Alexis de Tocqueville: ”Despre democraţie în America”

Alexis Henri Charles de Clérel, viconte de Tocqueville nascut in 1805, a devenit unul din cei mai mari gânditori politici şi sociologi francezi al secolului al XIX-lea. Alexis de Tocqueville sa născut într-o familie aristocratică, nepot al lui Chateaubriand, el este interesat de fenomenul functionari aparatelor administrative ale statului de drept pe care le consideră de importanta primordiala pentru epoca modernă egalitrista si democratica.  “Intre anii 1831-1832, Tocqueville intreprinde o călătorie în Statele Unite ale Americii, ţara în care—va scrie mai târziu—democraţia pare să-şi fi atins “limitele naturale”. Oficial însă, el şi colegul său de la tribunalul din Versailles, Gustave de Beaumont, au sarcina de a studia sistemul penitenciar american asupra căruia cei doi publică, în 1833, la întoarcerea în Franţa, lucrarea Despre sistemul penitenciar în Statele Unite şi despre aplicarea sa. Abia în anul următor însă, când Tocqueville publică primul volum din opera sa fondatoare, Despre democraţie în America, întreaga semnificaţie a experienţei americane prinde contur. Cartea se bucură de un succes imediat şi îi aduce autorului titlul de cavaler al legiunii de onoare (1837), alegerea în Academia de ştiinţe morale şi politice (1838) şi, după publicarea celui de-al doilea volum în 1840, alegerea în Academia franceză (1841). Concomitent, Tocqueville începe o carieră politică, dar activitatea sa de om politic nu va egala succesul său ca literat. Din 1839 şi până în 1849 este deputat din partea departamentului Manche în Adunarea Naţională unde susţine poziţiile aboliţioniste şi în favoarea liberului schimb, acordând în acelaşi timp o mare atenţie chestiunii colonizării Algeriei, episod care i-a făcut pe unii exegeţi să-l considere unul dintre teoreticienii colonialismului. În urma Revoluţiei din februarie 1848,

Tocqueville este ministru de externe în guvernul provizoriu din iunie şi până în octombrie 1848. Lovitura de stat din 2 decembrie 1851, prin care Ludovic Bonaparte pune capăt Republicii a III-a, îl plasează în grupul de parlamentari de opoziţie care se reunesc în faţa primăriei celui de-al X-lea arondisment al capitalei franceze. Arestat, încarcerat şi apoi eliberat, Tocqueville se retrage la castelul său unde începe redactarea unei originale lucrări istorice consacrată Revoluţiei franceze, rămasă însă neterminată—Vechiul regim şi Revoluţia.” [1]Democracy in America a fost tradusa tradusa in limba Romana sub titlul “Despre democratie in America (2 vol) ” si a fost publicata de editura Humanitas. O editie a doua a fost publicata in 2005 de aceasi editura. In original, “De la démocratie en Amérique” a fost publicata in 1835 in doua volume si a avut un mare rasunet in Europa si in America. Cartea se ocupa de succesul pe care democratia republicana reprezentativa o are in Statele Unite si incearca sa construiasca paralele fata de incercarile Europene in special cele frantuzesti. Tocqueville se ocupa cu analiza eventualelor oprtunitati, dar si de pericolele care pandesc democratia Americana in urmatorul secol, printre care cea ce el numeste “despotismul majoritatii”. Tocqueville este uimit de rolul pe care-l are religia in viata americanilor, fara a fi o amenintare la adresa statului de drept. Tocqueville este un atent observator al societatii americane pe care o caracterizeaza la bine si la rau cu multa obiectivitate simpatetica.Cartea lui Tocqueville este o carte importanta pentru orice intelectual serios, este insa obligatorie pentru un politician care se considera de “cariera”. Cartea este intr-un fel profetica in felul in

care prezice posibilitatile secesioniste si posibilitate unelor conflicte militare interne (razboiul de secesiune American 1861–1865), abolirea sclavagismului si interesant, posibilitate antagonismului intre SUA si Rusia ca super-puteri. Bineinteles carte este plina si de alte “preziceri” neimplinite.Istoria politică modernă este înţeleasă de Tocqueville ca o tendinţă generală, continuă şi inevitabilă spre egalitatea condiţiilor sau democratizare. Dar, spre deosebire de optimismul altor gânditori liberali francezi, el trăieşte o “spaimă religioasă” în faţă acestui fenomen, căruia îi constată, pe de o parte, caracterul ineluctabil—contestat de cercurile conservatoare din care provine—iar pe de altă parte, îi subliniază neajunsurile şi pericolele.Ce presupune, pe scurt, această tendinţă a societăţilor moderne ? Egalitatea condiţiilor înseamnă, mai întâi, instaurarea unei egalităţi de drept între indivizi în locul unei jurisprudenţe distincte pentru fiecare stare sau ordin, cum se întâmpla în Vechiul Regim; în al doilea rând, egalitatea condiţiilor înseamnă mobilitate socială potenţială ca urmare a abandonării principiului eredităţii; în sfârşit, egalitatea condiţiilor înseamnă o puternică şi continuă aspiraţie spre egalitate ce ia locul viziunii ierarhice tradiţionale asupra societăţii. Însă egalitatea condiţiilor nu semnifică şi dispariţia diferenţelor şi inegalităţilor economice şi sociale dintre indivizi; de fapt, spune Tocqueville, principiul democratic impune o egalitate imaginară în ciuda inegalităţii reale dintre aceştia. Or, acest refuz al inegalităţii în societăţile moderne prezintă un pericol: cu cât se cred şi se doresc mai egali, cu atât indivizii din societatea democratică sunt, în mod paradoxal, mai slabi, mai izolaţi, mai dependenţi căci, dacă fiecare este la fel de bun ca oricare altul, singurul

arbitru şi criteriu al adevărului acceptabil tuturor trebuie găsit în exteriorul fiecăruia, şi anume, în judecata opiniei publice sau în judecata celor mai mulţi (cazul democraţiei americane) ori în delegarea unor puteri asfixiante administraţiei publice centrale (cazul Franţei).Această constatare îl determină pe Tocqueville să se întrebe dacă egalitatea e compatibilă cu celălalt principiu fundamental al democraţiei, adesea ignorat, libertatea, iar răspunsul e categoric negativ: sporirea egalităţii se face întotdeauna în detrimentul libertăţii. O soluţie posibilă la paradox sugerată de Tocqueville constă în restaurarea corpurilor intermediare existente înainte de Revoluţie (parlamente locale, asociaţii civice şi politice etc). Acestea ar permite individului izolat să reziste autorităţii centrale şi “imperiului moral al majorităţii”. Numai un atare aranjament instituţional ar putea atenua tendinţa irezistibilă către un nou despotism, a cărui trăsătură definitorie e blândeţea—şi a cărui imagine este schiţată profetic de Tocqueville la finalul reflecţiilor sale din Despre democraţie—o sinteză între conformismul opiniei publice şi centralismul birocratic, adică între ceea ce gânditorul francez identifică ca fiind, în epocă, specificul democraţiei americane şi a celei franceze: