Download - Adolescenta-referat.doc
Capitolul I
ADOLESCENŢA
1.1. Definiţii
Analizată din punct de vedere psihologic, biologic şi sociologic,
adolescenţa se dovedeşte a fi etapa de vârstă care implică schimbările cele mai
dramatice din evoluţia personalităţii tânărului. Este o etapă de vârstă caracterizată
de o stare de criză profundă însoţită de procesul de creştere şi maturizare.
Această stare de criză se concretizează în tulburări fiziologice şi afective,
dezechilibre ale proceselor volitive şi chiar tendinţe de inadaptare socială.
Din aceste motive, adolescenţa a căpătat denumiri diferite: criză juvenilă”,
“criză de originalitate”, “vârsta ingrată”, “vârsta marilor idealuri”, “vârsta
integrării sociale” etc. (A. Munteanu, 1998).
Marea majoritate a cercetătorilor din domeniul psihologiei dezvoltării
înpart perioada adolescenţei în două subetape:
Adolescenţa propriu-zisă: 14/15 – 18/20 ani
Adolescenţa prelungită. 18/20 – 24/25 ani
Cea mai grea perioadă este considerată de cître specialişti a fi cea cuprinsă
între 14 şi 16 ani.
1.2. Abordare biologică
Cercetătorii susţin că perioada adolescenţei începe cu nivelul
transformărilor biologice şi se încheie în sfera culturală (Conger & Peterson,
5
1984). În perioada adolescenţei, atât fetele, cât şi băieţii trec printr-o perioadă de
accentuare, accelerale şi transformare a dezvoltării masei corporale, înregistrând
diferenţe semnificative. Ritmul de creştere se temperează treptat, dar continuă
lent până la 25 ani. Înălţimea se modifică mult mai rapid decât în perioada
pubertăţii.
La fete continuă dezvoltarea sânilor, apare părul pubian şi axilar, creşte
dimensiunea pelvisului, apar modificări ale vocii şi ale aspectului pielii.
Spre deosebire de fete, la băieţi apare şi pilozitatea facială, precum şi
lărgirea umerilor. Transformările timbrului vocii pot fi percepute mult mai acut
decât în cazul fetelor, băieţii prezentând modificări semnificative ale registrului
acestuia.
Datorită modificărilor hormonale intense, specifice acestei perioade, poate
apărea acneea, aceasta fiind o problemă serioasă pentru adolescenţi, cu
importante implicaţii în planul psihologic şi cel social. Aceleaşi modificări
hormonale influenţează şi planul emoţional al adolescenţilor, precum şi
organizarea sistemului nervos central, cu implicaţii importante în dezvoltarea
cognitivă ulterioară (Epstein, 1979).
Debutul, ritmul şi nivelul creşterii este influenţat de mai mulţi factori:
Condiţii climaterice;
Clasa socio-economică din care provine individul;
Premise genetice;
Nutriţia;
Gradul de sănătate al persoanei etc.
Conform datelor furnizate de G.G. Fein (1978), la sexul masculin, o
maturizare precoce poate corela adeseori cu un statut social ridicat. Cercetările au
arătat că aceşti băieţi maturizaţi mai devreme sunt mult mai echilibraţi, mai
6
relaxaţi, sunt populari printre membri grupului căruia îi aparţin şi pot fi deseori
aflaţi în poziţia de lider al acestui grup.
Spre deosebire de sexul masculin, reprezentantele sexului feminin nu
apreciază pozitiv maturizarea lor precoce. În acest caz, fetele sunt mai puţin
sociabile, mai puţin expresive şi echilibrate, introvertite şi timide. Au o opinie
nefavorabilă faţă de aspectul lor fizic.
În ambele cazuri, efectele maturizării precoce se reflectă negativ în plan
psihologic, atunci când diferenţele sunt substanţial semnificative în comparaţie
cu ceilalţi indivizi de aceeaşi vârstă.
1.3. Abordare psihologică
Din punct de vedere psihologic, adolescenţa se caracterizează printr-o serie
de transformări în plan cognitiv, afectiv şi comportamental. Aceste transformări
sunt extrem de rapide, spectaculoase şi complexe.
Adolescentul care se confruntă cu problemele crizei şi adaptării
determinate de procesul maturaţional se caracterizează printr-un profil psihologic
distinct, dominat de nesiguranţă, anxietate, stres, insecuritate, ambivalenţă
atitudinală şi labilitate comportamentală.
