adio, frumoaselor zĂpezi! ion elenamurmuruljiltului.hi2.ro/carti/adiofrumoaselorzapezi.pdf · fim...

ADIO, FRUMOASELOR ZĂPEZI!

ION ELENA

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României ION, ELENA

Adio, frumoaselor zăpezi! / Ion Elena. - Târgu-Jiu: Măiastra, 2010 ISBN 978-606-516-296-9

821.135.1-1

Copertă & tehnoredactare: Rodica TEIŞILector: Prof. Maria Roxana ARPEZEANU

Corectură: Prof. Anca-Sînziana ELENAFotografiile aparțin autorului

Prepress & tipar:S.C. Tipografia Prodcom Tg-Jiu

Strada: Lt. col. Dumitru Petrescu, Nr. 20,tel. 0253-212991

ION ELENA

Editura MĂIASTRATârgu-Jiu 2010

5

Prefață

Cele patru anotimpuri ale proemziei

domnului Ion Elena

De scriitorul Ion Elena mă leagă fire nevăzute şi

văzute deopotrivă. Ca orice gorjean, care-şi respectă

seminţia, are în sânge spiritul vladimiresc, în cuget

geniul lui Arghezi, în sclipirea talentului indiscutabil

arta lui Geo Bogza, umorul lui Calistrat Hogaş şi risi-

pirea intertextualizantă a lui Odobescu; dar şi fermi-

tatea stilistică, în precizia scriiturii şi dese(m)narea

limbajului, a magistrului Titu Rădoi.

Aşadar, stimaţi cititori ai cărţii de faţă, Ion Elena

se înscrie, la rândul său, prin acest debut fast, în ga-

6

ION ELENA

leria deja consacrată a Şcolii de literatură de la Târgu-

Jiu, numită iniţial „Cenaclul Columna”. Se înscrie cu

o voce proprie, accentuat axiologică, profund persona-

lizată ontologic. Maniera-i expresivă lasă în urmă tran-

zitivitatea inerentă speciei literare numită reportaj şi

înclină lancea inteligenţei vădit estetice (şi estetologi-

ce) în favoarea intranzitivităţii (reflexivităţii) semantice

şi poetice.

În ce constă, de ipso şi de facto, trăsătura ori-

ginală a modului de a scrie – şi de a se scrie pe sine

însuşi – a lui Ion Elena, reporterul frenetic şi au(c)

torul capabil de a scoate cuvintele din banalul curent

şi de a le ritma şi rima muzical (a se citi: simfonic) ori

de a le desemnifica şi resemnifica ostensiotic (a se citi:

pictural)?

În primul rând, într-o filosofie implicită a textu-

lui, care se metamorfozează brusc într-un fel de on-

dulaţie mioritică a spaţiului metalingvistic. În al doilea

rând, într-o extraordinară transretorică la purtător,

tradusă, la îndemâna lectorului fie el avizat sau pro-

fan, în mlădieri metonimico-metaforice, în răsfăţuri

verbal-iconice seducătoare, care te fură ca să te pierzi

într-un paradis recuperat: deopotrivă rematic/tematic

şi dicţional/ficţional.

* *

*

Dar m-am trezit eu însumi, teoreticianul, herme-

neutul şi criticul literar, a-l uita pe omul social Ion

7

Adio, frumoaselor zãpezi!

Elena, pe cel instituţional, harnic, tenace şi repurtând

an de an succese inubliabile în domeniul managemen-

tului şcolar cultural, revuistic şi creativ etc.

A plecat pe calea lungă a vieţii, odată cu mine,

publicând în „Gazeta Gorjului”. El – excelente repor-

taje/articole pe/de teren; eu – poezii şi cronici la căr-

ţile prietenilor mei de atunci şi de azi: Mircea Bârsilă,

Victor Marian Buciu, Nicolae Panea, Gheorghe

Grigurcu, Darie Novăceanu, Ion Căpruciu ş.a. A arătat

profesionalism, o familiarizare rară a condeiului cu

ţinutul deseori, poate, copleşitor al speciei literare pe

care şi-o însuşise, una dificilă, mai specială şi preten-

ţioasă şi pentru care optase, deşi, iată, opţiunea îl va

fi transformat într-un homo scriptor şi metascriptor

de cursă lungă.

Şi m-am numărat printre cei care mereu l-au

„somat” să-şi tipărească opera. Încumetându-se, azi,

a o face, devin garant al întreprinderii sale. Căci ici-

colo, de prin ţesătura, ca a scoarţelor gorjeneşti, răsar

în relief câte un mirabil regionalism ori arhaism, a

cărui tărie şi culoare atrag ochiul şi încântă auzul;

ici-colo ţi se imprimă în procesul receptării monumen-

talitatea EPOPEII ţărăneşti.

Ion Elena reprezintă pentru mine un scriitor de

sărbătoare, un trans-romantic şi un trans-simbolist.

Procedează ca un alchimist medieval şi totodată con-

temporan, simultan magic şi mitic. Reveria şi melan-

colia îi incumbă temerarului său partener de dialog

nostalgia unor tărâmuri de vis, a unor vremuri ime-

moriale pe când la baza oricărui gest cotidian stătea

8

ION ELENA

o taină/un ritual/un arhetip şi, la baza oricărei rostiri,

se întresitua o euharistie. Fiindcă, în ansamblul lor,

proemziile lui Ion Elena, din cartea de faţă, au un aer

religios, o tendinţă recuperatoare a sacrului de prin

diseminările postmoderne ale secolului, (ne)fast, pen-

tru literatura română, XX, de printre mirosurile pes-

tilenţiale ale postindustrializării globale, faţă de care

ecologistul Ion Elena s-a comportat ca un cruciat.

* *

*

Pe alocuri în descendenţă soresciană, (din “La

Lilieci”), pe alocuri alături de un Lazăr Popescu, (din

“Eşecul cartofilor cruzi”), vocea lui Ion Elena se sin-

gularizează categoric, printr-un fel de resuscitare a

unui sadovenianism modificat genetic, prin ceva influ-

enţe transculturale şi transpoetice din Mircea Eliade

să zicem, din Gilbert Durand sau chiar din Gaston

Bachelard, ori din Constantin Noica şi, mai ales, din

tonalitatea polemică a unor Gheorghe Grigurcu şi

Adrian Păunescu.

Căci, oportun, Ion Elena îşi asumă, tot pe spira-

la eminesciană, riscurile prozei politice şi civice, cu

atitudinile ei tranşante sau, dimpotrivă, ecourile/per-

manenţele literaturii populare, ale folclorului literar

românesc, depozitar al atâtor comori neperisabile, al

9


atâtor legende şi reminiscenţe arheale/prototipiale/

originare.

