concluzie - final
Post on 05-Dec-2014
18 Views
Preview:
TRANSCRIPT
ConcluzieAm ajuns, în acest punct, la capătul demersului nostru practico-teoretic. În încheiere, ne
vom axa pe trei coordonate: reafirmarea succintă şi clară a intenţionalităţii critice care motivează
acest studiu, prezentarea rezumativă a exegezei întreprinsă de noi şi punctarea direcţiei posibile
de extindere a cercetării.
Morfotipologia propusă a avut o intenţionalitate transparentă: explicitarea
vizionarismului în teorie, propunerea, cu rezervele de rigoare, a unei paradigme tipologico-
literare (William Blake), precum şi stabilirea unor categorii corespunzând anumitor tipuri de
poezie vizionară, aplicate la poeţii români.1 Am avut ca scop prezentarea atât a unei teorii a
fenomenului vizionar, cât şi a unui praxis al acestuia. Nu am fost deloc interesaţi de identificarea
exhaustivă a instanţelor vizionare din spaţiul literaturii autohtone (lucru, de altfel, imposibil de
efectuat, după cum am subliniat deja, în special din cauza multiplelor interpretări pe care le
suscită eticheta ca atare), ci, mai degrabă, de constituirea unei tehnici de interpretare a
fenomenului vizionar. Să ne amintim că Jean Burgos intenţiona, în cadrul unei poetici a
imaginarului, constituirea unei insolite metode generale de reflexie asupra actului poetic, o
„filozofie a criticii poeziei“2. La rândul nostru, am sperat să edificăm o grilă interpretativă a
poeticului vizionar.3
Date fiind complexitatea temei şi dificultatea ridicată a problemelor pe care le comportă
aceasta, am încercat să rezumăm ideile din secţiunile cele mai complicate la intervale regulate.
Cu toate acestea, considerăm salutară o trecere în revistă a coordonatelor studiului nostru.
În Introducere, am avut în vedere explicitarea primară a conceptului de viziune, urmărind
etimologia şi evoluţia semantică a acestuia în limbile engleză, franceză şi română. În paralel,
sintetizând aceste definiţii, am oferit propria noastră interpretare a conceptului în cauză. Odată
elucidate sensurile primare ale viziunii, obiectivul nostru a fost să realizăm o trecere în revistă a
abordărilor practico-teoretice ale viziunii în istoria cercetării critice. Astfel, este importantă, în
ordinea discursului nostru, să distingem între abordări psiho-filosofice ale viziunii, înţelese ca
stare psihologică, lipsită de finalitate estetică, deci neconsemnată în scris, şi abordări literare ale
acesteia, ultimele având în vedere viziunea scripturală, ca rezultat al unui proces estetic. Am
subliniat faptul că, dată fiind inconsistenţa studiilor pe această temă, o lucrare centrată exclusiv
pe problematica viziunii (în special a celei scripturale, dar nepierzând complet din vedere nici pe
231
cea psihologic-experimentală) era absolut necesară, mai ales în contextul cercetării universitare
autohtone.
După ce am prezentat, într-o primă fază, aspectele terminologice ale conceptului de
viziune, am urmărit, în continuare, modul în care poate fi radiografiat binomul creare de lumi
prin intermediul imaginaţiei/percepere exhaustivă de lumi reale. Mai trebuie să precizăm că, în
secţiunea teoretică, care tratează morfologia viziunii poetice, am utilizat, cu predilecţie, exemple
din poezia universală. În secţiunile ulterioare, am aprofundat demonstraţia pentru cazul Blake şi
pentru instanţele poetice autohtone.
