PRIVEȘTE DINCOLO DE APARENȚE20

Ade Lucia Hacman

O tânără romă din Iași devine mediator școlar ca să ajute comunitatea

Alexandra Iulia Bîzgă are 24 de ani și lucrează ca me-diator la Școala „Ion Neculce” din Iași, din septembrie2014. În primele zile de școală, în special, numărul ele-vilor este destul de redus dar pe parcurs în băncile dinsălile de clasă apar tot mai mulți prichindei fâșneți, uniicurioși să descopere tainele alfabetului și ale numerelor,iar alții să-și întărească cunoștințele acumulate în aniitrecuți.

La Școala Generală „Ion Neculce” din Iași sau ȘcoalaNr. 21, cum este cunoscută în cartierul Dimitrie Cante-mir, învață cu precădere elevi romi. Colegi din clasa I șiîn general până la finalul claselor primare, când unii semută la alte școli, le sunt copii majoritari alături de caremicuții împart cornul și laptele, mărul și diverse năzbâ-tii. Procentul este de 60% elevi romi la 40% elevi români,iar directoarea Irina Frunză povestește despre cea maimare provocare cu care se confruntă zi de zi, aceea de a-i ajuta pe elevii romi să aibă o meserie. Alături îi are peprofesori și pe mediatoarea școlară Alexandra, care estede etnie romă, și menține legătura între comunitate, des-tul de numeroasă în zonă, și școală. „Am reușit să măfac prietenă cu ei (n.r. – elevii) și asta contează foartemult pentru că au încredere în mine și mă ascultă”, po-vestește tânăra. La fel ca la școală, și în cartier romii șiromânii își duc traiul de zi cu zi unii alături de alții. Dacăcei care locuiesc de mult în zonă s-au obișnuit și nu esteo problemă că au vecini romi, noii veniți strâmbă dinnas, își fac bagajele și nu rămân prea mult în „regiunea”din capăt a cartierului Dimitrie Cantemir. Este cazul An-dreei și a lui Tibi, doi tineri care și-au închiriat un apar-tament în zonă și care după ce au făcut cunoștință cuvecinii și-au împachetat bagajele după numai două săp-tămâni.

„Nu ne-am simțit confortabil și am decis să nemutăm”, spune Andreea. Romii sunt săraci, mulți nu aulocuri de muncă, iar din cauza datoriilor au fost debran-șați de la apă și căldură. În aceste condiții, sunt nevoițisă-și aducă apă cu bidoanele de la fântânile amenajatepe malul râului Bahlui, copiii fiind cei care se ocupă cuasta. Toate problemele, fie că este vorba despre absențe,dispute între copii sau rezultate slabe, Alexandra le dis-

cută cu părinții și acestea sunt rezolvate astfel încât ele-vul să continue să vină la școală și să nu-i fie zdruncinatăîncrederea față de instituția de învățământ, nici lui și nicicomunității. Tot Alexandra este cea care îi ajută pe copiisă comunice între ei. „Încerc să fiu cât mai aproape de eiși să îi ajut să interacționeze mai mult și mai bine cu co-legii lor. De asemenea, îi ajut la dezvoltarea personală”,spune Alexandra. În acest sens atât cât îi permite timpul,când este printre copii, mediatoarea încearcă să antre-neze copii în activități care să implice munca în echipă,ajutându-i astfel să-și găsească un loc al lor în aceaechipă și să capete mai multă încredere în ei. De aseme-nea, școala este implicată în diverse proiecte. Cel mai re-cent, „Participare și transparență” al „Salvați Copiii”,urmărește să crească gradul de conștientizare în rândulelevilor și al profesorilor cu privire la drepturile copiilorla nediscriminare, și, implicit, la consultarea în stabilireabugetului școlilor. „Vor fi 10 proiecte, la fiecare fiind im-plicați câte patru copii”, adaugă Alexandra. Aceste gen deactivități, pe care le implementează Alexandra împreunăcu profesorii, îi atrag pe copii stimulând-le creativitateași îi fac mai responsabili. Ziua de muncă a Alexandrei în-cepe la ora 8:00 dimineață atunci când ajunge la biroulde la parterul clădirii și deschide ușa pe care scrie „Me-diator școlar”. De atunci și până la sfârșitul programului,ora 12:00, stă mai mult printre copii. Își mai ia câte omică pauză, în general cât elevii sunt la ore, ca să seocupă de acte. În rest, este urmărită de zeci de ochi care

Alexandra printre copii

Încerc să fiu cât mai aproape de eiși să îi ajut să interacționeze maimult și mai bine cu colegii lor. De asemenea, îi ajut la dezvoltareapersonală. „

PRIVEȘTE DINCOLO DE APARENȚE 21

o privesc ca pe o prietenă mai mare ce îi observă, le dăsfaturi, iar atunci când apar probleme ia legătura cu pă-rinții. Când ajunge în comunitate unii părinți sunt coope-ranți, dar în unele cazuri nu vor să semneze înștiințărilecu privire la problemele pe care le au copii lor la școalăsau vorbesc pe un ton ridicat.

„Întocmesc rapoarte de vizită de fiecare dată când mergîn comunitate și nu este foarte ușor să ajung acasă la eleviinoștri în primul rând din cauza distanței. Unii dintre ei staupe șes Bahlui (n.r. – zonă spre ieșirea din oraș) dar mergîmpreună cu cineva, pe jos, la ei acasă”, povestește media-toarea. Mici probleme apar mereu și de exemplu, recent,un copil de clasa I a adus la școală un cuțit și o praștie. Alexandra a chemat părinții și împreună cu polițistul dincomunitate și directoarea au vorbit cu părinții micuțului,iar aceștia au semnat o declarație pe propria răspunderecă vor fi mai atenți cu ce pleacă copilul la școală.

„Ziua mea de muncă, în principal, este o zi în care suntalături de copii la școală și alături de familie atunci cândmerg în comunitate”, mai adaugă ea. Pe lângă unele pro-bleme de comportament ale elevilor se adaugă lipsa bani-lor. Aceasta din urmă școala o rezolvă parțial, iar unelefamilii fac tot posibilul să-și trimită copii la ore. Cu ajutorulșcolii își fac dosare pentru bursă și rechizite, cei mici avândastfel posibilitatea să-și continue studiile. Alexandra își do-rește să lucreze cu oamenii, să îi ajute dar și-ar dori maimult să profeseze în medicină și nu neapărat în învăță-mânt. „Cea mai mare realizare a mea de până acum credcă este faptul că am terminat postliceala sanitară „Grigore

Ghica Vodă”. Momentan fac voluntariat la Institutul Regio-nal de Oncologie din Copou ca asitentă medicală și vreausă muncesc în domeniul sanitar”, spune Alexandra. Ea aterminat liceul Grup Economic Școlar de Turism Iași, darpregătirea pentru o carieră în turism i-a fost întreruptă.

„Nu am continuat cu turismul deoarece am plecat dințară pentru o perioadă exact atunci când terminasem și cândm-am întors am intrat la postliceală”, adaugă tânăra. Ale-xandra mai are un frate de 13 ani, elev la școala „Octav Băn-cilă”, care studiază clarinetul. Pentru a-i sprijini, mamamuncește în străinătate, iar tatăl Alexandrei este cel care aregrijă de cei doi și este taximetrist. Familia respectă tradițiile,iar Alexandra este îndrăgostită de dansurile țigănești.

2 Acest articol poate fi citit si pe site-ul: http://www.ziaruldepenet.ro/2014/12/06/alexandra-prin-tre-copii/, http://alma-gavril.blogspot.ro/2014/12/alexandra-printre-copii.html

Echilibristică pentru uitareO tânără se menţine pe linia de plutire cu ajutorul educaţiei non-formale

de Ana Maria Costache

De luni până vineri,Alina se trezește laora 2:30 dimineaţaîntr-o cameră ofe-rită de hotelul undelucrează ca mena-jeră de 11 ani. În-cepe munca la ora

3, timp de opt ore face curăţenie, iarimediat după se îndreaptă către Centrulde zi Parada. Cum ajunge aici, mereupuţin după ora 11:30, coboară în sala deantrenament, se schimbă în trening șiîncepe încălzirea. Ajutată de animatorulCristi, Alina începe exerciţiul de echili-bristică și din trei mișcări este în pi-cioare pe umerii lui, cu creștetul aproape atingând tavanulsălii roz-ciclam ale cărui plăci pătrate parcă se feresc să nufie lovite.

Alina Constantin este o tânără de 31 de ani care a fostabandonată de părinţii ei la vârsta de trei săptămâni, pen-tru că aceștia nu puteau să se mai ocupe de ea. Când a ho-

tărât să-și cunoască părinţii și pe cei patru fraţi pe care îiare, și-a dat seama că nu poate restabili relaţiile, tocmaidin cauza ruperii legăturii familiale, dar și pentru ca aceș -tia locuiesc înghesuiţi într-o cameră de apartament.

După cei 18 ani în care a crescut și a învăţat la Cen-trul de Plasament Lizuca, Alina a ajuns parte din echipa

PRIVEȘTE DINCOLO DE APARENȚE22

de circ Parada, unde face echilibristică și jonglerie ală-turi de Alex, Mario, Cristi, Robert, Betty, Ricky, de ani-matorii Tania și Cristi, antrenaţi de coregrafii Marian șidoamna Flori. Când traversează sala de antrenament înpași apăsaţi și grăbiţi, caută din priviri feţele cunoscutepe care să le salute, continua să meargă băieţește pânăîn biroul unde se schimbă și se stă pe internet, își punecând treningul gri, când cel roșu, își trece mâna prinpărul tuns scurt și înainte să înceapă antrenamentul aregrijă să schiţeze din braţ o figură elegantă de balet.

Alina nu se ferește să spună că este de etnie romă,chiar dacă i s-a întâmplat ca deschiderea asta să se în-toarcă împotriva ei. O dată a fost acuzată că a furat o pe-reche de ochelari dintr-o cameră a hotelului unde facecurat. Nu e sigură dacă părul brunet și culoarea pielii i-au făcut pe superiori să o acuze. Crede că dis cri minareacu care se confruntă zilnic nu pornește din raţiuni et-nice, ci mai degrabă din simplul fapt că educaţia și maibine din jumătate din viaţa le-a trăit în centru de plasa-ment și în sărăcie. Acest lucru, spune ea, le oferă puterecelor de la serviciu asupra ei, tocmai pentru că nu-și per-mite să renunţe la salariul de nouă sute de lei și la ca-mera unde doarme, chiar dacă astaînseamnă să lucreze în continuareca „sclavă Isaura”.

Camera unde doarme Alina i-afost dată de hotelul unde lucreazăși chiar dacă o mai împarte cu alţidoi colegi, tot este mai puţin înghe-suit decât dacă ar fi decis să locu-iască cu familia. „Eu nu am casănicăieri de fapt”, spune Alina pri-vind podeaua de pe biroul pe caresta așezată, cu coatele pe genunchi.

La nivel social, toţi membrii echi-pei Parada sunt uniţi prin expe-rienţa copilăriei trăite fie înorfelinate, în canale, pe străzi, încentre de plasament, fie în familiicare nu au avut posibilitatea să le ofere o șansă la educaţie,la siguranţa zilei de mâine sau la un mediu ferit de peri-colele străzii.

