Capitolul I

ADOLESCENŢA

1.1. Definiţii

Analizată din punct de vedere psihologic, biologic şi sociologic,

adolescenţa se dovedeşte a fi etapa de vârstă care implică schimbările cele mai

dramatice din evoluţia personalităţii tânărului. Este o etapă de vârstă caracterizată

de o stare de criză profundă însoţită de procesul de creştere şi maturizare.

Această stare de criză se concretizează în tulburări fiziologice şi afective,

dezechilibre ale proceselor volitive şi chiar tendinţe de inadaptare socială.

Din aceste motive, adolescenţa a căpătat denumiri diferite: criză juvenilă”,

“criză de originalitate”, “vârsta ingrată”, “vârsta marilor idealuri”, “vârsta

integrării sociale” etc. (A. Munteanu, 1998).

Marea majoritate a cercetătorilor din domeniul psihologiei dezvoltării

înpart perioada adolescenţei în două subetape:

Adolescenţa propriu-zisă: 14/15 – 18/20 ani

Adolescenţa prelungită. 18/20 – 24/25 ani

Cea mai grea perioadă este considerată de cître specialişti a fi cea cuprinsă

între 14 şi 16 ani.

1.2. Abordare biologică

Cercetătorii susţin că perioada adolescenţei începe cu nivelul

transformărilor biologice şi se încheie în sfera culturală (Conger & Peterson,

5

1984). În perioada adolescenţei, atât fetele, cât şi băieţii trec printr-o perioadă de

accentuare, accelerale şi transformare a dezvoltării masei corporale, înregistrând

diferenţe semnificative. Ritmul de creştere se temperează treptat, dar continuă

lent până la 25 ani. Înălţimea se modifică mult mai rapid decât în perioada

pubertăţii.

La fete continuă dezvoltarea sânilor, apare părul pubian şi axilar, creşte

dimensiunea pelvisului, apar modificări ale vocii şi ale aspectului pielii.

Spre deosebire de fete, la băieţi apare şi pilozitatea facială, precum şi

lărgirea umerilor. Transformările timbrului vocii pot fi percepute mult mai acut

decât în cazul fetelor, băieţii prezentând modificări semnificative ale registrului

acestuia.

Datorită modificărilor hormonale intense, specifice acestei perioade, poate

apărea acneea, aceasta fiind o problemă serioasă pentru adolescenţi, cu

importante implicaţii în planul psihologic şi cel social. Aceleaşi modificări

hormonale influenţează şi planul emoţional al adolescenţilor, precum şi

organizarea sistemului nervos central, cu implicaţii importante în dezvoltarea

cognitivă ulterioară (Epstein, 1979).

Debutul, ritmul şi nivelul creşterii este influenţat de mai mulţi factori:

Condiţii climaterice;

Clasa socio-economică din care provine individul;

Premise genetice;

Nutriţia;

Gradul de sănătate al persoanei etc.

Conform datelor furnizate de G.G. Fein (1978), la sexul masculin, o

maturizare precoce poate corela adeseori cu un statut social ridicat. Cercetările au

arătat că aceşti băieţi maturizaţi mai devreme sunt mult mai echilibraţi, mai

6

relaxaţi, sunt populari printre membri grupului căruia îi aparţin şi pot fi deseori

aflaţi în poziţia de lider al acestui grup.

Spre deosebire de sexul masculin, reprezentantele sexului feminin nu

apreciază pozitiv maturizarea lor precoce. În acest caz, fetele sunt mai puţin

sociabile, mai puţin expresive şi echilibrate, introvertite şi timide. Au o opinie

nefavorabilă faţă de aspectul lor fizic.

În ambele cazuri, efectele maturizării precoce se reflectă negativ în plan

psihologic, atunci când diferenţele sunt substanţial semnificative în comparaţie

cu ceilalţi indivizi de aceeaşi vârstă.

1.3. Abordare psihologică

Din punct de vedere psihologic, adolescenţa se caracterizează printr-o serie

de transformări în plan cognitiv, afectiv şi comportamental. Aceste transformări

sunt extrem de rapide, spectaculoase şi complexe.

Adolescentul care se confruntă cu problemele crizei şi adaptării

determinate de procesul maturaţional se caracterizează printr-un profil psihologic

distinct, dominat de nesiguranţă, anxietate, stres, insecuritate, ambivalenţă

atitudinală şi labilitate comportamentală.

