dreptul? Stîng, stîng, stîngul!

4 octombrie-noiembrie 20084

Cronică l i terară

„vinovat de cuvintele spuse/ sunt,Doamne!/ de relele mele/ şi de gân-durile mele rele/ vinovat de ce-mi dai/ şinu am înmulţit./ vinovat de ne-cunoaştere/ şi de surdă neîncredere/sunt, Doamne!/ numai de neiubire/ şinemilă nu pot fi acuzat!/ căci Tu eşti înmine/ ca în fiecare, de altfel,/ chiar dacănu se vede/ şi nu se aude./o, de-aşputea,/ de-am putea învăţa/să tepurtăm, nelimitat, Doamne!” (Vinovat

sunt, pagina 45).Versurile acestea degajă atitudine

dar şi melancolie, însă, la Ion IancuVale, aceste stări sunt ale unui „înţelept”care a văzut şi a trecut prin multe în-tâmplări atât verosimile cât şi inefabile,care cunoaşte cu tot sângele său preţulclipei ireversibile.

Astfel, dorinţa de rafinament, demântuire prin credinţă, ia forma erudiţieidezinvolte, cu alte cuvinte, elanul poeticse preface în subsidiar şi persuasiv închiar „dorinţa de rafinament”. Ele-mentele sunt convenţionale şi uneori re-torice, patetice, dar, credibile, verosimileiar atitudinile sunt romantice, preluatede un expresionism cu nostalgii deumbre şi lumini în chip de liane, amintiridure şi contorsionate după cum

dictează fluxul vital al întrebărilor şirăspunsurilor lăuntrice.

„O, ce frumoasă erai, atunci, înparc/Când ai sărit de lângă mine ca unarc/Şi ţi-a, zărit pe buză trei picuri de su-doare/Şi cute mici pe frunte, de atâtanerăbdare./În ochii dilataţi vedeam frân-turi de cer/Şi unde lucitoare denepătruns mister./În păr îţi cădeaufrunze, galbene, de toamnă/Minune mi-nunată, păreai atunci, doamnă./Priveamextazul tău prin fumuri de ţigară, cândauzeam ţâşnind o mică niagară,/Şi albiităi genunchi, nervos îi desfăceai,/Eraisuperbă, doamnă, în parc când te...plimbai.” (Extaz în parc, pagina 41).

O poezie filtrată prin sensibilitate,mai ales în poemele de dragoste cereprezintă ritmul trepidant şi afectiv al

clipei şi al căror privelişti au un ecousensibilizat, scrie poetul târgovişteanIon Iancu Vale.

El este, fără îndoială „structural”, unmelancolic-reflexiv ce îşi limitează ar-borescenţele semantice dintr-o atenţievădit ontologică. Har decantat ca boabade strugure în vin „viaţa îşi semnifică es-enţa” cum spunea Nichita Stănescu,iată mesajul dorit şi nuanţat, emoţiaclipei şi a spaţiului poetic cu care pri-etenul Vale se contopeşte într-o afluenţăşi plină de suflet, unicitate.

Aşadar, volumul de poeme „Soldat înrăzboiul civil” se prezintă ca o mărturiesolidă în care glasul poetului devine totmai convingător, mai analitic, problema-tizând cognitiv, dintr-o perspectivă exis-tenţială, marcând emoţii adânci şirăscolind tulburătoare nelinişti întrudesluşirea unui semn care să dea acelînţeles profund omenescului din noi.

„Printre miile de români ce-au bătutla porţile occidentului se numără şiOlimpia Danci. Şi-a părăsit Borşa Mara-mureşului şi s-a stabilit în Italia. Îmiînchipui cât de grea i-a fost în-străinarea.” (Mihail I. Vlad, în nota edi-torului la cel de-al doilea volum, „Un altcer”, în ediţie bilingvă, româno-italiană,traducere de Alina Şerban) în care au-toarea „aşezată” în realitatea sufletuluişi sursele ei de inspiraţie ce i-au devenitobsesive, mai ale atunci când îi aparclare semnele unor întâmplări metafiz-ice.

„Opreşte-mă!/Ascunde-ţi cuvintelesă nu descopăr/Peştera ascunsă dininima ta./Opreşte-mă!/Nu mă lăsa săcurg prea repede/Prin venele tale.” (Ne-hotărâre). Detaliul concret creează

„tabloul” expresionist unde, pe lângă at-mosfera uşor-elegiacă şi de atitudine,se insinuează nota discretă a unui sensmai amplu al existenţei. Este, de fapt, opoezie ce are darul de a capta anumiteraze a unui vital curcubeu şi un „dar”specific de a le simţi prezenţa şi de a letransfigura în inedite versuri.

Structural, Olimpia Danci e o poetăreflexiv-elegiacă şi de atitudine, perceperealul din irealul poemelor sale, mai în-totdeauna, sub imperiul meditaţiei şi alrevelaţiei. „Moartea şi Iubirea/staustrâns îmbrăţişate/în ritmul unui dansnebun./Plânge mama şi strânge în pum-nul ei nătâng/gurile noastreflămânde./Plânge mama lângă trupurilenoastre/dezgolite de visul mâiniloramorţite./Plânge mama cu sufletul de-

spletit/şi strânge în mâinile sale/rătăcir-ile sunetului meu.” (pagina 34).

Poezia cu care, de altfel, voi încheiasuccinta fulguraţie critică, este unmonolog interior. Olimpia Danci vor-beşte despre „un alt cer” cu o persoanăimaginară, şi doar uneori, acea per-soană, printr-o gândire profundă, prindeconturul trăirilor intime iar sinceritateafiind calitatea primordială, înalţă textuldeasupra cerului căutat.

E o sinceritate exclusiv dureroasăcare ne relevă un suflet tulburat de în-tâmplări adesea grave, cuprins în nos-talgia purităţii, mereu aflat într-otensionată confruntare cu sine.

Complementare şi interferente întreelementul plastic şi cel muzical, aceste„gânduri” tind să fuzioneze intermitent.

Aşadar, poemele din această carte edi-tată în condiţii grafice de excepţie,rezidă în idei unde, expresia lirică se ab-strage încât „universul” transpus ajungesă fie contemplarea unei ideaţii.

„Copacii tăi Doamne gonind,/îmi tra-versează nopţile albe, mult,/mult preaalbe pentru tâmplele mele/Frunzişul tăuDoamne, aruncă prea/peste inima meavândută zadarnic/Peste albastrul ceru-lui meu, ţipătul/tăcerii spală tălpile desudoare./Mă trezesc deodată într-oaltă/dimineaţă/Mă trezesc deodată căsperanţa/Mi-a înţepenit degetele/Mătrezesc că asfinţitul/Mi-a huiduitrugile/M-am trezit prin mănăstiri/de cu-vinte/M-am trezit cu zbateri de/păsărideasupra patului tău./Din păr îmi cadaripi/În dimineaţa aceasta/cuvintelemiros a tămâie” (Copacii tăi, Doamne).

Prefaţă de Aurora Pordea

„Filele cărţii imortalizează şi câteva „vorbe” strictale Darlingtoniei, dar cartea poartă acest titlu pentrupermanentizarea prezenţei Darlingtoniei nu în sufletulscriitorului Nicolae Iştoc, căci de acolo nimic şi nimenin-o va dizloca, ci în prejma fiinţei sale, ca o suflare in-ocentă a primăverii perpetue, ca o forţă sublimă în-noitoare a spiritului creator”. (Aurora Pordea). Cartease deschide cu un moto în chip de poem semnat depoetul Ion Iancu Vale. Orădeanul Nicolae Iştoc prinacest masiv volum pregăteşte sau intuieşte calea sprea pune cunună veacului; un veac în care a cuprins cuochii minţii un univers de cuget şi simţire, topit în„vorbe” pentru lumea de azi şi pentru lumea de mâine.

„Îl auzi pe câte unul zicând: „Acest om ştie ce vrea”,ca şi cum acesta şi-ar fi făcut planuri, ar fi meditat, ar

fi aflat ce vrea şi-ar fi acţionat în consecinţă. Nici vorbăde aşa ceva: acel „ştie ce vrea” a ieşit afară şi a în-ceput să preia „ostilităţile”.” (versetul 427, pagina 143).Trebuie remarcat faptul că volumul acesta este scris în3000 de versete însumând 450 de pagini. Senior ab-solut al materiei cenuşii din zonă, Nicolae Iştoc prin„Vorbele Darlingtoniei” reprezintă semnificaţia uneicascade de gândire şi iubire pentru sine faţă de Dum-nezeu, dar, mai ales, pentru semenii săi. Exempli-ficăm.

„Există o iertare umană superioară celei Dum-nezeieşti. Iertarea părinţilor faţă de copil, ea se pro-duce indiferent dacă copilul se întoarce la părinţi saunu, dacă le cere iertare sau nu, dacă regretă sau nufapta comisă, părintele îşi iartă copilul fără nici ocondiţie.” (versetul 1357, pagina 264). Lecturândaceastă carte din care ai tot timpul ce învăţa, am văzutmulte notaţii de natură livrescă. Ceea ce n-ar fi totuşi

o mare greşeală. Bunăoară, dacă admitem că notaţi-ile acestea sunt ale unei lumi de personaje bine rele-vate. Acceptându-le, autorul nu face decât să rămânăcredincios aceluiaşi principiu de obiectivitate artistică,tinzând, în general, să guverneze lumea personajelorsale.

„Când fiecare face ce-i place, se face adesea cănu place altora” (Jean-Jaques Rousseau, Scrisoriscrise de pe munte, versetul 1205, pagina 245).

„Când va dispărea şi ultimul ţăran din lume, la toatepopoarele vreau să spun, va dispărea şi ultimul om. Şiatunci or să apară maimuţe în haine. Ţăranul e omulabsolut.” (Petre Ţuţea, versetul 2556, pagina 400).

„În concepţia poporului român, nimic nu secreează, nimic nu se face, lucrurile vin şi pleacă, lu-crurile se întâmplă.” (Mircea Eliade, versetul 696, pag-ina 179).

Marea tremură de parcă ar aveafrisoane.

în năvodul umed al regretelorse zbat sentimentele disperate,ascult cum valul năvăleşte neobositpeste trecerea timpului.

Cerul e atât de înalt,încât atinge sufletul.Îmi ridic gulerul şi ascultcum respiră tăcerea în scoici.

Nimeni nu va şticum e să măsori singurătateacu murmurul întunecat al mării,

cum e să-ţi imaginezi poveştilede neccrezuldespre ieri, despre mâine, despre murire.

Aprin luminile,deschid uşa şi îmi înşel aşteptările.

Vi s-a întâmplat şi vouă?

Ianoş Ţurcanu, Chişinău

Olimpia Danci � Un alt cer � Editura Macarie � Târgovişte � 2005

Nicolae I[toc � Vorbele Darlingtoniei � Editura Arcmontania � Târgovişte � 2007

Fulguraţii, de Victor SteromIon Iancu Vale � Soldat în r\zboiul final

Victor Sterom

Îmi ridic gulerul

55

Cronică l i terară

octombrie-noiembrie 2008

Mai rar am prilejul să mă întâlnescla jumătatea drumului dintre veleităţilede cronicar şi plăcerea intimă de aregăsi în paginile altcuiva, tuşe ase-meni lungimii mele de undă sufleteşti, -căci, poezia, nu-i aşa, are şi un rol vin-decător cum se cade împletit pe trupuliluziei- cum se întâmplă în cazul de faţăcu volumul poetului craiovean DanIonescu, apărut în condiţii grafice ex-

cepţionale la Editura Scrisul Româ-nesc, în anul2008. Excursul poetic dinvolumul mai tânărului confrate, esteneândoios o invitaţie la filosofie petema dualităţii fiinţei surprinse înipostaze dintre cele mai faste spirituluicreator, palpând aura unui îndepărtat,misterios ev antic, judicios traversândepoca luminilor şi ajuns până în zilelenoastre sub forma unor texte incon-testabil valoroase, învelite într-un vagparfum de fină metaforă. Raportarea lailustre figuri din istoria inteligenţei cla-sice universale, constitue pentru autorun bun pretext de meditaţie şi con-structivă reflexie, fiindcă acolo undeconvenţia dintre cultură şi talentul nativrotunjesc un pact favorabil pentru citi-tor, ( în speţă , unul cu pretenţii excesivemancipate) Dan Ionescu reuşeşteadevărate exerciţii de virtuozitate stilis-tică, pentru care orice buncunoscător înmaterie se poate declara pe deplimulţumit. Preventiv, cum nu mi se preaîntâmplă cu alte cărţi ajunse la mine din

dorinţa unor autori curioşi să afle cucâtă graţie bate câmpii un amărât decronicar, am citit de două ori prefaţacriticului Dan Cristea la volumul în dis-cuţie,uimindu-mă că dumnealuiocoleşte orice angajament „ pe temă”mulţumindu-se cu câteva reflecţii dar şiexpediind restul în sarcina potenţialilorcomentatori mai mult sau mai puţin demeserie. Incitant, am purces la lecturapropriu- zisă şi revelaţie!?

Despre cartea lui Dan Ionescu estecu neputinţă aproape să te pronunţi ex-peditiv, ( cu excepţia prefaţei aici , căci,atât forma cât şi conţinutul poemelor,ca să nu mai vorbim de mesajul tran-scendent al ideilor în timp, fac neân-doios obiectul unor studii de caz pemăsura criticii aplicate, exclusiv. Ori,cum bine zice Dan Cristea... Personal,după legi şi reguli ce nu au nimicaproape de a face cu spiritul academic, am căutat să ajung la autor cum amcrezut eu mai bine de cuviinţă, aflându-l izolat cumva, şi însingurat foarte într-

o existenţă trufaş-cărturărească,riscând să piardă mult prea devremelegătura dintre surâs şi lacrimă, dedragul inegalabilei ce-i drept, marmurede Carara. Dar, cine sunt eu să-miîngădui a certa, fie şi numai pri-eteneşte, un asemenea poet cum esteDan Ionescu? Poate, Marea eternă săne adune umbrele într-o zi , când spersă ne aflăm încă la ţărmul dintre „ aici”şi pulberea stelară, noi şi iluzia... Altfel,cartea mi-a plăcut enorm. De ce? Pen-tru că a fost scrisă de un poet „ singurprintre ai lui” şi poate stârni polemicidemne de un mare creator. Ave!

P. S: m-am ferit ca de foc să nu daucitate, să scot din context un poem saualtul, acceptând „ jocul” extrem de se-rios al autorului, tocmai spre a nuaduce vreun prejudiciu întregului dedragul părţii.

Dan IonescuVIS VISUS sau Forţa Visului

Editura Scrisul Românesc, 2008

IDENTITATEDacă aş şti cine suntAş sta pe locn-aş mai căuta potcoavepălărie cu bor, pantofi cu scârţaş vinde busuiocDe când am identitateSunt arătat cu degetu, scuipat, înjurat

E greu să fii OMSă baţi nicovala, să ascuţi sabia,Să umpli raniţa cu gloanţeCa să poţi trăi

BARIERANăscut între două veacuriUnu cu dric şi cai mascaţiAltu cu pupezeCe cânta-n podu bisericiiAVE MARIA

Aştept ca bariera să scârţâieCa oasele morţilorCând trec peste liniile vieţiiSă sparg becu roşuDe la semaforSă pun în opaiţOloi verdeSă ung cu păcura norilorBariera timpuluiCe are cruce o şapcă de acar.

DIFEREN}|De urci pe drumul CruciiPăstrează o lacrimăŞi pentru ziua de mâineAlţi răstigniţi vor plătiPreţul iubirii, botezul şoaptei,Învierea cuvântuluiCălăii port o singură vinăs-au născut prea devremejudecătorii prea târziu.

Mă dor genunchii care se mai vădAtât cât se mai poate şi mi-au rămasNici tu nici eu, n-avem acelaşi glasO! Între noi e cel mai rău prăpăd.

Lumea se-ntreabă cum de s-a pututEram atât de simpli în cuvântŞi înrolaţi în sfântul legământCare ne-arată cum ne-a şi făcut

Un semn. Atât. Şi aşteptarea-i greaNu se mai vede lacrima-n rotundIar tot ce-a fost coleric şi profundCu noi nu se termină căci nu vrea

Hingherii s-au trezit. Ne dăm cu grundIar ploile, şuvoaie, n-au ce bea.

Grigore Grigore

Să fie...„E o barieră de vânt între OM şi de-

partele luiTrenul nu-i decât iluzia unui gând înaşteptareDin porunca târziului şi-a nimănuiUn acar şi-a pictat sufletul pe înser-are”

Aşa-mi vine din când în când şi maimereu, şi-o să-mi mai vină şi altfel, înaşteptarea volumului de versuriCALEAŞCA CU PUPEZE al poetuluiPuiu V. Moiceanu, ce apare sub egidaEditurii MUZEUL LITERATURII

ROMÂNE, mâine-poimâine. Iată maijos câteva titluri din această carte depoezie ce aşteaptă lumina tiparului.Ave!

Mihai Antonescu

Puiu V. Moiceanu

Singur\tatea gr\dinilor lui Akademos

Mihai Antonescu

Mădor

genunchii

sonetacrostih

Am citit „Casia”, volumul de prozescurte al lui Emanoil Toma, apărut laEdi -tura PRINTEURO în anul 2005.concise povestirile, nuanţate, atâta câtsă dea sens şi durată ideii conţinătoare.Sensul, e unul al spiritului omniprezentşi mereu tulburat în cumpătul vre-murilor. Durata, e una fără determinareprecisă, şi aproape sigur, autorul ştiebine asta. Mi-au reţinut atenţia în modcu totul aparte, cele două povestiri,Casia şi Horaţiu.

Textual, fără cusur, va să zică, dege-aba s-a inventat papura... Subiectual, arveni cam aşa: dincotro venim, încotrone îndreptăm? Ei, ideea constă aici toc-mai în teribilul semn de întrebare! Dacăspunem că ştim dincotro venim, având

cu noi experienţa trecutului, vedem că,mai mult ca sigur nu ne convine încotrone îndreptăm, bănuind că asta nu va re-zolva nicicând problema sufletului ori aconştiinţei, cu atât mai puţin a echilibru-lui interuman într-o lume în care tocmaireperele ultime determină prăbuşireatotului. În casa iluziei, orice soluţie e caun ştreang pe gâtul umbrelor. Ce nerămâne, atunci? Păi, nu cred că nerămâne mare lucru. Arătând lumea cudegetul, înspre noi înşine arătăm, într-odezarmantă, asurzitoare neputinţă. Per-sonal, asta am înţeles citindu-i carteadistinsului prozator, care, indiscutabil eun abil creator de întrebări esenţiale,tocmai acolo unde banalul pare a fi om-niprezent, de nu am ghici în asta o

aparenţă, numai. E aici, menirea unuiexcelent condeier ce surprinde mani-festări şi dat’uri, cu un ochi rece, dia-mantin, din care, pare să fi pierit oriceurmă de lacrimă. Să fie lipsa lacrimii,apanajul unui suflet resemnat? Ceanume determină resemnarea? Căci,dincolo de savoarea, cursivitatea dia-logului, mai presus de măiestria cu careautorul îşi nuanţează personajelenumai din câteva tuşe fine, dându-leconsistenţă şi credibil, subtextual moc-neşte adevăratul incendiu, pasta es-enţială a prozelor sale. Sper să fi înţelesbine mesajul, iar dacă da, e semn căautorul şi-a atins scopul iniţial: acela dea stârni un interes major, tocmai prinneputinţa ieşirii din cerc.

