Andrei Cosmovici, Luminița Iacob , 2005 – Psihologie școlară, Ediruta Polirom, Iași

Perspective psihosociale în educație.

Psihologia socială școlară.

Psihologia socială a fost definită ca studiu științific al felului în care gândurile , sentimentele și comportamentele indivizilor sunt influențate de prezența reală sau imaginată a altora. Spre deosebire de psihologia generală, cea socială studiază conduita umană luând în calcul influența diferitelor contexte sociale. Ea are o natură empirică, bazându-și concluziile pe observații în situații controlate.

Cât privește psihologia socială școlară, acesta are în vedere în principal studiul interacțiunii sociale între profesori și elevi sau între elevi. Este foarte evident, că fenomenele psihosociale, de la cogniție și învățare, la leadership și interacțiune de grup și conceptele acestei științe, de la rol și personalitate la motivație și nivel de aspirație sunt foarte adecvate pentru analiza problemelor educației. Deșii scopul școlarizării îl constituie prograsul individual, educația este un proces social. Perspectiva psihosocială în domeniul învățării în școală se justifică prin aceea că educația poate fi văzută ca un proces de interacțiune. Totuși numai rareori elevul învață singur.Cea mai mare parte a timpului cât se află la școală el este membru al unui grup și acestă aparență îi marchează în mod decisiv performanțele. Succesul școlar nu se obține numai în urma efortului de asimilare a materialului predat de profesor, el presupune învățarea normelor ce guvernează comportamentele acceptate în grupurile de elevi și în organizația care este școala. Interacțiunea educativă trebuie dirijată în așa fel încât să provoace schimbări individuale în sensul progresului cognitiv. Menționăm că, interacțiunea ne este nicidecum identică în diferitele contexte școlare. Acestea sunt lipsite de omogenitate, fiind compuse din sub-situații, diferite după comportamentele pe care le impun elevilor și profesorilor..

Școala – instituție și/sau organizație

Societatea modernă se caracterizează printr-o organizație socială riguroasă în vederea obținerii eficienței maxime. Instituțiile și organizațiile structurează viața cotidiană a oamenilor, ordonează comportamntele individuae și colective, stabilesc norme de interacțiune socio-umană. Între instituții și organizații există o asimilare evidentă: ambele oferă cadre structurale pentru inițierea și desfășurarea interacțiunilor umane ( Vlăsceanu, 1996).

Analiștii sistemului școlar au ajuns la concluzia că această instituție îndeplinește toate caracteristicile pentru a fi încadrată în categoria organizațiilor. În primul rînd , bazele instituționale ale organizării școlii oferă un cadru bine structurat, angajând și stimulând actori sociali (profesori, elevi) în atingerea unor performanțe și obținerea satisfacțiilor

personale. În al doilea rând , ținând să-și atingă obiectivele stabilite, actorii sociali propun schimbări instituționale, fac deci oragnizația să evolueze. Deci, școala poate fi analizată ca o organizație socială de sine stătătoare, accentul punându-se pe funcția de oscializare, de transmitere a valorilor promovate de societate.