Numeroasele modificări ce au loc în plan psihologic au făcut obiectul

multor controverse privind graniţele dintre normal şi patologic care sunt extrem

de labile şi permeabile în cazul manifestărilor adolescentine.

Totuşi, cele mai multe dintre acţiunile şi comportamentele adolescenţilor

nu sunt imorale şi nici patologice în sens psihiatric, ci doar conduite "anormale"

în raport cu abaterea lor de la media statistică, reprezentând reacţii de ajustare şi

de apărare faţă de un mediu care pare ostil şi convenţional, în care puterea şi

7

autoritatea aparţine numai adultului şi unde adolescentul nu are identitate sau

drepturi, ci doar responsabilităţi şi datorii de îndeplinit.

Una dintre trăsăturile semnificative ale adolescenţei, considerată de

Erikson (1985) ca fiind chiar o trăsătură principală a acestei perioade, este

dezvoltarea conştiintei şi a conştiinţei de sine.

Căutarea identităţii implică mai întâi desprinderea de influenţa şi modelul

parental, urmată de încercarea diferitelor modele din jurul său. Creşterea

interesului pentru mediul extrafamiliar este considerată îndreptăţită, adolescentul

percepând familia ca un mediu prea rigid, neinteresant, diferit de aspiraţiile lui

care se cristalizează.

Criza confuzia identităţii vs. confuzia rolului descrisă de Erikson, specifică

adolescenţei este considerată de către mulţi psihologi ca fiind criza dominantă în

întreaga dezvoltare. Obiectivul major al adolescentului în această perioadă este

formarea unei identiăţti a eului (ego-identity), durabile şi sigure sau simţul

sinelui. Identitatea eului are trei componente importante:

un simţ al unităţii sau acordul între percepţiile sinelui;

un simţ al continuităţii percepţiilor sinelui în timp;

un simţ al reciprocităţii între propriile percepţii ale sinelui şi modul în

care este perceput individul de către ceilalţi.

Pentru a ajunge la un simţ coerent al identităţii, adolescenţii ,,încearcă"

diferite roluri fără a se angaja în vreunul. Astfel, atitudinile şi valorile stabile,

alegerea ocupaţiei, căsătoria şi stilul de viaţa se integrează gradual şi fac posibilă

simţirea propriei persoane şi a celor din jur.

Eşecul în dobândirea unei identităţi ferme, confortabile şi durabile are ca

rezultat difuziunea rolului (role-diffusion), sau un simţ al confuziei despre ceea

ce este şi cine este un individ. Presiunile puternice din partea părinţilor şi a altora

pot cauza tânărului dezorientare şi disperare, având ca rezultat înstrăinarea fizică

8

sau mentală de mediile normale. În cazurile cele mai extreme ale difuziunii

rolului, adolescenţii pot adopta o identitate negativă. Convinşi că nu pot trăi cu

cerinţele impuse de părinţi, adolescenţii se pot răzvrăti şi se comportă într-o

manieră inacceptabilă faţă de persoanele care îl ocrotesc.

Percepută ca o revoltă a adolescentului, respingerea părinţilor în totalitate

sau în parte reprezintă de fapt încercarea de a-şi cuceri autonomia. El percepe

grupul de prieteni ca pe o colectivitate care îi conferă identitate şi poziţii

recunoscute, întărite de preocuparea pentru aceleaşi probleme de viaţă şi

identitatea de interese.

Allport (1981) atribuie adolescenţei un rol important în dezvoltarea Eului

prin apariţia şi dezvoltarea celui de-al şaptelea aspect denumit efortul personal

central, prin care simţul identităţii capătă o nouă dimensiune marcată de apariţia

scopurilor de largă perspectivă şi îndepărtate. Nucleul problemei identităţii, în

opinia lui Allport, este alegerea unei ocupaţii sau a unui alt scop în viaţă,

adolescentul fiind conştient de faptul că viitorul trebuie să urmeze un plan.

Un alt aspect important subliniat în literatura de specialitate este evoluţia

erotismului, ca factor de influenţă în dezvoltarea comportamentelor

adolescentului. Deşi tânărul este matur şi viril, conduita sexuală este labilă,

neorganizată şi anxioasă, urmând ca spre sfârşitul adolescenţei, tânărul să

manifeste o afecţiune puternică şi matură, în care conduita sexuală devine

complexă şi adaptată la realitate.

