ANALIZA ŞI TENDINŢELE SERVICIILOR EDUCAŢIONALE ÎN ROMÂNIA

Despre educaţie s-a vorbit mult ca mijloc de dezvoltare şi realizare personală. Însocietăţile democratice este de la sine înţeles că acest mijloc trebuie să fie la dispoziţiatoturor, fără deosebire de clasă socială, aptitudini, religie, rasă, sex, apartenenţă etnică,precum şi de vârstă, în anumite ţări. De asemenea, când vorbim despre educaţie negândim adeseori la alfabetizare şi avem tendinţa să asimilăm programele de educaţie cuprogramele de optimizare a resurselor umane şi a capitalului uman. Bineînţeles a luptacontra analfabetismului şi ignoranţei, a transmite un corpus de cunoştinţe din generaţie îngeneraţie sunt obligaţii importante ale sistemelor de educaţie, dar nu sunt desigur unicele.

Educaţia trebuie să facă şi altceva. Educaţia nu vizează doar individul şidezvoltarea sa personală, ea vizează de asemenea grupurile şi colectivităţile. Şcolile,îndeosebi, pot fi considerate ca locuri publice ale democraţiei, sau ca zone culturalepublice, în cadrul cărora elevii, studenţii îşi dobândesc competenţe sociale, ca gestiuneasau reglementarea conflictelor. Sunt condiţii prealabile indispensabile unei coexistenţepaşnice în societăţile plurietnice şi pluriculturale.Educaţia apare ca o activitate deschisă şi instituţiile de învăţământ ca nişte locuripublice, în care competenţele sociale sunt în permanenţă puse în discuţie. Sunt locuriunde se găsesc indivizi de origini foarte diverse, deci locuri ale vieţii publice careconcentrează un maximum de potenţiale conflicte sociale.

Din aceste condiţii instituţiile de învăţământ şi şcolile constituie locurile deformare, unde se modelează competenţele şi unde se reflectă problemele sociale.

Nu există o semnificaţie exclusivă pentru ceea ce este educaţia. Principiile salevariază de la o epocă la alta, de la un loc la altul, în funcţie de condiţii, de concepţiaideologică şi politică dintr-un anume moment dat, fiind exprimate printr-un plan deeducaţie.

Întorcând-ne în timp, putem vedea în ce măsură felul în care este conceputăeducaţia îmbracă diverse forme, sub imperiul istoriei şi de asemenea, a necesităţii de aforma pentru a ocupa o anumită poziţie (A. Niskier, 2000).

Platon, de exemplu, considera că „o bună educaţie constă în a oferi trupului şisufletului toată frumuseţea şi toată perfecţiunea de care sunt în stare”.

În Sparta, educaţia era îndreptată spre pregătirea de războinici, fără a se manifestavreun interes pentru literatură sau arte; la Atena se punea accentul pe o viziune universalăasupra culturii. Romanii, preocupaţi de dorinţa de expansiune, preţuiau pregătireapatriotului prin intermediul sistemului şcolar. Cu 2500 de ani în urmă, Aristotel însuşi înlucrarea sa „Politica” era preocupat de problema educaţiei, recunoscând chiar că ocupaţiasa, in vigoare în acele vremuri, era uluitoare. Nimeni nu ştia după care principiu să seghideze: după cel al utilităţii vieţii? Sau ar putea virtutea să fie acest principiu? Sau poatecunoaşterea mai înaltă ar putea fi obiectivul educaţiei? Aristotel consideră că asupraacestor trei semnificaţii nu exista consens, din moment ce ideile despre natura virtuţiierau deja divergente.

Acest filozof şi contemporanii săi aveau păreri opuse despre ceea ce era educaţiatineretului în acea epocă. Condiţiile sociale dominante în acel moment erau în schimbare:de la aristocraţie se trecea la democraţie, iar Grecia era în fruntea dezvoltării comercialeşi economice din Mediterana, provocând discuţii filozofice.

Pentru Socrate educaţia avea, în ultimă instanţă, o funcţie socială. Astfel, nustrălucirea fiecăruia era lucrul cel mai important, ci felul în care ideile fiecăruia suntdiseminate şi modul în care pot schimba societatea, în aşa fel, încât inteligenţa şimoralitatea să se combine.

În epoca renascentistă omul considera indispensabilă dezvoltarea tuturorelementelor de interes: fizice, mentale, estetice şi spirituale. Punerea în valoare aautoexprimării şi a încrederii în om a făcut ca umanismul să devină unul dintre cele maisemnificative evenimente ale educaţiei (A. Niskier, 2000).

Sfârşitul secolului XIX şi începutul următorului secol au fost martorii unorimportante schimbări. Atât de mult pomenita „Belle Epoque” a fost frumoasă doar pentruunii. În timp ce pacifiştii şi războinicii se înfruntau, teoriile anarhiste îşi căutau locul subsoare. Structurile politice, care până atunci se prezentau ca fiind solide şi imuabile, audevenit tot mai slabe sau au îmbrăcat alte forme.

Instituţiile monarhice au dispărut aproape în toate ţările care le menţineau, iar

democraţiile sau văzut afectate de fascism şi de comunism. În chiar această perioadă auavut loc cele două războaie mondiale, dar nimic din toate acestea nu a împiedicat mersulspre dezvoltarea ştiinţifică şi tehnologică, precum şi spre o mare expansiune a ideilor.

Nu trebuie să ne mire că o perplexitate identică cu aceea resimţită de Aristotel îipreocupă pe cei ce astăzi se consacră educaţiei.