Alex, spre exemplu, are 24 de ani, a locuit într-unapartament social din Ferentari cu părinţii lui, pânăcând s-a săturat să mai fie pus la cerșit, așa că a plecatsă stea pe străzi. Are doar cinci clase terminate și echipaParada l-a găsit când avea 15 ani. La centrul de zi poatelua patru mingi sau popice colorate în mâinile învineţiteși înţepate de cei 12 ani de droguri. În orele de antrena-ment, urmele dependenței dispar. Când începe să jon-gleze, singurul lucru care îl oprește să fie mai bun estetavanul care nu-i permite să învârtă mai mult de cincimingi în aer. Nefiind obișnuiţi cu un program, cu disci-plina și autoritatea școlilor, timpul petrecut aici îi ajutăpe toţi să-și concentreze energia pe ceea ce le place dinactivităţile puse la dispoziţie, cât timp vor. În prezent,dintre toţi cei care au venit la Parada, echipa constantăeste formată din 10-12 oameni. Chiar și așa, riscul estecă educaţia să fie ultima preferată dintre celelalte acti-vităţi frecventate, pe primul fiind programul artistic, ex-plică psihopedagogul centrului, Mirela Haită.

Dintre acești 10-12 oameni care vin în mod constant lacentru, Ricky și Mario au fost selectaţi de una dintre cele

mai mare școli de jonglerie din Europa, pentru a pleca înturneu cu spectacolele. Ricky a făcut o înţelegere cudoamna Mirela, să vină mai des la orele de matematică,română și limbi străine, înainte de plecarea din mai, însăMario a plecat deja cu tatăl lui în Spania să munceasca.

Aici, la Parada, casa cu pereţi roșii, cu poarta curţiimereu deschisă și cu câte o melodie care se aude mereu dinstradă, tinere cu copii sugari, oameni care dorm pe străzisau în casele aflate aproape de dărâmare de prin jur, copiiai căror părinţi lucrează de dimineaţă până seara târziu,vin să mănânce, să se spele, să-și facă temele și să-și pe-treacă un pic de timp departe de agitaţia străzilor, în sigu-ranţa oferită de un adăpost asupra capului și de educaţianon-formală pe care o oferă centrul la demisolul clădirii.

Ca să ajungi la demisol, trebuie să cobori niște trepteabrupte în spirală și să urmezi sunetul muzicii alese de Taniași dată la volum mare de Cristi, Mario sau Robert. DoamnaFlori, antrenoarea și coregrafa lor, le spune să aducă funia dinbiroul sălii de antrenament. De un capăt ține ea, de celălaltTania, începând să o rotească simultan pe ritmul piesei luiBregovic, „Hopa Cupa”, versiunea cântată de Florin Salam. Înfuncţie de cum se așează lângă sfoară, intră fiecare pe rând

sau câte doi, încercând să sară, să facătumbe sau chiar să jongleze în timp cesar.

Într-o vineri de februarie, cu câ-teva zile înaintea unui spectacol pecare trupa urma să-l aibă, toatălumea era obosită. Sfoara se încurcaîn rotaţii, cei care intrau să sară oagăţau mai des cu călcâiul sau cu de-getele, doamna Flori nu mai reușeasă se facă auzită printre ritmurilenoii piese a lui Ionuţ Cercel, „Vinenașu’ bogătașul”. La mijlocul celordouă ore de repetiţie și-a smuls hai-nele și geanta așezate leneș pe unscaun și a plecat spre casă.

Rând pe rând, Mario, Ricky,Cristi și Robert au lăsat și ei popicele jos din mână și se pre-găteau să plece din sală. „Hai să mai repetăm finalul de câ-teva ori”, le-a strigat Alina și le-a făcut blând cu ochiul. Le-apromis și un Pepsi Twist la doi litri dacă duc la capătexerciţiul și dacă le iese bine. Convinși de suc, au repetatde trei ori și le-a ieșit bine de două ori. Alina s-a dus să facărost de bani de la coordonatorul centrului, întrucât ea nuavea nici un ban în buzunar. „Ei sunt copiii mei”, zice Alina,fiind cea mai mare din echipă. Locul de muncă și locuinţape care le are Alina i-au oferit autonomia necesară încâtCentrul Parada să nu o mai considere beneficiar, ci un aju-tor și un voluntar care să continue treaba cu cei care trecpoarta casei roșii, spune psihologul Claudia Petre.

Cu palma, Alina plimbă apăsat un creion roșu pe masade lemn pe care stă așezată și spune că activitatea pe careo desfășoară în camera ciclam, cu gașca cu care se antre-nează zilnic, printre mici certuri și echipament de jongle-rie colorat, e singura care îi alungă energia negativăacumulată în weekend, când tot ce vrea să facă este să uiteviaţa dificilă pe care o trăiește.

2 Acest articol poate fi citit și pe site-ul https://anamcostache.wordpress.com/2015/04/30/echilibristica-pentru-uitare/

PRIVEȘTE DINCOLO DE APARENȚE 23

Cristian Priboi este un tânăr din neamulursarilor. Are 24 de ani și lucrează caoperator monitorizare, validare si in-troducere date la Centrul pentru Mo-nitorizarea Politicilor Publice dinBucurești, asociaţie ce se ocupă cu mo-nitorizarea politicilor publice.Viaţa sanu a fost deloc ușoară. Încă din copi-

lărie a fost nevoit să locuiască pe stradă, în parcuri, scăride bloc sau în poduri de casă. De-a lungul timpului s-aconfruntat cu rasismul și cu răutăţile celor din jur. Toateacestea nu l-au împiedicat însă pe Cristian să ajungăceea ce este astăzi.

Cristian Priboi crede că viaţa este absolut așa cum ofaci tu să fie. Crede foarte mult în Dumnezeu, dar estede părere că tot El ne-a lăsat liberul arbitru. Îi placefoarte mult sa râdă și preţuiește fiecare bucurie a vieţii.A găsit această combinaţie între concepţia sa – aceea căviaţa este așa cum o faci tu să fie – și plăcerea sa de arâde, într-un roman scris de italianca Giulia Carcasi –„Zodia Îndrăgostiţilor”, un roman pe care îl recomandăcu plăcere tuturor adolescenţilor. Fiecare tânăr poate ficonsiderat protagonist al acestui roman, care constituieși o lecţie de viaţă: „orice situaţie trebuie analizată dinmai multe puncte de vedere înainte de a lua o decizie”.

Viaţa sa a început într-o zi de toamnă în anul 1990 laBucurești. La naștere s-a cam grăbit. S-a născut la 7 luni,dacă s-ar fi născut la termen ar fi trebuit să se nască înajunul Crăciunului. Este cel mai mic dintre cei șase copiiai familiei Priboi. Până la vârsta de 4 ani și jumătate aavut o viaţă normală, banală. Era la fel ca ceilalţi copii,hrănit, scos la joacă, pus la somn.

În vara anului 1995 s-a schimbat totul. Părinţii săi audecis să vândă apartamentul din cartierul Militari încare locuiau pentru a cumpăra o casă. Mama era dejabolnavă psihic și făcea anual câte 2-3 internări la spitalulde boli psihice, „Domniţa Bălașa” – Bălăceanca. În totacest timp fraţii mai mari aveau grijă de Cristian.

După ce au vândut apartamentul, părinţii săi au în-ceput să se certe, ajungând în cele din urmă la des-părţire. În acel moment s-a pierdut totul. S-au pierdutbanii cu care trebuia să se cumpere o casă, deoarecetatăl a decis să-i părăsească în favoarea altei femei, copiirămânând în grija mamei bolnave fără un acoperiș dea -supra capului.

Au stat o perioadă la un unchi care, de asemenea aveao familie numeroasă, iar mama a hotărât să se mute înpodul acelei case, plătind chirie pentru acel spaţiu. Așaau stat timp de un an de zile. „Ţin minte și acum că în

anul 1996 a nins de Paște”, spune Cristian.După acel an, unchiul s-a hotărât că rudele chiriașe din

pod nu mai pot să rămână acolo și le-a spus să-și găseascăun alt loc în care să se adăpostească. Au apelat la cei carele păreau lor mai apropiaţi, – părinţii mamei. Bunicul aveao curte pe care o folosea pentru a cultiva legume și pentrua crește animale. Nu avea nimic construit acolo. L-au rugatsă-i lase să stea acolo pentru o vreme, le-a permis, însă cuo condiţie, condiţia de a avea grijă de animale, grădină. Nule-a dat voie să culeagă nimic din grădină. Au mers acolo,au improvizat corturi din mobila care le mai rămăsese dincasa lor, corturi ce au fost acoperite cu niște material deplastic pentru a se putea feri de ploaie.

Era vară. Cristian, copil fiind, se bucura că avea undesă se joace. Alerga toată ziua prin curte, se juca cu găi-nile, fugea de curcan și întotdeauna când mama făceamâncare, stătea pe un scăunel mic lângă pirostrii admi-rând focul. Făceau mâncare la pirostrii, într-o oală marede 20 de litri, pentru că erau multe guri de hrănit și altămodalitate de a face mâncare nu aveau. Era o mâncarefoarte bună, pregătită cu dragoste și împărţită în modegal la toţi.

Tot acolo, în faţa curţii aveau și un mic izvoraș la care bă-iatul mergea cu o stropitoare, o umplea cu apă și se învârteaîn cerc până când se golea toata apa. Apoi o lua de la capăt.Acolo a fost și locul unde surorile sale au renunţat la școalăiar fratele cel mare a fost înrolat în armată. Nu puteau mergela școală mirosind a fum și fără nimic, – fără cărţi, fără ca-iete, fără ghiozdane. În plus, vindeau seminţe împreună cumama pentru a avea cu ce să-și procure mâncare.

Un actor grăbitLupta unui tânăr cu propriul destin. Renunţă la scena românească pentrua studia la o universitate de prestigiu din Marea Britanie

de Mădălina Nenică

PRIVEȘTE DINCOLO DE APARENȚE24

Într-o noapte de octombrie, Cristian s-a trezit înbraţele surorii mai mari care alerga către poartă. Totulluase foc de la o lumânare. Au venit pompierii, au stinsflăcările iar astfel au pierdut și ce le mai rămăsese dincasa lor, câteva corpuri de mobilă și niște fotografii. Lascurtă vreme apare bunicul, care în loc să le ofere unsprijin, i-a alungat în stradă, în toiul nopţii.

Nu aveau unde să se ducă, așa că pentru o vreme s-auplimbat prin parcuri, dormeau pe bănci și din când încând mai mergeau în vizită pe la niște rude, însă nu preades. Toate acestea au durat până când au întâlnit și alţioameni care se aflau în situaţia lor. Ei le-au spus că locu-iesc într-un bloc în cartierul Vitan, unde locuiesc maimulţi oameni. Blocul însemna doar clădirea în sine, fărăgeamuri, balustrade sau, instalaţie electrică, fără apă,fără nimic. Doar beton.

Pentru ei era un loc foarte bun pentru că se apropiaiarna și măcar așa aveau un loc în care se puteau feri devânt și de zăpadă. Așa au și făcut. Au mers acolo, au găsitun apartament gol la etajul 2 din 4 al acelui bloc și s-auinstalat acolo. Au acoperit găurile de la geam cu materialedin plastic, au construit dintr-un cazan mare de metal, osobă improvizată: – și-au creat un adăpost ca să să facăfaţă iernii. Au rămas acolo timp de un an jumate, când s-au mutat la câteva străzi distanţă într-o locuinţă socialăobţinută de la primărie.