Despre cel de-al doilea volum, „Subameninţare”, apărut tot la EdituraPRINTEURO în anul 2006, „Pamflete”,cum îl intitulează autorul, nu aş dori sămă pronunţ aici, cu atât mai mult cu câtele, numai pamflete nu îmi par a fi. E unfel de râsu-plânsu mai îndată, o can-tonare fără câştig în preajma unei temefără fond autentic, să-mi fie iertată duri-tatea, ca şi lipsa de apetenţă... dinipocrizia unor imbecili ajunşi să neocupe timpul şi liniştea altfel necesare,nu poate ieşi decât un spectacolgrotesc, la care, un important prozatordupă umila-mi părere, cum esteEmanoil Toma, nu trebuie să plăteascăbilet.

Concluzii finale într-un text fără ieşire

S E M N A L

66

***

octombrie-noiembrie 2008

Apariţia în anul 1890 a romanuluiPORTRETUL LUI DORIAN GRAY de OscarWilde şi în 1870 în revista “Convorbiri Literare”a nuvelei Sărmanul Dionis, exclude posibili-tatea unei influenţe din partea celebrului irlan-dez, reprezentant de frunte al curentuluidecadent, asupra lui Eminescu.

Totuşi, în soluţionarea epică diferită a temeiprincipale, comună operelor menţionate, au-torii utilizează elemente regizorale similare,care merită semnalate.

Problema fundamentală, metafizică şi gen-eral umană, constă în zugrăvirea artistică aunei himere – sufletul etern al omului muritor.Soluţiile abstacte oferite de mitologii, religii orisisteme filosofice idealiste – un suflet fără chip,rătăcitor prin trupuri diferite, până la contopireacu spiritul universal -, nu pot fi utile unui scriitorcare, în conformitate cu principiile artei sale,trebuie să conceapă o imagine individuală,sensibilă, concretă.

Eminescu, pe filiera platoniciană, indiană,schopenhaueriană şi romantică, imagineazăomenirea alcătuită din arhei (propotipurieterne, idei absolute), reprezentaţi prin umbreantropomorfe care se întrupează în indiviziconcreţi prin metempsihoză. Dar şi umbra esteîncă prea abstractă pentru o descriere literarăşi atunci artistul o materializează în făpturile luiDionis sau călugărului Dan (două întruchipăridin epoci diferite ale aceluiaşi arheu). Prin de-dublare şi transfer de caractere, obţine Emi-nescu portretul individului concret investit cu

atribute eterne. Umbra lui Dan, alias Dionis,“prinse încet, încet conture pe părete şi devineclară, ca un portret zugrăvit în iloi”, reprezen-tând un tânăr palid, imaterial, cu fruntea înaltă,buze vinete, privirea fixă şi pierdută.

Portretul umbrei plane, în această etapă in-termediară, până să devină imagine tridimen-sională, trimite la pânza pictată de BasileHallward din romanul lui Oscar Wilde. Pictorulare revelaţia descoperirii prototipului frumuseţiiumane, fizice şi morale în trăsăturiule clasiceale lui Dorian Gray, pe care-l întâlneşte la o re-cepţie mondenă din mediul aristocraţiei lon-doneze de la sfârşitul secolului al XIX-lea.

Portretul pictat îi conferă plasticianului cer-titudinea împlinirii sale artistice, limpezireastărilor tulburi, inconştiente şi îl determină săvegheze asupra modelului ca acesta să-şipăstreze puritatea exemplară. Mai mult, BasileHallward îi dăruişte lui Dorian Gray tabloul,pentru ca acesta să aibă tot timpul alături pro-totipul omului superior de la care nu trebuie săse abată. Frumuseţile deosebite ale protago-niştilor celor două lucrări literare sunt justificategenetic, tatăl lui Dionis şi mama lui Dorianprezentând aceleaşi calităţi fizice şi sufleteşti.

După punerea în scenă, soarta eroilorurmează căi diferite. Dan-Dionis şi Maria, de-veniţi umbre, trăiesc o idilă paltonică în Lunacare reprezintă un paradis terestru de nuanţăspecific eminesciană, din care nu lipsesc co-drul falnic şi râul curat susurând muzical; pecând Dorian Gray, corupt de lordul Henry Wot-ton, se afundă într-o viaţă de plăceri, abjecţii şimeschinării. Eroul lui Oscar Wilde preia fru-museţea portretului pictat rămânând mereu

tânăr, pe când tabloul îmbătrâneşte, urmândfidel chipul real al sufletului modeluluireprezentat.

Metamorfozele personajelor individuale înprototipuri eterne se petrec pe căi oculte. Încazul lui Eminescu procedeul este faustic, Dio-nis - întruchipat de călugărul Dan din epoca luiAlexandru cel Bun (după ce Riben i-a dezvăluitsecretul cărţii astologice a lui Zoroastru) nu eînştiinţat că în schimbul iniţierii sale în tainelecunoaşterii universului şi ale identificării sale cuumbra arheică, Ruben-diavolul îi pregăteşteprăbuşirea pentru a-i fura sufletul. Oscar Wildeoperează şi mai criptic, rugăciunea fierbinte,pentru a-şi păstra tinereţea, rostită de DorianGray nu se adresează nimănui, dar este oper-ată de o forţă supranaturală neprecizată.

Deznodămintele operelor literare devin şiele, într-un fel, similare. Arheii gândesc în con-sonanţă cu Demiurgul. Dan-Dionis, carereprezintă întruchiparea unuia dintre ei, par-ticipă şi el la armonia divină prin puterea supe-rioară de cunoaştere dobândită în ipostaza deumbră. Egoismul şi orgoliul său omenesc îlpierd. Ispitit de faptul că îngerii îi cântă melodi-ile care îi trec prin minte, călugărul se crede în-suşi Dumnezeu şi ca urmare este pedepsit şiaruncat înapoi în condiţia sa umană. Fulgerat,Dan-Dionis se prăvăleşte prin bezna cosmică,Dan separându-se prin cădere de Dionis, înfinal personajele se trezesc individualizate înepocile lor istorice.

Lui Dorian Gray, căruia sub masca in-ocenţei îi reuşesc toate fărădelegile fără a fipedepsit (nu se descoperă influenţa sa nefastăîn cazul sinuciderii Sybilei Vane, încercarea de

răzbunare a fratelui ei fiind zădărnicită de unaccident de vânătoare), îi trec aceleaşi gânduriprin minte şi ca să scape de mustrările conşti-inţei, provocate de confruntarea cu adevăratulsău chip (cel zugrăvit), vrea să distrugă tabloul.Dar cuţitul cu care încearcă să sfâşie pânza seînfige în propriul său trup – personajul şi portre-tul recâştigându-şi în acel moment identităţilepierdute, mai exact, transferate. Dorian Grayîmbătrâneşte subit iar tabloul redevine modelultinereţii şi frumuseţii umane.

În primul moment avem impresia că eroiise răzvrătesc nejustificat împotriva creatorilor,Dan-Dionis încercând să se substituie fiinţeisupreme, iar Dorian Gray ucigându-l cu cinismpe Basil Hallward care i-a dăruit chipul etern.Reflectând, ne dăm seama că nu e chiar aşa.Dionis-arheu, participând la armonia cosmică,a considerat partea drept întreg, iar în cazul luiDorian Gray, creatorul rămâne acea forţăsupranaturală necunoscută, pictorul fiind doaro unealtă în mâna destinului.

Mai amintim un singur amănunt. Metamor-fozele sunt gândite de autori la nivel atomic,Dionis simte, în efortul cuprinderii spaţiului şitimpului infinit “deslipindu-se atomele greoaieale creierului său”, iar Dorian se întreabă ceforţă poate schimba atomii picturii în funcţie destarea sa sufletească.

În concluzie, chiar dacă anecdotelemetafizice eşuează, încercările artistice îşipăstrează prospeţimea. O dovedeşte interesulcu care sunt citite şi astăzi; întruchipările fru-museţii noastre efemere, transfigurate artistic,abolesc trecerea timpului.

Umbra „Sărmanului Dionis” şi „Portretul lui Dorian Gray”Lucian Gruia

Dream bus

Toronto, iulie, 2008, oraş cu denumire detrib, te îmbie să călătoreşti... O vastă reţea pub-licitară te invită să alegi oferte tentante, fie cătreinteriorul Canadei, fie în sud, către MareleVecin. Aşa e numită frecvent America (a se citiSUA) de către canadieni. O agenţie de călăto-rie cu denumire de origine chinezească -TAIPAN TOUR -îţi pune la dispoziţie un autocarmodern pentru a călători vreme de circa 4 zilecătre America şi prin America, Coasta de Est,la un preţ modic. Privită din autocar, după ce aitrecut peste Podul Păcii ( Bridge of Peace),America este o lume vie, colorată şi inedită.Primul oraş în care facem popas - Boston-scoate la iveală o arhitectură surprinzătoare,mai degrabă europeană. Universitatea Harvarduimeşte prin agitaţia non-stop creată de stu-denţi şi, deopotrivă, de vizitatori. Ghidul nostru,un simpatic chinezo - canadian, ridicăsteguleţul său galben pentru a nu ne rătăci înpuhoiul de lume. Degeaba, fiecare călător dinautobuz vrea să vadă renumita universitate deaproape, să-i calce iarba, să-i fotografieze con-strucţiile, să aşeze flori la statuia întemeietoru-lui şcolii, John Harvard. După circa două orede vizită, ne întoarcem la autocar, iar ghidul neanunţă că în curând vom trece prin faţa Mas-sachusetts National Institute of Technology (In-stitutul Naţional de Tehnologie Massachusetts).Până acolo, străzile defilează într-uncrescendo care te ameţeşte, mai ales da caeşti avid de cunoaştere. Depăşim, admirăm şidin nou admiră locurile şi ajungem, oarecumobosiţi, la Quincy Market. Este o piaţă centralădin Boston, unde poţi mai mult să te odihneştipe o bancă decât să faci shopping.

Înnoptăm mai târziu la Sheraton Hotel,visând la o altă zi tot atât de interesantă... Într-un ritm cazon, de dimineaţă, ghidul ne obligăsă alergăm spre Philadelphia, oraşul indepen-

denţei americane. într-o vitrină total transpar-entă, Declaraţia de Independenţă îţi dă fioricalzi, pentru că nu poţi rămâne indiferentvăzând începutul visului american. Un clopoţeluriaş din apropiere îţi aminteşte că trebuie să tegrăbeşti, pentru că America n-are răbdare...Traversăm un pod metalic uriaş şi lăsăm înstânga portul de la Atlantic, cu gândul că,poate, într-o zi, vom reveni acolo navigând.

În dimineaţa zilei următoare, ne întâmpinăgigantesc New York-ul. Prima impresie estecopleşitoare pentru că, pe lângă zgârie-nori,există şi o febrilitate a mişcării umane incredi-bilă. Curând ajungem lângă East River, ne îm-barcăm pe un vas de croazieră şi, încet-încet,avansăm în larg, cu destinaţia Statuia Libertăţii.în dreapta se profilează spectaculos cartierulManhattan - mai modern - iar în stânga Brook-linul - mai vechi -, insule umane.

Ne apropiem de insula Jersey, în faţacăreia tronează maiestuos cadoul făcut defrancezi americanilor după declararea inde-pendenţei faţă de coroana britanică. Nu ne plic-tisim alegând diferite unghiuri de fotografiereşi/sau de filmare, cu statuia în prim plan şi cunoi în plan secundar şi invers. Senzaţia mo-mentului este unică pentru că unică esteapropierea de un asemenea monument. Deşiieşită din apă, statuia impune prin mesaj şiforţă, invită la reflecţie şi obligă la atitudine.

Admirăm la întoarcere podurile uriaşe caretraversează East -River, unind cartierele Man-hattan şi Brooklyn decorate cu nişte cascadeartificiale demne de science-fiction.

Neobositul ghid de pe vas (altul decâtchinezo-canadianul nostru de pe autobuz) areaplomb naţional până la ţărm, ceea ce ne de-termină să-l întrebăm dacă a auzit de Româ-nia şi se grăbeşte să răspundă, puţin maliţios:"Da, e o ţară din centrul Europei!". Asta, trebuiesă recunosc, ne face plăcere şi-i urăm numaide bine!

Următoarea ţintă din programul zilei sedovedeşte şi la propriu, şi la figurat a fi laînălţime. Vizităm Rockefeller Center, renumit întoată America pentru aportul la imaginea cul-turală a ţării. Ascensorul ne ajută să ajungemla etajul 70 în doar 30 de secunde. jŞ&apeateprivi în timpul ascensiunii în sus, sau în jos, prinpodeaua sau plafonul transparente,echivalează cu a te încărca cu adrenalină. Odată ajunşi la acel nivel, panorama care $i seoferă este fantastică. Poţi face un tur de orizontşi poţi vedea Empire State Building, CentrulNaţiunilor Unite, Central Park, East River, At-lanticul... Norii sunt prea aproape şi te gândeşti,

fără să vrei, la destin, la viaţă şi la reîntoarcereape pământ. Urmează Madame Toussoud -muzeul figurilor de ceară din New York , 41 Av-enue. Te întâmpină cu un salut cordial şişugubăţ Benny Hil. Petrecând sălile muzeului,ai ocazia să te întâlneşti cu Buffalo Bill, GeorgeWashington, Tina Turner, Bill Clinton, ei au oatitudine uneori rezervată, alteori distinsă, câ-teodată relaxată, în orice caz, pentru câtevamomente, te poţi însoţi cu ei. Mai apoi, stră-batem la pas Broadway şi fiind pe seară,reclamele multicolore te iluminează şi teîncântă, pentru că îţi sugerează diversitateaculturală a umanităţii. Aproape fiecare pasnecesită efort fiindcă puzderia de oameni semişcă pe trotuare relativ înguste, în direcţiiopuse, dar cu ţinte precise.

În scurtă vreme, autocarul ne poartă printr-un tunel subacvatic lung de câţiva kilometri(mile, în terminologie locală) care ne scoatefără obstacole în afara down-townului. Privindcătre înapoi, realizezi că,de fapt, ai plecat dintr-un loc în care măreţia e la ea acasă.

Nu cred că exagerez afirmând că NewYorkul bate ora exactă a omenirii...

Holliday Inn, hotelul în care urmează săînnoptăm, ne găzduieşte în condiţii civilizate,de bun augur, pentru ultima parte a călătoriei...

în zori, cu poftă de drum şi de mâncare,înaintăm prin statul Maryland către Washing-ton D.C. Autostrăzile care ne conduc cătrecapitala federală impresionează prin soliditate,rezistenţă şi marcaje.

Nu există margine a lor care să nu fie plan-tată cu gazon şi, alternativ, pomi sau arbuşti.Este, de fapt, un sport naţional -ca şi în Canada.

Capitoliul, sediul Congresului S.U.A.,primul obiectiv vizitat, se distinge prin masivi-tate antică, replică modernă a Capitoluluiroman. Peluza din faţă oferă o perspectivăsplendidă care te relaxează şi te bine-dispune.Grupuri de tineri în uniforme se încoloneazădisciplinat pentru a urca treptele clădirii şi a sepătrunde de spiritul acesteia...

Nimeni nu se agită, toţi vor stăruitor săvadă condiţiile de lucru ale congresmeniloramericani. Albul imaculat al clădirii dă senzaţiade siguranţă şi de confort.

Ne îndreptăm apoi către Muzeul Naţionalde Ştiinţe, filială a institutului Smithsonian,unde, cu surprindere, într-una din săli, de-scoperim minerale din Transilvania - România,ceea ce, trebuie să recunoaştem, ne zgândăre,din nou, orgoliul naţional.

În altă secţie a muzeului avem prilejul săvedem, în mărimie naturală scheletele unor di-

nozauri de dimensiuni gigantice, care trăiau peplanetă în urmă cu 200.000.000 de ani...

Ieşim la lumină şi ne îndreptăm către CasaAlbă, cu precauţie şi emoţie.

Măsurile de securitate luate după actele deterorism din urmă cu câţiva ani, nu ne permitsă ne apropiem de reşedinţa preşedinteluiS.U.A. decât până la o distanţă de maximum80 ml, ceea ce ne oferă posibilitatea să ob-servăm prezenţa unor militari pe acoperişulclădirii, dar şi a unor tancuri în apropierea aces-teia. Bineînţeles, facem fotografii şi filmăm pen-tru imortalizarea momentului. Ne despărţim deCasa Albă pentru a vizita memorialul BenjaminFranklin, pietrele acestuia având scrijelităpropoziţia că aici s-a împlinit o parte din visulamerican... Din mersul autocarului, pe malulrâului Potomac ni se arată o casă ca fiindreşedinţa fostului preşedinte american J. F.Kennedy. Zgomotoşii colegi de autocar de orig-ine chineză nu încetează să exclame şi să fo-tografieze. Tot din mers, ni se prezintă sediileC.I.A, F.B.I şi Pentagonului. În drum spreCanada facem un ultim popas, în Pennsylva-nia, la Pens Cave, pentru a vedea un adevăratmonument natural. într-adevăr, parcurgând in-teriorul peşterii cu o barcă cu motoria silenţios,înaintam pe lângă pereţii şi bolţile dominate destalactite şi stalagmite care fac, din nou, deli-ciul colegilor de autobuz. Cu pricepere, admin-istratorii locului au reuşit să monteze instalaţiiluminoase care produc efecte pur artistice. Laun moment dat, ieşim din peşteră printr-opoartă naturală îngustă într-un lac de dimensi-uni neaşteptate, unde lebedele şi răţuştele săl-batice se lasă din plin şi de aproape admirate.Pe maluri, diverse animale sălbatice, în plinălibertate, desăvârşesc un tablou natural plin defarmec.

La întoarcere, ghidul-student, ne explică sănu facem mişcări bruşte în barcă pentru că s-ar putea să ne pedepsească printr-o lovire culopăţica iar noi ne conformăm imediat.

Ne reîmbarcăm în autocar şi ne îndreptămsatisfăcuţi spre graniţa cu Canada, nu înainteînsă de a vedea o altă minunăţie a naturii - Cas-cada Niagara. în acel loc magnific, cuvintelesunt de prisos, imaginaţia este pur şi simplu de-păşită de natură. Prin căderea vijelioasă a râu-lui de la o înălţime de circa 70 m se producvaluri de apă care umezesc părul şi privirile...

Ne întoarcem la autocar pentru că trebuiesă respectăm programul impus. După circa 2ore de mers, ajungem în Toronto, pe înserate,oraşul de plecare şi de sosire, cu impresii din-tre cele mai agreabile.

Cristian Dobrică

7octombrie-noiembrie 2008 7

Proză

...sunt obligat să re-cunosc că tot blamîndmetehnele televiziuniimi-am atras, în propriiochi, blamul general-izării forţate sau,oricum, al exagerărilorad hoc. Sâmbătă, 15martie, (...y comprisHongrie...), am alternatbuletinele de ştiri, dia-logurile tăifăsuite,meciurile de fotbal şihandbal cu serialuloferit de canalul Hall-mark, "InspectorulMorse", dar şi cu filmulgăzduit de Pro-Cinema"Viaţa e un miracol" (="Zivot je cudo") regizatde Emir Kusturica. Dela cinci după amiazăpână la două noapteami-am tot obligat LCD-ul să dea pe goarnă...(Dimineaţa următoare,pe la nouă şi ceva,când completam lozulcâştigător [sic!] la Loto,lăudîndu-mi perverspleşuvia, un cineva mi-a zis că, defapt... mi-am pierdut tabla dinacoperişul casei... Cu-vinţelele confraţilorîntru suferinţa ruleteimă impresioneazăcam tot cât măcopleşesc găselniţelescriitorilor notorii...).DVD-ul cuprinzîndacest film m-ar costa6o de lei..., mai exact,59,90 RON..., chestiepe care am aflat-o abiaduminică spre prânz,când am solicitat NET-ului să-mi devoalezenumele protagonistei –flagrant absent din dis-tribuţia oferită de PRO-TV magazin-ul pe

care, conservator, mi-l îngădui săp-tămânal. Ei da, fiinţa aceea, musulmanăşi bosniacă, chemată filmic Sabaha (=din numele comun: frumos, minunat...,de origine turcică...) este interpretată deNataşa Solak. Rezonanţa slavă, înschimb, trimite urechea la sabaka =căţea... Urmărind filmul, totdeauna m-am gândit că se face translaţiametaforică între condiţia de ibovnică –căţea a personajului Sabaha. Kusturica,cred, fără să pot proba aserţiunea, a în-drăgit ambiguitatea fonică şi mi-a vârîtîn timpan acest echivoc semnificativ:pentru unii eşti căţea, adică o curvă (înfilm, soţia inginerului Luka, după o pro-prie escapadă amoroasă şi o longevivăabsenţă din patul conjugal, chiar o face,repetat, târfă pe Sabaha...), pentru alţiieşti o femeie tânără, minunată, fru-moasă... Defapt, nici Dumnezeu n-arputea să semneze cu sânge cum că ocurvă/căţea nu are dreptul să fie şi o...minunată, o frumoasă...! Emir Kusturica,regizor genial din arealul sud-est euro-pean, nu mizează pe "simple" calambu-ruri; el provoacă pe lectorii avizaţi aifilmelor sale să-l citească şi abrupt, şielaborat. Acest regizor, care a bătutpalma şi cu finanţiştii moguli ai Holly-wood-ului, (... amintiţi-vă "ArizonaDream", 1993...) - după sonorele vestigiiChaplin, Hitchcock, Forman, Fellini... –a impus campionatului mondial cine-matografic chipuri/interpreţi lipsiţi de no-torietate, de charisma patricienilormarelui/micului ecran; simultan, delocaccidental, alt geniu european, Almod-ovar, a procedat identic... N-aş fi remar-cat, nici apreciat curajul lor dacărealizările filmice n-ar fi fost de toatăstima. Am denumit melodramă grotescăgenul favorizat de Kusturica şi Almod-ovar (după Tarkovski, foarte probabil ceimai importanţi regizori europeni ai mo-mentului – italienii De Sica, Antonioni,Visconti, Fellini şi suedezul Bergmanfiind deja legende...).

Pitorescul, marcă înregistrată EmirKusturica, accede şi în acest film lastatura de categorie. Plantele, oamenii,dobitoacele, obiectele, locuinţele – în-

săşi simbolica, nu întâmplător, cale fer-ată dintre Bosnia şi Serbia, toate suntsau devin, graţie vigilenţei regizorale,pitoreşti. Tragedia umană interetnică sedizolvă în sosul gros ca un gelmefistofelic al politicului, care, la rândulsău, galopează insinuant într-un/spre uncataclism hiperreralist, halucinant. Ofemelă de măgar (totuşi, măgăriţă, pen-tru citadinii care suntem, semnificăetic/estetic înainte de a respecta arealulzoologic ca atare), prezentă tot filmul pecalea ferată, nu vrea să se deplasezede-acolo pentru că este... îndrăgostită.I se spun basme la ureche, e mângâi-ată, e împinsă, e rugată, e ameninţatăcu AKM-uri sau cu botul metalic al uneidrezine – şi drezina e un personaj aici,-sau al unui tren cu ostaşi, femela totfemelă, tot de capul ei, or, măgarul esimbolul încăpăţânării, nu-i aşa, altenacităţii, al muncii pe brânci într-oaparentă suspunere totală... Raţe,gâşte, câini, pisici, măgar, gonaci, po-rumbel (teleportat pe gura ţevii detun...); minge de fotbal, drezină, ma-chetă de munte străbătut de-un trenuleţ,căruţă, tren, televizor (azvârlit pe geampentru că... funcţionează nonstop şiprea în timp real !?), telefon, târnăcop,sticlă, automobil, pat, etajere, pălării devânătoare, sobă; pădure, deal, imaş,curte, râu, munte; bosniaci, sârbi cita-dini, săteni, culţi, semidocţi, sportivi, in-gineri, soldaţi, bătrâni, tineri, adulţi, darşi o voce germană racolată "prin satelit",nu fără un foarte amar haz, ştiut fiind căGermania reunită şi-a permis, prima, săaprobe dezmembrarea Iugoslaviei;toate acestea participă la un festivaloniric exact în măsura în care este unulfoarte realist. Acum, o chestiune minoră,aparent: câţi cineaşti ar deţine tupeul săexploateze artistic "sentimentele" uneifemele de măgar îndrăgostite lulea??!...

Singura pastişă, altminteri şi cine-matografic-slabă, descoperită de minee tocmai meciul de fotbal de la începutulfilmului, unde se înfruntă etnii, nuechipe... Cinefilii, nu doar ei, cunosc căs-a realizat o peliculă, ilustră la vremeaei, cu un meci de fotbal aranjat într-unlagăr de prizonieri; dacă nu mă înşealămemoria, am impresia că însuşi Pele afost solicitat atunci...; cât despre com-petiţiile pugilistice din închisori/lagăre ce

să mai spun... Desigur, humorul gros şigrotesc prin care regizorul dirijeazăsecvenţele ar putea, la limită, să facăuitat episodul calchiat pe mai vechireprezentări filmice.

Junelui fiu al inginerului de căi ferate,căruia i se promite o carieră sportivă laechipa Partizan Belgrad, i se servesc şislogane-gogoşi, dată fiind situaţiapolitică explozivă din regiune: "Trebuiesă faci instrucţia de bază. Asta e ar-mata. Nici Dumnezeu nu poate schimbaasta". Dramatic e că, până a-şi sluji ţaraca fotbalist, el o slujeşte ca soldat, şi eluat prizonier şi va fi schimbat – ca uncolet – cu Sabaha, bosniaca jună şi fru-moasă care-i găzduită de inginer spre arămâne (doar iniţial) exact un colet val-oros, tocmai bun "la schimb", înprezenţa Crucii Roşii şi a soldaţilor dinambele tabere, dintre care unii, habot-nici, o împuşcă aproape mortal exact întimpul "tranzacţiei".

Se bea, se mănâncă, se cântă, sedansează, se joacă şah şi fotbal, seucide, se face dragoste, se zbenguie, seînoată, se ucide, se înşeală, se vorbeştela telefon, se pipăie/îmbrăţişează, sealeargă, se ucide, de unde şi replicacuiva: "Moartea nu doare, prietene.Viaţa doare". Apoi: "E războiul nemerni-cilor. Nu al meu, nu al tău, prietene... Iarvin patrioţii afacerişti!". Kusturica nu s-a jenat în filmele sale să abordeze celemai delicate dar şi mai revoltătoaresubiecte politice. Nu se jenează niciacum. Defapt, mesajul său – indis-cutabil, teza e transparentă... – strigă înşoaptă, printre hohotele de râs sardonicşi de plâns crepuscular, strigă, zic, de-spre o solidaritate umană situată dincolode etnii, de sexe, de cutume religioase,acolo unde "nu mai e loc de teorie!" Per-tractări, matrapazlâcuri, felonerii, fa-natisme dar şi iubire, devoţiune,prietenie, normalitate sunt convocate deKusturica într-un tablou compozit, poli-crom, realist şi oniric, în totul: o ple-doarie pentru omenia nu de faţadă, nutriumfalistă, dar generoasă, imediată,comprehensivă. Dumnezeule, şi cât debine şi-a interpretat rolul femela demăgar!...

pr

oz

e g

hi

lo

ti

na

te Emir Kusturica sau despre

femela măgaruluiMircea Constantinescu

Mircea Constantinescu

Apariţie de ultimă oră

8 octombrie-noiembrie 20088

Puncte de vedere

Protocronismul (3)

Editura SA Reclama,Chişinău, 2008

Editura Karta-Graphic,Ploieşti, 2007

Editura OFFSETCOLOR,Râmnicu Vâlcea, 2007

Din

bib

liote

ca r

evis

tei “

Clim

ate

liter

are”

Într-un asemenea context,sarcina de condamnare a comu-nismului a fost dată în grija unuiminoritar: Vladimir Tismăneanu.Substituirea istorică, despre caream mai vorbit în aceste pagini,ajunge într-un prag decisiv,printr-o aparentă „armonizare” amajorităţii populare mutante pefondul „patriotismului socialist” cuminoritatea culturală transnaţion-ală. E biruinţa hibridării începuteîn anii ’50 şi desăvârşite în„epoca de aur”. S-ar putea caaceasta să fie o metamorfozăireversibilă, echivalentulmoldovenismului din Basarabiape malurile Dâmboviţei. Adică un„românism” fără românitate, încare eminescianismul, Iorga,mişcarea de la Gândirea, cea dela Criterion, ai cărei lideri au fostEliade, Noica, Mircea Vulcă-nescu, Cioran, ca să pomenescdoar aceste direcţii de spirituali-tate, să fie fenomene perifericeale culturii, strict istoricizate.Dimpotrivă, ceea ce a fost mar-ginal să constituie temeiurile uneinoi naţiuni, visata „Americădunăreană” despre care ne aver-tiza Eminescu, dacă „Palestinadin România” ar rămâne doar unproiect de refugiu într-un viitor cutotul confuz sau improbabil.

Distincţia mutantă este ex-trem de vizibilă azi în ceea ce s-a nu-mit „Şcoala de la Păltiniş”.Noica a fost ultimul mare filosofal românismului organic, descinsdirect din Eminescu. El a submi-nat din te-melii marxism-leninis-mul şi „patriotismul socialist” al luiCeauşescu. Recunoştinţa lui faţăde geniul eminescian s-a con-centrat în sintagma care a făcuto „periculoasă” carieră: omuldeplin al culturii româneşti. Îm-potriva ei se vor coaliza sfătuitoriişi consilierii actuali ai preşedin-telui Traian Băsescu. Iar întreaceşti sfătuitori sunt şi discipoliilui Noica de la Păltiniş, GabrielLiiceanu şi Andrei Pleşu, cre-atori, la rândul lor, ai unui mutantinteligent, speculativ, ca H.-R.Patapievici, pentru care Emi-nescu miroase deja a „cadavrudin debara”.

Noica a avut paznici extremde eficienţi, care au ştiut să-l

împingă din Centru (Bucureşti) laMargine (Păltiniş). Dar Noica aprodus o răsturnare de proporţii:a transformat Păltinişul în Centruşi a împins Bucureştiul în Mar-gine. Însă Pseudo-Centrul (mi-noritarismul comunist substituitnaţionalismului organic) a trimisacolo discipoli cu mult mai binepăziţi, care au supravieţuitlăsându-se educaţi ca antiteză amaestrului (cu puţine excepţii,precum Constantin Barbu sauAlexandru Surdu), iar nu camoştenitorii geniului nicasian,deşi au ajuns „valorificatorii” şibeneficiarii operei sale după1989. Noica a fost întruchipareageniului „protocronic” românescîn materie de gândire filosoficădin perioada comunistă. Era, alt-minteri, din aceeaşi generaţie cuEdgar Papu, creatorul conceptu-lui. Şi, desigur, se aflau în relaţiicordiale. Amândoi trecuseră prinînchisorile comuniste. Când în1977 Edgar Papu publica Dinclasicii noştri, celălalt ilustrureprezen-tant al generaţiei,Mircea Eliade, a salutat, dinAmerica, teoria papiană. Alexan-dra Laignel-Lavastine îi găsea luiEliade vina de a fi fost chiar in-spiratorul protocronismului, ceeace este adevărat, dar ca maremerit al învinuitului. În schimb,Noica se vedea avertizat să ex-prime reticenţe, fiindcă, la dreptvorbind, conceptul de protocro-nism poate fi interpretabil de în-dată ce este redus la doar oparte a antitezei, ignorându-setermenul alternativ – sincronis-mul. Papu însuşi atrăseseatenţia asupra riscurilor într-ocarte anterioară, unde teoria e cuadevărat „completă” prin modelulpropus ca titlu: Feţele lui Ianus.Altfel spus, protocronismul nupoate fi abordabil decât în logicalui Hermes, pe care tocmai oelabora Noica şi pe care ocrease mai demult un alt gândi-tor român, Ştefan Lupaşcu, unbasarabean exilat în Franţa.

Edgar Papu a fost un minori-tar care s-a armonizat perfect curitmurile fiinţei româneşti.Reuşitele lui culturale de ex-cepţie se explică, probabil, prinaceastă forţă de împăcare a an-titezelor. Nu întâmplător şi el adat cărţi fundamentale despreEminescu. Este chiar pricinapentru care a fost simţit ca„primejdios” pentru spiritul mi-noritar care se erijase în ideolo-gie dominantă, internaţionalistă.În consecinţă, protocronismul afost utilizat ca armă ideologică înlupta bicefală din rândurile par-tidului comunist, luptă care a po-larizat şi pe oamenii de cultură.Modelul bicefal s-a cristalizatodată cu apariţia Cabinetului 2 înconducerea partidului. De fapt,bicefalismul este doar un simp-tom al conştiinţei sfâşiate. În jurulcelor două capete s-au polarizatautohtoniştii şi internaţionaliştii,

cei din urmă având şi sprijinularipii trans-naţionale de la pos-turile de radio „Europa liberă” şi„Vocea Americii”, posturi, deasemenea dominate de bicefal-ism. În exil, a existat, fără în-doială, aceeaşi polarizare, fielatentă, fie manifestă: disidenţade tip Goma şi cea de tipVladimir Tismăneanu. Nu edeloc o întâmplare că, după1989, între ele echilibrul s-a rupt,disidenţa naţională de tip Gomaajungând „minoritară” şi margin-alizată, spre deosebire de cea in-ternaţionalistă care a pus mânape instituţiile de cultură.

Acuza cea mai grea care s-aadus „naţionaliştilor” e că au„cola-borat” cu dictaturaceauşistă, în vreme ce adepţii„sincronismului” au fost„disidenţi” şi „rezistenţi prin cul-tură”. Cu aceste învinuiri „mora-le” au fost scoşi din planul vieţiipublice scriitorii de la gruparearevistei Luceafărul, bunăoară.Este adevărat că unii dintre ei auavut funcţii ideologice în cultură,dar faptul s-a petrecut şi cu ceidin gruparea României literare şia revistelor satelite. Clivajul încultura românească a început,după opinia lui Mircea Eliade,odată cu Junimea, acutizându-se cu teoria maioresciană a„formelor fără fond”. Altfel spus,divizarea între „autohtonişti” şi„europenişti” s-a născut în valulmodern de aculturaţie occiden-tală, culminând între cele douărăzboaie mondiale cu teoria sin-cronismului lovinescian. Lovi-nescu a pretins că modelulsincronismului e de sorginte oc-cidentală. Eroare gravă: disputadintre autohtonişti şi europeniştie de model rusesc, fiindcă Rusiaa trăit aceeaşi dramă a acultur-aţiei occidentale, intelighenţia di-vizându-se între adepţii lui Petrucel Mare (sincroniştii) şivelicoruşi. Situaţia din Româniae totuşi diferită, fiindcă în sânulgeneraţiei paşoptiste, cea care adeclanşat aculturaţia, nu a exis-tat o divizare. Junimiştii au mers,în definitiv, pe aceeaşi cale, fi-indcă şi Maiorescu, şi adversarulsău Hasdeu erau europenişti.Ceea ce aduc Maiorescu şi Em-inescu nou comparativ cupaşoptiştii este organicismul,adică armonizarea ritmului acul-turaţiei cu fondul intern al naţiu-nii. De fapt, era dezvoltareaspiritului critic al lui M. Kogăl-niceanu de la Dacia literară. Însănegatorii arheităţii româneşti înprocesul aculturaţiei au găsit unprilej ideal de a transforma oproblemă de ritm în una ontolog-ică. Aşa s-a născut artificialapolemică dintre sincronişti şi pro-tocronişti, când ultimii încă nu senumeau aşa.

Pagin\ realizat\ de

HORIA MITREA

Theodor Codreanu

9octombrie-noiembrie 2008 9

Poetul lunii noiembrie: Mihai Antonescu

Poemelede lamarginealumii

F\r\ martori

Femeie, scrupul nedospit,Aflat din întâmplare la beţieCe demon fără milă te-a ivitSă-mi tulburi clipa orelor târzie?

De ce surâzi privindu-mă cumvaPrin ramul genelor întunecate?Eu sunt bolnav de vin şi fără steaPribeag sub cerul lumii vinovate.

Ori, poate ai un pic de sufletÎn care să-mi rezem sărutulSă simt că-n moartea mea-i luminăŞi-n întuneric răsăritul.

Clipe moarte

Calul meu de ger şi spumăAburind sub stele reciTaie dealul, frânge valeaBănuitelor poteci.

Nu mai ştiu de când aleargăNu mai ştiu de când mă rogEu, plătind tribut speranţeiEl, potcoavelor zălog.

Nici nu trece, nici rămâneFrigul ăstor clipe moartePrimăvara e la tineÎnvelită în departe.

De întoarcere

La un cap de pod aş staMuică, maică să te-aşteptPână când s-o luminaDorul răstignit în piept.

Tot desculţă ai să-mi viiCu ciupagul desbumbatPe sub ulmi pe sub chindiiOchii tăi m-au înserat.

Tot pe brumă şi răcoareViscolind sub stele reciDinspre tine mă mai doareMuică, pasul tău când treci.

Până când să-mi fii aproapeSuflet mândru şi curatEu ţin podul peste apeNumai flori, cum l-ai lăsat.

De demult

E prea târziu şi este frig afarăUn câine latră noaptea de-o sfâşieIubito, steaua noastră o să moarăÎn cerul ăsta fără poezie.

s-au vestejit salcâmii de tristeţeiar luna trece oarbă printre eiNici o speranţă nu ne dă bineţeDin plânsul tău se-adapă ochii mei.

Cine-i de vină , cine nu mă vreaPrimăvăratec umblet şi drumeţ?Poteca albă dintre noi şi steaMă tot subţie până la îngheţ.

Degeaba strig, nu-i nimeni să m-audăTârziul ăsta-i fără de popasÎn rana nopţii palide şi udăNumai ecoul nostru-a mai rămas.

Or mai veni curând, iubita meaDestule nopţi cu frigul în spinareDin ce mai e , din noi şi din cândvaSă risipească până la uitare.

Martor la seceri[

Sunt eu prea trist, ori cerului i-eteamă?

Secerătorii stau pe gânduri toţi, şitacPrin lanul cu vedenii se destramăUn abur viu din florile de mac.

