referat desen
Post on 05-Dec-2014
1.002 Views
Preview:
TRANSCRIPT
INTRODUCERE
Copilul, beneficiarul de artă, omul de mâine, capătă „gramatica” limbajului pe care-l
utilizează în înţelegerea artei sau, poate în crearea ei, iar mentorul acestei achiziţii este dascălul.
Fără educare prin artă e „mutilată” menirea fundamentală a omului: aceea de a se dezvolta
armonios şi multilateral.
Definirea artei presupune un proces de identificare şi argumentare a caracteristicilor
activităţii artistice înţelese ca o formă de investigare şi adecvare, de trăire şi situare a omului într-
o lume care tinde să se creeze permanent. Educaţia copilului prin activităţile artistico-plastice
este azi o necesitate care începe chiar din grădiniţă.
Acestea au ca scop iniţierea copiilor în cunoaşterea şi utilizarea principalelor mijloace de
expresie plastică, obţinerea de expresivităţi plastice cromatice şi acromatice, prin combinarea
unor elemente plastice, urmărindu-se redarea unor idei şi sentimente; descompunerea,
secţionarea şi recompunerea în forme plastice noi a structurilor din natură, obţinându-se noi
expresivităţi; dialogul cu opera de artă; descifrarea cu ajutorul acestor elemment a mesajului
artistic al operei de artă în contextul epocii; cunoaşterea – înţelegerea operei de artă, aplicarea în
toate domeniile vieţii a cunoştinţelor de limbaj plastic dobândite în mod creativ.
Limbajul artistic-plastic este un limbaj metaforic, ce introduce valori în viaţa spirituală a
elevilor şi le dezvoltă entuziasmul pentru cultura artistică, dar este totodată şi un sistem de relaţii
stabilite convenţional între anumite semne. Elementele plastice: punctul, linia, forma plană,
volumul, culoarea, devin semne de limbaj plastic numai în perspectiva unei semnificaţii şi atunci
când sunt structurate expresiv. Relaţiile dintre semnele plastice prin limbajul lor specific definesc
expresivitatea compoziţiei.
Într-o pânză totul e semn. Câteva pete colorate, nişte simple trăsături pot include în ele o
forţă expresivă egală cu a celei mai complicate şi mai reprezentative figuri. Tot ce ne înconjoară
are o formă. Culoarea şi forma reprezintă principalele mijloace de expresie şi de comunicare
artistică. Ele formează un tot unitar deşi sunt relativ solitare şi constituie elemente comune ale
tuturor obiectelor lumii materiale.
1
ELEMENTE DE LIMBAJ PLASTIC. PUNCTUL. LINIA. FORMA. PATA CROMATICĂ.
1. Punctul- element de limbaj plastic
„Punctul este amănuntul şi cine stăpâneşte amănuntul, cucereşte universul” (Maria
Niculae- artist plastic contemporan).
Definiţia oferită de Dicţionarul de artă (1998, v9olumul II, p. 74), este următoarea:
„figura geometrică rezultată prin intersectarea a două linii sau prin întâlnirea mai multor planuri.
Teoretic, punctul este invizibil, întrucât e lipsit de mărime, şi, practic, are dimensiuni neglijabile.
În artele care folosesc suporturile plane se produce prin atingerea suprafeţei de către instrumentul
de lucru (pensula, cărbunele, e.t.c.). Prin amplificarea dimensiunilor devine mai puternic şi mai
clar, începe să devină suprafaţă, pată. Dacă limitele lui extreme rămân imprecise dimensional,
sunt în schimb precizabile formal: pot varia de la forme libere, divers dantelate, la altele
geometrizante se pot apropia de cerc, de triunghi, de stea, e.t.c. Punctul este cel mai simplu
element al formei, putând fi el însuşi formă, sau să aparţină conturului ei. Caracterul lui
fundamental rămâne imobilitatea. Pare închis în sine şi încărcat cu o tensiune interioară pe care
şi-o exercită asupra spaţiului din jur (iar dispariţia acestuia anulează punctul, luând naştere
linia).”1
Ca semne şi stimuli, culoarea şi forma au nu numai o funcţie impresivă ci şi o funcţie
expresivă. Culoarea determină efecte subiective în legătură cu specificitatea configuraţiei şi a
semanticii fiecărui obiect; forma contribuie la transmiterea unor gânduri şi stări psihologice atât
în artă cât şi în afara ei. Dacă pete de culoare provoacă pe plan subiectiv, reacţii afective, forma
implică participarea intelectului.
Predarea desenului, picturii şi modelajului în activităţile artistico-plastice au ca scop
formarea priceperilor copiilor de a observa şi reproduce realist diferite imagini ale obiectelor şi
aspectelor din mediul înconjurător, pentru a contribui la dezvoltarea atenţiei, a gândirii şi a
imaginaţiei copiilor, pentru cultivarea simţului estetic, a dragostei pentru frumosul din natură,
realitatea socială şi formarea trăsăturilor pozitive, ale voinţei ca iniţiativă şi perseverenţă li
pentru dezvilotarea spiritului de colaborare în cadrul social.
Pictura şi desenul constituie o activitate prin care copiii ne dau posibilitatea să constatăm
felul cum văd şi înţeleg lumea; să descoperim interesele şi năzuinţele lor. Aceste activităţi au un
rol deosebit în stimularea imaginaţiei, influenţând dezvoltarea activităţii intelectuale, prin
imprimarea caracterului de flexibilitate şi originalitate a abordărilor realiste. Prin realizarea unor
1 Dumbravă Maria, Rotaru Maria, Educaţie plastică în învăţământul primar, Editura Gheorghe-Cârţu Alexandru, Craiova, 1996, p. 66.
