Privire generală asupra literaturii de război.

Implicaţii istorice şi sociale. Naşterea noii literaturi

Moto:

,,Să-i întrebi pe tinerii de azi despre război,

şi să-i vezi pe toţi că habar n-au, chiar dacă li

s-a prăpădit în el tata sau mama, au ei acum

altele mai gorzave pe cap, nu poveşti de-astea

învechite!

( Petru Popescu, Dulce ca mierea e glonţul patriei)

,,Secolul 20 a fost cel mai scurt dintre toate.” Este o afirmaţie şocantă şi

subiectivă, dar care surprinde un adevăr: ,,scurtimea” acestui veac este doar senzaţia

dată de o aglomerare de evenimente care nu au dat omenirii un răgaz. Pentru noi,

românii, secolul 20 începe cu primul război mondial şi se încheie cu revoluţia de la

1989. Interesant este că începe cu violenţă, cu moarte, şi se încheie la fel. Este ca un

blestem, ca un ritual ale cărui etape trebuie trecute, conştientizate, digerate şi la

capătul cărora poţi spera să devii om întreg.

Secolul 20 stă sub semnul marilor pasiuni, al marilor războaie. Se spune că

aceste conflagraţii sunt chiar o ,,necesitate”, o modalitatea prin care se eliberează

anumite energii, un fel de supape ale acestui ,,cazan sub presiune” care este lumea

noastră. Tot surprinzător este şi că Apostol Bologa, personajul lui Liviu Rebreanu din

,,Pădurea spânzuraţilor”, percepea lucrurile exact pe dos - ,,războiul este un mare

generator de energii”. Aceste afirmaţii pot fi considerate doar nişte scuze pe care

omenirea le găseşte pentru a justifica setea de sânge care ne chinuie la intervale

regulate de timp. Părem cu toţii descendenţii lui Cain, considerat de o legendă primul

vampir din lume, pedepsit astfel de Dumnezeu pentru uciderea fratelui său, Abel. Nu

se poate şti, de asemenea, dacă lumea a ieşit mai primenită sau mai bună din

asemenea încercări, dar ceea ce e sigur e faptul că umanitatea nu a învăţat sau nu a

înţeles mai nimic din propria experienţă şi ,,cine nu-şi cunoaşte istoria este

condamnat să o repete.”

Istoria secolului 20 înseamnă pentru noi trei mari etape: primul război mondial

sau ,,Marele război”, al doilea război mondial şi perioada cea mai lungă şi cea mai

cruntă, de aproape 45 de ani, de comunism. În ceea ce ne priveşte, starea de

beligeranţă a fost una continuă, duşmanul din afară din primul război mondial şi

parţial din al doilea, a devenit, după 1945, duşmanul din interior, cel de lângă noi şi

chiar din noi.

Arta, în general – barometru foarte sensibil al realităţii înconjurătoare – nu

putea rămâne rece în faţa acestui fenomen. Războiul, experienţă cruntă şi

dezumanizantă, a oferit poate cel mai vast material de inspiraţie, mai ales pentru

literatură. Războiul şi iubirea (şi ea tot un fel de război, dar al inimilor) sunt teme

predilecte şi, cel mai adesea, se completează.

,,Căci războiul e bici groaznic, care moartea îl iubeşte”, afirma Grigore

Alexandrescu aproximativ cu o sută de ani înainte de al doilea război mondial.

Spiritul meliorist al poetului de la 1848 s-a dovedit a fi bun doar pentru manuale şi

pentru serbările şcolare, căci realitatea şi-a arătat colţii şi pasiunile au fost, ca de

obicei, mai puternice decât raţiunea. Experienţa armată s-a concretizat într-o bogată

literatură, brodată pe acest subiect, începând cu romantismul paşoptist şi până prin

ultimele decenii ale secolului 20.

Subiect prolific, războiul a făcut să curgă multă cerneală şi să se rupă multe

peniţe în încercarea de a surprinde adevărul istoric al faptelor, căci fiecare artist al

cuvântului se credea mai îndreptăţit decât altul să spună ,,cum a fost”, experienţa

unuia era întotdeauna mai reală decât a altuia. Şi cu cât s-a scris mai mult, cu atât

adevărul istoric a fost mai adânc îngropat. S-a ajuns la situaţia paradoxală în care

foarte mulţi scriu despre război şi despre experienţa pe care şi mai mulţi au trăit-o

direct, dar aceste relatări nu reprezintă adevărul, ci doar bucăţele de adevăr. Avem tot

atâtea adevăruri istorice, câţi participanţi la istorie, iar istoria începe să fie tot mai

puţin ştiinţă şi cronologie şi tot mai mult legendă, istorisire.

