aparatul respirator
DESCRIPTION
cursTRANSCRIPT
Aparatul respirator
Anatomia aparatului respirator
Este format din căi respiratorii, plămâni şi pleură. Funcţia principală a căilor respiratorii
este aceea de a transporta gazele care participă la actul respirator, iar cea a plămâ nilor, de a rea
liza schimbul de O2 şi CO2 între sânge şi aer. Mişcările cutiei toracice şi ale diafragmului contri
buie la realizarea funcţiei respiratorii, prin modificările alternative ale volumului toracelui. Căile
respiratorii sunt reprezentate de cavitatea nazală, faringe, laringe, trahee şi bronhii.
Cavitatea nazală este delimitată de oasele feţei (maxilare) şi ale bazei craniului. Comunică cu
sinusurile paranazale şi este divizată de septul nazal în 2 fose nazale. Fosele nazale sunt două ca
nale (coridoare) alungite anteroposterior, relativ înalte şi turtite. Sunt aşezate la baza craniului,
deasupra cavităţii bucale, înaintea faringelui şi înăuntru orbitelor. Fiecare fosă nazală prezintă 2
regiuni: anterioară (vestibul nazal) şi posterioară (fosă nazală propriu-zisă). Vestibulul nazal
începe la nivelul orificiului narinar, situat la baza nasului extern. Fosele nazale propriu-zise
comunică posterior cu nazofaringele prin intermediul coanelor. Suprafaţa internă a foselor nazale
este acoperită de mucoasa nazală.
Cavitatea nazală poate fi împărţită din punct de vedere funcţional în 2 etaje: superior (ol-
factiv), învelit de mucoasa olfactivă şi inferior(respirator), invelit de mucoasa de tip respirator.
Mucoasa nazală olfactivă are o întindere redusă(2-3cm).
Mucoasa nazală respiratorie are o întindere mult mai mare, (acoperind restul peretilor cavităţii
nazale) şi este de culoare roz datorită vascularizaţiei bogate din corion. Este formată din epiteliu
stratificat şi corion. Epiteliul este format din celule cilindrice prevăzute cu cili vibratili. Printre
celulele epiteliale se găsesc celule mucoase, al căror produs de secreţie (mucusul) menţine
umedă mucoasa şi umezeşte aerul. Corionul conţine vase, fibre nervoase şi glande seromucoase.
Faringele este un organ comun al aparatelor digestiv şi respirator, în care calea digestivă se
încrucişează cu cea respiratorie. Prezentarea anatomiei şi fiziologiei faringelui se face în
capitolul consacrat aparatului digestiv.
Laringele este un segment al căilor respiratorii care îndeplineşte două funcţii: conduce aerul
către plămâni şi reprezintă principalul organ al fonaţiei. Este aşezat în regiunea anteromediană a
gâtului şi corespunde ultimelor patru vartebre cervicale. Laringele se află sub osul hioid, deasu
pra traheei şi inapoia lobilor glandei tiroide. Are forma unei piramide triunghiulare trunchiate, cu
baza mare orientată în sus iar baza mica (vârful laringelui) în jos.
Pe pereţii laringelui se află 4 plici întinse în sens sagital, câte două de fiecare parte. Se descriu 2
plici superioare (plici ventriculare) şi 2 inferioare (plici vocale ). Între plicile vocale şi cartilajele
aritenoide se delimitează glota.
În stuctura laringelui intră un schelet cartilaginos, ligamentele care unesc
cartilajele, musculatura şi mucoasa laringeală. Scheletul cartilaginos este format din cartilajele
tiroid, cricoid, epiglota, aritenoide, corniculate şi cuneiforme. Muşchii sunt striaţi şi au rol în
fonaţie şi respiraţie. Mucoasa laringeală este formată din epiteliu pseudostratificat cilindric ciliat
(prevăzut cu celule mucoase şi glande de tip seromucos) şi corion. La nivelul plicilor vocale
epiteliul este pavimentos pluristratificat fără glande. Funcţia de fonaţie (vorbire) se realizează
prin apropierea şi vibrarea plicilor (corzilor) vocale în momentul ieşirii aerului din plămâni. La
producerea sunetelor articulate mai participă limba, buzele, dinţii, vălul palatin, structuri
rezonatoare (sinusurile paranazale, nasul, cavitatea bucală şi cutia toracică).
