capitolul iv
Post on 18-Jan-2016
4 Views
Preview:
DESCRIPTION
TRANSCRIPT
CAPITOLUL IV
4. Soluţii din practica judiciară
4.1. Schimbarea încadrării juridice a faptei - decizia nr. 1710 din 14 iunie 1995
Tentativa de omor
Data publicării: 01-06-2003
Tematica: Procedura penală
Prin sentinţa penală nr. 64/15.12.1993, Tribunalul Vâlcea a condamnat pe inculpatul A.I.,
pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală gravă din culpă, prevăzută în art. 184 alin. 2 şi 4
raportat la art. 182 C. pen., precum şi a unor infracţiuni privind circulaţia pe drumurile publice.
S-a reţinut că inculpatul s-a deplasat, în seara zilei de 11.07.1993, cu autoturismul proprietate
personală, după ce a consumat băuturi alcoolice şi neavând permis de conducere, în oraşul Govora-
Bai; în maşină se mai aflau două persoane.
Inculpatul a pornit autoturismul cu motorul ambalat, ceea ce a determinat un zgomot specific şi
a condus cu mare viteză, ceea ce a atras atenţia trecătorilor şi a politiştilor S.V., T.I. şi V.V., care se
aflau în zonă în exercitarea atribuţiilor de serviciu, având în dotare instrumente specifice: lanternă,
baston reflectorizant şi fluier.
Cei trei poliţişti au luat hotărârea să oprească autoturismul şi s-au deplasat pe carosabil, S.V. pe
banda de rulare a autovehiculului, iar ceilalţi doi pe axul drumului folosindu-şi instrumentele de
semnalizare.
Inculpatul conducea autoturismul cu farurile aprinse şi nu a acţionat sistemul de frânare pentru
a reduce viteza. Prevăzând pericolul, cei doi poliţişti aflaţi pe axul drumului s-au retras pe partea
stângă a sensului de rulare, iar S.V. a fost lovit frontal. În urma acestor evenimente, inculpatul a părăsit
locul faptei şi s-a deplasat într-o altă localitate.
Impactul frontal a fost deosebit de puternic, producându-i victimei S.V. grave leziuni
traumatice ce i-au pus în primejdie viaţa şi necesitând 70-80 zile de îngrijiri medicale pentru vindecare
(contuzie cerebrală gravă, hematom epidural, temporo-parieto-occipital stâng şi contuzii forte la
membre).
Instanţa a considerat că lovirea poliţistului s-a comis din culpă şi, în consecinţă, a schimbat
încadrarea juridică din prevederile art. 20 raportat la art. 174, art. 175 lit. f şi h, în cele ale art. 184 alin.
2 şi 4 C. pen.
Curtea de Apel Piteşti, secţia penală, prin decizia penală nr. 72/15.01.1994, a admis apelurile
declarate de procuror şi de partea civilă S.V., a schimbat încadrarea juridică a faptei în tentativă la
infracţiunea de omor, prevăzută în art. 20 raportat la art. 174, art. 175 lit. f şi h C. pen., texte în baza
cărora inculpatul a fost condamnat. Prin aceeaşi decizie s-a respins ca nefondat apelul inculpatului.
Instanţa de apel a reţinut că inculpatul, deşi a observat trei lucrători de poliţie care au
semnalizat pentru oprirea autoturismului, a continuat să circule cu viteză la fel de mare ca anterior, iar
când i s-a atras atenţia de către martorul B.A., aflat în maşină, să reducă viteza, el a accelerat, lovindu-l
frontal pe poliţist.
Din modul în care a acţionat, s-a tras concluzia că inculpatul a acceptat rezultatul faptei sale şi
că, astfel, infracţiunea a fost comisă cu intenţie şi constituie tentativă la omor calificat.
Împotriva deciziei, inculpatul a declarat recurs, cu motivarea că instanţa de apel a dispus în
mod greşit schimbarea încadrarii juridice a infracţiunii.
Recursul este nefondat.
Analizând actele dosarului, se constată că instanţa de apel a reţinut în mod corect situaţia de
fapt şi vinovăţia inculpatului în comiterea tentativei la infractiunea de omor calificat prevazută în art.
20 raportat la art. 174 şi la art. 175 lit. f şi h C. pen., în legătură cu îndeplinirea atribuţiilor de serviciu
ale victimei şi pentru a ascunde săvârşirea unor infracţiuni privind circulaţia pe drumurile publice.
Probele au confirmat că inculpatul, aflat sub influenţa băuturilor alcoolice, a condus
autoturismul pe drumurile publice fără permis şi, în loc să oprească la semnalul poliţiştilor aflaţi pe
carosabil în spaţiu corespunzător luminat, a accelerat, a mărit viteza şi a condus autovehiculul spre
victimă, care a fost proiectată în aer la 2-3 metri de sol iar în cădere a suferit un grav politraumatism.
Faţă de modul în care s-a produs lovirea victimei, urmată de părăsirea locului faptei, se
constată că, prin ignorarea semnalelor de oprire, accelerarea vitezei şi indreptarea autovehiculului spre
victima aflată pe carosabil, fără incercarea nici unei manevre de ocolire, inculpatul a acţionat cu
intenţia directă de a ucide, întrucât a prevăzut rezultatul faptei urmărind producerea lui, culpa, ca
formă a vinovăţiei, fiind exclusă.
Prin urmare, decizia instanţei de apel de schimbare a încadrării juridice a faptei examinate este
justificată, astfel că motivul de casare invocat este nefondat.
Curtea supremă de justiţie, secţia penală, decizia nr. 1710 din 14 iunie 1995.