Pentru toate ţările lumii, învăţământul reprezintă unul dintre serviciile cele maiimportante din categoria celor finanţate de la buget. El are rolul de a furniza cadrelecalificate necesare ramurilor economiei, de a realiza educarea permanentă a oamenilor,de a stimula şi facilita procesul de instruire generală, contribuind astfel la dezvoltareasocietăţii, precum şi la creşterea economică. Totodată învăţământului îi revine şi sarcinavalorificării superioare a resurselor umane, dezvoltării capacităţii intelectuale şi fizice aindivizilor. Trebuie precizat însă ca relaţia dintre învăţământ şi gradul de dezvoltaresocială este reciprocă. Nivelul la care a ajuns învăţământul, conţinutul său, aria decuprindere sunt determinate, la rândul lor, de gradul de dezvoltare a societăţii, de nevoileconcrete din fiecare etapă a evoluţiei sale.

Prin urmare, învăţământul trebuie analizat ca un proces dinamic, în continuăschimbare, perfecţionare şi adaptare la nevoia socială, influenţând şi fiind influenţat deritmul creşterii economice.

Dacă se doreşte o analiză cantitativă a importanţei şi dimensiunilor serviciilor deînvăţământ, aceasta poate fi pusă în evidenţă printr-o serie de indicatori precum: sumelealocate de la buget (proporţia în PIB), populaţia şcolară, evoluţia şi structura acesteia peforme şi trepte de învăţământ, personalul didactic şi relaţia acestuia cu populaţia şcolară,baza materială etc. Pentru a putea realiza însă o imagine reală a serviciilor de învăţământse impune totuşi, şi analiza unor aspecte calitative, structurale ale acestui domeniu.

În concluzie, în prezent, se impune un nou mod de dezvoltare sau alternativă laaceasta, care integrează dimensiunea umană dintr-o altă perspectivă, aceea acomplexităţii şi diversităţii. Abordarea nouă, impusă de contextul economic, social şipolitic al începutului de secol XXI, nu poate ignora educaţia, acel bun câştigat pentru

individ şi colectivitate şi nu poate eluda viitorul şi impactul acestuia sub aspecteconomic, tehnologic, social, politic şi cultural asupra fiinţei umane.

Rolul pe care îl poate juca educaţia în procesul dezvoltării umane, din perspectivătemporală, este mult mai nuanţat, derivând dintr-un alt grad de implicare şi valorificare acapacităţilor creatoare ale oamenilor, precum şi din orientarea manifestată a acestora sprecererea de bunăstare pentru generaţiile prezente şi viitoare şi spre o nouă calitate a vieţii,în care să se reflecte cât mai bine trebuinţele, dar şi aspiraţiile acestora.

Procesul trecerii spre economia cunoaşterii a fost declanşată în SUA la jumătateacelui de-al şaselea deceniu al secolului XX şi a continuat în mod fericit, în majoritateaţărilor dezvolate (O. Ciobanu, 2003).

Aici s-a pus pentru prima dată „problema scopului social şi a responsabilităţiloreducaţiei”, conturându-se deja o serie de „cerinţe-cheie ale educaţiei” (P. Drcker, 1993):• educaţia are un pronunţat scop social, şcoala fiind instituţia investită decomunitate cu misiunea de a transmite un anumit sistem de valori sociale, ierarhizate înnumele unei autonomii şi responsabilităţi acţionale specifice;• noul sistem de învăţământ este unul deschis, conceput pentru a asigura şanseegale de instruire tuturor membrilor societăţii date;• afirmarea educaţiei permanente, ce rezidă din necesitatea ca persoanele custudii să revină sistematic la şcoală (formarea continuă);• educaţia nu mai poate fi lăsată numai pe seama instituţiilor de învăţământ, peviitor fiind necesar ca fiecare firmă să se preocupe mult mai mult de instruirea şiformarea propriilor angajaţi, apelând la proriile resurse financiare;• educaţia va avea şi răspunderea socială degenerarea „meditocraţiei” în„plutocraţie”, diploma de studii asigurând accesul la cele mai bune locuri de muncănumai dacă este acordat pe criterii de competenţă.

Aceste exigenţe ale societăţii, bazate pe cunoaştere şi învăţăare, au drept scopcreearea noului mod de viaţă, specific unei societăţi deschise. Cunoştinţele şiinformaţiile, ca variabile cheie ale economiei cunoaşterii, reprezintă o reală sursă deputere, deoarece ele nu se epuizează, ci se amplifică, multiplică şi diversifică prinutilizare.Într-o economie a cunoaşterii, omul trebuie să înveţe atât înainte de a pătrunde pepiaţa forţei de muncă, cât şi de-a lungul întregii vieţi, pentru a dobândi competenţesuperioare şi pentru a se adapta continuu la cerinţele economiei naţionale şi mondiale.

ANALIZA EVOLUTIE A SERVICIILOR DE INVATAMANT IN ROMANIA IN PERIOADA 1995-1999.

1. Analiza şi previziunea serviciilor de învăţământ în România în perioada 1995 – 1999

Personalul didactic la nivelul economiei naţionale

Tabel 1 : - număr persoane -

1995 1996 1997 1998 1999

306166 313255 309306 311570 301416

Sursa : Anuarul Statistic al României, anul 2000

Se observă o creştere a personalului didactic în toată economia naţională în anul 1996 faţă

de anul 1995. În anul 1997 faţă de anul 1996 acest număr scade, dar faţă de 1995 este mai mare. În

1998 faţă de 1997 personalul didactic creşte iarăşi, dar mai puţin decât creşterea din anul 1996. În

anul 1999 numărul de personal didactic scade foarte mult, fiind mai mic decât numărul din anul

1995. Astfel, se poate observa de la an la an fluctuaţia numărului de personal didactic, anul 1996

înregistrând cel mai mare număr .