Traheea este un organ tubular fibrocartilaginos situat înaintea esofagului, care continuă laringele
şi se întinde până la vertebra 4 toracală unde se divide în două bronhii principale. Are o lungime
de 10-11cm şi diametrul de 2cm. Peretele este format din 4 tunici: internă (mucoasă), sub
mucoasă, medie (schelet fibrocartilaginos) şi externă (adventice). Tunica mucoasă este formată
din epiteliu pseudostratificat cilindric ciliat şi corion. Tunica submucoasă conţine glande sero
mucoase. Tunica medie este alcătuită din 15-20 inele cartilaginoase hialine incomplete posterior.
Zona posterioară a inelelor este ocupată de un perete membranos şi un muşchi traheal neted.
Tunica externă conţine ţesut conjunctiv.
Bronhiile reprezintă ultimele segmente ale căilor respiratorii. Sunt conducte care rezultă din
bifurcarea traheei la nivelul vertebrei T4. După ce ajung în hilul pulmonar, bronhiile principale
se ramifică şi formează arborele bronşic. Structura lor este asemănătoare cu a traheei. Bronhia
principală împreună cu artera pulmonară, venele pulmonare, arterele bronşice, venele bronşice,
limfaticele, fibrele nervoase şi tesutul conjunctiv, alcătuiesc pediculul pulmonar.
Plămânii alcătuiesc organele respiratorii propriu-zise, în care au loc schimburile de gaze dintre
organism şi mediul ambiant. Sunt aşezaţi în cavitatea toracică, având o greutate de aproximativ
1200g şi o capacitate totală de 4500-5000cm cubi. Consistenţa plămânilor este moale,
spongioasă şi foarte elastică.
Plămânii prezintă o bază, un vârf, 2 feţe (costală şi medială) şi 2 margini (anterioară şi
inferioară). Baza (faţă diafragmatică) priveşte în jos, mulându-se pe diafragm. Vârful se întinde
de la coasta a doua în sus, până în zona supraclaviculară. Faţa costală se mulează pe peretele
toracic. Pe această faţă se gaseşte un şanţ adânc (scizură sau fisură interlobară) care împarte
plămânul în lobi. Plămânul stâng are o singură scizură care-l împarte în 2 lobi (superior şi
inferior), plămânul drept are 2 scizuri care-l împart în 3 lobi (superior, mijlociu şi inferior). Faţa
medială are o zonă posterioară (vertebrală) şi una anterioară (mediastinală). În zona mediastinală
se află hilul pulmonar(locul pe unde trec elementele pediculului pulmonar). Marginile separă
diferitele feţe ale plămânilor.
Structura plămânilor relevă:
1)componenţa bronhială ce se ramifică şi are rol în conducerea aerului;
2)componenţa parenchimatoasă (acinii pulmonari) cu rol în realizarea schimburilor
respiratorii;
3)stroma care delimitează şi uneşte celelalte componente pulmonare, vasele şi nervii.
Componenta bronhială (arborele bronşic) începe prin bronhia principală. Aceasta pătrunde
prin hil şi se ramifică în bronhii lobare. Acestea se divid la rândul lor în bronhii segmentare ce se
distribuie segmentelor pulmonare. Segmentele pulmonare reprezintă unităţile anatomice din care
sunt formaţi lobii pulmonari. Bronhiile segmentare se divid în bronhii interlobulare, iar aceastea
în bronhiole intralobulare (lobulare). Bronhiolele lobulare se divid în bronhiole terminale, ce se
divid în bronhiole respiratorii. Din bronhiolele respiratorii pornesc canalele (ductele) alveolare al
căror perete este format din alveole pulmonare. Segmentele pulmonare sunt constituite din
formaţiuni anatomice numite lobuli pulmonari. Lobulul reprezintă unitatea structurală şi
funcţională a segmentelor pulmonare, respectiv a plămânului. Are formă de piramidă cu vârful
spre hil şi baza către periferia plămânului. În structura lobulului intră o bronhiolă lobulară şi mai
multe bronhiole terminale, respiratorii, canale sau ducte alveolare.