4.2. Înşelăciune - decizia nr. 262 din 9 aprilie 1998
Lipsa inducerii în eroare
Data publicării: 01-06-2003
Tematica: Penal
Prin sentinţa penală nr. 409/30.05.1997 a Judecătoriei Zalău, s-a încetat procesul penal pornit
împotriva inculpatului L.D. pentru săvârşirea infracţiunilor de înşelăciune prevăzute de art. 215 alin. 2
C.pen. cu aplicarea art. 41 alin. 2 C. pen. şi infracţiunea de uz de fals prevăzută de art. 291 C. pen. cu
aplicarea art. 41 alin. 2 C. pen., ca urmare a decesului inculpatului.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a C. pr. pen., achită pe inculpaţii S.V. şi P.I. de sub învinuirea
infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. 2, cu aplicarea art. 41 alin. 2 C. pen., iar în
temeiul art. 291 C. pen., condamnă pe inculpaţi la pedeapsa inchisorii.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut următoarea situaţie: ca urmare a
aprobării extinderii consumului de gaze naturale în municipiul Zalău, în conformitate cu prevederile
H.G. nr. 429/1991 s-a trecut la identificarea viitorilor beneficiari.
Pentru aceasta trebuiau întocmite tabelele cu solicitanţi care, avizate în prealabil de primăria Zalău şi
Consiliul Judeţean, trebuiau înaintate la Filiala Rom Gaz Zalău, iar aceasta să obţină avizele necesare
de la forurile superioare.
Întocmirea tabelelor a fost încredinţată responsabililor de străzi.
Pentru întocmirea documentaţiei necesare, responsabilii de străzi au cerut ajutorul Filialei Rom
Gaz Zalău. Cei trei inculpaţi în calitate de salariaţi ai Filialei Rom Gaz Zalău, s-au angajat să
întocmească ei documentaţia necesară cerând să fie remuneraţi cu 5.000 lei pentru fiecare beneficiar,
aceasta pentru că întocmirea documentaţiei nu intra în atribuţiile lor de serviciu. Toţi beneficiarii
lucrării respective au acceptat să aducă această sumă, colectată de responsabilii de străzi şi predată
inculpaţilor.
Din declaraţiile responsabililor stradali, rezultă că documentaţia a fost întocmită de inculpaţi la
cererea lor şi că aceasta s-a făcut prin deplasarea inculpaţilor pe teren unde au executat lucrări de
identificare şi măsurători. Potrivit declaraţiei martorului S.G., şef serviciu în cadrul primăriei Zalău,
rezultă că documentaţia respectivă era necesară şi trebuia întocmită.
Necesitatea întocmirii acestei documentaţii, rezultă din prevederile H.G. nr. 429/1991 şi din
Ordinul Ministerului Petrolului şi Gazelor, nr. 267/1991, adresa nr. 614/1996 a Regiei Autonome Rom
Gaz Mediaş, Regionala Baia Mare.
Documentaţia întocmită de cei trei inculpaţi (planurile de situaţie, nominalizarea zonei şi a
caselor) a fost prezentată primăriei Zalău şi avizată de viceprimarul J.P.
Împuterniciţii stradali, au încasat de la beneficiari căte 5.000 lei pe care i-au predat inculpaţilor,
în total suma de 7.883.000 lei. Suma încasată reprezentând echivalentul muncii prestate efectiv de
inculpaţi, astfel că activitatea desfăşurată de ei nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de
înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. 2 C. pen. imputată prin rechizitor.
Inculpaţii nu au prezentat o situaţie mincinoasă ca fiind adevarată, şi nu au creat nici un
prejudiciu material prin încasarea sumei sus-menţionate.
Aceştia s-au înţeles ca suma de bani să fie încasată prin societatea comercială „Instal
Construct” S.R.L., Zalău, al cărei patron era inculpatul P.I., şi pentru aceasta au eliberat chitanţe cu
antetul acestei firme.
Chitanţele completate nu au fost luate în evidenţa contabilă a acestei societăţi comerciale şi nici
banii încasaţi nu au fost vărsaţi în caseria acestei societăţi, ci au fost împărţiţi între inculpaţi.
La data de 28.02.1996 înainte ca instanţa să fie sesizată, inculpatul L.D. a decedat.
Parchetul de pe lângă Judecatoria Zalău, inculpaţii şi partea responsabilă civilmente, L.M., au
declarat apel în termen legal împotriva acestei sentinţe.
Parchetul a susţinut că în mod nejustificat inculpaţii au fost achitaţi de săvârşirea infracţiunii de
înşelăciune, şi ca prin înşelăciune şi fals au ascuns suma impozabilă (impozitul pe salariu) pe care
trebuiau să-l plătească inculpaţii ca persoane fizice, care au întocmit documentaţia în numele societăţii
comerciale „Instal Construct” S.R.L. şi nu l-au plătit.
Inculpaţii şi partea responsabilă civilmente au susţinut în apel, că societatea comercială „Instal
Construct” S.R.L., era scutită de impozit pe profit la data comiterii faptelor şi deci contabilizarea
veniturilor şi cheltuielilor nu a fost de natură a afecta rezultatele financiare sau elementele patrimoniale
ale firmei, deci nu se fac vinovaţi de infracţiunile de fals intelectual şi uz de fals.
Tribunalul Sălaj, prin decizia penală nr. 316/A/22.12.1997 a admis apelurile declarate de
parchet, inculpaţi şi partea responsabilă civilmente, şi a desfiinţat sentinţa penală nr. 409/30.05.1997 a
judecătoriei, numai cu privire la achitarea inculpaţilor, pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune
prevăzută de art. 215, alin. 2 C. pen., cu aplicarea art. 41, alin. 2 C. pen.