În relaţiile cu sexul opus se manifestă sentimente şi emoţii noi inedite, ca

simpatia şi sentimentele de dragoste. Dragostea, sentiment de mare intensitate, se

conturează în perioada pubertăţii ca trăire tainică neliniştitoare, mai puternică

decât simpatia, uneori cu manifestări de conduită bizare. În adolescenţă,

dragostea se conturează ca o trăire complexă de ataşament, emoţionalitate

9

exaltată pentru persoana iubită, cu angajarea întregului potenţial şi cu eforturi ca

acest sentiment să nu pară neînsemnat şi să se neglijeze.

Dragostea are funcţii importante de coeziune nu numai a forţelor afective

şi intelectuale ale personalităţii, dar şi de modelare a caracterului şi a structurilor

mai profunde psihice. Există numeroase probleme şi complicaţii (interioare)

psihice legate de domeniul dragostei datorită fervoarei ei şi relaţiilor dintre

aceasta şi atracţia sexuală.

Alte tipuri de stări afective active în adolescenţă sunt teama şi anxietatea.

Aceasta cu atât mai mult cu cât, în unele situaţii ce se ştie că ar putea produce

efecte nedorite, se manifestă curiozitatea, chiar o adevarată atracţie, iar alte

situaţii necunoscute provoacă teama, nu anxietatea.

Apariţia conflictelor şi frustrărilor relativ frecvente pot duce la

comportamente rigide sau lejere care îşi pun amprenta asupra modului cum

evoluează personalitatea. Totuşi, în condiţii normale, acestea nu au un caracter

devastator. Astfel, conflictele se manifestă în relaţia căutării de sine şi raportarea

la modul de a fi şi de a se comporta a celor din jurul tânarului. Sunt conflicte din

prima perioadă a adolescenţei, apărute pe baza aspiraţiilor formate şi nivelul

realizării efective de sine, conflicte din perioada adolescenţei propriu-zise,

rezultate din gradul de îndeplinire a rolului şi statutului, a relaţiei dintre vocaţie şi

exercitarea unei anumite profesiuni. Conflictele familiale, şcolare, socio-

relaţionale, de generaţie etc. pot fi ocazionale sau permanentizate şi generează

teamă şi strategii de evitare, de trăire ca atare, de camuflare sau de modificare de

statut sau rol pentru a deveni de neatacat. Conflictele de autoritate depăşesc

cadrul familiei şi sunt centrate pe dobândirea unui statut ce îi dă tânărului mai

multă independenţă în luarea deciziilor şi manifestarea unor forme

comportamentale în care adultul să nu mai “dicteze”. Conflictele mobilizează

10

eforturile adolescentului în afirmarea potenţialului său şi influenţează raportarea

expectaţiilor sale la situaţiile reale.

Ambiguitatea comportamentală a vârstei adolescenţei se transpune în

forme de timiditate şi de confruntare, în care conflictele şi frustraţiile pot deveni

acute. Trăirea unor noi experienţe în care domină afirmarea Eului şi tendinţa de

manifestare a dispreţului faţă de familie fac parte din încercarea tânărului de a se

plasa în originalitate şi de a nu cădea în conformism.

Posibilităţile reduse de adaptare şi integrare, neputinţa adolescentului de a

se racorda la structurile social-profesionale şi frecventele eşecuri, insuccese,

dezamăgiri, anxietăţi pot genera comportamente nefaste, deviante şi chiar suicid.

Dimpotrivă, atunci când fenomenele de autodescoperire, de autoapreciere, de

autocunoaştere sunt realiste şi însoţite de satisfacţii, atunci când are posibilitatea

de a-şi valoriza propriile calităţi, comportamentele cunosc o ascensiune continuă

spre adaptare la mediul înconjurător.

În Psihologia vârstelor, Emil Verza şi Florin Emil Verza (1994), în

încercarea lor de a transpune în cuvinte şi noţiuni concrete o perioadă atât de

complexă ca vârsta adolescenţei, împart procesul de identificare a personalităţii şi

comportamentului la adolescenţi în şase etape principale:

cristalizarea vieţii interioare şi a conştiinţei propriei identităţi, prin tendinţe

de interiorizare şi introspecţie, de analiză şi autoanaliză a stărilor trăite;

instalarea conştiinţei maturizăriii şi a aspiraţiilor de a fi adult, printr-o

raportare pertinentă a însuşirilor proprii la conduitele celor din jur;

menţinerea şi chiar accentuarea, în unele împrejurări, a

conduitelor de opoziţie, de teamă, de conflict şi frustrare prin efortul spre

câştigarea independenţei şi autonomiei personale;

