Antropogeneza este o parte a antropologiei, care studiază evoluția și dezvoltarea omului, procesul apariției și dezvoltării omului, a speciei umane. Istoria ne pune în prim plan societatea și componența ei fundamentală, omul. Mediul natural ne urmărește, de la distanță, chiar dacă nu în sensul unui determinism absolut. Dinamica și desfășurarea proceselor naturale, fluctuațiile climatice marcate prin acțiunea factorilor de eroziune, evoluția biologică și, în ansamblu, a faunei și florei, au definit timpurile de început ale istoriei umanității, preistoria (împinsă în urmă, mult, chiar către 5 milioane de ani ).

Antropogeneza studiază formarea și dezvoltarea omului. Ea relevă trecerea omului din starea de animalitate în cea de umanitate, trecere condiționată de existența a trei coordonate esențiale : starea bipedă (stațiunea verticală); limbajul articulat; gândirea.

Prin acestea, omul se diferențiază de orice alt animal, chiar dacă pentru maimuțe, și nu numai, au fost sesizate apropieri legate de existența unor forme de agregare socială, de muncă în colectiv, de un limbaj aparte, ca modalitate de comunicare; nu se poate fixa însă cu certitudine locul și data apariției omului pe Pământ.

Drumul spre sapientizare, respectiv către Homo sapiens, multă vreme a fost interpretat, predilect și dominant, din perspectiva evoluționismului. Întemeiat, la un moment dat, pe ultimele descoperiri și cercetări în domeniul unor științe conexe istoriei, evoluționismul a susținută două importante elemente: așa numita „verigă lipsă“; existența unui singur centru genic (de apariție deci) al omului.

Ca urmare, evoluția era considerată continuă și ascendentă, munca reprezentând un fir călăuzitor al acesteia; era contestată expresia biblică a genezei omului, într-o încercare de laicizare a gândirii, în două variante: fie omul se trage din maimuță, fie sunt veri, deci, în ultimul caz, au un strămoș comun. Mijloacele de susținere pentru acest punct de vedere le-au reprezentat ideile: printr-o evoluție continuă, omul, capătă treptat, elementele sale definitorii, limbajul articulat, gândirea și bipedia. Astfel s-a realizat trecerea, de exemplu, de la prehominini (australopithecine și Homo habilis) la euhominini (Homo erectus, Homo neanderthalensis, Homo sapiens sapiens); fiecare nou timp uman corespunde, prin evoluție, paleoliticului: paleoliticul inferior, cultura de prund și culturile pe așchii și pe miez-abbevillean, acheulean, clactonian, levalloisian; paleoliticul mijlociu, cultura musteriană și tehnica Levallois; paleoliticul superior, culturile de tip, preponderent, aurignaciană și gravetiană.

Descoperiri recente (inginerie genetică, biologie, biochimie, biofizică; o nouă interpretare, mai nuanțată în plan conceptual, filosofic) au pus în evidență și alte posibilități de interpretare a genezei omului și a raportului acestuia cu mediul geografic natural. Conform noii ipoteze, evoluția este privită, în continuare, în ascensiune, dar în spirală și sinuoasă. Comparativ cu evoluționismul, nu se mai caută „veriga lipsă“ și nici un anume centru genic, chiar dacă Africa, prin descoperirile lui Leakey, rămâne încă în posesia celor mai vechi urme umane; este pusă în circulație ideea „centrelor genice“ și, de aici, a paralelismelor culturale și evoluțiilor zonale.

Mijloacele de susținere pentru acest punct de vedere sunt:

descoperiri noi, în afara „leagănului umanității“ (Africa), din Asia și nu numai; în concluzie, nu există un singur centru genic, ci posibil, mai multe;

evoluția umană este ascendentă prin perfecționările fără nivelul limbajului gândirii și stațiunii bipede, și nu prin treceri succesive de la un tip uman, mai puțin evoluat, la un altul, mai evoluat; arheologic, determinări recente atestă pentru Homo Sapiens Sapiens data de circa 200.000 de ani ca momentul apariției sale, ceea ce nu-l mai leagă, necesar și absolut, de paleoliticul superior și nici de Homo Neanderthalensis, cu care nici nu prezintă vreo legătură filogenetică; în plus, ideea că munca l-a creat pe om trebuie revizuită în contextul în care, de pildă, urme ale activității umane sunt la fel de vechi ca acelea ale stării de bipedie.

