antichitate tarzie & bizant
Post on 16-Jul-2015
60 Views
Preview:
TRANSCRIPT
5/13/2018 Antichitate tarzie & Bizant - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/antichitate-tarzie-bizant 1/3
I S T O R I A A R T E I E U R O P E N E Curs general introductiv – drd. Cosmin UngureanuUAUIM, Facultatea de Arhitectură de Interior , an I (2011-2012)
1
ANTICHITATE TÂRZIE ŞI BIZANŢ
1. Bizanţul
- cadru cronologic: c. 330 (mutarea capitalei Imperiului Roman la Byzantion) – 1453(căderea Constantinopolului)
- Imperiul Bizantin: 1. structura romană a statului; 2. cultura greacă; 3. credinţa creştină
- Bizanţul – salvează o bună parte din moştenirea antichităţii clasice (eline mai cu seamă) –
transmiterea ei în mai multe direcţii: popoarele slave, lumea islamică, Occidentul medieval
- suprapunerea / confundarea între Antichitatea târzie și începuturile Imperiului Bizantin;
sec. IV-VII – un interval de tranziţie, fixare, separare a Imperiilor Romane (de Apus & de
Răsărit), de definire a caracterului grec al Bizanţului etc.
Epocile Imperiului Bizantin:
1. Prima epocă (395-718) – efortul de a menţine tradiţia romană;
- dinastia Theodosiană (395-518) – evitarea invaziilor goţilor şi hunilor, eliminarea
păgânismului, consolidarea creştinismului prin sinoadele de la Efes (431), Calcedonia (451)
- dinastia Iustiniană (518-610) – încercarea reconstituirii Imperiului Roman în integralitatea
sa, marcată de eşec
- dinastia Heraklizilor (610-717) – lichidarea politicii universale, sfârşitul imperiului
cosmopolit; confruntările cu perşii, arabii, bulgarii2. A doua epocă (718-1204) – imperiul elen - Imperiul Bizantin se repliază, devenind un stat de
limbă greacă şi spirit oriental
- dinastiile Isauriană şi Amoriană (718-842) - Iconoclasmul (lupta împotriva imaginilor sacre) –
încercare de reformare religioasă; epocă de acerbă dezbatere
- dinastia Macedoneană (842-1057) – epoca cea mai strălucitoare a imperiului elen; ofensive
militare în bazinul Mediteranei, împotriva bulgarilor şi a ruşilor; misionarism – creştinarea
slavilor – Chiril şi Methodiu
- dinastia Comnenilor (1057-1204) – epocă a aristocraţiei militare, intense legături cu
Occidentul în epoca cruciadelor; 1204 – cruciada a IV-a este deturnată de veneţieni la
Constantinopol – asediu, jaf, ocupare
3. A treia epocă (1204-1453) – dezmembrarea şi căderea Imperiului Bizantin
- Refugiul la Niceea (1204-1261) – lupta Lascarizilor împotriva latinilor, pentru recuperarea
Constantinopolului
- dinastia Paleologilor (1261-1354) – recucerirea Constantinopolului; declinul imperiului, din ce
în ce mai restrâns; încercări diplomatice de reconciliere cu Occidentul (papalitatea)
- agonia şi căderea Imperiului Bizantin (1354-1453) – conturarea primejdiei turceşti;
Constantinopolul este treptat izolat prin cuceririle otomane (Bulgaria, Macedonia, Serbia);
5/13/2018 Antichitate tarzie & Bizant - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/antichitate-tarzie-bizant 2/3
I S T O R I A A R T E I E U R O P E N E Curs general introductiv – drd. Cosmin UngureanuUAUIM, Facultatea de Arhitectură de Interior , an I (2011-2012)
2
Occidentul este „paralizat” de schismă şi de războiul de o sută de ani între Anglia şi Franţa
– asistă fără a împiedica cucerirea Constantinopolului
- Bizanţul – menţinut şi după 1453 – „Bizanţ după Bizanţ”: despotatul Moreei (rezistă până
în 1460), statele creştine din Balcani (cultură post-bizantină), insula Creta (colonie
veneţiană, cucerită de turci în 1669);
2. Spaţiul sacru în Antichitatea târzie şi în Bizanţ
- evoluţia tipologiei spaţiale a edificiului de cult – graduală, în paralel cu „elenizarea”
Imperiului Bizantin şi cu adâncirea clivajului între Orient şi Occident
- trecerea de la structura bazilicală (proprie Antichităţii) la o structură mai centralizată (plan
central, plan în cruce greacă înscrisă etc.)