În cazul nostru, desfăşurarea celor două conflagraţii mondiale la o distanţă

relativ scurtă a dat la iveală o literatură distinctă în istoria noastră culturală. Viaţa

socială s-a modificat fundamental şi a lăsat sechele puternice în urmă. Cu toate

acestea, se observă un mod diferit de percepere şi de abordare a celor două

evenimente armate care au marcat secolul trecut. Primul război mondial determinase

un anumit sentiment al împlinirii, al victoriei, sacrificiile nu fuseseră inutile, căci

rezultatul a fost unirea Ardealului cu ,,patria mumă”. Garabet Ibrăileanu nota

entuziast în ,,Însemnări literare” (1919) cam ceea ce avea să se întâmple după actul

Marii Uniri: ,,Vor cădea barierele verticale şi orizontale care împărţeau poporul

român în ţări şi caste. Literatura noastră nu va mai fi expresia unui suflet trist.”

Nu aceeaşi stare de spirit a însoţit cea de-a doua mare încleştare mondială.

Sacrificiile (statisticile vorbesc de aproape un milion de soldaţi morţi) au fost enorme

şi de această dată, dar România a ieşit învinsă din război. S-au făcut disocieri chiar în

sânul aceluiaşi război: unul împotriva ruşilor, alături de nemţi, şi un al doilea, alături

de ,,fraţii” de la răsărit, orientat împotriva foştilor aliaţi. Consecinţele acestei

confruntări au fost devastatoare, în primul rând în plan psihic. Nu se obţinuse statutul

de cobeligerant de către ţara noastră şi nu puţini au fost cei care au considerat

întoarcerea armelor la 23 august 1944 drept o greşeală, atâta vreme cât Germania, şi

ea ţară înfrântă în război, s-a ridicat după încheierea păcii din punct economic şi

social, devenind o putere mondială. Mulţi ,,dacă” şi multe ipoteze s-au formulat după

1945, dar toate acestea nu pot să mai schimbe nimic, şi nici nu pot să învie morţii sau

să şteargă cu buretele anii crunţi de opresiune comunistă. ,,Ce s-ar fi întâmplat

dacă...” va rămâne doar o modalitate de a visa cu ochii deschişi, de a încerca să

găsim o justificare şi un curs acceptabil pentru o istorie rea şi ireversibilă.

Nu numai că am pierdut războiul, dar am fost făcuţi şi cadou ruşilor, fără prea

multe regrete. Acesta ar fi destinul ţărilor mici, aşa cum credea un personaj al lui

Petru Popescu (,,Dulce ca mierea e glonţul patriei”), mai ales când luptă în

,,războaie care nu sunt ale lor.” Sentimentul unei pierderi nedrepte şi irecuperabile a

marcat întreaga societate românească de după război. Starea de spirit cenuşie de la

sfârşitul celei de-a doua conflagraţii mondiale a fost amplificată şi de rusofobia

populaţiei. Pentru noi, războiul nu se terminase decât în plan exterior, căci acum

inamicul se mutase în ţara noastră, în casa noastră, ba uneori chiar şi în mintea unora

dintre conaţionalii noştri, şi avea cizme şi rubaşcă.

Timpul, această dimensiune atât de subiectivă şi indispensabilă a vieţii noastre,

începe să fie măsurat distinct, când este pus în relaţie cu primul război mondial:

înainte şi după. Lumea aşezată (ca să nu spunem ţeapănă) de până atunci dispăruse şi

lăsase loc unui spirit neliniştit, unei goane după experienţe radicale, care să confirme

faptul că omul este viu. Fenomenul se vede nu numai în literatura interbelică

românească (M. Eliade, M. Sebastian, Camil Petrescu etc.), dar şi în cea universală,

prin reprezentanţii a ceea ce s-a numit ,,the lost generation” (Ernest Hemingway,

Francis Scott Fitzgerald, Gertrude Stein, Ring Lardner şi alţii). După primul război se

poate visa la viitor, se pot face planuri, se poate călători, poţi să te îmbeţi, să iubeşti,

să vânezi în Africa, să participi la coridele spaniole, să goneşti cu automobilul şi să

faci gesturi decisive şi şocante. După al doilea război mondial însă, pentru noi începe

un coşmar perpetuu. Puşcăriile se transformă în ,,universităţi”, iar România devine

una dintre cele mai mari închisori ale Europei, căci dacă omul poate greşi, în schimb

,,partidul nu greşeşte niciodată, el are întotdeauna dreptate...”