Tribunalul a reţinut vinovăţia inculpaţilor pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune, cu
motivarea că ei au indus în eroare persoanele beneficiare de gaz metan, care au platit fiecare câte 5.000
lei, inculpaţii susţinând mincinos că banii încasaţi reprezintă taxa pentru documentaţie, care de fapt
exista la Primăria Zalău şi nu trebuia facută.
Împotriva acestei decizii, inculpaţii şi partea responsabilă civilmente au declarat recurs în
termenul legal.
Aceştia susţin că nu s-a comis infracţiunea de înşelăciune prev. de art. 215 alin. 2 C. pen.
imputată lor şi deci, sentinţa de condamnare a inculpaţilor şi pentru această faptă este nelegală.
Recursurile declarate de cei doi inculpaţi şi de partea responsabilă civilmente sunt fondate.
S-a dovedit fără dubiu că în perioada 28.10.1993 - 27.12.1993 inculpaţii au incasat suma totală
de 7.833.000 lei de la cei 1812 locuitori ai oraşului Zalău pentru care s-a cerut aprobarea de a se
introduce gaz metan, şi faţă de care P.I., S.V. şi L.D., s-au angajat că vor executa documentaţia
necesară obţinerii avizelor pentru introducerea gazului metan.
Această documentaţie, a presupus un volum mare de muncă şi cunoştinţe de specialitate.
Inculpaţii aveau aceste cunoştinţe şi experienţa necesară în muncă, astfel că ei au întocmit
documentaţia în mod corespunzător şi ea a fost avizată. Ca urmare, este eronată concluzia din
rechizitoriu şi a tribunalului că documentaţia nu ar fi fost întocmită de inculpaţi.
Dovada certă că inculpaţii au întocmit această lucrare, o constituie însăşi copia documentaţiei,
a memoriului şi anexele întocmite de ei, aprobate şi ataşate la dosarul penal.
Nefiind dovedită o inducere în eroare a persoanelor care au plătit inculpaţilor munca prestată
pentru intocmirea documentaţiei, potrivit unei convenţii, lucrare pe care ei au efectuat-o în mod
corespunzător, inculpaţii nu se fac vinovaţi de infracţiunea de înşelăciune imputată, aşa că sentinţa
judecătoriei prin care s-a pronunţat achitarea inculpaţilor pentru această infracţiune este temeinică si
legală. De aceea se va casa în întregime decizia tribunalului, se va respinge ca nefondat apelul
procurorului şi se va menţine sentinţa instanţei de fond.
S-a reţinut în mod corect vinovăţia inculpaţilor pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual.
Falsul constă în aceea că ei au întocmit chitanţele în baza cărora au încasat preţul muncii lor, potrivit
convenţiei, pe numele S. Cod „Instal Construct” S.R.L., chitanţe care apoi nu au fost luate în evidenţa
contabilă a acestei societăţi comerciale.
Pe lângă faptul că la data comiterii acestor fapte evaziunea fiscală nu era incriminată, S. Cod
„Instal Construct” S.R.L. era scutită de impozit pe profit. Cu toate acestea din moment ce s-au emis
chitanţele pe numele societăţii comerciale, ele trebuiau luate în evidenţă, şi pentru faptul că inculpaţii
ca executanţi ai lucrării datorau statului impozit pe salariu.
Curtea de Apel Cluj, sectia penala, decizia nr. 262 din 9 aprilie 1998.
4.3. Pruncucidere
Inculpat minor. Abrogarea Decretului nr. 218/1977. Lege penală mai favorabilă.
Data publicării: 01-06-2003
Tematica: Penal
Prin sentinţa penală nr. 24 din 19 martie 1992 a Tribunalului Municipiului Bucureşti, în baza
art. 3 din Decretul nr. 218/1977, s-a dispus trimiterea înculpatei I.L. într-o şcoală specială de muncă şi
reeducare pe o perioadă de 3 ani, pentru săvârşirea infracţiunii de pruncucidere prevăzută de art. 177
C. pen.
Instanţa a reţinut că, în noaptea de 4 iunie 1991, inculpata a dat naştere, în internatul liceului
unde era elevă, la un copil viu şi, aflându-se într-o stare de tulburare pricinuită de naştere, l-a ucis prin
sugrumare.
Prin decizia nr. 2139 din 15 octombrie 1992, Secţia penală a Curţii Supreme de Justiţie a admis
recursul declarat de inculpată şi a dispus, în baza art. 101 lit. d C. pen., internarea acesteia într-un
institut medical-educativ.
Instanţa de recurs a motivat că prima instanţa a reţinut corect situaţia de fapt şi vinovăţia
inculpatei, însă cum, ulterior judecăţii, prin Legea nr. 104/1992, Decretul nr. 218/1977 a fost abrogat,
se va lua faţă de recurentă măsura internării într-un institut medical-educativ prevăzută de art. 101 lit. d
C. pen., dispoziţie favorabilă inculpatei în raport şi cu starea sănătăţii acesteia.
Recursul extraordinar declarat în cauză este întemeiat.
În conformitate cu art. 105 C. pen., măsura educativă a internării într-un institut medical-
educativ, se ia faţă de minor, din cauza stării sale fizice sau psihice, având nevoie de tratament medical
şi de un regim special de educatie.
Din raportul de expertiză medico-legală psihiatrică rezultă că inculpata, în momentul săvârşirii
faptei a prezentat, pe fondul imaturităţii afective, o tulburare psihică pricinuită de naştere, iar în
momentul expertizării, o stare depresiv-reactivă situaţională.
În raport cu constatările expertizei psihiatrice, arătate mai sus, rezultă că inculpata nu se afla în
vreuna din situaţiile prevăzute de art. 105 C. pen., neavând nevoie de tratament medical şi de un regim
special de educaţie.