A început clasa I la vârsta de nouă ani. Încă din pri-mele luni, Cristian a fost remarcat pentru rezultatelefoarte bune obţinute la învăţătură. Asta nu l-a scutit însăde răutăţile copiilor. „Colegii nu se jucau cu mine înpauze”, își amintește, pentru că eram mai bruneţel, nuaveam hăinuţe și miroseam a fum”.

Același tratament îl primea și când mergea în parc lajoacă, copii îl evitau, sfârșea prin a se juca singur. De-asta adesea se ascundea după tobogan și plângea, fărăca cineva sa-l vadă.

Tatăl a reapărut în viaţa lui pe 26 februarie 2003 într-un sicriu. Atunci fratele mai mare a primit un telefon dela concubina tatălui în care i s-a spus că tatăl lor s-a si-nucis. Nu a aflat niciodată motivul. Chiar dacă tatăl aales să-i părăsească, au avut grijă ca acesta să aibă partede o înmormântare creștinească. E singura amintire pecare tânărul o are despre tatăl său.

Cristian a absolvit Colegiul Naţional Sf. Sava din Bu-curești,profilul real, specializarea Matematică-informa-tică. Era foarte greu pentru el să-și facă temele pegenunchi la lumina lumânărilor. În timpul liceului s-aîndrăgostit de teatru. Acolo a clădit o trupă de teatru aliceului unde își petrecea aproape tot timpul scriind lacalculator scenariile făcute de domnul profesor de ma-tematică. Domnul profesor a întrebat cine îi poate scrieși lui în format electronic scenariile, și Cristian s-a oferit.Au reușit să pună bazele unei trupe de teatru cu care acolindat ţara în lung și în lat, până când a ajuns să regi-zeze singur spectacolele.

A terminat liceul și a dat admitere la 2 facultăţi. Uni-versitatea Naţională de Artă Teatrală și Cinematografică(UNATC) din București și Telecomunicaţii în ideea de acontinua cu știinţele exacte. A fost admis la ambele. LaUNATC al VIII-lea. În prima zi, la deschidere, a mers laamândouă: la telecomunicaţii de dimineaţă și la actoriela ora 17:00.

În aceeași zi a luat și hotărârea să urmeze doar actoria.Așa că a sunat la Facultatea de Telecomunicaţii și le-aspus că renunţă la locul său pentru ca alt tânăr să bene-ficieze de bursa de merit care i s-ar fi cuvenit lui, avândîn vedere că el intrase cu cea mai mare medie.

A intrat la actorie cu mult entuziasm, așteptări dar șicu planuri măreţe. A întâlnit o doamnă profesoară care,din punctul său de vedere, nu vedea dincolo de bariere.Din această cauză a renunţat după doi ani la actorie. Arenunţat la visul lui și la iubirea lui, această decizie lă-sând urme adânci în sufletul tânărului. După un timpCristian a jucat alături de un nume mare al teatrului ro-mânesc, Dan Condurache, într-un film intitulat „Brigadaneagră” unde băiatul a avut rolul principal. Acest film acâștigat numeroase concursuri și a primit câteva nomina-lizări la festivaluri de film importante.

În ultimii doi ani Cristian a făcut voluntariat în ca-drul mai multor ONG-uri pentru romi, de altfel s-a im-plicat și în diverse acţiuni ce au vizat tinerii romi cumar fi: activităţi cu focalizare pe segmentul de tineret, in-formare, consiliere și orientare educaţională; activităţide într-ajutorare a copiilor proveniţi din familii defavo-rizate, promovare a dialogului interetnic; identificareapreșcolarilor și consilierea părinţilor de etnie romă învederea înscrierii copiilor la grădiniţă și la clasa pregă-titoare.

Colegii îl descriu pe Cristian ca fiind o persoană, or-ganizată, sociabilă dar și capabilă. Prietenii spun despreel că e un prieten adevărat pe care se pot baza oricândși cu un simţ al umorului foarte dezvoltat, uneori fiindporeclit Mac sau Arlechino.

În ianuarie 2015 a aplicat la o facultate din MareaBritanie și a fost admis. Acum așteaptă să devină studentîn Marea Britanie la Știinţe Politice și Relaţii Internaţio-nale, pentru că vrea să-i calce pe urme fratelui său Flo-rin mai mare cu cinci ani, care este expert parlamentarla Camera Deputaţilor.

„Intenţionez să termin facultatea acolo și să mă în-torc acasă să profesez în domeniu dar mai ales să-mi în-temeiez o familie. Abia aștept să fiu cel mai bun tătic dinlume”, spune Cristian.

2 Acest articol poate fi citit și pe site-ul https://madalinagnenica.wordpress.com/2015/04/02/un-actor-grabit/

PRIVEȘTE DINCOLO DE APARENȚE 25

Când ochii sunt închiși, totul în jur este negru. Doar glasul și cuvântulrămân ghid

de Mihaela Balica

ECOU

Pe o stradă mărginașă din cartierul 1 Maiaflat în extremitatea vestică a orașuluigorjan Târgu Jiu, un băieţel ce nu pare aavea mai mult de 12 ani trage cu încă-păţânare de un cărucior ticsit cu bidoanepline cu apă. Pe măsură ce sticlele semișcă haotic în coșul improvizat pe douăroţi, apa sare în stropi jucăuși pe panta-

lonii băiatului, lăsând o pată răcoroasă în zona gambei.Soarele pripește pământul de trei zile fără încetare. Cândstropii grei lovesc solul nisipos, praful se răspândește înaer și în urma lui se formează mici cratere ca niște mu-șuroaie de furnici. Terenul de fotbal mărginit de cărămiziși cutii de carton este gol. De la marginea lui, scena se de-rulează monoton, însufleţită de liniștea adâncă în carenumai scârţâitul roţilor și pleoscăitul apei ca niște valurice se sparg la ţărm îl aduc pe băiat înapoi în peisajul gor-jan. Este mijlocul zilei, iar băiatul o ajută pe doamna Co-rina, bătrîna care locuiește la capătul străzii și nu are apăpotabilă în curte.

Papucii negri de cauciuc, mult prea largi pentru pi-ciorul subţire al copilului, lovesc pământul cu un pleos-căit zgomotos. Unul a scăpat de-a binelea și a intrat subroată. Băiatul îl scoate și pe celălalt și răsuflă ușurat cași cum ar fi scăpat de o povară grea. Nu îi place să poartepapuci. La capătul străzii, bătrâna îl așteaptă zâmbitoareși îi întinde câteva monede să își cumpere o îngheţată.Băiatul refuză politicos, dar la insistenţele femeii, ce-dează. „Este băiat bun, altruist. Nu face probleme nimă-nui” spune blând femeia. „De fiecare dată cînd l-amchemat să mă ajute, a venit. Acum vine singur, de 2 oripe săptămână, și îmi aduce apă.”

Ion este unicul băiat și cel mai mare dintre cei 4 copiiai familie Pârea din Târgu Jiu. Născut pe 20 iunie 2002,băiatul va împlini 13 ani la început de vară. În ciuda vâr-stei fragede, părinţii i-au lăsat în grijă casa și pe cele 3surori mai mici: Raisa, Cristina și Petruţa atunci când s-au hotărât să plece la muncă în Germania, în urmă cudouă luni, la jumătatea lui iunie. Raisa este mezina, arenumai 7 ani și se pregătește cu nerăbdare să devină șco-lăriţă din toamnă. Cristina este mai mare cu un an și esteajutorul de nădejde al Petruţei, cea mai mare dintre su-rori, care ţine acum gospodăria până la întoarcereamamei. Cand au plecat, la început de vară, părinţii i-auspus fetei să aibă grijă de cele două surori mai mici.„Stau cu ochii pe ele ca pe butelie. Simt că am o mare

responsabilitate.” Are numai 11 ani, însă Petruţa gătește,face curat și o ajută pe Cristina la teme. Fetele rezolvăexerciţii în fiecare zi. Nu vor să lase totul pe ultima sutăde metri și nu vor să uite nimic din ce au învăţat în anulșcolar ce a trecut.

Părinţii, Pobirci Mariana și Pârea Ion Marian, au decissă muncească o perioadă în vecinătatea orașului germanWurzburg pentru a-și ţine copiii la școală și pentru a leasigura un trai decent. Mama lucrează la o spălătorieauto, iar tatăl este mecanic la aceeași spălătorie. Lucreazăcâteva luni pe an și trimit bani acasă pentru a nu le lipsinimic celor patru copii pe care i-au crescut cu mare grijă.Înainte de a pleca, tatăl i-a dat un sfat lui Ion: „Ai grijăsă nu intri în belele”. Atunci băiatul a înţeles că nu tre-buie să se apuce de fumat sau să îi facă probleme mătușiialături de care locuiesc în aceeași curte. Dincolo de acestsfat, însă, se află mai mult decât o povaţă părintească.Maradona, așa cum este cunoscut tatăl de vecinii din car-tier, precum și de toţi cunoscuţii săi, a aflat ce înseamnăsă îţi fie îngrădită libertatea și să nu îţi mai poţi vedea co-piii decât din spatele gratiilor atunci când a luat deciziade a asigura traiul familiei sale pe calea cea mai ușoară.Deși vecinii se eshivează atunci când sunt întrebaţi carea fost cauza condamnării, cu toţii știu că Maradona a fostacuzat de furt și închis pentru 7 luni de zile în Peniten-ciarul Târgu Jiu aflat pe strada Vasile Alecsandri. Odatăce a părăsit închisoarea și s-a întors acasă, cu toţii auputut vedea schimbarea: s-a angajat ca mecanic auto la

PRIVEȘTE DINCOLO DE APARENȚE26

un service în oraș și „a dat la o parte manevrele cu careîncerca mereu să își îngroașe buzunarul”, marturiseștedomnul Nelu, vecinul de la casa cu numarul 11. Mai târ-ziu, însă, când copiii au crescut și cheltuielile au începutsă se mărească, părinţii au hotărât să plece în Germaniași să muncească acolo pentru câteva luni. Au lăsat înurmă vechile greșeli și au șters amintirea neplăcută acelor șapte luni petrecute în penitenciar. Chiar și așa,tatăl nu a ezitat să îi vorbească fiului despre aceste lu-cruri: „Mi-a spus să nu fur pentru că pot ajunge la închi-soare, iar oamenii se tem de pușcăriași.”

Mătușa lui Ion, Viorica Pobirci, este sora mai mică amamei și locuiește în aceeași curte cu familia Pârea.Spune că la început, le vizita zilnic pe fete și le ajuta săpregătească de mâncare. La scurt timp, Petruţa a învăţatsă se descurce singură și nu a mai cerut ajutorul mătușii.Cu toate acestea, în fiecare seară vine să vadă ce fac ceipatru. Le-a promis părinţilor că va fi cu ochii pe ei.„Sunt copii cuminţi. Sora și cumnatul meu i-au educatfoarte bine. I-au dat și la școala fiindcă au insistat că tre-buie să înveţe și să fie educaţi. Știţi că e greu în zileleastea să te descurci, mai ales când nu ai aceleași șanseca toţi ceilalţi”, mărturisește Viorica în timp ce își aș-terne albastrul blând al ochilor asupra celor șase copiidin jurul ei: cei patru fraţi împreună cu verișoarele lor,Oana și Isabela. Este mândră că cei șase se descurcă binela școală și că și-au făcut prieteni acolo.