Acinul pulmonar este format dintr-o bronhiolă respiratorie împreună cu toate ductele
alveolare (ce derivă din ea) şi cu alveolele pulmonare (ce formează pereţii ductelor). Acesta este
unitatea structurală şi functională a lobulului pulmonar, având forma unui sac plin cu aer.
Peretele alveolar este alcătuit dintr-un epiteliu alveolar aşezat pe o membrană bazală şi dintr-o
stromă conjunctivă cu vase capilare arteriolare pulmonare. Epiteliul alveolar, membrana bazală
alveolară, membrana bazală capilară şi endoteliul capilar formeaza „membrana alveolo-capilara"
care se comporta ca o bariera intre sânge şi aer.Ea reprezintă locul prin care se face schimbul de
gaze la nivelul plămânilor. Suprafaţa internă a alveolelor este tapetată de o lamă fină de lichid şi
de unele macrofage cu rol imunitar.
Celulele alveolare sunt de două tipuri: tip I şi tip II.
Celulele alveolare de tip II secretă surfactant. Acesta este un amestec de proteine, fosfolipide şi
ioni ce au rolul de a reduce tensiunea superficială de la nivelul zonei lichid-aer alveolar.
Celulele alveolare de tip I sunt celulele propriu-zise şi au rolul de a permite trecerea gazelor
respiratorii.
Este format din căi respiratorii, plămâni şi pleură. Funcţia principală a căilor
res- piratorii este aceea de a transporta gazele care participă la actul respirator, iar cea a
plămâ nilor, de a realiza schimbul de O2 şi CO2 între sânge şi aer. Mişcările cutiei
toracice şi ale diafragmului contribuie la realizarea funcţiei respiratorii, prin modificările
alternative ale volumului toracelui. Căile respiratorii sunt reprezentate de cavitatea
nazală, faringe, laringe, trahee şi bronhii.
Cavitatea nazală este delimitată de oasele feţei (maxilare) şi ale bazei craniului.
Comunică cu sinusurile paranazale şi este divizată de septul nazal în 2 fose nazale. Fosele
nazale sunt două canale (coridoare) alungite anteroposterior, relativ înalte şi turtite. Sunt
aşezate la baza craniului, deasupra cavităţii bucale, înaintea faringelui şi înăuntru
orbitelor. Fiecare fosă nazală prezintă 2 regiuni: anterioară (vestibul nazal) şi posterioară
(fosă nazală propriu-zisă). Vestibulul nazal începe la nivelul orificiului narinar, situat la
baza nasului extern. Fosele nazale propriu-zise comunică posterior cu nazofaringele prin
intermediul coanelor. Suprafaţa internă a foselor nazale este acoperită de mucoasa nazală.
Cavitatea nazală poate fi împărţită din punct de vedere funcţional în 2 etaje: superior
(olfactiv), învelit de mucoasa olfactivă şi inferior(respirator), invelit de mucoasa de tip
respirator.
Mucoasa nazală olfactivă are o întindere redusă(2-3cm).
Mucoasa nazală respiratorie are o întindere mult mai mare, (acoperind restul peretilor
cavităţii nazale) şi este de culoare roz datorită vascularizaţiei bogate din corion. Este
formată din epiteliu stratificat şi corion. Epiteliul este format din celule cilindrice
prevăzute cu cili vibratili. Printre celulele epiteliale se găsesc celule mucoase, al căror
produs de secreţie (mucusul) menţine umedă mucoasa şi umezeşte aerul. Corionul conţine
vase, fibre nervoase şi glande seromucoase.
Faringele este un organ comun al aparatelor digestiv şi respirator, în care calea digestivă
se încrucişează cu cea respiratorie. Prezentarea anatomiei şi fiziologiei faringelui se face
în capitolul consacrat aparatului digestiv.
Laringele este un segment al căilor respiratorii care îndeplineşte două funcţii: conduce
aerul către plămâni şi reprezintă principalul organ al fonaţiei. Este aşezat în regiunea
anteromediană a gâtului şi corespunde ultimelor patru vartebre cervicale. Laringele se află
sub osul hioid, deasupra traheei şi inapoia lobilor glandei tiroide. Are forma unei piramide
triunghiulare trunchiate, cu baza mare orientată în sus iar baza mica (vârful laringelui) în
jos.