Instanţa de recurs a considerat greşit că dispoziţiile cuprinse în C. pen. cu privire la minori sunt
mai favorabile inculpatei faţă de dispoziţiile Decretului nr. 218/1977.
Ulterior judecării cauzei în primă instanţă, prin Legea nr. 104/1992 s-a abrogat, într-adevăr,
Decretul nr. 218/1977 şi a reintrat în vigoare Titlul V al părţii generale a C. pen., cu unele modificări.
Potrivit art. 13 C. pen., în cazul în care până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit mai
multe legi penale, se aplică legea cea mai favorabilă.
La stabilirea legii mai favorabile trebuie avut în vedere, în primul rând, pedeapsa privativă de
libertate care exprimă, în principal, gradul de pericol social al faptei.
Pentru minorii care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală, Decretul nr. 218/1977 prevedea
numai măsuri educative, iar Codul penal prevede şi pedepse care pot fi, potrivit art. 109 C. pen.,
închisoarea sau amendă.
Pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea de pruncucidere prevăzută de art. 177 C. pen.
este închisoare de la 2 la 7 ani care, potrivit textului arătat mai sus, se reduce la jumătate în cazul
infractorului minor.
Ca atare, legea cea mai favorabilă este Decretul nr. 218/1977 şi sunt aplicabile dispoziţiile
acestuia, aşa cum a procedat prima instanţă.
Curtea Supremă de Justiţie, decizia nr. 113 din 14 decembrie 1992.
4.4. Omor calificat şi omor deosebit de grav – decizia nr. 2938 din 30 noiembrie 1995
Concurs de infracţiuni
Data publicării: 01-06-2003
Tematica: Penal
Prin sentinţa penală nr. 23/13.05.1993 a Tribunalului Brăila, inculpatul G.C. a fost condamnat
pentru săvârşirea infracţiunilor de omor calificat prevăzută în art. 174 raportat la art. 175 lit. c, cu
aplicarea art. 73 lit. b C. pen. şi de omor deosebit de grav prevăzută în art. 174 raportat la art. 176 lit. c,
cu aplicarea art. 73 lit. b din acelaşi cod.
În fapt, s-a reţinut că, în seara zilei de 25.09.1992 inculpatul, găsind pe soţia sa G.M. în
locuinţa vecinului său S.B., într-o situaţie de vădită intimitate a ucis pe loc, cu lovituri aplicate asupra
capului cu un băţ, pe S.B., iar pe soţia sa a ucis-o în curtea domiciliului lor, unde o adusese de la
locuinţa primei victime.
Prin decizia penală nr. 117/11.05.1994 Curtea de Apel Galaţi a admis apelurile declarate de
procuror şi de inculpat şi a condamnat pe inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de omor prevăzută în
art. 174 cu aplicarea art. 73 lit. b C. pen. asupra victimei S.B. şi a infracţiunii de omor calificat şi
deosebit de grav prevazută în art. 174 raportat la art. 175 lit. c şi art. 176 cu aplicarea art. 73 lit. b C.
pen., asupra victimei G.M.
Recursul în anulare declarat în cauză este fondat.
Examinând hotărârile pronunţate în cauză şi lucrările dosarului, se constată că instanţele,
întemeindu-se pe probele administrate, au stabilit corect starea de fapt şi vinovăţia inculpatului, însă au
dat o încadrare juridică greşită faptelor de omor săvârşite de acesta.
În cauza de faţă, în cadrul aceluiaşi conflict şi, deci, în aceeaşi împrejurare, inculpatul, datorită
atitudinii provocatoare a celor două victime, le-a aplicat lovituri ce au avut ca urmare moartea
acestora.
Stabilindu-se că inculpatul a lovit ambele victime în aceeaşi împrejurare, la scurt timp una de
cealaltă, instanţele trebuiau să constate că actele de violenţă săvârşite de inculpat constituie o unitate
infracţională, şi nu concurs de infracţiuni, şi să încadreze în drept fapta, ca infracţiune de omor
calificat şi deosebit de grav, prevăzută în art. 174 raportat la art. 175 lit. c şi art. 176 lit. b C. pen., cu
aplicarea art. 73 lit. b din acelaşi cod.
Curtea supremă de justiţie, secţia penală, decizia nr. 2938 din 30 noiembrie 1995.
4.5.Violare de domiciliu - decizia nr. 14 din 7 ianuarie 2000
Achitare. Temei juridic.
Data publicării: 2003-06-01
Tematica: Penal
Prin sentinţa penală nr. 749/15.10.1998 a Judecătoriei Sf. Gheorghe, inculpatul B.G. a fost
achitat pentru infracţiunea de violare de domiciliu, prevăzută de art. 192 alin. 2 C. pen., în temeiul art.
11 pct. 2 lit. a C. pr. pen. raportat la art. 10 lit. a C. pr. pen.
S-a reţinut că, aflându-se în stare de ebrietate, inculpatul a pătruns în seara zilei de 06.01.1997
în curtea şi apoi în casa părţii vătămate şi, după un schimb de cuvinte mai dure între partea vătămată şi
inculpat, acesta din urmă a fost invitat să părăsească locuinţa, ceea ce acesta a şi făcut fără a fi forţat.
Ajuns în curte, inculpatul a luat o furcă cu care a spart cele 4 geamuri de la locuinţa părţii vătămate,
însă pentru infracţiunea de distrugere părţile s-au împăcat în cursul urmăririi penale.
Instanţa de fond a reţinut că în sarcina inculpatului nu se poate reţine infractiunea de violare de
domiciliu prevăzută de art. 192 alin. 2 C. pen. deoarece a intrat în curte şi în casă pe uşa deschisă, iar
când a fost invitat să iasă afară a plecat, neexistând deci un refuz de a părăsi locuinţa, cum s-a reţinut
în rechizitoriu.