Numeroasele modificări ce au loc în plan psihologic au făcut obiectul
multor controverse privind graniţele dintre normal şi patologic care sunt extrem
de labile şi permeabile în cazul manifestărilor adolescentine.
Totuşi, cele mai multe dintre acţiunile şi comportamentele adolescenţilor
nu sunt imorale şi nici patologice în sens psihiatric, ci doar conduite "anormale"
în raport cu abaterea lor de la media statistică, reprezentând reacţii de ajustare şi
de apărare faţă de un mediu care pare ostil şi convenţional, în care puterea şi
7
autoritatea aparţine numai adultului şi unde adolescentul nu are identitate sau
drepturi, ci doar responsabilităţi şi datorii de îndeplinit.
Una dintre trăsăturile semnificative ale adolescenţei, considerată de
Erikson (1985) ca fiind chiar o trăsătură principală a acestei perioade, este
dezvoltarea conştiintei şi a conştiinţei de sine.
Căutarea identităţii implică mai întâi desprinderea de influenţa şi modelul
parental, urmată de încercarea diferitelor modele din jurul său. Creşterea
interesului pentru mediul extrafamiliar este considerată îndreptăţită, adolescentul
percepând familia ca un mediu prea rigid, neinteresant, diferit de aspiraţiile lui
care se cristalizează.
Criza confuzia identităţii vs. confuzia rolului descrisă de Erikson, specifică
adolescenţei este considerată de către mulţi psihologi ca fiind criza dominantă în
întreaga dezvoltare. Obiectivul major al adolescentului în această perioadă este
formarea unei identiăţti a eului (ego-identity), durabile şi sigure sau simţul
sinelui. Identitatea eului are trei componente importante:
un simţ al unităţii sau acordul între percepţiile sinelui;
un simţ al continuităţii percepţiilor sinelui în timp;
un simţ al reciprocităţii între propriile percepţii ale sinelui şi modul în
care este perceput individul de către ceilalţi.
Pentru a ajunge la un simţ coerent al identităţii, adolescenţii ,,încearcă"
diferite roluri fără a se angaja în vreunul. Astfel, atitudinile şi valorile stabile,
alegerea ocupaţiei, căsătoria şi stilul de viaţa se integrează gradual şi fac posibilă
simţirea propriei persoane şi a celor din jur.
Eşecul în dobândirea unei identităţi ferme, confortabile şi durabile are ca
rezultat difuziunea rolului (role-diffusion), sau un simţ al confuziei despre ceea
ce este şi cine este un individ. Presiunile puternice din partea părinţilor şi a altora
pot cauza tânărului dezorientare şi disperare, având ca rezultat înstrăinarea fizică
8
sau mentală de mediile normale. În cazurile cele mai extreme ale difuziunii
rolului, adolescenţii pot adopta o identitate negativă. Convinşi că nu pot trăi cu
cerinţele impuse de părinţi, adolescenţii se pot răzvrăti şi se comportă într-o
manieră inacceptabilă faţă de persoanele care îl ocrotesc.
Percepută ca o revoltă a adolescentului, respingerea părinţilor în totalitate
sau în parte reprezintă de fapt încercarea de a-şi cuceri autonomia. El percepe
grupul de prieteni ca pe o colectivitate care îi conferă identitate şi poziţii
recunoscute, întărite de preocuparea pentru aceleaşi probleme de viaţă şi
identitatea de interese.
Allport (1981) atribuie adolescenţei un rol important în dezvoltarea Eului
prin apariţia şi dezvoltarea celui de-al şaptelea aspect denumit efortul personal
central, prin care simţul identităţii capătă o nouă dimensiune marcată de apariţia
scopurilor de largă perspectivă şi îndepărtate. Nucleul problemei identităţii, în
opinia lui Allport, este alegerea unei ocupaţii sau a unui alt scop în viaţă,
adolescentul fiind conştient de faptul că viitorul trebuie să urmeze un plan.
Un alt aspect important subliniat în literatura de specialitate este evoluţia
erotismului, ca factor de influenţă în dezvoltarea comportamentelor
adolescentului. Deşi tânărul este matur şi viril, conduita sexuală este labilă,
neorganizată şi anxioasă, urmând ca spre sfârşitul adolescenţei, tânărul să
manifeste o afecţiune puternică şi matură, în care conduita sexuală devine
complexă şi adaptată la realitate.