Pe pereţii laringelui se află 4 plici întinse în sens sagital, câte două de fiecare parte. Se
descriu 2 plici superioare (plici ventriculare) şi 2 inferioare (plici vocale ). Între plicile
vocale şi cartilajele aritenoide se delimitează glota.
În stuctura laringelui intră un schelet cartilaginos, ligamentele care unesc
cartilajele, musculatura şi mucoasa laringeală. Scheletul cartilaginos este format din
cartilajele tiroid, cricoid, epiglota, aritenoide, corniculate şi cuneiforme. Muşchii sunt
striaţi şi au rol în fonaţie şi respiraţie. Mucoasa laringeală este formată din epiteliu
pseudostratificat cilindric ciliat (prevăzut cu celule mucoase şi glande de tip seromucos) şi
corion. La nivelul plicilor vocale epiteliul este pavimentos pluristratificat fără glande.
Funcţia de fonaţie (vorbire) se realizează prin apropierea şi vibrarea plicilor (corzilor)
vocale în momentul ieşirii aerului din plămâni. La producerea sunetelor articulate mai
participă limba, buzele, dinţii, vălul palatin, structuri rezonatoare (sinusurile paranazale,
nasul, cavitatea bucală şi cutia toracică).
Traheea este un organ tubular fibrocartilaginos situat înaintea esofagului, care continuă
laringele şi se întinde până la vertebra 4 toracală unde se divide în două bronhii principale.
Are o lungime de 10-11cm şi diametrul de 2cm. Peretele este format din 4 tunici: internă
(mucoasă), submucoasă, medie (schelet fibrocartilaginos) şi externă (adventice).
Tunica mucoasă este formată din epiteliu pseudostratificat cilindric ciliat şi corion. Tunica
submucoasă conţine glande seromucoase. Tunica medie este alcătuită din 15-20 inele
cartilaginoase hialine incomplete posterior. Zona posterioară a inelelor este ocupată de un
perete membranos şi un muşchi traheal neted. Tunica externă conţine ţesut conjunctiv.
Bronhiile reprezintă ultimele segmente ale căilor respiratorii. Sunt conducte care rezultă
din bifurcarea traheei la nivelul vertebrei T4. După ce ajung în hilul pulmonar, bronhiile
principale se ramifică şi formează arborele bronşic. Structura lor este asemănătoare cu a
traheei. Bronhia principală împreună cu artera pulmonară, venele pulmonare, arterele
bronşice, venele bronşice, limfaticele, fibrele nervoase şi tesutul conjunctiv, alcătuiesc
pediculul pulmonar.
Plămânii alcătuiesc organele respiratorii propriu-zise, în care au loc schimburile de gaze
dintre organism şi mediul ambiant. Sunt aşezaţi în cavitatea toracică, având o greutate de
aproximativ 1200g şi o capacitate totală de 4500-5000cm cubi. Consistenţa plămânilor
este moale, spongioasă şi foarte elastică.
Plămânii prezintă o bază, un vârf, 2 feţe (costală şi medială) şi 2 margini (anterioară şi
inferioară). Baza (faţă diafragmatică) priveşte în jos, mulându-se pe diafragm. Vârful se
întinde de la coasta a doua în sus, până în zona supraclaviculară. Faţa costală se mulează
pe peretele toracic. Pe această faţă se gaseşte un şanţ adânc (scizură sau fisură interlobară)
care împarte plămânul în lobi. Plămânul stâng are o singură scizură care-l împarte în 2
lobi (superior şi inferior), plămânul drept are 2 scizuri care-l împart în 3 lobi (superior,
mijlociu şi inferior). Faţa medială are o zonă posterioară (vertebrală) şi una anterioară
(mediastinală). În zona mediastinală se află hilul pulmonar(locul pe unde trec elementele
pediculului pulmonar). Marginile separă diferitele feţe ale plămânilor.