Tribunalul Covasna, prin decizia penală nr. 225/06.09.1999 a respins ca nefondat apelul
declarat de Parchet, apreciind ca legală şi temeinică soluţia de achitare pronunţată de prima instanţă.
Prin decizia penală nr. 14/07.01.2000, Curtea de Apel a admis în parte recursul declarat de
Parchet, a casat cele două hotărâri în privinţa temeiului achitării şi rejudecand în aceste limite, a
schimbat temeiul juridic al achitării inculpatului din prevederile art. 10 lit. a C. pr. pen. în prevederile
art. 10 lit. d C. pr. pen.
Instanţa greşit a reţinut că fapta inculpatului de a pătrunde şi de a părăsi locuinţa părţii
vătămate nu a existat în realitate.
În fapt aceste acţiuni - de pătrundere şi de părăsire a imobilului - au existat, motiv pentru care
nu se poate susţine că fapta nu a existat în materialitatea sa.
Însă, nu poate fi ignorată cerinţa legii că infracţiunea de violare de domiciliu să fie săvârşită
numai cu intenţie, directă sau indirectă.
În prima modalitate de săvărşire a infracţiunii, prin pătrunderea fără drept în locuinţa altei
persoane, autorul îşi dă seama că pătrunde fără drept şi fără consimţământul persoanei în cauză,
urmărind sau acceptând încălcarea libertăţii acesteia.
În cea de-a doua modalitate a aceleiaşi infracţiuni prin refuzul de a părăsi locuinţa la cererea
persoanei vătămate, făptuitorul urmăreşte sau acceptă de asemenea încălcarea aceleiaşi libertăţi.
În speţă, însă, existenţa intenţiei directe sau indirecte în conţinutul activităţii subiective, psihice
a inculpatului nu este dovedită, astfel că acesta a acţionat fără forma de vinovăţie cerută de dispoziţiile
art. 192 C. pen., respectiv fără intenţie, împrejurare în raport cu care s-a constatat neîntrunirea
elementelor constitutive ale infracţiunii.
Curtea de Apel Braşov, secţia penală, decizia nr. 14 din 7 ianuarie 2000.
4.6. Lovire - art. 180 alin. 2 C. pen. - decizia nr. 1018 din 26 aprilie 1996
Certificat medico-legal întocmit după implinirea perioadei pentru care vindecarea
leziunilor necesită îngrijiri medicale
Data publicării: 01-06-2003
Tematica: Penal
Prin sentinţa penală nr. 141/17.02.1995 a Judecătoriei Reşiţa, inculpaţii C.M. şi C.N. au fost
condamnaţi pentru săvârşirea infracţiunii de lovire prevăzută în art. 180 alin. 2 C. pen.
S-a reţinut că, în ziua de 07.08.1994, inculpaţii au lovit partea vătămată O.B., cauzându-i
leziuni pentru vindecarea cărora au fost necesare îngrijiri medicale timp de 7 zile.
Prin decizia penală nr. 89/15.06.1995 a Tribunalului Caraş Severin, recursul inculpaţilor a fost
admis şi s-a pronunţat achitarea lor, cu motivarea că actul medico-legal este nul întrucât, faţă de
numarul de zile de îngrijiri medicale, partea vătămată nu mai prezenta leziuni corporale la data de
18.08.1994 cand a fost examinată de medic şi, deci, constatările din acest act nu sunt reale.
Recursul în anulare declarat în cauză este fondat.
Conform art. 180 alin. 1 C. pen., infracţiunea de lovire constă în lovirea sau orice acte de
violenţă cauzatoare de suferinţe fizice.
Alineatul 2 al aceluiaşi text de lege prevede, că forma calificată a infracţiunii, lovirea sau actele
de violenţă care au pricinuit o vătămare ce necesita pentru vindecare îngrijiri medicale de cel mult 20
de zile.
În speţă, s-a stabilit că, în ziua de 07.08.1994, între părţi s-a produs un incident în urma căruia
partea vătâmată a fost trântită la pământ şi lovită cu picioarele în abdomen de către inculpaţi.
În acest sens, au declarat atât partea vătămată cât şi doi martori, incidentul fiind recunoscut şi
de inculpaţi.
În certificatul medico-legal din 18.08.1994 al Laboratorului de Medicină Legală Reşiţa se arată
că partea vătămată prezenta la data examinării o tumefacţie roşie-violacee a perineului şi o echimoză la
nivelul crestei iliace stângi, precizându-se ca leziunile pot data din 07.08.1994, că pot fi consecinţa
lovirii cu corpuri contondente şi ca au necesitat 7 zile de îngrijiri medicale de la data producerii lor.
Nu se poate considera, aşa cum, greşit, a reţinut tribunalul, că actul medico-legal este nul,
deoarece întocmirea acestuia nu s-a făcut cu încalcarea vreunei dispoziţii legale care să justifice
constatarea nulităţii lui.
Cu privire la posibilitatea stabilirii de către medicul legist a duratei îngrijirilor medicale
necesare vindecării leziunilor suferite de partea vătămată, la o dată ulterioară acestei durate, problema
este de strictă specialitate medico-legală, iar în speţă, la solicitarea instanţei, actul medico-legal a şi
fost confirmat de comisia de avizare şi control din cadrul Laboratorului Exterior Timişoara.
Aşa fiind, se admite că prima instanţă a reţinut cu temei vinovăţia inculpaţilor, achitarea lor
fiind greşită.
Curtea supremă de justiţie, sectia penala, decizia nr. 1018 din 26 aprilie 1996.