11

creşterea simţului de responsabilitate, de datorie şi proiecţia personalităţii

în devenirea şi afirmarea socială, culturală, profesională;

maturizarea personalităţii şi elaborarea de comportamente

integrative bazate pe creşterea forţei intelectuale, volitive şi motivationale

prin trăirea experienţelor afective şi cognitive care fac posibilă integrarea

cultural-socială şi circumscrierea în cadrul originalităţtii atât de râvnite;

dezvoltarea capacităţii de autocontrol şi stăpânire de sine, prin exercitarea

unor conduite de sacrificiu şi proiectarea aspiraţiilor pentru servirea

cauzelor generoase.

Pe lângă conduitele normale, care denotă dimensionarea echilibrului şi

adaptării adolescentului, pot apărea conduite imorale, care se caracterizează prin

exprimarea ostilităţii, negativismului, nonconformismului bazat pe ignoranţă, pe

încălcarea unor reguli din necunoaşterea lor sau din faptul că nu realizează

implicaţiile cu care se pot solda asemenea atitudini şi conduite imorale atunci

când încalcarea normelor şi regulilor speciale se face în cunoştinţă de cauză sau

deliberat. Experienţa afectivă se nuanţează şi datorită raporturilor nemijlocite şi

antrenării în numeroase situaţii de viaţă. Gama afectivă protestatară şi de

disconfort se îmbogăţeşte de asemenea, plictiseala, opoziţia, sentimente de amor

propriu jignit sau lezare de prestigiu şi de culpabilitate, manifestări mimice,

comportamentale, verbale se asociază cu comportamente ironice. Starea

protestatară are episoade de dominanţă, când se manifestă chiar şi în

îmbrăcaminte, care poate deveni bizară.

Desfăşurarea unor astfel de conduite în interacţiune cu normele morale pot

duce la conflict si frustrate, evidenţiate în roluri şi statusuri sociale. Atunci când

conflictul şi frustrarea se prelungesc în timp, îmbrăcând forme acute, intervin o

serie de manifestări, tânărul trăind anxios şi dramatic relaţiile sale cu cei din jur.

12

U. Şchiopu şi E.Verza (1997) realizează o clasificare a deficienţelor şi a

deprivărilor ce pot duce la tulburări de comportament în perioada adolescenţei,

printre care se numără şi:

deprivarea socială şi profesională (nereuşita în viaţă şi profesiune, eşecuri

şcolare, neîmplinirea aspiraţiilor şi dorinţelor);

deprivarea psihică (afectivă, volitivă, cognitivă, de limbaj, distorsionări ale

conştiinţei, degradare psihică);

tulburări de comportament pe bază de influenţe sociale nefavorabile

(atitudini supraautoritare, lipsa de supraveghere şi control, oferire de

modele negative).

Socializarea este o forma compensatorie de adaptrare şi de exprimare de

atitudini faţă de alţii ce se bazează pe afirmarea spiritului onoarei. În cazul acesta,

conduitele de convenienţă, întâlnite şi la puberi, sunt înlocuite prin cele de

reputaţie, în care activitatea adolescenţilor nu mai este încărcată de anxietate şi

ambivalenţă. Structurile de personalitate constituite pe aceste baze permit

adolescentului să se apropie de idealul omului acceptat şi exprimat printr-un grup

social spre care tinde. El devine conştient de calităţile omului real, concret, dar

prospectează în acelaşi timp dimensiunea omului acceptat şi promovat de

societate.

Aptitudinile şi însuşirile de caracter, ca disponibilităţi ale personalităţii,

generează interese, curiozitate, perspicacitate, spirit critic, autoanaliză şi raportări

la cei din jur pentru a-şi putea dezvălui conduite legate de acceptorii morali şi

valorici care-i permit o integrare activă şi eficientă în viaţă social profesională.

Pentru adulţi apar dificultăţi în adoptarea celor mai favorabile forme de

relaţionare cu adolescenţii pentru a evita eventualele conflicte. Situaţiile extreme,

13

cum ar fi un climat prea indulgent sau neglijent, ca şi unul prea rigid cu interdicţii

exagerate, nu facilitează dobândirea autonomiei personale, deoarece se menţin

stările tensionale şi se reduc motivele pentru o implicare activă a adolescentului

în propria sa socializare.