În orice caz, lectura-mi negrăbită a identificat în

proemzia lui Ion Elena şi elemente ale unei metapoetici

eficiente. Graţie literelor, „se poate primeni încă spiri-

tual, într-un peisaj în care frumosul vine mereu dinspre

veşnicie”, ca la Eminescu şi Blaga. În scriitura sa,

comparaţia tronează ca o regină: „Urcăm apoi câteva

trepte şi suntem în Sala Minunilor, unde sunt adunate

toate frumuseţile peşterii, stalagmite şi stalactite de

diferite forme şi culori, care coboară spre vatră ca niş-

te draperii nemaivăzute”(s.m.,I.P-B.). Alteori, clasica

metaforă devine transmetaforă (s.m., I.P-B.); citez, pe

urmele demiurgice ale lui Arghezi: „Ce minunată potri-

vire, să se cheme chiar Frumosul, muntele zidit din

stânci blajine...!”. Altădată, vreo ispită transtextuală

novalisiană irumpe în tălăzuirea molcomă a povestirii

precum o scoică având perla în trupu-i: „Ciudată mai

este ieşirea din etern! Floare albastră, nu-ţi sece izvoa-

rele!”. Alteori, asemenea unui clasic al literaturii ro-

mâne contemporane, între timp, transmutat în Gorjul

natal, pre numele său Nicolae Dragoş, se întreabă: „Ce

mai face Motrul?”. Păi, ce putea el, Râul Timpului, să

mai facă, dacă nu – citez: „să şerpuiască şi să caute

calea spre miazăzi, undeva peste praguri de timp şi

istorie”, adică în cea mai deplină transcendenţă a unei

glorioase transistorii (s.m., I.P-B).

În ce mai rezidă valoarea cărţii a cărei prefaţă o

scriu cu bucurie? În umanismul/transumanismul ei

funciar; în sublimitatea imnică/sibilinică a cântării

10

ION ELENA

naturii, în cercetarea ei permanent fantezială, dar

atent grefată pe un adevăr, pe o stare, pe o idee, pe o

imagine, pe – citez: „un joc de milenii, care continuă şi

azi, dăruind prin taină şi mirifică modelare făpturi

translucide, de o rară închipuire”. În „Templul

Cuvântului”, Ion Elena a aşezat, ca un veritabil maes-

tru (vezi „Dăscăliţa” – o capodoperă negreşit, prin den-

sitate şi adâncime – n.m. I. P-B.): „mistuire de gând şi

suflet” şi „urzeala gherghefului”.

Îl salut şi îi doresc: „La mai multe asemenea apa-

riţii editoriale”, căci merită!

Ion Popescu - Brădiceni

11


Adio, frumoaselor zăpezi!

Şi-a fost să fie numai o taină a cerurilor? Cu

atâtea roiri şi valuri călătoare, cu atâta şuier de vânt

pe vale, așa se cerneau fulgii peste sat. Din adâncul

gri şi alb al înalturilor se legănau neprihănite zăpezi-

le lumii. Jocuri şi plutiri sclipitoare aşterneau pe ge-

nunchii crângului unduiri de nea, în strat înalt, cât

brâul bunicului de înalt. Pădurile se preschimbaseră

în castele de zăpadă iar prin împărăţia lor, rar se

iveau urme fugarnice de vietăţi pribegind după hra-

nă. Prin rămurişul pomilor încărcaţi cu brodiri de alb

12

ION ELENA

zborul păsărilor gureşe coborâse parcă dintr-o lume de basm, să intre cu bună simţire în sufletul oame-nilor părăsiţi de griji.

Ogrăzile erau pline de belşug. O linişte divină intrase în vatra satului. Din creştet de case, fuioare de fum urcau peste faţa colinelor. La gura sobei, nerăbdători, nepoţii mai ascultau poveştile timpului. Pe costişă, trupul involt al mestecenilor îşi plecase rămurişul. Eleganți, acești arbori parcă-şi doreau să sărute mâna zăpezilor celeste. Ele acoperiseră toate rănile pământului. Deschiseseră porţile inimilor şi, pe uliţe, răzbătea acum zvon de veselie. Încercaseră a se strecura ușor înăuntrul sufletelor. Să scoată din viaţa oamenilor gândurile negre.

Ninsorile veniseră la timp, cu tot fastul lor. Şi în decembrie. Şi în ianuarie. Şi în februarie. Dintr-o dată înveliseră satul şi tot pământul, cu hlamida lor puri-ficatoare, mântuind spiritele, mulţumind aşteptările. Ca nişte căpiţe uriaşe, sub apăsarea cuşmelor, clăile de fân vegheau calea pârâului adormit de vraja înghe-ţului. În ocolul lor, oile păreau nişte ruperi de stâncă risipite în alb. Cezar, calul sur a casei, era cea mai însemnată făptură din preajma turmei.

Iarna se arătase blândă, purta semne bune aici, sub geană de Carpaţi. Spectacolul ninsorii fusese calm, încântător, dătător de speranţe. Sărbătorile satului fuseseră şi ele împodobite-n alb. Cetina de brad şi alaiul colindătorilor îşi primiseră darul cuvenit. Rânduielile vieţii veniseră fără oprelişte în casele oa-menilor. Fetele împletiseră punţi din crenguţe de măr dulce, să-şi viseze noaptea ursitul.

Cât haz se năpustise printre cei ce orânduiau

13


încă vărgelatul! Se mai găseau şi seminţe de cânepă prin gospodării! Puse pe foc, plesneau şi, de săreau spre icoană, era semn bun pentru casă! Fecioarele se despleteau în faţa oglinzilor şi, dezgolite până-n brâu, puteau să-şi vadă soarta, respectând ceremonialul unei rotiri de trei ori prin tăcerea nopţii şi prin ochiul oglinzii. Pentru îndrăgostiţi, apropierea picăturilor de ceară puse pe apă era veste de nuntă.

Mărinimia şi ingenuitatea anotimpului alb, cu zăpezi înalte şi binevoitoare, înveşmântaseră iar trăirile legate de obiceiuri şi descântecul vrăjilor. A mai trecut un an. A venit altul. De Bobotează şi Trifon, Dumnezeu a împodobit cu omăt pomii şi viile, să cur-gă din plin rodirea peste pământ. Iarna a fost bogată şi prietenoasă!

Trecând însă peste vreme, parcă ceva s-a schim-bat în toate aceste rânduieli, dintre oameni şi natură. Iarna aceea mi-a potolit dorul de zăpezile frumoase. Au fost ani când iernile veneau spre noi, dar le lipsea sufletul, nu mai aveau alintarea de altădată, zvonul de colind cu zurgălăi, bunătatea aceea ancestrală, mâinile acelea catifelate ale fulgilor care ne mângâiau pe obraji până se topeau de plâns.

Era, oare, firesc să răscolim amintirile? Ce fru-mos ningea odată! Ningea mult şi haina de nea în-depărta tăişul gerului, liniştind inimile noastre! S-au dus departe iernile adevărate, cu care ne obişnuise-răm! Și fiinţa ne este tot mai părăsită de povestea lor! Am revăzut acum, în zori de martie, ţurţurii stre-şinilor plângând în lumina razelor, sănii trase de cai alergând prin ochiul ferestrei şi pierzându-se în de-părtările ţinutului alb.

