electrocardiograma.ppt (2)

ELECTROCARDIOGRAMA

ELECTROCARDIOGRAMA

1) Definiţie

2) Istoric

3) Principiu

4) Electrozi şi derivaţii

5) Analiza ECG

DEFINIŢIE

Rezultatul modificărilor electrice care activează contracţia atriilor şi ventriculilor

Reprezintă înregistrarea la suprafaţa corpului a variaţiilor de potenţial ale câmpului electric cardiac, produse de depolarizarea şi repolarizarea celulelor miocardice

ISTORIC

1791 Galvani a emis teoria ”electricităţiianimale”

1792 Volta – electricitatea se datorează conţinutului organismelor în metale şi diferenţa de concentraţie a acestora generează curentul electric

▪ Entuziasm – folosirea curentului electric pentru reanimarea unor decedaţi (studii pe criminali spânzuraţi)

ISTORIC

1887 Fiziologul britanic Augustus D. Waller din Londra a publicat primele studii de electrocardiografie umană, realizate cu un electrometru capilar

1889 Fiziologul olandez Willem Einthoven l-a văzut pe Waller demonstrându-şi experimentul cu ocazia Primului Congres al Fiziologilor din Bale. – Jimmy

1890 GJ Burch din Oxford a imaginat un dispozitiv de corectare a oscilaţiilor electrometrului

1893 Willem Einthoven introduce termenul de “electrocardiogramă” la întrunirea Asociaţiei Medicale Olandeze

ISTORIC

1901 Einthoven inventează un nou dispozitiv

pentru înregistrarea EKG, din electrozi din argint

1924 Willem Einthoven câştigă premiul Nobel

pentru inventarea electrocardiografului

PRINCIPIU

Inima poate fi considerată o baterie, un generator de curent electric inclus într-un volum conductor (corp)

Inima generează un câmp electric ce poate fi evidenţiat la suprafaţa corpului, prin electrozi plasaţi pe tegument

PRINCIPIU

Depolarizare şi Repolarizare

În repaus, cardiomiocitele sunt încărcate pozitiv pe versantul extern al membranei şi negativ la interior

În timpul depolarizării, potenţialul de membrană se inversează. Negativitatea de repaus a interiorului se reduce spre 0 şi apoi interiorul devine pozitiv ca urmare a influxului de Na+.

Conducerea impulsului electric în inimă

Este realizată de către ţesutul nodal al inimii format din:

Nodul sino-atrial

Nodul atrio-ventricular

Fasciculul Hiss

Reţeaua Purkinje

Conducerea impulsului electric în inimă Nodul sino-atrial

este format dintr-un grup de celule specializate, cu proprietatea de a descărca automat impulsuri electrice (principalul pacemaker al inimii) aflat la nivelul atriului drept

Conducerea impulsului electric în inimă

Mai multe căi internodale fac legătura între NSA şi nodul atrio-ventricular (NAV)

Conducerea impulsului electric în inimă NAV se continuă cu

fasciculul Hiss care se continuă mai departe în peretele septului interventricular: după un scurt traiect,

el se împarte în două ramuri – dreaptă şi stângă

la nivelul NAV are loc o întârziere a transmiterii impulsului electric care permite atriilor să îşi definitiveze contracţia şi înainte de iniţierea contracţiei ventriculare

Conducerea impulsului electric în inimă

Aceste fibre se continuă apoi spre apex unde se împart în mai multe fibre Purkinje mici care se distribuie celulelor contractile ventriculare

ELECTROZI ŞI DERIVAŢII

O derivaţie este formată din doi electrozi care culeg variaţiile de potenţial electric produse în cursul ciclului cardiac

1. BIPOLARE▪ Derivaţiile standard ale membrelor: DI, DII,

DIII

2. UNIPOLARE▪ Derivaţiile unipolare ale membrelor: aVR, aVL,

aVF▪ Derivaţiile unipolare precordiale:V1-V6

Derivaţiile standard ale membrelor

DI, DII şi DIII

descrise de Einthoven

înregistrează direcţia, amplitudinea şi durata variaţilor de voltaj în plan frontal