Ion mărturisește că sunt zile în care colegii mai râd deel, dar știe că uneori copiii pot fi răi fără voia lor, așa cănu se supără: „Își vor da seama singuri că greșesc”. Ion nus-a supărat nici atunci când, în clasa a VI-a, a fost acuzatpe nedrept că a furat 10 lei. A încercat să le explice cămama i-a dat în ziua aceea 15 lei pentru a plăti culegereade matematică. Cand doamna dirigintă a sunat acasă,mama i-a confirmat. Ulterior, copiii au gasit banii pierduţiîn clasă, pe podea. Copilul a fost dezamăgit de întâmplare,el știe că nu este un hoţ doar pentru că este rom. Dar deasemenea, știe că prejudecăţile vor exista întotdeauna. Darnu se teme. S-a integrat în colectivul școlar. „Eu nu trăiescprintre romi. Nu știu să vorbesc nici limba lor. Acasă sevorbește în limba română”, spune băiatul relaxat, iarvocea lui se răspândește lină în aerul cald al amiezei.

Vorbește frumos, mai ales despre Cezar, prietenul luicel mai bun. Cezar este român. S-au împrietenit în ziuaîn care băiatul i-a luat apărarea lui Ion. Pe terenul defotbal, cu toţii au râs de Ion. Spuneau că nu poate intraîn echipă pentru că este ţigan și sigur nu știe să joace.Cezar i-a acordat încredere și l-a luat alături de el. „Amfăcut un meci frumos. Jucăm bine împreună și suntemamândoi pasionaţi de fotbal” își amintește băiatul prin-tre râsete. De atunci au rămas prieteni, mai ales că mergîmpreuna la aceeasi școală, Sf. Nicolae nr. 6, aflată încartier pe strada 11 Iunie.

Ion este un copil vesel. A învăţat de mic ce înseamnădiscriminarea. În clasa a II-a doamna învăţătoare evitasă îl scoată la tablă de fiecare dată când Ion ridica mâna.Băiatul știa răspunsurile. A învățat de la tatăl lui tablaînmulţirii cu mult înainte de a merge la școală, astfelîncât în clasa I-a era singurul dintre școlari care o știaîn întregime. Cu toate acestea, meritul nu îi era recunos-cut. Lucrurile nu s-au îmbunătăţit nici după ce mama adiscutat cu doamna învăţătoare, astfel încât părinţii auhotărât să îl transfere la o altă clasă. De atunci, totul a

fost bine pentru băiat. Parinţii l-au învăţat să fie răbdă-tor și înţelegător. Nu cunoaște ura, deși totul în jur paresa-l înveţe despre asta. În noua clasă și-a făcut repedeprieteni. Doamna învăţătoare îl trata cu blândeţe:„Sepurta frumos cu mine. Mi-a cumpărat de mai multe oricaiete și stilouri” spune băiatul cu ochi mari, întunecaţi.

Așezat pe bancă la umbra unui copac, Ion mănâncă cupoftă din îngheţata pe care a câștigat-o prin muncă. Spunecă este cu mult mai bună cu cât muncești mai mult pentruea. Așa l-a învăţat tatăl lui. Așadar, ori de câte ori tatăl se în-toarce din Germania, Ion îl ajută la garaj și încearcă să îi în-veţe meseria. Știe că, împreună cu medicina și teologia,mecanica este o meserie de viitor. Îi place să înveţe cât maimulte lucruri. Vrea să demonstreze că educaţia nu estecondiţionată de etnie: „Unii cred că dacă ești ţigan ești prost,nu știi nimic”, spune băiatul. De aceea el a învăţat de la tatăllui geografie, matematică și biologie și de fiecare dată cândvecinii îi pun întrebări, băiatul îi uimește cu răspunsurile lui.

Soarele îi mângâie obrajii și copilul mijește ochii pen-tru a-i feri de lumina prea intensă. Când vorbește, îi des-chide larg și o strălucire izbucnește cu forţă din adâncullor: „Vreau să ajung ceva bun!”. Glasul îi este hotărât șisincer. Ca un ecou într-o după-amiază caldă de vară.

„Ceva bun”.

2 Acest articol poate fi citit și pe site-ul http://citescasertiunea.aser.ro/2015/04/23/187/

PRIVEȘTE DINCOLO DE APARENȚE 27

Când avea cinci ani Călin a auzit vor-bindu-se la televizor despre americani șia întrebat-o pe mamă- „Dar noi ce sun-tem?”. Mama i-a răspuns simplu- „Sun-tem țigani” și de atunci Călin și-a doritsă afle mai mult. El nu trăia într-o co-munitate de romi, nu i se spusese nicio-dată că este rom și nici nu știa ce

înseamnă acest lucru. Părinții i-au povestit peste ani căstrăbunicii lui făceau negoț cu obiecte de artizanat

(ceaune,clopote, foarfece) și au fost deportați la Iași. Aiciau cunoscut altă lume, diferită de tot ceea ce cunoșteau în-ainte și s-au rupt de comunitate. Părinții lui s-au născut laoraș, departe de comunitățile izolate, au făcut școală și aureușit să le ofere celor trei băieți o viață mai bună. Mamaa făcut gimnaziul la o școală de muzică din Suceava, apoia urmat liceul industrial și a reușit să lucreze la începutîntr-o fabrică de brânzeturi. Tatăl a făcut școala de șoferiprofesioniști în Siret și a profesat după terminarea studii-lor. Călin a mers la școală și în clasele primare era liderul

Tânărul rom cu pielea albă din Vatra Dornei este înalt și are un aer boem.Student în anul trei la Comunicare și Relații Publice, Universitatea„Alexandru Ioan Cuza” Iași, Călin are 24 de ani și iubește muzica. Esteprietenos și respectuos cu toți cei din jur și, deși nu ascunde faptul că este„altfel” decât ceilalți, nimeni nu bănuiește că este de etnie romă. Nici el nuse simte diferit și viața în afara unei comunități l-a ținut la adăpost derefuzul celorlalți așa cum avea să vadă că sunt tratați romii

Călin... file din povestea tânărului rom cu pielea albă

de Simona Roxana Poclid

PRIVEȘTE DINCOLO DE APARENȚE28

copiilor romi, se juca cu ei și îi ajuta să își facă prieteni ro-mâni. Își strunea verișorii și îi îndemna să-și facă temele,fiind respectat, deși nu știe să explice ce motive aveau să-l asculte tocmai pe el. Atunci a văzut cum alți copii romise comportau diferit, făcând diverse obrăznicii și erau tra-tați altfel de către profesori. Acum crede că fiind tratați di-ferit copiii romi simțeau să se apere și reușeau doar așa,iar faptul că veneau dintr-o lume în care scotoceau pringunoaie ca să mănânce și erau „aruncați” în cea pe carenu o puteau înțelege era prea greu pentru ei.

Tânărul rom cu piele albă purta în sânge muzica și fe-ricirea de a-i bucura pe oameni, de a fi în mijlocul lor șia călători cântând. Când era în clasa a II-a în Vatra Dor-nei a mers cu o verișoară la Clubul copiilor pentru a seînscrie la cursul de dansuri populare. În familia lui eraudoi verișori care făceau muzică și urmaseră Conservato-rul. Când a intrat a văzut un profesor cântând la clarinetși a știut că asta își dorea să facă. Urmând Colegiul deArtă „Ciprian Porumbescu” din Suceava se întâlnea cucolegii după ore și cântau. Aici s-a născut formația fărănume care avea să fie cunoscută prin intermediul cole-gilor, pentru ca mai apoi să ajungă să cânte la nunți, bo-tezuri, cumetrii, chiar și înmormântări. La 14 ani Călinse descurca și cunoștea viața prin muzică. Era acolo undesufletul îl îndemna, în mijlocul oamenilor, împărțind fe-ricirea și frumosul alături de colegii romi și români.

Curiozitatea din copilărie cu privire la ce înseamnăsă fii rom avea să-l facă peste ani pe Călin să-l însoțeascăpe fratele lui în comunitățile de romi. Acesta era implicatîn proiectul „Integrarea romilor în societate” derulat deCentrul Romilor pentru Intervenţie Socială și Studii –Romani CRISS. Dorința lui Călin era să afle mai multdespre „poporul” acesta frumos așa cum îl numește as-tăzi. „Prima dată m-a speriat traiul lor” mărturiseșteCălin, amintindu-și cum copiii din comunitatea Tolici,județul Neamț, considerau că săpunul adus de ei este cio-colată și voiau să-l mănânce. Implicat în proiectul ce în-cerca să-i integreze pe romi în societate, fratele luidiscuta cu membrii comunității și încerca să-i convingăsă-și dea copiii la școală. Călin vedea casele construitedin chirpici, absența curentului electric și a apei curenteși nu înțelegea ce zid nevăzut stătea între cele două lumi.Când încerca să vorbească cu membrii comunității eraprivit cu suspiciune și cineva i-a spus văzându-i pe-semne pielea albă „Tu nu ești țigan!”.

Pe de o parte, era lumea lui, iar pe de alta era aceasta,a sărăciei și neputinței, din care ar fi putut face parte șiel. Nu înțelegea de ce cei de etnie romă erau marginali-zați datorită culorii măslinii a pielii de către români, iarel era respins de neamul lui doar pentru că avea pieleaalbă. Atunci și-a dat seama cât de subțiri sunt motiveleoamenilor pentru a discrimina și a împinge la margineaorașelor niște oameni care nu au greșit cu nimic și carenu sunt singurii responsabili pentru comportamentullor. Aceasta le este lumea și pentru că nu pot să trăiascăaltfel, ajung să se obișnuiască cu ceea ce pentru noi arpărea inadmisibil. Călin spune că oamenii care îi conducpe romi ar trebui să fie cei cărora să le schimbe punctelede vedere. Ei ar trebui să nu îi mai vadă pe ceilalți drepto amenințare a lumii lor și să-i ajute pe membrii comu-nității pe care o conduc să vadă și dincolo de zidul ridicatîntre ei și lumea exterioară.

Își amintește din vremea când îl însoțea pe fratele lui

în diferite comunități, cum părinții nu voiau să-și deacopiii la școală, refuzând să vină și ei câteva ore pe zipentru a învăța. Mulți copii nu aveau certificate de naș-tere și erau trimiși la cerșit sau îi ajutau pe părinți latreabă. Mulți erau zilieri, meșteșugari sau își duceauexistența din ajutorul social sau alocațiile copiilor. Im-pactul a fost atât de mare asupra lui Călin încât a simțitsă facă ceva și să pună o cărămidă la schimbarea acesteilumi. Vrea ca într-o zi, cei săraci să nu mai caute benefi-cii materiale și să vadă în educație singura șansă care lepoate asigura o viață mai bună. Își dorește ca fiecarecopil rom să trăiască altfel și să nu mai cunoască sufe-rința pe care ți-o provoacă lipsurile în care trăiești, ne-putând să vezi că dincolo de lumea ta există alta.

Dincolo de lumea copiilor romi care trăiesc în comu-nitate și sunt obișnuiți cu viața aceasta grea se află altaîn care ei își pot găsi locul și pot să trăiască diferit. Călina reușit datorită părinților și crede cu tărie că, deși romiisunt un popor frumos, unit și care are atâtea tradiții cele sunt singura bogăție, merită să trăiască altfel. Estesigur că fiecare copil precum el poate să învețe și că nueste cu nimic diferit în comparație cu un român.