Pentru literatură, secolul 20 este un secol al romanului şi acest fapt se vede cu

evidenţă la noi după 1920. Apar operele epice masive, romanul modern, în special de

factură socială, plin de probleme şi de documente omeneşti. Se instituie dosare de

existenţă, ca la Camil Petrescu sau H.P. Bengescu. Dacă în secolul 19 romanul ca

specie era mai mult o aventură sisifică şi titlurile se puteau număra pe degete, după

primul război toată lumea scrie roman – poeţi, dramaturgi, critici. Schiţa, povestirea

sau nuvela sunt considerate doar nişte exerciţii prin care scriitori ,,îşi fac mâna”

pentru marile creaţii ce vor urma (Liviu Rebreanu, H.P. Bengescu, Camil Petrescu,

Mihail Sadoveanu). Chiar locaţia tradiţională (mediul rural) se schimbă şi se

adaptează vremurilor noi. Conform îndemnului călinescian care însoţea romanul său

,,Cartea nunţii”, romanul modern aduce în prim-plan oraşul, clubul, barul, piscina,

automobilul, plimbările la şosea, expoziţiile de artă modernă, jazzul sau meciul de

box. Mediul citadin este preferat prin excelenţă. Se pune accent pe obiectivitate,

detaşare, experienţă directă şi se face ,,artă pentru artă.”

După 1945, literatura română înregistrează un regres fantastic, de cel puţin o

sută de ani, fapt ce traduce starea societăţii. Formula romanescă este aceea a

romantismului timpuriu. Ion Simuţ (,,Incursiuni în literatura actuală”, 1994)

imaginează o ,,poveste frivolă” în care ,,literatura română actuală s-a născut din

violul comunismului săvârşit asupra literaturii interbelice, în condiţiile instaurării

unei puteri politice abuzive, discreţionare. Tatăl, ingrat şi persecutor, comunismul, a

insistat autoritar să condamne public trecutul burghez al mamei, să o discrediteze şi

să-şi fetişizeze sieşi prezentul, într-un mod penibil.”

Se reiterează acum tiparul secolului 19 – maniheism, tezism, întoarcere către

mediul rural, personaje schematice, rigide, fade, care trebuie, teoretic să reprezinte

,,omul obişnuit, în situaţii obişnuite”. Cât de obişnuit este, de exemplu, Silvester

Andrei, eroul unei balade celebre în epocă, susţinând pe umerii săi largi şi proletari

tot abatajul! Se păstrează orientarea către operele epice masive, romane fluviu, care

pot ajunge şi la o mie de pagini (,,Negura” de Eusebiu Camilar, de exemplu). Totul

stă sub semnul subiectivităţii, al minciunii devenită politică de stat, al artei angajate şi

al exagerărilor de un gust mai mult decât îndoielnic. Într-o literatură atât de

,,serioasă”, nu se râde aproape deloc, umorul fiind un semn de ,,ne-seriozitate”

slăbiciune şi neangajare. Comuniştii au numai sentimente reţinute, ei doar zâmbesc

superior şi subţire, deoarece sunt ocupaţi să înfrângă ,,duşmanul de clasă”, care tot

timpul ,,rânjeşte”. Personajul preferat este comunistul ,,de omenie”, ,,cu origine

sănătoasă”, fără nici o pată. Apare din când în când şi ţăranul, care se ,,dumireşte”,

gen Mitrea Cocor. Intelectualul, dacă nu este sabotor, chiabur, reacţionar sau nu are

simpatii burghezo-moşiereşti, atunci trebuie să fie în mod obligatoriu ,,inginer de

suflete”.

Sunt confiscate fără prea multe fasoane arta, cultura, istoria. Mai ales aceasta

din urmă este chemată să legitimeze aroganţa şi impostura comunistă, propunând

omul nou în epoca realismului socialist.

Imaginea primului război mondial apare, am putea spune, în mod justificat

după 1920 în literatură. Cei care scriu acum – Camil Petrescu, Liviu Rebreanu, H.P.

Bengescu, Cezar Petrescu, Mihail Sadoveanu (oarecum accidental, căci i se potriveşte

mai bine epoca medievală) – l-au trăit direct, unii chiar pe front, în linia întâi, şi de

aici se naşte senzaţia de autenticitate. Aceştia sunt scriitori legitimi şi chiar scenele

cele mai dure şi mai şocante nu pot fi suspectate de exagerări. Este o literatură

născută dintr-o mare dragoste şi dintr-o şi mai mare suferinţă. Camil Petrescu

foloseşte propriul jurnal de front în ,,Ultima noapte de dragoste...”, fără să cenzureze

nimic. Livu Rebreanu împrumută eroului să din ,,Calvarul” propria biografie. H.P.