14

ION ELENA

Ce-am făcut noi, de-am dus departe iernile din vis? Am intrat neprietenos în casa zăpezilor şi-am ră-nit dorul fulgului de nea? A venit apoi răspunsul. Ger uscat peste pământul dezvelit şi dezolat, ceaţă şi ploi şi viscol în primăvară, căldură, tristeţe şi nelinişti pă-gubitoare. Nu mai vin zăpezile la gândurile, la doruri-le noastre! Blestemul lor se prelungeşte-n martie, în toată vestirea ghiocelului, peste florile de cireş şi alte flori, alungând păsările, cântecele, ofilind rodirile…

Cât de nevolnici vom fi fost? De ce-am uitat să fim generoşi cu natura? Prea mult i-am încercat răb-darea şi iertarea. Nu mai primim binecuvântarea ză-pezilor, ne ocolesc ploile tămăduitoare. Avem însă răz-bunarea iernilor de altădată, prin recea nepăsare, când ne doare nevoia de ele, prin dezastre şi secetă, când ne e mai sete de ploi, şi-i uscat şi se sufocă pă-mântul…

Cât de neajutoraţi ne-a lăsat natura! Cu ce-am greşit noi, Doamne? Luminează-ne gândul, să nu le spunem adio frumoaselor zăpezi!

15


Fotografii din iernile trecute

Ninsese fastuos şi tăcut. Zborul fulgilor mari şi

zdrenţăroşi se lăsa peste faţa satului într-un joc fără

noimă al deselor roiri şi al vârtejurilor şfichiuitoare.

Motrul, râul cuminte şi tot mai uitat de oameni, amor-

ţise în strânsorile chingilor de ger. În Cioacă şi Pleşa,

două dealuri legendare ale ţinutului, abia se zăreau

ostaşii pădurii de mesteacăn. Într-o linişte angelică,

dealurile domoale îşi potriveau încet pe sub bărbie

broboada albă a iernii. Jos, spre deschiderea văilor,

tainică şi eternă, nimbată de miturile istoriei, Câmpia

16

ION ELENA

Padeşului purta cu sine însemne ale venerabilei me-

morii a Domnului Tudor, vrednic luptător pentru

drepturile şi libertăţile românilor.

Ninsese îndelung peste hotarele trecutului.

Dincolo de meterezele adâncite în trupul întinderii

dintre munţi, satele se orânduiesc în tihnă, urmând

spre miazănoapte brâul deluros şi orânduindu-şi ca-

sele în rosturi hărăzite de însăşi străvechea iubire

pentru tradiţiile şi obiceiurile fireşti ale vieţii şi ale

demnităţii străbunilor.

Iarna intrase ca o lumină discretă în sufletele

oamenilor. Uşor de văzut, în privirile lor mai horea

încă bucuria de a trăi. Fost-au alungate invidia şi

ura, crisparea şi neîncrederea iar pe feţele rumene

de fiorul aerului rece domnesc acum dorinţa de bine,

libertatea de a gândi, a vorbi şi a lucra după voia lor,

17


pentru un alt destin al satelor de pe Valea Motrului.

Sentimentele acestor oameni de la munte sunt curate

precum miezul fulgilor rătăciţi în hora anotimpului

puritificator.

S-au primenit şi uliţele podidite de hlamida ier-

nii. Ferestrele şi-au pus flori de gheaţă printre care

răsar tresăriri din zâmbetele copiilor. Afară ningea

ca-n iernile de-altădată. Sânziana-şi lipise obrazul cald

de ochiul ferestrei, topind cu văpaia inimii pojghiţa

de gheaţă. Voia să admire săniile prietenilor ei mai

mari, zburdalnicii copii risipiţi pe pârtiile priporului

de la Cârjan. Bunica a scos din sobă dovleacul tur-

cesc, copt pe vatra încinsă cu jar de fag. Ne-ndemna

să desfacem cu grijă cocoloşul de miez auriu şi dulce,

să nu rupem coaja din care va face o cotovaică în

care, la vară, la vremea vânturatului, urma să adu-

năm fasolea sărită de pe leasă.

18

ION ELENA

Îşi scosese şi de lucru Mama Călina. Pieptăna şi

rotunjea caiere moi, torcea, răşchia şi împletea cio-

rapi groşi din lână ţigaie nepoţeilor, să le ţină de cald

în şoşonii largi şi să-i rupă la sanie şi pe pantele cu

pârtie de schi. Deseori îşi încărca timpul răşchiind şi

răsturnându-şi motchele după culori. Într-o iarnă a

ţesut în război două scoarţe de toată frumuseţea pen-

tru camera cea bună a Ilincăi, nepoata cea mare, mă-

ritată în casă nouă.

Ceilalţi, ai casei, se pierdeau cu treaba prin gos-

podărie, croind pârtie spre adăpostul animalelor,

igienizând podelele şi încărcând cu nutreţ ieslele din

grajdul vitelor, înnoind aşternutul cu paie şi frunze

veştede. Numai Tudorica tot zorea cu grijă pe lângă

Joiana, juninca ce-aştepta să sporească gospodăria

cu primul viţeluş căruia cei de la primărie n-or mai

veni să-i scrie certificat de naştere, lăsându-l în pro-

prietatea stăpânilor săi. Puseseră fân şi la oi, tot în

ocolul din adâncul grădinii. Voiau să-şi înmulţească

turma, mai ales că schimbarea diriguitorilor ţării le

aprinsese speranţa în a-şi redobândi moştenirile de

la strămoşi. Nu avea cine să le mai dijmuiască lâna,

brânza şi mieii.

Se amurgise afară. Bunica alinta pe Sânziana cu

poveşti din anii copilăriei noastre. Pe lângă casă trecea

cea mai gălăgioasă pârtie de săniuş a satului. Era

locul amintirilor noastre. Acolo, printre prunii coco-

şaţi de ofranda iernii, făceam oameni de zăpadă uri-

aşi, de ne urcam cu scara să le punem tăciuni în loc

de ochi. Noaptea le-aşezam lumânări aprinse în mâini

iar cât era pârtia de lungă, înfigeam pe margini, din

19


loc în loc, lumânări şi iar lumânări, de intram în po-

veşti cu alaiul nost cât şi cu zborul săniuţelor cu care

învingeau numai cei care ajungeau la vale cu lumâ-

nările aprinse. Ce frumuseţi şi veselie ne-nsoţeau! Ce

sărbătoare a copilăriei noastre!

Ningea ca-n basme peste plaiuri, dar nu atât de

mult cât să se-adune troienele dragi copiilor. Ogaşul

Mic era bobotit ca la gerul Bobotezei. Copiii nu se

mai auzeau în pripor, la săniuş. Se-auzeau însă ho-

hote pe Valea Ţiganilor, spre Dealul lui Cornea. Ogaşul

era-ngheţat tuci. Făcuseră trenul săniilor şi-alunecau

în lanţ pe luciul gheţii. Caravana fericirii lor înfrumu-

seţa anotimpul.

