omorul
Post on 02-May-2017
214 Views
Preview:
TRANSCRIPT
CAPITOLUL I
IMPORTANTA OCROTIRII VIETII PERSOANEI PRIN NORMELE
IMPORTANT E DE DREPT PENAL
Sectiunea 1 Notiunea de "ocrotire a vietii" '
Omul este singura fiinţă superioară din universul cunoscut; el crează valorile şi le
transmite generaţiilor viitoare. Totodată, omul în exclusivitate, prin trăirea cu adevărat a
tot ceea ce este bun, frumos şi drept, se impune în plan etic şi dă dovadă de personalitate,
dominând impulsurile inferioare.
Viata omului apare astfel ca o valoare primară şi absolută, indispensabilă
maiufestării în sine şi, ceea ce este mai important, condiţie a continuităţii biologice a
grupului social. În această privinţă, Inca acum două milenii în urmă, Titus Lucretius
afirma: "vitae manicipio nulli datur omnibus usu" (viaţa nu este proprietatea nimănui,
ci uzufructul tuturor), atrăgând astfel atenţia asupra importanţei valorii vieţii persoanei,
sub aspectul succesiunii generaţiilor şi permanenţei omului în lume.
Cu toate acestea, deşi nimeni nu contestă acest adevăr, realitatea ne arată că în
societate s-au produs şi continua să se producă acte de suprimare cu vinovăţie a vieţii
persoanelor. Ele ne apar vădit contrastante cu prestigiul creator al omului şi mândria pe
care el o manifestă, fiind totodată de maxima periculozitate, datorită caracterului lor
ireparabil (nu există compensaţie în unităţi convenţionale de schimb pentru pierderea vieţii
mamei, tatălui, fiului sau altor persoane din grup, nici pentru investiţia de ordin
material şi spiritual cuprinsă în această valoare socială care este viaţa omului) şi
incompatibil cu ordinea de drept.
Ocrotirea persoanelor împotriva actelor de violenţă care le pun în pericol viaţa sa
impus încă din epocile cele mai îndepărtate. Măsurile împotriva celor care ucideau
persoane din aceeaşi colectivitate nu erau însă axate pe ideea de vinovăţie, ci pe pe
necesitatea de apărare şi conservare a echilibrului necesar supravieţuirii grupului. Aceste
măsuri constau în alungarea făptuitorului din comunitate şi numai atunci când nu era
0
în joc securitatea colectivităţii respective, se lăsa părţilor interesate. posibilitatea răzbunării.
Atât într-un caz cât şi în celălalt, făptuitorul rămânea lipsit de protecţia grupului şi era
practic supus pieirii.
Treptat, răzbunarea nelimitată a fost înlocuită cu legea talionului, care
introducea în gândire ideea de compensaţie sub forma incipientă potrivit căreia cel care
face rău trebuie să sufere tot atât rău. Au apărut apoi legile scrise.
Cea mai veche colecţie de legi ctuloscută este Codul regelui Hammurabi * din
Babilon (1792-1750 Mr.), care avea la bază legea talionului şi conţinea dispoziţii cu un
caracter destul de evoluat, cum ar fi diferenţierea între omorul intenţionat şi
omorulprin imprudenţă. Totuşi, o serie de norme contrastează cu raţionamentul juridic
corect, lăsând să se întrevadă faptul că nu era cunoscută sau nu era înţeleasă la justa ei
valoare notiunea
de vinov4ie 1.
Astfel, codul avea următoarele prevederi: dacă o construcţie se prăbuşea din cauza
unui viciu de construcţie şi omora pe fiul proprietarului, era ucis fiul arhitectului; dacă un
om liber detinut pentru datorii murea din cauza loviturilor sau lipsurilor, era ucis fiul
creditorului care ceruse ca acesta să fie închis pentru neachitarea datoriilcr.
În Grecia antică, înnoirea şi sistematizarea legilor vechi aparţine lui Lycurg
(secolul al IX-lea î. Hr.).Omorul era premeditat (fonos pronoias) sau involuntar (fonos akusios). Omorul
premeditat consta în vătămarea sănătăţii persoanei, făcută cu intentia de a-i provoca
moartea (traumata akpronoias) şi se judeca în Aeropag, în complet alcătuit din mai multi
arhonti aleşi pe viaţă, prezidat de arhontele-rege. Oratorii erau obligaţi să se rezume la
expur~erea faptelor şi să nu apeleze la pasiuni sau milă, iar sentinţele cuprindeau fie o
solutie de condamnare la moarte, fie o solutie de achitare. În caz de paritate de voturi,
' Vladimir Hanga, "Mari legiziitori ai lumii ", Editura Ştiintifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1971, pag.75-76
©
preşedintele adăuga un vot în favoarea condamnatului. Omorul involuntar se judeca de un
tribunal format din 50 de cetăţeni liberi, încercându-se în prealabil concilierea părţilor.
Partea vătămată putea să primească o despăgubire sau preţ al sângelui,hypofania 1.
La romani, prima lege scrisă a fost Legea celor XII Table, lege care datează din
secolul al V-lea Mr. Şi aceasta consacra în materie penală legea talionului şi iacea
distincţie între crimen publica Şi delicta privata. Omorul era considerat crimă publică şi
avea denumirea specială de parricidium, adică infracţiune care consta în supriinarea vieţii
unei persoane libere din comunitate. El se judeca în complete speciale şi se pedepsea în
general cu moartea, putându-se totuşi aplica şi alte pedepse, cum ar fi amputarea mâinii
condamnatului, flagelaţia etc.Cu privire la rolul pedepsei, anticii au formulat teoria utilitaristă, potrivit căreia
pedeapsa este necesară pentru apărarea societăţii. Astfel, Platon (De legibus, cap.XI)
considera esential "exemplul" pe care îl poate oferi pedeapsa altor persoane; Aristotel
(Etica, II) vedea în pedeapsă "leacul" împotriva nedreptăţii şi relelor (iniquitatis et
mab°zrm medicina est); Seneca (De clementis, I, 22) aborda acelaşi caracter utilitarist al
pedepsei, invocând menirea ei de a-i face pe ceilalti mai buni (caeteros redat nzeliores),
de a-i distruge pe cei răi (ict szcblatis malis) şi astfel, de a permite celor mulţi să trăiască în
siguranţă (seczcriores caeter vivat).
În Evul Mediu, legile erau dominate de caracterul consuetudinar, feudal şi canonic.
Una dintre cele mai importante legi, Corpus juris canonici (1140), a reglementat
infractiunile sub dublu aspect: al nesocotirii ordinii divine şi al leziunii aduse ordinii
umane. Omorul era pedepsit cu moartea prin mijloace mai crude. În general, nobilii se
bucurau de privilegii, în sensul că, în cazul lor, pedeapsa pentru omor putea fi convertită
într-o pedeapsă mult prea uŞoară, chiar amendă.În anul 1763 apare lucrarea lui Cesare Beccaria, "Dei delitti et delle pene ",
reprezentativă pentru evoluţia ulterioară a Ştiinţei penale. În ea sunt formulate pentru
1 Andrei Marin, "Pa,gini alese din oratori greci ", Bucureşti, 1969
©
prima oară principiul legalităţii incriminării şi principiul umanizării pedepsei; de
asemenea, sunt examinate probleme de reeducare a infractorului şi de morală. Dacă
fundamentul dreptului de a pedepsi, se arată în lucrare, este interesul general, finalitatea
represiunii nu poate fi niciodată în afara exigenţelor moralei 1.Tot în secolul al XVIII-lea este formulată teoria autonomiei pedepsei, potrivit
căreia pedeapsa are valoare de sine stătătoare, este un imperativ categoric al raţiunii, care
derivă din ideea de dreptate, respectiv a ispăŞirii pentru orice faptă; binele să fie răsplătit
cu bine, iar răul cu rău, "malum passionis propter malum actionis " 2.
În secolul al XIX-lea apar şcolile penale. Şcoala clasică (Francesco Corrara)
considera că fiinţa umană dispune de voinţă autonomă şi , prin urmare, infractorul
răspunde pentru actul voluntar săvârşit de el şi care încalcă dispoziţiile legii.
Pozitivismul, din conh•ă, stigmatizează încă de la naştere pe omul criminal,
considerat ca deţinător al unor date biologice caracteristice. La început a purtat
denumirea de şcoală antropologică. Pentru susţinătorii ei, criminalul este o fiinţă
anormală, deci nu liberul arbitru stă la baza actului criminal, ci anumiţi factori de
degenerescenţă biologică. Pedeapsa trebuia să aibă un rol de vindecare a anomaliilor,
adicâ sâ fie un mijloc de apărare socială.
Secolul al XX-lea este caracterizat printr-o multitudine de teze de ordin filozofic,
prin care se încearcă explicaţii atât pe linia liberului arbitru, cât şi a determinismului.
Existenţialismul valorifică liberul arbitru într-un mod cu totul particular. În
măsura în care acceptăm liberul arbitru ca fundament al acţiunilor noastre, trebuie să
acceptăm şi ideea absolvirii omului de orice acţiune impusă din afară, adică
libertatea lui depliiiă de a aprecia ceea ce este bine şi ceea ce este rău. Omul are
menirea să-şi definească scopurile şi să-şi aleagă acţiunile în mod absolut liber3.
' Cesare Beccaria, "Despre infracliuni şi pedepse ", Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1965, pag. XLVIII 2 Im. Kant, "Principii nietafizice de drept", 19793 J. P. Sartre, "L'existentialisme est un unaanisnre" , Paris, Nagel, 1961, pag.36
4
Se înţelege că o asemenea teză privind libertatea şi arbitrajul în viaţă şi atitudininu poate fi primită 1.
Neopozitivismul etic consideră că judecata de valoare etică nu afirmă nimic, nu este
nici adevărată şi nici falsă, nu poate fi demonstrată sau respinsă. Calificativul "rău" pe
care-1 acordăm unor fapte este un simbol, o pură expresie a emoţiei 2.Concepţia este
considerată ca "metodologia empirică", atitudinile oamenilor despre bine şi rău avâid
conditionări mult mai adânci 3.
Teoria apărării sociale ia în considerare ca element de bază infracţiuneafapt
uman. Acest fapt se apreciază nu numai după criteriul obiectiv, dar şi în raport de
elementele subiective de personalitate, find relevant din punctul de vedere al apărării
eficiente a societăţii. Judecătorul este cel care trebuie să aleagă măsura penală cea mai
eficientă pentru tratarea infractorului, indiferent dacă aceasta este o măsură
de siguranţă
sau de pedeapsă 4.
Aceste teorii demonsrează strădania spiritului uman în decursul secolelor de a explica
fenomenul crimei şi de a ocroti pe om împotriva violenţelor provenite chiar de la semenii
săi. Efortul continua şi în prezent. Sub egida O.N.U. fimcţionează organisme de
combatere şi prevenire a criminalităţii, iar cercetătorii din toate ţările îşi conjugă
eforturile în diferite congrese sau colocvii internationale, cu scopul de a stabili căile cele
mai sigure în realizarea obiectivului mentionat.
Ca subiect de drept individual, omul este o entitate primară în raporturile sociale,
în raport de modul în care înţelege să coordoneze actele sale de voinţă cu ale altora,
potrivit cu scopul pe care şi 1-a propus şi cu scopurile celorlalţi, în cadrul ordinii de drept.Ca subiect de drept, omului îi sunt atribuite ca un ansambhi de drepturi şi calităţi
1 Dumitru Ghişe, "Existenţialismul francea si problemele eticii ", Editura Ştiinţifică , Bucureşti, 19762 A. J. Ayer, "Langaje, verite et logigzre ", Paris, Ed. Flammarion, pag. 150
' Elena Cobianu, "Teoria emotivistă în etica neopozitivistă", în vol. "Filo_ofia moder-
nă contemporană", sub red. Al. Popescu, Editura Academiei, Bucureşti, 1973, pag. 82 4 Marc Ancel, "La defense sociale nouvelle ", Paris. Cujas, 1966, pag. 126
9
juridice intrinseci, inseparabile de persoană şi care exprimă pe plan juridic anumite
valori sociale şi morale, care tin de însăşi flinta umană. Mai mult, o serie de ale
concepte, norme, instituţii se grupează la rândul lor în jurul conceptului de subiect de
drept, adăugându-i cuprinsul şi extinzându-i sfera de actiune în domeniul dreptului.
Calitatea de subiect de drept a persoanei a variat însă foarte mult de la o
orânduire socială la alta.Actiunea legilor obiective şi în general dezvoltarea societăţii, a influentat în
mod hotărâtor dezvoltarea noţiunii de subiect de drept. Aceste legi au influenţat în
primul rând modul în care a fost privit omul ca subiect de drept, poziţia omului în
societate şi în ordinea de drept, care nu a fost întotdeauna aceeaşi, ci s-a schimbat
treptat, în sensul unei întregiri a acestei a acestei calităţi.
În antichitate, de exemplu, sclavii, deşi oarreni, nu erau subiecte de drept, nu
aveau capacitatea de folosinţă a drepturilor, ci erau consideraţi simple lucruri, obiecte
ale dreptului de proprietate . Sclavia a însemnat negarea totală a libertăţii pentru o
întreagă clasă socială, precum Şi dreptul de viaţă Şi de moarte exercitat de către o
persoană asupra altor persoane. Astfel, uciderea Şi vătămările corporale se
pedepseau nurnai când erau săvârşite împotriva oamenilor liberi, diferentiat, în
raport de clasa socială de care apartinea infractorul. Una din legile lui Numa, considera
uciderea unei persoane libere ca fiind o infi•acţiune împotriva colectivităţii, atunci
când aceasta era săvârşită de către un sclav. Uciderea de către un sclav a stăpânului
său se sancţiona cu moartea tuturor sclavilor acelui stăpân. În schimb, uciderea
sclavului de către stăpânul său nu constituia infractiune, iar uciderea de către tun alt
proprietar de sclavi era considerată numai ca o faptă de distrugere şi dădea naştere unui
drept de despăgubire pentru proprietar.
Mai târziu, în Evul Mediu, iobagii aveau o capacitate de drept limitată,
restrânsă; erau considerati o proprietate incompletă a feudalului. Însă, cu toate că îi
putea vinde şi cumpăra, acesta nu-i mai putea ucide. Tortura era permisă, nu însă
şi uciderea. Sa rectuioscut astfel dreptul la viaţă pentru orice persoană.
Dacă, în sistemele sociale anterioare, masele au reuşit să smulgă
guvernanţilor recunoaşterea unor drepturi şi libertăţi limitate, acestea au devenit un
element al ordinii
6
de drept odată cu apariţia primelor constituţii 1.Aceste acte, care dădeau expresie concepţiei reprezentanţilor dreptului natural (H.
Grotius, B. Spinoza, T. Hobbes, J.Locke, J.J. Rousseau, Montesquieu) considerau
drepturile omului ca avându-5i izvorul în ratiunea umană, ca fiind inerente fiintei
umane, drepturi declarate sacre şi inviolabile, opozabile statului, superioare legilor şi
conventiilor.
Printre drepturile pe care le poate avea o persoană, sunt unele de nattu•ă
morală, strâns legate de persoana omului, denumite drepturi personale nepatrimoniale,
prin care se garantează şi se ocroteşte personalitatea omului, adică calitatea sa de a fi
subiect de drept, în existenta şi integritatea sa corporală, ca şi în diferitele ei manifestări
morale sau intelectuale. Unul dintre aceste drepturi, absolut opozabil tuturor, este
dreptul la viaţă.
Dintre mijloacele juridice de apărare, legea penală a avut, de timpuriu, un rol tot
mai important, dreptul penal fiind forma cea mai energică de influenţare a relaţiilor
sociale şi de ocrotire a valorilor fundamentale.
In toate legiuirile, începând cu codul lui Hammurabi, codurile chinezeşti (sec.
XIII), cărţile sacre egiptene, legile lui Manu (sec. XI), legile lui Lycurg, Solon (sec.VII -
IX), legile romane, legile popoarelor germanice şi până la legiuirile epocii moderne,
grija pentru ocrotirea vieţii omuhi a stat în centrul atenţiei legiuitorului.
Vechile noastre pravile incriminau, de asemenea, faptele de omor, întocmai ca şi
codurile penale ale României moderne din 1864 şi 1936.
În "Declaratia americană de independenţă" din 4 iulie 1776 se proclama solemn
dreptul la viaţă al tuturor oamenilor: oamenii au anumite drepturi inalienabile, printre
care şi dreptul la viaţă, ocrotirea acestui drept dând expresie celor mai nobile năzuinţe
ale omenirii. Aceleaşi idei au fost exprimate apoi şi în "Declaratia Universală a
drepturilor
Magna Carta Libertatum, din 1215; Petitia drepturilor, din 1627; Habeas corpus, din
1679; Bilul drepturilor, din 1688 - toate in Anglia; Declaraţiile de independentă
americane, din anii 1774 -1776, rnai ales cea din Virginia; Declaraţia drepturilor
0
omului", adoptată de Adunarea Generală O.N.U. 1, la 10 decembrie 1948, precum Şi
în "Pactul cu privire la drepturile civile şi politice" 2 .
Dreptul la viaţă figurează şi în alte importante documente internationale şi
anume în "Convenţia europeană pentru protecţia drepturilor omului Şi libertăţilor
fiuldamentale", în art. 2, dar şi în "Documentul Reuniunii de la Copenhaga a
Conferinţei pentru dimensiunea umană a C.S.C.E.". Constituţia României, adoptată
în decembrie 1991, reglementează şi garantează dreptul la viaţă 3. •
Viaţa este un fenomen complex. Ea are la bază procese biologice şi psihice,
care î5i subordonează procesele inferioare (fizice, chimice, mecanice). Dar, mai presus
de toate, ea este un fenomen social, o valoare socială.
Faptele incriminate sub denumirea generică de "Omucidere" constituie, din
punct de vedere al calificării de grup, o subdiviziune în cadrul "Infracţiunilor contra
vietii şi integrităţii corporale şi sănătăţii", care, la rândul lor, constituie o
subdiviziune în complexul grupului de "Infractiuni contra persoanei".
Infracţiunile contra vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii se caracterizează în
primul rând prin obiectul lor juridic: relaţiile sociale condiţionate, în ceea ce
priveşte desfăşurarea lor normală, de apărarea vietii, integităţii corporale şi sănătăţii
persoanei. De aceea, oricare ar fi atingerea adusă acestor valori, faptele îndreptate
împotriva lor au întotdeauna o vie rezonanţă socială, provoacă un sentiment de
insecuritate Şi tendinţa de a se acţiona represiv împotriva făptuitorului 4.
în art.3 din "Declaratia Universală a drepturilor omului" se arată că "or•ice oni are
dreptul la viaţă, libertate si la inviolabilitatea persoanei "
2 art.6 pct.] din "Pactul cu privire la drepturile civile şi politice" prevede că
"dreptul la via ,tă este inerent persoanei umane; acest drept trebztie ocrotit pi-in lege;
ninieni nu poate fi privat de viaţa sa in mod arbitrar"
' art.22 al Constituţiei României prevede că: "dreptul la viaţă, precuni Şi dreptul la
integritate ft=ică ,pi psihică a persoanei szint garantate "
' C. Bulai, "Curs de drept penal, partea specială ", vol.1, Bucureşti, 1976
8
Privite prin prisma acestor subsumări, infracţiunile de omucidere au ca
specific atingerea pe care o aduc fiintei omului, adică acelui atribut sintetic şi
fundamental al persoanei umane, atribut fără de care nu poate exista persoana şi
fără de care celelalte atribute ale persoanei (integritate corporală, sănătate,
libertate, demnitate) pierd orice relevanţă umană Şi socială ~.
În concluzie, gradul de pericol social pe care îl prezintă faptele prin care
se aduce atingere vietii este deosebit de ridicat, aceste fapte punând în primejdie
nu numai securitatea fiecărei persoane, ci implicit şi securitatea întregii
colectivităţi, fără respectul acordat vietii persoanelor nefiind posibilă o liniştită
convieţuire socială.
Secţiuizea 2 Istoricul incriniinării faptelor de onior
AŞezarea în succesiunea titlurilor din Partea specială a noului cod penal,
a titlului privitor la "Infracţiunile contra persoanei", itnediat după titlul întâi,
privitor la "Infractiunile contra securităţii statului", subliniază importanta care
este acordată apărării persoanei.
Infractiunile contra persoanei prezintă, în general, un ridicat grad generic
de pericol social, determinat, pe de o parte, de importanţa relaţiilor sociale, cae
constituie obiectul protectiei penale şi de gravele urmări pe care le poate avea
pentru societate săvârşirea acestei infractiuni, iar pe de altă parte, de faptul că
infractiunile contra persoanei se realizează de obicei prin folosirea unor mijloace
sau procedee violente şi au o frecvenţă deseori mai ridicată în raport cu alte
categorii de infracţiuni.
Normala formare, desfâşurare şi dezvoltare a relaţiilor sociale nu ar fi
posibilă
' R.M. Stănoiu, in Vintilă Dogoroz, Siegfried Kahane, Ion Oancea, losif Fodor,
Nicoleta Iliescu, Constantin Bulai, R. M. Stănoiu, Victor Roşca, "Etiplicafli teoretice
ale Codului penal r•airân, partea specială" , vol.111, Editura Academiei, Bucureşti,
©
fără combaterea eficace, folosind şi mijloacele dreptului penal, a tot ceea ce este
primejdios sau vătămător pentru existenta umană.
Faptele prin care se aduce atingere vieţii umane au fost incriminate încădin cele
mai vechi timpuri; legile penale din toate epocile au incriminat astfel de fapte,
sancţionându-le cu pedepse variind după gravitatea urmărilor.
Primele legiuiri româneşti au fost "Cartea românească de învăţătură de la
pravilele împărăteşti", tipărită în 1646 la mănăstirea Trei Ierarhi din Iaşi, "Îndreptârea
legii", tipărită în 1652 la Târgovişte, "Condica" lui Andronache Donici (1814), "Condica
criminală" a lui Barbu Dimitrie Ştirbei (1850).
În aceste legi, omorul era reglementat în spiritul dominant al vremii, adică cu
asprime şi discriminare. Astfel, uciderea unei persoane se pedepsea cu moartea prin
spânzurare sau decapitare, dar se puteau aplica şi pedepse mai uşoare în raport de categoria
socială de care aparţinea vinovatul. Tentativa era pedepsită mai blând şi erau reglementate
cauzele care apără de pedeapsă: vârsta, obiceiul locului, ordinul superiorului, legitima
apărare Şi cauzele care micşorează pedeapsa: vârsta, beţia, obiceiul locului,
ignoranţa.
Omorul era considerat infracţiune gravă ("faptă mare") Şi se judeca mai întâi de
către căpeteniile obştiii, iar ulterior de către domn. Se facea deosebire între omoruil
intentionat şi cel fără voie ("cel care ucide cu greşeală Şi fără voia lui să nu se certe ca un
ucigatoriu"); de asemenea, se fâcea deosebire între actul spontan de ucidere ("moartea
grabnică") şi actul premeditat ("moartea vaşnică"). Paricidul consta în uciderea părinţilor,
fratilor, copiilor, sotiei sau sotului şi se pedepsea cu "moartea mai cumplită", fiind la
latitudinea judecătorilor să aprecieze modalitatea de executare a pedepsei respective 1.
Infracţiunea de omor este prevăzută şi în "Legiuirea Caragea", în vigoare între 1
septembrie 1818 şi 1 decembrie 1864. Infracţiunea este prevăzută în capitolul I,
"Pentru omor", al părţii V, intitulată "Pentru vini". Aici se arată că omorul poate fi
"cugetat", adică acel omor pe care îl comite autorul "cu gândul de a omorî" . Sancţiunea
pentru
1 Vladimir Hanga, "Istoria dreptului roniăaesc ", vol.1, pag. 205
10
această infi•acţitme era pedeapsa cu moartea: "cine va face omor cugetat singur sau
dimpreună cu altul, să se omoare". În continuare sunt prevăzute unele circumstanţe
agravante sau atenuante. Astfel, se prevede că este nevinovat cel care comite un omor
"apărându-5i viata de primejdie", minorul şi persoana alienată mintal i.
Nici in Codul penal de la 1864 nu se prevăd cazuri de omor deosebit de grav, ci
numai împrejurări care conduceau la agravarea omoruhii simplu. Infracţiunea de omor
era prevăzută în Titlul IV (crime şi delicte în contra particularilor), Capitolul I(crime
Şi delicte în contra persoanelor), Sectiunea 1(pentru omor şi alte crime mari,
ameninţări de omor în contra persoanelor), în art. 225-233. In art.226 se prevede că
"omorul comis cu precugetare sau pândire se numeşte asasinat". În continuare,
legiuitorul arată care este înţelesul notiunilor de "precugetare" şi "pândire".
Astfel, conform art. 227, "precugetarea este atunci când, mai înainte de
săvâtşirea faptei s-a facut hotărâre de a se porni asupra vieţii unei persoane antnne,
ori asupra aceluia ce se va găsi sau se va nimeri şi chiar când hotărârea ar atârna de
vreo împrejurare sau conditie", iar "pândirea", aşa cum reiese din art.228, înseamnă
"a aştepta pe cineva oarecare timp, într-unul sau mai multe locuri sau ca să-1
omoare sau ca să exercite împotriva lui acte de violenţă".
În art.233 se prevede că "se vor pedepsi ca nişte ucigaşi cu precugetare toţi
acei facători de rele care vor întrebuinta cazne sau chinuri spre săvârşirea crimelor
lor". Prin cuvântul "răufăcător" nu trebuie înţeles că legiuitorul avea în vedere doar
pedepsirea acelora care au mai avut condamnări anterioare. Calitatea de răufacător era
cea prevăzută în at-t.213 al Codului penal, calitate pe care o dau vinovatului
împrejurările asociaţiunii; cineva devenea răufăcător prin aceea că se asocia să
comită nelegiuiri, că făcea parte dintr-o bandă dare a comis acte de barbarie sau care
a întrebuintat torturi.
În at-t.234 erau prevăzute sanctiunile aplicabile celor ce comiteau infractiunea
de omor. Astfel, legiuitorul prevedea că "omorul se va pedepsi cu munca silnică pe
toată viaţa când se va fi săvârşit mai înainte sau deodată sau în urma altei crime.
Omorul se va
1 A.Rădulescu, A.Sava, "LegiuireaCm•agea", Editura Academiei, Bucureşti, 1955, paj.140
®
pedepsi asemenea cu muncă silnică pe toată viaţa când va fi avut drept scop ori a
prepara ori a înlesni ori a executa un delict sau de a ajuta dosirea ori a asigura
nepedepsirea autorilor sau complicilor acelui delict." Conform acestui articol, faptul
principal pe care legiuitorul îl are în vedere este acela la care acuzatul ţinteşte prin
actiunea sa criminală, adică crima sau delictul ce formează obiectul direct al
rezolutiei luată de acuzat; omorul săvârşit pentru atingerea acestui obiectiv, deşi
este un act preparator al crimei sau delictului proiectat, iese din cadrul actelor
ordinare de preparare şi de aceea este considerat ca o circumstanţă agravantă a
faptului principal urmărit de fâptuitor. Astfel fiind, cele două fapte împreună
constituie crima prevăzută la art.234, cu condiţia însă ca între faptul principal Şi cel
preparator să existe un strâns raport de cauzalitate, fară de care această crimă îşi pierde
caracterul său specific 1.
Codul penal de la 1936 prevede omorul deosebit de grav în dispoziţiile
art.4641 (text introdus în 1957), iar împrejurările deosebit de agravante erau:
premeditarea, când imprima faptului un caracter deosebit de grav, omorul săvârşit
prin cruzimi sau torturi şi ornorul săvârşit asupra a două sau mai multe persoane
deodată sau prin acţiuni diferite. Pedeapsa era moartea 2.
Între dispoziţiile noului Cod penal şi acelea ale Codului penal anterior există
deosebiri cu privire la felul împrejurărilor agravante şi la continutul acelora care sunt
prevăzute de ambele coduri. Numărul împrejurărilor care constituie elemente
circumstantiale ale omorului deosebit de grav este mai mare în noul Cod penal, unele
dintre acestea nefiind prevăzute în Codul penal anterior şi anume cele de la art. 176 lit.
c, d şi e C.p.: omorul săvârşit de către o persoană care a mai săvârşit un omor,omorul
comis pentru a săvârşi sau a ascunde săvârşirea unei tâlhării sau piraterii şi omorul
săvârşit asupra unei femei gravide.
' P. I. Pastion, M. I. Papadopolu, "Codul penal adnotat", Bucureşti, 1922, pa;. 377
2 Constantin Gr. C. Zotta, "Codzd penal <Regele Carol /I> ", Editura Tirajul,
Bucureşti, 1937, pag. 280 - 281
®
Astfel, in timp ce in art.4641 al. l din Codul anterior era considerată împrejurare agravantă folosirea de "cruzimi sau torturi", noul Cod penal foloseşte numai termenul de "cruzimi", legiuitorul considerând că in continutul noţiunii de "cruzimi" sunt absorbite şi actele de tortură.
Una dintre împrejurările prevăzute in Codul penal anterior şi anume premeditarea cu caracter grav, a fost redusă la proporţiile unei împrejurări agravante in condiţiile omorului calificat (art. 175 lit.a C.p.).
La fel a procedat legiuitorul şi in privinţa împrejtu•ării săvârşirii omorului asupra
a două sau mai multe persoane; in timp ce in Codul penal anterior se prevedea că
săvârşirea acestui fel de omor putea fi efectuată "deodată" sau prin "actiuni diferite",
noul Cod penal a scindat cele două ipoteze, făcând din ele două împrejurări distincte şi
prevăzândule la lit. b respectiv c ale art.176.Omorul săvârşit asupra unei femei gravide, prevăzut la lit.e a art.176 C.p.,
prezintă acelaşi grad de pericol social ca şi omorul săvârşit asupra a două persoane, ceea ce a determinat legiuitorul să considere această împrejurare ca un element circumstantial al omorului deosebit de grav.
În cazul situaţiilor tranzitorii, nu se dă eficienţă decât cauzelor care sunt prevăzute in noul Cod penal şi care există Şi in Codul penal anterior, in conţinutul infractiunii de ornor deosebit de grav. Sub raportul pedepsei, Codul penal anterior sancţionainfracţiunea de omor deosebit de grav cu moartea, astfel încât noul cod este mai favorabil decât vechiul text 1.
~ V. Dongoroz, Gh. Dărângă, S. Kahane, "Noul Cod penal Şi Codul penal anterior - pre_entare Colnptll•C1I1VU ", Bucw•eşti, 1968, pag. 113 - 114
®
Secţiuizen 3 Elemente de drept coniparat
.Infracţiunile contra persoanei sunt reglementate într-un capitol (titlu) distinct în
legislaţiile tuturor statelor. În cadrul acestui capitol, persoana e ocrotită prin norme
penale privind viata, integritatea corporală şi sănătatea, libertatea, onoarea sau
demnitatea persoanei ~.
Astfel, în Codul Penal italian infracţiunile contra vietii sunt prevăzute în Titlul
XII - Delicte contra persoanei, capitolul I- Delicte contra vietii, integrităţii sau
sănătăţii. Conform art. 575 (omorul), oricine cauzează moartea unei persoane este
pedepsit cu închisoarea pe o perioadă mai mare de 21 de ani.
Ai-t. 576 prevede circumstantele agravante ale infracţiunii de omor. Se prevede
că se aplică pedeapsa cu moartea dacă fapta este comisă: cu concursul vreuneia dintre
circumstanţele indicate în art.61 aL2 2; împotriva unui ascendent sau descendent, când
fapta are loc în vreuna dintre circumstanţele din art.61 al. 2-4; de către Lm infractor,
pentru a se sustrage arestului;
Următorul articol, 577, este intitulat "alte circumstante agravante". Conform
acestui articol, se aplică pedeapsa cu moartea dacă infractiunea de omor este comisă:
unpotriva ascendentului sau descendentului; cu ajutorul unor substante periculoase; cu
premeditare. Pedeapsa este închisoarea între 24 şi 30 de ani în cazul în care fapta
este săvârşită împotriva sotului, fratelui, surorii, tatălui sau mamei adoptive,
fiuluiadoptiv sau unui afin în linie directă 3.
Codul Penal elvetian a prevăzut, în art. 111, infi•acţiunea de omor săvârşit cu
intenţie. Astfel, se prevede că oricine ucide cu intentie o persoană, este pedepsit cu
închisoarea, pe o perioadă de timp mai mare de cinci ani.
I Gh. Nistoreanu, AI. Boroi, L Molnar, A. Dobrinoiu, 1. Pascu, V. Lazăr, "Drept
penal, partea specială ", Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1997, pag. 91
2 conform art. 61 a1.2, constituie circumstantă agravantă comiterea delictului pentru a-§i asigura sieŞi sau
14
Art. 112 (asasinatul), prevede că dacă vinovatul a actionat cu o deosebită lipsă
de scrupule, iar mobilul faptei, scopul sau modalitatea de săvârşire a faptei au fost
deosebit de perverse, pedeapsa este închisoarea pe viaţă sau închisoarea de peste zece
ani.
Conform art. 114 (omorul la cererea victimei), oricine, din motive onorabile în
special din milă, cauzează moartea unei persoane la cererea serioasă şi insistentă a
acesteia, este pedepsit cu închisoarea 1.
Noul Cod Penal francez, în Cartea II - Despre crime şi delicte împotriva
persoanelor, Titlul II - Fapte care prejudiciază persoana umană, Capitolul I - Fapte
împotriva vietii persoanei, Sectiunea I- Fapte voluntare împotriva vieţii, art.221 -
1, incriminează infracţiunea de omor. Astfel, constituie infractiune de omor fapta de a
ucide în mod voluntar o persoană. Infracţiunea se pedepseşte cu 30 de ani de
închisoare2.