- semnificaţia simbolică & teologică a spaţiului sacru – codificată în secolele VII-XV
(Iconoclasmul şi Triumful Ortodoxiei au o contribuţie decisivă) în directă legătură cu
evoluţia ritualului – după textele (tâlcuirile) Sf. Maxim Mărturisitorul († 662), Sf. Gherman
al Constantinopolului († 733), Sf. Simeon al Thesalonicului († înc. sec. XV)
- Biserica reproduce imaginea universului ordonat (cosmos-ul), fiecare spaţiu fiind reflexul /
corespondentul câte unei realităţi supra-mundane (narthexul-pământul; naosul-cerul;
altarul-împărăţia spiritului) şi generând o iconografie specifică; fiecare scenă sau figură
(atât în pictura murală cât şi în alcătuirea iconostasului) îşi are rolul bine precizat,
contribuind la împlinirea liturghiei; orientarea lăcaşului de cult – spre Răsărit (de unde și
termenul orient-are)
- în primul rând, Biserica este o „icoană” a împărăţiei lui Christos în Ceruri; în al doilea rând,
este un simbol al împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ (asemuită cu Arca lui Noe); în al
treilea rând, Biserica simbolizează împărăţia lui Dumnezeu în inimile credincioşilor (care
sunt „temple” ale sfântului Duh)
3. Icoana – imagine şi obiect de cult
- originea icoanei – portretele funerare de la Fayum
- în sens teologic – icoana este un mijloc de comunicare cu divinitatea
- primele principii cu privitoare la caracterul artei religioase – anul 692, Conciliul Quinisext;
elaborarea principiilor privitoare la icoane – Sinodul din 787 (Ioan Damaschinul, Theodor
Studitul etc.)
- iconografia – modalitatea, reglementată dogmatic și teologic, de a reda anumite
personaje sau episoade pomenite în: Vechiul și Noul Testament, Faptele Apostolilor,
imnurile și vieţile sfinţilor, liturghii, cântările bisericești, chiar evanghelii apocrife
5/13/2018 Antichitate tarzie & Bizant - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/antichitate-tarzie-bizant 3/3
I S T O R I A A R T E I E U R O P E N E Curs general introductiv – drd. Cosmin UngureanuUAUIM, Facultatea de Arhitectură de Interior , an I (2011-2012)
3
- problema imaginii sacre – pusă cu patimă în Bizanţ, într-un registru ce se întinde de la
subtilitatea filologică – distincţia dintre graphein (a reprezenta) şi perigraphein (a delimita)
– şi până la violenţa iconoclasmului
- la originea iconoclasmului - interdicţia mozaică de a face chip cioplit (Vechiul Testament,
Ieşirea, 20.4)
- „apărarea” icoanelor – Ioan Damaschinul, în secolul al VIII-lea – formularea concepţiei
ortodoxe asupra imaginii: Dumnezeu (nelimitat, aperigraptos) poate fi înfăţişat ( graptos)
tocmai datorită întrupării (Evanghelia după Ioan, 1.1); prima „icoană” este, aşadar, însuşi
Mântuitorul – întru totul asemănător şi con-substanţial Tatălui nevăzut: cuvântul ( logos)
devenit imagine (eikon)
- imaginea sacră bizantină – codificată începând din secolul al IX-lea, o dată cu „triumful
ortodoxiei”
- codificarea (iconografia) – a fost determinată, între altele, de evoluţia arhitecturii
ecleziastice şi de sedimentarea simbolismului religios
- pictura grecească post-bizantină – două mari şcoli: macedoneană şi cretană
- fiecare dintre cele două şcoli – rădăcini în epoca anterioară căderii Constantinopolului
- şcoala macedoneană – originea în vremea Comnenilor (secolele XI-XII); o tendinţă mai
curând „expresionistă”; Manuil Panselinos – frescele de la mănăstirea Protaton de la
Muntele Athos, în 1526
- şcoala cretană – originea în decoraţia bisericii mănăstirii Peribleptos din Mistra (sec. XIV);
pseudonim pentru pictura constantinopolitană; formulare sobră, elegantă, idealizată- treptat, până în secolul al XVI-lea pictura cretană (în vremea această deja instalată în Creta,
mai ales la Candia) tinde să înlocuiască stilul macedonean, pentru ca apoi, în următoarele
două veacuri, să asimileze influenţe apusene
top related