Afară ningea liniştit şi tainic, ca-n iernile de-al-

tădat’.

20

ION ELENA

Iarnă, iarnă, unde eşti?

Frântu-s-au rânduielile mari, celeste? Dusu-s-a Gerar şi nu i s-a simţit tăcerea. Afară-i Făurar acum şi tare-i palid şi tăcut, de parcă ceva-i lipseşte din lumea-i plină de doruri. Nu-l deranjează stăruinţa zi-lelor senine, dar îl intrigă mult strălucirea soarelui şi căldura răspândită spre şesuri şi coline, de-a nins cu ghiocei prin grădini, păduri şi cornete.

E prea devreme printre noi, primăvara! Alungată de nestăvilitele valuri de aer blând iarna-şi retrase zăpezile în templul gerurilor. E atâta iţărie prin casa

21


anotimpurilor. E primăvară-n toiul iernii. E ninsoare-n floarea primăverilor. E vară-n polima lui martie şi în bobul lui octombrie şi câte altele. Uite-aşa s-au în-curcat obişnuitele cărări ale vremii, de nu-şi mai află nici natura rosturile, nici omul tihna şi balanţa traiu-lui.

Îi văd ochii stinşi şi supărarea din priviri, cău-tând orizontul, suduind încoace şi-ncolo, că tare-i în-toarsă şi vremea asta, dar uită ori nu-nţelege că aceas-tă brambureală a anotimpurilor curge din nesăbuinţele şi urzelile nefireşti ale omului părăsit de credinţa în Dumnezeu, de chibzuinţa pentru tot ce ia din natura-mamă.

De multe ori, acesta se întreabă: Unde-i izvorul genuin? Dar firul lui cristalin, um-

plând de vuiet valea? A dispărut vremelnic ochiul fân-tânii. Multe-l părăsesc pe omul ingrat. E februarie şi

iarna nu e acasă încă. Înfrigurat şi gol şi nesăţios e

firul grâului, trist şi vlăguit este ogorul nenuntit de

rostogolirea troienelor. Abia mai curge peste lespezi

Motrul subţiat de cerbicia secetei îndelungate. Eternă

şi surdă este valea. Doar în fotografii se mai văd ur-

mele fugarnice ale iernilor bogate. E-atâta îmbâcsea-

lă în văzduh, neclară-i zarea prin care barza din Padeş,

sfidând suferinţele vremii, zboară liniştită spre bălţile

nepărăsite încă de ape şi peştişori. Retrasă spre frun-

ţile Godeanului, iarna mai albeşte pentru scurtă vreme

umerii munţilor, îmbrăcând frunțile de piatră ale

Carpaţilor, prea părăsiţi şi ei de zestrea şi fastul nă-

meţilor înalţi. E nelumească vremea acum!

Zborul fulgilor refuză a se-ntoarce spre vale, mai

22

ION ELENA

aproape de oameni. E prea mult praf în aer, aripile

zăpezii ar înnegri în dansul lor molcom până la depu-

nerea pe caldarâmul străzii ori pe uliţa satului şi ast-

fel nu le-ar mai fi recunoscută ingenuitatea, culoarea.

Acesta-i gestul lor, un fel de răspuns la îngâmfarea şi

frenezia omului, prea nerăbdător şi frenetic în orizon-

tul acestui început de mileniu. Retragerea iernii spre

cetăţile dăltuite sălbatic de mugetul viscolelor şi strân-

sorile îngheţurilor, undeva pe genuni de Parâng sau

Retezat, în Şarba şi Oslea, ori în alte împărăţii albe ale

Terrei, la noi, în orice primenire arhaică şi robustă a

munţilor, este ca o aşteptare, ca un avertisment al

lumii perene, durabile, până la îndreptarea nelegiu-

rilor şi dezechilibrelor din lumea trecătoare, în care

se pare, omul nu-şi mai regăseşte încă gândul şi fap-

ta potrivite pentru binele universal.

Din tărâmul lor edenic, protejate de o forţă zeias-

că, purificatoare, zăpezile îşi apără viaţa, rămânând

acolo, sus, departe de privirile şi faptele omului, imund

şi hărţuit de îndrăznelile neaşteptate ale vremii. Prea

prins de viscoleala cotidianului buimac, cernit de re-

surecţie, nu ne miră cu nimic lipsa de reacţie a aces-

tuia faţă de curgerea tăcerii, curgere în care natura îşi

picură cu discreţie şi privaţiuni reproşurile lămuritoa-

re.

Ignoranţi faţă de aceste semnale şi prinşi de izi-

turile unui avânt neiertător, mulţi dintre semenii noş-

tri fac eforturi vultureşti pentru o înavuţire perfidă,

nesupusă ordinii divine, fapt pentru care multe dintre

acţiunile ce preced această devenire sunt atinse de

sancţiunea implacabilă a adevărului. Nici refugierea

23


în sine, departe de măsură şi echilibru, de implicarea

tuturor, nu trece de ochiul iscoditor al lumii neprihă-

nite. Iată de ce se usucă de dorul zăpezilor ogoarele

ţării! De ce setea pământului e de nepotolit? De ce

pârtia satului este pustie? Și săniuţele-s în pod! De

ce-i nefiresc jocul copiilor noştri!

Iată de ce unii, care nu ştiu ce-i ecologia, se bat

cu pumnul în piept că-s mari ecologişti, iată de ce

această ţară nu mai poate fi patria celor patru ano-

timpuri!

Pentru acestea toate şi nu numai, iarna s-a re-

tras o vreme peste vârfuri de Carpaţi şi în templul

cerurilor ,nalte, de unde ne mai face semn de rămas

bun, spre dezamăgirea celor de bună-credinţă. Se spu-

ne că iarna nu mai are încredere în noi. Este resem-

nată şi nu-şi poate trece pragurile imaculatei cetăţi.

Nu-i convine să afle că ar mai putea înviora aerul

oraşelor, nu-i plac preţiozităţile periculoase ale lumii

moderne, care-i ponegresc hlamida!

Cu toate că se mai aud glasuri strigând: ”Iarnă,

iarnă, unde eşti?”, anotimpul alb refuză să mai fie

buretele îmbibat cu toate noxele imprudenţei umane,

neprielnică pentru acest început de mileniu, care şi-

ar fi dorit o cu totul altă plecare spre mâine.

24

ION ELENA

… Zăpezile călătoare

Trei zile bătuse vântul ăl mare dinspre Tihomir. Iscoditoare, vraja lui se furişă spre vaduri şi izvoare preschimbând şipotul tern al văilor. Ţiganii lui Parpanghel plecară în ceată prin făgetul din Valea Seacă. Nu mai au lemne, să îşi ducă dorul iernii la gura sobei. Când se urnesc ei, nu-i glumă, iarna vine!