4.7. Trafic de influenţă. Condiţii
Cuprins pe materii: Drept penal. Partea specială. Infracţiuni care aduc atingere unor activităţi
de interes public sau altor activităţi reglementate de lege. Infracţiuni de serviciu sau în legătură cu
serviciul. Traficul de influenţă
Indice alfabetic: Drept penal
- trafic de influenţă
C. pen., art. 257
Existenţa infracţiunii de trafic de influenţă prevăzută în art. 257 C. pen. nu presupune existenţa
unei influenţe reale a făptuitorului asupra unui funcţionar pentru a-l determina să facă ori să nu facă un
act ce intră în atribuţiile sale de serviciu, însă pentru existenţa acestei infracţiuni este necesar ca
influenţa, pe care o are sau lasă să se creadă că o are făptuitorul, să privească un funcţionar care are
atribuţii în îndeplinirea actului pentru care făptuitorul a primit sau a pretins bani ori alte foloase.
I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 2398 din 12 aprilie 2006
Prin sentinţa nr. 933 din 8 iulie 2005 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, a fost condamnat
inculpatul I.N. pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă prevăzută în art. 257 alin. 1 C. pen.
raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000.
Instanţa a făcut aplicarea art. 71 şi 64 alin. 1 lit. a şi b C. pen.
Prin aceiaşi hotărâre, în baza art. 26 raportat la art. 257 alin. 1 C. pen. cu aplicarea art.6 din
Legea nr. 78/2000, a fost condamnat şi inculpatul M.M.
Prima instanţă a reţinut că, în perioada februarie-martie 2004, denunţătorul V.A. a purtat
negocieri privind achiziţionarea de fier vechi cu mai multe persoane, între care şi inculpatul I.N.
Întrucât i s-a pretins suma de 15.000 de euro, la 11 martie 2004, V.A. a formulat un denunţ penal.
La 18 martie 2004, în cadrul a două discuţii telefonice, inculpatul M.M. i-a spus denunţătorului
V.A. că inculpatul I.N. este o persoană influentă, ocupând o funcţie importantă şi că pentru suma de
15.000 de euro, acesta va rezolva achiziţionarea de fier vechi de către societatea comercială
reprezentată de V.A., în schimbul intervenţiei solicitând suma de 1.000 de euro, care urma să îi fie dată
după încheierea contractului. În urma convorbirilor menţionate, V.A. a formulat al doilea denunţ.
La 19 martie 2004, V.A., l-a sunat pe inculpatul M.M. căruia i-a spus că are sumele solicitate,
cei doi întâlnindu-se ulterior, ocazie cu care M.M. l-a contactat telefonic pe inculpatul I.N.
comunicându-i că V.A. are banii asupra sa, conform înţelegerii. Inculpatul I.N. s-a întâlnit cu
denunţătorul, prin discuţiile purtate creându-i convingerea că este o persoană publică, care ocupă o
funcţie importantă, cu multe relaţii, şi garantându-i că va interveni la directorul general al RATB şi va
obţine, pentru societatea al cărui director executiv este denunţătorul, un contract de achiziţionare de
fier vechi.
La 22 martie 2004 denunţătorul V.A. i-a înmânat inculpatului I.N. suma de 12.056 de euro,
acesta promiţându-i că va merge la directorul general al RATB, urmând să se întoarcă peste 40 de
minute şi să meargă împreună pentru depunerea documentaţiei, însă la ieşirea din local inculpatul I.N.
a fost oprit de procurori, care au realizat procedura prinderii în flagrant. Inculpatul M.M. nu a mai
intrat în posesia sumei solicitate.
Împotriva acestei hotărâri au formulat apel procurorul şi inculpatul I. N.
Prin decizia nr. 953 din 5 decembrie 2005, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru
cauze cu minori şi de familie, în complet de divergenţă, a admis apelul declarat de procuror, a
desfiinţat în parte sentinţa apelată şi, rejudecând cauza în fond, a majorat pedeapsa aplicată
inculpatului M.M., a aplicat inculpatului I.N. pedeapsa complementară prevăzută în art. 64 alin. 1 lit. a,
b şi c C. pen. şi a respins apelul inculpatului I.N.
Recursul declarat, între alţii, de inculpatul I.N., prin care a solicitat, în principal, achitarea
pentru infracţiunea de trafic de influenţă, este nefondat.
Inculpatul I.N. a fost condamnat pentru infracţiunea de trafic de influenţă, imputându-i-se că a
pretins suma de 15.000 de euro, din care a primit 12.065 de euro de la denunţător, pentru a interveni pe
lângă directorul general al RATB, în scopul de a facilita încheierea - în condiţii avantajoase - a unui
contract de vânzare-cumpărare de fier vechi, de către societatea denunţătorului.
Traficul de influenţă, aşa cum este reglementat în art. 257 C. pen., nu condiţionează comiterea
faptei de existenţa unui subiect activ calificat, după cum nici de existenţa unei influenţe reale asupra
funcţionarului determinat să facă sau să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu.
Ceea ce însă este necesar pentru existenţa acestei infracţiuni este - între altele - ca influenţa de
care se prevalează făptuitorul să se refere la un funcţionar ale cărui atribuţii sunt de natură să permită
rezolvarea favorabilă a pretenţiilor celui care solicită intervenţia.
Or, din probele administrate în cauză rezultă că, în perioada 19 martie 2004 - 22 martie 2004,
între denunţător şi inculpaţi s-au purtat discuţii în scopul achiziţionării de fier vechi de la RATB, că
pentru încheierea contractului I.N. trebuia să intervină la directorul general al RATB şi că pentru
această intervenţie urma ca inculpatul I.N. să primească suma de 15.000 de euro, iar inculpatul M.M.
suma de 1000 de euro pentru ajutorul dat.