Dincolo de aceste ipoteze de lucru, un fapt este cert: omul a devenit o prezență activă într-un mediu care, fără a-l favoriza în mod deosebit, nu i-a fost niciodată ostil.

Întemeiată pe studii etnografice asupra unor populații arhaice contemporane, ideea unei așa-zise „vârste de aur“ a umanității, exprimată în formula „epoca pietrei, epoca abundenței“, câștigă tot mai mulți adepți, lăsând în urmă, justificat în numeroasele privințe, mitul omului neajutorat, dependent de natură în mod absolut, în permanentă căutare de hrană. În acest mod, trebuie reformulată ideea nomadismului omului din preistorie întrucât, fără a fi vorba de o „teritorializare“ a grupurilor umane, avea loc o deplasare, o pendulare, circulară chiar, în limitele unui anumit teritoriu, sezonier, în funcție de anotimp și de animalul vânat; acest fenomen, încă evident la nivelul paleoliticului mijlociu, de exemplu, în Franța, ni-l prezintă pe om nu predilect nomad, ci mai corect, seminomad: în pofida deplasărilor sale, acestea se produceau, totuși, în limitele unui anumit teritoriu care poate fi chiar conturat.

Pentru acest nivel de dezvoltare, persistența ideii de proprietatea comună, absolută, nu-și mai are, nici ea, puncte de susținere: delimitarea grupelor de vârstă (la nivelul copiilor), existența deosebirilor natural-biologice (fizice), statutul aparte, într-o comunitate, a fiecărui membru al său, dezvăluie existența și manifestarea simțului proprietății individuale.

În ceea ce privește începutul organizării sociale, trebuie regândită, din perspectivă, deosebirile dintre om și lumea animală, formula agregării la nivel de hoardă și respectiv ceată, prima fiind caracteristică mamiferelor (animalelor); caracterul spontan, neorganizat al constituirii grupului uman, este pus sub semnul întrebării de existența, dovedită etnografic, a înrudirilor dintre membrii grupului, respectiv a familiei, fie ea și restrânsă sau mare.

10 mituri ale creatiei

Identitatea culturală a fiecărui popor este reflectată de miturile şi legendele care l-au însoţit pe tot parcursul dezvoltării lui. Geneza, mitul genetic sau mitul creaţiei sunt termeni din mitologie care explică, într-o manieră legendară, imaginară  şi filosofică, amplul proces de creare a lumii  şi apariţia fiinţei umane ca rezultat al săvârşirii actului creator. În aproape toate religiile lumii există credinţa că lumea şi omenirea au fost create de o entitate superioară. În confesiunile monoteiste, zeul este considerat, în unanimitate, creatorul, povăţuitorul şi protectorul lumii. În religiile politeiste, există adesea un zeu suprem care a creat lumea. Facerea lumii este un subiect de dispută între adepţii diferitor confesiuni. Aceştia resping ideea că viaţa a apărut ca o simplă „coincidenţă” în evoluţia naturală a universului.

În mitologia grecească, primul om a fost înfăptuit ca o creatură a lui Prometeu, care a iniţiat valoric şi practic oamenii, atât în spiritualitate, cât şi în meserii şi îndeletniciri. Prometeu era considerat şi un binefăcător al oamenilor pentru că le-a dăruit acestora focul, după ce i-a creat din humă, spre furia lui Zeus. În mitologia akkadienilor, vecini ai evreilor, omul a fost creat din lut de anumiţi lucrători divini, apoi zeiţele Nammu şi Aruru i-au modelat inima şi zeitatea En-Ki i-a dat viaţă. Acest fapt originar arată că nu există o distanţă de nestrăbătut dintre natura omului şi a zeilor. Oamenii trebuiau să respecte poruncile date de divinitate, să nu încalce perceptele ordinii sacre, care asigura atât bunul mers al lumii universale, cât şi al societăţii umane. În cel mai vechi sistem religios din Egipt, cel Memfitic, se vorbeşte de creaţie ca efect al unei puteri creatoare, al gândirii, al cuvântului unui singur zeu: Ptah. Acesta a născut iniţial un gând, după care l-a pronunţat,