Ni se-aprinsese-n suflet dorul şi-ardeau de ne-răbdare ţâncii, să zburde-n voia pârtiilor. Se retrăse-seră pe gheaţa pârâului, zgâriindu-i luciul cu pati-nele. Dealul se scorojise de geruri uscate, fără

25


bucuria fulgilor. Dar, într-o noapte, pe tăcute, stele-le se ascund în oglinda apei şi din înalturile celeste încep a coborî în taină zăpezile târzii. În liniştea satului abia se simt tresăriri ale mult aşteptatei că-lătorii. Peste frunzişul veşted se-nfiripă mai întâi dansul şoptit al fulgilor mărunţi. Leneşă şi domoală la început, ca o doinire, nerăbdătoare şi abundentă apoi, ninsoarea îmbracă totul într-un miracol alb.

Sunt ogaşele colibite de revărsarea ramurilor albe, podul de gheaţă s-a ascuns deja sub valul neted de zăpadă, ascunzând urmele copiilor. Satul fusese cuprins de-o lungă tăcere. Purificatoare, zăpezile dau năvală din înalturi troienind până şi zorii. Codrul se-nchide în nămeţi de nepătruns. Lacul doarme. În Valea de Hotare, neodihna ninsorii înfundă drumurile.

Ninge. Vălul fulgilor răscoleşte cerul alb. Se-

ngroapă în zăpadă colacii bunarului. Abia se mai vede

roata fântânii. Se pitesc sub tufe iepurii. Vrăbiile se-

ascunseseră în tulujări. Să tot împrăştie iarna miri-

ade de flori albe furate din rochiile destrămate ale

mireselor. Departe de noaptea mare şi albă, oamenii-

şi deschid uliţele. Uşurează acoperişul caselor cu

lopeţi. Leagă pârtie şoproanelor şi nu-i întoarnă

dezlănţuirea iernii. Ba, îi mulţumesc lui Dumnezeu

pentru darul slobozit. Zăpada adună colbul, dar nu

şi gândurile rele! N-alungă patimile! Oamenii mai duc

dorul pământului, alintul a venit din cer! Stele căză-

toare le mai picură-n suflet taina deznădejdii.

…Imperiu al liniştii, iarna înghesuie satul în va-

tra singurătăţii albe. Rotund şi palid, soarele se

rostogoleşte la margine de nori. Fagul trosneşte în

26

ION ELENA

sobă. Caiere de lână se înfiripă în fir, cu mâna vrăji-

tă a bunicii. Fusul cântă. Ochii zglobii ai nepoţilor

aleargă spre crângul podidit. În ocol zburdă mieii cu

canaf roşu în urechi. Iarna pare o regină din basme.

Sânziana vrea mere coapte pe brâul sobei. Mama

Marina scoate din claie câteva roşcovane puse de-

astă toamnă. În odaie se simte miros de fân cosit.

Spectacolul iernii ţinu cât să potolească oame-

nilor dorul adunat ani la rând. Apoi, un vânt cald se

furişă în sat dinspre Buha, zorind paşii iernii. Timidă

şi tăcută, ca zorii mireselor, ea se retrase peste Dealul

Rugetului, spre munţi, apoi în scâncetul şiroaielor, în

gânduri şi amintiri, în vise şi-n dorurile noastre înal-

te. În toate acestea se topeau zăpezile noastre călă-

toare.

Undeva, spre răsărit, sub foşnet de ziuă, se-aud

născându-se zăpezile ghioceilor.

E zvon de primăvară pe la noi!

27


Intră primăvara-n sat

Să nu supunem natura relelor omeneşti!

Alungând valuri de gânduri negre, pădurile din Buha

îşi deschid încet-încet pleoapele dezmierdându-se în

motocei de verde crud, după ce au suportat cocârjate

agresiunea unei ierni neobişnuite. Învolburat, rece şi

năvalnic, Motrul îşi umflă apele risipindu-şi suflul

peste vaduri şi prunduri, grăbit de cearta ce s-a iscat

în munţi, între zăpezile târzii şi caii de foc ai primă-

verii. Zăvoaiele-şi semnalează imperiul prin pichete

de sălcii zvelte, împodobite cu ciucuri lungi şi raiul

28

ION ELENA

primelor frunze. Baciul Culae şi-a ogoit turma de mi-

oare printre flori de păştele şi arini vrăjiţi de miracolul

înfrunzirii. Cântecul mieilor înveseleşte trecătorul,

aprinzându-i în suflet dorul de vatra copilăriei. Peste

mirişti, plăvanii trag brazde adânci în miezul gliei pri-

mitoare. Grădinile-şi alungă tristeţea şi goliciunea,

primenindu-şi covorul cu colţul fraged al ierbii. Satul

reîntinereşte în horbota pomilor înfloriţi. Vântul nu

mai bate toaca, ploile-s pe-aproape. Dan vrea să dea

cu sapa via de la Cucă. S-a-mpăcat cu mama Tinca,

ura nu-i mai doare!

Numai Robu, astă-toamnă, duse acasă, în ogra-

dă, într-un car plin de surcele cuibul berzelor, adu-

nat în luni de trudă, pentru zvon şi casă bună. Cum

veniră, însă, călătoarele, tot în stâlpul din Răscruce,

începură iar s-adune toate cele de trebuinţă pentru

casă nouă, nepăsându-le de vrajba omului pitit de

rele!

S-a redeschis ochiul de apă şi-n ştiubeiul de la

Lacul Ţiganilor, ani la rând închis de secetă. A dudu-

it întâi de la Tihomir. Va fi un an rece și ploios, cum

ar zice bătrânii. Fagul se grăbeşte să înzestreze codrul

cu freamăt şi culoare, făcând mai înalt şi răsunător

cântecul cucului. La troiţa lui Ion Alpinei, în vii, lă-

crimează coarda şi plesnesc căpuşele. Pe coasta dea-

lului, armata de araci s-a înnoit. Mâinile pricepute

ale ţăranului au rostuit via, dăruindu-i puterea şi

ocrotind-o întru rodire. Din loc în loc, ca nişte singu-

29


ratici îmbrăcaţi în alb, cireşii veghează împământeni-

rea primăverii.

Fii binevenită, primăvară, şi binecuvântează cu

minunile tale trecătorul!

Mădălin zburdă în lumea mieilor. Aproape, în

făget, mierlele-şi susţin concertul. În obrajii copilului

înfloresc caişii. În ochi se iveşte lumina bucuriei. De

când aşteaptă feciorul de ţăran să intre primăvara-n

sat!

30

ION ELENA

În viaţa satului

Rătăcirea zăpezilor

”Voi, orăşenii, nu veţi pricepe curând supărarea cerului, dacă tot sugrumaţi duhul zilelor cu încărcă-tura unei vieţi grăbite!” îmi zise Ion al Mării lui Ştefan, om bătrân, trecut de optzeci de ani. Multă vreme însă nu m-am dumirit în calea vorbelor spuse cu atâta năduf. Un licăr de lămurire mi-au adus şi

31


spusele altor săteni neprihăniţi. ”Nici iernile nu mai ţin cu noi, să ningă, să-ţi umple carul de zăpadă! Pădurile au sărăcit! Par vlăguite şi nemângâiate de valul ninsorilor bogate. Le-a tot meliţat viscolul. A scăpat, nevolnicul, şi prin cotloanele satului, peste ogrăzi, de-a supt pământul şi-a subţiat şuvoiul Gârlei Mari. A dezgolit stâncile şi-a slăbit pornirea rodului. Ce duhuri rele îl împing spre noi?”