Ai-t. 221 - 2 incriminează omorul agravat. Conform primuhii alineat al acestui
articol, omorul care precede, este concomitent sau urmează o altă crimă, este pedepsit
cu închisoarea pe viaţă. Conform celui de-al doilea alineat, omorul ce are drept scop
fie a pregăti sau facilita un delict, fie a favoriza fuga sau a asigura nepedepsirea
autorului sau complicelui, este un delict pedepsit cu închisoarea pe viaţă.
Art. 221 - 3 incriminează asasinatul: omorul comis cu premeditare constituie
asasinat şi este pedepsit cu închisoarea pe viaţă.
Prin intermediul art.221 - 4 se sancţionează atentatul la viaţa persoanelor prin
otrăvire 3. Se arată astfel că omorul este pedepsit cu închisoarea pe viaţă dacă este
comis:
I www. admin. ch2 www. droit. org ; Gh. Nistoreanu, Al. Boroi, I. Molnar, V. Dobrinoiu, L Pascu, V. Lazăr, "Drept penal, partea specială ", Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1997, pag. 91' introdus prin art. 14 al Legii 505/ 18.06.1999
®
• asupra unui minor sub 15 ani; asupra unui ascendent legitim sau natural, asupra tatălui adoptiv sau
asupra mamei adoptive;
asupra unei persoane a cărei deosebită vulnerabilitate, datorată
vârstei, bolii, infirmităţii, unei deficienţe psihice sau sarcinii, este
aparentă sau cunoscută de către autorul faptei;
asupra unui magistrat, avocat, fimcţionar public sau ministerial, militar
sau jandarm, functionar al poliţiei naţionale, angajat al administratiei unui
penitenciar sau împotriva oricărei alte persoane care detine autoritate publică, în
exerciţiul sau în legătură cu exercitarea fiuncţiilor sale, în cazul în care calitatea
victimei este aparentă sau cunoscută de către faptuitor;
asupra unui martor, a unei yictime sau asupra unei părţi civile, fie
pentru a-1 împiedica să denunte faptele, să depună plângere sau să
depună mărturie, fie în legătură cu denunţul, plângerea sau mărtttria sa;
Articolul 221 - 5 incriminează fapta de atentat la viaţa persoanelor prin otrăvire.
Fapta de a atenta la viaţa altuia, folosind sau administrându-i acestuia substante de
natură a cauza moartea, constituie otrăvire şi se pedepseşte cu 30 de ani de închisoare.
Codul Penal german, intrat în vigoare la 13 noiembrie 1998, are prevăzute în
partea specială, în capitolul 16, Infractiuni contra vietii. În sectiunea 211 este
reglementat omorul în condiţii agravate.
Primul alineat arată care este sancţiunea pentru săvârşirea acestei infractiuni şi
anume, închisoarea pe viaţă. În cel de-al doilea alineat este explicată notiunea de
"omor în conditii agravate". Astfel, comite această infracţiune oricine ucide o iiinţă
umană întrun mod perfid sau cu cruzime ori prin mijloace periculoase pentru societate
ori pentru a comite sau a ascunde o altă infractiune.
În sectiunea 212 se incriminează ucideiea unei persoane în condiţii
neagravate. Această infracţiune se pedepseşte cu ulchisoarea de peste 5 ani. În cazuri
16
speciale, mai grave, sancţiunea este închisoarea pe viaţă 1.Infracţiunile contra vietii sunt prevăzute în Codul Penal spaniol în Cartea II -
Delicte şi pedepse, Titlul I- Despre omucidere şi formele ei.Conform art. 138, cine va ucide pe altul va fi pedepsit, ca autor al infractiunii de
omucidere, cu pedeapsa închisorii între 10 şi 15 ani 2.În concordanţă cu prevederile art. 139, va fi pedepsit cu închisoarea între 15 Şi
20 de ani, ca autor al infractiunii de asasinat, cel care va ucide pe altul în vreuna din următoarele circumstante:
cu premeditare;
pentru a primi o recompensă;
cu cruzime, prelungind în mod deliberat şi inuman
suferintele victimei ;
Codul Penal american incriminează în art. 210. 1 omuciderea (homicide),
sistematizând materia astfel: în art. 210. 2 este incriminat omorul (crima de gradul I-
muj•der), când fapta este comisă cu intenţie, bună ştiinţă, din nepăsare sau dintr-o
extremă indiferenţă manifestată faţă de viata umană; în art. 210. 3 este incriminat omorul
prin imprudenţă (crima de gradul II - manslaughter), atunci când fapta este comisă cu
temeritate; în art. 210. 4, omuciderea din neglijenţă (crimă de gradul III -negligent
homicide), când fapta este comisă prin neglijenţă3 .Codul Penal suedez, adoptat în 1962 şi intrat în vigoare în 1965, incriminează în
Partea a doua (Despre crime), mai precis în Capitolul III, crimele împotriva vietii şi sănătăţii. În prima secţiune se arată că o persoană care ia viaţa alteia va fi condamnată, pentru omor, la pedeapsa cu închisoarea pe timp de zece ani sau pe viaţă. În cea de-a doua sectiune se prevede că în cazul în care, având în vedere circumstantele în care a fost
I www. iuscornp. org; Gh. Nistoreanu, Al. Boroi, I. Molnar, V. Dobrinoiu, I. Pascu, V. Lazăr, "Drept penal, pai-tea specială ", Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1997, pag. 91 2 www. civil. udg. es./pagina/leges/penal. htm
' www. law. uk. edu/librarius/t.mulligan/foreignlaw. uthm # Foreign law gateways
săvârşită fapta sau alte circumstanţe ce au legătură cu aceasta, infracţiunea prevăzută.
În prima sectiune va fi considerată mai puţin gravă, iar pedeapsa va fi închisoarea pe o
perioadă de timp ctiprinsă între şase şi zece ani 1.
Secţiunea 4 Corelaţii ale iizfracţiaenii de omor deosebit de grav cu alte
infracţiuni •
Omorul deosebit de grav, ca Şi celelalte variante ale omoruhli, este o faptă ce
are complexitate naturală, în care se absorb toate infractiunile săvârŞite asupra
persoanelor fizice (loviri şi vătămări corporale).
La rândul său, infractiunea de omor deosebit de grav este absorbită în
continutul infractiunii de atentat ce pune în pericol securitatea statului (art. 160C.p.),
atentat contra unei colectivităţî (art. 161 C.p.) şi omor săvârşit contra reprezentantului
unui stat străin (art. 171 C.p.).
Omorul deosebit de grav, ca şi Omorul califccat, presupune săvârŞirea
omorului în prezenţa unei circumstanţe agravante prevăzute de art. 174 C.p., respectiv
175 C.p. Dacă omorul se săvârşeşte în mai multe circumstanţe, care îi determină
caracterul deosebit de grav, infracţitmca nu îşi pierde caracterul initial. Prezenţa unei
astfel de împrejurări determină sanctiuni deosebite. Astfel, în situatia în care
inculpatul a vărsat cinci litri de benzină peste sotie în faţa camerei de baie şi i-a dat
foc, provocând incendierea acesteia în fata propriultti copil, în vârstă de 8 ani şi a
unor martori, prima instanţă a încadrat fapta în dispoziţiile art. 174, combinat cu
art.175 lit.c C.p. Instanţa de recurs, luând în considerare suferintele de mare
intensitate, inutile, provocate victimei, care dovedesc periculozitatea făptuitorului, a
încadrat fapta în conditiile art. 176 lit.a
Cz
.p. .
1 www. justitie regeringen. se, Tribunalul Suprem, secţia penală, dec. nr . 48/1997, în RRD nr. 2/1998, pag. 75
18
În practica judiciară s-a stabilit modul de delimitare a tentativei de omor de
infi•acţiunea de vătămare corporală. Se consideră că există tentativă de omor ori de câte
ori fâptuitorul acţionează astfel încât provoacă victimei leziuni la nivelul organelor
vitale sau foloseşte instrumente sau procedee specifice uciderii, moartea victimei
neproducându-se din motive independente de vointa sa. Relevă intenţia de ucidere şi
nu de vătămare corporală: aplicarea mai multor lovituri în abdomen, regiune vitală a
corpului, cu un cuţit care a cauzat mai multe plăgi înjunghiate penetrante
abdominale, care au necesitat o operaţie de urgenţă, fâră de care nu ar fi putut fi
salvată viata
victimei 1.În cazul cercetării unor aspecte comparative pentru infracţiunile de onior
deosebit de grav (art. 176 C.p.) şi de pruncucidere (art.177 C.p.), trebuie remarcat că,
deşi obiectul juridic este acelaşi, există o serie de diferente.
Astfel în ceea ce priveşte subiectul activ, în cazul infi•acţiunii de omor deosebit
de grav, acesta poate fi orice persoană, în timp ce pruncuciderea e~Ie o infi•acţiune cu
autor unic, calificat şi anume mama victimei, iar în ceea ce priveşte subiectul
pasiv, pruncuciderea vizează numai copilul nou născut.
Latura obiectivă în cazul ambelor infracţiuni se realizează printr-o activitate de
ucidere (acţiune sau inacţiune), cu diferenta că în cazul infracţitmii de pruncucidere
trebuie îndeplinite două conditii: să se producă imediat după naştere şi s~ aibă ca
rezultat moartea nou-născutului.
Sub aspectul laturii subiective, infi•acţiunile se realizează cu intentie directă
sau indirectă, dar în cazul infracţiunii de pruncucidere există conditia specială ca
infi•acţiunea să fie determinată de starea de tulburare provocată de naştere (intentie
spontană).
Dacă nu se poate constata această stare de tulburare, atunci fapta se va putea
încadra în dispoziţiile art. 175 C.p.
Spre deosebire de tentativa la infracţiunea de omordeosebit de grav, tentativa
la infractiunea de pruncucidere nu se pedepseşte.
1 Curtea Supremă de Justiţie, seciia penală, dec. nr. 262/1992
19
Dreptul la viaţă, pe care legea îl asigură fiecărui om, necesită ocrotire penală
şi împotriva faptelor săvârşite din culpă.
Infracţitmea de omor deosebit de grav şi cea de ucidere din culpă au obiecte
juridice speciale şi materiale identice, dar între acestea exista unele deosebiri
evidente,atât sub aspectul gradului de pericol social care le este propriu, cat şi din
punctul de vedere al tratamentului penal care le-a fost rezervat.
In privinta subiectului activ, acesta poate fi orice persoană care îndeplineşte
condiţiile legale pentru a răspunde penal, dar pentru existenta variantei agravate a
infractiunii de ucidere din culpă, legea a prevăzut o anumită calitate Şi anume aceea de
conducător de vehicul cu tractiune mecanică sau orice altă persoană aflată in exerciţiul
profesiei sau meseriei.
Referitor la latura obiectivă a celor două infracţiuni, trebuie arătat faptul că
ambele infracţiuni se realizează printr-o activitate de ucidere care constă într-o acţiune
sau într-o inacţiune; in cazul omorului deosebit de grav această activitate se
caracterizează printr-o conduită violentă a agresorului, care a hotărât să suprime viaţa
unei persoane, iar in cazul uciderii din culpă, se caracterizează printr-o atitudine
greşită într-o situaţie periculoasă, susceptibilă de a produce consecinţe grave.
0 altă deosebire priveşte latura subiectivă a celor două infractiuni. Astfel,
omorul deosebit de grav se săvârşeşte cu intentie directă sau indirectă, in timp ce
uciderea din culpă se săvârşeşte din culpă, fie sub forma culpei cu previziune, fie sub
forma culpei simple. De asemanea, fiind o infractiune neintenţionată, uciderea din
culpă, spre deosebire de omorul deosebit de grav, nu este susceptibilă de tentativă.
Legiuitorul a incriminat fapta de determinare sair înlesnire a sinuciderii unei
persoane. Având in vedere comparaţia cu omorul deosebit de grav, trebuie precizat
faptul că obiectul juridic şi cel material, prectun şi subiectul, sunt identice in cazul
ambelor infracţiuni, cu excepţia formelor prevăzute de lit. d şi e ale art. 176 C.p. şi a
formei agravate a infractiunii prevăzute de art. 179 C.p., in care subiect pasiv nu poat
fi decât un minor sau o persoană care nu era in stare să-~i dea seama de fapta sa ori
nu putea fi stăpână pe actele sale. Din punct de vedere al laturii subiective nu există
nici o deosebire, ambele infractiuni săvârşindu-se cu intentie directă sau indirectă.
20
Infractiunea de omor deosebit de grav săvârsită asacpra unei femei gravide,
prezintă aspecte aparent asemănătoare cu infracţiunea de provocare ilegală a avortului,
care a avut ca urmare moartea femeii însărcinate l. Ambele infractiuni au acdaşi obiect
material şi anume corpul femeii însărcinate şi produsul concepţiei, aducându-se astfel o
dublă atingere vieţii umane.
Deosebirea esenţială între cele două infractiuni constă în forma de vinovăţie a
autorului. Astfel, în cazul omorului deosebit de grav săvârşit asupra unei femei gravide,
faptuitorul acţionează cu intentie directă sau indirectă asupra mamei şi cu intentie
indirectă asupra fătului. In cazul avortului care a avut ca urmare moartea femeii
însărcinate, făptuitorul acţionează cu intentie directă în ceea ce priveşte suprimarea
existentei fătului, dar se află în culpă faţă de moartea femeii însărcinate. Rezultă de aici că
fapta prevăzută în art. 176 lit. d C.p. este o infracţiune intenţionată, spre deosebire
de cea prevăzută în art. 185 al.3 C.p., care este o infractiune praeterintenţionată.
În cazul infracţiunii de tâllaărie (art.211 C.p.) trebuie remarcat continutul complex
al acesteia: activitatea principală - furtul şi activitatea secwldară - folosirea de violente
sau ameninţări. Deşi aduce atingere şi relatiilor sociale referitoare la viata şi integritatea
corporală a persoanei, tâlhăria a fost introdusă de legiuitor în categoria infracţiunilor
împotriva patrimoniului. De aceea, obiectul juridic principal este identic cu cel al
infractiunii de furt, în timp ce obiectul juridic secundar constă în relaţiile sociale
referitoare la viaţă şi integritate corporală, find asemănător cu obiectul juridic al
infractiunii de omor deosebit de grav.În ceea ce priveşte tâlaăria care a aviit ca efect moartea victimei, aceasta este o
formă praeterintenţionată a infi•acţiunii de tâlhărie. Dacă făptuitorul a cauzat cu intentie
moartea victimei, există concurs între infractiunea de tâlhărie prevăzută la art.211 al. l C.p.
şi infractiunea de ornor.
Dacă făptuitorula actionat de la început cu intentia de a ucide victima pentru a
I Revista de Drept Penal, nr. 3/2000
®
putea săvârşi astfel mai uŞor tâlhăria, ne aflăm în prezenţa unui onior deosebit de grav
în . concurs cu infractiunea de tâlh~rie.
Datorită rezultatului deosebit de grav, tâlhăria prevăzută de al. 3 al art. 211
C.p. este sancţionată cu închisoare de la 15 la 25 de ani Şi interzicerea unor drepturi,
la fel ca şi omorul deosebit de grav.
®
Capitolul II
Infractiunea de omor deosebit de grav în special
Secţiunerc 1 Conţinutul legal al infracţiutzii
Infractiunea de omor implică întotdeauna aceleaşi caracteristici şi anume,
existenta unei acţiuni sau inacţiuni comise cu intentia de a suprima viata victimei
şi care are ca rezultat moartea acesteia. În realizarea sa concretă, acţitmea sau inacţiunea
poate prezenta arnimite particularităţi, care, fară a schimba substanţa faptei, îi
conferă un grad .foai-te ridicat de pericol social.
Variantă tip a omorului, infracţiunea de omor deosebit de grav aduce atingere nu
numai relaţiilor sociale ocrotite prin incriminarea faptei, ci şi celor mai elementare
sentimente de milă şi omenie, relevând revoltătoarea decădere morală a făphiitoruluil.
Conform art. 176 C.p., omorul deosebit de grav este omorul săvârşit în vreuna din
tu°mătoarele împrejurări: prin cruzimi;
asupra a două sau mai multor persoane;
de către o persoană care a mai săvârşit un omor;
pentru a săvârşi sau a ascunde săvârşirea unei tâlhării sau
piraterii; asupra unei femei gravide;
asupra unui magistrat, poliţist, jandarm ori asupra unui
militar, în timpul sau în legătluă cu îndeplinirea
îndatoririlor de serviciu sau publice ale acestora;
~ V. Dongoroz, S. Kahane, L Oancea, L Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. M. Stănoiu, V. Roşca, "Explicaţii teoretice ale Codului penal", vol. III, Ed. Academiei, Bucureşti, 1971
®
Secţiainea 2 Elemente preexistente
Omorul deosebit de grav este fapta persoanei care săvârşeşte un omor în
circumstanţe care vădesc atât pericolul social foarte grav al faptei, cât şi o periculozitate
deosebită a infractorului. Aceste particularităţi au determinat incriminarea omorului
astfel săvârşit, ca o variantă de sine stătătoare, deosebită, nu nurnai în raport cu omorul
simplu, dar şi cu omorul calificat.
Ca variantă a infracţiunii de omor, omorul deosebit de grav prezintă aceleaŞi
caracteristici ca şi omorul simplu în ceea ce priveŞte obiectul juridic şi obiectul material,
dar şi în privinţa subiecţilor infracţiuniil.