De pe tăişuri moartea îşi desfaceVeşmântul ros în pândă şi ruginăAdie-un vânt pe inimi şi soroaceSuspină-n cer un clopot fără vină.

E lanul tot, o rană spre chindieIzbăvitoarea noapte nu mai vineIar sângele vărsat, fără să ştieŞi-a strămutat vedeniile-n mine.

Monolog

Sunt sărac, de tot stigherViaţa uite-o, parcă nu-iPlugurile ară-n cerUn ogor al nimănui.

Caii mei s-au rătăcitÎn departele de ieriPe un drum neâncolţitDincotro spre nicăieri.

Şi nu-i nimeni să îmi parăLacrima un pic mai greaDin odihna ei precarăSă mai dau şi altcuiva.

Târzie toamnaTârzie toamna-şi strânge focu-nTămâia ramurilor gri

Şi-şi vând pădurile soroculLa târguri pentru ânc-o zi.

Pribegitori de frunză rarăMai jeluiesc pe guri de naiPe unde ceţurile spalăPoteca hoţilor de cai.

e-o moarte tristă, nelumeascăÎn trunchiuri fumuind haihuiCând n-are cine să-i vorbeascăÎngheţului pe limba lui.

Izgonirea din verb

Surată lună, vitregă iubireCum dăm singurătăţii noastre ştireDe câte universuri ne mânieÎntre demult şi ultima chindie.

Batem în uşa cerului, curatulDe când ne e pe drumuri înnoptatulDar cerul nu deschide orişicuiIar noi nu suntem încă ruda lui.

Tu, ai lumina chipului ciobităEu, cămaşe de tristeţi albităMinţim să nu rămânem fără rostÎn cicatricea veacului anost.

Două singurătăţi de tot banaleGonite din istorii şi analeCa două lacrimi ce mai ard şi dorÎn ochiul verbului minor.

Acesta este titlul noii cărţi de poezie scrisă de„cronicarul”, cum îi place să se numească, Mihai An-tonescu. El a lăsat să se înţeleagă că recenta apariţieeditorială este doar o recidivă modestă în creaţia sascriitoricească. Reiese însă din lectura cărţii că nueste deloc aşa, că vâna acestui ireversibil boem,mereu romantic şi visător nu s-a atrofiet. Dimpotrivă.Se poate spune că poemele din acest volum pot fipuse oricând pe note (Cezar Ivănescu susţinea că opoezie bună care poate fi şi cântată este veşnică),încărcătura lor de vrăjitorii prozodice asigurându-lechiar şi aşa o cantabilitate aparte, inedită.

Grupajul alcătuit este fără îndoială relevant în acestsens.

Ion Iancu Vale

Van Gogh

10 octombrie-noiembrie 200810

Poezia noastră cea de toate zileleCasa iubiriipatriei

Emil PerşaIntri în Casa iubirii să priveştiPe terasa vieţii în cerSoarele primăverii să-l reântâlneşti pecoridorulVântilui ce suflă dinspre Mare,Vii în Grădina cu Crizanteme roşii să teaşeziPe Banca trecutului sfântStrăluminat de Izvorul Fântânii de PiatrăSă visezi în orizont Florile de Tei,

Pleci pe Câmpul Eternităţii VoievozilorsăÎntâlneşti Zidurile Cetăţii de Scaun să-ţiluminezePaşii Muzeul de Istorie a timpului cevine reânviatÎn Unirea Cea MareUrci peDealul Dorului de poporul daco-romanSub curcubeul libertăţiiSă-l revezi în Oglinda zărilor de paceîntre CarpaţiŞi Dunărea eternă în Mileniul Trei,Te întorci în Pridvorul din lemn de Ste-jar să iubeştiCasa Vieţii pe Pământ în orele sin-gurătăţiiPe Colina anotimpurilor strămoşeşti înZori,

Călătoreşti cu Vaporul Sfârşitului deMileniuSă pluteşti pe Magistrala Albastră spreMareaNeagră să ai în faţă lumina eroilorSă ajungi pe Mare în orizontul albastru-lui-azurCobori pe cărarea Pădurii voievodaleSă te odihneşti în lanul de grâuSă descoperi în zori pe CâmpiaRomână zburândÎn cerul urmaşilor Stoluri de Cocori,Te afli în Turnul Medieval al CuvântuluiSă citeşti Cartea SărbătoriiPrezentului românesc să doreşti Să strălucească viitorul în ochii copiilorsubOglinzile unui Tezaur.

De cecristalul,de-l priveşti(fragment)

1. De ce cristalul de-l priveşti Din toate unghiurile saleNici un defect nu îi găseştiChiar de-l priveşti la soare

2. De-l iei în mână să-l striveştiNu poţi că-i foarte tare

El e lucios de-l şlefuieştiDar trebuie răbdare

3. Pe toate feţele-i luciosDe ştii să-l iei cu bunaDe nu, rămâne zgrunţurosŞi-ţi poate tăia mâna

4. De ce îl poartă fetele la gâtSau în cercei, în şiruri zvelteE pentru că-i curatŞi-l poartă multe fete

5. De ce se pune în inele, oareÎncorporat în aur şi-n argintSe pune pentru că-i un lucru de val-oareŞi orice fată ar vrea să-l aibă prins lagât

6. Cristalul este de preţuitŞi dacă-i mic cât un grăunteLa fel de bine e primitChiar dacă ar fi şi cât un munte

7. Cristalul e la fel de preţuitŞi dacă-i mic şi dacă-i mareEl tot la fel este privitLa umbră sau la soare

8. El este transparent şi dreptPe toate laturile saleEl este şi multicolorDacă e pus la soare

9. El nu stă mult într-un sertarCă-l şi doreşte fataŞi iar îl ia, şi-l pune-n gâtSă-i lumineze faţa

10. Cristalul are şapte feţeŞi toate se reflectăÎn toate feţele-i văd chipulŞi gestul se repetă

11. El nu ia apa chiar de-l uziEl e uscat ca piatraDar dacă nu-l ţii bine-l scapiŞi plânge-atuncea fata

12. Cristalul ne ajută să vedemÎn viată toate celeCa să putem deosebiDe-s bune sau de-s rele

13. Cristalul e casant de-l scapiŞi nu-l ţii bine la păstrareDar chiar şi dacă este spartEl tot valoare are

14. Cristalu-n veci nu rugineşteŞi peste ani de zileEl tot valoare mare esteŞi stă pe lângă tine

15. Cristalul are preţul luiŞi dacă-l ţii în ladăEl dă valoare ori şi cuiŞi îl ridică-n slavă.

Din nimic

...Uite-aşa am devenit poet,Că totul se naşte din nimic

Apoi am ajuns şi tipograf,Tot aşa, din nimic.Acum îmi tipărescsingur cărţile,Ba mai tipăresc şi pe ale altoraDacă au bani. Dacă nu, nu,Că dincolo de gândEste numai banul,Gândul nu mai contează.Ce să faci cu gândul?E mai bine dincolo de gând!

- Dar dincolo de bani,m-a întrebat cineva,ce mai e dincolo de bani?I-am răspuns că totul estePână la bani,Dincolo de bani nu mai e nimic.

- Ba mai e, mi-a zis el,Mai e dragostea, dragostea adevărată,Că ea nu are marginiŞi nu moare niciodată!

La casaalbăLăcrimeză luna în fântâniLampa cu gaz, mai pâlpâie îngrindă,Cuptorul miroase-a pâiniŞi-a busuioc miroase-n tindă.

Pe perete mama-n poza vechePare-o străină fără glas,Surâsul ei fără perecheAcelaşi veşnic a rămas.

Aud cum mă recheamă vatraPrecum o muză pe poet,Să mângâi florile şi piatra Celor ce-n gând îmi mor încet.

La casa visurilor meleRămasă-n margine de sat,Cobor cu noaptea printre steleLa cei ce-au fost şi au plecat.

Icoana veche şi-afumată

Mai ţine veghe la părinţi,Şi îngerilor de altădatăCe au murit cu ei, cuminţi.

Cu sufletul de dor împovăratRenasc în veşnicia de la sat

Privelişteîn oglindăPluteşte-n aerul flămândMiros obositor de-fără-tine...

Cântecului, - urzicile tăceriiBăşici îi fac.

Mirarea zgârie cu clipeBucuria noastră de a ne ştiPomi.

Tu - pe pământEu - în cer.

SteatulbureÎn spaimeleDin dulcele domesticErau cărări, şi stele multrotunde...Extazul lor n-ar fi putut răspundeLa floreleNestinsului amestec.

Târziul duhColoanelor se vedeVăzut numai la marile fantaziiAle culorii, îndreptate-n braziiÎnmărmurindDurata-n ce se – ncrede...

NecuvenitAmurgul peste glasuri...Mi s-a părut ori flacără mă temeDe mine însămi revărsând sistemeDe-nveşniciriÎn limpezi, reci popasuri?

Emil Perşa

Valeri Toderici

Geo Olteanu

Ioan SuciuGavril Moisa

11octombrie-noiembrie 2008 11

***

Balchiknightsnici măcar mirosul mării nu reuşeasă-mi frângă mersul înspre tinenici zâmbetul tău cinic mereu persiflant nici cicatricea din suflet supurând aurlet căreia eu îi puneam sare, zâmbind, nici dansul tribal,călcând desculţă pestecioburile însângerate de aşteptarehai, că mai e un pic, gândeai, mai eo fucking day, o fucking hour până când îl voi pierde uita până când nici măcar amintirea nu mă va răscoli a val, a mal, a zare...

i-am spus că nu-l iubesc şi ce caut euaici în braţele luiîn el în dinlăuntrul lui ardere contopiregimnastică ?i-am spus şi nu înţelege limba astadecât cu traducător autorizat, nu cu mine, o novice înale flamboaiantelormişcări şi sensuri, nu cu mine sfâşiatăde temeri peticită de rictusuri de altminteri, l-am avertizat: nu pot iubicât el ma poate naşte re-naşte imagina în neprihănita-murdara lui dorinţăsă-i spun că-l vreau ? mi-e teamă că-l

strivesc mi-e teamă că-i zdrelesc ochii cu fru-museţea mea toatăşi nu-ndrăznesc să-i rup în bucăţi visul peste oraşul alb se-aşterne noapteamângâierile au gust de cocleală amară pe cerul gurii stelelesunt spânzurate a neputinţă şi între noi atârnă doarmagia irepetabilă în care tu nu crezi în care tu nu vrei săvezirăsăritul tremur mă cutremurde-nfiorata co-tremurare...

your love is better than chocolate, îicântpoate înţelege, poate pricepe deşi îlmint cu gesturile ştiu că el mă gustă de-gustăpe de-a întreaga, aşa cum numai luimă arătaşa cum numai lui mă încăpăţânezsă mă ascund

aşa că făcut-am din iarbă legământ laStella Mariscerc (să te încerc, Minune ! )împletit cu scântei şi jăratec spre a nu-l desface nicio vrajăspre a nu-l rupe niciun căpcăun, zmeusau lighioană lumească

De parcă...(deh, parcă!)

De parcă musteau îngeri în cohortedeasupra dedesuptul şi dinlăuntrulcărnii ei, de parcă mă forfecau în-jungheau cu o mie de arginţi trădările,neîmplinirile, suspinele, tristeţile şi au-rele schimbătoare-ameţitoare de dea-supra creştetului ei, de parcă mirosul oluase razna şi adulmeca zăbăuc, cânda iasomie, când a mac şi salvie tăvăliteprin scorţisoară mestecată-amestecatăcu Rahmaninov şi Chopin , de parcă ierimă descoperise, aşa cum descoperisubit că poţi să amuşini ploaia când aigura uscată, de parcă chiar mă iubea ...

...uite aşa mă privea uneori! uite aşamă mângâia uneori pe mâini, cântândcu degetele o partitură neştiută, tăcută,râcâindu-mi porii cu buricele degetelorei, a fior şi-nfiorare...şi, zău, a zeiască-mpreunare...

Deh, parcă !

Ea cântă,mă-ncântăEa cântă, mă-ncântă de uită secunda

să curgăCând îmi împlântă arcuşul privirii

în sternEa tace, cu vorbele toate rostite

a rugăM-aplec s-o ridic de pe nori, dar

mă cernEa cântă, mă-ncântă şi-mplântă

în tâmplă-miTrei uncii de vise cu miros de cer

dar stingherEa plânge, mă frânge şi strânge

din trupu-miDorinţa risipită ,

iubirea - nghesuită-n ungherEa cântă, mă-ncântă şi stă

să-şi ascutăCuvântul, că-n rai de cucută

îs a ei alăută etern

Sebastian Drăgan

„Se fură oriceEmoţii, adevăruri, certitudini”

Prin cele două volume de versuri,„Semn” şi „Identitate”, apărute la EdituraEx-PONTO din Constanţa, poetul OlimpiuVladimirov ne oferă o poematică a sincer-ităţii care se detaliază uneori într-un lim-baj sugestiv de reverie, alteori dramatic,tensionat de incertitudini şi compasiune.

Poemele sunt expresia experienţelorsale, forţa gândului pendulează printrepilde, analiza stărilor de conştiinţă şimetaforă; un fericit transplant între real şifantezie spre centrele sale de interes:copilăria, tinereţea, erosul, divinul şi

moartea.Sensibilitatea sa poetică se conjugă cu

interferenţa dintre creaţia poetică tradiţion-ală şi spiritul nou de inovare a versului.

„Întind umbra unui nor/până acolounde/nu mai văd, decât ca un vis/statuilepotrivindu-şi paşii de dans,/în oglinzile totmai mincinoase/ale ochilor” „Precauţie”

Olimpiu Vladimirov este un poetmetaforic, versul său nuanţat linişteşte,creează imaginea unei vieţi care nu saredin tipar, de o iluminare singulară, de omare frumuseţe picturală şi originalitate.

„Salcâmii-şi ciorchinii către cer/Şiameţesc luminile pe dealuri/Arşiţa-istrânsă-n păsări care pier,/Rugina săriicere alte valuri.” „Sin-gurătate”

sau„Mă dor, pe gurile de rai ştiute/Sevele

pădurilor pierdute”Şi totuşi, nu este împăcat cu sine, căci,

deşi se iluzionează, sub presiunea realu-lui devine ironic, echidistant, un revoltat înadâncul său.

„În ferpare sentimentale/Se consem-nează drept pagube materiale/Niştemafioţi morţi./Stâlpii cei găunoşi.”„Repere”

...şi un răzvrătit care evadează dintr-un spaţiu claustrant impulsionat de propri-ile sale trăiri şi aşteptări.

„Îmi apăr armura sfidând floareareginei/Număr vârfurile săgeţilorotrăvite/Care au încercat s-o străbată/Şiprivesc îndelung/Cum cresc umerii fiilormei” „Moştenire”

Deseori se întoarce la copilări şi latinereţea „frumoaselor iubiri” – Tandreţealui este generoasă şi fără prejudecăţi –

este însăşi povestea lui scrisă cu discreţie.„grădina cu iluzii o mai găsesc şi-

acum.../Copilăria-i ascunsă într-o ladă cuzestre;/M-alintă şoptit jucării din fere-stre/Dar viaţa mi-e-ntr-una doar dincolo dedrum;” „Nici-ovârstă”

Olimpiu Vladimirov se comportăasemenea unui gânditor subtil, ne confe-sează stări de contemplare, idei, frustrări,obsesii, dar şi fapte trăite în care şi-a as-cuns „sufletul şi harul”.

Inginer geolog fiind, trăieşte şi creeazăla o margine de cetate românească, laporţile Deltei – Tulcea.

Prodigioasa sa activitate culturală peplan judeţean şi nu numai se datoreazădeosebitei sale educaţii intelectuale, tal-entului şi entuziasmului.

Actualmente este membru al Colegiu-lui revistei „Ex-PONTO” şi coordonatorprincipal al Concursului Naţional dePoezie şi Eseu „Panait Cernea” – Tulcea.

„Faptele mele cântărite cu grijă/Stausă înduplece cerul/Într-o aşteptare fărăsfârşit”

„Atunci”Olimpiu Vladimirov vorbeşte prin ver-

sul său, cărţile sale, antologiile, premiilenaţionale şi internaţionale obţinute pentruvolumele de istorie literară „PanaitCernea” sunt grefate pe o remarcabilă ex-perienţă literară.

PaletăCu o nuditate voluptoasăVibrează verdele în depărtăriAlbul îşi creşte spuma-n înserăriCa-ntr-un vis de pată norocoasă.

Molatic urcă galbenul furatDe pe cămaşa ruptă-a unei veri;Pe roşu-mbujorat ard mângâieriŞi-albastru-unduitor intră-n păcat.

E cerul troienit cu despărţiriSub frigul negrului biruitor;Din jocul colorat, provocator,Creşte o rană vie în priviri.

RimeVinul e nou, doar stelele vechi,Ard cireşe – cercei la urechi;Vinul e nou, plosca e nouă,Strugurii dorm în cuiburi de rouă.

Vinul e nou, dragostea veche,Bem vârste cu anii pereche;Vinul e nou şi visele noi,Toamna-şi întinde perdele de ploi.

PastelMă-ncinge brâul dealurilor sterpeCu arsura arşiţei peste privire,Iar talpa grea şi dură a luminiiMă calcă şi striveşte, în neştire;

Se înteţesc sub cer doar remuşcăriCând mângâi despletirile domoale;Singurătatea-şi taie dulci cărăriSfinţind înaltul ierbii în ocoale.

Mă dor, pe gurile de rai ştiute,Sevele pădurilor pierdute.

Trăgând năvodul zileiAlexandra Dinu

Olimpiu Vladimirov

12 octombrie-noiembrie 200812

Proză

A începe să scrii fără urma vreuneiidei, cu mintea – o moară mecanică por-nită în gol, fără seminţe. Prinde încet sătrepideze podeaua şi să crească vacar-mul până la asurzire; vânzoleală încoloşi-ncoace pe scări, roţi mari şi curele-nmişcare şi o sită translată frenetic – totulstârnit să verse nimicul în sac. Apoi sem-inţele – năvala cuvintelor, şi un gând, caprima picătură născută în nor, ca întâialacrimă strivită-ntre pleoape şi rostogolităpână în barbă. A trudi la o carte. Multăvreme nu am îndrăznit să scriu. Mi-a fostteamă de soarta cărţilor mele. În copilărie,când cumpăram ceva de la cooperativă,„ne băga pe gât” vânzătorul din broşurileşi cărţile partidului, destul de ieftine. Nu lecitea nimeni în sat, „propagandă, dă-idracului”. Le puneau oamenii sub tigaie,absolut noi, sau pe oala cu lapte în dulap.Aprindeau unii focul cu ele, cu o picăturăde gaz, dimineaţa, în sobă. Am crescutpână-ntr-o vreme crezând că asta esoarta tuturor cărţilor fără valoare – subtigaie, înnegrite, şâclite, vai de ele, şi peoala cu lapte, în loc de capac. Pe cele-lalte, bune, le-am descoperit ceva maitârziu, la biblioteca comunală, la şcoală.Erau Eminescu, Creangă, Sadoveanu

Joules Verne – cu vraja lor copleşitoare,la care nu îndrăzneam să aspir scriindmult mai încoace. A trudi la o carte, ce bu-curie, ce chin.

Caut fraza care înfloreşte, care capătăo anumită vibraţie intrând chiar şi în fap-tul banal ridicându-l în slavă.

