Parteneriatul educaţional este unul dintre cuvintele cheie ale pedagogiei contemporane. Este un concept şi o atitudine în câmpul educaţiei.

Ca atitudine, parteneriatul presupune:acceptarea diferenţelor şi tolerarea

opţiunilor diferite;egalizarea şanselor de participare la o

acţiune educativă comună;interacţiuni acceptate de toţi partenerii;comunicare eficientă între participanţi;colaborare (acţiune comună în care

fiecare are rolul său diferit;cooperare (acţiune comună în care se

petrec interrelaţii şi roluri comune).

Temenul parteneriat  este definit ca asocierea a doi termeni sau mai mulți parteneri(de afaceri).

In literatura de specialitate  parteneriatul reprezintă modalitatea formală sau informală,prin care două sau mai multe părți decid să acționeze împreună pentru atingerea unui scop comun.

Ecaterina Vrășmaș definește parteneriatul educațional ca fiind ,,o atitudine în câmpul educației,concept central pentru abordarea de tip curricular,flexibilă și deschisă problemelor educative,forma de comunicare,cooperare și colaborare în sprijinul copilului la nivelul procesului educațional.El presupune o unitate de cerințe,opțiuni,decizii și acțiuni educative între factorii educaționali.”

Sorin Cristea,în ,,Dicționarul de pedagogie”afirmă că:,,Parteneriatul pedagogic reprezintă o noțiune recent introdusă în domeniul educației care reflectă mutațiile înregistrate la nivelul relațiilor existente între instituțiile implicate direct sau indirect în realizarea sistemului de învațământ:școală,familie,comunitatea locală,agenții sociali,asociațiile,etc.”

Studii si cercetari de valoare la subiectul Parteneriat educațional: familie – scoală – societate cu referire la educația și consilierea părinților au realizat autorii români Ecaterina Vrășmaș, Adina Baran-Pescaru,Gheorghe Bunescu, Maria Voinea,Elisabeta Stănciulescu, Larisa Cuznetov ș.a.

Partenerii aPartenerii acțiunilor cțiunilor educative:educative:

instituţiile educaţiei: familie, şcoală şi comunitate;

agenţii educaţionali: copil, părinţi, profesori, specialişti în rezolvarea unor probleme educaţionale(psihologi, consilieri psiho-pedagogi, terapeuţi etc.);

membrii ai comunităţii cu influenţă asupra creşterii, educării şi dezvoltării copilului (medici, factori de decizie, reprezentanţii bisericii, ai poliţiei etc.);

Conceptul de parteneriat educaţional are valoare de principiu în pedagogie şi este o extensie de la principiul unităţii cerinţelor în educaţie. Aceasta presupune nevoia unei comuniuni în ceea ce priveşte obiectivele propuse actului educativ. El se adresa în principal părinţilor şi profesorilor şi se referea la acţiunea în acelaşi sens. Ceea ce hotărăşte familia trebuie să fie în acord cu măsurile şcolare şi ceea ce face un părinte să nu fie negat de celălalt.

La educarea copilului contribuie, ca instituţii bine determinate ale societăţii, familia, şcoala şi comunitatea.

Şcoala, singura instituţie care îşi propune planificat şi organizat să sprijine dezvoltarea individului prin procesele de instrucţie şi educaţie, concentrate în procesul de învăţământ, simte tot mai mult nevoia să realizeze un parteneriat activ cu familia şi comunitatea în care se dezvoltă copilul.

Pentru realizarea unor şcoli eficiente în care toţi elevii să înveţe şi să fie valorizaţi, pachetul de resurse pentru profesori trebuie să includă următoarele:

profesorii trebuie să fie interesaţi ca toţi elevii să înveţe:

profesorii să cunoască foarte bine fiecare elev;

elevii trebuie să fie ajutaţi să înţelegă ceea ce încearcă să înveţe;

clasele trebuie astfel organizate încât elevii să fie permanent ocupaţi;

Profesorii eficienţi îşi ajută elevii dacă:accentuează scopul învăţării;oferă diversitate şi opţiuni variate elevilor;sunt refexivi şi se spijină permanent pe

evaluarea prin mijloace variate a procesului instructiv – educativ;

utilizează flexibil resursele din şcoală, dar şi resursele comunităţii;

cooperează cu toţi ceilalţi colegi şi agenţi educativi.

Colaborarea dintre şcoală şi familie presupune o comunicare efectivă şi eficientă, o unitate de cerinţe şi o unitate de acţiune când este vorba de interesul copilului.

Familiile își trimit copiii la școală , acolo unde speră ca ei să-și dobândească instrumentele necesare pentru a reuși în viață. Școlile preiau copiii și-i trimit înapoi în familiile lor,acolo unde presupun că le va fi furnizat sprijinul de care aceștia au nevoie pentru a crește și a învăța.

Părinţii pot fi parteneri în educaţie pentru că deţin cele mai multe informaţii despre copiii lor. Ei pot da informaţii preţioase despre problemele, crizele de creştere, dorinţele, aşteptările, neîncrederile, pasiunile elevilor.

Pentru realizarea parteneriatului cu părinţii este esenţial ca :

părinţii să fie priviţi ca participanţi activi, care pot aduce o contribuţie reală şi valoroasă la educarea copiilor lor;

părinţii să ia parte la adoptarea deciziilor privitoare la copii;

să se recunoască şi să se aprecieze informaţiile date de părinţi referitoare la copiii lor;

să se valorifice aceste informaţii şi să se utilizeze în completarea informaţiilor profesionale;

responsabilitatea să fie împărţită între părinţi şi profesori.