acesta fiind întâiul act de creaţie. În mitologia chineză găsim un cuplu de frate-sora Fu Xi şi Nii Wa, două fiinţe cu cozi de dragon, care au modelat oamenii din lut şi noroi. Tot înmitologia chineză se află şi Pan-Ku, care a creat omul şi lumea din trupul său. În acest caz, se poate sesiza un aspect corelant cu mitologia creştină, care presupune existenţa unui singur Dumnezeu atotputernic, care l-a creat pe om după “chipul şi asemănarea sa”. În mitologia creştină, lumea a fost adusă de la nefiinţă de Dumnezeu. Şi acest act de creaţie se face doar prin puterea cuvântului. Lumea a luat fiinţă ca urmare a cuvântului lui Dumnezeu astfel încât tot ceea ce există, există datorită lui şi este creat în timp.

10. Geneza:

Facerea (Geneza) este prima carte a Vechiului Testament şi a Bibliei. Ea cuprinde crearea lumii (cosmogonia) din nimic de către DUMNEZEU şi sunt evocate cele şase zile de întocmire a Pământului (hexameronul) corespunzătoare celor şase faze de evoluţie a acestuia. Apoi este arătat începutul neamului omenesc începând cu ADAM şi EVA; sunt istorisite: petrecerea acestora în Paradis, căderea în păcat a acestora, alungarea lor pe pământ, familia lui Adam, fratricidul lui CAIN asupra lui ABEL, urmaşii lui Cain, ai lui SET, înrăutăţirea oamenilor etc.

Povestea creaţiei din Cartea Facerii poate fi împărţită în două secţiuni – prima secţiune începe cu o descriere a creării universului de către Dumnezeu, care are loc în şase zile, iar a doua secţiune este orientată spre o istorie mai “umană”, fiind mai puţin preocupată cu explicarea apariției Pământului, creaturilor şi lucrurilor sale, aşa cum există ele astăzi. În cadrul primei secţiuni, în prima zi Dumnezeu a făcut lumina; în a doua zi tăria cerului; în a treia, El a separat apa de pământ, şi a creat plantele; în a patra zi El a creat soarele, luna şi stelele; în a cincea zi animalele din apă şi păsările; în a şasea zi animalele de pe pământ şi bărbatul şi femeia. În a şaptea zi, de Sabat, Dumnezeu s-a odihnit şi a sfinţit această zi. A doua secţiune a povestirii Creaţiei spune despre pământul care la început era lipsit de viaţă, apoi cum Dumnezeu a coborât umezeala pe Pământ şi cum omul a fost făcut din ţărână (Adam, tradus din ebraică înseamnă ‘Pământ Roşu’).

Eva este convinsă de Satana, sub forma unui şarpe, să mănânce fructul oprit, singura libertate pe care Dumnezeu nu o permite lui Adam şi Evei în Rai. Această încălcare a poruncilor Domnului este considerată păcatul originar în interpretarea tradiţională creştină. În consecință, pământul este blestemat, Adam şi Eva devin muritori (pentru că ei nu mai pot mânca din Pomul Vieţii) şi sunt conduşi în afara grădinii. De atunci, intrarea în grădină este păzită de un heruvim cu o sabie de foc.

La început, Adam şi Eva au doi copii, Cain şi Abel. Ulterior, Cain devine invidios pe trecerea pe care o obţine Abel înaintea lui Dumnezeu şi îl omoară. Prima crimă este un fratricid. Cain este condamnat să rătăcească pe pământ ca un evadat.

ANIMISMUL

Animismul (latină anima „spirit” apoi „suflet”) este rezultatul gândirii omului primitiv din stadiul prereligios timpuriu, manifestat prin personificarea obiectelor și a fenomenelor naturii, precum și prin investirea acestora cu atribute umane. Termenul de animism a fost introdus de etnograful englez Edward Burnett Tylor[2] într-un studiu apărut in anul 1871, Primitive Culture[3], pentru a desemna primul stadiu religios, un „minim de religie”, având ca sursă dorința omului de a-și explica fenomene enigmatice din propria viață (somnul, visele, halucinațiile, bolile) sau credința că orice om are un suflet autonom care-l poate părăsi temporar (în somn sau în leșin) sau definitiv (prin moarte).