În prima secţiune, Morfologia, am avut în vedere trei teme principale. Prima dintre ele se
referă la eu şi la starea acestuia (pornind de la dihotomia vates/artifex). Aici, am operat distincţii
între eul biografic, cel vizionar şi cel creator, analizând, ulterior, configuraţia intimă a ultimelor
două tipuri de eu, precum şi a nu mai puţin importantei stări vizionare. Cea de-a doua temă este
centrată pe factorii inductori ai viziunii, pe care i-am divizat în două categorii: ideali (imaginaţia,
inspiraţia, visul şi formele subiacente) şi empirici (maladiile, stupefiantele şi alcoolul). În cazul
fiecărui factor inductor, am procedat selectiv, restrângând argumentaţia la acele demonstraţii
relevante pentru tema noastră şi nefăcând apel la cercetări din filosofie, din psihologie şi din
antropologie decât în cazul în care acestea deveneau imperioase în ordinea discursului critic. Cea
de-a treia vizează produsul, i.e. viziunea experimentată şi/sau consemnată în scris. Practic, deşi
am avut, aici, în vedere ambele tipuri de viziuni (factuale şi scripturale), în capitolele ulterioare,
ne-am concentrat aproape exclusiv pe cele scripturale, de vreme ce ele deţin rolul capital în
cercetarea literară propriu-zisă (primele avându-şi locul mai ales într-o teorie şi practică a
procesului de creaţie artistică). Ca produs, viziunea poate fi, aşadar, laică sau religioasă. În
primul caz, eul, valorizând ideea supremaţiei artei, are ca scop generarea de lumi suprasensibile
prin intermediul imaginaţiei creatoare, în timp ce, în ultimul caz, eul, valorizând ideea de sacru,
urmăreşte cunoaşterea extatică a realului. Simultan, am introdus în ecuaţie conceptele de
1 Subliniem, din nou, că schema de interpretare propusă de noi trebuie văzută ca adaptabilă şi flexibilă, nu ca
reductivă şi imobilă.2 Cf. Jean Burgos, Pentru o poetică a imaginarului, trad.: Gabriela Duda si Micaela Gulea, prefaţă de Gabriela
Duda, Ed. Univers, Bucureşti, 1988, pp. 469-473.3 După cum am prezentat şi subliniat în Introducere, nu există, până la ora actuală, decât puţine studii consacrate
explicit vizionarismului, iar, dintre acestea, majoritatea se referă la viziunea religioasă, în descendenţa profetismului
biblic.
232
„viziune primară“ şi de „viziune secundară“. „Viziunea primară“ desemnează acele scenarii
artistice marcate de contradicţii la nivelul limbajului tocmai pentru că eul instaurator încearcă să
compună un cadru imagistic autonom, făcând abstracţie de tradiţie în măsura în care aşa ceva
este posibil în literatură. „Viziunea secundară“ defineşte acele produse literare ipostaziate ca
simulacre ale precedentelor, eul instaurator imitându-le, parodiindu-le sau pastişându-le (adesea,
programatic). În contextul celei dintâi, eul îşi ocultează atent procedeele de producere, fapt care
creează impresia de spontaneitate. În contextul celei din urmă, eul procedează exact invers, fapt
care conferă produsului un aspect elaborat, chiar tezist. Tot în cadrul acestei secţiuni, aspect
semnificativ şi, de cele mai multe ori, trecut cu vederea în cercetare, am avut în vedere
spaţiotemporalitatea la care face referinţă viziunea poetică. Iniţial, am atras atenţia asupra
faptului că, în vizionarism, dimensiunea temporală este net superioară ca importanţă celei
spaţiale, de vreme ce viziunea (în special cea profetică) este orientată şi individualizată de
coordonata cronologică. De asemenea, după ce am punctat existenţa a trei moduri spaţiale
(regiuni superioare, terestre şi inferioare), am vorbit despre viziuni ale trecutului extrem, ale
prezentului şi ale viitorului extrem, ca şi despre viziuni transtemporale.
A doua secţiune, Tipologia I: paradigma poeziei vizionare (William Blake), urmăreşte
conturarea unui model pentru atitudinea general-vizionară în lirică. Pentru început, am subliniat
de ce considerăm cazul Blake unul paradigmatic Astfel, în interpretarea noastră, viziunea
comportă un binom conceptual (creare de lumi imaginare versus aprehendare a realului absolut).
Cele două demersuri au origine şi finalitate diferite: primul este de natură mitico-estetică
(esenţialmente laică), iar celălalt – de natură religioasă. Blake ar reprezenta un exemplu unic în
poezia europeană (şi nu numai) de sinteză a laicului (care are ca valoare supremă arta) şi a
religiosului, poetul englez ajungând chiar să le echivaleze semantic.4. În acest context, am
discutat modul complex în care este aglutinată viziunea blakeană, ca rezultat al unei serii triple
de antinomii (de natură respectiv metafizică, estetică şi religioasă), pe care le-am pus, ulterior, în
relaţie cu cele trei mari eposuri The Four Zoas, Milton şi Jerusalem. În cazul fiecărui poem în
parte, am oferit o interpretare a imaginarului vizionar diseminat la nivel textual, în paralel cu
explicitarea figurilor mitologice relevante. Un alt motiv care concură la formularea tezei potrivit
căreia Blake ar constitui o paradigmă a vizionarismului ar fi acela că opera poetului englez, în
integralitatea sa, reprezintă o viziune extinsă, aspect probat şi de faptul că aproape fiecare „carte
