Adio, Europa!

Ion Dezideriu Sîrbu

Influențată de ieșirea din totalitarism, explozia literaturii mărturisirilor nu este neapărat un fenomen întru totul politic. Este un fenomen firesc, de lungă durată, de deschidere a literaturii spre genurile minore.

Ion D. Sîrbu este considerat a fi un tânăr exuberat, sau cum ar spune Cornel Regman un “dionisiac” în stare să jertfească adevărul de dragul spuselor memoriabile. În sprijinul celor spuse mai sus vine afirmația lui Ștefan Augustin Doinaș care îl consideră un “mare amator de bons mots gata să creeze o întâmplare, pronind invers de la scânteierea a două cuvinte bine plasate. (Măștile lui Ion D. Sîrbu în Caiete Critice, nr. 10-12, 1995, pag 69.)

Faptul că personajul Victor Petrini din romanul Cel mai iubit dintre pământeni, aşa cum însuşi Marin Preda spunea într-un interviu ,, se identifică, în linii generale, cu biografia lui I.D. Sîrbu.” este poate puțin cunoscut. Toma Velici vorbește despre cum a fost în realitate cel care l-a inspirat pe autor şi cât a avut el de suferit din pricina regimului comunist, tot el este cel care îi scrie cronologia vieţii la începutul cărţii "Jurnalul unui jurnalist fără jurnal", publicată postum. Potrivit scriitorului Cezar Ivănescu, personajul principal al cărţii lui Marin Preda «Cel mai iubit dintre pământeni», Victor Petrini, cumulează "date biografice şi experienţe-limită ale unor personalităţi reale cunoscute de Marin Preda printre care I.D. Sîrbu sau Ion Caraion, cum şi ale autorului însuşi". La rândul său, Paul Cernat scrie în suplimentul "Bucureştiul Cultural" la Revista 22 din 8 iunie 2007 că: "Modelul real pentru eroul din Cel mai iubit dintre pământeni - Victor Petrini, a fost - se ştie - fostul deţinut politic din Petrila, Ion Dezideriu Sîrbu, pe numele lui adevărat: Sîrb Desideriu".  

Iată însă cum şi-l aminteşte Toma Velici: "Îmi revine mereu în minte ziua de 19 septembrie 1989, în care l-am condus pe Ion Dezideriu Sîrbu pe ultimul drum. Eram împreună cu Constantin Zărnescu şi cu Dan Lupescu, mergeam după catafalc şi mă gândeam că, în sfârşit, securiştii care l-au hăituit toată viaţa l-au lăsat în pace. Ulterior am citit ultimul raport al securistului pus să-l supravegheze, care s-a aflat printre noi la înmormântare, de parcă ar fi vrut să se asigure că I. D. Sîrbu a murit cu adevărat şi va fi acoperit de pământ pentru totdeauna".

Scriitorul I. D. Sîrbu s-a născut în 1919 la Petrila. Studiază la Facultatea de Filosofie din Cluj şi în 1947 obţine titlul de conferenţiar, cel mai tânăr din ţară, la doar 28 de ani. În 1949 este epurat ca reacţionar fiindcă refuză să semneze un denunţ împotriva lui Lucian Blaga, care îi conducea doctoratul. Lucrează întâi ca profesor de liceu, apoi ca redactor, la Teatrul şi la Revista de pedagogie, în Bucureşti. În timpul revoluţiei din Ungaria din 1956 este arestat şi acuzat de colaborare (Sîrbu era poliglot şi cunoştea şi maghiara). Este condamnat la un an de închisoare, dar va face 7 ani, până în 1964. După eliberare lucrează timp de câteva luni în mină,

apoi este trimis în domiciliu obligatoriu la Craiova, unde se angajează ca secretar literar la teatru. I se deschide un dosar de urmărire informativă, care va fi închis abia după moartea lui, în 1989. Locuinţa îi este împânzită de microfoane, care îl surprind în cele mai intime momente. Refuză să colaboreze cu Securitatea până la sfârşitul vieţii, dar prietenii, majoritatea scriitori, au grijă să ofere la timp informații despre viața sa.

Pentru că nu a vrut să devină unul dintre informatorii securităţii, I.D. Sîrbu a fost condamnat şi încarcerat în Penitenciarul Jilava, unde se pare că a fost bătut. Ajuns în penitenciar, s-a încercat din nou recrutarea sa: "Tov. Căpitan Enoiu - şeful anchetei, Secţia Scriitori şi Intelectuali Dificili, obosit şi înfuriat de refuzurile şi încăpăţânarea mea, într-o zi (noiembrie sau decembrie 1958) m-a chemat la el şi mi-a spus aşa: "Uite, noi nu am reuşit să te lămurim. Te trimitem la un tovarăş care e foarte cult şi foarte informat.  El îţi va explica situaţia". Am fost astfel condus (cu ochelarii negri pe nas) într-o încăpere mai mare. Acolo l-am întâlnit pe cel care cred că era căpitanul Tudor Vornicu", susţine I.D. Sârbu.  Nici Tudor Vornicu nu l-a convins pe Sîrbu să devină colaborator al Securităţii, după cum povesteşte mai departe în jurnalul său: "După proces (am fost, de astă dată, condamnat la şapte ani muncă silnică şi confiscarea averii), în noaptea de 29 decembrie 1958, pe culoarele Jilavei, am fost atât de cumplit bătut, încât am zăcut aproape trei săptămâni într-un fel de comă semiinconştientă.  (...) Pe Tudor Vornicu l-am reîntâlnit pe holul Televiziunii, prin 1983 (ultima mea vizită la Secţia de teatru a tv). El m-a recunoscut. «Eşti Sîrbu?», mi-a zis. Am făcut semn că da. «Cum - s-a mirat el -, trăieşti?» şi făcându-şi cruce s-a îndreptat spre ascensor".