Animismul este prezent, într-o varietate de forme de expresie și manifestare, la mai toate popoarele tribale ale lumii și influențează mult hinduismul popular și Islamul, dar și creștinismul. Cei mai mulți practicanți ai animismului (sau tradițiilor religioase tribale) consideră că există un Dumnezeu creator care a întocmit universul în trecutul mitic. El este undeva departe și nu are nimic de-a face cu oamenii. În orice caz, există întotdeauna vreun fel de legendă sau promisiune că ei vor fi aduși, în vreun fel sau altul, înapoi la Dumnezeu. Practic vorbind, spiritele sunt cele mai importante realități ale acestor oameni în viețile lor mundane și de aceea sunt și numiți „animiști”, ceea ce înseamnă închinători la spirite.

Există trei feluri de spirite în animism:

1. Ancestrale: spiritele strămoșilor morți, despre care se crede că sunt prezenți și se preocupă de binele respectivului trib sau familie în vreun fel.

2. Spirite ale naturii: asociate cu fenomenele naturii (tunete, furtuni, secete sau altele asemenea) și cu obiectele neînsuflețite (cum ar fi stânci, râuri, copaci etc.).

3. Animale: ei consideră că orice animal are un spirit.

Frica pătrunde și poate controla, pe întreaga durată a vieții cuiva, chiar și viețile oamenilor educați, fiindcă aproape orice poate aduce mânia vreunui spirit asupra unei persoane. Aceste spirite trebuie mereu îmblânzite pentru a nu se mânia, dar mai sunt chemate și pentru a aduce bunăstarea sau blestemul asupra cuiva. Deoarece spiritele pot locui și obiectele neînsuflețite, deseori ceea ce pare inocent,

cum ar fi un cuțit găsit în apropierea casei cuiva, poate provoca teamă. Ar putea însemna că persoana a fost blestemată. Oamenii caută protecție prin brățări speciale sau alte obiecte, numite fetișuri, primite de la un vraci. Mulți animiști care devin creștini continuă să cheme spiritele pentru a obține ajutor practic fiindcă uneori misionarii occidentali i-au lăsat cu impresia că Dumnezeul din Biblie oferă doar mântuire spirituală într-o altă lume. Atunci când se îmbolnăvesc, misionarii îi trimit la doctor; pentru problemele agricole sau cu vitele sunt trimiși la fermier. Dar ei se duc la vraci și la spiritele lor pentru a primi ajutor practic.

Păcatul și vina sunt înțelese ca aspecte sociale și ceremoniale și sunt asociate cu răspunderile pe care le au oamenii în trib sau cu spiritele. Omul este văzut ca o parte a ciclului vieții și este o verigă a întregii creații, nu un administrator al creației așa cum învață creștinismul. Acest ciclu al vieții se întinde până la zeii ancestrali, care pot fi oamenii din mitologie ce au luat forma diverselor animale. Există deseori un animal-totem sau un obiect special al unui trib sau familii care este sacru pentru acel zeu.

Războinicii, genealogiile și familia sunt foarte prețuite în aceste societăți. Ei consideră foarte important să ai copii astfel încât spiritul tău să devină un strămoș care să fie venerat și căruia să i se aducă jertfe (de obicei mâncare, pentru a nu înfometa).

Evanghelizarea triburilor animiste

Deseori aceste grupuri tribale primesc cel mai bine Evanghelia. Religia lor constă dintr-o sumă de tradiții preluate de la generațiile anterioare, deci nu este un set de convingeri trăite cu strictețe, cum se întâmplă în religiile mai sus amintite. Spre deosebire de cele trei religii de mai sus, la religia animistă am putea spune că este un vid conceptual (sistemul teologic / filozofic lipsește). Tocmai de aceea tribalii sunt mai ușor de abordat, având în vedere și natura lor ospitalieră (în cele mai multe cazuri) și curioasă. În India, de exemplu, tribalii vin la Domnul Isus în număr mare. Tocmai de aceea creștinismul este numit religia robilor, a săracilor, a celor excluși din societate. Tribalii sunt în afara castelor recunoscute (harijen - denumire dată de Gandhi acestora, care înseamnă „fiii lui Dumnezeu”)