Familia este şi ea afectată datorită faptului că îi scade forţa de influenţare şi

este tot mai des evitată în luarea unor hotărâri de către tânăr. Ca atare, relaţiile

dintre familie şi adolescent se deteriorează, ceea ce determină repercursiuni

negative asupra adaptării generale a tânărului în perioada de vârstă ulterioară.

Deschiderea spre familie se accentuează în perioada adolescenţei

prelungite, fiind însă secundată de o disponibilitate afectivă foarte mare

extrafamilială.

1.4. Abordare sociologică

Din punct de vedere sociologic, adolescenta constituie un prag important

în viaţa individului. Este o perioadă de tranziţie de la o stare dependentă în

întregime de adult la o stare de independenţă relativă. Adolescentul transferă

sfera de interes şi relaţiile sociale în afara familiei, deşi relaţiile cu părinţii sunt

continuate, în special datorită dependenţei economice. Atât socializarea cât şi

transformările rolului sunt mai semnificative în timpul adolescenţei decât sunt în

oricare altă perioadă a dezvoltării.

Teoria sociologică sugerează că aspectele adolescenţei, cum ar fi creşterea

independenţei faţă de părinţi şi alte persoane importante, o implicare mai mare în

relaţiile cu adolescenţii de aceeaşi vârstă asociată cu o sensibilitate sporită faţă de

evaluările din partea altor indivizi, toate servesc la întârzierea procesului de

schimbare a rolului din copilărie în perioada adultă. La 14—16 ani expansiunea

14

socială se atenuează uşor, în schimb creşte coezivitatea din grupuri. Între 16 şi 18

ani se formează grupuri mai mici, dar mai stabile, de interrelaţii. Ulterior, datorită

integrării în activitate sau integrării în institute de învăţământ superior,

interrelaţiile se modifică din nou.

In perioada pubertăţii, dar mai ales a adolescenţei, rolurile dobândite şi de

adeziune se multiplică. Ele generează treptat roluri prospective. Întotdeauna unul

din roluri este dominant. Rolurile dobândite programate au o mare importanţă în

formarea tinerilor în conformitate cu cerinţele sociale. S-ar putea alcătui o

tipologie a tinerilor în funcţie de situaţia rolurilor de care dispun şi ponderea lor

numerică, precum şi în funcţie de direcţia acestora. În orice caz, în unele din

rolurile de care dispune, adolescentul tinde să atingă statutul de lider oficial prin

sarcini şi competenţe, sau de lider informal, adică lider prin statutul de reputaţie

vocaţională care contribuie la structurarea statului adolescentului (U. Şchiopu,

1967).

Transformările de mediu importante, cum ar fi schimbarea şcolii,

admiterea la universitate sau colegiu, părăsirea familiei sau angajarea într-un loc

de muncă necesită formarea unui set nou de relaţii, iar aceasta, în consecinţă,

duce la aşteptări mai importante şi reevaluări majore ale Sinelui. Efectele

factorilor de socializare concurenţi, incluzând familia, şcoala, grupul de aceeaşi

vârstă, mass media, oferă adolescentului o gamă amplă de valori şi idealuri din

care să aleagă. De aici rezultă nesiguranţa şi conflictul (Marsland, 1987, apud.

A.Birch, 2000). Mulţi dintre adepţii perspectivei sociologice consideră, de

asemenea, că transformările sociale apărute de la începutul anilor '70 au oferit

adolescenţilor condiţii din ce în ce mai stresante.

În informaţiile tineretului persistă şi tensiunea marilor confruntări ale

istoriei contemporane. Mentalitatea tânărului din zilele noastre trăieşte emoţia

unor descoperiri de domeniul miracolului pentru generaţiile anterioare, zborurile

15

supersonice, serviciile electronicii şi modificarea profundă a conceptelor. Există,

aşadar, o mare cantitate de solicitare emoţională care se consumă între nivelul

vieţii de fiecare zi şi cel al înălţimii potenţiale atinse de inteligenţa şi aptitudinile

umane din zilele noastre, solicitare ce dă identităţii şi identificării emoţionale o

coloratură extrem de complicată, disponibilitatea afectivă devine foarte mare şi

absorbită energetic de problemele complexe ale instruirii şi ale adaptării sociale

(U.Şchiopu, E.Verza, op.cit.).