Bengescu valorifică notiţele particulare dintr-un jurnal de război în ,,Balaurul”.

Anticalofilismul, observaţia rece, ultralucidă, vine tocmai din incapacitatea

individului de a scăpa din vecinătatea morţii. Se produce un fel de acomodare cu

posibilitatea extincţiei. Când trăieşti zi de zi, clipă de clipă cu teama de a fi ucis,

ajungi la abrutizare, la nepăsare şi tocmai acest lucru te poate salva în final. Războiul

devine suprapersonaj la aceşti scriitori, iar verosimilul se naşte tocmai din confuzia

cu realul. Camil Petrescu afirmă că este împotriva literaturii de război ,,efervescentă

ca sifonul”. La aceeaşi idee au aderat şi ceilalţi scriitori ai epocii.

Eroul unei astfel de literaturi este, de fapt, antierou, se teme, are îndoieli, simte

gustul disperării şi pe cel al dezamăgirii. Avem chipul întors al eroului de tip Ahile –

bun orator, luptător impecabil şi aproape invincibil, distrugându-şi adversarii mai

întâi prin tăişul cuvântului şi abia după aceea prin cel al sabiei, luptând pentru gloria

personală şi căutând moartea glorioasă, pe câmpul de luptă. Războiul este palpabil,

capătă formă şi identitate proprie şi se reduce invariabil la imaginea unei lumi fără

eroism.

Imaginii confruntării din linia întâi a frontului i se asociază aceea a victimelor

întâmplătoare, a vinovaţilor fără vină, prinşi fără voia lor în acest marasm. Se impune

aici numele lui Zaharia Stancu, de exemplu, care îl aduce pe Darie, din romanul

,,Desculţ”, într-o operă cu caracter picaresc - ,,Jocul cu moartea”. Chiar dacă

romanul este de multe ori tributar literaturii angajate politic, el rezistă şi se instituie

într-o imagine destul de corectă a ororilor războiului. Un alt exemplu este cel prezent

la Liviu Rebreanu, în ,,Iţic Ştrul, dezertor”, evreul fricos fiind şi el tot un vinovat

fără vină.

Romanul frescă este reprezentat de Felix Aderca (,,1916”) şi de către Eugen

Uricariu (,,Aşteptându-i pe învingători”).

O notă de umor, menită mai mult să detensioneze atmosfera, se observă la

Gheorghe Brăescu prin aducerea în prim-plan a imaginii ridicole, dar nu cinice a

comandanţilor incapabili, descinşi direct din neamul lui Moş Teacă, fie în timp de

pace, fie în timp de război.

A doua confruntare mondială este redată prin cu totul alte mijloace. Cel mai

adesea, conflagraţia decade din postura de suprapersonaj şi devine pretext de

legitimare a politicii de partid şi de stat.

Este dificil nu numai de a vorbi despre literatura de război de după 1945, ci pur

şi simplu de a vorbi despre literatură, în general. O interpretare rigidă ne-ar face să

afirmăm că nu există literatură durabilă, valabilă după al doilea război mondial şi că

romanele cu adevărat valoroase s-ar putea număra cel mult pe degetele a două mâini.

O altă tendinţă, mai tolerantă, poate constata o mare diversitate de adaptări,

contorsionări şi devieri ale expresiei artistice, concretizate în valori acceptabile.

Acelaşi Ion Simuţ în ,,Incursiuni în literatura română actuală” observă că

nu se poate disocia literatura de factorul politic, ceea ce pentru noi este evident. De

fapt, tot ce s-a scris după 1945 este rezultatul direct al acestei mezalianţe. Astfel,

autorul propune o soluţie ,,onestă” a unei clasificări pe patru tipuri de literatură: 1)

literatura oportunistă sau literatura de partid, conformă dogmelor propagandistice,

care evoluează de la A. Toma la Zaharia Stancu, Titus Popovici, Eugen Barbu sau

Dinu Săraru; 2) literatura subversivă, reperabilă după 1965 şi prezintă o deviaţie de

la linia oficială, de neimaginat în epoca Dej (se observă umbra unui protest ascuns

sub parabole, metafore şi simboluri – M. Preda, Augustin Buzura, Nicolae Breban, O.

Paler şi mulţi alţii); 3) literatura disidentă, marcată de o opoziţie deschisă, ,,pe

şleau” faţă de puterea comunistă (cei care se opun au două posibilităţi: închisoarea

sau exilul); 4) literatura evazionistă, indiferentă la problemele politicului şi abstrasă

din activitate, mergând spre fantastic (V. Voiculescu, L. Blaga).