Termenul de animism, a fost introdus cum se ştie ca şi animismus(latină) de neamţul George Ernst Stahl aproximativ 1720, ca mai apoi termenul să fie luat de Edward Burnett Taylor în cartea sa ,,cultura primitivă” în care cuvântul animism are o conotaţie de-a lămuri învăţătura despre duhuri, care a fost exprimată printr-un

studiu în 1871 (primitive culture).unii dintre cei mai importanţi gânditori care au avut gândire animistă au fost:

§ Platon (c. 427 - c. 347 î.Hr.)

§ Aristotel(384 - 322 î.Hr.)

§ Georg Ernst Stahl (1659 - 1734)

§ Friedrich Schelling (1775 - 1854)

Este foarte important ca să nu facem confuzie dintre termenul animism, care este o formă de "religie", despre care şi discutăm în această lucrare faţă de termenul animism, care la scriere nu au nici o diferenţă dar care este o "doctrină fiziologico-medicală a lui Stahl, care explică faptele vitale prin intervenţia sufletului; vitalism".

Importanţa TotemismuluiTotemismul este un concept antropologic care desemneaza o relatie metafizica dintre un om sau un grup de oameni si un animal, un vegetal sau un mineral. Totemismul era, si inca mai este, raspandit in America de Nord, Australia, Egipt, Oceania, etc. Samanii fiecarui trib erau responsabili ca prin intermediul viziunilor lor, sa afle animalul, planta sau mineralul totem al fiecarui nou nascut. Acest lucru se intampla cand exista un totemism individual si nu unul de grup.

Este recomandat ca noi sa stim care este totemul nostru. De ce? Pentru ca in lumile interne, prin intermediul meditatiei, daca noi chemam mental totemul, acesta ne va ajuta sa intram in stari si mai profunde ale meditatiei. Nu trebuie sa uitam ca totemul este o parte din propria noastra Fiinta care ne conecteaza cu Mama Natura. Fiinta noastra imbraca uneori forma unui animal totemic care ne corespunde. In mod normal aceasta este forma de animal pe care sufletul, esenta noastra, a avut-o cu foarte mult timp in urma, cand experimenta regnul animal si cu care (in cadrul acestei forme animale) am fost foarte fericiti. Astfel, daca noi am putea sa avem totemul in propria noastra casa, acesta s-ar converti intr-un gardian al vietii noastre personale, al caminului nostru, de aceea este foarte important sa ne cunoastem totemul. Cum putem ajunge sa il cunoastem? Asadar, vechii Pieile Rosii, Apasii, Creek, cand doreau ca un tanar care a ajuns la maturitatea sa sexuala sa isi

cunoasca totemul, il duceau intr-o pestera din mijlocul naturii si il supuneau unui post de noua zile. In timpul acestor noua zile aceasta persoana trebuia sa ceara Marelui Spirit al Naturii care se numea Wakan Tanka sau Manitoba, adica Tatal Etern, sa ii arate totemul sau. Atunci, unii dintre acesti indigeni primeau imagini despre totemul lor prin intermediul viselor, de exemplu, marele sef al Sioux pe nume Calul Nebun a vazut un cal care mergea ca nebun, sau alerga cu viteza; acesta era totemul sau, de aceea el se numea Calul Nebun. Fara indoiala ca acest totem se arata in acest fel pentru a indica faptul ca aceasta parte a Fiintei sale avea atata forta cat un cal care a luat-o razna. Marele sef al Apache-ilor numit Taur Asezat a vazut un taur asezat si el si-a asumat acest nume Taur Asezat- Sitting Bull-. Si tot asa in mod succesiv…Pana Alba, care a fost un mare sef al unui alt grup, Cherokees, a vazut o pana alba cazand din cer, acesta era totemul sau, Pana Alba. Si sigur ca aceasta pana era parte dintr-un animal, un soim sau o acvila.