Dobor zarzărul. Cade ca un moşneagistovit. Mi-e milă de el. Îi desprind cu greu,dintre ramurile încâlcite, singurul cuib deguguştiuc. Uimire! – se dovedeşte a ficlădit din crâmpeie de sârmă, un ghemîncurcat, plin de fulgi. Îl ţin în mână ham-letian, gândind că, Doamne, până şi aicia ajuns pervertirea! Pe drum trece unpopă, figură cunoscută, călare pe o bici-cletă ruginită, scârţâitoare. „Păi da, îiaruncă cuiva, de ce nu vin? Pentru călumea nu plăteşte”. Aflu că se duce la ailui Ciulete, unde se strâng din jur bătrânimai neputincioşi, la spovedit şi împărtăşit;bombăne, nu-mi spune de ce. „Fii liniştit,tată, fă-ţi biserică în suflet, nu te mai zbu-ciuma!”. „Aşa zici tu, măi copile? Dacă tuspui asta, oi face ca tine!”.

Cred că Emil Constantinescu a pier-dut în înfruntarea radiotelevizată cu IonIliescu. E impresia mea de om neangajatpolitic. Rămâne de văzut cât atârnă dor-inţa de schimbare. O bătrână, ajunsă cumare greutate în faţa uşii unde trebuia săintre a vota, îmboldeşte iritată cu bastonulspre portretul lui Emil Constantinescu:„Ei, tună ea, eu nu-l pot suferi pe acesta!Când îl văd cu barba aia ca un măturoi,mă apucă năbădăile, mor! Parcă-ar fi unţap!”. Cineva însărcinat cu ordinea îi face

îngrozit semn să tacă, „nu se cade, nu edemocratic”. Bătrâna nu se sinchiseşte,intră mătăhălos pe uşă şi îşi continuăacolo, lângă urne, „campania electorală”,aruncând alte măscării împotriva bărbii şirotind, într-o gesticulaţie periculoasă, unbaston noduros cu măciulie. Râd în mine,gândind că, „până şi o barbă poate de-veni criteriu electoral”.

Cum pot uita – Radu şi Lina Piarcă,moşul şi baba copilăriei mele, coborâţi di-rect din poveşti pe uliţa noastră. Căsuţalor ţărănească – două încăperi despărţitede tindă, cu prispă lutuită şi ferestre spredrum, în arcul însorit al zilei – mai stă încăîn picioare. A încăput pe mâna unor ţiganidin Iazu, care i-au pus pe foc parmalâculde brad, i-au bălţat stâlpii de lemn şipereţii, cândva albi, în culori ţipătoare. Aupărăginit totul în jur; uluca la drum nu maie. Un singur lucru i-au păstrat noiistăpâni, cu prisosinţă aş spune – focul ve-trei din tindă, că n-au aragaz şi sunt mulţipuradei. Fie caniculă sau ger de crapă pi-atra, un mic iad se petrece acolo. Limbide văpaie, în nimb de scântei şi trosnetde crăci, ling harnic fundul căldării. Veseliilocatari au statornicit ceva pe aici de şatrăveche. Un iz de fum ca de cort. Câteo-dată, se lăţeşte în aerul curţii, stârnind,bănuiesc, nostalgii olfactive. Casa cuacoperiş ciuruit şi horn hârbuit e, cum sevede, precum o bătrână femeie, siluită săducă, cu mădulare ruinate, o viaţă in-tensă.

„Măi dragul tatei, vezi că dădui lamoară, lui Mielu, un săcotei de porumb.Trecu cu căruţa p-aici în dimineaţa asta.

Uite-l acolo în tindă, îl aduse maiadineauri abia măcinat, plic cu mălai. L-am ales, să ştii, numai bob românesc. Iaşi tu cât ţie pofta, că te ştiu mămăligar.”

De dimineaţă bătea rar şi în dungăclopotul de la biserică. „Cine a murit?” aîntrebat unul. „Cutare”, a răspuns rece şisilnic altul. „A”, face cu lehamite primul,ca în faţa unei întâmplări banale.„Necreştinească atitudine, mai ales într-un sat”, gândeam. Mai adineauri, aştep-tând autobuzul de Bucureşti, văzui că seapropie pe şosea ceva destul deanapoda. Unul ducea degajat o cruce peumăr, urmat de o căruţă trasă de un cal,iar la doi paşi de fundătoare, un preot înodăjdii şi doi bărbaţi. Când s-au apropiatbine, am văzut în tronul căruţei un mortlungit în coşciug, fără o floare. Cei trei m-au salutat cu voioşie, vorbind întruna întreei. „Dumnezeu să-l ierte!” – le-amrăspuns. Unul dintre bărbaţi ţinea peumăr, cu ostentaţie, ca la paradă, ocazma. Acesta a mişcat din unealtă, rân-jind în semn spre mine că de asta areparte, gata, s-a mântuit cu el. Singurcalul, cam costeliv şi neţesălat, trăgândcu capul în jos, părea a fi atins de milacelui din coşciug. Acum, în maşină, ştiinddespre cine e vorba, nu ştiu ce să maicred, e prea aspru judecat – un rătăcit şiel prin lumea asta a noastră; atât l-a duscapul să facă şi să fie, doar n-a omorâtun om. Doamne, atât dispreţ n-am văzutniciodată!

Fragmente din volumul „Scrisori dintoate zilele anului (Jurnal – 1992)”, încurs de apariţie la editura Bibliotheca.

Cele mai recente studii antropolog-ice bazate pe descifrarea si cunoast-erea codului genetic uman,demonstreaza ca toata populatia tere-stra actuala este urmasa directa a unorstramosi comuni, care acum vreo 70 –75.000 de ani, au parasit Africa Cen-trala, colonizind restul Pamintului.

Nu exista nici un dubiu in aceastaprivinta si deci, indiferent de culoareapielii, forma obrazului sau a ochilor,statura, limba vorbita, credinta, obi-ceiuri, etc., noi suntem membrii aceleasifamilii, suntem cu totii frati si surori.

Oamenii intre ei, de exemplu; indi-anul aztec si maramuresanul sunt ge-netic identici, deosebindu-se intre eimult mai putin decit se deosebesc ge-netic doi cimpanzei din aceiasi padure.

Biblia, in mod simplistic, are dreptatecind spune ca toti ne tragem din Adamsi Eva, dar din pacate scrierile biblice aufost, de la inceput, puternic influentatede prejudicii si impuritati, diferientiindtriburile umane, promovind doar uneledin ele, in detrimentul altora. Acest felde gindire si de actiune, reprezinta bine-nteles un “pacat” de etica si respons-abilitate umana, deoarece categorisindin mod subiectiv materialul uman, scrier-ile biblice, pe care se bazeaza multealte scrieri ulterioare, au ingaduit, poatechiar stimulat nasterea discordieiumane.

Vrem ori nu vrem, orisicine dintre noieste si putin african si putin chinez siputin eschimos si putin tigan, francez,grec sau polinezian. In fiecare din noisalasuiesc aceleasi calitati si defecte

umane. Pe aceiasi baza materiala ne-am cladit, in timp, zidurile de protectie,traditiile, credinta, moralitatea si maiales prejudiciile.

Izolarea geografica, ignoranta sispaima a fortat fiinta umana sagaseasca mijloace eficace de protectiefizica si spirituala, mijloace scuzabile deexpansiune, urmarind doar un singurscop, in fond genetic predestinat si de-terminant, acela de supravietuire.

Nu cred ca fiinta umana a facut cevarau din pura “rautate diabolica”, ci afacut ceeace ea a considerat ca estenecesar sa faca la momentul potrivit casa-si poata asigura ei si urmasilor ei, vi-itorul.

Sunt convins ca omul normal a fostintotdeauna constient de “raul” facut al-tora si poate de aceia, obligat fiind de oconstiinta incarcata, chiar daca aceastase gasea la nivelul subconstientului,omul “si-a fabricat” diverse moduri de a-si scuza si legaliza actele comise, indif-ferent de perversitatea sau grozaviaacelor acte.

In fiecare din noi salasuieste atit“binele” cit si “raul”, as putea spune, inperfecta armonie si de aceia orisicine,cu cea mai mare usurinta poate dis-crimina “raul” de “bine”, recunoscindu-lin arsenalul propriu de calitati si defecte.Noi “stim” cind tiganul “fura”, deoarecesi noi avem potentialul furtului, al aca-pararii de bunuri materiale, bine sadit inadincuri, pe care citeodata nu dorim, dindiferite motive, sa le recunoastem, darcare exista.

Dar de ce oare ne scandalizam cindun tigan fura, de cele mai multe ori dinmotive de saracie lucie, o gaina, un

portmoneu sau o masina si nu ne scan-dalizam cind un director, un ministru sauun presedinte fura o tara intreaga? Esteoare mai acceptabil din punct de vederemoral sa te indentifici cu cei care furanefiind in fond nevoiti sa fure pentru asupravietui? Intr-o societate normala, dela cine ne asteptam in primul rind sa deadovada de Responsabilitate, de la untigan sau un prapadit needucat, sau dela cei alesi sa fie Exemplu si sa Cond-uca un popor?

De ce ne scandalizam doar atuncicind un descraierat oarecare tilharestesi ucide unul sau un numar foarte limitatde oameni, dar asistam indiferenti, bachiar contribuim cu trup si suflet la di-versele razboaie care pot decima o pop-ulatie intreaga? Care sunt criteriile deselectionare morala a concepului “Re-sponsabilitate” contra “Iresponsabili-tate”, sau trebuie pusa intrebarea dacaexista cu adevarat astfel de concepte?

Din punct de vedere genetic, totuleste foarte simplu, deoarece informatiapur genetica ne obliga, in fond, sa ur-marim cu orice prêt doar un singur tel:Supravietuirea.

In primul rind supravietuirea unui an-umit individ contra altuia si apoi supravi-etuirea unui grup de indivizi contra altorgrupuri, deoarece genele care alcatui-esc un individ oarecare, uman sau ne-uman, “stiu” ca sansele de supravietuire“in grup” sunt mai mari decit cele aleunui individ singur si izolat.

Genetica poate explica foarte binevointa anumitor grupuri de oameni de a-si crea o “identitate” propie, specifica, insperanta de a-si consolida sansele desupravietuire in concurenta cu alte

grupuri umane.De exemplu, evreii sustin ca sunt “un

popor ales” si isi apara cu ferocitate dis-criminatorie “modelul” lor propriu deapartenenta fizica si spirituala, care,spera ei, le asigura supravietuirea.Crestinii, musulmanii, au dezvoltat peaceiasi baza ideologica programele lorproprii de apartenenta si de supravie-tuire, la fel ca si hindusii, aztecii saubudistii.

Intrebarea care se pune este: cind sicum au aparut anumite conduite de re-sponsabilitate etica si morala care aucontra-balantat intr-o oarecare masuratendinta naturala de “razboire genetica”,razboire generata in mod automatic dedorinta oarba de supravietuire a genelorcare constituiesc un individ.

A fost oare fiinta umana de la sineputere, capabila la un moment dat sa-sidezvolte functii cerebrale atit deavansate incit sa poata controla reflex-ele “primitive” genetice de supravietuire,sau in tot acest proces a intervenit oforta “divina” care a obligat fiinta umanainspre o alta atitudine, o alta evolutie?

Studiind istoria umana, razboaielereligioase si actualele neintelegeribazate pe diverse doctrine politice si re-ligioase, am impresia ca fiinta umanainca nu a reusit sa “descifreze coduldivin” al unei etici si responsabilitati su-perioare si, din pacate, se afla in contin-uare in stadiul primitiv de spaima sinesiguranta genetica.

Adevaratele insusiri de adinca re-sponsabilitate etica si morala ramaninca sa fie descoperite de marea ma-joritate a omenirii.

Genetica, Morala [i Responsabilitatea Uman\

File dejurnal

Dimitrie Grama

Niculae Ionel

În strada

mareÎn adâncul tăceriide soareîn strada mareîn privirea sonorăNechezatul cailorTropotul lor în vălă-tuci de prafScârţâitul trăsurilorticsiteŞi ţipătul dureros algâştelorŞi pocnetul biciuluiŞi tălăngile-n ono-matopeiTot mai puţini ţăraniCu frunţile înecate-n sudoare

Imagine cosmic\Când rădăcina prinde trupÎn faţa casei printre sânzieneCu altă rădăcină se-mpleteşteSporind şansa de-nălţare-n timpE un gutui cu o gutuieSe-ntinde o ramurăŞi alta se întindeCa un pom al vieţiiDin sărutul lor atunciMai creşte un sărutCe încolţeşte-n sunet de potcoavăSpre cerul oglindit în apăSe însoreşte o galbenă gutuieŞi un gutui cu buzele-i gălbuieImaginea lor cosmicăLimpede şi pură curgeCreşte-n bolta-ncoronată din fântânăCa un izvor de temelie al caseiîn timp ce ea devine viaţăîn inima pământului albastruVântul le răsfaţă cumpăna-n balanţă.POEME

1313

***

(Cocuţa se aşează pe scaun, picior peste pi-cior. Îşi aprinde o ţigară. )

Cocuţa: Alo... ! Mai eşti pe... fir?... Mă bucur...Ne mai trece timpul... da... da... oricând poţi veni.Dacă nu e şeful... mă găseşti pe mine... Depindecâţi candidaţi vom avea... Sigur... pe cinstite.Condiţii!? Inteligenţă, abilitate de comunicare,cultă, plăcută... Eeee... ! Nu exagerez... Nu estevorba de... manechină. Am spus... plăcută, şi...pe deasupra, în limita convenţionalului, cu notăde... bună purtare... Nu... nu... , nu o sfântă, dar,nici să fie de aceea intrată în... gura târgului.Da..., sigur... Confucius în Cartea sentimentelor,din care ai citat... este un moralist pe care îl ac-ceptăm şi azi. Însă, (după o pauză), o femeie tre-buie să facă tot ce-i cu putinţă spre a avea o bunăpurtare. Da... aşa este... am citat din Frumosulom tânăr, actul 1, scena 111, de Alfred Capus...(îşi schimbă piciorul peste celălalt şi stinge ţigaraîn scrumiera de lângă telefon). Acum... înţeleg deunde şti citatul... Studentă la teatru... e altceva...Poţi să te dedublezi. Chiar să joci teatru în faţaclienţilor. Să-i „vrăjeşti“ să cumpere „visele“ noas-tre. Frumos ambalate... şi cu chipul idolilor. Aidreptate... concurenţa mare o avem din parteateleviziunilor. Diversificarea programelor ... şivideoclipurile transmise ne... fură... , dă-mi voiesă spun aşa... , din clienţi. (După o pauză, în timpce îşi aprinde o ţigară. ). Scuză-mă! Am aprins oţigară. Da... da... interesantă idee. E bună obser-vaţia. Cu cât televiziunile... „injectează“ aceastănebunie a videoclipurilor, ele devin asemenidrogurilor... o necesitate. în felul acesta... „dro-gaţii“ muzicii, să le spun aşa, vin la magazinulnostru să-şi cumpere... „drogul“. Bună idee! Ob-servaţie fină. Am să-i spun patronului. Drept să-ţizic... nu m-am gândit la acest fenomen. Ai mai lu-crat în acest domeniu? ... Nu! ? ... O să înveţi.

Greul este în faptul că trebuie să stai opt sau zeceore în picioare... Apoi... să laşi un client... să teopreşti din explicaţii, să fugi la Casa de marcat, săîncasezi banii, de la alt client ce aşteaptă săplătească... Ce spui!? Da... asemeni unei consul-taţii Ia... psiholog. Ce zici? Melomanul, indiferentce muzică îi place, este un...bolnav. Aha...Aha...(râde cu poftă). Da... da...îi administrăm''droguf'de care are nevoie. Sigur... din discuţiile,cum spui, cu clientul, aflăm subtil, stadiul... "bolii"lui şi astfel îl îndreptăm... spre raftul cu CD-urile...preferate. Sigur... toate incluse într-un fel de... po-vaţă. Vorba lui Shaekespeare, în Hamlet... aşacum zici. Poveţe ia, dar judecă tu însuţi. Da...actul întâi... scena trei... Eu!? ... Inginer. Am fostcolegă de an cu soara lui Arcadie. Nu... în dome-niul meu n-am găsit. Nu vezi... industria grea adat faliment. Specialitatea? Zici... ? Turnătorie.Aaa... nu la secu... în metal. Pe atunci eram stu-dentă în anul întâi. Da! Unde rămăsesem... ?Aaa... la povaţă. (După o pauză). Povaţa este unsfetnic şi legea o lumină, spunea Solomon. Iar...îndemnurile care dau învăţătura... sunt caleavieţii. Aaa... nu mă flata. Le mai ştiu şi eu din ...şcoală... din auzite... De citit... nu prea am timp.Aşa este cum spui. Dar să nu ne împăunăm.Noi... totuşi... dăm învăţătură clienţilor noştri. Nuuităm. în ultimul rând suntem... simpli vânzători.Dar... nu oricare... de vise... la... Arca frumoaselorvise de vânzare. (După o / pauză în care tragedin ţigară). Te aştept să ne cunoaştem. Când vii?Mâine! ? Şi astăzi, poate?... Bine... închid, căjoacă dirindeaua, cred, de nerăbdare, patronul înmagazin. Nu-i prea place să stea acolo. Pa! Teaştept! (Pune receptorul în furcă. Stinge ţigara înscrumieră j şi se îndreaptă spre uşa ce duce înmagazine).

Cezar,

faraonul

Moldovei

Să strigăm cât putem de tare, să-i fie de binePoeziei române! Copacii Moldovei, amari atâtaamar de vreme, au ieşit din cercurile lor, la 15 ian-uarie 2000, când s-a aflat că poetul morţii, CezarIvănescu, a străpuns baricada. Victoriosul! AreMoartea pe mână, în sfârşit o poate boci din toţi cei25 de milioane de lei mioritici încasaţi ca Premiu laIpoteşti. Cezar, acesta faraon al Moldovei, a biruit,Pe antiromâni îi aşteaptă un post lung de mirungerinegre.

În 1983, dând urâtul la o parte, Cezar sărbătoreaDoina lui Eminescu, la Bucureşti, în public, fără săaibă cineva curajul să se atingă de el. academicieniifăceau spume la gură analizând pe toate părţileLuceafărul şi Sara pe deal, atât, Doina fiind exclusăde pe limba lor.

Cezar din Bârlad. E singurul poet românnenorocit de Mihai Eminescu, poetul naţional i-a datşi lui din cititorii săi! Fără folclor în suflet zi şi noapte,îţi frângi gâtul dacă îndrăzneşti să te apropii deCezar Ivănescu. Nu eşti creştin, nu-l vei puteaînţelege pe deplin. Din opera lui te suflă India, Apoc-alipsa, serii de Meşteri Manole, arginţii şi Maria...

Duşmanii acestui mare poet îşi înghit decretelecontra lui. Unde-i, întreb, algoritmul politic după cares-au împărţit premiile literare în ultimii ani la noi? Numai e, l-a mâncat fratele nostru, lupul. Anul 2000 afăcut dreptate, dezgheţând bătrâneţea în bătrâni şitinereţea în cei tineri.

Cezar, un sfânt. N-a fost în puşcărie, dar aratăde parcă ar fi stat închis în ultimii zece ani. Lacriminu are. Le-a transferat pe toate în roţile carezdrobesc ciolănaşe de poeţi:

pentru noi, moldavi oraşene-ai dat trudă şi ospiciine-ai sfărâmat la ciolănaşesub tramvaiele de-aici.