Eugen Negrici, în primul volum din ,,Literatura română sub comunism”

observă ironic ,,bizareria” peisajului literar în perioada comunistă. Clasificările sunt

mult mai nuanţate şi detaliate atunci când se prezintă ceea ce se scrie după 1948.

Prima fază este cea ,,fundamentalistă” şi aparţine primilor ani ai regimului comunist,

,,singura literatură acceptată fiind cea de propagandă şi de agitaţie”. ,,Lumina vine

de la răsărit” şi se face apologia ,,urii sfinte” (termeni incompatibili): ,,Urâţi! Urâţi!

Căci nimic nu-i mai sfânt/ Ca ura strajă vieţii pe pământ”. (Eugen Frunză)

A doua etapă este cea a ,,concesiilor tactice, mimarea dezgheţului şi a

destalinizării; sugerarea normalităţii ca diversiune” şi se cuprinde aproximativ între

1956 – 1960. A treia etapă aduce imaginea palidă a ,,fantasmei libertăţii”, după 1964,

când ,,Big Brother” de la Răsărit pare să ne lase să ne descurcăm şi singuri. Este o

perioadă de liberalizare, un ,,dezgheţ” gândit şi tolerat din raţiuni propagandistice.

Ceea ce fusese literatură tolerată devine acum literatură agreată. Între 1965 – 1971

scriitorii români pot respira liberi şi se pot bucura de avantajul de a spune şi a scrie

aproape tot ceea ce cred. Oricum, adevărurile rostite acum privesc în mod curios şi

obsesiv numai istoria României de la 1945 la 1965 şi nu fac atingere cu epoca

Ceauşescu. Următoarea fază, cea a ,,naţionalismului comunist şi a izolaţionismului

ceauşist”, este una de regres şi reîndoctrinare ideologică. Începe în 1971, o dată cu

vizita ,,Tovarăşului” în China şi cu ,,Tezele din iulie”. Se reiterează tema ,,patriei

primejduite” şi se exacerbează naţionalismul. Ultima fază, ,,metastaza”, se produce în

anii `80, când ,,cultul personalităţii” ia forme aberante, dar şi agonice. Tema ,,patriei

primejdiute” se combină cu cea a ,,salvatorului” ei. Apare ,,Cârmaciul”, ,,Mesia de

la Scorniceşti”, cel ridicat ,,dintre noi şi pentru noi”, cu scopul de a ne salva, chiar

dacă nu eram ameninţaţi.

Pe lângă ,,mitul primejdiei”, al ,,celui venit din afară, al celui diferit de tine

prin naştere, al străinului înconjurat de un halou al spaimei – căci îţi putea ocupa

minunata ta peşteră” (Eugen Negrici), mai apare o temă, menită să ne deschidă ochii

asupra ,,mirajului occidental”: aceea a intelectualului nerecunoscător. Acesta îşi

părăseşte ţara şi fuge la străini, vânzându-se pe nimic, trăind în mizerie, la marginea

societăţii. Astfel, intelectualul -,,fiul risipitor”, deziluzionat, se întoarce la patria-

mumă care îl primeşte cu braţele deschise şi-i iartă rătăcirea.

Tot autorul ,,Literaturii române sub comunism” conchide: ,,Literatura

propagandei este o realitate pe care nu o putem rezuma în două dispreţuitoare vorbe.

Începi să o respecţi când încerci să evaluezi chiar şi numai partea vizibilă a

consecinţelor ei asupra mentalităţilor populare, ca şi asupra literaturii propriu-zise,

obligate, în faţa acţiunii ei tiranice şi neobosite, la o politică a replicilor şi la un joc

al eschivelor, cu urmări în plan stilistic.”

Revenind, se observă că tema războiului este tratată stereotip de mai toţi

scriitorii, mari (M. Sadoveanu - ,,Mitrea Cocor”) şi ,mai ales, mici (Eusebiu Camilar,

Al. Jar, Dragoş Vicol, Radu Theodoru, Haralamb Zincă etc.)