Visul lui de acum câțiva ani era să urmeze Conserva-torul, dar verișorii l-au sfătuit să aleagă o altă facultate.Știa și el că muzica nu mai este ce a fost odinioară, maicu seamă cea clasică. Îndemnat de fratele mijlociu, Călinavea să aleagă Comunicare și relații publice și să ocupeunul din locurile bugetare. Formația fără nume se maiîntâlnește și astăzi unită de pasiunea pentru muzică,deși drumurile băieților îndrăzneți cântând după oresunt diferite. Ca și în copilărie când își ajuta verișorii să-și facă temele, și-i încuraja să se joace cu copiii români,astăzi, la facultate Călin s-a înscris în programul dementorat special creat pentru bobocii care ajung la Uni-versitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iași. În cadrul unor în-tâlniri informale studenții din anul doi și trei suntmentori pentru boboci, ajutându-i să se familiarizeze cuviața de student și aventura următorilor ani. Călin a alesbobocii romi, dorindu-și să le arate toate posibilitățilece-i așteaptă, să-i susțină și să-i ajute să abțină o bursă.

Aflat acum în anul trei tema lui de licență subliniazăîncă o dată dorința de schimbare prin tema abordată-„Reprezentări ale romilor în societatea românească con-temporană”. Chiar dacă nu a simțit discriminarea pepropria piele știe că există și se simte dator să încerce săajute. Se simte dator față de sine și din acest motiv vreasă obțină o bursă în Budapesta în domeniul Comunicăriiși al relațiilor publice. Vrea să le arate tuturor copiilorromi că pot străbate lumea, că pot învăța, că pot visa șică sunt ajutați să reușească.

„Programul de pregătire al absolvenților romi” inițiatde Central European University e următorul vis al luiCălin. Nu va renunța la pasiunea pentru muzică, însăvrea să devină un profesionist în domeniul comunicăriiși să se implice în proiecte care să-i ajute pe tinerii romisă-și construiască alte vieți. Visează să plece alături deprietena lui româncă în Budapesta și să învingă soartape care societatea ți-o impune de la naștere, doar pentrucă ești rom.

2 Acest articol poate fi citit și pe site-ul https://samewhiteblue.wordpress.com/2015/04/19/calin-file-din-povestea-tanarului-rom-cu-pielea-alba/

C

PRIVEȘTE DINCOLO DE APARENȚE 29

Costinel Marin este din Iași, are 26 de ani și provinedintr-o familie cu patru copii, toți băieți, dintre care eleste cel mai mare. Este comunicativ, receptiv, glumeț.Are o sclipire în ochii sinceri și luminoși care rămâne cutine mult timp după ce l-ai întâlnit. Are multe planuri șise folosește de toate resursele pe care le găsește ca să leducă la îndeplinire. În prezent reușește să îmbine muncala un proiect cu finanțare europeană în domeniul agricolcu lupta pentru o viață mai bună a comunităților deromi marginalizate.

Povestește simplu despre familia sa și despre romi îngeneral. „Romi, nu țigani. Așa cum voi vă spuneți români,noi ne spunem romi. În plus, țigani e folosit mereu cusens peiorativ”. Noi ne împărțim în mai multe neamuri:fierarii, căldărarii, și tot așa. Denumirile astea se trag dinmeseriile noastre, se-nțelege. Suntem foarte buni dansa-tori și cântăreți, doar că eu nu prea am așa talente la nivelprofesionist”. Îi plac petrecerile frumoase, muzica, dan-sul, se simte în largul său printre cât mai mulți oameni,pare un veritabil entertainer.

Este foarte atașat de familia sa și consideră acest as-pect ca fiind o trăsătură definitorie a comunității romeîn general. Părinții s-au străduit mereu să le asigurecelor patru frați toate cele necesare; tatăl este sudor șilucrează în construcții, iar mama este casnică de foartemulți ani, concentrându-se pe creșterea copiilor. Îm-preună se îngrijesc și de o gospodărie pe care o întreținla țară, rămasă de la bunici, care le asigură un venit su-plimentar prin produsele agricole obținute.

Familia sa provine din neamul vătrașilor sau romii „devatră”. Aceștia au fost primii din comunitatea romă care aurenunțat în mare parte la tradițiile lor și s-au stabilit în sate,ocupându-se preponderent cu agricultura. Totodată, vătra-șii reprezintă categoria cu cel mai mare grad de asimilarede către populațiile majoritare. În familia lui Costinel, cufiecare generație, se pierde puțin câte puțin legătura cuidentitatea comunității rome. Pe când părinții săi cunoscfoarte bine limba romă, el spune că uneori are dificultăți laacest capitol și nu doar o dată a fost surprins aflând de anu-mite obiceiuri sau superstiții specifice comunității rome tra-diționale.

Până în jur de 20 de ani el nu a avut prieteni romi înafară de cei din familie, iar asta nu i s-a părut niciodată ciu-dat. „Am plecat din liceu cu gândul să-mi ajut etnia”. Simțeaînsă că nu cunoaște îndeajuns de bine comunitatea din careface parte și că nu este suficient de conectat la situația lor.A decis să se înscrie în cadrul unei asociații din Iași care ac-tivează în domeniul discriminării romilor, iar timp de apro-ximativ doi ani a adunat experiențe și amintiri frumoase, acunoscut romi atât din zona tradițională, cât și dintre cei

asimilați și a legat prietenii.În această perioadă a luat contact direct cu multe co-

munități de romi care trăiesc în condiții mizere, fără a-șicunoaște drepturile sau măcar lucruri esențiale despreetnia căreia îi aparțin. Din acest motiv, prin majoritateaacțiunilor și evenimentelor pe care le-a întreprins îm-preună cu colegii săi în cadrul organizației, s-a străduit săîmbunătățească gradul de informare și conștientizare aposibilităților de dezvoltare pe care romii le pot accesa lanivelul acestor comunități. Le-au prezentat istoria etnieiși le-au pus la dispoziție informații concrete despre demer-surile pe care le pot întreprinde pentru a-și asigura o viațăpuțin mai bună. Tinerilor romi cu posibilități reduse le-aupus la dispoziție baze de date cu bursele de care pot bene-ficia pentru a-și continua educația și au derulat campaniide informare și îndrumare în licee cu privire la locurilespeciale pentru romi din cadrul facultăților. Atunci Costi-nel și-a dat seama că acesta este segmentul în care vrea săpoată mișca un pic lucrurile, în comunitățile marginalizatecărora nu pare să li se acorde nici o șansă.

El a întâlnit acolo un tânăr rom provenind dintr-o co-munitate tradițională de căldărari, pe care recunoaște căl-a discriminat atunci când l-a cunoscut. A avut rezerve înceea ce îl privește, deoarece considera că legătura puternicăcu tradiția l-ar fi putut împiedica în dezvoltarea sa și adap-tarea la contextul actual. Și-a dat seama apoi că greșise pre-judecând, iar acum, împreună, se află la începutuldemersurilor pentru înființarea unei asociații care să acti-veze în domeniul discriminării romilor și care să contribuiela dezvoltarea acestora. Vor să continue să schimbe men-talitățile, atât ale romilor, cât și ale românilor.

Deși are planuri mari, Costinel este conștient că aces-tea necesită mult timp și efort. Când a terminat studiile,pentru că simțea că nu poate să stea în loc, a aplicat unproiect pe fonduri europene, pentru instalarea tinerilorca fermieri, folosindu-se de terenul rămas de la bunicila țară. Obținând aprobarea, el și-a asumat responsabi-litatea de a derula proiectul, de a urma cursuri de spe-

Ţigan= bau-bau?Un tânăr de etnie romă care provine dintr-o familie asimilată caută să seconecteze la identitatea comunității căreia îi aparține și să își ajute semenii.de Ioana Popescu

Când a terminat studiile, pentrucă simțea că nu poate să stea în loc, a aplicat un proiect pefonduri europene, pentruinstalarea tinerilor ca fermieri,folosindu-se de terenul rămas de la bunici la țară.

PRIVEȘTE DINCOLO DE APARENȚE30

cialitate și de a deveni fer-mier cu acte în regulă pânăla finalizarea acestuia.Acum se află deja în al doi-lea an de implementare și sepoate lăuda cu o livadă înfi-ințată finanțarea primită, încare crește cireși, caiși,pruni și viță de vie. Jon-glează cu cele două activi-tăți atât de diferite pe care șile-a asumat și pare că armai avea loc și pentru al-tele.

Se consideră un caz feri-cit în comunitatea romă,pentru că familia l-a încura-jat să urmeze o educație,atât pe el, cât și pe frații săi.Tatăl are zece clase, iarmama opt, dar asta nu i-aîmpiedicat să-și susțină co-piii să aspire la o educațiecât mai bună. Mama i-aspus că dacă vrea un viitor,să-nvețe. În ceea ce priveștecontinuarea studiilor dupăliceu, spune că a fost cevanormal, „am primit o edu-cație acasă și ca atare a tre-buit să urmez o facultate”.

A absolvit studiile de li-cență și master în domeniulȘtiințelor Politice la Univer-sitatea „Alexandru IoanCuza” din Iași. A ales acestdomeniu pentru că își do-rește să ajungă într-o pozițiede unde să poată contribuicu rezultate palpabile la dez-voltarea comunității deromi. O problemă pe care osimte ca fiind stringentăpentru etnia romă este re-prezentarea slabă a romilor în politică. „De exemplu, dacăe să facem o comparație cu etnia maghiară, ne dăm ușorseama că, deși ei sunt mai puțini decât noi, beneficiază deo reprezentare mult mai bună în sfera decizională”.

La facultate a fost acceptat pe unul dintre locurile re-zervate tinerilor romi, pe care le consideră importantepentru încurajarea acestora să-și continue studiile și săaibă o educație solidă. O problemă importantă, chiardramatică pe care Costinel o resimte la nivelul etnieirome este slaba educație de care beneficiază tinerii, da-torată concepțiilor tradiționale ale comunității. „La noi,majoritatea părinților gândesc așa: înveți o meserie, tecăsătorești, faci mulți copii… și cam atât. Din păcate,această părere este învechită în contextul actual, ne în-greunează progresul ca și comunitate și mai mult”.

El nu s-a simțit discriminat în cercurile sale de cunoș-tințe, prieteni, ori la școală, ci mai degrabă a perceput odiscriminare generală a etniei căreia îi aparține răsfrân-gându-se asupra sa din cauza „bronzului natural”. Mo-

mentele în care lumea se ferea de el în autobuzul aglo-merat, sau când a auzit o mamă spunându-i copilului:„dacă nu ești cuminte, te dau la țigan” au fost surprinză-toare pentru el și grăitoare în ceea ce privește imagineape care o are comunitatea romă în fața majoritarilor. „Cesă fac atunci, să-i spun: stai, doamnă, că nu-ți fur dingeantă? La ce bun? Eventual puteam să și înrăutățesc si-tuația…Și imaginează-ți cum m-am simțit eu văzând căunui copil mic i se inoculează ideea de la câțiva anișorică romul este ceva rău, că țigan = bau-bau…”.Costinel aș-teaptă acum aprobarea rezervării denumirii asociației alecărei baze le-a pus, a început să lucreze la documentelede înființare împreună cu colegii săi și se pregătește pen-tru lucrările de primăvară de la țară. Și amintește: „țigannu e egal cu bau-bau”.