În relaţiile cu sexul opus se manifestă sentimente şi emoţii noi inedite, ca
simpatia şi sentimentele de dragoste. Dragostea, sentiment de mare intensitate, se
conturează în perioada pubertăţii ca trăire tainică neliniştitoare, mai puternică
decât simpatia, uneori cu manifestări de conduită bizare. În adolescenţă,
dragostea se conturează ca o trăire complexă de ataşament, emoţionalitate
9
exaltată pentru persoana iubită, cu angajarea întregului potenţial şi cu eforturi ca
acest sentiment să nu pară neînsemnat şi să se neglijeze.
Dragostea are funcţii importante de coeziune nu numai a forţelor afective
şi intelectuale ale personalităţii, dar şi de modelare a caracterului şi a structurilor
mai profunde psihice. Există numeroase probleme şi complicaţii (interioare)
psihice legate de domeniul dragostei datorită fervoarei ei şi relaţiilor dintre
aceasta şi atracţia sexuală.
Alte tipuri de stări afective active în adolescenţă sunt teama şi anxietatea.
Aceasta cu atât mai mult cu cât, în unele situaţii ce se ştie că ar putea produce
efecte nedorite, se manifestă curiozitatea, chiar o adevarată atracţie, iar alte
situaţii necunoscute provoacă teama, nu anxietatea.
Apariţia conflictelor şi frustrărilor relativ frecvente pot duce la
comportamente rigide sau lejere care îşi pun amprenta asupra modului cum
evoluează personalitatea. Totuşi, în condiţii normale, acestea nu au un caracter
devastator. Astfel, conflictele se manifestă în relaţia căutării de sine şi raportarea
la modul de a fi şi de a se comporta a celor din jurul tânarului. Sunt conflicte din
prima perioadă a adolescenţei, apărute pe baza aspiraţiilor formate şi nivelul
realizării efective de sine, conflicte din perioada adolescenţei propriu-zise,
rezultate din gradul de îndeplinire a rolului şi statutului, a relaţiei dintre vocaţie şi
exercitarea unei anumite profesiuni. Conflictele familiale, şcolare, socio-
relaţionale, de generaţie etc. pot fi ocazionale sau permanentizate şi generează
teamă şi strategii de evitare, de trăire ca atare, de camuflare sau de modificare de
statut sau rol pentru a deveni de neatacat. Conflictele de autoritate depăşesc
cadrul familiei şi sunt centrate pe dobândirea unui statut ce îi dă tânărului mai
multă independenţă în luarea deciziilor şi manifestarea unor forme
comportamentale în care adultul să nu mai “dicteze”. Conflictele mobilizează
10
eforturile adolescentului în afirmarea potenţialului său şi influenţează raportarea
expectaţiilor sale la situaţiile reale.
Ambiguitatea comportamentală a vârstei adolescenţei se transpune în
forme de timiditate şi de confruntare, în care conflictele şi frustraţiile pot deveni
acute. Trăirea unor noi experienţe în care domină afirmarea Eului şi tendinţa de
manifestare a dispreţului faţă de familie fac parte din încercarea tânărului de a se
plasa în originalitate şi de a nu cădea în conformism.
Posibilităţile reduse de adaptare şi integrare, neputinţa adolescentului de a
se racorda la structurile social-profesionale şi frecventele eşecuri, insuccese,
dezamăgiri, anxietăţi pot genera comportamente nefaste, deviante şi chiar suicid.
Dimpotrivă, atunci când fenomenele de autodescoperire, de autoapreciere, de
autocunoaştere sunt realiste şi însoţite de satisfacţii, atunci când are posibilitatea
de a-şi valoriza propriile calităţi, comportamentele cunosc o ascensiune continuă
spre adaptare la mediul înconjurător.
În Psihologia vârstelor, Emil Verza şi Florin Emil Verza (1994), în
încercarea lor de a transpune în cuvinte şi noţiuni concrete o perioadă atât de
complexă ca vârsta adolescenţei, împart procesul de identificare a personalităţii şi
comportamentului la adolescenţi în şase etape principale:
cristalizarea vieţii interioare şi a conştiinţei propriei identităţi, prin tendinţe
de interiorizare şi introspecţie, de analiză şi autoanaliză a stărilor trăite;
instalarea conştiinţei maturizăriii şi a aspiraţiilor de a fi adult, printr-o
raportare pertinentă a însuşirilor proprii la conduitele celor din jur;
menţinerea şi chiar accentuarea, în unele împrejurări, a
conduitelor de opoziţie, de teamă, de conflict şi frustrare prin efortul spre
câştigarea independenţei şi autonomiei personale;
11
creşterea simţului de responsabilitate, de datorie şi proiecţia personalităţii
în devenirea şi afirmarea socială, culturală, profesională;
maturizarea personalităţii şi elaborarea de comportamente
integrative bazate pe creşterea forţei intelectuale, volitive şi motivationale
prin trăirea experienţelor afective şi cognitive care fac posibilă integrarea
cultural-socială şi circumscrierea în cadrul originalităţtii atât de râvnite;
dezvoltarea capacităţii de autocontrol şi stăpânire de sine, prin exercitarea
unor conduite de sacrificiu şi proiectarea aspiraţiilor pentru servirea
cauzelor generoase.