Structura plămânilor relevă:
1)componenţa bronhială ce se ramifică şi are rol în conducerea aerului;
2)componenţa parenchimatoasă (acinii pulmonari) cu rol în realizarea schimburilor
respiratorii;
3)stroma care delimitează şi uneşte celelalte componente pulmonare, vasele şi nervii.
Componenta bronhială (arborele bronşic) începe prin bronhia principală. Aceasta
pătrunde prin hil şi se ramifică în bronhii lobare. Acestea se divid la rândul lor în bronhii
segmentare ce se distribuie segmentelor pulmonare. Segmentele pulmonare reprezintă
unităţile anatomice din care sunt formaţi lobii pulmonari. Bronhiile segmentare se divid în
bronhii interlobulare, iar aceastea în bronhiole intralobulare (lobulare). Bronhiolele
lobulare se divid în bronhiole terminale, ce se divid în bronhiole respiratorii. Din
bronhiolele respiratorii pornesc canalele (ductele) alveolare al căror perete este format din
alveole pulmonare. Segmentele pulmonare sunt constituite din formaţiuni anatomice
numite lobuli pulmonari. Lobulul reprezintă unitatea structurală şi funcţională a
segmentelor pulmonare, respectiv a plămânului. Are formă de piramidă cu vârful spre hil
şi baza către periferia plămânului. În structura lobulului intră o bronhiolă lobulară şi mai
multe bronhiole terminale, respiratorii, canale sau ducte alveolare.
Acinul pulmonar este format dintr-o bronhiolă respiratorie împreună cu toate ductele
alveolare (ce derivă din ea) şi cu alveolele pulmonare (ce formează pereţii ductelor).
Acesta este unitatea structurală şi functională a lobulului pulmonar, având forma unui sac
plin cu aer. Peretele alveolar este alcătuit dintr-un epiteliu alveolar aşezat pe o membrană
bazală şi dintr-o stromă conjunctivă cu vase capilare arteriolare pulmonare. Epiteliul
alveolar, membrana bazală alveolară, membrana bazală capilară şi endoteliul capilar
formeaza „membrana alveolo-capilara" care se comporta ca o bariera intre sânge şi aer.Ea
reprezintă locul prin care se face schimbul de gaze la nivelul plămânilor. Suprafaţa internă
a alveolelor este tapetată de o lamă fină de lichid şi de unele macrofage cu rol imunitar.
Celulele alveolare sunt de două tipuri: tip I şi tip II.
Celulele alveolare de tip II secretă surfactant. Acesta este un amestec de proteine,
fosfolipide şi ioni ce au rolul de a reduce tensiunea superficială de la nivelul zonei lichid-
aer alveolar.
Celulele alveolare de tip I sunt celulele propriu-zise şi au rolul de a permite trecerea
gazelor respiratorii.
Stroma este formată din ţesut conjunctiv lax, vase de sânge, limfatice, etc.
Vascularizaţia plămânilor este dublă: nutritivă şi funcţională.
Vascularizaţia funcţională este asigurată în totalitate de arterele şi venele care alcătuiesc
mica circulaţie sanguină. Ea începe cu trunchiul arterei pulmonare care pleacă din
ventriculul drept şi aduce de la inima sânge încărcat cu CO2. Trunchiul se divide în
arterele pulmonare dreaptă şi stângă care intră în plămân. Arterele urmează aceeaşi
ramificaţie ca şi arborele bronşic. Arteriolele care ajung la acinii pulmonari dau naştere
capilarelor din membrana alveolocapilară. Acestea se strâng apoi în venule şi în vene cu
calibru din ce în ce mai mare, formând în final cele 2 vene pulmonare (pentru un plămân).
Cele 4 vene pulmonare se deschid în atriul stâng. Arterele pulmonare transportă sânge
venos, neoxigenat şi încărcat cu CO2. Venele pulmonare transportă sânge arterial,
oxigenat şi depurat de CO2.
Vascularizaţia nutritivă este asigurată de arterele şi venele bronşice care aparţin marii
circulatii. Arterele bronşice pornesc din porţiunea toracică a aortei descendente şi se divid
în ramuri interlobare şi perilobare după care se capilarizează în peretele bronhiilor. Din
capilare se formează în final venele bronşice, care se varsă în vena azygos şi de aici în
vena cavă superioară. Arterele bronşice transportă sânge cu oxigen şi substanţe nutritive.