2
teme de pictură, desen, modelaj, gândirea este stimulată şi confruntată cu relitatea, iar operaţiile
acesteia iau o formă concretă care ajută la formarea şi dezvoltarea intelectuală a copiilor.2
De asemenea, gândirea este solicitată când copilul judecă plasarea desenului în pagină,
proporţiile, organizarea tabloului şi nuanţarea culorilor. Limbajul educaţiei plastice, ca limbaj al
formelor şi culorilor constituie o modaliatate prin care copilul îşi exprimă percepţiile, emoţiile,
dorinţele. Desenul devine astfel, deopotrivă mijloc de reprezentare a realităţii în funcţie de
comunicare.
În orele de educaţie plastică copilul are prilejul de a învăţa această „gramatică a artei”, cu părţile
ei: morfologia şi sintaxa. Este prilejul de a învăţa limbajul specific artei cu elementele lui de
bază: punctul, linia, culoarea, forma, compoziţia.
Punctul este cunoscut sub diferitele sale ipostaze: semn grafic, semn de punctuaţie, semn
muzical, punct cardinal, punct de pornire, punct medical, punct topografic, e.t.c. În artele plastice
se poate vorbi despre punct ca despre o formă foarte mică în raport cu spaţiul general din care
face parte.
Matematic, punctul este locul de intersectare a dreptelor. Din punct de vedere plastic, el
este un simbol. Punctul este cel mai simplu elemement de limbaj plastic din care evoluează
întreaga creaţie ca dintr-un germen. El este elementul generator al limbajului plastic; din el se
naşte linia prin simpla deplasare într-o anume direcţie, apoi suprafeţe prin deplasarea liniei pe
grosimea ei.
Arta egipteană, cea cretană, greacă sau romană au apelat de cele mai multe ori la forme
figurative în reprezentarea punctului, iar arta mozaicului bizantin, acesta îşi va manifesta
independenţa, care presupune de la început divizări ale suprafeţei în foarte mici zone corelate
distinctiv. Aici punctul este material, cu o cromatică proprie, construieşte linii sau suprafeţe, este
singular, sau multilateral. 3
Ca elemente de limbaj plastic în cadrul unei compoziţii, când se prezintă pe suprafaţa
plană, punctul are două dimensiuni: lungime şi lăţime, aproximativ egale. Încă de la primele
lecţii despre punct, elevii vor intui aceste dimensiuni şi vor observa „feluri” de puncte: rotunde,
trunghiulare, pătrate. Vor face exerciţii joc de obţinere a punctelor folosind diferite instrumente:
creion, creion colorat, carioca, beţişoare înmuiate în culoare, pensule de diferite mărimi, degetele
înmuiate în vopsele.
2 Dumbravă Maria, Rotaru Maria, Op. Cit. p. 7.3 Arnheim, R. (2011), Arta şi precepţia vizuală. O psihilogie a văzului creator, Iaşi, Editura Polirom, p. 23.
3
Punctul este un semn grafic care poate fi orice formă (suprafaţă) mai mică sau mai mare
care are un centru. El poate marca diferite valori, nuanţe de culoare şi diferite tensionări, e.t.c.
Este vizibil şi are semnificaţia unui moment cosmogonic.
Punctele sunt de mai multe feluri:
– puncte spontane. Acestea sunt obţinute ca rod al întâmplării, accidental, prin diverse tehnici şi
folosind instrumente specifice, cum ar fi: pulverizarea, stropirea şi dispunerea culorilor prin
scuturarea pensulei, picurarea sau scurgerea culorii sub formă de picături, amprentarea sau
urmele lăsate pe suport, prin apăsare cu degetul ( dactilopictură), sau diverse alte obiecte.4
– punctele elaborate. După cum menţionează şi denumirea acestora, punctele elaborate sunt
relizate intenţionat, gândit, controlat. Procesul elaborării acestora solicită imaginaţia şi
capacităţile de selectare şi punere în valoare a experienţei acumulate. Cu ajutorul lor se poate
desena şi construi grafic, deoarece ele capătă diverse ipostaze când sunt folosite având scopuri
bine definite: a) ca semn plastic- este o imagine elaborată, care exprimă ceva concret, în acord cu
ideile şi sentimentele de care este animat autorul în momentul creaţiei. Poate reprezenta diverse
elemente figurative, depinzând de tema aleasă. Însă punctele pot anima o suprafaţă şi atunci când
sunt redate ca elemente abstracte sub diverse forme oarecare sau a celor geometrice cunoscute;
b) ca mijloc de exprimare, punctele devin elemente constructive sau readu volumul, efectul
spaţial, textura, structura, umbra e.t.c. Aceste espresivităţi pot fi evidenţiate prin mărimea şi
densitatea punctelor, valoare şi culoare, sensurile aranjării pe suport ( orizontal, vertical, spiralat,
curb, şerpuit, paralel, ascendent, ordonat, dezordonat, e.t.c.).
Punctele îşi pot intensifica expresivitatea prin repetare ritmică, alternare, grupare,
înşiruire, îmbinare, divizare. Ele devin energice şi dobândesc dinamism, pot sugera mişcarea
când sunt redate în culori contrastante.
c) Ca ornament decorativ- au rolul de a înfrumuseţa, de a ornamenta obiecte diverse, materiale
textile. Însă, de regulă, punctele nu sunt dispuse singure, ele apar în compania altor elemente de
limbaj plastic. Totodată, punctul marchează locul de unde copilul îşi începe desenul. Iar acesta
oferă informaţii preţioase asupra modului în care este ancorat în realitate.