A. Obiectul infractiuniiObiectul juridic special al infractiunii de omor deosebit de grav îl constituie
relatiile sociale a căror formare, desfăşurare şi dezvoltare normală implică respectul
acelei valori sociale care este viaţa omului. Prin incriminarea omorului este
ocrotită această valoare socială esenţială şi prin mijlocirea căreia sunt apărate relatiile
sociale care se nasc şi se dezvoltă în jurul valorii sociale menţionate. Omul este o
valoare socială fundamentală, fiindcă prin om şi în jurul său se formează şi se dezvoltă
imensa majoritate
a relatiilor sociale 2.Obiectul material constă în corpul victimei infractiunii, privit ca entitate
materială, ca totalitate de filncţii şi procese organice care mentin o persoană în viaţă, ca
o unitate anatomică şi fiziologică, fizică Şi psihică. Este vorba de corpul tuzei persoane
în viaţă la momentul săvârşirii infractiunii, deoarece altfel rrar putea fi încălcate relaţiile
sociale care constituie obiectul juridic al acestei infracţiuni 3.
Nu interesează cât ar mai fi trait victima dacă flu ar fi fost ucisă. Chiar dacă
existau cauze care ar fi dus ulterior la o moarte naturală, fapta constituie omor deosebit
de
' C. Bulai, "Curs de drept penal, par•tea specială ", vol. 1, Bucureşti, 1976, pag. 1082 - Gh. Nistoreanu, Al. Boroi, "Drept penal. Partea special! ", Ed. ALL Beck, Bucureşti, 2002, pag. 59 ' O. Loghin, T. Toader, "Drept penal român, partea specială ", Ed. Şansa, BucureŞti, 1999, pag. 75
grav. Prin urmare, pentru existenţa obiectului .material al infracţiunii trebuie
îndeplinite două conditii:
(1) Fapta trebuie să fie săvârŞită asupra unui om in viaţă , indiferent de vârstă,
stare a sănătăţii sau a normalităţii bio-antropologice. În consecinţă, asupra unui
cadavru nu se poate săvârşi infractiunea de omor.
In legătură cu această cerinţă esenţială se pune problema de a se şti din ce
moment se consideră că un om este in viată. '
În ceea ce priveşte precizarea momentului initial din care se consideră că o
persoană este in viaţă, in dreptul penal au existat două opinii.
După o primă concepţie, mai veche, omul era considerat in viata din momentul
in care fâtul a dobândit, prin naştere, existenţa extrauterină independentă, moment pe
care 11 marchează respiraţia copilului. Sub Codul • penal anterior, in literatura
noastră de specialitate, s-a exprimat şi punctul de vedere potrivit căruia, despre un om
se poate vorbi chiar din momentul in care copilul se angajează in procesul naŞterii, prin
urmare înainte ca acesta să fie expulzat şi să-§i înceapă existenţa extrauterină I
.Acest punct de vedere nu poate fi împărtăşit, deoarece legiuitorul a precizat in
art. 177 C.p. pruncuciderea, ca formă a omuciderii, care constă in "uciderea copilului
nou născut, săvârşită imediat după naştere". Consecinţa acestui punct de vedere ar
fi că infracţiunea de omor nu ar putea fi concepută decât săvârŞindu-se asupra copilului
născut; dacă actiunea s-a desfăşurat asupra fătului in curs de expulzare, fapta va
constitui infracţitmea de întrerupere ilegală a cursului naşterii z.
Limita sau momentul final al vieţii este moartea biologică (conform
prevederilor Legii nr. 3/1978 privind asigurarea sănătăţii populaţiei), stadiu
caracterizat prin oprirea funcţiilor sistemului nervos central, respirator şi circulator,
prin încetarea proceselor metabolice celulare şi mai ales prin distrugerea fimcţională a
celulelor nervoase, prin modificări structurale ireversibile, care nu mai permit o
reanimare eficientă, Aşadar, ca
' Gh. Rîpeanu, "Manual de drept penal al RPR, pat-tea specinlă", vol. I, Bucureşti, 1960, pag. 72; B. Braunstein, "Dreptul penal al RPR, partea specială ", partea I, Iaşi, 1959, pag. 135 2 I, Loghin, T, Toader, "Drept penal winăn, partea specia/ă ", Ed. Şansa, Bucureşti, 1997, pag. 85
®
moment final al vietii este considerat momentul încetării ireversibile a functiilor creierului,
moment cunoscut sub denumirea de "moarte cerebrală" 1 .În celelalte faze ale procesului tanatogenetic, premergătoare morţii biologice sau
cerebrale (starea de agonie, comă, sincopă, colaps, moarte clinică caracterizată print~o
progresivă insuficienţă morfo-funcţională în care reanimarea este posibilă), dreptul penal
îl consideră pe omul aflat într-o asemenea stare, ca fiind în viaţă.
(2) A doua conditie este ca obiectul material al omuciderii să constea în viaţa altui
om decât a fă.tuitorului. În consecinţă, sinuciderea sau încercarea de sinucidere, neavând
ca obiect viata altuia, nu constituie infractiune.
B. Subiectul infractiunii
Subiect activ al infracţiunii de omor deosebit de grav poate fi orice persoană,
deoarece existenta infractiunii nu este condiţionată de vreo calitate specială a subiectului.
În consecinţă, infractiunea poate fi săvârşită de către orice persoană care îndeplineşte
conditiile generale psihofizice ale răspunderii penale.
Participatia penală în cazul omorului este posibilă sub toate formele: coautorat,
instigare şi complicitate 2 .
Astfel, în cazul coautoratului, în literatura juridică se subliniază necesitatea unei
contribuţii nemijlocite la faptă a coautorului. Există o asemenea conh•ibuţie nemijlocită a
coautoruhii când acesta săvârşeşte acte care aparţin acţiunii tipice, specifice laturii
obiective a infractiunii date, descrise sau indicate de verbum regens din norma
incriminatoare 3.In practica judiciară s-a decis că există coautorat dacă mai multe persoane au lovit
Ed. ALL Beck, Bucureşti, 2002, pag. 60 ' V. Papadopol, "Delinzitar•ea actelor de coautorat de cele de complicitate ", J.N. nr. 7/1963, pag. 70 ' Tribunalul Suprem, sectia penală, dec. nr . 360/1979, in RRD nr. 10/1979, pag. 66
victima cu un instrument apt de
participanţi a fost mortală 4.
a ucide, chiar dacă numai lovitura unuia dintre
M
Pentru existenta coautoratului trebuie să fie indivizibile sub raport obiectiv
activităţile a doi sau tnai multi participanţi, activităţi ce constituie acte de executare
sau acte indispensabile săvârşirii infractiunii.
Indivizibilitatea trebuie să existe şi sub raport subiectiv. Toţi participanţii
trebuie să fi actionat cu intentie, să fi fost conştienţi de urmările actiunii lor comune şi
sa fi dorit sau acceptat producerea morţii. Este necesară o arnimită legătut•ă între
coautori, o coeziune psihică care trebuie să fie identică sub raport intelectiv şi volitiv.
Aceasta poate consta într-o înţelegere expresă sau tacită, poate fi bilaterală,
reciprocă sau unilaterală, când unei persoane care acţionează pentru uciderea altcuiva
i se alătură, fară a şti, o alta, care, cunoscându-i intenţia, acţionează în acelaşi sens.
Hotărârea comună poate fi luată anticipat sau concomitent cu săvârşirea faptei 1.
Infractiunea de omor deosebit de grav se poate săvârşi şi în complicitate, care,
conform Plenului Tribunalului Suprem, este "o activitate de ajutorare, de înlesnire,
legată în mod nemijlocit de activitatea care constituie latura obiectivă a infractiunii,
tulită cu intentia de a ajuta, înlesni la comiterea unei infractiuni".
Complicitatea la această infractiune prezintă unele aspecte specifice. Astfel,
există complicitate în cazul în care persoana, cu intenţie, săvârşeşte sau ajută în orice
mod pe altul la săvârşirea unei fapte de omor. Este, de asemenea, complice persoana
care promite, înainte sau în timpul săvârşirii faptei, că va favoriza pe faptuitor, chiar
dacă după săvârşirea faptei, promisiunea nu va fi îndeplinită. Există complicitate
atunci când complicele săvârşeşte acte specifice de pregătire, care constau în crearea
conditiilor necesare pentru ca o altă persoană (autorul) să-şi desfăşoare activitatea de
ucidere.
Contribuţia complicelui are caracter secundar faţă de activitatea autorului
infractiunii de omor deosebit de grav şi faţă de activitatea instigatorului la omor,
caracter deosebit de important pentru că, pe de o parte, nu se poate concepe
complicitate în lipsa unei activităţi principale de executare a omorului, iar, pe de altă
parte, deoarece contribuţia acestuia la producerea rezultatului apare ca o activitate
indirectă şi imediată 2.
I C. Barbu, "Ocvrotirea persoanei in dreptul penal ", Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1971, pag.3 5 2 Al. Boroi, "7nfr•acţiuni contra vieţii ", Ed. ALL Beck, Bucureşti, 1999, pag. 125
®
Sprijinul dat de complice poate fi material sau moral. Actele de complicitate
materială la omor constau, în general, în procurarea mijloacalor de ucidere (arme,
instrumente, otravă, aparate explozive, vehicule ori bani pentru procurarea lor), în
înlăturarea piedicilor din calea săvârşirii actului de ucidere, în înlăturarea riscurilor ca
autorul să fie prins sau alte asemenea acte care relevă contribuţia expresă şi substanţială a
complicelui la uciderea unei persoane 1.
Actele de complicitate morală sunt acele acte care au o anume rezonanţă în mintea
persoanei căreia i se adresează: înlăturarea ezitărilor, întreţinerea hotărârii
autorului de a săvârşi infractiunea prin sfaturi şi îndemnuri, încurajarea în
desfăşurarea agresiunii, procurarea de informaţii pentru orientarea autorului ori pentru
luarea de precauţii, promisiunea de favorizare a infractorului după săvârşirea faptei.
Infractiunile contra vieţii pot fi săvârşite şi prin instigare. Tribunalul Suprem a
precizat că, din punct de vedere obiectiv, instigarea trebuie să constea în fapte concrete,
bine precizate, care să demonstreze caracterul determinant al acesteia şi nu existenta
numai a unor simple îndemnuri.
Procesul instigării constă în contributii cu caracter inaterial, de obicei un îndemn
insistent, o sugestionare insidioasă cu rol esential în luarea deciziei celui instigat de a
ucide victima. Pericolul faptei instigatorului constă în aceea că utilizează slăbiciunea
altuia, acţionează perfid, prin mijloace dificil de sesizat, determinându-1 pe cel instigat să
săvârşească o faptă atât de gravă cum este omorul deosebit de grav`.
Subiectul pasiv al omorului deosebit de grav este persoana ucisă ca urmare a
activităţii iaptuitorului, deci cea care suferărăul cauzat prin comiterea infractiunii.
Pentru existenţa subiectului pasiv al infracţituzii de omor deosebit de gray este suficient să
se constate că persoana titulară a valorii ocrotite penal a suferit răul produs prin
săvârşirea infractiunii. După consumarea omorului, subiectul pasiv nu mai este o persoană,
ci o
victimă 3.
I V. Dongoroz, Gh. Dărăngă, S. Kahane, D. Lucinescu, A. Nenus, M. Popovici, V.
Stoican, "Noul Cod penal ~i Codul penal anterior-prezentare comparativă", Ed.
Polirom, Bucureşti, 1968 2 - C. Barbu, "Ocrotirea persoanei în dreptul penal", Ed.
Scrisul Romănesc, Craiova, 1971 3 Gh. Nistoreanu, Al. Boroi, "Drept penal. Partea
În literatura de specialitate s-a subliniat, pe drept cuvânt, că nu trebuie
confundat subiectul pasiv al infracţiunii, adică persoana vătămată, cu subiectul pasiv
de drept civil al infractiunii, adică persoana care a suferit paguba rezultată în urma
infracţiunii 1.
Distinctia este importantă fiindcă, dacă de cele mai multe ori, persoana
vătămată este în acelaşi timp şi persoana păgubită prin infractiune, există şi cazuri în
care cineva poate fi subiect pasiv, deci persoană vătămată, fără să fie însă şi
persoană păgubită prin infractiune (de exemplu, copiii victimei unei infracţiuni de
omor au calitatea de persoane care au suferit o pagubă prin infracţilme, însă nu au
calitatea de persoane vătămate, această calitate având-o doar victima infracţiunii) Z.
Secţiiuzea 3 Corlţinutul constitutiv al infracţiunii Omorul deosebit de grav se realizează du punct de vedere obiectiv prin uciderea
unei persoane, adică o activitate materială care are ca rezultat moartea unui om, într-
una din modalităţile menţionate în art. 176 lit. a-f C.p. De cele mai multe ori,
această activitate constă într-o acţiune. Această actiune poate fi înfăptuită prin
energia proprie a faptuitorului sau prin intermediul unei energii puse în mişcare de
acesta. InfracţiLmea se produce însă şi atunci când făptuitorul vizează psihicul victimei 3.
Forţa distructivă exercitată asupra victimei se poate manifesta sub forma unor
acţiuni fizico - mecanice ( sugrumare, lovire, împuşcare, electrocutare când se ating
I V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, L Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu, V. Roşca, "Explicaţii teoretice ale Codului penal", vol. III, Ed. Academiei, BucureŞti, 1971, pag. 206 2 Gh. Nistoreanu, Al. Boroi, "Drept penal. Partea specială ", Ed. ALL Beck, Bucureşti, 2002, pag. 61 ' T. Vasiliu, D. Pavel, G. Antoniu, D. Lucinescu, V. Papadopol, V. Rămureanu, "Codul penal al RSR, comentat Şi adnotat, pal-tea specială", vol. I, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975, pag. 74; O. A. Stoica, "Dr•ept penal, par-tea specială ", Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976, pag. 66; C. Bulai, "CiI r •s de drept penal, partea specială ", vol. 1, Bucureşti, 1976, pag. 100
29
organele vitale), acţiuni chimice (otrăvire, folosire de substanţe toxice: organice,
anorganice, acizi, baze, sărtu•i sau medicamente), actiuni psihice (în acest caz, moartea
intervine când emotia puternică, frica accentuată, spaima se suprapun pe stări favorizante,
cum ar fi stările de hipervagotonie, boli cardiace, insuficienţe coronariene).
Forta distructivă este prezentă şi în cazul inactiunii, atunci când făptuitorul avea
obligaţia de a interveni în favoarea victimei, obligaţie rezultată din îndatoririle de serviciu
sau din raporturile personale cu victitna.
Mijloacele şi instrumentele întrebuinţate trebuie să fie apte de a provoca
moartea victimei fie prin ele însele, fie prin întrebuinţarea în anumite moduri,
împrejurări, condiţii care determină diferentieri în ceea ce priveşte gravitatea faptei, cum
este cazul omorului săvârşit prin cruzimi - procedee care nu sunt necesare pentru
producerea morţii.
Este absolut necesar ca activitatea făptuitorului să aibă ca rezultat moartea unei
persoane. Dacă acest rezultat nu se produce, fapta constituie o tentativă la infractiunea de
ornor deosebit de grav. În functie de mijloacele folosite, moartea victimei se poate
produce imediat sau mai târziu; această împrejurare nu are însă nici o influenţă în ceea ce
priveşte existenţa infractiunii 1.
Între activitatea de ucidere şi moartea victimei trebuie să existe un raport de
cauzaliatate, în cazul faptei consumate sau posibilitatea producerii acestuia, în cazul
tentativei, raport care trebuie dovedit, în lipsa lui infracţiunea neputând exista. Acest raport
există atunci când se stabileŞte că, fără activitatea iaptuitorului, moartea victimei nu s-ar fi
produs. Nu este necesar ca activitatea făptuitoruhii să constituie cauza exclusivă a morţii
victimei; legătura cauzală există Şi atunci când la activitatea făptuitorului au mai
contribuit şi alţi factori preexistenţi (o maladie de care suferea victitna 2), concomitenţi
(lovituri aplicate victimei şi de către o altă persoană) sau posteriori (internarea cu
întârziere a victimei în spital). În practică judiciară s-a decis, de exemplu, căexistă raport
de cauzalitate între violentele exercitate împotriva victimei şi moartea acesteia, chiar dacă
"Codul penal al RSR, comenat Şi adriotat, partea specială", vol. 1, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1975, pag. 74 2 Tribunalul Suprem, col. pen., dec. nr .
1042/64, C.D. 1964, pag. 363
la producerea rezultatului a contribuit şi boala de inimă de care făptuitorul ştia că suferă. La fel şi în cazul în care, alături de acţiunea iaptuitorului, la producerea rezultatului au mai contribuit Şi alţi factori, cum ar fi tratarea superficială a leziunilor sau interventia chirurgicală întârziată'.
Raportul de cauzalitate este însă întrerupt dacă, ulterior săvârşirii faptei intervine o cauză care, prin ea însăşi şi independent de activitatea faptuitorului, produce moartea victimei 2.