Ion D. Sîrbu se temea de dosarul de urmărire, de ceea ce ar fi putut să afle din el despre prietenii lui, pe care îi răsplătea cu dragoste. Credea că dosarul e mai gros ca opera lui, ceea ce nu s-a dovedit adevărat. S-a îmbolnăvit de cancer la esofag în 1988 şi a murit în sept. 1989. A avut ghinionul să nu vadă regimul ceauşist prăbuşit.

Ion D. Sîrbu este cea mai pregnantă apariție a literaturii românești de dupa 1989. Ar fi timpul să acceptăm că daca vom merge, așa ca uriașii, din vârf în vârf pe proza românească și dacă acceptăm că daca plecăm de la Ciocoii vechi și noi și ajungem la Rebreanu cu Pădurea Spânzuraților, Ion, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război a lui Camil Petrescu, Întunecarea lui Cezar Petrescu, venim apoi la Moromeții lui Preda, de la Moromeții lui Preda trebuie să trecem la Animale bolnave la Breban, să ajungem la Dimineața pierdută a Gabrielei Adameșteanu din anii ’80, romanul românesc al anilor ’90, echivalent cu Petru Dumitriu, Cronica de familie poate, este chiar romanul Adio, Europa!.Această carte a avut o forță de impact la începutul anilor ’90 exact cam cum au avut Steinhard sau Mihail Sebastian în memorialistică.

Este un roman de sertar scris între 1982 și 1985 despre care foarte bine spune Virgil Nemoianu că “ dacă ar fi apărut în străinătate ar fi dovedit imediat că rezistența intelectuală

românească poate sta cu cinste alături de reflecțiile lui Thaddeus Kozinski (Professor of Philosophy and Humanities at Wyoming Catholic College ) ș.a.

Eugen Simion l-a plasat foarte bine ca eseu romanesc. I. D. Sîrbu este omul care arată o literatură jurnalieră și epistolară extraordinară, iată ce spune scriitorul ” linia ardelenească a lui Slavici, Rebreanu, Pavel Dan, întreg romanul țărănesc realist îl consider închis. Visul meu este să realizez o proză caragialesco-matein-swiftiană-....și candid-Voltairiană.”. Este un roman în care se vorbește despre un oraș de provincie. În Isarlîkul Craiovean, Candid face o parabolă uriașă de peste 1000 de pagini cu toată “elita” locului: secretarii de partid, corupția, securiștii, turnătoria, naivitatea. Este o fabulație construită pe trunchiul unui intelectual care absoarbe toată lumea ca un burete enorm și o dă la iveală într-un mod grotesc. Este o Românie văzută până în măduva ei.

Nicolae Oprea scrie în monografia sa că “acțiunea acestui roman este plasată în deceniul al optulea, în plină dictatură ceaușistă, caracterizată prin <<hipernaționalism oficial al sultanului si al haremului său de eunuci>>” . Acțiunea romanului este plasată într-un timp nedefinit ( ce amintește de deceniul al optulea) și într-un oraș imaginar – Isarlîk.

Dacă este să observăm corect, vom remarca cu ușurință o dorință de încifrare. Poate de aceea apare și Isarlîkul alb al lui Barbu. Iată cum încă de la început scriitorul ofera cititorului cheia în care ar trebui citit romanul. Este oarecum un roman al „măștilor”. La o atentă analiză putem vedea fără nici un obstacol faptul că Genopolisul e Clujul, Iasrlîk este Craiova, alutanii sunt locuitorii Craiovei, Subilma Poartă e, desigur, Moscova, iar Magnificul, nimeni altul decât Ceaușescu, agia e, bineînțeles, Securitatea etc. Scrierea aceasta încifrată, alegerea prezentării într-un mod satiric a spațiului utopic, o prezentare negativă poate fi, de ce nu, o modalitate de evitare a cenzurii. Dar dupa cum bine se știe, la acea vreme, cenzura era destul de vigilentă și cu greu mai putea fi “păcălită”, iar autorul nu a oferit romanul spre publicare. De aceea, tocmai alegerea pentru încifrare, numele “turcite” din Isarlîk ar putea fi considerate ca o aderare la modelul voltairian. De altfel, știm cu toții că tehnica schimbării numelor apare și în Candid, acolo unde Voltaire îi numește pe prusaci bulgari iar pe francezi abgari. Un alt argument care ar veni în susținerea teoriei conform căreia Adio, Europa! cunoaște influențe voltairiene este identitatea de nume dintre protagonisul romanului lui I. D. Sîrbu și Voltaire: Candid precum și caracterul personajului feminin, soția Olimpia “ posedând o inteligență practică deosebită (bizantină în formă, dar perfect socialistă în conținut)”, o femeie statică și prevăzătoare. Personajele au o existență previzibilă.