Pe lângă conduitele normale, care denotă dimensionarea echilibrului şi
adaptării adolescentului, pot apărea conduite imorale, care se caracterizează prin
exprimarea ostilităţii, negativismului, nonconformismului bazat pe ignoranţă, pe
încălcarea unor reguli din necunoaşterea lor sau din faptul că nu realizează
implicaţiile cu care se pot solda asemenea atitudini şi conduite imorale atunci
când încalcarea normelor şi regulilor speciale se face în cunoştinţă de cauză sau
deliberat. Experienţa afectivă se nuanţează şi datorită raporturilor nemijlocite şi
antrenării în numeroase situaţii de viaţă. Gama afectivă protestatară şi de
disconfort se îmbogăţeşte de asemenea, plictiseala, opoziţia, sentimente de amor
propriu jignit sau lezare de prestigiu şi de culpabilitate, manifestări mimice,
comportamentale, verbale se asociază cu comportamente ironice. Starea
protestatară are episoade de dominanţă, când se manifestă chiar şi în
îmbrăcaminte, care poate deveni bizară.
Desfăşurarea unor astfel de conduite în interacţiune cu normele morale pot
duce la conflict si frustrate, evidenţiate în roluri şi statusuri sociale. Atunci când
conflictul şi frustrarea se prelungesc în timp, îmbrăcând forme acute, intervin o
serie de manifestări, tânărul trăind anxios şi dramatic relaţiile sale cu cei din jur.
12
U. Şchiopu şi E.Verza (1997) realizează o clasificare a deficienţelor şi a
deprivărilor ce pot duce la tulburări de comportament în perioada adolescenţei,
printre care se numără şi:
deprivarea socială şi profesională (nereuşita în viaţă şi profesiune, eşecuri
şcolare, neîmplinirea aspiraţiilor şi dorinţelor);
deprivarea psihică (afectivă, volitivă, cognitivă, de limbaj, distorsionări ale
conştiinţei, degradare psihică);
tulburări de comportament pe bază de influenţe sociale nefavorabile
(atitudini supraautoritare, lipsa de supraveghere şi control, oferire de
modele negative).
Socializarea este o forma compensatorie de adaptrare şi de exprimare de
atitudini faţă de alţii ce se bazează pe afirmarea spiritului onoarei. În cazul acesta,
conduitele de convenienţă, întâlnite şi la puberi, sunt înlocuite prin cele de
reputaţie, în care activitatea adolescenţilor nu mai este încărcată de anxietate şi
ambivalenţă. Structurile de personalitate constituite pe aceste baze permit
adolescentului să se apropie de idealul omului acceptat şi exprimat printr-un grup
social spre care tinde. El devine conştient de calităţile omului real, concret, dar
prospectează în acelaşi timp dimensiunea omului acceptat şi promovat de
societate.
Aptitudinile şi însuşirile de caracter, ca disponibilităţi ale personalităţii,
generează interese, curiozitate, perspicacitate, spirit critic, autoanaliză şi raportări
la cei din jur pentru a-şi putea dezvălui conduite legate de acceptorii morali şi
valorici care-i permit o integrare activă şi eficientă în viaţă social profesională.
Pentru adulţi apar dificultăţi în adoptarea celor mai favorabile forme de
relaţionare cu adolescenţii pentru a evita eventualele conflicte. Situaţiile extreme,
13
cum ar fi un climat prea indulgent sau neglijent, ca şi unul prea rigid cu interdicţii
exagerate, nu facilitează dobândirea autonomiei personale, deoarece se menţin
stările tensionale şi se reduc motivele pentru o implicare activă a adolescentului
în propria sa socializare.