Rezultă prin combinarea a trei electrozi:

▪ R (plasat pe braţul drept)▪ L (plasat pe braţul stâng)▪ F (plasat pe gamba stângă)

Derivaţiile standard ale membrelor

DI electrodul + e

plasat pe membrul superior stâng

electrodul – e plasat pe membrul superior drept

Derivaţiile standard ale membrelor

DII electrodul – e

plasat pe membrul superior drept

electrodul + e plasat pe membrul inferior stâng

Derivaţiile standard ale membrelor

DIII▪ electrodul – e

plasat pe membrul superior stâng

▪ electrodul + e plasat pe membrul inferior stâng

Derivaţiile unipolare ale membrelor

aVR, aVL şi aVF explorează planul frontal al inimii electrodul explorator (pozitiv) se plasează pe R, L

sau F, iar ceilalţi doi electrozi se leagă împreună, reprezentând electrodul de referinţă (negativ)

Derivaţiile unipolare ale membrelor aVR

perpendiculară pe DIII

culege diferenţa de potenţial dintre R (electrodul pozitiv) şi L şi F legaţi împreună (electrodul negativ)

Derivaţiile unipolare ale membrelor aVL

perpendiculară pe DII

culege diferenţa de potenţial dintre L (electrodul pozitiv) şi R şi F legaţi împreună (electrodul negativ)

Derivaţiile unipolare ale membrelor aVF

perpendiculară pe DI

culege diferenţa de potenţial dintre F (electrodul pozitiv) şi R şi L legaţi împreună (electrodul negativ)

Derivaţiile unipolare precordiale

V1, V2, V3, V4, V5, V6 electrodul explorator (pozitiv) este plasat

succesiv pe torace în diferite zone precordiale, iar electrodul de referinţă (negativ, electrodul central Wilson) se realizează prin unirea electrozilor R, L şi F

explorează planul orizontal al inimii electrodul explorator este plasat pentru:

Derivaţiile unipolare precordiale

V1, în spaţiul 4 intercostal, pe marginea dreaptă a sternului

V2, în spaţiul 4 intercostal, pe marginea stângă a sternului

V3, între V2 şi V4

V4, în spaţiul 5 intercostal, pe linia medioclaviculară

V5, în spaţiul 5 intercostal, pe linia axilară anterioară

V6, în spaţiul 5 intercostal, pe linia medioaxilară

Derivaţiile unipolare precordiale

De asemenea pot fi utile pentru diagnosticul unui infarct miocardic de ventricul drept şi precordialele drepte: V3R, V4R, V5R şi V6R, cu localizare simetrică cu cea a precordialelor stângi

Pot fi aplicate şi derivaţii suplimentare stângi:

V7, în spaţiul 5 intercostal, pe linia axilară posterioară stângă

V8, tot în spaţiul 5 intercostal, pe linia scapulară medie stângă

V9, pe linia paravertebrală stângă, la jumătatea distanţei dintre V8 şi coloana vertebrală.

Derivaţiile pe scurt

Derivaţiile membrelor

Derivaţiile precordiale

Bipolare I, II, III(derivaţiile standard ale

membrelor)

-

Unipolare aVR, aVL, aVF V1-V6

Standardizarea ECG

implică: pe verticală:

▪ 1mm = 0,1mV, permiţând aprecierea amplitudinii undelor

pe orizontală: ▪ 1mm = 0,04

secunde (la viteza de 25 mm/sec), permiţând aprecierea duratei undelor şi intervalelor

Unda P

reprezintă depolarizarea atrială şi este:▪ rotunjită, simetrică, ▪ pozitivă în DII, DIII şi aVF şi negativă în aVR▪ cu durata: 0,08-0,12 sec▪ amplitudinea maximă în DII (0,25 mV)▪ defineşte RITMUL SINUSAL

Intervalul PR (PQ)

▪ cuprinde depolarizarea atrială şi conducerea intraatrială şi atrioventriculară

▪ are durata normală: 0,12-0,20 sec▪ se scurtează cu creşterea frecvenţei cardiace