Aceste fluctuaţii pot fi puse pe seama reducerii unităţilor de învăţământ, a reducerii

investiţiilor la nivelul economiei naţionale ca urmare a gradului de dezvoltare actual din România.

Evoluţia personalului didactic este caracterizată de indicatorii prezentaţi în Tabelul 2,

denumit Algoritmul de calcul şi rezultatul calculării indicatorilor absoluţi, relativi şi medii pentru

personalul didactic.

Pentru a obţine rezultatele prezentate în acest tabel s-au folosit formulele :

∆i / 1 = yi – y1 sporul cu bază fixă

∆i / i - 1 = yi – yi – 1 sporul cu bază în lanţ

Ii / 1 = yi / y1 indicele de evoluţie cu bază fixă

Ii / i – 1 = yi / yi – 1 indicele de evoluţie cu bază în lanţ

Ri / 1 = Ii / 1 – 1 ritmul de evoluţie cu bază fixă

Ri / i – 1 = Ii / i – 1 ritmul de evoluţie cu bază în lanţ

ỹ = Σ yi / n media seriei, n = numărul de ani

∆ = (yn – y1) / (n – 1) sporul mediu de evoluţie

Ī = n – 1 yn indicele mediu de evoluţie

y1

R = Ī – 1 ritmul mediu de evoluţie

Conform acestui tabel se poate observa că personalul didactic înregistrează o continuă

scădere. Se constată o scădere a personalului didactic de la un număr de 306166 persoane (1995) la

cel de 301416 persoane (1999), ceea ce înseamnă o scădere absolută cu 4750 persoane ; dacă

analizăm comparativ situaţia pe cei cinci ani vom avea :

1995 – 1996 : o creştere absolută cu 7089 persoane, cu un ritm de creştere egal cu 1,023% ;

1996 – 1997 : o scădere cu 3949 persoane, cu un ritm de scădere de 0,013% faţă de anul

1996 şi o creştere absolută cu 3140 persoane, cu un ritm de creştere de 0,01% ;

1997 – 1998 : o creştere cu 2264 persoane, cu un ritm de creştere de 0,007% faţă de anul

1997 şi o creştere absolută cu 5404 persoane, cu un ritm de creştere de 0,018% faţă de anul

1995 ;

1998 – 1999 : o scădere cu 10154 persoane cu un ritm de scădere de 0,033% faţă de anul

1998 şi o scădere absolută cu 4750 persoane, cu un ritm de scădere de 0,016% faţă de anul

1995.

În medie pe întreaga perioadă analizată personalul didactic a înregistrat

o valoare medie de 308342,6 persoane, cu o scădere medie absolută cu 1187,5 persoane, ceea ce

înseamnă un regres relativ de 0,004 (0,04%).

2. Corelaţia dintre evoluţia serviciilor şi gradul de dezvoltare economico – socială

Pentru a stabili în ce măsură unităţile de învătţământ influenţează nivelul investiţiilor

(intensitatea legăturii dintre unităţile de învăţământ şi investiţiile din învăţământ) voi calcula

coeficientul de corelaţie simplă folosind formula următoare şi tabelul 6.

Algoritmul de calcul necesar măsurării şi caracterizării legăturii dintre unităţile de învăţământ şi

investiţii

Tabel 2

Anii Unităţi de

învăţământ

xi

Investiţii

- mil.lei -

yi

xi * yi xi2 yi

2

1995 29536 109026 3220191936 872375296 11886668676

1996 29815 200849,326 5988322655 888934225 403404517551997 29084 174704,869 5081116410 845879056 305217912521998 29409 98473,0339 2895993454 864889281 96969384051999 27633 40970,1098 1132127044 763582689 1678549897

TOTAL 145477 624023,3387 18317751499 4235660547 94124399985

În urma calculelor se obţine r = 0,307, ceea ce semnifică o legătură directă slabă între

unităţile de învăţământ şi investiţii.

PARTICULARITĂŢILE PIEŢEI EDUCAŢIEI

Serviciile de învăţământ, cultură şi artă, sănătate şi asistenţă socială, mişcare fizicăşi sport, precum şi unele prestaţii de ordin general cum ar fi: apărarea naţională, ordineapublică, protecţia mediului, etc., fac parte din serviciile finanţate public fiind furnizateconsumatorilor cu titlu gratuit, cu o destinaţie colectivă şi având ca principal obiectivsatisfacerea nevoilor spirituale ale membrilor societăţii.

Piaţa reprezintă forma de organizare a schimbului de bunuri şi servicii bazat înspecial pe existenţa preţului, faţă de alte considerente cum ar fi tradiţiile sau alegereapolitică. Flosirea termenului de piaţă implică adesea, deşi nu se specifică întotdeauna,ipoteza adiţională a existenţei unei pieţe concurenţiale, ale căror condiţii determină alocarea optimă a resurselor.

Piaţa în domeniul educaţiei reprezintă acea formă de piaţă în cadrul căreia semanifestă cererea şi oferta de capital uman.