Legătura cauzală există indiferent cât timp a trecut de la săvârşirea faptei până la producerea mortii, dacă se constată că făptuitaul a acţionat cu vinovăţie la uciderea victimei. De exemplu, s-a reţinut legătura de cauzalitate între agresiune şi deces u1 cazul unei grave leziuni craniene cauzate victimei, prin aplicarea de lovituri cu intensitate, iaptuitorul folosindu-se de un obiect apt să producă moartea, leziuni care au provocat o epilepsie post-traumatică cu repetate internări, iar după doi ani şi trei luni victima a decedat ca urmare a unei insuficienţe cardio-respiratorii, datorate unei bronhopneurnonii survenite pe fondul epilepsiei post-traumatice 3.
B. Latura subiectivă
Omorul deosebit de grav se săvârşeşte cu intentia de a suprima viaţa unei persoane, adică, fie cu intentie directă, atunci când făptuitorul a prevăzut rezultatul acţitmii sale (moartea victimei) Şi a urmărit producerea acestuia, fie cu intentie indirectă, când fâptuitorul a prevăzut rezultatul acţiunii sale Şi, fără a-1 urmări, a acceptat totuşi posibilitatea survenirii acestuia 4.
Latura subiectivă nu include cerinţa săvârşirii faptei dintr-un anumit mobil. Aceasta înseamnă că infractiunea există chiar dacă nu s-a stabilit mobilul săvârşirii faptei.
~ Tribunalul Suprem, sectia penală, dec. nr. 2219/1982, in RRD nr. 10/1981, pag. 732 T. Vasiliu, D. Pavel, G. Antoniu, D. Lucinescu, V. Papadopol, V. Rămureanu, "Codul penal al RSR, comentat si adnotat, pat-tea specială ", vol. 1, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975, pag. 74 ' Tribunalul Suprem, secţia penală, dec. nr. 104 din 11. 12.1992, in RRD nr. 10/1993 4 Gh. Nistoreanu, Al. Boroi, "Drept penal. Partea specială ", Ed. ALL Beck, Bucureşti, 2002, pag. 66
®
Cu toate acestea, instanta de judecată va fi preocupată să-1 stabilească în fiecare caz,
deoarece aceasta influenţează gravitatea faptei şi, prin urmare, poate contribui la
realizarea unei juste individualizări judiciare a pedepsei 1.
Cu excepţia cazului prevăzut la lit. d a art. 176 C.p., omorul deosebit de grav
nu este conditionat nici de săvârşirea faptei într-un anumit scop. Chiar dacă scopul
tu•mărit de făptuitor este generos (de exemplu curmarea suferintelor unei persoane care
suferâ de
boală incurabilă), fapta constituie infracţitme 2.Infracţiunea de omor deosebit de grav poate fi săvârşită în condiţii care să
reflecte
• hotărâre luată dinainte, un anumit scop sau mobil, situaţie în care hotărârea de a
ucide, luată din timp, a fost concretizată în acte de pregătire sau în situatia omorului
din interes material unde se urmăreŞte un anumit mobil - un interes material sub
impulsul căruia făptuitorul acţionează în cazul omorului comis pentru a săvârşi sau
ascunde săvârşirea unei tâlhării sau piraterii. În acest caz, infracţiunea se săvârşeşte
cu intentie directă, intenţia indirectă nefiind suficientă, pentru că cel care urmăreŞte
un scop precis urmăreŞte implicit şi rezultatul - producerea morţii 3.
După unii autori 4, eroarea asupra persoanei victimei nu are nici o influenţă
asupra vinovăţiei făptuitorului Şi nu înlătură răspunderea sa penală, deoarece
această mare nu are un caracter esenţial, adică nu se referă la o împrejurare de care
depinde caracterul penal al faptei.
Într-o altă viziune, se susţine că eroarea asupra subiectului pasiv nu are
relevanţă decât atunci când agentul acţionează cu vointa de a ucide orice persoană
pe care ar întâlni-o '.
~ Tribunalul Suprem, colegiul penal, dec. nr . 1442/1965, CD 1965, vol. I, pag. 460 ' Tribunalul Suprem, secţia penală, dec. 2515/1970, in RRD nr. 4/1971, pag. 167 3 C. Bulai, "Curs de dr•ept penal, partea specială ", Bucureşti, 1976, pag. 116• V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, L Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu, V. Roşca, "Explicaţii teoretice ale Codulzri penal", vol. III, Ed. Academiei, Bucureşti, 1971, pag. 185; T. Vasiliu, D. Pavel, G. Antoniu, D. Lucinescu, V. Papadopol, V. Rămureanu, °Codul penal al RSR, comentat si adnotat, partea specială ", vol. 1, Ed. Ştiintifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975, pag. 75 5 G. Antoniu, op. cit., pag. 596
®
În acest caz, nu va interesa persoana victimei asupra căreia. s-a manifestat vointa
generică de a ucide subiectul; tot astfel, dacă agentul a acţionat cu intenţie indirectă,
acceptând riscul să ucidă orice persoană în locul aceleia pe care nemijlocit, urmărea să
o ucidă.
Infractiunea există şi atunci când făptuitorul î5i îndreaptă acţiunea asupra
unei persoane pe care vrea să o ucidă, dar, datorită unei greşite manipulări a
instrurnentului folosit sau altor cauze accidentale, rezultatul urmărit se produce asupra
unei alte persoane (aberratio ictus, ipoteza monoagresivă). Tot astfel, când datorită
cauzelor de mai sus'are loc moartea, atât a victimei aflată în reprezentarea agentului,
cât şi a unei alte persoane (aberratio ictus, ipoteza biagresivă) sau când agentul a
lezat mai multe persoane pe lângă victima iniţială (aberratio ictus, ipoteza
pluriagresivă) ~.
În concepţia unor autori, această formă de săvâşire a faptei ar trebui asimilată
erorii asupra persoanei Şi să primească aceeaşi solutie juridică. Agentul va
răspunde, în raport cu victima reală, pentru infracţiunea consumată de omor şi care s-
ar fi retinut dacă nu se producea eroarea în executie în raport cu victima aflată în
reprezentarea agentului `.
În realitate, între cele două situaţii există o anumită deosebire; în cazul erorii
asupra persoanei, reprezentarea agentului este alterată, însă executarea este
perfectă, pe când în cazul aberratio ictus reprezentarea agentului este corectă, însă
execuţia este greşită. Este comun însă, atât situaţiei denumite aberratio ictus, cât şi
erorii asupra persoanei subiectului pasiv, faptul că agentul a urmărit săvârşirea
unui fapt concret, determinat, împotriva unei victime anume şi nu să ajungă la un
rezultat echivalent celui descris în norma de incriminare; dacă agentul ar fi avut în
reprezentare şi rezultatul efectiv produs, el ar fi răspuns pentru omor cu intentie
indirectă, ori pentru culpă cu previziune în raport cu victima efectiv lezată; dacă nu a
avut în vedere Şi posibilitatea acestui rezultat, extinderea intenţiei agentului la
victima efectiv lezată apare la fel de discutabilă ca în cazul erorii erorii asupra I Gh. Nistoreanu, Al. Boroi, "Drept penal. Partea specială ", Ed. ALL Beck, Bucureşti, 2002, pag. 682 V. Dongoroz şi colab., "Expllcaţii teoretice ale Codultii penal", vol. 1, Ed.
Academiei, Bucureşti, 1971, pag. 225
®
Secţicmea 4 Eleniente circumstanţiale
Omorul deosebit de grav, ca şi omorul calificat, presupune săvârŞirea omorului
în prezenţa unei circumstanţe agravante. Întrucât circumstantele care atribuie
omorului caracter deosebit de grav stmt prevăzute alternativ, este suficient ca omorul
să fie săvârŞit în vreuna din aceste circumstanţe. Dacă omorul se săvârşeşte în mai
multe circumstanţe care îi determină caracterul deosebit de grav, infracţiunea nu î5i
pierde caracterul unitâr.
Circumstanţele agravante care atribuie faptei de omor caracterul deosebit de
grav stint cele prevăzute în art. 176 C.p. şi ele constau în săvârşirea omorului:
prin cruzimi;
asupra a două sau mai multor persoane;
de către o persoană care a mai săvârşit un omor;
pentru a săvârşi sau a ascunde săvârşirea unei tâlhării sau piraterii;
asupra unei femei gravide;
asupra unui magistrat, poliţist, jandarm ori asupra unui militar, în timpul
sau în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale
acestora;
A. Omorul săvârŞit prin cruzimi
Dictionarul juridic penal defineşte termenul de "cruzime"ca fiind o
"manifestare de ferocitate în comiterea unei infractiuni, de natură să provoace
suferinţe chinuitoare,
prelungite victimei" 1.Există această circumstanţă agravantă atunci când făptuitorul, prin modul
cum a efectuat activitatea de ucidere, s-a manifestat deosebit de inuman, urmărind
sau acceptând, în mod conştient, nu numai moartea, dar şi chinuirea victimei. Se
admite, h general, că s-a manifestat cruzime atunci când s-au provocat victimei
chinuri şi suferinte grele prelungite, fie că acestea au produs efectiv moartea
victimei, fie că au precedat uciderea acesteia. De asemenea, se admite că există
cruzimi atunci când uciJerea victimei1 G. Antoniu, C. Bulai, G. Chivulescu, "Practică judiciară penală", voL [II, pag. 84
®
s-a produs prin torturi sau prin folosirea unei otrăvi chinuitoare 1.În practica judiciară, s-a considerat că omorul este săvârşit prin cruzimi,
atunci când făptuitorul a conceput şi executat fapta, folosind metode cauzatoare de
suferinţe prelungite şi de maxima intensitate, realizând astfel, alături de rezultatul
constând în suprimarea vietii victimei şi un al doilea rezultat, constând în chinuirea
ei fizică sau morală z. Astfel, s-a decis că loviturile repetate, care au produs
suferinţe prelungite, constituie cruzimi, chiar dacă au precedat actiunea ulterioară de
ucidere. De exemplu, când i s-au aplicat victimei, în vârstă de 80 de ani, numeroase
lovituri pe parcursul a câtorva ore, inculpata înapoindu-se de două ori la locuinţa
acesteia pentru a se convinge de moartea ei şi de fiecare dată, constatând că Inca se mai
află în viaţă, a lovit victima cu corpuri dure, iar ultima dată i-a dat foc. Inculpata a
sustinut că omorul nu s-a produs prin cruzimi, deoarece moartea nu s-a produs ca
urmare a arsurilor, ci a celorlalte fapte de agresiune. Instanta a retinut că, indiferent de
faptul că arsurile nu au produs moartea, ele au contribuit în mare măsură la prelungirea
suferinţelor victimei, alături de leziunile
produse înainte 3.În practica judiciară s-a statuat că săvârşirea omorului prin cruzimi sau
torturi presupune o activitate caracterizată prin aceea că autorul întrebuinţează în mod
voit anumite metode pentru a cauza victimei suferinţe deosebite, specifice acestor
metode, fie pentru a o omorî, fie pentru a o chinui înainte de a o ucide 4.
Tribunalul Suprem, prin decizia nr. 2072 din 5.06.1973, a arătat că fâptuitorul
a săvârşit înfracţiunea de omor în condiţiile prevăzute de art. 176 lit. a C.p., întrucât
el a aplicat victimei un ntimăr mare de lovituri grave pe o lungă perioadă de timp. În
tot acest timp, inculpatul a vădit că e stăpânit de un puternic sentiment de ură Şi
cruzime, aplicând lovituri victimei, fără să ţină seama de faptul că aceasta era în
vârstă de 73 de ani şi de rugămintea acesteia de a nu fi omorîtă.
' C. Bulai, "Curs de drept penal, partea specială ", vol. 1, Bucureşti, 1976, pag. 1092 Gh. Nistoreanu, Al. Boroi, "Drept penal. Pai•tea specială ", Ed. ALL Beck, Bucureşti, 2002, pag. 83 3 Tribunalul Suprem, sectia penală, dec. nr . 361 din 16.02.1979, CD 1979, pag. 401-402
®
Există "cru¢imi" chiar şi atunci când victima a fost conştientă doar la prima
lovitură, însă inculpatul a continuat să o lovească cu toporul, decapitând-o 1.
În motivarea solutiei, instanţa supremă arată că prin "cruzimi" în sensul legii
trebuie să se înţeleagă nu numai provocarea de suferinţe fizice victimei, suferinte care,
de altfel, de cele mai multe ori ar fi imposibil de stabilit, ci şi aspectul de ferociăte,
ieşită din comun, cu care infractorul săvârşeşte omorul, trezind în conŞtiinţa celor care
iau ctuioştinţă de aceste fapte un sentiment de oroare.
Printr-o altă decizie se arată că prin cruzimi, în sensul art. 176 lit. a C.p., se
înţelege utilizarea unor mijloace şi procedee sălbatice, nemiloase, care cauzează
victimei mari dureri, prelungite în timp, determinând oroare Şi revoltă în psihicul celor
care iau
cunoştinţă de faptă Z.Pentru a se retine această împrejurare agravantă este necesar să fie
îndeplinite cumulativ condiţia subiectivă, constând în ferocitatea, modul inuman ieşit
din comun în care infractorul acţionează şi condiţia obiectivă, în raport de persoana
infractorului, constând în suferinţele deosebit de grele şi prelungite ale victimei.
Cu privire la prima conditie, cea subiectivă, este evident că, în cazul oricărei
infracţiuni de omor, iaptuitorul procedează inuman; însă atunci când săvârŞeŞte omorul
în modalitatea prevăzută de art. 176 lit. a C.p., conduita lui inumană este ieşită din
comun, ea provoacă oroare în rândul opiniei publice. Ferocitatea infractorului rezultă
din aceea că el, pentru a ucide victima, î5i alege astfel de mijloace încât să~ cauzeze
moartea într-o perioadă de timp relativ mai îndelungată. De asemenea, uneori, mai
înainte ca victima să fie ucisă, făptuitorul o supune la chinuri chiar dacă acestea, prin
ele însele, nu ar duce la suprimarea vieţii; alteori supune victima la o suferinţă morală,
în sensul că, mai înainte ca omorul să fie comis, infractorul maltratează pe membrii
familiei victimei sau pe alte persoane faţă de care ea are puternice sentimente de
afectiune, în prezenţa victimei.
Din punct de vedere subiectiv există această circumstanţă atunci când
~ Tribunalul Suprem, sectia penală, dec, nr. 9 din 26.02.1970, CD 1970, pag. 3342 TmB, secţia II penală, sent. Nr. 43/1992, în V. Papadopol, "Culegere de practică judiciară penală pe anul 1992 ", Bucureşti, 1993, pag.227
®
ştiut că, prin modul cum acţionează, provoaeă victimei chinuri şi suferinţe grele şi
prelungite, urmărind sau acceptând producerea acestor suferinte. Omorul prin cruzimi poate
fi deci săvârşit şi cu intenţie indirectă.
Pentru existenţa acestei împrejurări agravante nu are relevanţă dacă infractorul a
supus victima la suferinţe atroce din sentimente de răzbunare ori din dorinta de a vedea pe
altul suferind şi nici dacă el acţionează sub imperiul unei puternice suferinte psihice,
cauzată de conduita ilicită a victimei, ci este suficient să se constate că subiectul a
acţionat folosindu-se de metodele amintite mai sus. Astfel, s-au retinut ca întrunind
elementele omorului deosebit de grav săvârşit prin cruzimi, fapte precum: stropirea
victimei cu benzină, după care i s-a dat foc ', biciuirea victimei cu o sârmă împletită '`,
aplicarea de lovituri care zdrobesc globii oculari ai victimei '. Nu interesează dacă
cruzimile au dus, prin ele însele, la moartea victimei sau dacă făptuitorul leu folosit
doar pentru a o chinui înainte de a o ucide. Există această agravantă chiar dacă
agresorul supune la chinuri victima, iară a urmări să o ucidă în acest mod, dar acceptă şi
posibilitatea acestor consecinţe. 4
De regulă, suferintele victimei sunt de natură fizică. Ele pot f însă şi de natură
morală, atunci când victima este obligată să ia parte la brutalităţile săvârŞite împotriva unei
persoane de care este legată printr-o puternică afecţiune 5.
Referitor la condiţia obiectivă, aceasta există atunci când victima este supusă unei
suferinte fizice care depăşeşte pe aceea inerantă oricărei actiuni de ucidere. Există
cruzimi şi atunci când, în timp ce se exercitau actele de violenţă, victima a ajuns în starede inconştienţă 6.
~ Tribunalul Suprem, sectia penală, dec. nr . 361/1979, in RRD nr.
10/1979, pag. 67 2 Tribunalul reg. Cluj, dec. nr . 2353/19603 Tribunalul suprem, secţia penală, dec. nr . 1447/1980, in CD 1980, pag. 286
4 Gh. Nistoreanu, Al. Boroi, "Drept penal. Partea specială ", Ed. ALL Beck, Bucureşti, 2002, pag. 84 5 I. Dobrinescu, "Infi•acţitrnî contra vieţii persoanei ", Ed. Acaderniei, Bucureşti, 1987, pag. 83
1. Gri~oraş, °Examen teoretic al practicii Ti•ibunnlarlzri Szrprem in materia unor
®
Dacă suferintele produse victimei sunt suferinţe pe care le implică, în mod firesc,
activitatea de ucidere, fapta nu constituie omor deosebit de grav. În practica judiciară
s-a considerat, de exemplu, că dispoziţiile art. 176 lit. a C.p. nu sunt aplicabile
inculpatului care a ucis victima prin aplicarea, într-un scurt interval de timp, a trei
lovituri de topor, care s-au succedat aproape instantaneu, deoarece activitatea
inculpatului, prin însăşi materialitatea ei, demonstrează că faptuitorul nu a cauzat
victimei alte suferinte decât cele caracteristice oricărei morti violente 1.