Pleura reprezintă membrana seroasă care înveleşte plămânul şi asigură alunecarea
acestora pe pereţii cutiei toracice. Are 2 foiţe: parietală şi viscerală.
Foiţa parietală înveleşte pereţii toracelui.
Foiţa viscerală (pulmonară) aderă de plămân, învelindu-l în totalitate în afară de hil.
Pleura viscerală patrunde prin hil între scizuri, făcând posibilă alunecarea lobilor între ei.
Între cele 2 foiţe există un spaţiu virtual (cavitate pleurală) în care se găseşte o lamă fină
de lichid pleural.
Mediastinul este spaţiul dintre cei 2 plămâni. Este delimitat anterior de peretele
sternocostal, posterior de coloana vrtebrală, lateral de plămâni iar inferior de diafragm. În
mediastin de mai găsesc inima, vasele mari, esofagul, aorta, nervii vagi, canalul toracic,
ganglionii limfatici şi traheea.
Fiziologia respiraţiei
Respiraţia reprezintă schimbul de oxigen şi dioxid de carbon dintre organism şi mediu.
Prezintă 4 etape: ventilaţia pulmonară, schimburile gazoase, transportul gazelor şi
reglarea respiraţiei.
Transportul gazelor respiratori este etapa sanguină a respiraţiei si constă în transportul
oxigenului şi al dioxidului de carbon. Transportul oxigenului se face sub formă dizolvată
în plasmă şi de combinaţie cu hemoglobina (Hb).Sângele arterial transportă 20ml O2/100ml
sânge, din care 98,5% este transportat de hemoglobină iar 1,5% dizolvat în plasmă.
Fiecare moleculă de Hb se poate combina cu maxim 4 molecule de O2, situaţie în care
saturarea Hb cu O2 este 100%.Cantitatea de O2 ce se combină cu Hb depinde de pO2.
Scăderea pH, creşterea temperaturii şi a pCO2, determină scaderea afinităţii Hb pentru O2.În
lichidul interstiţial pO2 este de 30-40cmH2O, iar în sângele capilar de 97cmH2O.Ca urmare
se produce disocierea oxihemoglobinei şi trecerea oxigenului în celule.Aici la nivelul
mitocondriilor au loc procese de oxido-reducere în urma cărora rezultă apa, dioxid de carbon
si energie. Fiecare 100ml sânge eliberează la ţesuturi în repaus, 7ml oxigen.Acesta este
coeficientul de utilizare al oxigenului.
Forma dizolvată în plasmă este foarte importantă din punct de vedere funcţional, deoarece
ea se află în contact direct cu lichidul interstitial si celulele. Transportul dioxidului de carbon
în sânge se face sub formă de : CO2 dizolvat, acid carbonic(H2CO3), bicarbonaţi(de Na si
K) si de CO2 legat de Hb. Concentraţia primelor trei forme este dependentă de pCO2.
Forma dizolvată se găseste în cantitate redusă (3-5% din totalul de CO2 in sângele arterial),
fiind de 25ml/l .
CO2 dizolvat se găseşte sub 2 forme : CO2 gazos si H2CO3, forma gazoasă fiind de 700 ori
mai abundentă. H2CO3 disociază în ionul de hidrogen şi anionul bicarbonic. Forma
combinată este de : bicarbonaţi (90%) , legat de proteine sau de Hb(carbamaţi 5%) şi în
combinaţii la nivelul oaselor(carbonaţi).Aproape toată cantitatea de bicarbonaţi din sânge,
incluzând şi pe cei plasmatici, provine prin sinteza intraeritrocitară.Bicarbonaţii rezultaţi se
gasesc sub formă de NaHCO3 în plasmă şi de KHCO3 în hematii, cei plasmatici fiind
rezerva alcalină.
Dioxidul de carbon, rezultat al metabolismului celular, difuzează rapid în lichidul interstiţial
unde se găseşte la o presiune parţială de 46cmH2O.În sângele capilar arterial, pCO2 este de
40cmH2O, ceea ce determină trecerea CO2 din celulă în sânge.La capatul venos pCO2 va fi
de 46cmH2O.