Copiii aflaţi la primele desene vor începe să compună în mod original şi personal spaţiul
plastic, utilizând materiale şi tehnici diverse alese de el; să interpreteze liber, creativ lucrări
plastice, exprimând sentimente estetice; să privească şi să recunoască creaţii artistice
corespunzătoare specificului de vârstă a copilului preşcolar şi preocupărilor acestuia. Aceste
4 Dumbravă Maria, Rotaru Maria, Op. Cit., p. 72.
4
obiective sunt mult mai bine structurate, cuprinzătoare, în limbaj de specialitate, conferindu-i
educaţiei estetice locul bine meritat, marginalizat sau chiar ignorat o bună perioadă de timp.
În desenul decorativ, punctul reprezintă un semn mic ce poate avea contur poligonal, dar
de dimensiuni foarte reduse. Decorarea presupune repetarea după anumite reguli gândite,
dinainte stabilite a punctului în culori şi grupări variate. El apare adesea îmbinat cu alte
elemente, în special linie, cu mare efect ornamental.
Punctul decorativ poate avea formă de cerc (foarte mic, pătrat, triunghi sau romb). Cel
mai des utilizat în decorări este punctul în formă de cerc, deoarece el dă senzaţie de mişcare, este
gata să se rostogolească şi este vesel. Aceste calităţi îl fac să fie larg utilizat, în ton cu sarcina lui
de ornamentare. Pentru obţinerea unor efecte decorative, punctele se grupează după anumite
coordonate şi reguli anume stabilite: şiruri orizontale sau verticale, linii frânte, sau sub formă de
linii curbe.
Se pot realiza frize decorative din puncte de diferite mărimi, cu titluri apropiate de mediul
copilului: „ Chenar de covor”, „Alee cu flori”, „Chenar de şerveţel”, „Material pentru rochiţa
mamei”, „Broderie pentru rochiţa păpuşii”. În ora de educaţie plastică decorarea cu puncte se va
face prin exerciţii de „împodobire” cu felurite grupări ale unor forme simple: „Ouă de Paşti”,
„Farfurii artizanale”, „Ie”, „Dantelă brodată”. 5
Educative sunt exemplificările, în stăpânirea rolului decorativ al punctului, cu ajutorul
iilor din costumele populare, ale obiectelor de ceramică sau broderiilor aflate în muzeele de
istorie sau etnografice.
Alternările, grupările şi ordonările punctelor, pentru a crea ornamentul sunt multiple:
fiecare copil găseşte o întreagă gamă de modele. El este atunci creatorul pentru materialul din
care vrea să facă păpuşi sau mamei rochie, pentru dantela care va împodobi bluziţa, pentru
jucăria preferată.
Largi posibilităţi de utilizare are punctul cu rol decorativ la ora de compoziţii aplicative,
unde copilul foloseşte ce a învăţat despre decoraţiune în mica lucrare manuală: cusătură în punct
românesc, punct de broderie, confecţionarea unor mici obiecte sau podoabe, folosind ca element
de decorare, puncte colorate felurit. Exemplu: se pot realiza din lut sau pastă de hârtie cu aracet
farfurii, ceşcuţe, ouă, care, după ce au fost uscate, sunt împodobite cu acuarelă, în motive
punctiforme sau cu diverse materiale care pot sugera punctul ( mărgeluţe colorate, boabe de orez,
griş).
5 Dumbravă Maria, Rotaru Maria, Op. Cit., p. 71.
5
Valoroase aranjamente decorative se pot obţine cu ajutorul punctului într-o aşezare cu
efect de iluzie optică. Pe o suprafaţă închisă punctele albe par mai mici, pe când pe o suprafaţă
deschisă, aceleaşi puncte par a fi mai mari. Atunci când punctele sunt aglomerate într-o zonă,
dau greutate acelei suprafeţe şi este nevoie să intervenim cu altceva pentru a stabile echilibrul.
Folosind ca punct seminţe mici rotunde sau ovale, boabe de orez (care are avantajul de a fi
colorat) sau mărgeluţe colorate, se pot ornamenta, prin lipire, coji de ouă, forme de carton
decupate, coşuleţe, casete. Fiecare punct material va fi lipit pe suport, urmărindu-se un model
care se va repeta şi o anumită îmbinare coloristică.
Se pot împodobi crenguţe uscate, unse cu adeziv, cu bobiţe de polistiren sfărâmat,
închipuind pomi ninşi sau înfloriţi şi câte multe altele, izvorâte din imaginaţia copiilor şi a
cadrului didactic.
Bazat pe contrastul de culoare, se poate realiza un panou decorativ în care punctul
întruneşte ambele calităţi: de element constructiv şi de element decorativ. Suportul ales (hârtie,
carton) este colorat în albastru, uns cu o suprafaţă adezivă şi se presară griş. Aglomerate în
partea de jos a suportului, boabele de griş vor construi nămeţii dând greutate, apăsare, iar în
partea de sus, aerate fiind, vor întruchipa fulgii care se cern din nori. Totul se poate îmbogăţi
după imaginaţia fiecărui copil.
Punctul semnificant
Pentru ca formele din jur să poată fi reprezentate prin puncte ele trebuie reduse foarte
mult. Aşa sunt reprezentate oraşele şi satele pe hartă. În mod asemănător, pornind chiar de la
această observaţie, se vor alege subiecte care poată fi sugerate prin acest element plastic,
necesitând micşorări ale suprifeţelor foarte mari: „Tribună la un meci de fotbal”, „Oraşul văzut
de sus” (din balcon), „Cer înstelat”, „Câmp cu flori”.