Piaţa educaţiei prezintă următoarele caracterisitci de bază (M. C. Suciu, 2000):• tinerii sunt foarte senzitivi la condiţiile specifice pieţei muncii atunci când iaudecizia de a investi sau nu în capitalul uman pentru a urma o instituţie de învăţământsuperior. Ei percep foarte rapid care sunt profesiile mai avantajoase, atât din perspectivacâştigurilor, cât şi din cea a oportunităţilor de lucru şi, respectiv, a statutuluisocioprofesional pe care acestea îl conferă.• există o relativă rămânere în urmă a pieţei educaţiei comparativ cu piaţamuncii, ce reprezintă piaţa care captează, potenţează şi recompensează investiţiileefectuate pe piaţa educaţiei.

Piaţa instituţiei de învăţământ este definită de o serie de situaţii cu care seconfruntă aceasta pe parcursul desfăşurării activităţii sale.

O primă situaţie apare în momentul recrutării candidaţilor pentru ocuparealocurilor de viitori elevi şi studenţi. Avem de-a face cu o piaţă potenţială care faceobiectul marketingului extern, instituţia oferind anumite specializări, planuri deînvăţământ, corp profesional.

O altă interacţiune este aceea când are loc interacţiunea dintre personalul instituţieişi elevul (studentul) în cadrul procesului de învăţământ, fiind desfăşurate o serie deactivităţi specifice.

Privite din punct de vedere al ofertei, aceste activităţi alcătuiesc grupa serviciilorde bază, denumite servicii de învăţământ.

Potenţialul de care dispun unităţile de învăţământ asigură condiţii şi pentruprestarea altor categorii de servicii cum sunt: cercetarea ştiinţifică (fundamentală şiaplicativă), activităţi de microproducţie şi comerciale, prestarea unor servicii în cadrulpracticii studenţilor. De regulă, aceste activităţi sunt derivate din cele de bază având unrol secundar. Ele alcătuiesc grupa serviciilor suplimentare. Având un pronunţat caractercomercial acestea se constituie în importante surse de obţinere a veniturilor necesareactivităţii de bază.

În sfârşit, instituţiile de învăţământ desfăşoară o serie de activităţi destinatesatisfacerii unor nevoi de cazare, masă, petrecere a timpului liber, activităţi care au unpronunţat caracter social-cultural. Ele formează grupa prestaţiilor social-culturale.

Ca şi în cazul unei pieţe obişnuite, şi în domeniul educaţiei, putem vorbi despreexistenţa elementelor definitorii pentru o piaţă: cerere, ofertă, preţ, concurenţă. Analizapieţei educaţiei presupune necesitatea de a răspunde la două întrebări fundamentale (C.Marinescu, 2001): „care este produsul?” şi „care sunt clienţii?”.

Există mai mulţi candidaţi pentru acest „produs”, cu raţiuni diverse, în funcţie detreapta educaţiei formale pentru care se face referire. În general, se apreciază că produsuleducaţional principal este reprezentat de anumite cunoştinţe, dar şi de transmitereaacestora într-o formă specială şi, competenţa (S. Popescu, C. Brătianu, 2004).

Există însă şi alte accepţiuni cum ar fi aceea că „studentul” este considerat a

îndeplini rolul de produs educaţional. În această accepţiune, utilizarea unor termeni cumar fi „furnizare de absolvenţi” fac ca educaţia să pară o linie de fabricaţie ale căreiproduse sunt studenţii, iar universitatea o simplă fabrică a producţiei de masă, precumcele descrise de A. Toffler în lucrarea „Al treilea val”. Totuşi fiinţele umane suntimposibil de standardizat şi datorită faptului că ele aduc în procesul educaţional o serie deexperienţe, emoţii şi opinii de multe ori diferite ( E. Sallis). În acest context, analizacalităţii produsului educaţional este foarte diferită de simpla inspectare aproduselor/serviciilor unei întreprinderi. Ideea de student ca produs omite complexitateaprocesului de învăţământ, precum şi particularităţile fiecărui individ participant laactivitatea educaţională, în calitate de client şi în acelaşi timp de producător al capitaluluiuman.

Prin urmare, pe segmentul învăţământ, produsul final al universităţii nu esteabsolventul, ci dezvoltarea lui umană ca valoare adăugată, competenţa dobândită deacesta la terminarea studiilor. Rezultatul final poate fi exprimat prin suma de abilităţi şicunoştinţe dobândite, care îi permit acestuia să se insereze în mod eficient şi să serealizeze profesional într-un domeniu specific al vieţii socio-economice. Validareainternă a competenţei menţionate este dată de acordarea de către instituţia de învăţământsuperior a unei diplome care recunoaşte dobândirea unei calificări, iar cea externă demăsura în care cunoştinţele şi abilităţile dobândite au contribuit la formarea capacităţiiabsolventului de a răspunde cerinţelor domeniului amintit, şi implicit la realizarea saprofesională şi materială pe acest temei.

Tendinţe în domeniul surselor de finanţare a învăţământului superior.

Cheltuielile publice pentru acţiuni social-culturale

Alături de nevoile indivizilor cu caracter individual care sunt satisfăcute pe seama bunurilor private procurate prin mecanismul pieţei, există o serie de nevoi sociale a căror satisfacere reclamă organizarea de către autorităţile publice centrale şi locale a unor acţiuni prin intermediul instituţiilor publice. Aceste nevoi sociale vizează învăţământul, cultura, sănătatea, protecţia socială ş.a.

Tabelul Anexa 3 prezintă ponderea cheltuielilor publice la nivel neconsolidat pentru acţiuni social- culturale în P.I.B. şi în totalul cheltuielilor publice pentru 23 de state aflate în diferite stadii de dezvoltare economică.