Eroul nu mai este intelectualul prin formaţie, ca la Cmil Petrescu, ultralucid,

care doreşte să-şi exorcizeze pasiunile plecând pe front. El vine acum ,,de jos” (ca şi

cei care scriu în această perioadă, marea lor majoritate schimbând des meserii ce

implică munca fizică), are origine sănătoasă (muncitor, ţăran, rar intelectual, mai

degrabă prin profesie, precum învăţătoarea din ,,Duios Anastasia trecea”). Pentru a

da corporalitate unor asemenea personaje este sesizabilă o reorientare spre mituri,

mai ales către cele tradiţionale, eroii fiind creaţi după chipul şi asemănarea lui Făt-

Frumos. Scrierile în sine se structurează după modelul basmului: caracterul iniţiatic,

muncile herculeene pe care trebuie să le îndeplinească eroul, binele comunist învinge

întotdeauna răul capitalist. Prâslea (ex. Mitrea Cocor) se iniţiază în U.R.S.S., iar

zmeul/spânul se asociază cu sabotorul, legionarul sau duşmanul de clasă.

Momentul istoric preferat este ,,întoarcerea armelor” de la 23 August 1944.

Pretextul politic scoate la iveală pe luptătorul comunist din umbră, ilegalistul care se

pricepe la toate. Armata română este ca şi inexistentă, partizanul este cel care aduce

victoria, el dă ordine ofiţerilor şi alege strategiile.

Scriitori precum M. Sadoveanu, Eusebiu Camilar, Eugen Barbu sau Titus

Popovici sunt doar vârful de lance al noii istorii.

Total diferit, însă doar la nivel de cadru, este văzut războiul la Mircea Eliade în

,,Noaptea de sânziene”, unde accentul se deplasează mai mult pe mit, iubire şi

dualitatea real/ireal. ,,Şatra” lui Z. Stancu aduce în prim-plan o etnie supusă

prejudecăţii publice şi devenită victimă nevinovată a războiului, ca şi evreii.

,,Cronica de familie” a lui Petru Dumitriu devine şi o cronică parţială a celor două

războaie, urmărind în fapt evoluţia unei armate de personaje care sunt ,,sub vremi” şi

care vor încerca inutil să se sustragă acesteia, pactizând în cele din urmă cu noua

putere.

Poate cel mai sincer şi cinstit scriitor, care face notă discordantă cu ceea ce se

scrisese în epocă este Petru Popescu (cel care va demonstra că ,,The American

Dream” este posibil) cu romanul ,,Dulce ca mierea e glonţul patriei”. Viziunea

onestă, reparatorie asupra armatei române, nonşalanţa şi spiritul nepărtinitor, uşor

ironic, demonstrează că ,,se poate şi altfel”.

Pe lângă ,,seniorii” genului îşi fac apariţia mulţi scriitori ,,minori”, care au la

bază ,,Şcoala de literatură” şi care surprind istoria şi războiul în conformitate cu

directivele partidului: Dragoş Vicol, cu ,,Ultima brazdă”, lectură obligatorie de

manual şcolar, ca ,,Mitrea Cocor” mai înainte, Haralamb Zincă, Alecu Ivan Ghilia,

Radu Theodoru (specializat şi în romanele de capă şi spadă, S-F şi aventuri).

Istoria astfel rescrisă nu are şi nici nu trebuie să aibă tangenţă cu adevărul, căci

există tot atâtea adevăruri, câţi indivizi. Totul se deformează pentru a sluji unui singur

scop: certificarea noii istorii, sublinierea luptei de clasă, înlăturarea ,,desfigurărilor

istoriei comise de burghezo-moşierime şi ordonate de monarhie.” Se vor populariza

aspectele pozitive şi mobilizatoare ale trecutului indicate de partid. Manualele de

istorie vor impune, primele, o nouă viziune asupra figurilor şi evenimentelor. Se

modifică în sens sovietic totul, de la postularea luptei de clasă, până la anularea

bazelor de definire a poporului român. Este o crimă să se afirme chiar caracterul

naţional al literaturii, optându-se pentru ,,internaţionalism”, delimitat clar de

,,cosmopolitism”. Mistificările pornesc de la Burebista şi Decebal, trec prin formarea

poporului român, depăşesc perioada Gheorghe Doja, Horia, Cloşca şi Crişan, ating

paşoptismul razant şi sugerează că ,,adevăraţii eroi au fost muncitorii din toate

timpurile, al căror scop a fost lupta de clasă şi atitudinea militantă pentru frăţia cu

Rusia şi cu U.R.S.S.”, culmea pilduitoare pentru aceasta fiind partidul comunist.