(FC)▪ durata sa creşte odată cu tonusul vagal

Complexul QRS

semnifică depolarizarea ventriculară şi este format din:

▪ unda Q, prima undă negativă, reprezintă depolarizarea septului interventricular

▪ unda R, prima undă pozitivă, reprezintă depolarizarea simultană a ventriculului drept şi a regiunii apicale şi centrale a ventriculului stâng

▪ unda S, a doua undă negativă, este dată de depolarizarea regiunii posterobazale a ventriculului stâng

Complexul QRS

▪ în cazul prezenţei mai multor unde pozitive, prima dintre ele se notează R, iar următoarele unde pozitive: R΄, R΄΄ etc.

▪ dacă complexul depolarizării ventriculare este format doar dintr-o deflexiune negativă, se numeşte QS

▪ durata: 0,08-0,10 sec

Complexul QRS

▪ amplitudinea: minimum 5 mm in derivaţiile standard şi minimum 10 mm în precordiale. Sub aceste valori se consideră microvoltaj şi peste aceste valori macrovoltaj. Deflexiunile de peste 3 mm sunt notate cu litere mari (Q; R; S), iar cele sub 3 mm cu litere mici (q, r, s)

Segmentul ST

reprezintă porţiunea iniţială, lentă a repolarizării ventriculare

▪ începe la punctul J (“junction”), situat la limita dintre unda S şi segmentul ST, trebuie să fie situat pe linia izoelectrică sau la 1mm deasupra sau dedesubt de aceasta

▪ este orizontal şi izoelectric

Unda T

reprezintă porţiunea terminală, rapidă a repolarizării ventriculare

▪ este rotunjită, asimetrică, cu panta ascendentă mai lentă şi cea descendentă mai rapidă

▪ concordantă ca sens cu complexul QRS▪ amplitudinea de aproximativ 1/3 din cea a complexului

QRS

Intervalul QT

defineşte durata totală a depolarizării şi repolarizării ventriculare

▪ variază invers proporţional cu frecvenţa cardiacă▪ valorile sale se pot corecta în funcţie de

frecvenţa cardiacă (QTc), conform formulei Bazett: QTc = QT/√RR, unde RR este intervalul RR în ms

▪ limita superioară a intervalului QTc este de 0,45 sec

Determinarea axului electric al inimii

Axul electric ▪ reprezintă direcţia procesului de activare

cardiacă proiectat în derivaţiile membrelor▪ rezultă din sumarea în plan frontal a vectorilor

electrici generaţi în cursul depolarizării şi repolarizării atriilor şi ventriculilor şi se reprezintă sub forma unui vector în sistemul de referinţă hexaxial

De obicei, se determină axul depolarizării ventriculare (AQRS) care poate fi:

▪ normal: între –30 şi +110 grade▪ deviat patologic la stânga: între –30 şi –90 grade▪ deviat patologic la dreapta: între +110 şi +180

grade

Determinarea frecvenţei cardiace

Frecvenţa cardiacă (FC) normală de repaus este de: 60-100/minut

Se ţine seama de următoarele principii:

▪ viteza standard de derulare a hârtiei este de 25 mm/sec

▪ FC se exprimă în cicluri/minut▪ se verifică dacă frecvenţa atrială este

egală cu cea ventriculară

Determinarea frecvenţei cardiace

FC poate fi determinată cu ajutorul ecuaţiei:

1 secundă................25mm60 secunde..............x(1 minut)

x = 60x25 = 1500mm/minut.FC = 1500/intervalul R-R în mm

Determinarea rapidă a frecvenţei cardiace

Se poate face pe baza următoarelor principii:

▪ hârtia ECG este marcată prin linii subţiri în pătrate mici cu latura de 1mm şi linii groase în pătrate mari cu latura de 5 mm

▪ la viteza de 25 mm/sec, la 1 minut (60 secunde) corespund 1500 mm

Determinarea rapidă a frecvenţei cardiace

se caută pe ECG o undă R suprapusă peste o linie groasă şi se numără liniile groase după care apare următoarea undă R pentru a aprecia FC astfel: 300, 150, 100, 75, 60, 50

Vă mulţumesc !