Cheltuielile pentru acţiuni social-culturale se referă la: învăţământ, cultură, religie, acţiuni sportive şi de tineret, sănătate, securitate socială (asigurări sociale, asistenţă socială, ajutor de şomaj, alte categorii de indemnizaţii şi ajutoare). În România, structura cheltuielilor publice pentru acţiuni social culturale, prezintă următoarele destinaţii:învăţământul;sănătatea;cultura, religia şi acţiuni privind activităţile sportive şi de tineret; asistenţa socială, alocaţii, pensii, ajutoare şi indemnizaţii;alte cheltuieli social-culturale;asigurări sociale de stat;ajutorul de şomaj.

Tabelul Anexa 4 prezintă structura cheltuielilor publice totale pentru acţiuni social-culturale.Structura cheltuielilor publice pentru acţiuni social-culturale diferă în funcţie de gradul de

dezvoltare a ţării: în ţările dezvoltate, ponderea cea mai mare o deţin cheltuielile cu securitatea socială. Ponderi importante mai deţin şi cheltuielile cu învăţământul şi/sau sănatatea.

Cheltuielile destinate acţiunilor social-culturale sunt acoperite din surse publice/private, interne/externe, după caz. Aceste surse sunt: fonduri bugetare, cotizaţii/contribuţii, fondurile proprii, venituri realizate, procente din veniturile populaţiei, fondurile organizaţiilor fără scop lucrativ, resurse financiare externe.

Cheltuielile publice pentru învăţământ

În actuala etapă de dezvoltare economico-socială, dezvoltarea învăţământului apare ca o cerinţă a progresului de ansamblu a societăţii. UNESCO a întocmit în anul 2000 Raportul mondial asupra educaţiei. Conform acestuia, în perioada 1980-1997, cheltuielile publice pentru educaţie pe plan mondial au crescut cu 144%, de la 567,6 mld. U.S.D. la 1386,8 mld. U.S.D. Ţările lumii au folosit pentru educaţie o medie de 4,8% din totalul P.I.B., ţările dezvoltate alocând între 4,9% şi 5,1%, iar cele în curs de dezvoltare au acordat între 3,8% şi 3,9%. Sintetizând Raportul mondial asupra educaţiei, se pot observa datele Anexa 5.

Creşterea cheltuielilor publice pentru învăţământ se datorează acţiunii simultane a unei multitudini de factori: demografici, economici, sociali şi politici. Cheltuielile cu învăţământul se fac pe două direcţii: calitativ şi cantitativ. Din punct de vedere calitativ, cheltuieli se efectuează pe linia îmbunătăţirii manualelor (şcolare, universitare), creşterii profesionalităţii cadrelor didactice, perfecţionării metodelor şi instrumentelor auxiliare de lucru. Din punct de vedere cantitativ, cheltuieli cu învăţământul se efectuează pentru cât mai mulţi indivizi, datorită exploziei demografice, dar şi datorită conştientizării nevoii de instruire.Această creştere a populaţiei a atras după sine un necesar sporit de cadre didactice, conducând la o reducere a gradului de analfabetizare (sub 1% în Israel, Singapore, Spania, Italia). Datorită progresului mondial al economiei şi tehnicii, forţa de muncă necesară procesului economic a trebuit să fie din ce în ce mai performantă. Cheltuielile publice cu învăţământul au crescut în ultimii ani şi datorită politicilor şcolare adoptate, legislaţiei în vigoare, nivelul învăţământului obligatoriu, facilităţi, ajutoare, sponsorizări aduse şcolilor din partea diferiţilor participanţi la viaţa economică.

Pe termen lung, învăţământul contribuie la dezvoltarea economică a unei ţări, stimulează progresul şi ridică standardul de viaţă al populaţiei. Ar fi însă şi câteva condiţii: învăţământul trebuie să fie bine dimensionat, organizat raţional, adaptat şi adaptabil la nevoile prezente şi viitoare ale societăţii, condus cu profesionalism şi competenţă.

Învăţământul, privit ca activitate de educare şi formare profesională, se concretizează în două forme, strâns legate între ele: mai întâi ca un proces de transmitere-recepţie a informaţiilor şi

apoi ca un proces îndelungat de stocare şi verificare treptată a acestora. Altfel spus, pe termen scurt, învăţământul apare ca o activitate consumatoare de Venit Naţional, iar pe termen lung, ca un proces investiţional în resurse umane.

Costurile învăţământului diferă de la o ţară la alta în funcţie de gradul de cuprindere a populaţiei şcolare în învăţământ, de mărimea şi structura reţelei şcolare, de durata studiilor, de natura economică a cheltuielilor pe care le antrenează etc.

Rentabilitatea investiţiilor educaţionale diferă de la o ţară la alta, de la o formă de învăţământ la alta (primar, gimnazial, liceal, postliceal, universitar, postuniversitar). Studiile în domeniu au demonstrat că rentabilitatea investiţiilor în învăţământ (în capital uman) este mai ridicată decât rentabilitatea investiţiilor în economie (în capital real). Creşterea eficientei investiţiilor în învăţământ poate fi sporită pe diferite căi: prin creşterea gradului de cuprindere a populaţiei şcolare în învăţământ, prin îmbunătăţirea structurii organizatorice a învăţământului, prin adaptarea planurilor de învăţământ şi a programelor analitice la cerinţele fiecărei etape istorice determinate, prin ridicarea calificării profesionale a cadrelor didactice, prin crearea infrastructurii necesare modernizării procesului de învăţământ.