Apar afirmaţii şocante, aberante: primul război mondial a avut un caracter

imperialist, prin toţi termenii, deci şi prin participarea românilor. Cel de-al doilea

război interesează, în eforturile de ficţionalizare, mai mult prin impunerea imaginii

eroului comunist, implicat în activităţi de subminare a capitalismului, fascismului şi

antisovietismului. Eroul este stereotip, are în genere biografie obscură, dar se

dumireşte imediat, insistându-se asupra acestui moment de clarificare interioară. Se

începe, obligatoriu, din copilărie şi tot obligatoriu, nefericită, apoi urmează ucenicia

plină de suferinţă, până la maturitatea deplină, dacă nu sfârşeşte cumva ca un martir

între timp. Surprinde şi alt fapt: foarte puţini dintre aceşti protagonişti sunt români

prin naştere. Deducem, deci, că pentru fericirea generală s-au jertfit mai ales străinii,

militanţi ai internaţionalismului proletar: evrei, unguri, sârbi şi evident, ruşi. Ei sunt

prinşi de Siguranţă tipărind sau lipind manifeste, împărţind ,,Scânteia” în ilegalitate,

participând la sabotarea trenurilor şi nemţeşti şi româneşti, fără discriminare. Sunt

torturaţi şi şantajaţi, dar mor fără a trăda cauza care va conduce spre viitorul luminos,

mult visat. Martirii se consolează cântând ,,Internaţionala” şi rostind o replică

memorabilă sau o ameninţare, de genul ,,va veni o zi”, atitudini care stârnesc groaza

sau chiar admiraţia torţionarilor, după caz.

Eroii sunt mitizaţi şi ambalaţi frumos, deşi bătuţi, pare să nu li se fi clintit un

fir de păr. Apoi, lucrurile trebuie spuse clar, pe înţelesul tuturor, refuzându-se

valorificarea imaginii expresioniste şi a parabolei în evocarea evenimentului politizat.

,,Efortul de ficţionare politică în domeniul istoriei n-are subtilitate, este nonartistic,

provocator şi ofensator, în limitele inautenticităţii flagrante”. (Marian Popa -

,,Istoria literaturii române de azi pe mâine”). Vorbindu-se despre istorie, fie ea

oficială, modificată în funcţie de comandamentele politice, sau reală se ajunge la un

,,inevitabil şi îngrijorător paradox: egalizarea eroilor ficţionaţi şi a celor autentici,

onorabili, prin procedee literare. Nicăieri scriitorul nu-şi arată mai bine neputinţa

decât în domeniul sacralizării trecutului.” (M. Popa - ,,Istoria literaturii române de

azi pe mâine”)

Istoria rămâne în actualitate şi după încheierea perioadei staliniste. În epoca

Ceauşescu se impune figura omului nou, a ,,cârmaciului” care se identifică, în ceea

ce priveşte imaginea, cu faptele înaintaşilor, ba chiar îi depăşeşte, el asigurându-şi

astfel descendenţa directă din Decebal, Mircea cel Bătrân (numit doar Mircea sau

Mircea cel Mare pentru a evita orice referire la vârstă), Ştefan cel Mare, Mihai

Viteazul (şi el devenit tot ,,Mare”). Printre atâtea figuri uriaşe apare cea a

conducătorului iubit, mai uriaş decât toţi.

În anii `80, în plină perioadă a cultului personalităţii, literatura de inspiraţie

istorică are scopul de a servi umflarea imaginii false a lui Ceauşescu. Războaiele

mondiale sunt amintite accidental. Referirile sunt vagi, apărând mai ales sub forma

rememorării, a încercării de recuperare a unui timp pierdut şi a unei generaţii

pierdute. Bedros Horasangian (,,Sala de aşteptare”) sau Gabriela Adameşteanu

(,,Dimineata pierdută”) aduc în prim-plan personaje inofensive, bătrâni nostalgici

după vechea orânduire, în amintirile cărora se amestecă şi războiul. Asemenea

,,paranteze” ale istoriei au scopul de a păcăli ochiul cititorului, lăsând senzaţia de

libertate a exprimării, de întoarcere către zone dureroase şi considerate în anii `50 -

`60 tabu.

După 1990 domină jurnalul, cartea document, memorialul, studiul istoric. Cele

două războaie mondiale, mai ales ultimul, sunt analizate şi disecate. Se spune

lucrurilor pe nume şi pare că tocmai această dare a cărţilor pe faţă face ca ficţiunea să

sufere. Totuşi, apariţia în contextul literar actual a lui Eginald Schlattner, cu romanul

său de factură autobiografică ,,Cocoşul decapitat”, vine să umple un gol. Este o

relatare sensibilă, dureroasă şi lipsită de patimă a unui adolescent făgărăşean care

încearcă să împace prima iubire cu imaginea şi ororile războiului. Tema nu este nouă:

războiul iubirii, al sentimentelor suprapus peste războiul oamenilor. Nouă însă este

ideea de a combina iniţierea erotică şi iniţierea în război, din spatele frontului, din

spaţiul securizant şi rupt de lume al Făgăraşului şi al grădinii părinteşti.