Reglarea respiraţiei se realizeaza prin 2 mecanisme : nervoase şi umorale(prin
chemoreceptori, mecanoreceptori, etc).
Reglarea nervoasă se realizează prin intermediul nervilor somatici care inerveaza muşchii
scheletici.Cel mai important muschi, diafragmul,este inervat de nervul frenic cu originea în
maduva cervicală.Stimulii nervoşi merg la nervul frenic pe cai voluntare sau involuntare.
Centrii bulbari determină ritmul involuntar, de bază, automat al respiraţiei.În bulb există 2
grupuri de neuroni respiratori(GR) : dorsal(GRD) şi ventral(GRV) care sunt influenţate
de punte, talamus, SRAA, nervul X si IX.
GRD se află în nucleul tractului solitar şi conţine neuroni inspiratori (generează ritmul
primar al respiraţiei). Neuronii de aici au o activitate spontană care creşte gradat(ca o rampa)
în timpul inspiraţiei(timp de 2 secunde). Apoi activitatea încetează brusc pentru 3 secunde şi
apare expiraţia. GRD primeşte aferenţe de la chemoreceptorii periferici şi mecanoreceptorii
din plămâni prin nervii X si IX .Scăderea pO2 şi a pH, creşterea pCO2 şi a activităţii SRAA,
determină stimularea GRD. Destinderea plămânilor, stimulează receptorii de întindere
pulmonari şi pe calea nervului vag, inhibă GRD.Eferenţele de la GRD merg spre neuronii de
origine ai nervului frenic şi intercortali, precum şi spre GRV.
GRV conţine neuroni inspiratori şi expiratori. Ei intră în acţiune în procesele în care creşte
necesarul de oxigen şi implicit ventilaţia pulmonară.De aici pornesc impulsuri spre muşchii
expiratori(intercostalii interni şi abdominali) care se contractă activ.
Centrii pontini (apneustic si pneumotaxic) reglează activitatea centrilor bulbari.
Centrul apneustic este situat în treimea inferioară a punţii şi determină creşterea duratei
inspiraţiei şi scăderea frecvenţei respiraţiei. În mod normal este inhibat de impulsurile ce vin
de la pneumotaxic şi de la nervul X.
Centrul pneumotaxic este situat în partea superioară a punţii şi limitează durata inspiraţiei.
Transmite continuu impulsuri care controlează încetarea stimulului inspirator(stabileşte
punctul de încetare a "rampei" inspiratorii), acest model repetăndu-se permanent. O
stimulare pneumotaxică puternică determină o frecvenţă respiratorie de 40 respiratii/minut.
Reglarea umorală foloseşte chemoreceptori(centrali şi periferici) şi mecanoreceptori.
Chemoreceptorii centrali sunt localizaţi într-o arie chemosenzitiva din bulbul rahidian,
lânga GRD şi sunt stimulaţi de ionii de hidrogen din lichidul interstiţial şi lichidul
cefalorahidian(LCR).Ionii ca atare nu pot traversa bariera hematoencefalică.Prin urmare,
CO2 traversează bariera, reacţionează cu apa si rezultă H2CO3. Acesta disociază şi
eliberează ionii de hidrogen.Creşterea concentraţiei ionilor de hidrogen în LCR(care implică
creşterea concentraţiei de CO2 în sânge), determină stimularea respiraţiei. Efectul direct al
CO2 este mic, dar cel indirect(al ionilor de hidrogen) este foarte mare .Ionii de hidrogen
asigură 80% din reglarea prin chemoreceptorii centrali.
Chemoreceptorii periferici se localizează în glomusul aortic şi carotic.Sunt stimulaţi de
scăderea pO2 (sub 60-80 cmH2O) ,scăderea pH precum şi de creşterea PCO2. Creşterea
pO2 nu influienţează respiraţia. Impulsurile aortice şi carotidiene sunt transmise prin nervii
X respectiv IX la SNC şi determină creşterea amplitudinii şi frecvenţei respiratorii.
Mecanoreceptorii din aparatul repirator sunt activaţi de distensia plamanilor.Ei trimit
impulsuri prin nervul X, ce inhibă centrii respiratori pontini şi bulbari.