Dacă îmbunătăţirile aduse învăţământului de toate gradele vor fi însoţite de măsuri adecvate pe linia ameliorării tuturor celorlalte acţiuni social-culturale, se va obţine un efect de antrenare deloc neglijabil asupra creşterii economice. Efectul agregat al investiţiilor în resurse umane se va traduce printr-o creştere a P.I.B.-ului care va constitui o bază solidă pentru alocarea unor sume mai mari din acest produs nevoilor social-culturale.

Se pare însă că investiţiile în capital uman au devenit un concept prea îngust faţă de aspiraţiile omenirii. De aceea, Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (P.N.U.D.) pledează, în rapoartele sale elaborate anual după 1990, pentru un nou concept de dezvoltare, şi anume Dezvoltarea Umană Durabilă (D.U.D.). Pentru a permite comparările între state, s-a introdus Indicele Dezvoltării Umane (I.D.U.), care cuprinde trei elemente:speranta de viaţă la naştere - se doreşte ca viaţa să fie lungă şi sănătoasă;nivelul de educaţie - se doreşte acumularea de cât mai multe cunoştinţe;standardul de viaţă - P.I.B.-ul capabil să asigure o viaţă decentă fiecărui individ;

Pe linia învăţământului, România a înregistrat valori apropiate standardelor internationale la unii indicatori, dar şi rămâneri în urmă la alţii. Astfel, în 1992, în România, rata alfabetizării adulţilor a fost de 96,9% faţă de 95,8%, cât a reprezentat media înregistrată pe ansamblul ţărilor cu I.D.U. ridicat.Evoluţia populaţiei şcolare evidenţiază, în România, următoarele aspecte negative:în perioada postrevoluţionară, ca urmare a unei evoluţii demografice negative şi a diminuării gradului de participare în învăţământ, populaţia şcolară s-a redus cu aprox. 1 milion de indivizi (-17,6 %), iar ponderea acesteia în totalul populaţei a scăzut de la 24% în 1989/1990 la 20,2% în 1994/1995;s-au redus efectivele şcolare în învăţământul liceal (-43,7%), gimnazial (-23,5%), preşcolar (-14,4%), profesional (-5,4%), primar (-2%);creşterile de efective şcolare înregistrate la învăţământul postliceal de specialitate şi tehnic de maiştri nu au compensat decât 4,6% din pierderile suferite de licee şi gimnazii;cu toate că numărul studenţilor cuprinşi în învăţământul superior de stat a crescut apreciabil, cu 55,1%, la care se adaugă cei 114500 de studenţi care în 1994/1995 erau înscrişi la instituţii particulare, proporţia studenţilor ce revin la 100.000 de locuitori în România (1626 studenţi pe ansamblu în 1993/1994), ne situează cu mult în urma altor ţări, chiar şi în curs de dezvoltare.

În ceea ce priveşte durata învăţământului obligatoriu, în România este de 8 ani (s-a redus faţă de 10 ani), în timp ce în Germania şi Belgia aceasta este de 12 ani, în Marea Britanie, Olanda, Moldova ş.a., 11 ani, în S.U.A., Canada, Franţa, Spania ş.a., 10 ani, 9 ani în Austria, Cehia, Danemarca, Suedia, Grecia, China ş.a., iar de 8 ani mai au Italia, Polonia, Brazilia, Bulgaria, Ucraina, India etc. (Anuar statistic, U.N.E.S.C.O. '95).

Cheltuielile cu învăţământul sunt de mai multe forme: cheltuieli curente de întreţinere şi funcţionare (cheltuieli cu personalul, cu burse şi alte ajutoare acordate elevilor/studenţilor, cheltuieli cu materiale şi aparatură didactică – cca. 80-90% din totalul cheltuielilor cu învăţământul) şi

cheltuieli de capital (cheltuieli cu construcţii, dotări, modernizări – cca. 10-20% din totalul cheltuielilor cu învăţământul).2.2. Surse de finanţare a cheltuielilor pentru învăţământ şi tendinţele acestora cu precădere în cadrul învăţământului superior

În Legea învăţământului nr. 84/1995 republicată în Monitorul Oficial nr. 606/ 10.12.1999 art.7, alin. (5) se prevede că: "învăţământul poate fi susţinut prin burse, credite de studii, taxe, donaţii, sponsorizări, surse proprii şi alte surse legale". Finanţarea învăţământului se realizează din următoarele surse: bugetul statului (central sau local), surse ale populaţiei, ale întreprinderilor destinate acţiunilor de învăţământ şi educaţie (transport, rechizite, uniforme), donaţii, sponsorizări, venituri proprii ale instituţiilor de învăţământ (activ de cercetare, închirieri, taxe de şcolarizare etc.) şi alte resurse externe (ajutoare nerambursabile, credite externe acordate de instituţiile financiare externe). Învăţământul se finanţează pe 3 categorii principale de instituţii: învăţământ primar şi gimnazial, învăţământ liceal/ secundar şi învăţământ superior. În Uniunea Europeană există şi o a patra categorie de instituţii şi anume învăţământul preşcolar de cel puţin 1 an.

Bugetul statului reprezintă principala sursă de finanţare a învăţământului cu precădere a celui preuniversitar. În Anexa 6 sunt prezentate date despre ponderea cheltuielilor publice pentru învăţământ în totalul cheltuielilor publice, în totalul cheltuielilor publice pentru acţiuni social-culturale şi în P.I.B. Trebuie menţionat că acest procent din P.I.B. a crescut în majoritatea statelor lumii în ultimii ani.