Un nebun. Criticii îl hulesc, îi recomandă să seinterneze în sanatorii din cele desemnate poeţilordamnaţi, îl dau scârbiţi la o parte, îl calcă în picioare– iar el, sfidându-i, stă la taifas cu Moartea. NicolaeManolescu e cel care i-a făcut referat bun la volumulRod, deschizându-i uşa la intrarea principală în lit-eratura română. A avut mână de aur, în 1968. pestevreo patru decenii, „recunoscător”, Cezărică i-a dat„câteva capuri în gură”, din partea sa, ca ocnaş înPoezie. Acesta este el, dispreţuieşte muritorii.

Născut la 6 august 1941, la Bârlad, mama sa senume Xantipa, premiatul de azi trece cu fierul înroşital poeziei sale prin România, însemnând-o. E, dupăMihai Eminescu, singurul poet român pe care îl dormâinile „de scris”.

Paradox, nr. 1, 2000

CezarIvănescu

Arcafrumoaselorvise devânzare

scena 4Al. Florin Ţene

Ioan Baba, Novi-Sad

Ion Trif Pleşa

octombrie-noiembrie 2008

CENZURAT

înain

te d

e 1989

CENZURAT

înain

te d

e 1989

I. Dintotdeauna n-ai vrut să te-

asemenea cu mine/şi ţi-ai însămâmţatşi-apoi chiar cultivat şi chiar recoltat/vai,acea sălbatec-satanică viclenie/în joculcult-incult şi-ocult/vai, Doamne: joc cenici o clipită mie nu mi se cuvine/şi, maiales, de ce NU se mai termină/deşi iat’:urlete ca din focul Gheenei se mai

aud/şi tot se mai adună şi tot mai suntpresubt lama de Pământ/căci colţii Lupi-lor Vremuirilor/vai văzumu-i: îs tot maide-aproape/şi Calea li-i făr’ de hâr-toape/şi-s Numai înecuri pe Ape/şi iar şiInima Ta, Poemule,/şi Inima Meablestemată/vai, tot Acolo/în Pădureaaceea nebună şi îngenuncheată/ay,Predeziubito,/te miruie şi-aşteaptă,/Teaşteaptă!...

II. Dar de-o prea Nesfârşită

Târzie/TUO aluneci amar-surâzătoare-Liliachie/vai, prin zi-Nopţile tale/mereuca Adamicele Mere preinterzise şi Mie(ce feliu-i ast’ de Blasfemie?!),/şi pânăşi Ţie, POEMULE-Poenimic (vai, antilir-ică Simbrie?!)/şi asfeli ‘am mai rămas sărătăcim bezmetici prin Lumine Divini-n

Cale/cu praf pe călcâie de pe Munteledin Pupilele Mele/ca Două înstrăinateAnimale:/fiecare în colţul din cuştilesale/aşezaţi cu grijă Ancestrală demânurile Altora/încât, iată, bate Ceasulcă s-a făcut de Ora (Vieţii şi a Morţii Tu-turora?!):/când TUO aluneci mereu stră-luminătoare prin Noapte/când EU măvăzum mereu întunecat de timp cu Lu-mine-Necoapte!/vai, voi îngeriArhangheli, Heruvimi, Serafimi: EgalaNoastră Soarte-Parte/Nici că se poatemai raic a se Desparte (?!).../Şi-aici niciPOEMUL nu mai poate face nici undram de Dreptate!

III. Căci vai, şi toate-n Lume

Acesta/Deziconoclastă!/alcătuite-sStrâmb de la-nceputuri cu Pre-Rău şi

Non-Bine/încât astăzi şi SOARELE abiale MENŢINE,/pe Umbra Luminii/’dup’Umbra Nopţii/în, Doamne, PoemulAcesta/Lor/de măcinare Martor/şi-aiciCăpătâi/ca-n Ziua cea Dentâi/strigându-mă/din Genetica Turmă/”- Hei, TOULE,rămâi, mai rămâi,/încă o zi, o mai sin-gură zi/şi va fi ca să ştii, şi vei şti/cât înce fel cei Dintâi:/cei de pe urmă s-orfi/iară pre aceia din urmă: cei din urmăse vor dezPământeni!/Post-Armaghe-doni!...”

P.S.: Aşadar, Palleoiubito, maiAşteaptă o Zi, o Singură de Zi, şi Po-emul Acesta îţi va parveni/şi te vaNeoiubi,/şi te va Sexi/cu Sexul-Sex-Adamic cel Dintâi,/Edemic-Endemic!

G o l g o t a p o e m e l o r

1414

***

octombrie-noiembrie 2008

Vocea crainicului rostea ultimele cu-vinte ale dizertaţiei despre microbi: „...deaceea trebuie să fim extrem de precauţi,microbii invizibili şi inumerabili plutesc înaer, în apă, se găsesc pe alimente, pelucruri, ei sunt pretutindeni unde suntoameni, plante, pretutindeni unde esteviaţă, aşa că..."

Policarp Resteu, funcţionar la CăileFerate, răsuci butonul radioului ce-irănea timpanul. Gestul fiind cam brutal,aparatul căzu de pe măsuţă. Asta-l înfu-rie şi mai rău. Ii trase un şut de-i îm-prăştie măruntaiele pe podea. Seaplecă să-i ridice carcasa golită, dar serăzgândi zicându-şi: „Să ştii că şi peăsta sunt microbi!". Îl împinse din nou cupiciorul şi o zbughi afară rumegând înminte: „Trebuie, trebuie, trebuie să aducpe cineva să şteargă, să speie tot. Decând mi-a plecat nevasta, apartamentulăsta a fost invadat de microbi."

Căută o femeie, o aduse acasă, îi ex-plică amănunţit ce avea de făcut, dupăcare intră în baie să se spele. Văzu niştemuşte ce bâzâiau între pereţii albi. „Şiăştia sunt purtători, aşa zicea ăla laaparat!". Aţâţat, înşfacă un prosop şi în-cepu o vânătoare turbată în spaţiulstrâmt al băii. Câteva se refugiaserădeasupra rezervorului WC-ului. Hotărât,se sui pe cadă, învârti ştergarul şi,poc!... alunecă în cadă cât era de lung.Se ridică după un timp, ameţit şi icnind.

Se privi în oglindă. Pe frunte avea orană sângerândă. Ieşi în goană dinapartament urmărit de privirea uluită afemeii. Ajunse ia circa sanitară. Acolo, osoră tinerică, ascuitându-i bâlbâialăneinteligibilă, se apropie să-i facătoaleta plăgii. Policarp sări, îi puse fel-ceriţei palma în piept şi-o întrebă pre-cipitat: „V-aţi spălat pe mâini? Să nupuneţi aşa mâna pe mine!" Fata îl priviintrigată şi, punându-i nervozitatea peseama durerii, vru să-şi; continue tre-aba. „Să nu puneţi mâna pe mine pânănu vă dezinfectaţi, acum, în faţa mea!Toţi sunteţi saturaţi de microbi!", con-tinuă amploiatul, îmbrâncind-o pe biatafată care se retrase încet, cu gândul săanunţe medicul de gardă. „Ăsta-inebun!", îşi zise ea. Policarp intui prime-jdia şi o zbughi din cabinet. Rătăci untimp pe străzi, urmărit de privirile suspi-cioase ale trecătorilor şi, simţindu-şistomacul hărţuit de foame, intră într-unrestaurant. Comandă ceva de mâncare,iar când ospătarul aduse tacâmul şipâinea, îi studie avid mâinile. „Dum-neata îţi speli mâinile înainte de a servila masă?" Chelnerul îl privi nedumerit,continuând să aşeze masa. Eroul nos-tru îi împinse cât colo mâinile de pe faţade masă, ţipând furios: „Pleacă! Du-te şite spală imediat, altfel nu-şi permit sămă serveşti!" Vecinii de la celelaltemese priveau curioşi scena. ChelnerulÎşi ieşi din fire şi-l împunse cu arătătorulîn piept. „Ieşi afară, beţivule! Vii aici înstare de ebrietate şi mai faci şi scandal!

Acum chem sectoristul!" Speriat, Poli-carp Resteu plecă nemâncat.

Alergă, alergă... dar foameanedându-i pace, intră într-un magazinalimentar de unde cumpără pâine,

salam, brânză şi cu pachetul subbraţ ieşi din magazin. Nu merse mult şi-l fulgeră un gând: „Pâine, salam, brânză- astea sunt făcute de muncitori, oamenisimpli care nu prea fac caz de igienă".Aruncă pachetul într-un coş de gunoi şi,ameţit de foame şi de gândurile negrece-i roiau prin minte, se îndreptă cu paşinesiguri spre casă. Aici plăti femeii careîşi temiinase treaba şi se întinse în pat,gemând obosit. Foamea îl chinuiaacerb. Se sculă, se duse la frigider, îiprivi sceptic interiorul şi-i trânti la locuşa, gata s-o rupă din balamale.

Se aşeză din nou în pat, cu lacrimi înochi. „O, Doamne! Totul este incert, mur-dar, infectat... Ce să mă fac?

Ce să mă fac, Doamne?" Chinuit,epuizat, adormi imediat.

Se trezi după miezul nopţii, lac desudoare şi dârdâind. Visase. Se făceacă microbii - care în visul lui luaserăforme de monştri hidoşi, imenşi -dansau în jurul lui cântând: „Eu suntvirusul dizenteriei şi am să-şi fac praf in-testinele!" „Eu, al hepatitei şi am să-şidistrug ficatul. „Eu, al tuberculozei şi amsă-şi găuresc plămânii!"... Policarp săridin pat. Foamea cruntă ce-l chinuiadădu în sete. „O să fierb nişte apă şi o s-o răcesc în frigider... Dar în ce? Vaselespălate de femeia aceea precis sunt

pline de microbii de pe mâinile ei deţărancă ignorantă". Pregăti aragazul şipuse pe el o oală mare, plină cu apă.Când o văzu clocotind, aproapeopărindu-se vărsă apa peste vasele în-grămădite în chiuvetă. Mai răsturnăpeste ele şi o cutie de detergent şi cu ocârpă curată începu să frece crătiţi, lin-guri oale... Nu ierta nimic! Terminând cuvasele, veni rândul lenjeriei. Goli şi-fonierul, sertarele toate, trase carpetelede pe pereţi, adună covoarele şi,dezbrăcându-se până ia piele, grămăditotul în mijlocul casei. Dădu drumul larobinete şi începu să arunce sodă şi apăfiartă peste tot acest talmeş-balmeş.

Zorile, spărgând turbata noapte, îlgăsiră pe neobositul Policarp spălând,frecând, răsturnând... Vecinii treziţi dezgomot, văzând apa ce năvălea pe subuşa învăluită în aburi a amploiatului, in-trară peste el şi încercară să-l lin-iştească. Dar el nu vedea, nu auzea -gol puşcă, spăla întruna. Cineva dăduun telefon. Nu după mult timp, se auzisirena Salvării. Câţiva inşi îl luară, maimult pe sus, învelit într-un cearşaf şi seîndreptară spre ambulanţă. Ud, murdar,opărit, cu privirea rătăcită, purtând încăîn mâini o cârpă şi o bucată de săpun, fuîmpins în maşina ce demară imediat. Untimp vecinii putură urmări duba ce se în-depărta şi pe al cărei geam pe jumătatevopsit se vedea o mână frecând-l cu ocârpă de zor.

Noiembrie 1985

Povestea lui Policarp Resteu şi a năpraznicei sale fobii

Ion Ianu Vale

Romulus Gandy Georgescu

Cer de toamnăS-au oprit în vară păsările lumii...Zborul lor pe faţă urme mi-a lăsatAu ajuns în soare şi-au trecut deSoarele cu chipu-nsângerat.Îţi cuprind văzduhul-albastru dinprivire,Păsări, păsări-ochii-ţi săgeată lin

s-au oprit în vară păsările lumii...O, întoarceţi ochii către cer, puţin.

StradaPietre şi garduri frumos încrustate,Mâna mea îşi continuă gesturi în voi...Noaptea sunt casele de lumină inun-dateZiua stinge focul repezitelor ploi.Oameni trecu cu plasele pline de

pepeniSoare de vară rămas cu uimire.De n-ar fi frunza pe care mi-ai dat-oTotul ar fi o-nchipuire.Îţi sărut umbra rămasă pe zid,Ochii desenaţi doar de mine –Cum te-am găsit din atâţia oamenitrecând,Cum ai venit din atâta mulţime.Bluza îmi arde pe umeri, strigând;Poate să ningă în alb de iubire,De n-ar fi frunza pe care mi-ai dat-o

Gabriela Melinescu

La căpătâi de-NTUNEREC, la căpătâide LUMINĂ, Palleoiubito-Neoiubită,

te-aşteaptă: POEMUL ACESTA!

Aşa cum pe vremea comunismului atot-biruitor,In conflictul de clasă cu burghezo-moşier-imea,Odraslele ilegaliştilor româniPlecau degrabă în Occident şi... se sta-bileau acolo,"Ca să lupte împotriva capitalismului, din in-terior",Tot la fel în prezent, pe aceleaşi meleaguriale noastre,Lupta cu monstruoasa corupţieîmbracă şi ea forme originale, tipicromâneşti,în care,Cei chemaţi s-o stârpească, cu intransi-genţă revoluţionară,O cultivă mai întâi atent, începând de la eiînşişi,Făcând-o tot mai mare şi suind-o cât maisus,Pentru ca, ajunsă la înălţimi ameţitoare,Să cadă singură şi să se facă ţăndări pepământ!

Cei mai vârstnici dintre noi, cei de-acum,Toţi, supravieţuitori ai holocaustuluicorupţiei şi corupţilor,Ne-aducem aminte, cum se mai minunau,Ce de multe pensii de ilegalişti şi de urmaşide ilegalişti,Dădea la vremea aceea, proaspătul statcomunist,Pentru cele câteva sute de roşii rev-oluţionari(în majoritate, de import),Adunând asiduu între defuncţii cu drepturipostumeŞi pe cei ce luptaseră din întunericul dugh-enelorCu monstruoasa coaliţie burghezo-moşierească,Vânzându-le bocanci muncitorilor ex-ploataţi,Iar regimul suporta cu mândrie greutateaalocaţiilor(Puse pe umerii oamenilor muncii, egaliîntre ei),Numai şi numai ca să vadă şi cei nelămuriţi

încăCe solidă bază de masă avusese comunis-mul în România!Urmaşii urmaşilor de ilegalişti din regimulpost-comunist,Ce n-au avut norocul să ajungă la lupta îm-potriva capitalismuluiîncepând din interiorul fief-ului occidental,Au preluat măreaţa teză şi - adaptând-o dinmers, creator,l-au îndreptat inoxidabilul tăiş revoluţionarîmpotriva corupţiei şi-a corupţilor,începând - tot ca exemplu personal - cuauto sacrificiul!Cu cât s-au înteţit protestele împotrivacorupţilor şi-a corupţiei,Cu atât mai vârtos a fost ea alimentată şiînălţată,Spre a se prăbuşi de-acolo de sus,De se prefăcu până jos, într-o fericirenaţională,Cu toţi corupţii transformaţi în mieluşei,îmbrăcaţi adică, cu pielea de oaie pesteblana de lup!...

SUS CORUPŢIA...CA SĂ AIBĂ DE UNDE CĂDEA!

15octombrie-noiembrie 2008 15

***

Jurnal alb

Pleoapele asfinţitului se-nchid pe nesimţite dăruindlumii o rece şi întunecatănoapte. Popas în loc sprenecuprinse zări. Aştern la pi-cioarele firescului azi os-eamă de trăiri, de frământăriadolescentine. Mi-e dor sămai cred în poveşti şi în mi-turi, dar simt că sufletu-mise recompune adunândsloiuri de gheaţă şipreschimbându-le în apăpură.

Sub lampa ce pâlpâiegreoi îmi ating gândurile cupana de recunoştinţă. Unalb crud de gheaţă îmistăpunge învelişul firiiajungând undeva în linişteamea şi transformându-se încrini. Împovărată cu muguride iarnă şi trăiri superficialeaştept ca timpul săacţioneze în favoarea mea.

Timpuri

În lumini de un alb obosi-tor culeg ramuri de viaţă... Însufletu-mi s-a strâns iarăşicortina. E închisă vremeaamintirii, şi un dor nebun deducă se naşze-n mine. Osingură oară, o oră scursăalene dintr-o viaţă sugru-mată. Cuburi de trecut se în-colăcesc de umerii meilăsându-i goi şi tremurânzi.

Un farmec stânjenit deculoarea lumii s-aştern pechipul Mariei. Zig-zag în ră-sunet de cânt al melodieivechi... Ea surâde printre lu-mini stinse purtate-n vânt deun lung apus. Voia săsoarbă picătura din ochiilumii, să se înece în nălucir-ile ei.

... O viaţă aruncată-ncolţuri uitate de o Mariepărăsită.

Eu eram Maria atunci...

Musca

Sunt muscă... Captivă lamijlocul geamului în care sepropagă o lumină ce mă or-beşte... sunt frântă deoboseală. Un picior l-ampierdut...

Încerc să mă eliberez,dar cad mereu... sufăr...cred că o să mor... nu pot sămerg mai departe şi cu toateacestea libertatea e atât deaproape. Ce n-aş da acumsă mai pot fi odată liberă, sămai zbor o secundă. Îmi vădsfârşitul cu ochii, înaintea lorîmi apar frânturi de amintiri...eram un pui ieşit de curânddin ou... Zburam veselă...bâzâiam fericită pe oricine...acum mor...

POATE ÎNTR-O VIAŢĂVIITOARE VOI FI OM...

Simplu şi profund totodată,despre individ, mulţime şidemocraţie, Petre Ţuţea aspus vorbe memorabile,strânse, împreună cu altesute de asemenea vorbe, într-un buchet nepreţuit, de dl.Gabriel Liiceanu în cartea"322 de vorbe memorabile alelui Petre Ţuţea" (AntologiileHumanitas, Bucureşti, 1997).

Vorbeşte, Petre Ţuţea :"...Eu, în materie dedemocraţie, nu am nici opărere personală. Mă bizui pedoi gânditori clasici. Pe Platonşi pe Aristotel. Platon susţinecă sunt trei forme de gu-vernământ degenerate : tira-nia, oligarhia şi democraţia.Aristotel spune că democraţia

este sistemul în care fiecareface ce vrea. Şi eu am spus:după cum se vede... Decidemocraţia e sistemul socialîn care face fiecare ce vrea şi-n care numărul înlocuieştecalitatea... Triumful cantităţiiîmpotriva calităţii.

Apoi, cu bonomia sa deneuitat, contrazicându-se,arătând că şi el face „ce vrea”,Petre Ţuţea, îşi exprimă păr-erea zicând: „... nu pot sărămân indiferent la incapaci-tatea democraţiei de aasigura selecţiunea naturală avalorilor. Democraţii gândesccorpul social aritmetizat:numără capetele toate şiunde e majoritate, hai la put-ere. Sufragiul turmei!

Aste e părerea mea de-spre democraţie...

