TERM

INAL STU

DIO

5TER

MIN

AL ARRIVAL FLIG

HT SEATS N

o

ITINER

ARY DATE D

EPARTURE

FRO

M

Aeroport. Spaţiu de tranzit care permite punerea în paranteze a celor mai multe dintre convenţii. Poţi fi oricine – aici, doar un străin în trecere. Pasul e fulgurant, replica – efemeră. Eşti acolo, apoi nu mai eşti. Nicăieri nu există mai multă libertate metonimică, înşelătoare, aneantizantă, ca în aeroport. Libertate? Da, libertate absolută, dacă pui semnul egal între ea şi pierderea identităţii.

E locul în care se poate orice, totul plasat pe scala unui prezent continuu. Fără trecut şi fără viitor, cei ce-l traversează sînt personaje, iar trecerea lor – poveşti.

El, un scriitor blazat, cu o istorie de iubiri mai mult sau mai puţin patetice, mai mult sau mai puţin puse sub semnul alienării, captiv de bunăvoie într-o căsnicie în care relaţia de bază este ura civilizată. Ea, tînără, inteligentă, sclipitoare, dar, în egală măsură, nesigură, prinsă într-o relaţie inconfortabilă, victimă a propriilor alegeri.Textul lui Ştefan Caraman surprinde un instantaneu oricînd posibil. Doi străini - un bărbat şi o femeie - într-un moment de tranzit, la propriu, intră, aproape întîmplător, unul în viaţa celuilalt. Aerul pseudo-autobio-grafic al textului face ca strategiile de atracţie şi respingere ale celor doi să devină din ce în ce mai palpitante. Interferenţa meteorică a existenţelor acestora devine o oglindă care, deformînd, spune adevărul şi care, cine ştie, poate însemna o poartă spre un alt drum, spre o altă viaţă. Sau nu.

Codruţa Popov

O să încep astfel: niciodată nu am scris ca şi cum mi-aş cere iertare. Am luat scrisul drept un privilegiu personal şi l-am exploatat fără să ţin cont de nimeni&nimic: personaje, realitate, tendinţe, urmări. Am crezut că totul se rezumă la un joc pur intelectual, în care le pot permite orice: de la a şi-o trage într-o gară pînă la a se strînge de gît, sînge gîlgîind, hohote de groază, isterii comice, jonglerii… mă rog, tot tacîmul. Am crezut în scrisul fără consecinţe, în scrisul maimuţă, cel care imită şi, eventual, distrează/întristează, am crezut că ele, personajele mele, vor rămîne în lumea lor de sticlă, făcîndu-vă cu mîna, politicos, indiferent şi plecând mai departe, fără să lase urme.

N-a fost aşa.Iată-mă astfel ajuns aici, dedicînd cîteva rînduri victimelor pieselor mele. Pentru că - am descoperit mai mult sau mai puţin uimit - ele există, trăiesc şi - culmea - mă înnobilează chiar cu un soi de adoraţie surdă, îndîrjită, ancorînd existenţele lor reale de existenţa mea reală, refuzînd doar parada narativă prin lumile născocite între diferite furii fals creaţioniste, depăşind (fără să mă întrebe ?) condiţia de simple personaje destinate vînzării la taraba colorată a artei dramatice.

Fireşte, pentru ca gestul meu să capete semnificaţie şi forţă ar trebui să le dau nume (le), să le ofer legitimitatea pe care o pretind, să le scot la lumină şi să le comunic…măcar acum, aici, într-un caiet program. Dar pentru prima dată, repet, pentru prima dată, mi-este frică. Curajul cu care m-am afişat de obicei în replici şi (mai ales) în didascalii, refuză să mă urmeze şi afară, dincolo de monitor; cinismul, superioritatea, toată artileria personalităţii mele au rămas acolo şi m-au trădat discret, rece şi nu mi-a rămas decît să joc rolul individului mic, atent la nuanţe şi feedback, alunecînd grijuliu pe marginea dintre afirmaţie şi negaţie.

Într-o zi am primit un telefon ciudat de la o doamnă pe care nu am cunoscut-o niciodată înainte. Medic, locuind departe, într-un alt oraş, într-o altă viaţă. Dorea să-mi vorbească, ţinea foarte mult, numai pentru atîta lucru străbătînd 200 şi ceva de kilometri. Doam-na aceasta era soţia unui fost prieten de care uitasem că există şi care, habar nu mai am dacă întîmplător sau nu, figura ca personaj într-unul din piesele mele. Venise de departe doar ca să-mi ceară socoteală (şi mi-a cerut-o aproape imperativ) - dorea să ştie dacă cele scrise acolo (o întîlnire fierbinte a domnului cu o prostituată consumată cîndva la mine acasă) erau adevărate. Am negat. Am negat chiar şi atunci cînd mi-a mărturisit că oricum divorţaseră (prietenul meu era un individ fără un evident talent casnic, aşa ca fiecare). I-am spus că nu erau decît fabulaţii, pornind de la o seară nevinovată în care băuserăm ceva mai mult, la lansarea cărţii unui