Încerc să le-nţeleg supărarea. În firea lor, nepo-trivirea vremii lasă multă nelinişte. Pe cornete, pătue-gele şi frunzarele au rămas întregi. Au trecut peste ele dorurile toate. Şi Babele, şi Mieii, şi Berzele, nu-mai adieri de fulgi mari şi zburdalnici, rătăcind spre plaiuri. Zăpezile zburate se sting în petale albe şi se retrag peste vârfuri cu brazi. Se pierde departe urma ţăranului nevoiaş. Rămân pe costişa satului doar paşii lui rari şi apăsaţi de greutatea poverilor.

”Nici iernile nu mai au polimă bună!” se întris-

tă iar bătrânul. Pe faţă i se alese totuşi o speranţă.

Apucase bunicul să iasă iar în primăvară!

Iar se tulbură apele!

A fost iarna la ea acasă? Cine i-o fi alungat

zăpezile? Cine să ţese în perdea de argint frunzişul

de pe vatra pădurilor? Cine să absoarbă praful

pripăşit pe faţa planetei? Cine să înveselească as-

cunzişurile? Cine să potolească gerurile? Cine…?

Zăbovind undeva, pe o frunte a muntelui, ne-

păsătoare, zăpezile se preling încet-încet în căuşul

văilor. Vestea primăverii înveseleşte hotarele şi din

32

ION ELENA

toate părţile se aud ecourile şiroirilor. Vadurile cresc,

dar nu ca altădată. La Valea de Hotare, lacurile au

înghiţit platoşa de gheaţă. În oglinda apei, peştii

înoată după legea lor. Pe mal, tânărul ecologist le

investighează modul de viaţă. Ce-ar fi dacă şi omul

ar mai învăţa câte ceva din liniştea şi din mişcarea

acestor vietăţi?

Romulus priveşte meditativ luciul apei. Sunt şi

semne bune, dar şi gânduri rele, ce ar putea stinge

viaţa lacurilor. Limpede şi spectaculoasă este însă

unduirea valului. Plâng zăpezile la munte. Motrul îşi

sporeşte taina. Iar se tulbură apa lacurilor. Nu-i motiv

de îngrijorare, nu-s braconierii! E doar o tulburare

de primăvară, purificatoare!

33


Regăsirea

S-au aşezat la Poarta Ţarinii, nu departe de

raiul lacurilor. Au tot ocolit pluţile lui Carabineanu.

Însă, locul potrivit casei lor avea să fie tot în uliţa

satului, la o deschidere de aripi mai la deal de larma

păpurişului şi minunea câmpului cu ape. Au revenit

odată cu zăpada lor, când jocul fulgilor s-a furişat iar

pe vale. Berzele au rămas la cuib. S-au rotit peste sat,

de Bunavestire, cercetând coclaurile. Şi-au înteţit apoi

zborurile spre crânguri şi zăvoaie, aducând gospodă-

reşte vreascuri pentru acoperirea rănilor deschise de

viscol în cuibul înalt şi greu.

34

ION ELENA

De atunci, cu fiecare dimineaţă, lumina oblădu-

ieşte silueta lor blând străjuitoare la marginea satu-

lui. Ziua aşterne peste case foşnetul aripilor largi.

Apoi, rânduri de umbre traversează răzoarele.

Reîntoarcerea lor s-a petrecut cu alai; tot păsăretul

ciripeşte regăsindu-şi micile ascunzişuri în ”marea

casă” cocoţată acolo sus şi protejată de vârful stâlpu-

lui de la reţeaua electrică.

Sosirea lor dăruieşte oamenilor sărbătoare, spe-

ranţă şi încredere în anotimpul ninsorilor cu flori.

Când vin ele, se-nveşmântă poienile! Se deschid mu-

gurii, îmboboceşte ramul! În lumea colţului de iarbă,

minunea germinaţiei urcă în faptul zilei. Fierbe pă-

mântul de-atâta facere! Cântă păsările!

Iar se aude tăcăitul berzelor. Înfloreşte satul.

Primăvara e la noi!

Ocheşica

Era ger tare la venirea primei mieluţe în turma

lui Moş Ion. Spre bucuria nepoţilor, bătrânul o lua în

casă, la gura sobei, departe de asprimea frigului. În

fiecare seară, Irina îi ţinea cofiţa cu făină şi zahăr şi

o mângâia pe botul umed şi catifelat. Pentru că în

toată înfăţişarea ei ochii îi străluceau în două cercuri

mari şi negre, gospodarii au botezat-o Ocheşica.

Scăpase răsăritul. Soarele ascunsese zăpada ui-

tată de ceruri şi zei pe vatra mioarelor. Se dezmeticesc

izvoarele şi plăpânda vietate este lăsată afară în largul

grădinii, unde jocul mieilor întinereşte turma.

35


Zbierătul lor umple cu iz de primăvară zarea, iar legă-

narea clopoţelului vesteşte ceasul tainicei plecări spre

stânele înzăpezite de anotimpuri cu miros de răşină.

Ca un cântec de pasăre, horirea lor se prelungeşte în

vară, prin florile poienilor din munţi şi ocolişul strun-

gilor. Se-ntorc apoi toamna noatinele, din care stăpâ-

nul îşi împlineşte primăvara turmei sale.

Undeva pe cărarea înşirată la vale, tălăngi subţiri

sfinţesc pădurea. Mieii zburdă-n susul râului.

Călătoria e abia la început.

Peste plai, doineşte iar fluierul ciobanului!

36

ION ELENA

Tânguirea bătrânilor

”Ţi-am povestit eu, Dionisie, să rămâi în sat! Te-ai întunecat la faţă alaltăieri, când îţi spuneam că voi, orăşenii, sugrumaţi duhul zilelor cu încărcătura unei vieţi grăbite. Păi, uite, tată, de ce zic aşa! Aţi fugit toţi la fabrici şi-am rămas aici numai noi, bătrânii.

Ce faci tu acolo? Te urci în autobuz, înghesuia-lă, zăpăceală, stradă, betoane. Te-ntorci acasă, la un bloc, într-un apartament, stai apoi acolo închis ca într-o cutie de chibrituri! Cum să nu te doară capul, când vii la ţară! Aici dai de aer tare, la oraş nu mai aveţi nici parcuri. Aici e viaţă adevărată, ziua sănătoa-să, traiul liniştit, fără alergătură, aşa în zadar. Te trezeşti şi tu ca omul în cântecul cocoşului, nu în ţârâitul ceasului. Îţi calcă talpa pe iarbă, pe rouă, pe

37


arătură. Auzi o poartă scârţâind. Stai o zi în vie şi mănânci o ceapă bătută-n ştergar, bei un rachiu bun şi-asculţi freamătul pădurii. Ai zile pline aici, băiete!”.