Circtunstanţa agravantă specială prevăzută în art. 176 lit. a C.p. şi
circumstanta agravantă prevăzută în art. 75 lit. b C.p., având acelaşi conţinut, se
aplică numai circumstanţa agravantă specială 2. Dacă nu s-ar proceda astfel, s-ar
ajunge ca acelaşi temei să atragă o dublă agravare a pedepsei.
Referindu-se la fapte, circumstanta agravantă a săvârşirii omorului prin cruzimi
este o circtunstanţă reală şi deci se răsfrânge, în conditiile art. 28 al. 2 C.p., asupra
participanţilor.
Omorul săvârşit prin cruzimi este deosebit de grav pentru că făptuitorul,
provocând victimei suferinţe inutile, de mare intensitate şi prelungite în timp,
dovedeşte o periculozitate socială cu totul ieşită din comun.
B. Omorul săvârŞit asunra a două sau mai multor persoane
Există această circumstanţă agravantă ori de câte ori activitatea de ucidere cu
intenţie a avut ca rezultat moartea a două sau mai multor persoane. Pericolul social
sporit decurge din pluralitatea victimelor omorului. În legătură cu interpretarea
dispoziţiilor art. 176lit. b C.p., s-au formulat două puncte de vedere.
Potrivit unei interpretări data în lucrările explicative teoretice ale Codului
penal, există această agravantă atunci când uciderea a două sau mai multor persoane a
avut loc printr-o singură acţiune ( de exemplu se trage un singur foc de armă care
produce moartea
' Tribunalul Suprem, secţia penală, dec. 1445/1983, CD 1983, pag. 2272 Tribunalul Suprem, seciia penală, dec. 1330/1981, în RRD nr. 1/1982, pag.59
38
a două persoane; se pune otravă în mâncarea destinată mai multor persoane, actiune
urmată de moartea a cel putin două dintre acele persoane). Conform acestei opinii,
dacă moartea a două sau mai multor persoane a survenit ca urmare a mai multor
acţiuni, va exista agravanta prevăzută la lit. c a art. 176 C.p. 1.
Într-o altă interpretare, care este cea data de practica judiciară, agravanta există
ori de câte ori două sau mai multe persoane au fost ucise de către făptuitor în aceeaşi
împrejurare sau cu aceeaşi ocazie, indiferent dacă omorul multiplu s-a produs
printr-o singură acţitme sau prin mai multe actiuni (de exemplu, faptuitorul, prin mai
multe focuri de armă, ucide două sau mai multe persoane). Cerinţa esenţială, în această
din urmă ipoteză este ca acţiunile de ucidere să fie comise în cadrul aceleiaşi
activităţi infractionale, adică în aceeaşi împrejurare ori cu aceeaŞi ocazie Z. De
exemplu, în cursul conflictului inculpatul a lovit ambele părţi vătămate cu cuţitul în
abdomen, cauzându-le leziuni care au pus în pericol viata uneia dintre ele, iar cealaltă
a necesitat treizeci de zile de îngrijiri medicale, fâră însă a-i fi pusă în primejdie
viaţa. Inculpatul a fost condamnat în mod greşit pentru tentativă la infractiunea de
omor şi pentru vătămare corporală, fiindcă lovirea ambelor victime a avut loc în
aceeaşi împrejurare, aproape concomitent, cu acelaŞi cuţit. Nu a diferit nici
intensitatea loviturilor, atât doar că, datorită întâmplării, una dintre victime a suferit
o plagă înjunghiată penetrantă a intestinului, în timp ce celeilalte victime rana nu i-a
lezat organele interne. Fapta trebuia încadrată în dispoziţiile
art. 176 lit. b C.p. 3.Această din urmă interpretare s-ar putea motiva şi cu argumentul că, întrucât
textul nu face nici o precizare, s-ar putea concepe că şi omorul comis prin actiuni
diferite
~ V. Donlaoroz, S. Kahane, 1. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu, V. Roşca, "Explicaţii teoretice ale Codului penal", vol. III, Ed. Academiei, Bucureşti, 1971, pag. 198 2 T. Vasiliu, D. Pavel, G. Antoniu, V. Papadopol, V. Rătnureanu, "Codzrl penal al RSR, comentat qi adnotat, partea specială", vol. I, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975, pag. 14; Tribunalul Suprern, sectia pena(ă, dec. nr . 96/1981, CD 1981, pag. 295-296Napoca, 1985, pag. 60; Tribunalul Suprem, sectia penală, dec. nr . 96/1981, CD 1981 pag.295-296
®
asupra a două sau mai multor persoane ar trebui să aibă un tratament similar. De
asemenea, s-ar putea sustine că nereproducerea în actualul Cod penal a dispoziţiei
anterioare (art. 464 C.p.), care incrimina omorul săvâr~t "deodată" sau prin "acţiuni
diferite", ar trebui interpretată nu ca reprezentând voinţa legiuitorului de a restrânge
sfera omorului deosebit de grav numai la omorul comis asupra unei pliu•alităţi de
victime prin aceeaşi actiune, deoarece omisiunea de a reproduce complet formula
anterioară ar putea fi interpretată şi ca expresie a dorintei legiuitorului de a
simplifica formularea tncrtmtnant .
În cazul în care cel de-al doilea omor a fost comis după o perioadă de timp care
indică o nouă activitate infracţională sau a fost comis la un scurt interval de timp, însă
în împrejurăt-i diferite, nu va exista unitatea infi•acţională prevăzută de art. 176 lit. b
C.p., ci o pluralitate de actiuni, fapt ce atrage aplicarea dispoziţiilor art. 176 lit. c C.p. 2.
Pentru existenţa acestei agravante este necesar şi suficient ca făptuitorul să
fi actionat cu intentie, urmărind sau acceptând uciderea a două sau mai multor
persoane. Când nici una dintre acestea nu a fost ucisâ, fapta constituie tntativă la
infracţiunea de omor deosebit de grav prevăzută în art. 176 lit. b C.p.3.
Dacă iaptuitorul, săvârşind fapta de omucidere asupra mai multor persoane, a
reuŞit să ucidă două dintre ele şi să rănească grav pe altele două, faţă de acelea din
urmă fapta va rămâne în faza tentativei.
Tentativa va exista şi atunci când nu a decedat nici una dintre victime. De
exemplu, inculpaţii au încercat să suprime viaţa a două persoane prin aplicarea unor
lovituri de briceag, însă moartea nu s-a produs datorită intervenţiei rnedicilor. În mod
greşit inculpaţii au sustinut că fapta trebuie încadt•ată în dispoziţiile art. 182 C.p. `t.
Nu este necesar ca autorul să aibă de la început intentia de a ucide două sau
mai
' Gh. Nistoreanu, Al. Boroi, "Drept penal. Partea specială ", Ed. ALL Beck, Bucureşti, 2002, pag. 852 C. Bulai, "Curs de drept penal, par•tea specială ", vol. I, Bucureşti, 1976, pag. 111a penală, dec. nr . 4/1970, CD 1970, pag. 49; Tribunalul Suprem, seciia penală, dec.
nr . 47/1980, in RRD nr. 1/1981, dec. nr . 4/1983, in RRD nr. 12/1984 4 Tribunalul
Suprern, secţia penală, dec. nr . 776/1979, CD 1979, pa'. 394-395En
multe persoane, ci este suficient ca intentia să survină ulterior Şi ea să rciasă din modul.
de săvârşire a faptelor. Astfel trebuie încadrată fapta inculpatului care aplică victimei
mai multe lovituri de cutit, iar ulterior, când o altă persoană îi cere socoteală, aplică şi
acesteia două lovituri de cutit. În acest caz, răspunderea se formează pe baza
circumstanţei agravante de ornor asupra a două sau mai multe persoane, nefiind
necesar ca ambele acte de ucidere să fie rezultatul unei rezolutii unice anticipate, ci
numai ca inculpatul să dea dovadă de intentia de a ucide două sau mai multe persoane
I.
Dacă rezultatul cerut de lege se produce numai partial, in sensul că moare
nurnai una dintre persoane, infractorul va fi sanctionat pentru omorul consumat, înbaza
art. 174, 175 sau 176 C.p. (însă pentru alte unprejurări decât cele de la lit. b) şi pentru
tentativă de ornor asupra a două sau mai multor persoane in concurs z.
Săvârşirea infracţiunii de omor deosebit de grav in această modalitate poate
avea loc atât cu intentie directă cât şi cu intentie indirectă.
Circumstanta este reală.
C. Omorul comis de către o nersoană care a mai săvârsit un omor
Circumstanţa agravantă se referă la un antecedent al făptuitorului- săvârşirea
anterioară a altui omor, împrejurare care demonstrează persistenta autorului in ceea ce
priveşte săvârşirea faptei şi îl caracterizează ca find deosebit de periculos 3.
Prin "omor" in cazul art. 176 lit. c C.p. se înţelege numai fapta prevăzută in
Codul penal cu această denumire. În consecinţă, antecedentul nu există dacă
făptuitorul a săvârşit anterior o altă infracţitme care a avut ca rezultat moartea unei
persoane `~.
' Tribunalul Suprem, sectia penală, dec. nr . 1128/1979, citată in Al. Boroi, "Infi•acţiuni contra vietii ", Ed. Academiei, Bucureşti, 19802 T. Vasiliu, D. Pave(, G. Antoniu, V. Papadopol, V. Rămureanu, "Codul penal al RSR, comentat ,ri adnotat, partea specială", vol.1, Ed. Ştiinjifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1968, pag. 93 3 Gh. Nistoreanu, Al. Boroi, "Drept penal. Partea specială", Ed. ALL Beck, Bucureşti, 2002, pag. 86' V. Papadopol, "Consideraţii la corecta încadrai•e - ca omor deosebit de grav - a
®
Nu are nici o relevanţă dacă acesta a fost condamnat sau nu pentru fapta
comisă anterior, faptă care a avut ca rezultat moartea unei persoane (pruncucidere,
ucidere din culpă, lovituri cauzatoare de moarte). Dacă nu a fost condamnat definitiv,
nu se vor aplica în mod corespunzător şi regulile de la concursul de infracţiuni,
deoarece sutltem în faţa unei infracţiuni complexe în formă agravată. Dacă însă
infractorul a fost condamnat definitiv pentru omor, se vor aplica regulile de la
recidivă, fiindcă infractiunea nu va mai fi complexă, forma agravată, ci o infi•acţiune
de bază, care constituie al doilea termeri al recidivei, în concurs cu primul omor ~.
Tribunalul Suprem, secţia penală, prin decizia nr. 17 din 19 martie 1979, arată
că omorurile trebuie să fie săvârşite prin acţiuni diferite, da• nu cu aceeaşi ocazie,
iar cel anterior nu trebuie să fie neapărat un omor consurnat 2, ci a put-Lit rămâne în
forma de tentativă. Această concluzie se deduce din dispoziţiile art. 144 C.p., care,
explicând înţelesul unor termeni sau expresii din legea penală, arată că "prin
săvârşirea unei infracţiuni sau comiterea unei infractiuni se înţelege săvârşirea
oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepseşte ca infi•acţiune consumată sau ca
tentativă, precum şi participarea la comiterea infracţiunii ca autor, instigator sau
complice".
Imprejurarea că textul art. 176 lit. c C.p. foloseşte expresia "săvârşirea unui
omor", iar nu "săvârşirea unei infi•acţiuni de omor", nu poate infirma concluzia de
mai sus. Nu există raţiLmi pentru care expresiei "săvârşirea unei infractiuni" în
general, explicată u1 art. 144 C.p., să i se atribuie un alt înţeles decât expresiei
"săvârşirea unui omor" sau a unei alte infractiuni, concretizată prin această
denumire. Nici unul dintre criteriile de interpretare a textului de lege nu permite a se
înţelege, în primul caz, infracţiunea în orice fază sancţionată de lege, iar în al doilea
caz, numai infractiunea în
1 Tribunalul Suprem, secţia penală, dec. nr . 17/1979, CD 1979, pag. 403-4072 În doctrină s-a exprimat şi opinia contrară: C. Bulai, "Curs de drept penal, partea
specială ", vol. 1, Bucureşti, 1976, pag. 112; O. Loghin, "Cu privire la corecta încadrare a unor fapte in dispoziţiile art. 176 lit. b, c Cp. ", în A.U.I., 1975; I. Grigoraş, "Examen teoretic al practicii judiciare în materia unor irnprejurări care determină fa•mele calificate sau deosebit de grave ale infi•acţiTrnii de ornor ", în RRD, nr. 8/1975,
EN
formă consumată, săvârşită de autor. Pe de altă parte, atât unele legi speciale, cât şi
Codul penal, la incriminarea formelor calificate ale unor infractiuni, folosesc, ca şi art.
176 lit. d C.p., denumirea acestora. Astfel, în cazul prevăzut de art. 176 lit. d C.p.,
potrivit căruia se consideră deosebit de grav omorul comis pentru a săvârşi sau a
ascunde săvârşirea unei tâlhării sau piraterii, ar fi lipsit de justificare a se considera
că prin "săvârşirea unei tâlhării sau piraterii" trebuie să se înţeleagă ntunai comiterea
unei fapte consumate, nu şi a unei tentative la una din aceste infractiuni I.
În plus, se sustine că, din punctul de vedere al periculozităţii sociale a
făptuitorului, nu există deosebiri esentiale între cel ce comite o tentativă de omor,
moartea persoanei neproducându-se datorită unor împrejurări independente de vointa
acestuia şi cel ce săvârşeşte un omor consumat, din moment ce, în ambele cazuri,
săvârşirea unui nou omor denotă o aceeaşi gravă lipsă de respect faţă de viata omului 2.
Unii autori sunt de părere că omorul se ia în considerare chiar dacă infractorul a
fost reabilitat sau amnistiat 3. Acest lucru reiese şi din sentinta nr. 11/1998 a
Tribunalului municipiului Bucureşti, secţia I penală, conform căreia omorul se
consideră deosebit de grav, încadrânu-se în prevederile art. 176 lit. c C.p., chiar dacă
pentru o altă faptă de omor, comisă anterior, inculpatul a beneficiat de amnistie în baza
Decretului 11/19894.
Potrivit unei alte opinii, în cazurile de la art. 38 C.p. ar trebui să opereze
reabilitarea, deoarece în acest caz sunt înlăturate orice decăderi, interdictii şi
incapacităţi, astfel încât făptuitorul este considerat ca infractor primar. În celelalte
cazuri de amnistie omorul se va lua în considerare, fiindcă amnistia înlătură numai
răspunderea penală sau
executarea pedepsei 5.
' V. Papadopol, M. Popovici, "Repertoriu alfabetic de practică jucliciară in materie penală pe anii 19 761980", Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, pag. 285-286
2 Gh. Nistoreanu, Al. Boroi, "Drept penal. Partea specială ", Ed. ALL Beck,
Bucureşti, 2002, pag. 86
Bucureşti, 1976, pag. 75; Tribunalul Suprern, sectia penală, dec. nr . 109/1973, in RRD, nr. 6/1973, pag. 164 a V. Papadopol, "Culegere de practică jzrdiciară pe anul
În decizia nr. 17 din 19 martie 1979, Tribunalul Suprem, sectia penală, arată
că atunci când prima faptă este tentativă de omor, iar cea de-a doua tot tentativă de
omor sau un omor consumat, forma agravată se realizează şi dacă subiectul pasiv este
acelaşi. De exemplu, infractorul a încercat să-şi ucidă soţia o dată, faptă pentru care a
fost condamnat, după care a încercat din nou să o ucidă. Este adevărat că uciderea
repetată a aceleiaşi persoane nu este posibilă, însă în legătură cu ipoteza că primul
omor a rămas în faza tentativei, nici o lege nu prevede conditia ca cele două fapte
repetate de omor vizate prin dispozitiile art. 176 lit. c C.p. să fie îndreptate împotriva
unor persoane diferite. În lipsa unei asemenea condiţii, tentativa primului omor,
consderată separat, fiind pedepsibilă (cu exceptia cazului prevăzut de art. 20 al. ult.
C.p., potrivit căruia nu există tentativă când imposibilitatea de consumare a
infractiunii este datorată modului cum a fost concepută executarea), atrage agravarea
prevăzută în art. 176 lit. c C.p.
Pe de altă parte, gravitatea pericolului social pe care îl reprezintă faptuitorul nu
diferă după cum subiectul pasiv al celor două fapte este acelaşi sau nu, cu atât mai
mult cu cât, uneori, identitatea de subiect pasiv poate fi întâmplătoare 1.