Au fost identificate două dimensiuni principale ale implicării părinţilor în activitatea şcolară a copiilor:

Dimensiunea relaţiei părinte-copil vizează controlul frecvenţei, al rezultatelor

şcolare, al temelor, ajutorul acordat de părinţi în rezolvarea temelor şi, în general, în îndeplinirea sarcinilor şi suportul, respectiv susţinerea morală şi materială a activităţii şcolare a copilului;

Dimensiunea relaţiei familie-şcoală –se referă la alegerea filierei şi unităţii şcolare şi la contactele directe ale părinţilor cu reprezentanţii instituţiei şcolare, cadre didactice şi administratori. Aceste contacte pot îmbrăca forma unor întâlniri colective desfăşurate în cadrul formal al negocierilor dintre administraţia şcolară şi asociaţiilor părinţilor, al reuniunilor de informare a părinţilor cu privire la conţinuturile şi metodele şcolare, orarelor, exigenţelor cadrelor didactice sau în cadrul informal al unor excursii, vizite, ieşiri ale elevilor la diferite activităţi sportive serbări, aniversări etc.

 Părinții trebuie să se implice permanent în activitatea școlii,nu numai atunci când se ivesc probleme.

Pentru aceasta părinții au nevoie de diferite tipuri de informații referitoare la copii lor.

Părinții au nevoie să știe care este scopul principal al scolii,ce obiective urmărește,care sunt politicile educationale ale școlii. Acolo unde este posibil,ei pot și trebuie implicați în luarea deciziilor (modificarea orarului,pregătirile și programele suplimentare etc.);

Părinții trebuie să fie la curent cu progresele făcute de copiii lor,cu opiniile școlii despre calitățile și problemele copilului;

majoritatea părinților apreciază informațiile despre copilul lor pentru că acestea contribuie la luarea anumitor decizii pentru viitor;

alt set de informații solicitate de părinți sunt cele referitoare la modul cum își pot ei ajuta copii acasă,în activitatea de pregătire a temelor;

un interes deosebit îl prezintă discursurile despre cauzele insuccesului școlar și trasarea căilor de depășire a lui.

In cadrul activităților cu părinții utilizăm forme și metode tradiționale și netradiționale cum ar fi:

Lectorate.Sesiuni pe niveluri de școlarizare.Intâlniri cu directorul școlii.Atelierele cu părinții.Centre ale familiei.Mese rotunde.

Nivelul de calitate al parteneriatului educativ este dependent de mai mulți factori:

necesitatea de colaborare a părinților;nivelul de

responsabilitate,disponibilitate și competență;

Consistența activităților propuse în cadrul parteneriatului;

posibilitatea de dezvoltare a competenței de parteneriat,

Factorii care determină bariere și disfuncții în relațiile de parteneriat școală-familie:

nivelul slab de comunicare dintre școală și familiile elevilor;

Prezența anumitor disfuncționalități de comunicare;

Prejudecăți,mentalități diferite;presiunea timpului;gradul scăzut de motivație al unor părinți

față de educație si evoluția copiilor;presiunea problemelor curente;proliferarea familiilor dezorganizate sau

provenite din categorii sociale defavorizate.

         Exista câteva principii de bună practică ale parteneriatului:

-toți partenerii trebuie să contribuie la realizarea activităților și să înțeleagă care va fi rolul lor în cadrul proiectului;

-părțile trebuie să se consulte în mod regulat și sa se informeze asupra tuturor aspectelor privind evolutia proiectului;

-toți partenerii trebuie să contribuie la realizarea rapoartelor de evaluare narativă a activităților;

Pentru realizarea unui parteneriat viabil,un acord de parteneriat școală-familie trebuie să cuprindă:

Părțile semnatare(unitatea de învățământ,beneficiarul direct:elevul/

copilul,beneficiarul indirect:parintele)

  scopul acordului; durata acordului de parteneriat;  obligațiile instituțiilor școlare;Obligațiile beneficiarului direct/indirect;descrierea acțiunilor comune;Sancțiuni,recompense;semnăturile părților semnatare.

La nivel general,contractul de parteneriat oferă posibilitatea de noi colaborări,certifică activitatea părților semnatare în situația unor controale ale instituțiilor abilitate și reprezintă un criteriu de evaluare a instituțiilor școlare.

Referințe bibliografice 1. Vasile Gh. Cojocaru, ”Calitatea în educaţie”, Chişinău

2007 2. Băran- Pescaru, A., ,,Parteneriat în educaţie”, Bucureşti,

Editura Aramis Print, 2004. 3. Vrăşmaş, E., A., ,,Consilierea şi educaţia părinţilor”,

Bucureşti, Editura Aramis 2002. 4. Popescu, M., ,,Implicarea comunităţii în procesul de

educaţie”, Centrul Educaţia 2000+, Corint, Bucureşti, 2000. 5. Dolean, I., Dacian, D.- ,,Meseria de părinte”, 2002,

Aramis, Bucureşti 6. Vrăşmaş, E. - ,,Consilierea şi educaţia părinţilor”, 2001,

Aramis, Bucureşti