Isarlîkul, aceeași cetate din opera lui Barbu, situată „la mijloc de Rău și Bun” este o lume a aparențelor, golită de conținut. Iată un pasaj definitoriu: “Păi care e scopul plocoanelor? Să știe lumea că le ducem, să se știe cui le ducem, să se știe de ce le ducem. Să facă icter vecinii, să crape fierea în dușmani, să plesnească ochii ălor de ne vor cu cap plecat.” (pag. 14) Isarlîkul

primește trăsăturile unei piese de teatru. Toate acțiunile eroilor sunt atent înregistrate (putem menționa momentul în care protagonistul rîde de numele lui Marx atunci când il vede pe un afiș în locul numelui May.). Totul pare a fi un spectacol unde fiecare gest este privit, înregistrat, comentat, unde existența însăși implică și specatorii. Orașul imaginat combină trăsăturile cetății-iluzie cu cele ale utopiei totalitare.

pag. 119

Mimararea este o adevărată artă iar dialogurile caută mai curând să ascundă decât să transmită un mesaj:

pag. 127

În ciuda inocenței sale, Candid este prins în mecanismul acesta al disimulării „În Adio, Europa!, personajele sunt simple voci ale autorului, proiecţii şi măşti ale sinelui. Candid poate fi un raisonneur şi un interpret al propriilor aventuri numai întrucât, ca subiect, partener de dialog şi interpret, el desfăşoară în faţa cititorului nu doar datele exterioare ale unui destin, ci şi un orizont de conştiinţă subiacent”, (Antonio Patraş):

pag. 39

Olimpia și Sommer sunt personajele inițiate în această lume înșelătoare. Afirmațiile sunt negații iar negațiile se dovedesc a fi afirmații:

pag. 125

Frazele par lipite la întâmplare, însă chiar si cele mai banale observații despre vreme dau conotații neașteptate. În funcție de cantitatea de cuvinte emisă, cei din Isarlîk ajung să își precizeze în ierarhie. Astef, cei mai mici, lucrătorii mărunți, sunt privați de cuvânt, pe când cei mai mari (beglerbei, baș-viziri, cârc serdari, pașale) enunță clișee cu aroganță, simpla emisie sonoră reprezentând pentru ei o formă de exercitare și consolidare a puterii.

Lui Candid, personajul care perturbă prin râsul sau – o reacție neașteptată, liberă, necodificată – ordinea “pe dos” a Isarlîkului, i se recomandă să țină un discurs inininteligibil, cu cât mai aberant, cu atat mai eficient, dacă se poate, plin de neologisme ce inspiră respect. Micro-eseurile din Adio, Europa! sunt pentru Candid încercări de a gândi liber, încercări care se opresc odată cu raportarea la Sistem. Epilogul cărții – internarea profesorului de filosofie într-un azil psihiatric – aduce victoria unui Sistem care știe să dicteze pînă și cele mai nesemnificative manifestari ale individualității. Candid, devenind vinovat, va încerca să își păstreze locul în interiorul Sistemului, oricât de marginal ar fi. Un simplu accident îl scoate din Sistem și îl obligă să joace rol de oposant. Pentru a-și dovedi infailibilitatea, Sistemul are nevoie de adversari pe care să-i anihileze, și atunci, contribuie la crearea lor iar în Adio, Europa! Candid este sortit sa joace rolul de țap ispășitor.

Bibliografie:

1. Ion D. Sîrbu, Adio, Europa!, Edtura Cartea Romanească, București, 1992

2. Ștefan Afloarei, Lumea ca reprezentare a celuilalt, Editura Institutul European, Iași. 1994

3. Gabriela Gavril, De la ”Manifest” la Adio, Europa! Cercul literar de la Sibiu, Editua Universității “Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2003

4. Nicolae Oprea , Ion D. Sîrbu și timpul romanului, Editura Paralela 45, Pitești 2000, pag. 107

5. Antonio Patraş, Ion D. Sîrbu - De veghe în noaptea totalitară, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2003

6. http://alinaioanadida.blogspot.ro/2012/02/ion-d-sirbu-si-cusca-de-sticla.html

7. http://jurnalul.ro/scinteia/special/a-murit-i-d-sirbu-cel-mai-iubit-dintre-pamanteni-521305.html

8. http://www.colonialiterarapetrila.ro/amintiri.htm