Îi povesteam lui Vasile al Levii ieri că nu mai pleacă satul la oraş. S-a-ntors timpul. Acum vine ora-şul la sat. Mai avem noi necazuri mari, dar nu dăm înapoi! Auzi, să-ţi spun una bună, ce zicea ieri nepoa-tă-mea. Ştii ce mi-a spus, când am întrebat-o de ce nu cântă cucul şi pe la voi, pe la oraş? Zicea așa, oraşul nu are nici pădure, nici deal. Maşinile şi zgo-motul îl ţin departe. Cântecul lui nu are măreţie decât în împărăţia fagului, lângă sat, unde fiecare casă îşi are pădurea ei!

Ce zici, Dionisie, mai vin copiii la oraş?”

Stăpânul

Lui Romică Barbu nu i s-au dus încă toate spe-ranţele. De când se ştie, ograda i-a fost tot plină. Pare uşurat totuşi de grijile mari. De câte ori făta Joiana, era alarmat bătrânul. Iar trebuie să dea o declaraţie. Cei de la ”sfat” nu îl uitau. Viţelul la contract, lap-tele tot aşa, brânza la fel, aproape totul la stat, pe te miri ce, nişte preţuri care, nu numai că nu-i răsplă-teau truda, dar îi şi aduceau în suflet multă, multă mâhnire.

Acum, în primăvară, i-a fost cu bucurie. Moş Barbu se-apropie de Prian, să mângâie grumajii viţe-luşului, într-o nevolnică pornire a instinctului pose-siunii, şi zise descătuşat: ”Prea multă vreme cu zăba-lă. Noi munceam, ei luau! Ajunsesem să-mi urăsc juninca, să pun gând rău viţeilor din curte. Abia su-

38

ION ELENA

portam umilinţa. Lăcrimau mereu ochii Joianei, de câte ori mă-ntorceam cu ea de la ”bază”. Azi, cum mă vede, ridică botul din iesle şi mugeşte. Simte că mă apropii cu inimă bună.

Îşi recunoaşte stăpânul. Asta mi-am dorit ani la rând, Dionisie, să-i fiu stăpân Joianei, nu un străin servil, purtat mereu pe drumuri. Sunt liniştit într-un fel, dar un pic de gând mi-a dat ”Nesocotinţa” lui George, poetul nost’ din Sohodol, care scria într-un ziar că ”Veni un timp, veni o vreme/ Când de frumos omul se teme./ Lui Murgul nu-i mai place hamul/ Venişi tu, timp, dar unde duci? Adio Tu! Adio Cruci!”.

Ce zici, măi Dionisie, te-ntorci în sat, or îţi mai iei din dor privindu-ne la un televizor color. Vino aici, că de nevoile ce le-avem de dus, ne-a uitat şi moartea!

Bine mai grăieşte George în poezia lui! Vino în sat, Dionisie, la noi e veşnicia!

39


Neliniştea plugarului

”Măi, Ioane, nu facem treabă bună nici anul acesta!” zise descumpănit Romică Barbu şi lăsă brăz-darul să coboare în ţarină. Ogoru-i uscat, ne-a pus iar Dumnezeu păcatele-n cârcă!”

”Fii pe pace, Romică, înfrunzeşte codrul, vin plo-ile! Au plecat întâi gorunul şi carpenul. Fagul a rămas în urmă. Semn de an rău, rece şi secetos. Croncăne corbii în stei, la Cornul Pietrei. Li-i sete, strigă ploile. Se strâng norii spre munţi iar sămânţa aşteaptă aici, în luncă. O fi vreo hală? Bătrânii spun că scă-pau de ea numai când preotul înfiera cu cheia bise-ricii pe cei păcătoşi.”

”Ce tot cobeşti atâta, vere, n-ai auzit c-a dudu-

40

ION ELENA

it întâi la răsărit, în Cioacă, şi ştii că de-acolo ne-a venit anul cu mult rod!”

Ion al Mării măsoară cu privirea dealurile şi câm-pul, vede grădinile primenite. În geometrii bizare, gar-durile împânzesc locul. Se retrag zăvoaiele în miezul alb al scândurilor de ulucă şi apa râului, părăsită de umbrele înalte şi pline ale arinilor, sună subţire, fără armonii şi ecou.

E mai sărac peisajul. Boii calcă domol miriştea. Roţile scârţâie la orice hop. Străluceşte-n soare cor-mana. Mâinile aspre şi noduroase ale ţăranului ţin în rost coarnele. Pare neliniştit plugarul. Nu-i ies toate socotelile. Şi ieri s-a dus mult în noapte. A zăbovit să-ndrepte nişte cuie mai vechi. A rămas netermina-tă o raclă, în gardul din Răzoare. Parcă-l văd îngăi-mând:

”Scumpete mare, Dionisie! Nu poţi să mai cum-peri un cui?!

41


Ochii Irinei…

Abia se lăsase peste coastă amurgul şi în templul

zăvoiului răsuna concertul serilor cu lună. Nepoata

jucăuşă intră în camera bunicului şi-ncepu a-l ispiti

din nou.

”Sunt răcăneii satului, Irina! Odată cu cântecul

lor, primăvara se aşază de-a binelea în zăvoi. Nimeni

n-o mai poate alunga din vatra noastră!”

Din postava învelită cu o blană de miel, bătrânul

scoase puişorul pestriţ. Irina îi mângâie puful moale,

42

ION ELENA

îl ascunse sub bărbie şi-i ascultă piuitul rar şi blând.

Îl lăsă apoi în culcuşul cald şi noaptea coborî în tăce-

re peste casa lui Romică Barbu.

Dimineaţa zilei de duminică îl găsi pe Dionisie

pe malul lacului, la pescuit de caras. Satul nu-şi

trezise încă livezile. Spre prânz, ca o vrajă, împins

dinspre apus, un vânt cald împodobi dealurile şi ca-

sele cu buchete uriaşe de flori albe. Puişorii de gă-

ină evadaseră în grădină şi scormoneau covorul crud

al ierbii.

Alaiul copiilor se mutase pe panta dealului în-

miresmat de razele calde şi plăpânde. Primenită de

primăvară, Irina urcă la sărbătoarea jocului de copii.

Era prima zbenguire a ţâncilor printre pomii împo-

dobiţi cu miriade de flori. Bucuria îi cucerise chipul.

În inimă i se cuibărise o bună clipă din minunea

copilăriei. Ochii ei mărunţi şi vioi, ca două mărgele

strălucitoare, căutau depărtările.

Într-o dulce adiere, peste sat, începuse a fulgui

cu petale de cireș…

43


... Pădurile, Pământule!