TERM

INAL STU

DIO

5STO

POVER

PERM

ITED

ITINER

ARY DATE D

EPARTURE

FRO

M

al treilea amic – un autentic scriitor român şi ratat desigur (pentru că băutele cele mai tari se consumă la lansările rataţilor – scriitorii de succes sînt nişte zgîrciţi). Nu ştiu cît de convingător am fost, mi-a fost dat arareori să mint, mă simţeam în clipele acelea laş şi stupid, aflasem că rândurile scrise au avut o contribuţie mare la divorţul celor doi, că stîrnise un scandal casnic monstruos după premieră spectacolului la care aterizaseră întîmplător amândoi…

Femeia plîngea, îşi ştergea des ochii, îşi trăgea năsucul delicat, era frumoasă astfel, brunetă, decolteu generos, ca de femeie singură, probabil că dacă aş fi avut un apartament liber… adică nu trebuia să îi spun decît că… mă iluzionam cu gîndul că o protejez, că dezvăluindu-i amănuntele frivole nu puteam decît să o arunc şi mai adînc în prăpastia micii ei drame existenţiale (un subiect pe care nu l-am ratat mai tîrziu, harnic cum sunt…)… nu trebuia decît să îi spun adevărul.

Nu i l-am spus. Nici măcar nu sunt sigur că îl cunoşteam, dar nu mi-era greu să inventez unul. Realizam însă că oricare ar fi fost acela ar fi făcut-o să sufere. Am pus înainte de toate un calcul superficial, m-am comportat indiferent şi, mai mult decît atît, m-am introdus fără voie în matricea unei solidarităţi pe care fostul meu prieten nu o merita (şi de care poate nici nu avea nevoie). Mi-am negat curajul atunci, inconştienţa poate, finalmente mi-am negat ego-ul. Şi toate acestea rece, cinic, privindu-i lacrimile, ascultîndu-i vocea, accep-tîndu-i prezenţa, dorind-o la modul cel mai vulgar posibil.

Am mai conversat o vreme, am schimbat numerele de telefon, unele gînduri nerostite (nici ale ei nu erau tocmai imaculate – mă plăcea, ştiu că mă plăcea, simţeam că străbătuse distanţa aceea şi ca să mă cunoască, să mă vadă – atrasă, probabil, de scrisul meu impertinent, direct) am rămas oarecum prieteni, ne-am promis că ne vom mai suna… fireşte, nu ne-am mai auzit niciodată. Acum mă întreb dacă întîmplarea s-a consumat vreodată sau nu cumva e restul unei piese pe care am abandonat-o din lipsă de sens sau valoare.

După aceea am încercat să-mi promit un lucru - niciodată nu voi mai fi atît de sigur pe neutralitatea scrisului meu (pentru că am fost), niciodată nu voi mai scrie un rînd fără să-l cumpănesc cu dublă măsură, fără să îl acopăr cu un strat consistent de dubitativ, niciodată nu voi mai scrie o poveste cu curajul celui care desţeleneşte şi detaşarea celui căruia nu-i pasă… Urmăriţi AEROPORT şi închipuiţi-vă nu că am reuşit.Ştefan Caraman

Iubirea? …un aer…

Tot ceea ce spui despre iubire e plictisitor, comun, ba chiar de prost gust... Asta, dacă nu eşti îndrăgostit. Cînd eşti, totul devine nou, unic şi irepetabil.

Incapabil să mă îndrăgostesc la comandă în momentul începerii repetiţiilor la Aeroport, am îndrăznit să mă identific cu profilul imperfect al personajelor. ..

Astfel, am găsit doi peştişori de aur căzuţi dintr-un acvariu pe un covor murdar.

În zbaterea lor avidă mă regăsesc, în lipsa lor de speranţă mă revolt, în nevoia lor de iubire mă sufoc ...Aer.....

Ion-Ardeal IEREMIA

www.tntimisoara.com

stagiunea2009/2010

distribuţia

Rudi ROMEO IOANSorana ALINA REUS

regia tehnică Vasile Giurgeansufleor Doina Stoiţalumini Laurenţiu Marin, Ilie Mateescu, Molnar Iosif, Viorel Poppsonorizare Peter Szabocoordonator scenă Iosif Toth

secretariat literar Codruţa Popovmarketing Maria Manolachecoordonator tehnic ing. Horaţiu Nica

recuzită Mariana Doboşan, Alin Tofancostume Monica Grandcoafură Dana Genigmachiaj Lucia Moise

redactor Codruţa Popovfoto © wonderboydesign popljubo

tipar

teat

rul n

aţio

nal t

imiş

oara

DECORURI MIHAI PĂCURARCOSTUME DOROTHEA IORDĂNESCUVIDEO WONDERBOY

UN SPECTACOL DE ION-ARDEAL IEREMIA