Inculpatul I.N. nu a încercat să dezmintă calităţile mincinoase, ce-i erau atribuite de către inculpatul
M.M. şi, prin acest procedeu, inculpatul I.N. i-a creat denunţătorului convingerea că pe baza
intervenţiei sale la directorul general al RATB, acesta putea să obţină, după ce plătea suma impusă,
contractul de achiziţionare a fierului vechi.
Cu privire la competenţa directorului general al RATB în aprobarea vânzării de fier vechi - în
calitatea sa de funcţionar asupra căruia subiectul activ a exercitat intervenţia - este de subliniat că legea
nu condiţionează ca acesta să aibă în exclusivitate asemenea atribuţii, căci această cerinţă ar excede
prevederilor art. 257 C. pen, fiind suficient ca el să aibă numai anumite sarcini concrete în domeniul
respectiv, care pot influenţa o anumită decizie.
În fapt, rezultă că RATB avea posibilitatea valorificării - prin vânzare - de materiale feroase,
iar directorul general avea în competenţă, între atribuţii, şi aprobarea vânzării acestor materiale
feroase, rezultate din dezmembrări.
În raport cu probele administrate rezultă că în cauză sunt întrunite elementele constitutive ale
infracţiunii de trafic de influenţă, pentru care inculpatul I.N. a fost corect condamnat.
Faţă de considerentele ce preced, recursul inculpatului I.N. a fost respins, fiind admis numai
recursul declarat de procuror cu privire la interzicerea exercitării drepturilor prevăzute în art. 64 alin. 1
lit. a, b, c şi e C. pen.
4.8. Delapidare. Neglijenţă în serviciu. Încadrare juridică.
Cuprins pe materii: Drept penal. Partea specială. Infracţiuni contra patrimoniului. Delapidarea.
Indice alfabetic: Drept penal
- delapidare
- neglijenţă în serviciu
C. pen., art. 2151 alin. 2 C. pen., art. 249 alin. 2
Fapta inculpatului, având calitatea de casier la o societate comercială, de a-şi însuşi din
gestiune, la diferite intervale de timp, dar în executarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, sume de bani,
întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de delapidare prevăzută în art. 2151 C. pen., în forma
continuată, iar nu pe cele ale infracţiunii de neglijenţă în serviciu prevăzută în art. 249 C. pen.
I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 2643 din 27 aprilie 2006
Prin sentinţa nr. 1445 din 8 noiembrie 2004, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I
penală, a fost condamnată inculpata M. F., între altele, pentru săvârşirea infracţiunii de neglijenţă în
serviciu prevăzută în art. 249 alin. 2 C. pen., după schimbarea încadrării juridice, în baza art. 334 C.
proc. pen., din infracţiunea de delapidare prevăzută în art. 2151 alin. 2 cu aplicarea art. 41 alin. 2 C.
pen.
Prin decizia nr. 375 din 5 mai 2005, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru
cauze cu minori şi familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat, între alţii, de procuror.
Recursul procurorului, prin care a criticat hotărârile pronunţate pentru greşita încadrare juridică
dată faptei săvârşite de inculpată, în art. 249 alin. 2 C. pen., în loc de art. 2151 alin. 2 cu aplicarea art.
41 alin. 2 C. pen., este fondat.
În mod greşit instanţa de fond a dispus schimbarea încadrării juridice dată faptei săvârşite de
inculpată, din infracţiunea de delapidare în infracţiunea de neglijenţă în serviciu.
Din mijloacele de probă administrate în cauză rezultă că, în perioada 1 iunie 1999 - 19
octombrie 2001, activitatea casieriei centrale a societăţii comerciale CNTART, desfăşurată în cadrul
Serviciului Trezorerie, a fost realizată de inculpata M. F., conform contractului de muncă al acesteia,
prin care a confirmat luarea la cunoştinţă a conţinutului fişei postului pentru funcţia de casier.
În sensul dispoziţiilor legale care reglementează materia gestiunii, în principal Legea nr.
22/1969, modificată prin Legea nr. 54/1994, funcţia de gestionar derivă nemijlocit din principalele
atribuţii de serviciu ale funcţionarului, fiind dobândită în cadrul raportului juridic de muncă şi conferă
titularului ei drepturi şi obligaţii pe care acesta le exercită în contactul nemijlocit şi material pe care îl
are cu bunurile.
Printre atribuţiile de serviciu ale inculpatei, conform fişei postului, se numărau şi atribuţii în a
căror exercitare inculpata era îndreptăţită să efectueze primirea, păstrarea şi eliberarea bunurilor din
avutul persoanei juridice respective.
Infracţiunea de neglijenţă în serviciu presupune, sub aspectul laturii subiective, vinovăţia
făptuitorului sub forma culpei, spre deosebire de infracţiunea de delapidare care se săvârşeşte numai cu
intenţie.
În mod greşit instanţele au reţinut că inculpata a săvârşit fapta din culpă, din probele
administrate în cauză rezultând că aceasta a acţionat cu intenţie directă, prin întreaga sa activitate
infracţională urmărind însuşirea unor sume de bani aflate în gestiunea sa.
Intenţia de însuşire este dovedită chiar de modalitatea de acţiune a inculpatei. Falsificarea foilor
de vărsământ şi a registrului de casă dovedeşte intenţia inculpatei de a-şi însuşi banii din gestiune, prin
efectuarea acestor falsuri dorind să acopere însuşirea unor sume de bani.
Conform controlului efectuat de Ministerul Finanţelor Publice şi expertizei contabile, inculpata
a efectuat depuneri în numerar la bancă la intervale mari de timp, depuneri care erau nesemnificative
comparativ cu încasările şi soldul zilnic de casă, iar în anul 2001, încasările au fost permanent mai
mari decât plăţile.
Pentru diferenţele constatate, inculpata nu a putut oferi nici o explicaţie.