4 Cf., de pildă, The Laocoön.
233
profetică“ este însoţită de o serie de gravuri care explicitează textul propriu-zis, accentuându-le
latura vizuală.5
A treia secţiune, Tipologia II: instanţe vizionare în poezia românească, este axată pe
studierea unor figuri reprezentative pentru lirica autohtonă. După ce, într-o primă parte, am
identificat posibilii precursori ai vizionarismului românesc (Ion Budai-Deleanu şi Vasile Aaron,
reprezentanţi, ambii, ai Şcolii Ardelene), ulterior, am analizat profilul primului vizionar, Ion
Heliade Rădulescu. De asemenea, am punctat faptul că poezia acestuia este un moment de
coexistenţă a stărilor vizionare contradictorii, astfel încât opera heliadescă este un mozaic de
tendinţe diverse, în care sunt imbricate aproape toate temele vizionarilor care îi succedă. Am
vorbit, tot atunci, despre o serie de „dublete speculare“. Acestea se referă la cele două modalităţi
de raportare a eului producător la real. Dacă se are în vedere valorizarea negativă a realului
(aşadar, transcenderea şi recrearea sa ori, mai bine, generarea unei alte realităţi), atunci
vizionarismul este, în ipostaza primară, mitic (Mihai Eminescu), iar, în cea secundară,
barochizant (Alexandru Macedonski). Dacă se are în vedere valorizarea pozitivă a realului
(aşadar, aprehendarea sa exhaustivă), atunci vizionarismul este, în ipostaza primară, religios
(Tudor Arghezi), iar, în cea secundară, social (Octavian Goga). Am reluat, aici, distincţia dintre
viziuni primare şi viziuni secundare din secţiunea întâi, aprofundând-o şi aplicând-o la două
tipuri corespunzătoare de vizionarism. Astfel, în opinia noastră, „vizionarismul primar“ transcrie
fie crearea unei noi lumi de pe principiile unei imaginaţii ce postulează supremaţia artei, fie
experienţa de cunoaştere a lumii reale (în general, plină de figuri divine şi de conţinuturi sacre).
Prin „vizionarism secundar“, pe scurt, înţelegem fie cunoaşterea şi corijarea realului în plan pur
social (lexicul religios fiind un pretext stilistic), fie încercarea de imitare, de parodiere sau chiar
de pastişare a creării de lumi posibile. Evident, a stat în intenţia noastră să definim vizionarismul
secundar de pe aceleaşi premise teoretice de pe care l-am definit pe cel primar. În plus, această
ultimă secţiune oferă analize extinse ale poeziei vizionare româneşti (Heliade Rădulescu,
Eminescu, Arghezi, Macedonski şi Goga), în conformitate cu fiecare tip identificat în
subsecţiunile preliminare şi descris în cele teoretice.
Exegeza poate fi, desigur, continuată şi aprofundată. Sugerăm, de exemplu, perspectiva
înglobării unor instanţe vizionare extra-europene. Există numeroase texte poetice orientale6 care
5 Cf. nota 10 din secţiunea secundă a studiului nostru.6 Este vorba, în special, despre texte indiene, japoneze şi chinezeşti.
234
ar putea fi subsumate unui asemenea model, texte puţin cunoscute în cercetarea europeană
standard. O atare abordare ar fi importantă în măsura în care ar sublinia potenţialele puncte de
accroche ale imaginarului poetic european cu cel asiatic şi felul în care primul este modificat în
sens creator de cel de-al doilea (deşi relaţia se poate dovedi biunivocă în ultimă instanţă).
Deşi am clarificat, sperăm, unele probleme inerente începutului de sistematizare a acestei
teme complexe, multe aspecte teoretice sau practice pot fi, desigur, abordate din perspective
critico-ideologice diferite de cea propusă de noi. Încurajând dialogul dintre metatexte, nu putem
încheia fără a ne exprima încrederea într-o continuare fructuoasă a modestei noastre cercetări, în
vederea edificării unei expuneri din ce în ce mai coerente şi mai cuprinzătoare a fenomenului
vizionar.
235
236
top related