1

ANALIZA FENOMENULUI DE INCULTURAŢIE ÎN ŞCOALĂ. ŞCOALA

CA INSTANŢĂ CULTURALĂ

“Omul are nevoie de educaţie, nu pentru că fără educaţie el n-ar putea creşte, ci pentru că

dacă creşte această creştere nu trebuie lăsată pe seama întâmplării” (Herbart, F. J., regăsit în

Bârsănescu, Şt.: 1970, p.153).

Inculturaţia reprezintă procesul prin care factorii socio-culturali ai mediului de referinţă

modelează şi structurează individul din punct de vedere psiho-comportamental şi ideologico-

valoric (Glava, C).

Cu alte cuvinte, inculturaţia este procesul prin care cultura fundamentată într-un anumit

mediu este asimilată de către individ astfel încât acesta învaţă normele şi valorile acceptate în

societatea în care trăieşte. Individul poate deveni un membru acceptat al grupului şi poate

îndeplini funcţiile şi rolurile necesare în cadrul acestuia.

Aspectul cel mai important al inculturaţiei este cunoşterea şi stabilirea unui context de

limite comportamentale acceptate care dictează ce este acceptabil şi ceea ce nu este acceptabil în

cadrul societăţii (Kottak, C., Ph.: 2007, pp. 199-217).

Inculturaţia se poate manifesta atât în mod conştient, cât şi inconştient. Pot exista 3

modalităţi prin care o persoană poate asimila o cultură. O modalitate ar fi învăţarea directă a unei

culturi – care se realizează, de obicei, cu ajutorul părinţilor (copilului i se spune să facă un

anume lucru pentru că “aşa este bine” sau să nu facă ceva pentru că “aşa este rău”).

A doua modalitate conştientă de inculturaţie este de a de a emula comportamentul celor

din jur. Astfel, inculturaţia este procesul de dobândire a modelelor de bază ale comportamentului

uman şi are drept agenţi, într-o primă fază, părinţii, rudele, vecinii, grupul de joacă (“alţii

semnificativi” pentru copil), iar într-o a doua etapă, şi alte instanţe de socializare cu care familia

cooperează, cum ar fi grădiniţa, alte familii ş.a. Mecanismul ei fundamental este cel al

condiţionării inconştiente, întrucât copilul face ceea ce vede la părinţi, motiv pentru care

socializarea primară este strâns dependentă, în conţinutul ei, de structura socială, de diviziunea

muncii, de cadrul cultural (etc.) ale societăţii în care trăiesc părinţii (Bădescu, I., Radu, N., 1980,

pg. 63).

2

Pe de altă parte, inculturaţia se poate manifesta şi la nivel inconştient, prin intermediul

evenimentelor şi tiparelor comportamentale promovate la nivel socio-cultural. În ultimă instanţă,

toate cele 3 forme de manifestare ale inculturaţiei au loc simultan şi permanent (Kottak, C., Ph.:

2007, pp. 199-217).

Cea mai importantă instituţie socială cu valenţe în socializarea secundară este şcoala.

Conţinutul ei este legat de învăţarea rolurilor instituţionale, iar principalul ei rezultat este

dobândirea unei pluralităţi de “euri sociale”. Copilul îşi însuşeşte limbajul specific diferitelor

instituţii, împreună cu aparatul de legitimare a acestora. Interacţiunile au un pronunţat caracter

formalizat, identificarea emoţională nu mai este totală, iar lumea rolurilor instituţionale este

percepută ca o lume posibilă. Socializarea secundară (denumită şi aculturaţie), deşi se realizează

prioritar prin intermediul proceselor educative instituţionalizate “le transcede în măsura în care

presupune procese integrative necontrolate de şcoală, ca de pildă: integrarea în profesie

(controlată de complexe instituţional productive), integrare socio-instituţională (controlată de

complexe instituţional-educative), integrare culturală (controlată de complexe cultural

educaţionale), integrare în familie etc.” (Bădescu, I., Radu, N., 1980, pg. 76).

Putem, astfel, observa, că integrarea într-un colectiv are o influenţă puternică asupra

conturării tiparului comportamental al unui individ. În acest sens, şcoala – ca etapă esenţială în

dezvoltarea personală a indivizilor – se concretizează într-un mediu propice al inculturaţiei.

Aşadar, putem evidenţia două orientări ale culturii şcolii în formarea şi inocularea

valorilor de bază ale indivizilor şi anume: orientarea de tip antropocentric, respectiv orientarea

de tip sociocentric.

În primul rând, în ceea ce priveşte orientarea de tip antropocentric, aceasta afirmă ca

valoare de bază libertatea elevului şi capacitatea sa de auto-adaptare şi perfecţionare într-un

cadru educaţional necoercitiv şi dirijat.

În al doilea rând, orientarea sociocentrică consideră ca valori de bază socializarea şi

integrarea socială a elevului, într-un cadru organizat şi structurat conform nevoilor sociale.

Nivelul de educaţie şi de formare profesională a populaţiei, capacitatea de a învăţa şi de a

crea tehnologii mai bune constituie aşa-numitul “capital uman”, considerat la fel de important

pentru dezvoltarea unei societăţi ca şi capitalul fizic ori resursele ei naturale.