În democraţie, numai în-tâmplarea naşte un mareşef... Partea proastă este căoamenii de excepţie potajunge captivi în cirezile de-mocrate... uneori, un individajunge să influenţeze foartemult asupra maselor. Aceştiasunt aleşii. Istoria este făcutăde aleşi."

Până anul acesta, când„un individ ajunge să influ-enţeze foarte mult asupramaselor”, prin condamnareacomunismului în ParlamentulRomâniei, sintagma „revoluţiaanticomunistă din decembrie1989” devenise jenantă şi era

exprimată doar ca un trist eu-femism.

Se spunea pe la toatecolţurile că în decembrie 1989a fost, nu o revoluţie antico-munistă ci o lovitură de stat.Dată de cei din liniile doi, treietc, ale regimului, împotrivaconducătorilor pe care i-au şiexecutat şi cărora le-au şi luatrepede locul, într-o altădemocraţie, "originală", decâtdemocraţia socialistă desorginte bolşevică, în careputeau şi ei, în sfârşit "să facăce vor".

După cum s-a văzut şidupă cum se vede, vorba luiPetre Ţuţea.

În fond, aceleaşi viespi co-muniste strânse într-un cuibdemocratic "original", suboblăduirea „mătcii”, IonIliescu.

Acest viespar a fost spartde condamnarea în Parla-ment a comunismului, act is-toric realizat de TraianBăsescu, PreşedinteleRomâniei la cererea îndrep-tăţită a societăţii civile şi care,printre altele, a făcut caacuma să se vorbească în-dreptăţit de revoluţia antico-munistă din decembrie 1989.

Trebuia să fie aşa, „pentruca ieşirea din comunism să fiefapt împlinit sub toate as-pectele”.

Alexandra Mocanu Corin Bianu

Nicu Tănase

Despre democraţie,într-o exprimare simplă

Septembrie

Cocorii sunt pe cerul Toam-nei,Ultime flori, pentru târziu,Ca rândurile ce le scriu,Plecate-i în uitare, Doam-nei.De multe ori mă întâlnesc,Pe străzi, cu chipuriobosite.De timp şi deznădejdepustiite.Şi-ncerc necazul vieţii să-lghicesc.Prietenii, şi ei, acum suntduşi,Şi berea, pâinea caldă, s-

au schimbat.

Castelul fericirii ce-am visat,E părăsit de regi şi desupuşi.Stau şi privesc spre seară,Cerul blând.Seninul pur, ca lacrima îlsimt,Sau la o cupă de perfid ab-sint,Şi nu mai am nici sufletşi nici gând.

Iubirea, la apus, ce esteoare?Din tot ce-n viaţă gând fru-mosa fost,Nimic nu mai găseşte-ninimi rost,Când Toamna cere păsăriisă zboare.

Nicu Tănase

16 octombrie-noiembrie 2008

***

Născută la 18.12.1952 în mu-nicipiul Brăila, poeta VictoriaMilescu, licenţiată a Facultăţii deFilologie, Universitatea Bucureşti,secţia română – engleză, a des-făşurat o activitate publicistică deinvidiat şi este autoarea unuinumăr impresionant de volume:Welcome December / Bun venit,Decembrie (ediţie bilingvă,română - engleză) 1994; Şle-fuitorul de lacrimi, 1995; Izbândăfurată, 1995; Inimă deiepure,1998; Arleziana, 2000;Zâmbet de tigru, 2001; Ecoulclipei, 2003; Flacăra nevăzută /Làthatatlan Làng (ediţie bilingvăromână- maghiară) 2008, la carese adaugă alte cărţi pentru copii:Cartea cu surprize; Cine l-a sal-vat pe Murdărel, 1995; Abecedar-ghicitoare; Dicţionar-ghicitoare,1998; Lacrima de cristal; Găseşterima, 2000 Animalele mele dragi,2006, precum şi numeroase tra-duceri din limba engleză.

Este membră a Uniunii Scriito-rilor din România, membră a aso-ciaţiei UNESCO „Iulia Haşdeu”,membră ASLA, Oradea, membrăa Academiei Interferenţelor Inter-naţionale, Fundaţia „Paul Poli-dor”.

În cursul anului 2008, EdituraDominor îi publică volumul Con-spiraţii celeste, care beneficiazăde o elogioasă prefaţă semnatăde Florentin Popescu, din carereţinem o singură frază edifica-toare: „Fără îndoială, VictoriaMilescu este o poetă cu mult maiimportantă decât unele glorioleale momentului, elogiate prin re-viste, iar volumul acesta odovedeşte încă o dată”.

Suntem şi nu suntem de acordcu această informaţie, deoareceun poet nu se compară cualtul/alţii, ci numai cu el însuşi.

Nu putem să nu consemnăm şio apreciere proaspătă făcută deEmanuela Ilie în revista Poezia,toamnă, 2008. „… poeta sevalidează drept posesoarea unuidestin de excepţie, în care in-

cumbă un destin poetic pe mă-sură”.

Aprecieri asemănătoare for-mulează mulţi alţi comentatoriiluştri ai operei sale: RomulMunteanu, Gheorghe Tomozei,Radu Cârneci, Geo Vasile, Octa-vian Soviany, Radu Voinescu,Constantin Abăluţă, Mariana Fil-imon, Ioan Ţepelea, ConstantinCubleşan, Valeria Manta Tăicuţu,Monica Mureşan, Lucia Olaru Ne-nati ş.a.

Fără a ne lăsa impresionaţi deavalanşele de superlative alecelor sus menţionaţi, ci doar desiguranţa expresiei, claritatea ro-stirii şi acuitatea percepţiilor dintextele sale, vom începe prin aspune că poemele VictorieiMilescu evidenţiază un timbru liricde o surprinzătoare prospeţime,spontaneitate şi vitalitate. Os-cilând între sacru şi profan, poetadezvăluie o sensibilitate auten-tică, aptă să prelucreze trăirilemetafizice şi tot ceea ceînseamnă suferinţă ivită din preamultă dragoste: „îngerul aerului /scutură sângele / dintr-un pom în-florit”, „zilele frumoase au gustulşi mirosul / vârstei de aur adurerii”, „las în urmă izbânzi / iu-biri mistuind până la măduvă” ,„zac în ploaie sub stropi / toropiţide iubire şi durere” , „ astăzi elpleacă / devenind durere”, „trecu-tul arde/ ca o rană adâncă”.

Universul liric al V.M. este îm-pânzit de câteva obsesii,reprezentând eternele teme alepoeziei: Dumnezeu, iubirea,viaţa, moartea, lacrima, fulgerul,arborele, muntele, aerul, pâinea,îngerii, pustiul, ploaia, singură-tatea, veşnicia ş.a.

După cum se ştie, aerul şimuntele sunt simboluri ale as-censionalităţii permanente, co-municând cu azurul, cudivinitatea. Apa, element primor-dial, este matricea vieţii, dar şi amorţii, iar arborele, care facelegătura dintre pământ şi cer, estesimbol al reînvierii, al eternităţii.Alături de acestea, revin ob-sedant simbolurile candorii:zborul, pasărea, floarea, albul,roua ş.a. Neîndoielnic, năzuinţaspre puritate constituie una dintendinţele fundamentale ale volu-mului.

În aceeaşi măsură, culoarearoşie („buchet de flori roşii”) ală-turi de variantele sale (rubinul,sângele, focul, fulgerul) reprez-

intă culoarea vieţii, a energiilor şiforţelor creatoare, a pasiunilorputernice, a dragostei mistu-itoare: „plămânul meu de rubin”,„sângele dulce al amintirii”, „foculde oase”, „săgeata de foc” , „n-am reuşit să fiu focul / mistuindmarea”.

După cum se vede, VictoriaMilescu îmbină armonios sub-stanţa unei culturi temeinic asim-ilate cu o sensibilitate proprie,privind lumea cu înţelepciuneafilosofului convins de antinomiileacesteia. Antiteza, paradoxul şioximoronul (dezastrul cel bun,măreţia slăbiciunii, povara blân-deţii – trei titluri de poeme) suntprocedeele predilecte ale acesteipoete, care reuşeşte să găseascăun numitor comun contrariilor:eternul şi efemerul, frumosul şiurâtul, fericirea şi tristeţea, viaţaşi moartea, toate acestea îm-pletindu-se într-o cunună de mis-tere.

Familiarizată cu principiilefilosofiei ZEN, poeta – care ascris şi haiku-uri - ştie că, pentrua înţelege realitatea în integrali-tatea ei, trebuie percepută atâtpartea luminoasă, cât şi cea în-tunecată a acesteia. A alege doarunul din cei doi termeni ai bino-mului înseamnă a te mulţumi cujumătăţi de măsură, iar poetavrea să admire şi partea nevăzutăa lumii.

Viaţa şi moartea sunt celedouă feţe nevăzute ale medaliei,una neputând exista fără cealaltă.Pentru V.M. viaţa înseamnă, înprimul rând, dragoste, de aceeadragos(moar)tea se întrepătrund,fiecare extrăgându-şi sevele dinextazul celeilalte, soarele zilei seîmbrăţişează cu luceafărul nopţii,poetizarea fiind învestită astfel cuvirtuţile unui act cosmogonic cetransmite ecoul unei nobile şipustiitoare suferinţe. Două titluri(Zbor cu aripa tăiată şi Viaţa caun ecou al morţii) ilustrează dinplin această idee transfigurată înimagini sugestive, presărate în în-tregul volum: „binevenit eşti tu,sunet al morţii”, „odihna cea maree spre binele meu”, „Dumnezeu şimoartea îmi caută de grijă”, „trupde viaţă şi moarte”, „vino să in-ventăm moartea”, „ a muri este tot/ un fel de a scrie poeme”, „cap-cana vieţii, capcana iubirii…/purtându-ne spre necunoscutul/ştiut doar de tine”.

În majoritatea poemelor se în-

trezăreşte efigia morţii, transfigu-rată prin culoarea predominantă,negrul: „cine se va arunca primulîn valul negru”, „nimic nu se clin-tea / în steaua neagră”, „întuner-icul ca o lavă / inundândgalaxiile”, „picură sânge negru /însemnând calea”, „vântul iachipul tău / lovind de pereţi fere-strele nopţii”, „ aerul ca un giulgiulunecând / pe trupul gol al zilei”.

Erosul, care generează o in-tensitate a trăirii, se nutreşte şidin clar-obscurul amintirii aflateîntr-un echilibru instabil cu umbrarece a morţii: „dacă nu vom iubi /nu vom şti cum e moartea”,„moartea învaţă să tragă cortina /să încuie uşile / să stingă lumina”,„Nu ştiu ce e frumuseţea / darchipul tău / îmi aminteşte de ea”,„las în urmă izbânzi / iubirimustind până la măduvă”,„viaţa… soarbe sângele dulce alamintirii”.

Poeta excelează în arta sug-estiei evanescente, în conturareapastelului interior, fiind pos-esoarea unui lirism de esenţe taricare cultivă îndeosebi diafanul şisuavul. Pentru V.M. scrisulreprezintă o continuă comunicarecu divinitatea, ridicarea la acestnivel presupunând o mare inten-sitate a trăirii prin iubire: „ suntîncă proprietatea lui Dumnezeu”,„sunt preferata lui Dumnezeu”,„am iubit fără limită şi fără dis-cernământ / dar poate că aceastaeste o vină / pe care Tu, Doamne,/ nu o tolerezi, dar mai ales nu ac-cepţi / că pe mine nu m-am iubitdeloc / risipindu-mă, risipindu-Te”.

Apelând la o imagistică asuavităţilor care exprimă de-schiderea sufletului spre sacrali-tate, în lirica Victoriei Milescu seţes, ca într-o pânză a Penelopei,elemente terestre şi supratere-stre, dezmărginindu-se astfel lim-itatul, direcţionându-se discretpropensiunea spre hieratic: „prinodaie trece râul cu resturi deechipaj stelar”, „trec prin lumeacare încă /trimite corăbii pentruhrana zeilor”, „un pian printre nori/ va cânta pentru inocenţi”, „voiamsă merg pe strada / pe care odatăa mers Dumnezeu”, „a rămasdoar o lacrimă / dintr-un potop /dintr-o ploaie / cu delfini de agat /călăriţi de îngeri cu suliţe”.

Ambiţionându-se să captezetot ce e etern în efemer, VictoriaMilescu scrie o poezie izvorâtădin candoare şi fragilitate, din bu-curii şi regrete, din visare şi re-semnare, din nostalgie şi elanmetafizic, manifestându-se ca ovoce lirică din ce în ce mai preg-nantă în peisajul poeziei noastrecontemporane.

Dragos(moar)teaprintre fulgere şi ruine

Mihai Merticaru

Victoria Milescu

17octombrie-noiembrie 2008

Poezie

Caetliric1965

În Bucureştiul de altădată, mai precis prin1965, apărea un „Caetliric” care avea ca subtitlu„Culegere de poezii dincreaţia cercurilor literaredin capitală”. Carteacuprindea producţii poet-ice ale unor tineri poeţi(55 la număr) care toţiaveau pe atunci un numi-tor comun: erau nişteiluştri necunoscuţi, carebăteau plini de speranţăla poarta afirmării.

Timpul a lucrat, cumnumai el ştie să o facăasupra destinului literar alfiecăruia, unii ajungândmari nume literare, alţiipărăsind tagma, iar uniicontinuând să scrie, sub-jugaţi încă de patima ce-lestă a poeziei. Iată şicâteva nume din galeriaamintitului „caet liric”:George Anca, Grigore Ar-bore, Constanţa Buzea,Mona Iuga, MirceaCiobanu, Iosif Naghiu,Nicolae Neagu, GabrielaMelinescu, GheorghePalel, Adrian Păunescu,Tudor Opriş, IleanaRaman.

Vom prezenta mai jos,fără alte comentarii, treipoeţi din acel „caet” cele-bru şi nostalgic „caet” cudebutanţi.

FalsăîntoarcereVă recunosc în toate voi, blânzi nori aivăzduhului,Case scunde, croite în pieptul galbenelordealuri,Nuiele oprite lângă scoarţa ulmilorUnde începea altă lume cu gard împletitDe înjurăturile vecinului.

...Trupul plăpând urmărea copacii în sus.Era o exasperare copilăroasă de suneteCu fluturi dansatori şi păpădii fugare,Închipuind joaca zăpezilor prin

Fumegoasele sălcii.Spune-mi tuvântule, unde rămâneblondul,Surâs, şovăielnicul pas careUrmărea goana străpungătoare a săniilorPe cărările hărţuite De spatele viscolului.

Cine vă cheamă? Eu nu. Poate doarPaşii înăbuşiţi ai tatei se aud scăpărândPe vechile pietre ale curţii,Scandând şchiopătat lângă vântSfârşitul luptelor.

FeteleAu plecat flăcăii în bătaia zorilor către pă-duri.

Fetele i-au urmărit din uşi,Închipuind între degete covoare de nuntăDin firele legănate de iarbă.

Vor asculta în văzduh topoarele răvăşindAerul înstelat dintre stejarii de susPână când răsăritul lunii va aduce dorulDe bărbatul plecat acolo de unde searaCoboară răsucite vânturile.

Apoi va fi o pace mare şi stelele,Pocnind pe acoperişuri, vor lăsa săaluneceDe-a lungul ferestrelor umbrele celor ple-caţi cu sărutulPână când soarele le va căuta urmelePe care le-au însoţitVisele de azi noapte.

Inima( Lecţia de anatomie)

Frunză...

Contur naivÎn coapsele arborilor,În plasma nestatornică a nisipului...

Clopotul Celor patru mii de lovituri dintr-o oră,Al celor o sută de mii dintr-o zi,Al celor câteva miliarde dintr-o viaţăChemând prin artereFluvii fiebinţi de profir...

GrădinarulAproape neştiutDin adânc,Irigând

Umerii purtătoriDe piramide,De grădini suspendateŞi de-abrupte baraje.

MuntelePretutindeni sunt munţi:În jurÎn clipe,În oameni

Smulgându-se din văiBrazii s-au mutat susMai aproapeDe răsăritul soareluiŞi-al lunii,Dar oraşul- încă la vârsta cărămizii roşii -creşte aiciasemeni bazaltului fluiddin adâncuri.

Cineva spune că aici

Şi pietrele sunt fiebinţi,Căci mâinile îşi dăruie călduraO dată cu desprinderea de ele.

Ca într-o perspectivă cu statuiMuntele are acumÎn minte chipuriNeted tăiate-n roca aspră,În zăpeziŞi-n arbori.Numai apele se mai rostsogolesc încăPrintre cuţitele stâncilorSângerându-şi răcoareaŞi păstrăviiLucii.

De la o vremeMuntele se cizelează pe dinăuntru,DeschizândScânteietoare ţinuturiSubteraneRâului,Devenind minereu curgătorŞi amplă rotire...

OmulCe frumuseţe ar avea pădurea,De n-ar fi omul să o privească?Ce frumuseţe ar avea munţii, De n-ar fi omul să-i îndrăgească?

Ce majestate ar avea fluviile,De n-ar fi omul, să le supună?Ce farmec oare, ar avea noaptea,De n-ar fi omul sub clar de lună?

Ce chemări, ar avea înălţimea,

De n-ar fi omul să o înfrunte?Cât de frumoasă ar mai fi marea,De n-ar fi omul, în larg să se-avânte?

Şi ce frumuseţi ar avea universul,Fără de ascuţişul minţii omeneşti?Totul fără OM şi-ar stagna mersul,Ar fi noapte eternă, sub zdrenţe cereşti.

Dimineaţade varăOmul a apărut pe fundalul cerului denoapte,Crescând din zenit printre fluturi de stele,

Şi odată cu venirea lui se făcu luminăŞi soarele se apropia de răsărit, înroşindCâmpia-nfrăţită, întinsă-ntre-zările grele...

Mâinile omului ieşeau ritmic din întuneric,Şi se îndreptau spre lumină crescând,Apoi din nou intrau în umbra corpului,O dată cu răsăritul, în câmpie se vedeaomul venind.

În imensitatea naturii el trecea o dată cufoşnetulÎn ritmul cântecelor lanurilor,Şi holda era înaltă cât dânsulŞi spicul, cât umbrele palmelor.

F\r\ num\r, f\r\ num\r...Da, Ceauşescu mai trăieşte încă...

Mă uit în jurul meu şi mă-nfiorCum porcii hămesiţi, puhavi de brâncă,

Vorbesc şi astăzi la televizor...

Tovarăşi, activişti, securitate,Ne dau şi legi, cu cărămida-n piept,

Noi îi hrănim, tot noi i-am dus în spate,Poporul-i cocoşat – aşa e drept !

Iar alţii-ostentativi, au miliardeCe eu nu pot să strâng în zece vieţi !Temute beizadele strânse-n hoardeDe nesimţiţi, tâmpiţi şi-analfabeţi...

Ţi-e frică să n-atingi pe eu-ştiu-cine,Că are şi pistol, cu gloanţe-n el,

El ştie doar că funcţionează bine,Şi-l mai descarcă-n câte-un orăşel...

Vezi toţi netoţii cum stau în palate,Dar oamenii bolnavi la farmacii...

Ne bucuram că este libertate:

Da, este liber: violaţi copii !!!

Au ceafa lată, ghiul-uri şi podoabe,Şi lângă cazier, au drept de vot,

La puşcărie stau vreo două babe,Justiţia ne-o trage peste bot...

Sărac popor, mult pedepsit în veacuri,Speranţa o mai ai în Dumnezeu...