S-a exprimat însă şi opinia potrivit căreia subiectii pasivi ai celor două
fapte de omor trebuie să fie persoane diferite, deoarece o faptă consumată nu se
poate realiza decât asupra a două persoane diferite. Uciderea repetată a aceleiaşi
persoane nu este posibilă, deci nici tentativa repetată nu este posibilă când
subiectul pasiv este aceeaşi
persoană 2.Potrivit unui punct de vedere, atunci când pentru omorul anterior s-a reţinut una
din circumstanţele prevăzute de art. 73 C.p., acestea se vor lua în considerare la
stabilirea pedepsei pentru omorul deosebit de grav. Totuşi, nu circumstanţele
respective trebuie avute în vedere, fiindcă ar însemna să li se dea eficienţă de două
ori, ceea ce nu este posibil, ci se va avea în vedere pericolul social concret mai redus
al omorului anterior datorită acestor circumstanţe, decât dacă s-ar fi comis în lipsa
lor. Aceasta cu atât mai
a penală, dec. nr . 17/1979, CD 1979, pag. 403, RRD nr. 9/1979, pag. 66 2
Tribunalul Suprem, sectia penală, dec. nr . 8898/1978, CD 1979, pag. 404
..
mult dacă pedeapsa pentru omorul anterior s-ar fi executat.
Aplicarea agravantei implică un omor anterior care să nu fi fost săvârşit într-o
împrejurare care înlătură caracterul penal al faptei, cum ar fi, de exemplu, legitima
apărare, deoarece, în caz contrar, nu se poate vorbi de omor în sensul art. 174 C.p. l.
Dacă omorurile săvârşite constituie o pluralitate de infractiuni sub forma
concursului sau a recidivei, se aplică, după caz, dispoziţiile referitoare la concurs şi la
recidivă 2. Astfel, dacă pentru omorul sau omorurile săvârşite anterior, făptuitorul
a fost condamnat definitiv, ultima faptă se încadrează în dispoziţiile referitoare la
recidivă. Astfel, fapta inculpatului care, aflându-se în penitenciar în vederea executării unei
pedepse de 18 ani de închisoare, aplicată pentru omor, a ucis un alt detinut, constituie
infracţiunea de omor deosebit de grav prevăzută de art. 176 lit. c C.p., comisă în stare de
recidivă post-condamnatorie. În aceste conditii, în speţă, restul de pedeapsă rămas
neexecutat din pedeapsa antei•ioară, se va contopi cu pedeapsa de 20 de ani de închisoare,
aplicată prin sentinţă, dispunându-se ca cel condamnat să execute pedeapsa cea mai grea,
la care se adaugă un spor de 5 ani, ajungându-se astfel la 25 de ani de închisoare 3.
În cazul în care, neexistând o hotă•âre defmitivă de condamnare, toate aceste
omoruri se judecă deodată, primul este sanctionat ca omor unic, în raport de condiţiile în
care s-a săvârşit, fiecare dintre celelalte încadrându-se în dispoziţiile art. 176 lit. c C.p., cu
aplicarea în final şi a dispoziţiilor referitoare la concursul de infracţiuni. Dacă art. 176 lit,
c C.p. ar exclude aplicarea dispoziţiilor referitoare la concursul de infracţiuni sau la
recidivă, s-ar ajunge, în situtia în care instanţa ar considera că nu este necesară aplicara
detentiunii pe viaţă, la un maxim al închisorii aplicabil făptuitorului, mai mic decât cel
aplicabil în cazul omorului calificat, deşi acesta din urmă, potrivit aprecierii legiuitorului,
nu prezintă gravitatea celui dintâi.
Întrucât tentativa la forma agravată a unei infracţiuni presupune existenţa, în
~ Gh. Nistoreanu, Al. Boroi, "Dr•ept penal. Partea specială ", Ed. ALL Beck, Bucureşti, 2002, pag. 87` Tribunalul Suprem, sectia penală, dec. nr . 2899/1976, CD 1976, pag. 3683 T. m. B. , secţia 11 pena(ă, sent. nr . 37/1992, in V. Papadopol, "Cu/egere de practică judiciară penală pe anul 1992 ", Bucureşti, 1993, pag. 227
E
momentul întreruperii executării ori rămânerii acesteia iară rezultat, a împrejurării
care constituie circtunstanţa agravantă, în cazul omorului deosebit de grav prevăzut de
art. 176 lit. c C.p., există tentativă atunci când o persoană care a mai săvârşit un olnor
începe executarea unui alt omor, executare care este însă întreruptă sau rămasă fără
rezultat, datorită unor împrejurări independente de voinţa ei.
Circtunstanţa este personală şi, în consecinţă, nu se transmite participanţi(or.
Aceştia vor răspunde pentru omor deosebit de grav ntunai dacă şi in persoana lor
există antecedentul cerut de lege autorului 1.
D. Omorul săvârsit nentru a comite sau a ascunde săvârsirea unei tâlhării
sau piraterii
Împrejurarea care atribuie acestui omor caracterul deosebit de grav constă în
scopul special urmărit de făptuitor, care trebuie să fie săvârŞirea sau ascunderea
săvârşirii unei tâlhării sau piraterii. Întrucât tâlhăria Şi pirateria sunt infractiuni care
prezintă ele însele un grad ridicat de pericol social, scopul urmărit de faptuitor face ca
omorul astfel săvârşit să depăşească, prin gravitatea sa, atât omorul simplu cât şi
omorul calificat. La aceasta se adaugă şi periculozitatea mult sporită a iaptuitoru(ui,
care, săvârşind fapta, manifestă lipsă de respect atât faţă de dreptul de proprietate, cât
şi faţă de dreptul la viaţă al omului, care este bunul cel mai de preţ al acestuia `.
Dacă, în cazul O1n01'tlltll calificat prevăzut de art. 175 lit. h C.p., făptuitorul
urmăreşte, prin săvârşirea faptei, înlesnirea sau ascunderea oricărei infractiuni, în
cazul omorului deosebit de grav prevăzut de art. 176 lit. d C.p., scopul este
restrânsnumai la săvârŞirea unei tâlhării sau piraterii. Întrucât, atât agravanta
prevăzută în art. 175 lit. h C.p., cât şi cea prevăzută în art. 176 lit. d C.p., se referă la
o aceeaşi împrejurare şi anume scopul comiterii omorului, aplicarea uneia dintre
aceste agravante exclude aplicarea, în acelaşi timp, a celeilalte. Încadrarea faptei în
dispoziţiile art. 176 lit. d C.p. este însă
'Gh. Nistoreanu, Al. Boroi, "Drept penal. Partea specială ", Ed. ALL Beck,
Bucureşti, 2002, pag. 88 ' O. Loghin, T. Toader, "Drept penal român, pal-tea
m
compatibilă cu aplicarea celorlalte circumstanţe agravante ale omorului [. În acest sens, în
practica judiciară s-a decis că fapta inculpatului care, surprins de victimă (paznic de
noapte), în timp ce fura o cantitate de lucernă, ra aplicat acesteia o lovitură de furcă,
cauzându-i leziuni în urma cărora ea a decedat, trebuie încadrată în dispoziţiile art. 175 lit.
f C.p. (omor comis în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu ale victimei), dar şi
în dispoziţiile art. 176 lit. d C.p. 2.
Întrucât circumstanţa agravantă prevăzută în art. 176 lit. d C.p. constâ în
exclusivitate în scopul special urmărit de faptuitor, comiterea unei tâlhării sau piraterii, un
omor se va încadra în dispoziţiile art. 176 lit. d C.p. ori de câte ori se va stabili că
făptuitorul a suprimat cu intenţie viata unui om, pentru a crea condiţiile favorabile
săvârşirii sau ascunderii uneia dintre aceste infractiuni. Este necesar ca activitatea
făptuitorului să fie "de asemenea natură şi din punct de vedere material şi subiectiv, cu
scopul ce se cere realizat 3. Cu alte cuvinte este necesar ca omorul să fi creat în mod
obiectiv condiţiile favorabile săvârşirii sau ascunderii săvârşirii unei tâlhării sau piraterii
şi ca iaptitorul să fi avut reprezentarea realizării, prin săvârŞirea omorului, a scopului
urmărit ̀ ~.
Pentru alicarea agravantei este suficient ca scopul special urmărit de faptuitor să
existe în momentul săvârŞirii omorului. Dacă acest scop se realizează efectiv, adică dacă
făptuitortt( săvârşeşte tâlhăria sau pirateria, răspunderea sa penală se stabileŞte atât pentru
omor deosebit de grav, potrivit art. 176 lit. d C.p., cât şi pentru tâlhărie sau piraterie.
Astfel, în practica judiciară s-a reţinut ca omor deosebit de grav în concurs cu
infi•acţiunea de tâlhărie, fapta inculpaţilor care au lovit cu un ciomag o persoană de vârstă
înaintată, în zona toracelui Şi în alte părţi ale corpului, părăsind-o în nesimtire, pe
câmp, într-o noapte geroasă de iarnă, după ce i-au luat haina 5.
Bucureşti, 2002, pag. 89 '` Tribunalul Suprem, sectia penală, dec. nr . 1611/1987, in RRD nr. 3/1988, pag. 71 ' I. Dobrinescu, "Infi-acţiami contra vie flu persoanei ", Ed. Academiei, Bucureşti, 1987, pag. 93 4 O. Loghin T. Toader, "Drept penal ronaân, partea specială ", Ed. $ansa, Bucureşti, 1999, pag. 96 5 Tribunalul Suprem, secţia penală, dec. nr . 46/1979, in RRD nr. 2/1980, pag. 46
m
În ce priveşte tâlhăria sau pirateriae care intră în concurs cu omorul deosebit
de grav, aceasta se încadrează în dispoziţiile art. 211 al. l C.p. şi nu în dispoziţiile art. 211
a1.3 C.p. (tâlhărie care a avut ca urmare moartea victimei), deoarece din moment ce
fâptuitorul a acţionat cu intenţie în ceea ce priveşte producerea mortii victimei, nu se
poate reţine că el este, în acelaşi timp, în culpă faţă de acest rezultat, aşa cum cere textul
art. 211 a1.3 C.p. 1. Dacă făptuitorul, urmărind comiterea sau ascunderea unei tâlhării sau
piraterii, săvârşeşte o tentativă de omor, există tentativă la omorul deosebit de gray
prevăzut de art. 176 lit. d C.p. Această tentativă intră în concurs cu tentativa sau
infi•acţiunea consumată de tâlhărie sau piraterie, după cum executarea tâlhăriei sau
pirateriei a fost întreruptă sau dusă până la capăt. Omorul deosebit de grav prevăzut de art.
176 lit. d C.p. se deosebeşte de tâlhăria prevăzută în art. 211 a1.3 C.p., prin aceea că, în
cazul tâlhăriei, făptuitorul flu acţionează cu intenţia de a ucide, ci cu intentia de a săvârşi
furtul cu violenţă, moartea victimei fiind un rezultat faţă de care else află numai în culpă
(praeterintenţie) Z.
Această circumstanţă agravantă, referindu-se la scopul săvârşirii omorului, deci la
latura subiectivă a infractiunii, este o circumstanţă personală. În consecinţă, ea nu se
răsfrânge asupra participanţilor 3, afară de cazul în care aceştia au acţionat şi ei în acelaşiscop 4.
E. Omorul săvârsit asupra unei femei gravide
Circumstanta care atribuie omorului caracter deosebit de grav se referă, în acest
caz, la victima infractiunii, care trebuie să fie o femeie gravidă. Săvârşit asupra unei femei
gravide, omorul este deosebit de grav, deoarece, pe lângă moartea femeii, se produce
şi distrugerea produsului de concepţie, care este o viaţă în devenire 5.
1 Tribunalul Suprem, sectia militară, dec. nr . 15/1979, in RRD nr. 1/1980, pa;. 702 Gh. Nistoreanu, Al. Boroi, "Drept penal. Partea specială", Ed. ALL Beck, Bucureşti, 2002, pag. 89 3 Tribunalul Suprem, sectia penală, dec. nr . 15/1987, in RRD nr. 6/1987, pag. 77 ' Tribunalul Suprern, seciia penală, dec. nr . 8/1987, in RRD nr. 4/1988, paj. 78 5 O. Loghin, T. Toader, "Drept penal român, partea
M
Nu intereseazădacă sarcina era la început sau înaintată, ci doar ca infractorul să fi
cunoscut această stare. Astfel, fapta inculpatului care a aplicat victimei mai multe lovituri
de cutit în regiunea gâtului, cauzându-i moartea, se încadrează în agravanta de calificare
privind omorul unei femei însărcinate, deoarece inculpatul cunoştea faptul că victima era
însărcinată, find rudă cu aceasta. Este necesar ca starea de graviditate să fie reală. Dacă
făptuitorul a crezut că femeia este gravidă, dar în realitate sarcina era inexistentă,
agravanta nu este aplicabilă. Agravanta nu se aplică nici în caz de eroare asupra identităţii
persoanei, dacă victima ucisă este altă persoană decât cea însărcinată şi vizată de
infractor. În situaţia în care atât femeia ucisă, cât şi femeia vizată sunt gravide, textul de
lege are aplicare l.
De asemenea, agravanta nu este aplicabilă dacă fâptuitorul nu a ştiut, în momentul
săvârşirii faptei, că victima este o femeie gravidă. Cunoaşterea de către făptuitor a stării
de graviditate a victimei se stabileşte, în fiecare caz, în raport cu împrejurările concrete ale
cauzei. Astfel, dacă faptuitorul s-a aflat în eroare asupra sarcinii femeii, va răspunde
pentru omorul simplu sau agravat (dar în altă circumstanţă decât cea prevăzută de art. 176
lit. e C.p.).
Circumstanta este reală.
F. Omorul săvâr it asu ra unui ma istrat olitist sau 'andarm ori asu raunui militar în tim ul sau în le -ătură cu înde ilinirea îndatoririlor de serviciu sau
publice ale acestora
Circumstanta care atribuie omorului caracterul deosebit de grav se referă şi de
această dată, la victima infractiunii, care trebuie să fie un magistrat, poliţist, jandarm sau
militar. Omorul se săvârşeşte în timp ce victima îşi îndeplineşte, în mod legal, îndatoririle
de serviciu sau publice ori în legătură cu îndeplinirea acestora2.
Raţiunea inserării unei aseamenea agravante în Codul penal decurge din calitatea
' Gh. Nistoreanu, Al. Boroi, "Drept penal. Par•tea specială ", Ed. ALL Beck,
Bucureşti, 2002, pag. 90 2 O. Loghin, T. Toader, "Drept penal romăn, partea
specială ", Ed. Şansa, Bucureşti, 1999, pag. 97M
subiectului pasiv de purtător al autorităţii de stat, fie că este procuror, judecător,
jandarm sau militar. După revoluţie, mai ales, practica judiciară a înregistrat
fapte grave îndreptate împotriva acestor functiuni de stat - care se ocupă, în
principal cu prevenirea şi reprimarea infractiunilor - comise de elemente
antisociale, anarhice, care au sfidat ideea de lege şi autoritate de stat în
România 1.
Secţiu~zea 4 Forme, modcrlităţi,ci Omortil deosebit de grav fiind, ca şi omorul calificat, o infractiune
comisivă, care poate fi realizată fie prin acte de comisiune, fie prin atitudini
omisive şi în acelaşi timp o infractiune de rezultat, este susceptibilă de o
desfăştirare în timp şi deci de forme imperfecte.
Actele preparatorii constau în procurarea, producerea sau adaptarea
mijloacelor sau instrumentelor necesare săvârşirii infracţiunii, luarea de măsuri
sau crearea de condiţii în scopul comiterii acesteia. Ele nu stunt incriminate de
lege, dar pot deveni acte de complicitate când au fost executate de o altă
persoană şi autorul a trecut la săvârşirea infracţiunii; altfel, sunt absorbite în
infractiunea acestuia.
Tentativa este incriminată. Ca să existe tentativă la infractiunea de omor
deosebit de grav, trebuie ca în momentul în care executarea a fost întreruptă sau
a rămas fară efect să f existat vreuna din împrejurările de la art. 176 lit.a-f C.p.
Aceasta înseamnă că, până în acel moment s-au efectuat cruzimi sau că acţiunea
de ucidere a fost îndreptată împotriva a două sau mai multor persoane ori că
făptuitorul săvârşise anterior un alt omor sau să rezulte că actiunea avea ca scop
săvârşirea ori ascunderea unei tâlhării sau piraterii sau că încercarea de ucidere
privea pe o femeie gravidă sau pe un magistrat, politist, jandarm ori militar, în
timpul sau în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu
1 Gh. Nistoreanu, Al. Boroi, "Drept penal. Partea specială ", Ed. ALL Beck,
M
sau publice ale acestora.În cazul infracţiunii de la lit.b a art. 176 C.p., dacă actiunea de ucidere era
îndreptată împotriva mai multor persoane, dar nu a fost ucisă decât o singură persoană,
va exista concurs între tentativa de omor deosebit de grav şi omor simplu.
Consumarea infractiunii de omor deosebit de grav are loc în momentul în care
s-a produs urmarea imediată - moartea victimei, indiferent de momentul când a fost
efectuată activitatea de ucidere, nefiind nevoie să se facă dovada că cineva a fost
prejudiciat.