În ceea ce priveşte genurile şi speciile abordate în literatura de război,

dominant este epicul, romanul în special. Jurnalul, memoriile devin şi ele elemente

constitutive ale romanelor. Totuşi, Camil Petrescu scrie ,,Ciclul morţii” (poezie de

notaţie, inspirată de experienţa directă de pe front). Vasile Voiculescu surprinde

primul război sub figura unor eroi tradiţionali: preotul, ţăranul-cioban, comandantul

idealist în volumul ,,Din ţara Zimbrului”.

Dramaturgia este foarte slab reprezentată. La cât teatru se joacă în viaţa politică

şi socială românească a timpului, punerea în scenă a unor alte piese pare de-a dreptul

inutilă. Totuşi, se reţin două nume legate de tema războiului: Horia Lovinescu

(,,Citadela sfărâmată”, ,,Surorule Boga”) şi Lucia Demetrius (,,Trei generaţii”).

Accentul cade pe momentul insurecţiei armate de la 23 August 1944 şi se introduce,

deloc subtil, ideea subminării din interior a clasei burghezo-moşiereşti, prin personaje

care trec de partea regimului popular.

Despre cele două războaie mondiale s-a scris enorm (mai ales despre ultimul)

şi adesea inutil. Chiar şi acum aceste evenimente au rămas de actualitate, dar se caută

un alt fel de lectură: documentul istoric, tratatul ştiinţific, aparent detaşat, cu o analiză

rece, cronologică şi obiectivă. Personajele nu mai sunt fictive, ci au o biografie

verificabilă: Ion Antonescu, Regele Mihai, Molotov, Stalin, Hitler etc.

Supravieţuitori, precum Regele Mihai, vin să-şi argumenteze gesturile în interviuri

scrise sau televizate. Vedem imagini cu Mareşalul Antonescu de la procesul intentat

după război. Vedem şi execuţia acestuia în imagini document. Politrucii anilor `50,

câţi mai există, se transformă în analişti politici şi fac previziuni despre ce se va

întâmpla cu România, despre NATO şi UE. Par să se afle în posesia adevărului

absolut, care nouă ne scapă. Au experienţă, căci au trăit un război, au avut funcţii de

răspundere în vechiul regim şi au greutate şi acum. Cu toate acestea, afirmaţiile care

rămân în memoria colectivă par să vină tot dinspre ficţiune: ,,Fiecare vede istoria

cum vrea el s-o vadă. Fiecare mare naţiune are o istorie a ei, care o favorizează

tocmai pe ea. O naţiune mare încearcă să impună naţiunilor mai mici istoria aşa cum

o concepe ea [...] De fapt, o istorie adevărată nu există”, explică un personaj care a

trăit istoria şi chiar a făcut-o în romanul lui Petru Popescu, ,,Dulce ca mierea e

glonţul patriei”.

În virtutea celor spuse mai sus, există atâtea istorii câţi indivizi. Astfel şi-ar

găsi justificarea şi lunga listă de cărţi despre război. Totuşi, puţine sunt acelea care au

devenit capodopere. În ceea ce ne priveşte, rezistă canonicii Camil Petrescu, Liviu

Rebreanu H.P. Bengescu şi Marin Preda. Multe din celelalte nu au nicio valoare

documentară sau literară, păcătuind prin subiectivism, obedienţă, mistificare şi cultul

urii. Cu puţine excepţii, mai tot ce s-a scris după 1945 este un produs propagandistic,

de factură îndoielnică. Toate acestea ,,nu fac o literatură”, cum spunea

Kogălniceanu, dar notează o realitate pe care nu o putem anula prin simpla neluare în

seamă. Se află acolo adevăruri grave despre cine şi ceea ce suntem, despre ,,dictatura

maselor” şi evoluţia (sau involuţia!) mentalităţilor.

Timp de 45 de ani am auzit doar adevărul lor, ni s-a inoculat ideea că bunicii şi

străbunicii noştri au fost trădători şi nepatrioţi, dar oasele lor risipite prin Siberia şi

prin închisori ne strigă şi astăzi. Pentru mulţii anonimi şi pentru un Lixandru sau un

Gheorghe trebuie să spunem şi adevărul nostru, pentru a nu ajunge să repetăm ceea

ce am uitat sau am ignorat.

Prof. Amalia Istrate, Lucrare pentru obţinerea gradului didactic I,

Războaiele secolului XX în literatura română – O lume fără eroism,

C.N. Alexandru Lahovari, 2005