2 Acest articol poate fi citit și pe site-ul https://popescuioana-nina.wordpress.com/2015/04/05/tigan-bau-bau/

PRIVEȘTE DINCOLO DE APARENȚE 31

ÎÎn centrul Iașului, într-o clădire străbătută de cutre-

mure, coaptă de soarele de vară, ca un palat cu un res-pect îmbătrânit, se află două mâini de oameni care-șimăsoară soarta de pe o zi pe alta. Zâmbesc sincer în cău-tare de bine, chiar dacă alte suflete s-ar stafidi într-o ase-menea împrejurare, ar crește numai dezamăgire că nuar avea șanse egale și respect.

Violeta Pașa este o femeie de 53 de ani, cu diplomă pen-tru un suflet ridicat dintre dărmăturile bătăilor îndurate,a clipelor în care își ascundea chipul de furia soţului.

Soțul Violetei a murit la vârsta de 45 de ani, din cauzaexcesului de alcool, iar Violeta a reușit să-și crească șisă-și educe singură copiii, și mai apoi nepoţii.

Micuță, firavă, plăpândă, la un metru și un pic, cumâinile curate, are unsprezece suflete pe care le mân-gâie cu un glas puternic, înviorător, cărora le este că-lauză, mamă, bunică și acoperiș împotriva răutăților.

Când găsește un răgaz, o zărești pe o bancă, deseorialături de nepoata sa, Alexandra. Fetiţa are chip angelic,ochii mari și maturați de cafeniu. Alexandra, o priviregânditoare, un destin neînceput, la doar unsprezece aniîndură critici, colegi care o împing și de cele mai multeori o marginalizează.

Fata vrea să studieze muzica, să fie apreciată de oa-meni pentru talentul care mișună prin toți porii. Întretimp, merge zi de zi la școala „Mihai Codreanu” nr. 28din Iași, își ajută bunica, părinții, vorbește încet, darsensibil. Acasă, ascultă ritmurile melodiilor și își miscătrupul precum notele plasate precis pe portativ. Alexan-dra cântă pentru a smulge zâmbete de pe chipuri, mu-zica fiind alinare și o lume atipică.

Ori de câte ori cineva o întreabă: „Ce-ai spune dacăai merge la o școală de arte?”, fata sfioasă îndoaie puținumerii, nu își dezlipește buzele, dar își ațintește ochiimari către tine, semn că ideea îi surâde.

Nu este singurul copil din familie, tăvălit de școalăprin noroiul cuvintelor înjositoare: „țiganule, nespăla-tule, nu știi nimic, urâtanie, nu ești bun de nimic”. Maiare doi frați: Fernando și Nico care studiază la Școala nr.28. Ceilalți trei verișori locuiesc sub același patronaj alsorții. Daria Ștefana Feraru are 7 ani și merge la Școalanr. 30 din Iași, Alexare 5 ani și nu merge la grădiniţă,neavând posibilităţi financiare, iar mezina familiei esteIoana în vârstă de 3 ani. Ei visează și își doresc să devinăfie medic, taximetrist, dansator, șofer, cântăreți.

Acești copii sunt săraci, dar bogați în bunătate, cura-țenia sufletului, cât și a căminului, copiii se zbat și reu-șesc să pună ghiozdanul în spate și să pornească înfiecare dimineață către școală, chiar dacă de multe orinu au ce să-și ia pachețel sau gândurile le sunt străbă-tute de cuvintele pe care le-au îndurat cu o zi înainte,plânse înainte de somn.

„Mi se spune săgeata albastră – oriunde mă duc toți

se miră de unde mai am atâta energie”, spune Violeta,care se zbate nu doar pentru drepturile și portițele carese deschid pentru cei mici din familie, ci este un lider alromilor.

Minorii merg toți la școală, mai au probleme cu cole-gii, dar când vin acasă plângând sau agresaţi, bunica în-cearcă să vorbească cu profesorul. El afirmă adesea cătotul e foarte bine, copilul este vinovat, nu a fost atent șiastâmpărat.

Violeta spune despre nepotul ei, Fernando, că e mai„șmecher”, frecvent îi atrage atenția că merge la școalăsă învețe pentru el, nu pentru altcineva. O picătură defericire în ochii fortificați de lentilele ochelarilor se în-trezărește când vorbește despre cursurile pe care vreasă le facă, să își ajute tot mai mult familia.

Această doamnă are un fiu cu handicap: CiubotariuVasile de care are grijă cu mare delicateţe, acesta ur-mând de asemenea cursurile unei școli speciale, în clasaa X-a. De mic, a avut neșansa de a suferi un accident demașină, fiindu-i fracturat un picior. Se poate deplasadoar cu ajutorul unei proteze. Nu a renunţat la școală,chiar dacă îi este foarte greu, atât din punct de vederematerial, deoarece se descurca cu o pensie de însoţitorși de handicap. Violeta, are grijă în fiecare zi de el, îl în-drumă și îl sfătuiește, ajutându-l să meargă la cursuri.

În familia Pașa, de ziua fiecărui copil se dansează, iarVioleta chiar dacă stă deoparte, se simte între ei: „O viațăavem, dacă ne scufundăm tot timpul în durere și neca-zuri unde ajungem?”.

2 Acest articol poate fi citit și pe site-ul https://inspireyour-hands.wordpress.com/2014/12/09/viata-unei-familii-invin-gatoare/

Viaţa unei familii învingătoareO bunică crește o familie greu încercată

de Simona Popovici

PRIVEȘTE DINCOLO DE APARENȚE32

În cafeneaua Starbucks din mallul Băneasa din Bu-curești se iau ultimele comenzi. În spatele tejghelei, abiavizibilă, Violeta se învârte ca un titirez: face cafele cu ini-mioare desenate în spumă, marchează încasări, dă res-turi. Abia așteaptă să termine și cu ultimele două cliente,pentru că în minte îi stăruiește o neliniște: unde și-o fipus cheile?

Închide în grabă casa și dă fuga la dulapul ei dinspate, unde găsește cheile în ghiozdan, ce ușurare. Suntdeja doi-trei ani de când are chei de acasă, dar încă i separe ciudat: „Nu sunt obișnuită.”

Era o zi de vară în 1993 când mama Violetei Pocov-nicu pleca de la o maternitate din București și lăsa înurmă o fetiţă negricioasă, de două kilograme șapte sute,și o liniuţă în dreptul numelui tatălui în certificatul denaștere. După șase luni, copilul era transferat în creșaDirecţiei Generale de Asistenţă Socială și Protecţie a Co-pilului, iar după încă doi ani, Violeta ajungea în Centrulde plasament pentru minori „Sfinţii Petru și Pavel”, depe Calea Dorobanţi din București. Violeta Pocovnicu faceparte din miile de copii care sunt în continuare abando-naţi anual la naștere, chiar și după Revoluţie. Conformunui studiu realizat de Ministerul Sănătăţii și UNICEF în2004, situaţia abandonului era aproape neschimbatăfaţă de cea din timpul regimului comunist: aproximativ2% din totalul nou-născuţilor erau lăsaţi în maternităţiledin Romania. „Îi mulţumesc că m-a lăsat acolo, căacuma eram un nimeni ”, îmi spune Violeta în timp ceîși dă jos șorţul verde cu mișcări hotărâte. „Am cunoscutpersoane minunate și poate acuma eram mai rău: femeiede serviciu sau cerșeam sau mai știu eu.”

„Căminista” în lume

La 3 ani, Violeta cânta pentru prima oară la cor. Fu-sese deja luată sub îndrumarea lui Cristian Slăteanu, pro-fesorul de muzică al centrului de plasament, un ompasionat care, spune Violeta, a renunţat la filarmonicăpentru a-i învăţa pe copiii instituţionalizaţi. „M-a învăţatsă cânt la violă, pian, chitară și voce. Mi-a fost ca untată.” Dar viaţa nu se întâmpla doar în centru, aproapede oamenii cu care se obișnuise. „Căminiștii, ţiganii, auvenit să fure” – a fost primirea colegilor de care Violetași încă vreo patru copii din centru au avut parte când auînceput clasa întâi, la școala generală Nr.45. „Se uitaufoarte urât la noi când am intrat în clasă, privire d-aia deură, știi?”. Fuseseră aduși până în clasă de educatoarealor, iar noua învăţătoarea îi așezase pe toţi în ultimelebănci. La serbări îi prezenta separat, ca fiind „grupul dela centrul de plasament”, iar în pauze colegii nu înceteau

cu tachinările. Norocul Violetei a fost muzica. Chiar dacănu s-a dovedit a fi o vocaţie puternică, a fost firul roșu alcopilăriei ei. A participat, de-a lungul timpului, la multecântări cu corul, chiar și în străinătate, iar în clasa atreia, a fost mutată la liceul de muzică „George Enescu”,unde a rămas până la sfârșitul liceului. Aici tachinărilelegate de faptul că Violeta era diferită au încetat odată cuînceperea clasei a noua, pentru că fata era foarte priete-noasă și „un copil cuminte, bătător la ochi de cuminte”,după cum își amintește dirigintele ei, profesorul și pia-nistul Mădălin Voicu Jr. „Deși nu e un geniu, a fost întot-deauna un copil serios. N-a fost nicidecum vorba că amtolerat-o pentru că era de la centrul de plasament – la vo-caţional trebuie să fii bun, nu contează din ce familie pro-vii.” Violeta a fost singurul elev al lui Voicu cu o asemeneasituaţie familială și, deși nu era un elev excepţional, s-aintegrat foarte bine în colectiv.

„Eu am trecut peste faza cu centrul”

„Învaţă, că o s-ajungi un nimeni, că n-ai pe mă-ta șipe tac-tu să te ajute!- așa ne ziceau mereu doamnele”, po-vestește Violeta cu un zâmbet de satisfacţie în colţul gurii.

„nu sunt un nimeni”:cum își trăiește viaţa o tânără crescută în orfelinatele bucureștenede Annamaria Kozma

PRIVEȘTE DINCOLO DE APARENȚE 33

Deși a avut mereu medii peste 8, bucurându-se astfel deexcursiile și activităţile cu care îi stimulau la centrul deplasament să înveţe, Violeta nu a luat BAC-ul nici acum,după aproape doi ani de la terminarea liceului. „Viaţa teduce, te angajezi, îţi poţi plăti o chirie și o duci de la olună la alta, și uite așa îţi limitezi orizonturile. Ăsta eunul dintre riscurile pentru copiii care n-au modele fa-miliale puternice”, e de părere fostul ei diriginte care re-gretă ca n-a mai insistat în ultimul timp ca Vio (cum oalintă el) să-și ia BAC-ul. Dar Violeta e optimistă. Lu-crează într-un loc frumos și, cu tot cu bacșișuri, ajungela un venit de aproape 2.000 de lei pe lună, ceea ce îiajunge din plin să-și plătească chiria, să-și cumpere demâncare și chiar să mai iasă în oraș din când în când.„Ideea e că dacă tu ești tot timpul trist, e clar că pe viitorsunt slabe șanse să te schimbi. Trebuie să privești părţilebune ale vieţii și să ai ambiţie, foarte multă ambiţie, căna, totul depinde de tine; cărţile sunt la tine, cum le joci,așa le ai.” Există studii care arată cum copiii care au cres-cut fără părinţi riscă, din punct de vedere psihologic, sănu dezvolte un sentiment al controlului asupra vieţii: dincauza schimbărilor puternice și cumulative asupra că-rora nu au control (schimbarea centrului de plasament,schimbarea colectivelor, a oamenilor care îi îngrijesc,abuzuri, discriminări, lipsa sau inconsecvenţă în afecţiu-nea primită), ajung să considere că ei nu pot schimba sta-rea lucrurilor prin efortul propriu, iar ceea ce li seîntâmplă în viaţă e rânduit de „soartă” și trebuie acceptat.De aceea, orfanii sunt deseori lipsiţi de speranţă și neaju-toraţi, incapabili să se descurce de unii singuri. Nu esteși cazul Violetei, care, cel puţin la nivel conștient, înţelegevorba „cum îţi așterni așa dormi” și îi place că e indepen-dentă. „Uite, de exemplu, Alex (coleg din centrul de pla-sament – n.r.): el e blocat, n-a trecut peste faza cu centrulși a rămas acolo, blocat. El la orice lucru spune a, că num-a primit că-s de la cămin, că nu m-a primit că-s negru– pentru el, tot ce i se întâmplă are legătură cu centrul șicu faptul că e rom, și nu e ok că privește așa, chiar nu eok. Nici mie nu mi-a fost ușor, dar am trecut peste, nu în-seamnă că, gata, hai mâine să ne sinucidem că am trăit oviaţă tristă. Pe bune?!”