Un punct de culoare caldă sau deschisă este întotdeauna corelat cu obiecte din mediul
ambiant ce sunt apropiate şi îndrăgite de copil: „Fluturi”, „Flori”, „Gâze”, pe când puncte de
aceeaşi mărime dar în culor reci sau întunecate sunt asociate cu imagini foarte depărtate copilului
sau mai puţin agreabile: „Stele”, „Roiuri de albine”, „Grindină”, e.t.c.6
Important este, ca atunci când copilul aşterne pe foaie un punct de o anumită mărime şi
culoare, să pătrundem în imaginaţia lui, să-i cerem ca acel element atât de mic şi de simplu „ să
însemne” ceva anume. Copilul trebuie să-l aştearnă conştient, să ştie de ce la-a colorat într-o
anume culoare, de ce l-a plasat într-un anume loc. Se pot compune suprafeţe folosind numai
6 Dumbravă Maria, Rotaru Maria, Op. Cit., p. 67.
6
punctul divers colorat, în funcţie de ceea ce copilul vrea să comunice sau să sugereze. Punctele
vor fi grupate mai aglomerat sau mai aerat, mai viu colorate, sau mai şterse, mai mari sau mai
mici, construind forme.
În imaginaţia copilului punctul poate însemna orice lucru sau trăire. Trebuie doar să-l
ajutăm să aleagă forma, culoarea, locul în compoziţie, toate cât mai sugestiv.7
Rolul constructiv al punctului.
Pentru a fi punct, suprafaţa colorată trebuie să fie minusculă, în raport cu celelalte
elemente plastice şi cu suprafaţa, pentru a nu deveni el însuşi suprafaţă. Punctul se poate integra
armonios sau contrastant (ca mărime) în structura spaţiului plastic. Mărimea punctului se
corelează cu efectul de distanţă, de sugerare a spaţiului prin modificarea dimensiunilor.
Astfel, punctele mici sugerează depărtarea, spaţiul, distanţa şi impun profunzime, pe când cele
mari sugerează apropierea, greutatea.
De exemplu, o casă poate deveni „punct” când ea apare redusă ca mărime în raport cu
alte elemente din spaţiul plastic „din foaie”, când este departe.
La fel, păsările pe cer, florile pe câmpie, fluturii, picăturile de ploaie, frunzele unei coroane de
copac.
Efectul de spaţialitate a punctului poate fi mărit prin aplicarea contrastului cald-rece,
deoarece nu putem despărţi forma de culoare, ele fiind strâns legate prin semnificaţii şi
expresivităţi. În general, se asociază punctele mici cu cromatica rece, iar cele mari şi foarte mari
cu tuşele calde de culoare, pentru a păstra echilibrul.
Se pot face corelări între zone reci şi puncte de culoare caldă sau invers, cu implicaţii
expresive, contrastante. Pentru utilizarea punctului, în construirea spaţializării, în realizarea
efectului de depărtare, se pot sugera compoziţii ca: „Livada cu pomi”, „Pomi pe marginea
şoselei”, „Câmpie înflorită”, „Vin păsările călătoare”.
Un punct mare, mai ales când este de culoare închisă, este greu, generând o compoziţie
statică, ce nu poate „evada” din spaţiul construit. De aceea, punctele mari vor ocupa partea
interioară a spaţiului, pentru a nu „apăsa” compoziţia. Dimpotrivă, pentru partea superioară vor
fi utilizate puncte mici şi foarte mici, care conferă senzaţia de uşor, dinamic, deschis.
De exemplu: „Şantier în lucru”, „Spre înălţimi”, „Spre cosmos”, „Roiuri de fluturi şi
albine”. Situarea punctelor mari în partea de sus chiar şi atunci când sunt de culori calde sau
deschise, devin apăsătoare, nu lasă loc dinamismului.8
7 Dima Victor, Manual de educaţie plastică, clasa a Va, Editura Teora, Bucureşti, 1995, p. 36.8 Dumbravă Maria, Rotaru Maria, Op. Cit., p. 68.
7
Când punctele sunt mari şi închise ele apasă şi mai mult, dând senzaţia de durere,
supărare apăsătoare, decepţionează. Pentru astfel de exerciţii se sugerează subiecte care să
exprime aceste stări: „Furtună”, „Ameninţare”, „Război”, e.t.c.
Compoziţional, punctul poate fi structurat într-o infinitate de localizări, poziţionate în
câteva zone mai importante: sus (stânga sau dreapta), jos, central, pe diagonală ascendentă, pe
diagonală descendentă.
Între punctele de diferite mărimi şi culori se stabilesc relaţii multiple. Acestea pot fi:
a) de echilibru; b). de dominantă sau subordonare (punctul mare este greu şi dezechilibrează); c)
statice (puncte pătrate) sau dinamice (rotunde, triunghiulare); d) grupate sau distanţate e)
ordonate sau haotice.9
Folosind gruparea aglomerată sau aerată a punctelor, copiii pot lucra peisaje, naturi
statice, vase cu flori. Pentru subiecte care cer să se sugereze dinamismul, mişcarea, tendinţa de
ascensiune şi viaţa, dominante cantitativ şi ca mărime vor fi punctele rotunde (care exprimă
voiciune, mişcare) sau cele triunghiulare (ascensiune). Punctele pătrate sunt statice sugerând
nemişcarea, repaosul, încremenirea.
Când punctul este singular pe o suprafaţă, aflat în armonie sau contrast coloristic cu
acesta, el devine centru de interes, tocmai prin singularitatea lui. Situaţia aceasta rezolvă
monotonia unei suprafeţe plate (colorată uniform decorativ), dându-i viaţă: punctul contrastant
sau armonizat cu suprafaţa pe care este pus creează un „loc unde se opreşte privirea”, adică
centrul de interes.
În clasa a III a, elevii se joacă şi obţin puncte de diferite mărimi, plasate în diferite
moduri pe foaia de hârtie. Vor fi incitaţi prin sugerări ale învăţătorului să realizeze puncte de
aceeaşi dimensiune în culori calde şi în culori reci şi vor observa că punctele calde par mai mari,
în vreme ce acelea care au culori reci, par a se contracta, devenind mai mici. Intervine aici
fenomenul optic de iradiere. Învăţând să stăpânească semnificaţia punctului, copilul va putea mai
târziu, să pună acest elelment în relaţie cu el însuşi, grupând în mod voit puncte de diferite
mărimi şi culori, pentru a comunica idei, trăiri, impresii.10
Cunoştinţele privind punctul ca element plastic, constructiv se completează cu expresivităţi
realizate din diferite moduri de grupare: aceeaşi mărime, dar culori diferite, aceeaşi culoare, dar
mărimi diferite.
Când punctele au aceeaşi dimensiune, fiind realizate cu instrumente dure (creion, beţişor,
degete), cele în culori calde, creează senzaţia de apropiere faţă de ochiul privitorului, „ies” din 9 Cioca, V. , Imaginaţia şi creativitatea vizual-plastică, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2007, p. 45.10 Dima Victor, Manual de educaţie plastică, clasa a VIa, Editura Teora, Bucureşti, 1998, p. 32.
8
suprafaţa de lucru, pe când cele reci se depărtează, dând impresia de micşorare. La ora de
compoziţii aplicative se pot folosi materiale de lucru care să întruchipeze punctul: seminţe
rotunde, confeti, griş, polistiren expandat, putându-se realiza prin lipire pe carton, peisaje de
iarnă, nori care cern zăpada.
Stăpânind aceste noţiuni de grupare şi interpretare a punctului, atât desenat, cât şi
materializat, elevii vor obţine compoziţii gândite care să fie un mesaj al trăirii lor şi un mijloc de
comunicare.
2. Linia, element de limbaj plastic.
Ca element plastic, linia ia naştere dintr-un punct care „porneşte la plimbare”. Este deci un
punct în deplasare şi devine mijloc de comunicare a afectivităţii şi gândirii umane. Ea sugerează
ideea de formă şi de spaţiu. Pentru a desena linii, copilul va plimba pensula cu vopsea sau
creionul pe suprafaţa hârtiei şi va obţine urme de diferite grosimi, lungimi, orientări, adică linii.
Primele exerciţii vor fi jocuri de trasare a fel de fel de linii, lăsând copilul să lucreze liber.
Apoi, vom structura ceea ce a lucrat, clasificând liniile. Înţeles şi grai, linia capătă, atunci când o
privim din toate punctele de vedere: formă, orientare, grosime şi chiar culoare. Numai discutată
din toate aceste aspecte linia capătă expresivitate şi sensuri.
Mişcarea unui punct sub acţiunea unei forţe generează o linie.
„Dreaptă sau curbă, plană sau spaţială, linia dispune de un arsenal extins de elemente de
expresivitate plastică, stând la baza unei gramatici fundamentale a imaginii plastice.”11
1.Clasificarea liniilor; semnificaţii, expresivităţi.
a) După formă:
- linii drepte: folosite atât ca element constructiv, cât şi ca element decorativ, sugerează
liniştea, siguranţa, împlinirea şi descătuşarea, creează impresia de spaţiu deschis, cald;
este riguroasă, exactă şi se corelează cu gândirea şi logica.
- linii curbe: oarecare sau arc de cerc; ele exprimă căutare, nelinişte, tensiune.
Când curbele sunt închise, dau naştere formei, volumului, spaţiului tridimensional.
Atunci sunt corelate cu introspecţia, cochilia în care subiectul caută să se refugieze. Linia curbă
are un caracter feminin, delicat şi cald, lipsit de asprime.
Ea creează sensibilitate şi emotivitate, redă ritm recnului viu, fiindcă sugerează creşterea.
Este des folosită în sugerarea plantelor, vieţuitoarelor, omului. 12
11 Dumitrescu Z., „Structuri geometrice, structuri plastice”, Bucureşti, 1984, Ed. Meridian, pag. 7712 Dumbravă Maria, Rotaru Maria, Op. Cit., p. 62.
9
- Linii frânte: atât de dinamice, încât uneori devin agresive, exprimând caractere dure,
puternice, dar şi nelinişte şi zbucium sufletesc. Când sunt închise, denotă caractere
care nu se vor studiate şi chiar aroganţă.
a) După orientare:
- Liniile orizontale sugerează, indiferent de formă, liniştea, suprafaţa, siguranţa; cu cât
sunt mai apropiate de linia dreaptă cu atât sunt mai liniştite. Aceste linii , îmbogăţite
cu expresivităţi date de culoare şi formă, construiesc suprafeţe de odihnă. Exemplu:
„Lac liniştit”, „Pajişte”, „Câmpie”, „Odihnă”.i
- Liniile verticale sunt ascendente, caută înălţimile, către care tind să se tot înalţe.
Ele exprimă ideea de aspiraţie spre înalt. Cu linii prepronderent verticale se vor lucra:”Şantiere”,
Şantiere navale”, „Copaci în pădure” etc. Împreună cu liniile orizontale sunt elemente de
echilibru.
- Liniile oblice exprimă dezorientarea şi nesiguranţa, agitaţia şi confruntarea de forţe.
Ele rup echilibrul, care poate fi restabilit prin folosirea altor linii oblice în sens opus.
Folosirea liniilor oblice este utilă în lucrări cu subiecte care sugerează teme de luptă,
confruntări, întreceri sportive.
Folosirea liniilor de un singur tip sau de mai multe tipuri dă un anume ritm compoziţiei.