Dar El nu se ocupă de atacuri,Doar omul Îl huleşte cu tupeu...

Te uiţi neputincios cum secăturaZâmbeşte şi te-ndeamnă să votezi...

La patru ani îţi linge bătătura,Îţi dă pomeni din banii tăi... şi-l crezi !

Politicieni cu suflete de stâncă, Ştiu, nu vă pasă dacă am să mor...Văd: Ceauşescu mai trăieşte încă...

Mă uit în jurul meu şi mă-nfior...

~mi pare r\u de tine,

RomânieÎmi pare räu de tine, Românie,

Cä iar nu are cin’ sä te conducä…

Mä-ntreb: respiri, tu mai eşti vie,Sau tot aştepţi la groapä sä te ducä ?

E vie lupta pentru Sfântul ScaunŞi vie este şi demagogia,

Mai vezi câte o nimfä sau vreun faunCe face shopping cu democraţia…

E tristä baba Leana, stând în poartäTot comentând cä pensia e micä…Vorba lui Goga: munţii aur poartä,

Dar nu putem sä-l scoatem, cä ni-i fricä…

E trist şi nea Vasile, croitorul,Cä nimeni nu mai vrea acum costum,E plinä piaţa second hand şi-oborul,Ba stau şi adidàşi expuşi la drum…

Cä au murit copii, s-au dus familiiSä îl alunge-n iad pe CeauşescuCei ce-au rämas au devenit umilii

Acelora ce tot se terminä în – escu

Dar ce le pasä, ei au la buzunare,Şi nu-i intereseazä ce-i o mie

De euro sau RON… ce räu îmi pare…Îmi pare räu de tine, Românie…

Ion Iancu Vale

Grigore Arbore

Nicolae Neagu

Georghe Palel

Marian Stere

18

Eveniment

Mangalia nu este o staţiune climate -rică permanentă, precum Sinaia, Pre-deal etc. Cu toate astea, sfârşitulsezonului estival nu înseamnă aici, aşacum s-ar credea şi „îngheţarea“ oricăreiactivităţi literar-artistice şi recreative.Acest fapt îl dovedeşte recenta acţiunederulată în vechiul oraş portuar. Astfel,Primăria Municipiului Mangalia, în fruntecu primul ei edil, Mihai Claudiu Tusac,pe data de 8-9 noiembrie 2008, a orga-nizat prima ediţie a sărbătorii vinului do-brogean dedicată promovării vinurilordobrogene, dar şi a vinurilor din altepodgorii româneşti, notorii.

Manifestarea nu a însemnat însădoar un prilej laic de agrement, ea fiinddedicată şi sărbătorii religioase a sfinţilorarhangheli Mihail şi Gavril.

Printre invitaţii de marcă a acestuidublu eveniment s-au aflat: preşedinteleConsiliului Judeţean, Nicuşor Constan-tinescu, împreună cu vicepreşedinţiiCristian Darie şi Cristinel Dragomir, can-didatul PSD la Senat Nicolae Moga,candidatul PSD la Camera DeputaţilorMircea Stănescu, consilieri judeţeni şi lo-cali. Au fost prezente şi alte multe per-sonalităţi culturale locale şi judeţenecare împreună cu un numeros public audat momentului o notă de voie bună, maiales că s-a produs aici şi o serie dereprezentanţi ai muzicii noastre popu-lare. Au concertat Laura Haidău, OltiţaTodirica, Nicu Chiriţă, Florea Tănăsescu,Ion Drăgan, membrii ansablului folcloric„Periniţa Prahovei“, fanfara „Prahova“din Ploieşti etc.

În contextul evenimentului au maifost prezenţi, expunându-şi mărcile mariiproducători de vinuri Fruvimed, Tohani,Jidvei, Valea Călugărească, Petroasele,Vincon Vrancea, Rovit, Casa Vinului„Doctor Puşcă“ şi alţii, lucru ce conferăacţiunii de la Mangalia o anvergură dejanaţională.

Cum era şi normal „vioara întâi“ în

acest, concert autumnal de reverie şifrumos a fost însăşi primarul MihaiTusac, care a dialogat cu mulţi din ceiprezenţi, a făcut tradiţionalele urări cuocazia sărbătorii creştin ortodoxe asfinţilor arhangheli Mihail şi Gavril şi s-aprins alături de concetăţenii săi într-ohoră românească.

Finalul a constat în masa colectivă,asortată cu preparate, culinare şi nu seputea altfel, cu vinuri bune româneşti.

Suntem siguri că inedita manifestarede la Magalia este doar un început, eaprefigurând, în timp, o importantă şiagreabilă tradiţie românească. AVE!

Florin Vârlan Neam]u

Ion Iancu Vale

Sărbătorirea vinului

la MangaliaPentru prima dată,

octombrie-noiembrie 2008

19octombrie-noiembrie 2008

Noutăţi editoriale

Climate literare

Redactor şefGRIGORE GRIGORE

Redactor şef adjunctROMULUS GANDY GEORGESCU

GHEORGHE PALEL

Seniori editoriTUDOR CRISTEA, VICTOR PETRESCU,

MIHAIL STAN, VASILE BARBU (SERBIA),VICTOR STEROM, FLORIAN COPCEA,

FLORIAN SMARANDACHE (SUA),AL. FLORIN ŢENE

ION IANCU VALEdirector fondator

SEBASTIAN DR|GANmembru fondator

MIRCEA COTÂR}|membru fondator

Colegiul redac]ional

Redac]ia

Titlu: Aplecarea trestieiAutor: Henri ZalisEditura: BibliothecaColecţia: EseuFormat: 13/20 cm., 192 de pagini

Cartea se constituie într-olucrare cu viu caracter evoca-tor-memorialistic, dedicată înprincipal câtorva reviste demare tradiţie culturală: Con-temporanul, Viaţaromânească, Gazeta literară,Tânărul scriitor ş.a. intrate înmagia anilor din urmă.Prezenţa autorului – criticul şiistoricul literar Henri Zalis – înpaginile numitelor publicaţii de-

schide capitole din perimetrul motivului enunţat, cel alafirmărilor noastre literare ale deceniilor din urmă.Sunt, de-a lungul celor 192 de pagini, portrete şisiluete din perspectiva destinului lor scriitoricesc, pemăsura dimensiunilor lor de personalitate. E vorba denume reputate precum: Nicolae Breban, Radu Boure-anu, Al. Phillippide, Nicolae Labiş, Iosif Sava ş.a.

Interesul ridicat al fiecărui capitol are în vederereferiri la aportul acestor scriitori la valori de umanitateromânească. Acest excurs surprins în aliajul dintreepic şi anecdotic trebuie citit direct şi făţiş, fiindcă el

oferă studenţilor, viitori literaţi, o imagine de viaţăsuprapusă peste aceea achiziţionată din istorii literare,monografii sau comentarii, contribuind decisiv laapropierea de studiul aprofundat, într-o manieră ade-sea eludată de manuale.

Titlu: SimplexAutor: Alexandru GeorgeEditura: BibliothecaColecţia: Proză contemporanăFormat: 13/20 cm., 132 de pagini

Ultimul roman al lui AlexandruGeorge este o carte scrisăaproape accidental din obligaţiape care el a simţit-o de adezvălui, după propria-i mărtur-isire, o crimă îngrozitoare, de ospecie totuşi rară, chiar în timpulcomunismului. Faptele trăite deautor printr-o întâmplare, de-abiaacum sunt exploatate literar, într-un alt stil decât în celelalte ro-mane şi scrieri în proză. Stilul

este altul, ca şi intenţia artistică. A făcut-o ca o datoriefaţă de eroii prinşi în care şi nu pentru participarea luica martor întâmplător la un accident petrecut pe la în-ceputul anilor ’60.

Titlu: De la clasici la contemporaniAutor: Tudor CristeaEditura: BibliothecaColecţia: Biblioteca Societăţii Scriito-rilor Târgovişteni – 7Format: 13/20 cm., 352 de pagini

Cartea de faţă are (camiză) temeritatea de a aşezaalături scriitori importanţi dintrecut sau din prezent şi de aplasa printre ei şi câţiva autoridâmboviţeni de astăzi, inte-graţi sau nu grupării constitu-ite în jurul revistei „Litere” sauîn cadrul Societăţii ScriitorilorTârgovişteni. Principiul ce gu-vernează această logodnă(care sper să nu fie o meza-lianţă) este unul al obiectiv-ităţii, al măsurii şi al raportării

oricărei lucrări şi oricărui autor la aceeaşi scară val-orică. Am scris şi încerc să scriu fără parti-pris-uri lo-cale, dar şi fără complexe provinciale, conformîncredinţării că nu există decât o singură literaturăromână, car că ea se poate face (atunci când se face)oriunde. Dacă am reuşit sau nu să păstrez dreaptamăsură, va decide cititorul.

Tehnoredactare

Telefon0727 800 002

E-maildevsoft.ro@gmail.com

Florin-Lucian DragoşComşa-Emanuel Bârligă

Revista Climate Literareapare cu sprijinul financiar al

S.C. Maco Prodimpex S.R.L.,producător de uşi metalice

pentru locuinţe.Pantilimon-Bucureşti

Preşedinte,Marcel Ursu

Adresa redacţiei:Aleea Arcaşilor, bl. 36,

sc. B, ap. 23

Telefon0722 702 578, 0741 732 122

E-mailioniancuvale@yahoo.com

ISSN1843-035X

��Răspundereadeontologică

a materialelorpublicate aparţine

exclusiv semnatarilor

RomâniaCluj-Napoca:

GAVRIL MOISA, EMILPERŞA, VALERITODERICI

Bistriţa-Năsăud:ANA ZEGREAN

Bucureşti:ADRIANGEORGESCU, IU-LIAN NUŢĂ

Buşteni:DANA DOGARU,ADRIAN LEVIGEORGESCU

Drobeta Turnu-Severin:RODICA LICSARI,IONICA DĂGĂDIŢĂ

Hunedoara:RAISA BOIANGIU

Mangalia:IONEL DU-MITRESCU, FLORIN

VÂRLAN-NEAMŢUOradea:

NICOLAE IŞTOC, AU-RORA PORDEA

Ploieşti:LUCIAN GRUIA,EMANOIL TOMA

Titu:GHEORGHE IONIŢĂ,ALEX VÂLCU

Târgovişte:LUCIAN CONSTAN-TIN, RĂZVAN DA-VIDESCU, BOGDANDIDESCU, ALEXAND-RINA DINU, PETREL. DRĂGUŢOIU, FLO-REA TURIAC, IOANVIŞAN

Alte ]\riCanada:

VIRGINIA MATEIAŞDanemarca

DIMITRIE GRAMAFranţa:

CORNELIA MEDE-LEAN

Italia:GABRIELACIOBANU, OLIMPIADANCI

Serbia:GLIGOR POPI,IONEL STOIŢ

S.U.A.:CLAUDIA SEREA,ALINA MASTAN,IOAN NICOARĂ,VERONICA STRU-JAN

Ucraina:EUGENIA BĂLANCIOCOBOC, SILVIACABA CHIVIREAC

Birouri reda]ionale

Gardă la cuvânt

„Adrian Pancu atrageatenţia prin barba de pa-triarh, privirea cald

înţelegătoare şi surâsul hirsut pe care,când şi când, îl scapă de sub control.În lume, atitudinea sa este rezervată.Spre deosebire de majoritatea con-fraţilor de breaslă, Adrian Pancu nu sesimte prea bine în centrul atenţiei, cuexcepţia momentelor în care se aflăprintre prieteni. Şi la acest capitol soartaa fost generoasă cu pictorul. Născut laTeiş, unde a crescut îngrijit de bunicadinspre partea mamei, artistul a avut ocopilărie atipică. Sentimentul de liber-tate pare a fi direct proporţional cu cel al

părăsirii, al abandonuluipe care copilul letrăieşte din plin. AdrianPancu îşi consumăcopilăria şi adolescentala Teiş şi Târgoviste. Omică felie din viaţa lui decopil al nimănui o pe-trece la Casa de Copiidin Târgovişte. Aicifumează prima ţigară şidescoperă BibliotecaMunicipală, iar maitârziu Şcoala Popularăde Arte. Ca şi prietenulsău, Mihai Şerbănescu,

la aceasta şcoală va începe să studieze pictura cu MarinPetre Constantin, căruia îi va purta un respect perma-nent. Despre visele şi proiectele copilului de atunci nuavem date. Putem doar presupune fascinaţia pe care cu-lorile şi lumea înconjurătoare le exercită asupra lui. Ado-lescent fiind, pleacă la Bucureşti, unde studiază tehnicaiconografei. Dincolo de modestia care-i caracterizeazăpersonalitatea şi stilul de viaţă, Adi Pancu este conştientde valoarea lui ca artist. Dacă ar fi să stabilim o ierarhiea pictorilor dâmboviţeni, am putea spune că AdrianPancu este printre cei mai buni portretişti, dovedind de-opotrivă forţă şi fineţe. Naturile sale statice sunt fixate într-un clasicism sobru, rigid dar temeinic. Adi Pancu lucreazămai mult cu suprafeţele imense ale bisericilor decât cuşevaletul. El este pictor de icoane, în primul rând, căcidin asta îşi câstigă existenţa. În casa pictorului de la Teiş

îşi duc veacul nişte pisoi care găsesc mereu un blid cumâncare şi nişte mâini care să le scarpine spinările. Gen-eros şi aproape mereu dispus să-şi ajute prietenii, în mă-sura în care asta se poate, Pancu zice că „munca estesingura mulţumire care nu se duce. El nu este înconju-rat doar de ulcele pline cu pensule, ci şi de prieteni: ado-lescenţi, adulţi, bărbaţi sau femei. Are ceva rar, poateblândeţea sau poate înţelegerea sau poate, pur şi simplu,bunătate naturală a unui suflet încercat de la o vârstăprea timpurie. Dincolo de problemele vieţii de zi cu zi,Adrian Pancu îşi consuma existenţa trecând brusc de laabstinenţa monahală la o dezlănţuire bahică, de la zbu-cium la serenitate, căci omul e alcătuit din contradicţii. Îiplace sa asculte Radio România Cultural, îl admira peCărtărescu şi actriţele de la teatrul Tony Bulandra. Umblăcu hainele pătate de vopsele, scrie versuri şi înjură tranz-iţia şi tot ce ţine de îngustimea spiritului. Îşi iubeşte soţiaşi se plânge de singurătate, el care are atâţia prieteni.Mai nou, spre uimirea vecinilor, a dărâmat gardul de lacasă, ca să nu mai coboare din maşină şi să deschidăpoarta mereu“. Aceste rânduri le-am scris în urma cu treiani pentru situl www.dambovitanet.ro, unde , împreunăcu Alexandra Damian şi Dan Inoşel am vrut să facem,de bunăvoie şi neplătiţi de nimeni, o prezentare a artiştilorşi a scriitorilor dâmboviţeni. Portretul lui Pancu a rămasneterminat, l-am gasit stocat în memoria computeruluiastăzi 23 octombrie 2008. Ieri, 22 octombrie s-a împlinitun an de când artistul plastic Adrian Pancu a murit înurma unui cancer de plămâni. Ştiu că verbele scrise pehârtie sunt la timpul prezent dar n-am putut folosi alt timp.„Adrian Pancu a trăit la Teiş” nu este o propoziţie reală.Adrian Pancu trăieşte încă la Teiş prin fiica lui Adriana şiprin sufletele prietenilor săi, pe pereţii bisericilor pe carecu trudă i-a pictat, în barul lui Neamţu şi… şi asta este!Pancu a rămas cu noi.

Pagină realizată deVirginia Mateiaş - Canada

Adrian Pancu

Picnic lamargineadrumului

venim de departe fiecare din direcţii opuse şi facem picnic la marginea drumului îţi prezint credincioasa mea umbră îmi prezinţi nevăzuţii tăi îngeri îţi scoti desaga cu prescură îmi scot inima din piept şi o privesc în palmele tale cum bate cum bate toate drumurile duc la răstignirea pe cruce plecăm mai departe fiecare în direcţii opuse tu te ridici la cer eu mă cobor în pământ aşteptând învierea

pe crucea mea se răstigneşte prezentul

pe crucea ta se răstigneşte iubirea

Pasarila capuneori dragostea te loveşte ca unbumerang în moalele capului exact atunci când sperai să prinzipasărea-n zbor alteori îţi înfige ghearele-n ochi şi-ţi ciopârţeşte ficatul vezi tu în înaltul cerului sunt doar păsări depradă aşa că mai bine stai cu capu-n

pământ şi le priveşti doar umbrele rotindu-se-n jurul tău ca într-o horă a morţii

LuiEminescune priveam amândoi într-un lac decleştar, sălciile suspinau la maluri, aş mai plânge din nou dar ar fi înzadar, te-am pierdut printre ani -printre valuri. ne odihneam regăsiţi sub teiul bătrân, din flori îţi împleteam o cunună, flori muritoare - nemuritoare rămân sus pe cer – şi Luceafăr şi Lună.

lacrimi se alunecă şuvoi pe obraz, amintindu-mi de întâiul sărut, inima freamătă de atâta necaz, noi te-am pierdut, te-am pierdut, te-ampierdut.

Ceea ce îi conferă energia trăirii zilnicesunt sentimentele de iubire şi căutare con-tinuă în toate dimensiunile realitătii con-crete sau virtuale. Suferinţa îşi are şi ealocul bine stabilit în viaţa poetului careprimeşte mesaje de la Dumnezeu şi careîşi asumă toate faţetele personalităţii sale,chiar dacă acestea pot părea stranii sauchiar morbide. Pentru că dincolo de comu-nicare, dincolo de vânătoarea cuvintelormenite să încremenească pe hârtie senti-mente şi idei, Ionuţ Caragea răscoleştefebril, în căutarea punţii care să uneascăsufletul omului cu divinul.

(Virginia Mateiaş) �

„Scrie parcă neavând în vederecanoane şi reguli, ci mai mult dorinţa de ase confesa, de a „spune”, de a ieşi din cap-cana amintirilor. Scrie, spune el, ca „să mădau afară/ din suflet”. Marcat evident de ceînseamnă internetul, scrie o poezie carepare a se situa undeva în vecinătate cu ni-hilismul/ latura „prognostic/ profetică”,tipice generaţiei world wide web, simţind

poezia ca „un download ceresc”, dar şi an-corat cu sufletul în teluric – care înseamnăşi acasă, mama, femeia, dragostea.

Prin sinceritatea versului, emoţia, cura-jul de a spune ce gândeşte, IonuţCaragea, donator universal de cuvinte, iu-biri, trăiri şi visuri, are reale şanse ca dor-inţa de a se regăsi în poezie să îi fieîmplinită.

(Marius Chelaru)�

Ionuţ Caragea este vicepreşedinte alAsociaţiei Scriitorilor de limbă română dinQuebec. Este un poet insolit şi de real ta -lent supranumit „poetul născut pe Google“,rugbist profesionist, instructor sportiv,fondator al cenaclului „Prietenii poeziei“ şitrăitor la Montreal, Canada.

Cel mai important reper existenţial alsău este însă, faptul că rămâne un românadevărat oriunde s-ar afla.

Vom mai vorbi despre personalitatealui.

I.I.V.

Adrian Pancu (stânga),alături de poetul Ion Iancu Vale

rem

em

be

r