3

În esenţă, şcoala este un mediu care are un impact semnificativ în dezvoltarea socio-

culturală şi psihologică a indivizilor, prin intermediul ansamblului de interacţiuni care au loc

între aceştia şi membrii colectivului de care aparţin. În acest sens, sunt deopotrivă importante atât

interacţiunile între cadre didactice şi elevi, precum şi în interiorul colectivului de elevi.

Analizând tiparul interacţiunilor dintre cadrele didactice şi elevi, putem observa că

acestea pot avea efecte diverse. Pe de-o parte, un cadru didactic bine pregătit şi cu prestanţă în

comportament poate avea o influenţă pozitivă asupra elevilor atât prin valoarea adăugată

educaţională pe care le-o poate conferi prin procesul instructiv-educativ, cât şi prin modelul

uman pe care îl reprezintă (inducând elevilor un anume grad de respect pentru valori

educaţionale şi morale).

Pe de altă parte, un cadru didactic care nu este bine pregătit din punct de vedere

profesional şi nu impune un grad de respect prin tiparul său comportamental vis-a-vis de

prestaţia la catedră nu poate genera decât un feed-back negativ din punctul de vedere al elevilor

(accentuarea problemelor comportamentale a elevilor-problemă, stagnarea acumulării

educaţionale a elevilor şi reducerea încrederii în sistemul educaţional în ansamblu).

Aşadar, rolul cadrelor didactice în promovarea valorilor prin intermediul şcolii este unul

esenţial întrucât aceştia coordonează elevii prin consilierea şi orientarea şcolară (şi, ulterior,

profesională), precum şi prin prisma profilului uman pe care îl adoptă în interacţiunile cu elevii

(putând constitui un model de urmat pentru generaţia de elevi).

În ceea ce priveşte relaţia elevului cu membrii colectivului din care face parte, aceasta

este definitorie pentru tiparul comportamental pe care acesta şi-l dezvoltă. Astfel, anturajul este

esenţial în viaţa fiecărui individ întrucât induce anumite stereotipuri de comportament şi îi

influenţează acţiunile. Cu alte cuvinte, de multe ori, pentru a se integra într-un anumit cerc

social, un individ adoptă anumite atitudini şi gesturi ale membrior grupului care îl ajută să se

identifice cu grupul în sine.

La fel, şi în cazul colectivului de elevi, există anumite grupuri de elevi care au diverse

caracteristici atât cu un caracter pozitiv (elevi cu o un comportament adecvat şi o atitudine

proeducaţională), cât şi negativ (elevi cu probleme de comportament şi cu atitudini antisociale).

Această nevoie stringentă de integrare socială a elevilor într-un anumit grup (cel puţin, în şcoala

contemporană) consolidează orientarea sociocentrică a culturii şcolii.

4

Astfel, putem observa că fenomenul de inculturaţie are un impact semnificativ asupra

indivizilor, însă acesta – la rândul său – este influenţat puternic de o serie de factori, cum ar fi:

familia, grupul de prieteni, grupul de interacţiune din cadrul şcolii (cadre didactice, colegi). În

acest sens, dezvoltarea socio-culturală a indivizilor este una complexă şi relativ imprevizibilă (în

funcţie de gradul de eterogenitate al personalităţii persoanelor din mediul ambiant). CU alte

cuvinte, asocierea individului cu persoane care au un comportament adecvat şi o personalitate

plăcută imprimă şi acestuia aceleaşi valori şi atitudini, pe când asocierea cu persoane cu o

influenţă nocivă va avea rezultate negative în dezvoltarea comportamentală.

Pe parcursul vieţii, dezvoltarea personalităţii indivizilor cunoaşte mai multe faze şi are o

dinamică accentuată în funcţie de construcţia emoţională, respectiv valorile inoculate de familie

în fazele incipiente ale acestui proces de dezvoltare. Cu toate acestea, o parte importantă a

dezvoltării – atât ca perioadă în timp, cât şi ca impact – o reprezintă şcoala. În acest context,

fenomenul de inculturaţie la nivelul şcolii dobândeşte o valenţă importantă întrucât conduce

decisiv la formarea unui anumit profil uman şi profesional, imprimă anumite valori morale

indivizilor (prin intermediul proceselor derulate şi a persoanelor cu care indivizii intră în

contact), respectiv defineşte individul în raport cu persoanele din jurul său şi asociază acestuia un

anumit format al personalităţii.

BIBLIOGRAFIE:

1. Bădescu, I., Radu, N., (1980). De la comunitatea rurală la comunitatea urbană, Editura

Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.

2. Bârsănescu, Şt., (1970). Istoria pedagogiei, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

3. Kottak, C., Ph. (2007). Windows On Humanity: A Concise Introduction To Anthropology

– Second Edition, McGraw-Hill Companies Inc., New York, Statele Unite ale Americii.

4. Glava, C., (2007). Şcoala – cultura, climatul şi identitatea instituţiei educaţionale.

Fenomenul de inculturaţie, Material de prezentare în cadrul Proiectului Comenius

134018-1-2007-1-CY-COMENIUS-CMP, Teacher In-Service Training for Roma

Inclusion.