Instanţele nu au avut în vedere faptul că, pe lângă nerespectarea disciplinei de casă, fiind emise
chitanţe fără a respecta criteriul cronologic, existând chitanţe necompletate şi neanulate în chitanţierele
folosite, încasându-se sume fără a se elibera chitanţele aferente, inculpata a efectuat şi modificări
ilegale în documentele de casă, pentru ca sumele depuse la bancă să coincidă cu soldul casei din
evidenţele contabile.
Cum faptele inculpatei M.F., casier la o societate comercială, de a-şi însuşi din gestiune în
perioada 1 ianuarie 2000 - 19 octombrie 2001, la diferite intervale de timp, dar în executarea aceleiaşi
rezoluţii infracţionale, suma totală de 2.298.925.401 lei, întrunesc elementele constitutive ale
infracţiunii de delapidare prevăzută în art. 215¹ alin. 2 cu aplicarea art. 41 alin. 2 C. pen., recursul
declarat de procuror a fost admis.
4.9. Omor calificat. Tentativă. Vătămare corporală gravă. Intenţie de a ucide
Cuprins pe materii: Drept penal. Partea specială. Infracţiuni contra persoanei. Infracţiune contra
vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii. Omuciderea. Omorul calificat
Indice alfabetic: Drept penal
- omor
- intenţie de a ucide
D. pen., art. 20, art. 174, art. 175 lit. i, art. 182
Declanşarea unei altercaţii, iar la riposta violentă a celui agresat, lovirea acestuia cu o bâtă şi cu
picioarele în zona capului şi abdomenului, cu extirparea splinei şi punerea în primejdie a vieţii
victimei, constituie tentativă la infracţiunea de omor, iar nu vătămare corporală gravă, fapta fiind
săvârşită cu intenţia de a ucide.
I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 361 din 18 ianuarie 2005
Tribunalul Ialomiţa, prin sentinţa penală nr.48 din 16 februarie 2004, în baza art.20 raportat
art.174 şi la art. 175 lit. i C. pen., a condamnat pe inculpatul G.G. pentru săvârşirea tentativei la
infracţiunea de omor calificat.
Instanţă a reţinut că, la 18 octombrie 1999, inculpatul a aplicat părţii vătămate S.G. mai multe
lovituri în zona capului şi abdomenului cu o bâtă şi cu picioarele, cauzându-i leziuni ce i-au pus în
pericol viaţa.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, prin decizia nr.302 din 28 aprilie 2004, a admis
apelul declarat de inculpat, a schimbat încadrarea juridică a faptei din tentativa la infracţiunea de omor
calificat, în vătămare corporală gravă prevăzută în art.182 alin. 2 C. pen., în baza cărui text de
lege a condamnat pe inculpat.
În motivarea acestei soluţii, curtea de apel a arătat că în speţă conflictul a avut două faze; în
prima cei doi s-au îmbrâncit şi lovit reciproc, fără arme, şi partea vătămată S.G., prin lovitura aplicată
inculpatului în zona feţei i-a provocat leziuni ce au necesitat 25 zile de îngrijiri medicale şi pentru care
a fost condamnat în baza art. 181 C. pen.; tot în această fază S.G. s-a repezit la inculpat, ceea ce denotă
agresivitatea şi intenţia acestuia de a continua conflictul. În cea de-a doua fază, văzându-se în
inferioritate, inculpatul s-a înarmat cu o bâtă şi a pus capăt conflictului lovind victima în cap şi în
abdomen.
Aceste elemente ale stării de fapt demonstrează, motivează instanţa de apel, că inculpatul nu a
avut nici un moment intenţia directă şi nici indirectă de a suprima viaţa victimei. Conflictul l-a început,
într-adevăr inculpatul, la refuzul provocator al victimei de a restitui o datorie, şi tot el a escaladat
conflictul prin înarmarea sa cu bâta, însă numai după lovitura primită de la partea vătămată. Loviturile
aplicate cu bâta în zonele abdominală şi dorsală nu demonstrează că inculpatul a urmărit sau acceptat
producerea morţii victimei şi, deci, încadrarea corectă este aceea în infracţiunea de vătămare corporală
gravă.
Recursul declarat de procuror este fondat.
Rezoluţia în baza căreia a acţionat inculpatul este dovedită cu elementele exterioare ale faptei
sale: după o primă lovitură cu bâta în zona cefei, inculpatul a continuat să lovească de mai multe ori
partea vătămată căzută la pământ cu acelaşi obiect vulnerant, precum şi cu picioarele, în zona
abdomenului şi în zona dorsală, cu o intensitate deosebită demonstrată de gravitatea leziunilor
cauzate, cum rezultă din expertiza medico – legală: traumatism cranian în zona occipitală, ruptură de
splină şi hemoperitoneu, contuzie pancreatică.
Acţionând în modul descris, inculpatul a prevăzut neîndoielnic rezultatul posibil al faptei sale –
suprimarea vieţii victimei – rezultat pe care, chiar dacă nu l-a urmărit, l-a acceptat. Mijlocul folosit în
agresiune – bâta de base-ball, zonele vitale vizate – capul şi abdomenul, intensitatea deosebită a
loviturilor ducând la distrugerea unor organe interne, constituie elemente suficiente pentru a se reţine
intenţia de a ucide, numai intervenţia în timp util, pe cale chirurgicală – extirparea splinei şi drenajul a
2,5 l de sânge din cavitatea peritoneală au împiedicat producerea decesului victimei.
Se constată, aşadar, că încadrarea juridică corectă a faptei este aceea dată de prima instanţă, în
tentativă la infracţiunea de omor calificat, motiv pentru care recursul procurorului a fost admis, s-a
casat decizia atacată şi s-a respins apelul inculpatului, menţinându-se sentinţa pronunţată de tribunal.
top related