Oricare ar fi forma, orientarea sau lungimea liniilor, fiecare capătă expresivitate când este în
raport cu altele pe aceeaşi suprafaţă, într-un ansamblu de linii.
O linie orizontală dreaptă exprimă mai multă linişte şi deschidere, un orizont mai
larg,comparativ cu alta, tot orizontală, dar curbă.
b) După grosime:
c) Expresivitatea liniei sporeşte atunci când nu este uniformă, adică este modulată, cu
diferite îngroşări. Îngroşările, raportate la porţiunile subţiri dau volum şi umbre.
Liniile subţiri se obţin cu creionul, peniţa, carioca şi lasă o senzaţie de gingăşie şi
sensibilitate.
Desenul cu linii subţiri capătă caracter decorativ.
Liniile groase, obţinute cu pensula, dau impresia de spontan şi brut.
Linia poate fi discontinuă, rezultă din fragmentarea conturului desenat, contur care caută
forma din mai multe linii.
Linia continuă (duct continuu) conturează forma dintr-o singură mişcare, fără a
ridica instrumentul de lucru de pe hârtie. Se realizează figuri stilizate, simple, insistând
pe aspectul neîntrerupt al liniei.
10
Chiar din clasa I, copiii învaţă linia ca element plastic. Se învaţă forma şi
semnificaţia fiecărei linii. Exerciţiile-joc se pot concretiza în suprapuneri pe o pată de
culoare uscată a liniilor în culori contrastante, cald-rece, închis-deschis. Ca suport, se
poate folosi o planşă colorată la învăţarea petelor de culoare şi a felului culorilor.13
Efectul contrastant pune în valoare liniile. Copiii pot combina liniile curbe,
orizontale cu cele verticale („Grădina cu pomi”, „Dealuri cu pomi”) sau liniile curbe cu
cele drepte ori frânte, combinaţiile fiind foarte variate. Semnificaţia liniilor se
completează în clasele a III-a şi a IV-a cu noi înţelesuri, fiind utilizate în compoziţii mai
complexe: „Peisaje”, „Jocuri în parc”,”Portrete”, „Strada mea”.
Linia ca element constructiv
S-a văzut la punctul anterior că linia este elementul care conturează forma, imaginea
obiectului desenat. Ea se naşte şi ca graniţa din alăturarea a două pete de culoare de intensităţi
diferite, după ce una din ele s-a uscat, pentru a nu fuziona.
În felul acesta linia, pe lângă înţelesul pe care îl are, construieşte forme. Cu rol constructiv de
sine-stătător este folosită în desenul în duct continuu despre care s-a vorbit.
La compoziţii aplicative rolul constructiv al liniei are foarte mari şi diverse uitilizări. Se
pot realiza colaje din benzi mai late sau mai înguste de hârtie colorată pe o temă aleasă cu
grupuri de copii sau sugerate de învăţător („Valurile mării”, „Dealuri”). În acest caz, benzile vor
fi alese din aceaşi culoare, dar având valori sau nuanţe diferite, pentru a se distinge. De
asemenea, pot avea şi culori total diferite, dacă se urmăreşte ideea cromatică de contrast pentru a
pune în valoare fiecare bandă de hârtie. Se pot lucra mici panouri decoartive (calsele a II-a, a III-
a ) folosind scobitori ( linii mai scurte sau mai lungi) cu care se construiesc forme prin lipire pe
un suport colorat: case, garduri, copaci, alei, blocuri.
Copiii cu mai multă îndemânare şi imaginaţie pot lucra forme spaţiale, lipind
scobitori între ele sau alte materiale care să întruchipeze linia („Căsuţe”, „Cabane
turistice”).
Un alt exemplu de folosire a liniei cu rol constructiv este acela al „’ţesăturii
păianjen”. Inspirată din pânza de păianjen, tehnica de bază este foarte simplă: ea constă
în trecerea unui fir de aţă (rafie, mătase, coton) de la un cui la altul, într-un singur sens,
fără întorsături.
Pe o planşetă de lemn, îmbrăcată sau nu în pânză colorată, se bat cuie cât mai
mici, cu floarea rămasă puţin în afară. (Cu efect mai mare sunt acele de gămălie tăiate
13 Dumbravă Maria, Rotaru Maria, op cit, p.6311
scurt). Cuiele se bat la distanţe mici (0,5 cm). Numărul cuielor trebuie să fie egal pe cele
două laturi. Firul colorat, contrastant cu fondul, se trece întins de la un cui la altul,
urmând acelaşi sens.
Deşi nu se lucrează decât în linie dreaptă, prin suprapunere se creează optic
efectul de linii curbe. Întâlnirea firelor suprapuse dau zone mai mult sau mai puţin
luminoase, cu un relief neaşteptat. La începutul şi sfârşitul lucrului, firul se înnoadă cu
nod dublu. Pornind de la această tehnică de bază se pot imagina o multitudine de
subiecte: „Bărci cu pânze”, „Clepsidră”.
Linia ca element decorativ
Atât în arta plastica (pictură, grafică) cât şi în cea manuală (compoziţii aplicative,
lucru manual) linia este folosită împreună cu punctul pentru ornamentare. Ele sunt cele
mai vechi elemente de decorare a obiectelor. Au fost utilizate în ornamentarea vaselor de
ceramică (Ceramica de Horezu), a obiectelor de vestimentaţie (altetele pe ii). Grupaje de
linii paralele formează altetele, iar liniile ondulate formează „meandrul”, cu sau fără
motive intermediare şi sunt elemente decorative apărute în arta populară românească încă
din vechime. În ţesături,”învârstarea” (învărgarea) este des folosită şi în ziua de azi şi
permite o gamă largă de combinaţii cu linii simple de aceeaşi lăţime sau cu lăţimi diferite
grupate, alternate sau repetate.