Fiind vorba despre o infractiune instantanee, forma continua sau continuată ar fi de neconceput.
B. Modalităti
Infractiunea de omor deosebit de grav poate prezenta atât modalităţi normative, cât şi modalităţi faptice.
Modalităţile normative ale infractiunii de omor deosebit de grav sunt cele
prevăzute la lit.a-f ale art. 176 C.p. şi anume săvârşirea omorului:
prin cruzimi;
asupra a două sau mai multor persoane;
de către o persoană care a mai săvârşit un omor;
pentru a săvârşi sau a ascunde săvârşirea unei tâlhării sau piraterii;
asupra unei femei gravide;
asupra unui magistrat, poliţist, jandarm ori asupra unui militar, în timpul
sau în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale acestora;
În ceea ce priveşte modalităţile faptic~ acestea sunt determinate de
particularităţile concrete în care fapta poate fi săvârşită şi anume: timp, loc mijloace,
mobil, participanti etc. De aceste modalităţi se va tine seama la evaluarea gradului de
pericol social şi la individualizarea pedepsei.
®
C. Sanctiuni
Sancţiunea infracţiunii de omor deosebit de grav este prevăzută la alin. 2 al art.
176 C.p., unde se prevede că infractiunea se pedepseşte cu detenţiunea pe viaţă sau cu
închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi.
În ceea ce priveşte tentativa, aceasta este sancţionată, potrivit art. 21 C.p., cu
pedeapsa închisorii cuprinsă între jumătatea minimului şi jumătatea maximului prevăzute
de lege pentru infractiunea consumată. Circumstanţele atenuante au efecte mai limitate, iar
cele agravante, mai largi decât în alte cazuri. În caz de concurs cu o altă infracţiune,
sporul de pedeapsă poate fi de până la 5 ani, iar în caz de recidivă, de până la 7 ani.
Termenele de eliberare condiţionată sunt mai lungi decât în cazul altor infracţiuni.
In completarea răspunderii penale vine şi răspunderea civilă, atunci când prin
fapta respectivă s-au produs prejudicii.
În caz de deces al victimei, au drept la despăgubiri persoanele faţă de care exista
din partea acesteia obligaţia legală de a le întreţinere şi orice persoană care era în fapt
întreţinută de victimă şi care a suferit un prejudiciu prin uciderea acesteia (în
conformitate cu art. 988 C.civ. şi art. 14 C.p.p.), cum sunt persoanele care, fără a fi în
raporturi de rudenie cu victima, erau în fapt întreţinute de acesta.
Aceste persoane au dreptul la despăgubiri, indiferent dacă fac parte din
categoria celor îndreptăţiţi la pensie de urmaş sau nu, indiferent dacă sunt sau nu
capabile de muncă sau au alte venituri personale, în măsura în care erau ajutate sau
întreţinute de către victimă şi indiferent dacă şi alte persoane în afară de victimă aveau
faţă de ele obligaţia legală de întreţinere.
Răspunde civil cel care a săvârşit fapta, iar după moarea sa, succesorii, dar
numai dacă au acceptat sucesiunea.
Dacă inculpatul este minor, pentru el sau alături de el vor răspunde părinţii, în
temeiul art. 1000 a1.2 C.civ., când acesta a acţionat cu discernământ, răspundere întemeiată
pe culpa personală provenind din lipsa de supraveghere a minorilor. Răspunderea
părinţilor este înlăturată numai atunci când aceştia dovedesc că au fost în imposibilitate
absolută de a împiedica săvârşirea faptei de către minor.
®
În toate cazurile, despăgubirea se stabileşte începând de la data infracţiunii şi,
ulterior, poate fi oricând modiiicată, fie prin majorarea ei, fie prin micşorarea sau
chiar
sistarea ei 1.
D. Aspecte procesuale
Actiunea penală se pune în mişcare din oficiu, urmărirea penală efectuându-se de
către procuror (art.209 al.4 C.p.p..). Judecarea faptei este de competenţa Tribunalului în
primă instanţă (art.27 pct. 1 lit. a C.p.p.).
In cauzele penale privitoare la omorul deosebit de grav este necesară efectuarea
unei constatări medico-legale, pentru a se stabili cu exactitate cauza mortii (art. 114
C.p.p.).
Conform art.25 (1) din Ordonanta de Guvern privind organizarea activităţii şi
funcţionarea institutiilor de medicină legală nr.22 din 21.01.2000: "comisiile de avizare şi
control a actelor medico-legale din cadrul institutelor de medicină legală examinează Şi
avizează:
actele de constatare sau de expertiză medico-legală efectuate de serviciile de
medicină legală judeţene, în cazurile în care organele de tu•mărire penală sau
instanţele judecătoreşti consideră avizarea; actele noilor expertize efectuate de serviciile medico-legale judeţene, înainte
de a fi transmise organelor de urmărire penală sau instanţelor judecătoreşti;
Fără avize nu există garanţia exactităţii concluziilor expertizei medico-legale
asupra cauzei morţii, astfel încât se impune casarea sentinţei de condamnare şi
rejudecarea cauzei de către prima instanţă, pentru a se aduce la îndeplinire dispoziţiile
legale referitoare la avizarea actelor medico-legale".
Legea prevede şi efectuarea unei expertize psihiatrice în cazul infractiunii de
omor deosebit de grav (art. 117 al.l C.p.p.).
1 C. Barbu, "Ocrotirea persoanei în dreptul pena!", Ed. Scrisul românesc, Craiova,
®
CAPITOLUL IIIASPECTE CRIMINOLOGICE REFERITOARE LA INFRACTIUNEA
,
DE OMOR DEOSEBIT DE GRAV
Societatea românească plăteşte un tribut greu infracţionalităţii care aduce
atingere vieţii, deoarece în continuu sunt curmate vieţile a numeroase persoane.
0 succintă trecere în revistă a datelor statistice privind evoluţia criminalităţii, a
infi•acţiunilor contra vieţii în ultima perioadă de timp este suficientă pentru a se ridica
serioase semne de întrebare privind ocrotirea vietii în societatea actuală. Este cunoscut
faptul că violenta este un indiciu asupra crizei unei societăţi, o dovadă a faptului că ea
nu mai oferă modele viabile membrilor săi sau nu mai reuşeşte să-şi impună valorile şi
să-şi facă respectate normele.
Referitor la societatea actuală din România, se observă că, începând cu anul
1990, criminalitatea contra vieţii î5i are cauza şi motivaţiile strâns legate de perioada de
criză pe care o traversăm. Această situaţie a condus la diminuarea considerabilă a
respectului faţă de lege şi faţă de institutiile însărcinate cu impunerea acesteia, ducând
la crearea unei false imagini asupra drepturilor şi obligaţiilor persoanelor.
La nivelul ansamblului social se remarcă apariţia unor cauzalităţi economice din
ce în ce mai pronunţate, determinată pe de o parte de "furia devastatoare" a goanei după
îmbogăţire, iar, pe de altă parte, de lipsa efectivă a mijloacelor de trai în anumite cazuri.
Alte cauze ale infractiunilor săvârşite cu violenţă sunt de ordin individual (cum
ar fi alcoolismul, conflictele interpersonale etc.), dar şi acestea se manifestă pe fundalul
etiologiei generate de evoluţia ansamblului social.
Evaluând datele statistice furnizate de I.G.P., în raport cu anul 1989, se constată
o creştere care ar putea fi considerată spectaculoasă, dacă nu ar fi tragică, a
infi•acţiunilor contra vietii, chiar fâră a lua în considerare cauzele rămase cu autori
nedescoperiti 1.
' A. Dincu, "Criminologie ", Ed. Polirom, Bucureşti,
®
Analiza statistică de mai jos se bazează pe datele furnizate de către
Inspectoratul General al Poliţiei. Aceste date relevă tu•mătoarele:
INFRACTIUNI CONTRA ANUL,VIETII 1989 1990 1991 1992 1993 1994
OMOR 177 360 383 332 320 308
OMOR CALIFICAT 156 283 278 253 227 202
OMOR DEOSEBIT DE GRAV 78 249 240 298 202 213
TENTATIVA DE OMOR 162 265 291 208 213 262
PRUNCUCIDERE 6 7 7 9 15 ll
UCIDERE DIN CULPA 759 923 1336 847 866 964
DETERMINAREA SAU INLESNIREASINUCIDERII
1 1 2 1 1 2
Raportate la 100.000 de locuitori, rezultă o creŞtere de ansamblu. Evaluând
datele statiatice, in raport cu anul 1989, se constată o creştere masivă a infi•acţiunilor
contra vietii. Pe lângă creşterea numărului cauzelor ai căror autori au fost identificaţi,
numărul cauzelor privind infractiunile contra vietii, aflate in evidenţă, cu autori
necunoscuţi, a suportat uncle fluctuaţii, determinate nu numai de cauze obiective
(nedescoperirea autorilor), dar şi de cauze subiective (neînregistrarea tuturor acestor
cauze ori încadrarea unora dintre victime in categoria "persoanelor dispărute" şi a
"cadavrelor neidentificate".
În anul 1990, pentru cele 2088 de infractiuni contra vieţii (13,98 % din totalul
infractiunilor constatate in anul 1990), au fost învinuiţi 9338 de prezumtivi infractori
(16,59 % din totalul general de 56282 învinuiţi in anul 1990).
S-a remarcat o deplasare a criminalităţii din mediul urban spre cel rural. Astfel,
4291 (52,70 %) de învinuiţi locuiesc in mediul rural, situaţie care in mod frecvent a fost
®
În anul 1991, pentru cele 2537 de infracţiuni contra vieţii (10,6 % din total) au fost
învinuite 14045 de persoane (14,44 % din totalul general de 97248). Astfel, se poate
constata o accentuare a criminalităţii în mediul rural (7486 de învinuiţi, respectiv 53,30 %
din total).Datele statistice se mentin relativ constante Şi în anii 1992, 1993 şi 1994 .
În ceea ce priveşte persoana infractorilor trimişi în judecată, datele statistice
evidenţiază că, între 1990 şi 1994, au fost trimise în judecată 12481 de persoane peritru
comiterea de infracţiuni contra vieţii. Din totalul celor trimişi în judecată, 11016 sunt
bărbaţi şi 1456 sunt fetnei.
Un număr de 263 de inculpaţi erau minori la data trimiterii în judecată.
Un număr de 341 de inculpaţi au fost făt•ă pregătire şcolară, 10460 aveau studii
medii şi numai 215 aveau studii superioare. Influenta alcoolului a fost constatată la
2862 de inculpaţi din totalul celor trim ii în judecată. Atrage atentia faptul că, din
infracţiunile contra vietii săvârşite sub influenta alcoolului, 947 de inculpaţi au comis
infractiuni de omor şi tentativă de omor, iar restul, infractiunea de ucidere din culpă.
Un număr de inculpaţi, 3420, au avut antecedente penale, din care 782 au fost
recidivişti.
Este interesantă şi dinamica infractiunilor contra vietii la nivel mondial. Atât
procentul infractiunilor de omucidere, cât şi procentul celorlalte infracţituli contra vieţii au
crescut în ultimii ani în marea majoritate a ţărilor occidentale în proporţii mult mai
ridicate decât a crescut rata medie a populaţiei. De exemplu, numai în anul 1992 au fost
comise în S.U.A. 12000 de omoruri.
Statiaticile naţionale ale majorităţii ţărilor occidentale reflectă participarea,
din ce în ce mai mare, a minorilor la criminalitatea care vizează viaţa persoanelor. Există şi
o strânsă şi nemijlocită relaţie între escaladarea infracţiunilor contra vieţii şi consumul de
alcool şi stupefiante, mai ales la tineri '.
1 R. M. Stănoiu, "Metode şi tehnici de cercetare 1)7 CY1I11117QllStICCt", Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1992
M
Încercând unele generalităţi asupra cauzelor infractiunilor contra vieţii, este de
observat că, în majoritatea cazurilor, aceste infractiuni sunt comise de către indivizi
care şi-au pierdut simtul uman, dominaţi de mentalităţi profund retrograde, de concepţii
primitive şi josnice, elemente inadaptate, ale căror structuri psihologice şi etice
proiectează răsturnat valorile sociale, aceştia manifestând o desăvârşită insensibilitate,
cel mai adesea unită cu tendinţe impulsive, agresive, obsesive, paranoide sau chiar
schizoide ori cu o sugestibilitate exacerbată.
Majoritatea teoriilor care tratează etiologia faptelor contra vieţii, utilizează
conceptul de "personalitate criminală" ca bază teoretică a explicării acestui tip de
comportament.
Astfel, din perspectiva teoriei psihanalitice a lui S. Freud, entităţile responsabile
pentru agresivitatea individuală ar fi atât sinele cât şi Supereul.
La nivelul sinelui, comportamentul violent este un rezultat al declanşării
necontrolate (irationale) a impulsurilor organice antisociale care, în anumite conditii
înlătură cenzura impusă de Eu şi Supereu. La acest nivel, orbe persoană este considerată
capabilă să săvârşească infractiuni grave, cu violenţă. Manifestarea spontană şi
nespecifică a instinctelor abisale distructive, nu exclude vinovăţia penală sub forma
intentiei directe sau indirecte.
Freud insistă tohiŞi asupra faptului că, în mod frecvent, entitatea psihică vinovată
de comportamentul antisocial este Supereul, în functie de tipul său de structurare. Astfel,
insuficienta structurare a acestuia permite acceptarea nediferenţiată a instinctelor şi
tendintelor abisale cu caracter antisocial, cenzura morală fiind abolită de necunoaŞtere,
nepricepere, indiferenţă ori lipsă de maturitate socială. Acesta este, de altfel, motivul pentru
care infractorii minori se bucură de un tratament atenuat.
În această categorie se plasează infractorii care săvârşesc infracţiuni de omor
calificat şi omor deosebit de grav. Principala lor caracteristică, alături de agresivitate,
este indiferenta afectivă, lipsa de sensibilitate faţă de suferinţa umană.
M
Pe aceeaşi linie etiologică se află şi argumentarea teoretică a criminologului John
Dollard ' .
Acesta consideră că agresiunea este un comportament deviant, care reprezintă o
reacţie la o situatie frustrantă. Reacţia poate fi atât spontană, câ şi decalată în timp, deci
premeditată.
Criminologul belgian Etienne de Greef'` accentuează rolul socialului în formarea
personalităţii antisociale cu caracter agresiv. În opinia autorului, personalitâtea
infractorului se structurează de-a lungul unui proces de degradare morală a individului,
denumit proces criminogen, care îl conduce pe individ, în cele din urmă, la săvârşirea
actului infractional.
În evoluţia acestui proces, se disting trei etape. În prima etapă, individul suferă de o
degradare progresivă a personalităţii, ca urmare a unor frustrări repetate. Din momentul în
care se convinge de injustiţia mediului său social, el nu mai găseşte nici o ratiune pentru
a respecta cadrul legal al acestui mediu. În a doua etapă a procesului criminogen, individul
acceptă comiterea crimei, î5i caută justificări, precurn şi un mediu mai tolerant. În a treia
etapă se produce "trecerea la act". Trăsătura psihică fundamentală care permite săvârşirea
infractiunii violente este considerată a fi indiferenta.
De altfel, acest punct de vedere a fost preluat de criminologul francez Jean
Pinatel, care a formulat teoria personalităţii criminale 3. Autorul consideră că trăsăturile
frecvent întâlnite la infractori (egocentrismul, labilitatea psihică, agresivitatea şi
indiferenta afectivă), flu conduc la constituirea personalităţii criminale decât prin reunirea
lor într-o constelaţie care reprezintă nucleul acestui tip de personalitate. În consecinta, între
personalitatea infractorilor şi a non infractorilor, ar exista o diferenţă cantitativă şi nu una
calitativă. Din perspectiva teoriilor criminogene de orientare sociologică, această
1 J. Dollard, L. W. Dood, E. Miller, O.H. Mowren, R.Sears, "Fr•irsh•atian and agression ", New Haven, Yale University Press, 19392 E. de Greef, "Introduction a la a•iminologie", Tome III, Criminologie, Paris, Dalloz, 19633 P. Bonzat, J. Pinatel, Traite de droit et de criminologie ", Tome III, Criminolo~ie,
M
agresivitate individuală este explicată mai ales prin prisma "învăţării sociale" a
comportamentului infractional.
Una dintre cele mai reprezentative teorii ale învăţării sociale, care se concentrează
asupra ahiziţionării comportamentului agresiv, aparţine criminologului american Albert
Baudura.
Criminologul american consideră că, în de2voltarea diferitelor forme de
comportament, inclusiv a celui agresiv, intervin diferite mecanisme, precum imitaţiâ şi
modelarea. Trăsăturile de personalitate, între care şi agresivitatea, pot fi învăţate de la alţii.
De asemenea, învăţarea poate fi influenţată de specificitatea formelor de întărire şi de
recompensă.
1 Albert Baudura, "The social learning perspective, mechanism of agressions ", in M. Toch, "Psychology of crime and criminal justice ", Waveland, Press Inc., Prospect Heights, Illinois, 1986, cap. IX
top related