Finantarea învăţământului din bugetul statului diferă în funcţie de structura sistemului bugetar. În unele ţări finanţarea învăţământului preuniversitar revine bugetelor statelor sau bugetelor locale care folosesc resurse fiscale proprii, dar pot primi şi subvenţii de la bugetul central sau guvernamental. Acesta este cazul Austriei, Marii Britanii, Suediei şi Norvegiei. În Germania landurile finanţează 74% din totalul cheltuielilor publice pentru învăţământ. Din totalul cheltuielilor pentru învăţământul superior, landurile Germaniei finanţează 88,7%, în timp ce, în celelalte tări ale lumii finanţarea acestuia se face din bugetele centrale. Landul reprezintă o provincie autonomă în organizarea administrativă a Germaniei.

În ţările dezvoltate şi în cele în curs de dezvoltare există două tipuri de unităţi de învăţământ: publice (care în cea mai mare parte sunt finanţate de stat) şi particulare/ private (care pot fi independente sau parţial subvenţionate de stat). Învăţământul privat este supus controlului statului şi se conformează reglementărilor oficiale privind numărul şi pregătirea cadrelor didactice, organizarea învăţământului, datele şi structura examenelor. În învăţământul superior există, în general, un număr redus de instituţii private (de exemplu, în Austria nu există instituţii private de învăţământ superior, în Suedia funcţionează doar una cu profil economic, în Franţa există doar Universitatea Catolică, iar în Olanda trei). Pe de altă parte, în S.U.A. aprox. 80% dintre instituţiile de învăţământ sunt private şi funcţionează pe regimul taxelor de şcolarizare: între 5000 şi 7000 U.S.D./an pentru învăţământul liceal şi între 20.000 şi 32.000 U.S.D./an pentru învăţământul superior.

Unităţile de învăţământ private au ca principală sursă de finanţare taxele şcolare datorate de elevi/studenţi, dar pot primi şi donaţii, sponsorizări. Dacă aceste venituri sunt suficiente unei funcţionări adecvate a instituţiei, universitatea funcţionează independent, iar în caz contrar, în completarea acestor venituri, instituţia primeşte alocaţii de la buget şi astfel se consideră o unitate subvenţionată.

Populaţia participă la formarea fondurilor unei instituţii de învăţământ în mod direct prin plata taxelor de şcolarizare, dar şi prin oferirea altor facilităţi elevilor/studenţilor: cazarea, transportul, rechizitele, cantină, uniforme. În multe ţări manualele elevilor se acordă gratuit, definitiv sau sub formă de împrumut, în special datorită costurilor lor foarte ridicate (de exemplu, în S.U.A. un manual de liceu costă aprox. 40 U.S.D.). Cu toate că instituţiile de învăţământ publice funcţionează ca instituţii cu servicii gratuite, se recunoaşte faptul că, uneori, “învăţământul public este gratuit până la terminarea şcolarizării obligatorii, în practică numeroase instituţii de învăţământ trebuie să facă faţă unor cheltuieli suplimentare şi atunci solicită intervenţii financiare ale părinţilor

elevilor” (Commission Europèenne, Structures des systemes d'enseignement et de formation initiale dans l'Union Europèenne, Bruxelles, 1995). Se observă că, o dată cu conştientizarea nevoii de educaţie, populaţia este dispusă, din ce în ce mai mult, să investească în taxe de şcolarizare, manuale şi facilităţi publice.

În România, însă, nu se poate vorbi despre o participare activă a populaţiei în această direcţie, cauza fiind reprezentată în mod special de mentalitatea ei, care încă nu poate concepe importanţa studiilor superioare în dezvoltarea unor abilităţi, deprinderi, limbaj elevat care conduc la profesionalism, la formarea unei culturi generale vaste şi, mai ales, în specializarea capitalului uman în ramura aleasă. O altă cauză ar fi nivelul scăzut de trai, care nu permite continuarea studiilor într-o unitate de învăţământ superior.

Întreprinderile efectueză cheltuieli pentru învăţământ cu ocazia organizării de cursuri de pregătire profesională, de calificare a actualilor salariaţi sau a viitorilor angajaţi sau acordă burse private unor elevi/studenţi în schimbul viitoarei colaborări.

În România, un proiect de lege adoptat de Guvern va da posibilitatea elevilor, studenţilor şi celor care urmează cursuri postuniversitare, la instituţii de învăţământ acreditate de stat, să primească burse private de la agenţi economici sau persoane fizice. Pe baza contractului încheiat între firme şi elevi sau studenţi, bursa privată poate fi acordată pe întreaga durată a studiilor sau pe o perioadă mai scurtă de timp. Cuantumul lunar al bursei trebuie să acopere cel puţin cheltuielile cu masa, cazarea şi cele de întreţinere, fără a se situa sub nivelul salariului minim pe economie. Însă, cea mai importantă prevedere a acestui proiect, o reprezintă faptul că firmele sunt încurajate să-şi deschidă larg buzunarele pentru întreţinerea în şcoală a tinerilor, prin faptul că aceste burse private sunt deductibile fiscal. Aceasta înseamnă că agenţii economici vor putea scădea din impozitul pe profit datorat sumele aferente acordate pentru burse dacă sunt îndeplinite două condiţii: bursele private acordate sunt în limita a trei procente din Cifra de Afaceri şi nu depăşesc mai mult de 20% din impozitul pe profit datorat.