Acasă, la centru

Au fost vreo șapte familii care, de-a lungul timpului,au vrut să o adopte, însă mama Violetei nu a renunţat ni-ciodată la drepturile părintești. „Aș minţi să spun că numi-am dorit niciodată să mă ia cineva”, spune Violeta re-ferindu-se în principal la o familie de preoţi care îi plăcuse

foarte mult și la una dintre educatoarele ei care o îndră-gise nespus, singurul om căruia i-ar spune „mamă” dintot sufletul. Și mama Violetei a avut o tentativă de a o luaacasă, când fata avea 16 ani, după ce ani de zile fusesecomplet dispărută. Se recăsătorise de câţiva ani și locuiacu actualul soţ într-o casă pe care o construiseră îm-preună. Însă atunci, n-a mai vrut Violeta: „Mi se păreahorror să mă duc într-o familie, în general. Ăia care îșidoresc o familie, vin dintr-o familie, dar eu am crescut lacentru, așa știu eu, mie în centru mi-a plăcut și n-am vrutsă mă duc la ea, ce să fac acolo?”. Iniţial, Violeta a fost su-părată pe mama ei când s-au reîntâlnit, dar nu i-a cerutniciodată prea multe explicaţii. De când a ieșit din centrulde plasament, însă, ţin legătura constant, vorbesc la tele-fon o dată la câteva săptămâni. „Nu o condamn, eu nu știuce a fost în mintea și în sufletul ei, mie oricum mi-a fostmai bine așa. Dar acum mă bucur că nu m-a dat (spreadopţie – n.r.), sunt fata ei la urma urmelor”. La douăstaţii de tramvai de Unirii, Violeta ajunge în faţa bloculuiîn care locuiește, în chirie, într-un apartament împărţitcu alte trei fete, prietene bune, tot de la centrul de plasa-ment. Înainte a locuit, timp de un an, într-un apartamentsocial, unde o educatoare stătea cu ele toată ziua și unde,deși nu îi plăcuse, învăţase cum să se descurce – „Cândam ieșit din centru și am ajuns în apartamentul social, nuștiam nici că Enel înseamnă factura de curent! Și nici într-o bucătărie nu stătusem niciodată”. Acum e mulţumită,gătește mereu cu colegele de apartament și se gospodă-rește astfel încât să nu cheltuie mai mult de 300 de lei pemâncare pe lună. N-are planuri clare de viitor: „Niciodatăcând mi-am făcut planuri nu au ieșit”. Momentan vrea săîncerce din nou cu BAC-ul la vară și i-ar plăcea să aibăocazia să mai cânte. Acum scoate cu grija cheia din ghioz-dan și o bagă în broască, mulţumită că a ajuns acasă. Fos-tul ei diriginte crede că nici cheia asta pe care o are acumnu compensează cu faptul că nu poate suna, necondiţio-nat, acasă, și nimic nu va compensa. Dar Violeta nu paresă bage de seamă lucrul ăsta, ea deschide ușa și spunezâmbind: „Eu încerc să privesc lucrurile bune ale vieţii,că dacă rămân în trecut, acolo mă îngrop”

2 Acest articol poate fi citit și pe site-ulhttp://adevarul.ro/news/bucuresti/nu-nimeni-isitraieste-viata-tanara-crescuta-orfelinatele-bucurestene-1_553ce380cfbe376e35919432/index.html

Ideea e că dacă tu ești tot timpultrist, e clar că pe viitor suntslabe șanse să te schimbi. Trebuie să privești părţile buneale vieţii și să ai ambiţie, foartemultă ambiţie, că na, totul depinde de tine; cărţile sunt latine, cum le joci, așa le ai.

PRIVEȘTE DINCOLO DE APARENȚE34

Startul corect nu ținede culoarea pieliiLe vezi și bagi mâna-n foc că-s românce. Se prezintă cu mândrie și cu bucurie drept tinere de etnie romă și luptă pentru ca, prin cultură și educație, și alți tineri romi să doboare barierele discriminării

de Anda Pintilie

Denisa și Lavinia sunt două dintre cele trei fetedin casa Lupu. Alături de Georgiana, ele s-aunăscut într-o familie mixtă, din tată rom șimamă româncă. Povestea de dragoste a pă-rinților, ambii ieșeni, e desprinsă, parcă, din

filme.Mama, Mariana, s-a măritat de tânără cu Lilian. S-a în-

tristat că nu a fost înțeleasă de ai ei, dar s-a bucurat de pri-mirea cu brațele deschise de care a avut parte în nouafamilie. Așa că s-a atașat trup și suflet de cei din etnia romăși de cultura acestora – și, în acest spirit și-a crescut, cu mân-drie, fetele.

Denisa și Lavinia îi seamănă. În sângele lor, însă, pul-sează spiritul de rom și dorința de a face pași înainte pen-tru copiii și pentru tinerii de etnie. În minte o au mereu peGeorgiana, sora lor mai mare – o fată foarte frumoasă, maiapropiată fizic de neamul tatălui – care a făcut doar zececlase. Era foarte bună la învățătură, dar jignirile și discri-minarea celor din jur au dărâmat-o și au împins-o, fără săconștientizeze, la a da dreptate românilor care spuneau căfetele rome renunță devreme la școală. Totuși, astăzi Ge-orgiana a înțeles că mai are mult de luptat pentru ea și estedin nou elevă, în clasa a XI-a, la seral.

În acest timp, Denisa a ajuns în anul al III-lea, la specia-lizarea Sociologie, iar Lavinia este în primul an de studenție,la Comunicare și Relații Publice. Ambele departamente facparte din cadrul Facultății de Filosofie și Științe Social-Poli-tice, de la Universitatea „Al. I. Cuza” și au oferit tinerelor po-sibilitatea de a se clasa pe locurile speciale pentru romi. Deșioricum ar fi putut intra la facultate, fetele au ales să se bu-cure de drepturile pe care le au și să demonstreze că le ocupăcu cinste.

Recunosc că mereu le-a fost maiușor în școală. Cu toate acestea, au asis-tat în permanență la discriminarea co-legilor romi – și chiar a românilor maibruneți – și, nu au putut să rămână de-o parte. „În școala primară și în gene-rală am avut mulți colegi romi. Și,mereu mă ridicam și le luam apărarea,când profesorii se luau de ei, doar pecriterii de etnie. Avem note mai mari șieram percepută ca fiind româncă, darîncercam să le explic celor de la catedrăcă și eu sunt romă și nu e nimic rău înasta”, povestește Lavinia. Este bătăioasăși mereu și-a asumat să-i apere, cu oricepreț, pe cei mai plăpânzi, mai săraci sau

cu stima de sine la pământ. Se completează de minune cuDenisa, care e mai domoală și mai calculată și care adoră să-i lase pe români să scuipe tot veninul, înainte de a veni cumărturisirea-bombă. „Când se ajunge în sfera romilor și adiscuțiilor despre țigani, îmi place să ațâț lumea, să aflu careeste părerea unora și a altora, pentru ca într-un final săspun: «Păi, și eu sunt romă!». În momentul acela, seschimbă percepția. E plăcut să observi asta. Sunt românicare nu mă cred, care vor să contrazic natura – doar pentrucă eu nu pot fi judecată după aspectul fizic”, spune Denisa.

E o problemă, așadar, la nivel colectiv și multe persoanesunt discriminate doar după felul în care arată. Iar surorileLupu nu pot accepta asta, pur și simplu – pentru că nici nueste de acceptat. În acest sens, au urmat calea părinților, caresunt activiști pentru romi, și s-au înscris în Asociația PartidaRomilor Pro Europa. Aici, alături de alți colegi, cele două su-rori sunt, încă din adolescență, în structura de coordonarea tinerilor. Își asumă multe responsabilități și le îndeplinesccu succes.

În toamnă au participat la organizarea unei gale în careau fost premiați peste 30 de elevi și studenți de etnie romă și-au avut bucuria să vadă, adunați la un loc, tineri cu rezultatefoarte bune la învățătură, dar și pe plan artistic și sportiv. Aumers de câte ori au avut ocazia în comunități sărace, în cadrulunor campanii umanitare pentru sprijinirea copiilor și a edu-cației acestora. De asemenea, au organizat întâlniri, proiecteși activități de promovare a valorilor grupului etnic din carefac parte și de reducere a stereotipurilor. În plus, în cadrulasociației, dar și în viața de zi cu zi, surorile Lupu și toți ceilalțicolegi ai lor sunt un exemplu. Spun mereu prezent la școalăsau la facultate și nu-și imaginează viitorul fără educație.

PRIVEȘTE DINCOLO DE APARENȚE 35

„Noi am încercat să arătăm prin aceastăasociație că și tinerii romi pot să învețe.Vrem să ieșim în față, prin diferite pro-iecte sociale, culturale, educaționale, săne integrăm în societate. Dorim să eli-minăm stereotipurile printre români,dar și să arătăm romilor că prin impli-care și prin educație se poate ajunge de-parte”, spune Lavinia. Iar Denisa ocompletează: „A venit momentul în carear trebui ca oamenii să se trezească, să-și dea seama că vremurile au evoluat,societatea românească a evoluat, a evo-luat și societatea romă. E cazul să cu-noaștem romii de lângă noi și să neschimbăm atitudinea. Pentru că avemtineri romi – valori adevărate în artă șipe piața muncii, în general”.

Fetele sunt, după cum se spune, din neam de ursari,dar bunicii și străbunicii au fost muncitori fierari. De fie-care dată când trec prin centrul orașului, prin dreptulMănăstirii Trei Ierarhi, ele privesc cu drag la gardul dinfier forjat, la care a lucrat cu măiestrie și bunicul tatăluilor. Și conștientizează că totul și nimic nu s-a schimbat,parcă, peste timpuri. Îl citează apoi pe Connect-R, artistrom, care a spus că i-a fost foarte greu să ajungă undeeste, pentru că a pornit cu doi pași în urmă. Și, nu pentrucă avea picioarele mai scurte, după cum râde el, ci pentrucă picioarele lui erau mai negre. Denisa și Lavinia rămânpentru câteva clipe într-o stare de meditație profundă, caniște bunici înțelepte. Apoi, se scutură de griji și de gân-duri, zâmbesc și-și continuă planurile tinerești.