Astfel daca ne-am cunoaste propriul totem si l-am putea avea langa noi, respectandu-l si ingrijindul in mod corect, acesta ne-ar da in schimb foarte multa forta morala si spirituala, ne-ar ajuta in mai buna intelegere a naturii noastre interioare cat si a naturii exterioare, in practicile de meditatie si ne-ar conferi foarte multa protectie. Este bine de stiut de exemplu, ca toate pisicile, in fond, filtreaza energiile negative sau rele pentru ca aceste energii rauvoitoare sa nu ajunga la stapanii lor. Chiar daca pare incredibil, pisicile sunt capabile sa se sacrifice, ajungand sa isi dea viata cand o energie maligna intra in casa (prefera sa moara ele inainte sa isi vada stapanii murind). Trebuie sa stim ca un motanel negru are multa forta si poate scoate o persoana in lumea astrala in stare constienta, adica o ajuta sa experimenteze o dedublare astrala constienta. Toate aceste lucruri ne vorbesc despre o lume pe care din pacate omul contemporan o ignora total.

Ca şi animismul, magia este legată de anumite ritualuri şi închipuiri, acestea deosebindu-se nu numai după conţinut, ci şi după origine: ritualurile de vrăciuire sunt legate cu medicina populară, ritualurile magiei militare – cu ostilitatea diferitor triburi .Magia devine, de asemenea, o parte componentă a religiilor de mai apoi.Materialul factologic ne demonstrează că există magii care au apărut din tmpurile cele mai străvechi şi magii care au apărut mult mai tîrziu.Ca şi animismul, magia, fetişismul era privit de unii savanţi ca formă a religiei (dintre cele mai timpurii). Şi totuşi ce reprezină fetişismul ? Fetişismul este atribuirea unor calităţi supranaturale obiectelor neînsufleţite şi închinarea în faţa

lor. Dar în ce religii nu putem observa astfel de ritualuri ? Ele sunt la toate religiile şi la toate popoarele, începînd cu cele mai primitive şi terminînd cu cele din zilele noastre. Aceleaşi icoane făcătoare de minuni şi relicve sunt fetişe.Originea religiei şi a anumitor forme ale ei este legată nu de un oarecare spaţiu abstract, ci de anumite fenomene concrete, relaţii şi mod de viaţă . credinţele religioase sunt, în primul rînd, legate între ele, într-un anumit mod, în al doilea rînd ele sunt legate de anumite ritualuri, culturi şi magii practice, în al treilea rînd, ele sunt legate totdeauna de anumite aspecte ale activităţii umane şi de anumite tipuri de relaţii sociale .În afara acestor relaţii concrete credinţele nu există şi nici nu pot exista.Aceste relaţii ce sunt legate de existenţa socială pot fi reflectate în conştiinţa religioasă în mod schimonosit sau chiar fantastic. Totemism- noţiunea în cauză reflectă credinţa în legătura de rudenie supranaturală care ar exista între unele grupuri de oameni şi unele animale ,mai rar plante.Acest grup fie că e un trib sau o gintă. Tribul poartă numele totemului considerat „tata” sau „fratele mai mare” , acesta ,în scop de protecţie,nu poate fi vînat .Se consideră că între membrii tribului şi animalul-totem există o legătură magică.În mituri se povesteşte cum că provenienţa tribului ar fi de la totem.Totemismul reflectă relaţiile dintre oameni şi psihologia lor, dintre om şi natură, modul de viaţă şi conceptul despre lume.Magia, apare pentru a satisface unele necesităţi ale omului primitiv, şi anume de a influenţa prin mijloace supranaturale (vrăji) asupra obiectelor şi fenomenelor din lumea înconjurătoare. Ea apare din necesitatea practic nesatisfăcută - de a influenţa asupra naturii.Mitologia unii o identifică cu religia, alţii o contrapun religiei. Unii confundă mitologia cu legendele şi poveştile populare, alţii le deosebesc. Unii consideră că mitologia este un factor negativ în dezvoltarea vieţii spirituale, alţii, dimpotrivă, o văd ca factor pozitiv. Şi de fapt ce conclude mitologia? Mitologia este produsul imaginaţiei umane care este creată în scopul de a satisface curiozitatea specifică caracterelor umanităţii. Astfel apar un şir de opere ficţionale ca legendele, poveştile, miturile cum ar fi: „Legendele Olimpului” ,legendele despre originea Romei, mitul despre eroul mesopotamian Ghilgamesh , războiul din Troia.