Familia este şi ea afectată datorită faptului că îi scade forţa de influenţare şi
este tot mai des evitată în luarea unor hotărâri de către tânăr. Ca atare, relaţiile
dintre familie şi adolescent se deteriorează, ceea ce determină repercursiuni
negative asupra adaptării generale a tânărului în perioada de vârstă ulterioară.
Deschiderea spre familie se accentuează în perioada adolescenţei
prelungite, fiind însă secundată de o disponibilitate afectivă foarte mare
extrafamilială.
1.4. Abordare sociologică
Din punct de vedere sociologic, adolescenta constituie un prag important
în viaţa individului. Este o perioadă de tranziţie de la o stare dependentă în
întregime de adult la o stare de independenţă relativă. Adolescentul transferă
sfera de interes şi relaţiile sociale în afara familiei, deşi relaţiile cu părinţii sunt
continuate, în special datorită dependenţei economice. Atât socializarea cât şi
transformările rolului sunt mai semnificative în timpul adolescenţei decât sunt în
oricare altă perioadă a dezvoltării.
Teoria sociologică sugerează că aspectele adolescenţei, cum ar fi creşterea
independenţei faţă de părinţi şi alte persoane importante, o implicare mai mare în
relaţiile cu adolescenţii de aceeaşi vârstă asociată cu o sensibilitate sporită faţă de
evaluările din partea altor indivizi, toate servesc la întârzierea procesului de
schimbare a rolului din copilărie în perioada adultă. La 14—16 ani expansiunea
14
socială se atenuează uşor, în schimb creşte coezivitatea din grupuri. Între 16 şi 18
ani se formează grupuri mai mici, dar mai stabile, de interrelaţii. Ulterior, datorită
integrării în activitate sau integrării în institute de învăţământ superior,
interrelaţiile se modifică din nou.
In perioada pubertăţii, dar mai ales a adolescenţei, rolurile dobândite şi de
adeziune se multiplică. Ele generează treptat roluri prospective. Întotdeauna unul
din roluri este dominant. Rolurile dobândite programate au o mare importanţă în
formarea tinerilor în conformitate cu cerinţele sociale. S-ar putea alcătui o
tipologie a tinerilor în funcţie de situaţia rolurilor de care dispun şi ponderea lor
numerică, precum şi în funcţie de direcţia acestora. În orice caz, în unele din
rolurile de care dispune, adolescentul tinde să atingă statutul de lider oficial prin
sarcini şi competenţe, sau de lider informal, adică lider prin statutul de reputaţie
vocaţională care contribuie la structurarea statului adolescentului (U. Şchiopu,
1967).
Transformările de mediu importante, cum ar fi schimbarea şcolii,
admiterea la universitate sau colegiu, părăsirea familiei sau angajarea într-un loc
de muncă necesită formarea unui set nou de relaţii, iar aceasta, în consecinţă,
duce la aşteptări mai importante şi reevaluări majore ale Sinelui. Efectele
factorilor de socializare concurenţi, incluzând familia, şcoala, grupul de aceeaşi
vârstă, mass media, oferă adolescentului o gamă amplă de valori şi idealuri din
care să aleagă. De aici rezultă nesiguranţa şi conflictul (Marsland, 1987, apud.
A.Birch, 2000). Mulţi dintre adepţii perspectivei sociologice consideră, de
asemenea, că transformările sociale apărute de la începutul anilor '70 au oferit
adolescenţilor condiţii din ce în ce mai stresante.
În informaţiile tineretului persistă şi tensiunea marilor confruntări ale
istoriei contemporane. Mentalitatea tânărului din zilele noastre trăieşte emoţia
unor descoperiri de domeniul miracolului pentru generaţiile anterioare, zborurile
15
supersonice, serviciile electronicii şi modificarea profundă a conceptelor. Există,
aşadar, o mare cantitate de solicitare emoţională care se consumă între nivelul
vieţii de fiecare zi şi cel al înălţimii potenţiale atinse de inteligenţa şi aptitudinile
umane din zilele noastre, solicitare ce dă identităţii şi identificării emoţionale o
coloratură extrem de complicată, disponibilitatea afectivă devine foarte mare şi
absorbită energetic de problemele complexe ale instruirii şi ale adaptării sociale
(U.Şchiopu, E.Verza, op.cit.).