Fiecare, separat, împreună, ca surori, dar și împreună –ca asociație, ca grup de tineri care luptă pentru o schimbare,muncesc mult. Știu că nu culoarea pielii te face om bun saumai puțin bun. Și, nimic din toate acestea nu vor să păstrezedoar pentru binele lor. Toată informația, toată voința șitoată munca o împart – cu gândul la viitor. Copiii lor voravea suflet de romi – dar, poate vor ajunge să crească într-o societate mai deschisă. În care linia de start va fi aceeași,pentru toată lumea. În care linia de start nu va mai fi dera-iată cu doi pași în spate, pentru picioarele mai negre.

2 Acest articol poate fi citit și pe site-ulhttp://saptepietre.ro/2015/04/startul-corect-nu-tine-de-culoarea-pielii.html

Cătălin Stănescu provine dintr-ofamilie de romi căldărari din TârguNeamț. Pentru majoritatea celor dinaceastă etnie este normal ca dupăpatru clase să renunțe la școală și săînvețe meșteșugurile taților. La vârstăla care alții se căsătoreau, Cătălin aales școala, un lucru rar întâlnit înrândul etniei din care provine. Tână-rul este acum masterand în cadrulUniversității „Al.I. Cuza” din Iași spe-cializare Politici publice și manage-ment instituțional.

Romii căldărari își duc traiul prin confecționarea șivânzarea obiectelor din aramă. „Cei din familia mea păs-trează tradițiile, fetele se căsătoresc, fac copii, asta în-seamnă să fii împlinit ca om. Nu își dau seama deimportanța școlii. La noi, familia este cea mai impor-tantă, iar părinții simt că au făcut ceva pentru copiii lornumai după ce îi văd la casa lor. Avem tradiții care serespectă, oricît de mult vom evolua”, spune Cătălin.

Aceste tradiții și-au pus amprentaîn sufletul tânărului deoarece a fostnevoit de două ori să „fugă de acasă”,pentru a scăpa de o căsătorie aran-jată.

În primăvara anului 2013 Cătălina fost chemat acasă de părinții lui,pentru a lua parte la o logodnă, ce nuștia însă, era faptul că tocmai el eracel ce avea să se logodească și maimult decât atât să-și cunoască și vii-toarea soție.

Rita o tânără de etnie romă în vârstă de 17 ani, cu o ro-chița înflorată, codițe împletite și privirea în pământ, în-soțită de părinți și fratele mai mare îl așteptau pe tânăr săajungă.

Odată intrat în casă, Cătălin a trebuit să accepte ceea cese petrecea acolo, în caz contrar, și-ar fi făcut familia de ru-șine, mai mult decât atât i s-ar fi interzis să mai părăseascălocuința parințiilor urmând în cele din urmă să se concre-tizeze și căsătoria aranjată.

Ruperea de tradiţie pentru educaţieUn fiu de căldărari renunță la tradiție ca să învețe mai mult

de Mădălina Nenică

PRIVEȘTE DINCOLO DE APARENȚE36

După ce familiile tinerilor au stabi-lit detaliile căsătoriei, părinții tinereiau părăsit locuința lui Cătălin, în ur-mătoarele două ore tânărul a scotocitun pretext pentru a pleca de acasă in-vocând faptul că are de finalizat unproiect pentru facultate. Ajuns în Iași,acesta a stat zile în șir și s-a gândit cumsă facă să scape de aceea căsătoriearanjată, căsătorie ce avea să-l împie-dice să-și continuie studiile, școalăfiind pentru băiat o prioritate.

Pentru acest lucru, a trebuit să rupălegătură cu familia să timp de 7 luni, timpce i-a adus tânărului remușcări prinprisma faptului că și-a făcut familia derușine și că riscă excluderea din comuni-tate. Din fericire, după cele 7 luni a fostiertat de părinții lui, iar el a putut să-șivadă în continuare de drumul său.

Minunea însă nu a durat prea mult pentru că în vara anu-lui 2014 Cătălin a fost din nou pus în situația în care să se că-sătorească cu altă fată Rebeca, de această data aflându-seacasă, în vacanța dinaintea începerii primului an de master.Părinții lui au recurs din nou la acest gest pentru că au con-siderat că este suficientă cartea care a învățat-o băiatul lor,iar cel mai bun lucru care ar fi putut să-l facă era să-și for-meze o familie și să se întoarcă în comunitate.

La aflarea acestui zvon, tânărul s-a îngrozit, și-a luat bu-letinul și a fugit de acasă, nu știa încotro să se îndrepte, însăîn cele din urmă s-a adăpostit în casă unui prieten, fapt cel-a scăpat pentru a două oară de însurătoare.

„A fost o perioadă cumplită pentru că a trebuit să mădescurc singur, dar cel mai dureros pentru mine a fost fap-tul că trebuit să-mi ascund identitatea, aceea de a fi romcăldărar, față de mine însumi”. Cătălin spune asta pentrucă a fost foarte greu pentru el sa fugă de propriile tradiții,si să se rupă de familia sa, dar și pentru faptul că a trebuitsă se întrețină singur.

Amintirile băiatului despre copilărie oscilează între tra-ditiile pe care familia încerca să le păstreze și noua viziunecare se întrezărea odată cu școlarizarea. Când era micuț,băiatul era luat de rude în pelerinaj prin țară. Cătălin îșiamintește din poveștile bunicilor cum aceștia se stabileauîn apro pi erea unei ape, își întindeau corturile și începeausă prelucreze metalul. În timp ce bărbații confecționau căl-dări, ceaune si ibrice, femeile se ocupau cu vînzarea lor, cughicitul, cu farmecele, în schimbul alimentelor sau a cîtorvabănuți. De asemenea, cutreierând țara, romii își promiteaucopiii pentru a întemeia familii cînd vor crește, cu alți romicu care se intanleau in timp ce cutreierau țara, făcînd astfelun legămint că se vor întîlni și peste ani, tradiție ce s-a păs-trat de atunci si pană in zilele noastre. Cătălin a trebuit săsacrifice aceste tradiții pentru că pe un copil rom, școala îlobligă să renunțe la unele lucruri. Astfel, tînărul mărturi-sește că pînă în clasa a patra era un elev mediocru, dar lău-dat de învățătoare pentru cumințenia sa, fiind în„bisericuță” lui alături de ceilalți copii romi.

La începutul clasei a cincea, lucrurile s-au schimbat.„Am rămas singurul în clasă dintre elevii romi care aucontinuat școala, acest lucru m-a făcut să vreau să mă in-tegrez între colegii care nu erau de etnie romă. După ore,

cînd mă jucăm pe stradă cu prietenii din copilărie, îmi dă-deam seamă cît de mult am avansat la școală, pentru cădeja nu mai aveam subiecte în comun cu ei. De asemenea,bunicul meu, care m-a susținut tot timpul să învăț îmi in-terzicea să mă joc cu ei, dorind pentru mine să am posi-bilitatea de a avea o funcție importantă în viață”.Dragostea de carte a băiatului a fost transmisă de la bu-nicul sau, care și-a dat seama de importanta învățăturii.„Bunicul a vrut că nepoții lui să învețe, din partea luiavînd o educație aleasă. Mi-a spus că, dacă merg mai de-parte cu școala, pot ajunge cineva”, își amintește Cătălin.Liceul l-a făcut în Tîrgu Neamț, alegînd, în locul căsăto-riei, să studieze. „Sunt romi care fac câte patru clase, apoirevin în familie, se căsătoresc, au copii, iar asta pentru eili se pare ceva normal. Nu vor mai mult, pentru că așa știucă trebuie să fie”, spune băiatul. „Străbunicul a fost unuldintre puținii căldărari din România care știau să ci-tească. El a învățat de la soldați în al Doilea Război Mon-dial. Acest lucru s-a transmis și bunciului, care tot timpula vrut mai mult pentru nepoții lui”, spune Cătălin. Deșieste un drum diferit pentru un rom, din partea familiei aavut surpriză să fie susținut. „Mama și tata nici nu știaubine ce înseamnă facultate. Știau doar că băiatul lor estestudent, fără să știe exact ce înseamnă asta. Mi-au spusde la început că o să trebuisca să mă descurc singur dacăasta am ales, dar după o săptămină m-au sunat și mi-auspus să merg la autocar, pentru că mi-a pus pachet”, îșiamintește Cătălin. Totuși, pentru un rom care se rupe decomunitate, unele lucruri sînt de nerecuperat.

Această alegere a fost una preserată de multe piedici,greutăți, nesiguranță dar și de împliniri, împliniri pro-fesionale și morale. Astăzi, întorcându-se pe străduță încare a copilărit, Cătălin privește în urmă cu nostalgie șisperanță, speranța că și alții îi vor urma calea și că vaconstitui un exemplu pentru generațiile următoare.

Zărit de vecinii de altădată, este întrebat dacă nucumva a înebunit de la atâta învățătură și dacă mai arede gând să mai facă multă școală. El răspunde senin:„Prefer să rămân cu nebunia mea”!

2 Acest articol poate fi citit și pe site-ul http://romanoylo.blog-spot.ro/2014/12/ruperea-de-traditie-pentru-educatie.html

Revista „Privește dincolo de aparențe” este realizată în cadrul proiectului „Privește dincolo de aparențe”, proiect finanțat prin granturile SEE 2009-2014,

în cadrul Fondului ONG în România.

Data publicării: iulie 2015Editorul materialului:

Asociația pentru Dezvoltare Continuă AD PLUS Iași

Conținutul acestui material nu reprezintă în mod necesar poziția oficială a granturilor SEE 2009 - 2014

Pentru mai multe informații vizitațiwww.eeagrants.org www.fondong.fdsc.ro

www.orientat.ro

fb.com/AsociatiaADPLUS

NGFONDUL

Acest material nu poate fi reprodus parțial, integral sau modificatfără acordul scris al AD PLUS Iași

„Priveşte dincolo de aparenţe”Perioada de desfăşurare: 10.04.2014 – 09.10.2015Durata Proiectului: 18 luniAria de implementare a proiectului: România, jud. Iaşi, VasluiBuget: 78.650,36 €Solicitant: Asociaţia pentru Dezvoltare Continuă AD PLUSPartener: Asociaţia Elita Școlii BârladObiectiv general: promovarea respectării drepturilor omului, antidiscriminarea și egalitatea socială în rândul populației majoritare în vederea schimbării percepției cu privire la populația romă.Grup ţintă:l 20 tineri jurnaliști sau viitori jurnaliști informați și formați pentru a promova nediscriminarea

și inegalitățile socialel Minim 20 de copii implicați în realizarea unei piese de teatruPrincipale activităţi:l Instruirea a 20 de jurnalişti şi viitori jurnalişti în domeniul discriminării şi jurnalimului narativ;l Construirea revistei care reflectă poveștile de viață a copiilor și tinerilor romil Concurs de scenarii pentru piesa de teatru antidiscriminarel Pregătirea piesei de teatru şi susţinerea a cel puţin 20 de spectacole în şcoli şi grădiniţe

din jud. Vaslui şi Iaşi;l Filmarea piesei de teatru şi imprimarea acesteia pe 500 de DVD-uri care vor fi distribuiteunităţilor şcolare;l Activităţi de informare şi promovare.