1.5. Abordare transculturală

O explicaţie asupra faptului că adolescenţii aparţinând naţiunilor vestice

experimentează anumite perioade dificile în dezvoltarea lor poate fi dată de

natura culturii moderne. Ţările democratice, complexe, industrializate cer adulţi

cu abilităţi multiple şi cunoştinţe din domenii variate. În concordanţă cu aceste

cerinţe, se presupune că tinerii trebuie să acumuleze numeroase achiziţii în

planuri cât mai variate, înainte de a le fi încredinţate responsabilităţi şi privilegii

specifice vârstei adulte. Toate acestea conduc la o perioadă mult mai extinsă a

stadiului adolescenţei şi a perioadei în care indivizii sunt dependenţi de părinţi.

Kurt Lewin (1951) a denumit adolescenţii ca fiind “persoane marginale”. Pe de o

parte aceştia nu mai sunt copii, dar nici adulţi, având încă multe de acumulat pe

toate planurile.

Societăţile care stabilesc diferite cerinţe membrilor lor tratează adesea

adolescenţii în mod diferit decât cele vestice. În unele dintre acestea, tranziţia

către perioada adultă începe mult mai devreme. De la o vârstă fragedă, copiilor

aparţinând acestor culturi li se oferă mai multă responsabilitate, fiind implicaţi în

îngrijirea fraţilor mai mici, în confecţionarea uneltelor şi a diferitelor obiecte

16

necesare în gospodărie, sau îşi ajută părinţii la muncile agricole

(Whiting&Edwards, 1988).

Van Gennep (1996) face o deosebire între ceea ce înseamnă procesul de

maturizare fizică şi cel al maturizării sociale. Deseori aceste etape nu coincid, din

punct de vedere al localizării lor în timp, putând surveni la vârste diferite, în

culturi diferite. Ambele praguri sunt denumite „rituri de trecere”, marcate în

special prin practici de mutilare genitală sau provocări fizice aspre. Individul care

trece printr-un astfel de ritual care îl agregă automat la un grup determinat, este

scos din rândul oamenilor comuni într-un mod încât, operaţia lăsând urme de

neşters, agregarea să fie definitivă. Ea reprezintă un semn de alianţă şi o marcă de

apartenenţă la acelaşi grup de indivizi aflaţi într-o anumită perioadă de

dezvoltare. În aceste societăţi adolescenţa, ca stadiu distinct în dezvoltarea

individului, nu apare ca etapă de sine stătătoare, ea fiind doar o etapă apărută

doar în societăţile contemporane, ca urmare a extinderii perioadei de formare

educaţională şi de amânare a asumării responsabilităţilor specifice vârstei adulte.

Comparând cu societăţile vestice cu cele neindustrializate, acestea pot fi

descries ca având caracteristici mixte de delimitare a perioadelor vârstei unui

individ. Adolescenţilor nu li se acordă pentru o lungă perioadă de timp

responsabilităţi adulte şi nici posibilitatea de a se folosi de autoritatea proprie. De

asemenea, adulţii se aşteaptă ca aceştia să întârzie momentul angajării complete

în rolurile sexuale adulte. Totuşi, atunci când se pune problema atingerii unui

anumit nivel, adulţii au expectanţe brusc modificate din partea adolescenţilor.

Mulţi dintre părinţi stabilesc anterior o perioadă exactă când se aşteaptă ca

propriul lor copil să trăiască pe cont propriu, câştigăndu-şi existenţa şi

comportându-se ca adevăraţi adulţi, neţinând cont de transformările şi achiziţiile

concrete de care dispune adolescentul (Sroufe&Cooper&DeHart, 1992).

Dependenţa şi independenţa faţă de familie diferă de la o societate la alta, în

17

funcţie de trăsăturile culturale şi economice ale acesteia într-o anumită perioadă

de dezvoltare istorică. Deşi în societăţile contemporane se remarcă o mai mare

independenţă a adolescentului, acest fenomen este interpretat ca o delimitare faţă

de sistemul normativ şi modelele culturale ale adultului şi nu ca înlăturare a

dependenţei sale economice faţă de acesta.

Nu există însă un acord comun asupra indicatorilor care anunţă atingerea

pragului de independenţă. Pentru unii poate fi reprezentat de absolvirea liceului,

pentru alţii absolvirea facultăţii, iar pentru alţii prima angajare în cadrul muncii,

căsătoria, primul proiect realizat etc.. Această ambiguitate, ca produs al culturilor

din societăţile industrializate sau în curs de dezvoltare, generează provocări

deosebite atât pentru adolescenţi, cât şi pentru părinţii acestora şi membri

grupului căruia adolescentul îi aparţine.

18