1.5. Abordare transculturală
O explicaţie asupra faptului că adolescenţii aparţinând naţiunilor vestice
experimentează anumite perioade dificile în dezvoltarea lor poate fi dată de
natura culturii moderne. Ţările democratice, complexe, industrializate cer adulţi
cu abilităţi multiple şi cunoştinţe din domenii variate. În concordanţă cu aceste
cerinţe, se presupune că tinerii trebuie să acumuleze numeroase achiziţii în
planuri cât mai variate, înainte de a le fi încredinţate responsabilităţi şi privilegii
specifice vârstei adulte. Toate acestea conduc la o perioadă mult mai extinsă a
stadiului adolescenţei şi a perioadei în care indivizii sunt dependenţi de părinţi.
Kurt Lewin (1951) a denumit adolescenţii ca fiind “persoane marginale”. Pe de o
parte aceştia nu mai sunt copii, dar nici adulţi, având încă multe de acumulat pe
toate planurile.
Societăţile care stabilesc diferite cerinţe membrilor lor tratează adesea
adolescenţii în mod diferit decât cele vestice. În unele dintre acestea, tranziţia
către perioada adultă începe mult mai devreme. De la o vârstă fragedă, copiilor
aparţinând acestor culturi li se oferă mai multă responsabilitate, fiind implicaţi în
îngrijirea fraţilor mai mici, în confecţionarea uneltelor şi a diferitelor obiecte
16
necesare în gospodărie, sau îşi ajută părinţii la muncile agricole
(Whiting&Edwards, 1988).
Van Gennep (1996) face o deosebire între ceea ce înseamnă procesul de
maturizare fizică şi cel al maturizării sociale. Deseori aceste etape nu coincid, din
punct de vedere al localizării lor în timp, putând surveni la vârste diferite, în
culturi diferite. Ambele praguri sunt denumite „rituri de trecere”, marcate în
special prin practici de mutilare genitală sau provocări fizice aspre. Individul care
trece printr-un astfel de ritual care îl agregă automat la un grup determinat, este
scos din rândul oamenilor comuni într-un mod încât, operaţia lăsând urme de
neşters, agregarea să fie definitivă. Ea reprezintă un semn de alianţă şi o marcă de
apartenenţă la acelaşi grup de indivizi aflaţi într-o anumită perioadă de
dezvoltare. În aceste societăţi adolescenţa, ca stadiu distinct în dezvoltarea
individului, nu apare ca etapă de sine stătătoare, ea fiind doar o etapă apărută
doar în societăţile contemporane, ca urmare a extinderii perioadei de formare
educaţională şi de amânare a asumării responsabilităţilor specifice vârstei adulte.
Comparând cu societăţile vestice cu cele neindustrializate, acestea pot fi
descries ca având caracteristici mixte de delimitare a perioadelor vârstei unui
individ. Adolescenţilor nu li se acordă pentru o lungă perioadă de timp
responsabilităţi adulte şi nici posibilitatea de a se folosi de autoritatea proprie. De
asemenea, adulţii se aşteaptă ca aceştia să întârzie momentul angajării complete
în rolurile sexuale adulte. Totuşi, atunci când se pune problema atingerii unui
anumit nivel, adulţii au expectanţe brusc modificate din partea adolescenţilor.
Mulţi dintre părinţi stabilesc anterior o perioadă exactă când se aşteaptă ca
propriul lor copil să trăiască pe cont propriu, câştigăndu-şi existenţa şi
comportându-se ca adevăraţi adulţi, neţinând cont de transformările şi achiziţiile
concrete de care dispune adolescentul (Sroufe&Cooper&DeHart, 1992).
Dependenţa şi independenţa faţă de familie diferă de la o societate la alta, în
17
funcţie de trăsăturile culturale şi economice ale acesteia într-o anumită perioadă
de dezvoltare istorică. Deşi în societăţile contemporane se remarcă o mai mare
independenţă a adolescentului, acest fenomen este interpretat ca o delimitare faţă
de sistemul normativ şi modelele culturale ale adultului şi nu ca înlăturare a
dependenţei sale economice faţă de acesta.
Nu există însă un acord comun asupra indicatorilor care anunţă atingerea
pragului de independenţă. Pentru unii poate fi reprezentat de absolvirea liceului,
pentru alţii absolvirea facultăţii, iar pentru alţii prima angajare în cadrul muncii,
căsătoria, primul proiect realizat etc.. Această ambiguitate, ca produs al culturilor
din societăţile industrializate sau în curs de dezvoltare, generează provocări
deosebite atât pentru adolescenţi, cât şi pentru părinţii acestora şi membri
grupului căruia adolescentul îi aparţine.
18