Pornind de la observarea lăicelor ţărăneşti a motivelor de pe ii şi vase se
evidenţiază aspectul de ornament produs de combinarea liniilor de diferite forme de
culori.
Elevii vor realiza la această temă împletituri din fire colorate, la început cu mâna
libera (în 3, 5 sau 7 fire) apoi cu croşeta, andrelele, acul. Cu fire colorate, ţesute şi
împletite între ele se împodobesc sticle, pahare; prin coasere se înfrumuseşează semne de
carte, şerveţele. În toate aceste lucrări este bine să se urmărească şi efecte cromatice
(armonii sau contraste).
Efecte deosebite se oţin prin combinarea liniei cu punctul în realizarea unor
chenare, cusături cu motive liniare. Educaţia plastică reprezintă modalitatea fundamnetală
de dezvoltare a capacităţii creatoare a copiilor, stimulând flexibilitatea şi spiritul critic ca
funcţii ale creativităţii. Creaţia plastică face o legătură constructivă între gândire şi
imaginaţie, între realitate şi fantezie, dezvoltând în acealaşi timp puterea de analiză şi
sinteză. 14
14 Crainic Botez Adriana, Istoria artelor plastice, editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 199612
3. Forma plastică.
Forma plastică plană poate fi denumită forma spontană şi se poate realiza prin:
fuzionare, curgere liberă, stropire forţată, scurgere aderentă, dirijarea jetului de aer, sfoara
colorată, monotipia, etc.
Fuzionarea este un amestec care se realizează între pete sau linii umede relativ spontane,
fără a folosi relativ pensula. Când se alătură pete sau linii umede care se întrepătrund, fuzionarea
are loc la margini. Dacă petele sau liniile umede se suprapun prin atingere cu pensula, fără a le
freca, se relizează fuzionarea în masă. Termenul de fuzionare este greu pentru elevii mici şi de
aceea se va înlocui cu cel de împrăştiere, risipire a culorilor, fie la limita dintre ele, fie în toată
masa lor. Prin acest procedeu, delimitarea între culori este topită si se obţine un aspect catifelat.
Curgerea liberă se realizează prin depunerea culorii bine fluidizate pe suportul umed sau
uscat, prin curgere dintr-un recipient, la clasele mici făcându-se tot sub forma de joc.
Stropirea forţată se poate face pe suport umed sau uscat, cu orice fel de instrument:
pensula, tocul, periuţa de dinţi etc.
Scurgerea aderentă se realizează prin dirijarea culorii fluidizate, depuse pe suport,
schimbând pozitia acestuia, în diferite sensuri. Operaţia se poate repeta de mai multe ori, cu
diverse culori, urmarindu-se chiar suprapunerea urmelor de culoare.
Dirijarea jetului de aer constă în suflarea culorii fluidizate depusă pe suport în diferite
sensuri, liber sau folosind unele obiecte aflate la îndemână: un pai, un tub de plastic sau cauciuc
etc.
Sfoara colorată este un procedeu în care se foloseşte o bucată de sfoară, îmbibată în
culoare care se aşează pe o hârtie, ce se va plia, având grijă să se lase afară un capăt al sforii. În
timp ce se presează hârtia cu o mână, cu cealaltă se trage de capătul sforii rămas liber, până când
acesta va ieşi dintre filele hârtiei. Desfăcând foaia se va observa forma obţinută.
Monotipia se realizează pe hârtie albă sau colorată de preferinţă lucioasă, pe care se aşează
una sau mai multe pete de culoare, cat mai grupate. Se pliază hârtia peste ele şi se presează.
După desfacerea foii va rezulta o imagine a cărei formă şi întindere depind de cantitatea de
culoare folosită şi de sensul de apăsare.
4. Pata cromatică
Pata reprezintă ca limbaj plastic reprezintă o urmă relativ întinsă în raport cu suportul,
aşternută pe suprafaţa acestuia cu ajutorul instrumentelor specifice sau prin alte mijloace. Urma
13
lăsată de o culoare pe suprafaţa suportului se numeşte pată cromatică. Petele cromatice pot fi
plate şi picturale.
Pata plată sau decorativă este pata uniformă pe toată întinderea sa, fără urme vizibile de
pensulă, unitară ca ton şi nuanţă. Ea poate fi obţinută cu ajutorul a diferite instrumente: pensula
cu fibre moi şi cu vârful lat, pistolul de vopsit, aerograful, ruloul.
După modul în care sunt aşezate pe suport, petele pot avea diverse semnificaţii: aglomerat-
aerat, ordonat-dezordonat. În funcţie de culoare şi de locul pe care îl ocupă pe suport, pata plată
poate sugera spaţiul şi volumul. Datorită suprafeţei sale uniforme, aceasta poate sugera calm,
linişte, stabilitate, repaus, măreţie.15
Suprapunerea grafică constă în aşezarea unor mici elemente plastice-puncte şi linii peste o
pată plată. Putem obţine pete picturale prin amestec elaborat utilizând nuanţarea şi modelarea
culorilor sau prin amestec spontan folosind procedeul fuzionării.
O suprafaţă poate fi tratată decorativ utilizând petele plate sau colajul. Folosind această
tratare se vor obţine compoziţii decorative.
Colajul este un procedeu tehnic care constă în lipirea pe suprafaţa suportului a unor diferite
elemente: materiale textile, carton, hârtie. Colajul poate fi realizat în mai multe moduri: colaj tip
mozaic, forme rupte, forme tăiate şi de colaj.
Tratarea decorativă a fost şi este utilizată în diferite genuri ale artelor plastice: vitraliile
gotice, pictura egipteană, miniaturi, arta populară, textile.
Tratarea picturală se poate realiza cu ajutorul petelor picturale sau ale tuşelor. Prin utilizarea
acestei tratări se obţin compoziţii plastice. Tuşele reprezintă urmele vizibile lăsate de pensule pe
suprafaţa suportului. Când sunt aşezate pe forma obiectelor redate, volumul acestora va fi mult
mai bine sugerat.
Prin tratarea picturală, utilizând nuanţarea sau modelarea culorilor suprafeţele vor fi vibrate
în nuanţe şi tonuri variate, obţinându-se compoziţii plastice de un mare rafinament artistic.16
Concluzii
15 Cristea Maria, Niţescu Virginia, Panait Dan Horaţiu, Surdu Stănescu Elena, Ghid metodic de educaţie plastică pentru clasele I-IV , Editura Petrion,Bucureşti, 1997, p.87.16 Dima Victor, Manual de educaţie plastică, clasa a Va, Editura Teora, Bucureşti, 1995, p. 24.
i
14
Cunoaşterea si valorificarea frumosului, stimularea şi formarea interesului pentru
esteticul întrupat în toate aspectele vieţii îşi găsesc un sprijin de neînlocuit în educarea
preşcolarilor.
Arta are o mare forţă educativă. Valoarea imaginii artistice constă în faptul că face apel la
sentimentele copilului şi antrenează activ latura psihicului său. Studiile întreprinse, ca şi
experienţa practică evidenţiază faptul că activităţile de pictură exercită o influenţă benefică
asupra formării personalităţii preşcolarilor, nu numai pe plan estetic, ci şi pe plan moral, afectiv,
intelectual.
Experienţa didactică ne-a demonstrat că activitatea de pictură este foarte îndrăgită de
copii, căci la această vârstă sunt atraşi de culoare, de varietatea instrumentelor tehnice,
dovedindu-şi spontaneitatea şi dând frâu liber imaginaţiei şi fanteziei.
Desenul la această vârstă este o formă a jocului şi, la fel ca aceasta, poate fi considerat de
exteriorizare a conţinuturilor psihice, fiind o proiecţie directă, o cale de comunicare a
evenimentelor subiective. În desen se folosesc liniile, petele alb-negru, pete de culoare. Desenul
copiilor trebuie sa fie armonios, echilibrat şi acest lucru se obţine prin combinarea mai multor
feluri de linii. Expresivitatea liniilor este variată şi diferă în funcţie de grosimea liniilor,
intensitatea lor, poziţia, forma, felul cum se însoţesc, ritmul şi culoarea.
Gustul estetic, această capacitate de a deosebi frumosul de urât, se cultivă prin contactul
copiilor cu opera de artă cât şi prin exerciţiu. Exersând, copiii, învaţă să se exprime, dar în
acelaşi timp dobândesc cunoştinţe referitoare la elementele de limbaj plastic cât şi la
posibilităţile lor de expresie. Mâna micului creator, condusă de gândire şi simţire, acţionează
direct şi firesc asupra materialelor de lucru, conferindu-le calităţi plastice noi. Ea le însufleţeşte,
le dă valori artistice şi o expresie corectă. Cu cât mâna lucrează mai frumos şi mai bine, cu atât
expresia lucrării este mai convingătoare, mai „adevărată”.
Acumulările de impresii estetice pun în mişcare resorturile complexe din mintea şi
sufletul copiilor, înfrumuseţează spaţiul plastic al lucrărilor realizate de ei, căci frumosul,
esteticul este discret şi izvorăşte dinspre interior către lume.
15
BIBLIOGRAFIE
1. Arnheim, R. (2011). Arta şi precepţia vizuală. O psihilogie a văzului creator, Editura
Polirom, Iaşi, 2011.
2. Cioca, V. , Imaginaţia şi creativitatea vizual-plastică, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2007.
16
3. Crainic Botez Adriana, Istoria artelor plastice, editura Didactică şi pedagogică,
Bucureşti, 1996.
4. Cristea Maria, Niţescu Virginia, Panait Dan Horaţiu, Surdu Stănescu Elena, Ghid metodic
de educaţie plastică pentru clasele I-IV , Editura Petrion, Bucureşti, 1997.
5. Dima Victor, Manual de educaţie plastică, clasa a Va, Editura Teora, Bucureşti, 1995.
6. Dima Victor, Manual de educaţie plastică, clasa a VIa, Editura Teora, Bucureşti, 1998.
7. Dumbravă Maria, Rotaru Maria, Educaţie plastică în învăţământul primar, Editura
Gheorghe-Cârţu Alexandru, Craiova, 1996.
8. Dumitrescu Z. , „Structuri geometrice, structuri plastice”, Eitura Meridian, Bucureşti,
1984.
17
ELEMENTE DE LIMBAJ PLASTIC. PUNCTUL. LINIA.
FORMA. PATA CROMATICĂ.
-REFERAT-
Lector. Univ. dr. Mănguţă Cristian
Stanciu ( Cuţa) Alina Antoanela
CUPRINS
Introducere.........................................................................................................................p1
1. Punctul – element de limbaj plastic...............................................................................p218
Punctul semnificant.......................................................................................................p6
Rolul constructiv al punctului.......................................................................................p7
2. Linia, element de limbaj plastic....................................................................................p9
Linia ca element constructiv.........................................................................................p11
Linia ca element decorativ...........................................................................................p12
3. Forma plastică..............................................................................................................p13
4. Pata cromatică..............................................................................................................p14
Concluzii.....................................................................................................................p15
19
20
top related