Conducerii întreprinderii nu i se permite, prin lege, acordarea acestui tip de ajutor către elevii sau studenţii cu un grad de rudenie mai mic de IV. Elevii şi studenţii sunt nerăbdători, unii patroni sunt dispuşi să-i ajute, însă, cadrele didactice sunt neîncrezătoare.

Donaţiile, sponsorizările sau alte forme de ajutor bănesc nerambursabil ce pot fi primite de către instituţiile de învăţământ sunt făcute de către întreprinderi, fundaţii, societăţi de binefacere, asociaţii non-profit sau chiar persoane fizice. În S.U.A. cei mai mulţi sponsori sunt foşti studenţi ai respectivei instituţii, dar şi în multe alte ţări se fac eforturi pentru a atrage sponsorizări şi donaţii din partea acestora.

În România, aceste sponsorizări sunt oferite, în general, studenţilor cu o stare materială mai dificilă, dar care sunt dornici să urmeze cursurile unei instituţii de învăţământ superior acreditate de stat pe locurile subvenţionate. De exemplu, fundaţia Blaizer din Brăila acordă studenţilor cazare, masă şi o anumită sumă de bani lunar, iar, în unele cazuri, mai oferă şi o bursă pentru rezultate deosebite. De asemenea, una din condiţiile impuse de anumite fundaţii reprezintă o participare cât mai intensă şi un nivel cât mai ridicat al notelor în timpul anilor de studii excluzându-se eventualitatea vreunei restanţe din momentul încheierii contractuli. În caz contrar, studentului respectiv nu i se mai oferă nici un fel de sprijin şi poate să-şi continue studiile pe cont propriu dacă mai doreşte.

Un alt instrument de finanţare a învăţământului atât în Europa, cât şi în S.U.A., îl reprezintă sistemul de vouchere. Voucherele sunt nişte cupoane cu acoperire în bani echivalente unui procent din impozitele plătite de un anumit contribuabil. Se ştie că cheltuielile bugetare pentru învăţământ au ca sursă principală impozitele plătite de contribuabili. Sistemul de vouchere oferă acestora posibilitatea de a plasa suma de bani reprezentată de procentul din impozit care revine învăţământuli unei anumite unităţi de învăţământ aleasă spre a fi urmată de copilul său. Unităţile de învăţământ prezintă aceste cupoane reprezentanţilor autorităţilor guvernamentale şi cheltuielile respectivei instituţii vor fi acoperite pe baza lor. Cu cât vor fi atrase mai multe cupoane, cu atât instituţia va putea asigura un nivel mai ridicat al procesului de învăţământ. De asemenea creşte şi calitatea frecvenţei şi pregătirii şcolare.

Resursele externe în domeniul finanţării învăţământului se întâlnesc în special în ţările în curs de dezvoltare şi reprezintă cca. 10% din volumul total al cheltuielilor cu învăţământ ale acestor ţări. Resursele externe îmbracă forma subvenţiilor directe, a împrumuturilor, a finanţărilor sau se referă la dotarea instituţiei cu aparatură şi cadre didactice specializate.

Subvenţiile directe sunt forme de ajutor bănesc acordate instituţiilor de învăţământ de către persoane fizice sau juridice cu scopul îmbunătăţirii calităţii respectivei instituţii prin dotarea cu aparatură modernă, materiale şi instrumente didactice şi renovări.

Finanţarea învăţământului, ca resursă externă, reprezintă acţiunea de asigurare a mijloacelor băneşti necesare acoperirii cheltuielilor curente cerute de realizarea unui proiect, a unei activităti didactice, economice sau sociale. La nivelul unei instituţii de învăţământ, finanţarea se poate realiza prin finanţare externă, care se efectuează pe baza resurselor rambursabile sau nerambursabile către instituţie şi constă în principal în finanţarea bancară, adică în credite pe termen scurt, mediu sau lung. În afara împrumutului bancar, o instituţie de învăţământ poate beneficia şi de împrumut de folosinţă (comodat), contract prin care o persoană fizică sau juridică împrumută un bun neconsumabil în scopul folosirii temporare în mod gratuit. Instituţia are obligaţia de a restitui bunul în individualitatea sa după ce acesta nu-i mai este folositor.

O altă formă de finanţare o reprezintă autofinanţarea realizată pe baza resurselor proprii concretizate prin diferite categorii de venituri (taxe de şcolarizare, venituri din închirieri de clădiri sau terenuri, venituri din cursuri de specializare efectuate de către cadrele didactice ale respectivei institiţii către angajaţii diferitelor societăţi sau întreprinderi).

Anexele 7 şi 8 arată evoluţia cheltuielilor pentru învăţământ în România în ani selecţionaţi din perioada 1990-2002, iar Anexa 9 şi pentru alte ţări ale lumii.

În Anexa 10 sunt prezentate date statistice despre cheltuielile publice cu învăţământul în 32 de ţări dezvoltate/ în curs de dezvoltare ca procent din P.I.B. şi ca sume în U.S.D., precum şi o ierarhizare a ţărilor în funcţie de aceşti indicatori.În România, legea 84/1995 a învăţământului, articolul 170, alineatul (1), prevede că finanţarea învăţământului să se facă cu cel puţin 4% din P.I.B., însă până acum nu s-a atins acest nivel .Se pune foarte mult accent pe managementul fondurilor băneşti ale instituţiilor de învăţământ deoarece acesta ar putea creşte autonomia respectivelor instituţii şi ar putea genera competiţie între diferitele unităţi de învăţământ. În Anexa 11 sunt prezentate cheltuielile pentru educaţie ale familiilor (private) şi pentru formarea profesională făcute de către agenţii economici.