Coborând pe cărăruia vremii, mi-am aruncat pri-virile peste valurile ei răscolite de marea furtună a jocului de-a fi şi-am început să întreb:

Despre florile ofilite şi iarba cu fruntea-ncărun-ţită, peste care s-au lăsat musafiri nepoftiţi. Despre apele adormite-n nefiinţă şi izvoarele secate. Despre ploi ce nu mai vin la vreme de rod şi de pârguire-n câmpuri. Despre timp şi despre viaţă! Oameni ce mai au un nume! Lume, când nu este lume! Despre peştii duşi la vale fără arginţi la picioare! Despre tot ce-a vrut să fie! Despre tot ce-a fost frumos! Şi de păsări care-au fost! Şi de cântul lor duios! Despre toate-aş

44

ION ELENA

vrea să-ntreb pe-acest om ce nu mai este ”cel isteţ ca un proverb”!

Aş vrea să ştiu, Pământule, ce mai faci? Te simt mai mult în ritmul inimii mele când cobor printre trunchiurile vieţii tale şi ating cu un zâmbet vălul inocent al unui fir de izvor. Îmi învălui faţa cu sclipi-rile şi răcoarea-i de milenii şi simt că inima-mi bate în tihnă. Privesc lăstărişul lumii tale, pădure udată cu lacrimi diamantine în dimineţi înrourate, şi simt cum faţa ta milenară este inundată de o neobosită şi taini-că tinereţe, bătrâne plai!

Cobor pe iste creste de munte, mândre şi suve-rane sub ceruri, şi mă-ntâlnesc cu pădurile într-un imens ocean al existenţei. Cu valuri înalte, care poar-tă în sânul lor mii de voci, care cheamă mereu spre lumea lor imensă, fabuloasă!

Îmi deschid iarăşi ”porţile” sufletului şi îţi spun

dintr-o înaltă simţire: „Câtă puritate şi smerenie-ţi

poartă pădurile, Pământule!”

Stau între coloane seculare peste care-şi presară

scânteierile de smarald, de-atâta vreme-ncoace un ne-

sfârşit covor de stele, şi-ţi ascult foşnetul şi răsuflarea,

pădure bătrână! Îţi admir generaţiile, pe plaiuri, ca

nişte soldaţi aliniaţi în plutoane de veghe pentru veş-

nicia ta, odată cu ascultarea ecourilor de bardă, plim-

bându-se din creastă-n crestă, din fir de vale-n fir de

vale, săgetând depărtările şi asurzind apele-izvoarele,

pădure tânără, şi simt în gând ceva ciudat şi apoi

multă tăcere!

Cobor pe povârnişul dintre ere şi stau în faţa

ochiului nevăzut al fiinţării tale, privindu-ţi comorile.

45


Fără să cred în altceva, aş vrea să vii de departe. Dintr-o elegie eminesciană, cu tot alaiul vieţii. Şi-atunci să pot să te-ntreb, cu sufletul vibrând de tine-reţe, prea limpede veste de dincolo de pădurile noastre liniştite, ca o casă de oameni darnici şi bogaţi la suflet!

Unde-i feciorul cu flori de izvoare în obraji? Dar cea minunată fecioară cu trup mlădios, cu flori în co-siţe şi voal de mătase albă, adus peste fruntea limpe-de şi senină ca o năframă de vis ţesută din cristale de izvor? O voce parcă voia să-mi spună că toate aces-te comori ale vieţii sunt aici, printre noi, oamenii aces-tui Pământ! Luându-mă după glasul ei, m-am pierdut în cetatea ta, Pădure Eternă, străbătând cărările-ţi lungi, tot întrebând şi tot făcându-mi griji.

Unde sunt toate comorile tale, o, prea limpede veste de dincolo de pădurile noastre, ca nişte mame bune? Aş fi vrut să fi rămas cu ele!

De ce nu m-aţi luat cu voi? V-aţi schimbat veş-mintele dragostei de veşnicie şi v-aţi dus departe?

V-aţi dus şi aţi luat cu voi tot mugurele tinereţii! Alaiul legendarei bucurii, cu toată nunta noastră mi-lenară? Ne-aţi luat din hore şi cântece? Şi obiceiuri ne-aţi luat? Şi l-aţi luat pe la Lae Chiorul, cântăreţ din patru strune? Şi caii înşăuaţi în straie din preafru-moasa zi de sărbătoare? Ne-aţi luat trăsura omeniei şi ce-a mai fost din neuitata casă a vieţii noastre de de-mult?

Şi ce-aţi mai luat cu voi, comori de oameni legen-dari?

Mai întrebaţi, de departe, ce facem noi? Noi!... Păi! Ne-am pierdut pentru o nuntă – lote-

rie şi-am transformat dulcele alai al anilor voştri în

scrâşnete de frână şi zumzet de motoare…

46

ION ELENA

Unde eşti tu, fiu al munţilor? Unde eşti, fecioară a Universului din basme? De ce aţi luat cu voi purita-tea?

De mă primiţi, aş vrea să vin la voi? O, timpule, flăcău bătrân, pe tine-aş vrea să mă răzbun, că nu-mi oprişi în prag de ţară această nuntă milenară!

Dar, ce să fac acum, Pământul meu etern? Aş vrea, tu să mi-l legi în fapt de seară, într-un crepuscul, viu, cu brâul cel de timpuri rubiniu şi fără noimă apoi să îl alungi în haosuri de piatră pe-acel ce ţi-e clădit cu mintea-nceţoşată!

Nu ai văzut că lumea de pe întinsu-ţi crâng, tot numărându-şi anii, mai mult se-nvolburează, în valul străduinţei de-a şti mereu mai mult, incendiindu-şi mintea cu straşnice formule, de pot să frângă vârful vieţii chiar mâine, chiar poimâine, iar peste faţa ta să curgă apoi tot râuri de foc şi de nelume, să tremure toţi corbii din lipsă de pădure, de învelişu-ţi rece, de prea mult întuneric, de nedorită şi prea lungă tăcere?

Omule, alină-ţi rănile făcute şi păstrează-ţi cu sfinţenie tot ce ai acum, salvând ce-i viu şi bun din preajma nefiinţei!

Ascult ecourile tale, Măreaţă Existenţă, şi mă-mpresor cu tot ce e mai pur în jurul meu. Cu anotim-pul, de curând, pierdut în vremuri tulburi! Cu nunta cea de ieri, uitată! Cu soarele sculptat în vatra de lut! Cu pădurile ascunse-n triluri de viori! Cu trupul tău, Pământule neprihănit! Cu salbe de izvoare ţâşnind prin mii de porţi deschise înspre astre! Cu apa din ulceaua de pământ! Cu sufletul din mine şi toţi oame-nii legaţi de bine şi gând frumos! Cu tot ce ai mai

limpede peste iia-ţi fără însemne de rău şi-atât!

47


De ce să nu destăinui lumii dorinţa ce-mi stră-

bate existenţa?

Aceea de a coborî mereu spre cărărui de timp,

aruncându-mi privirile peste împrejurul răscolit de

marea furtună a jocului de-a fi, nestatornic şi înfrânt

uneori în uriaşa clepsidră a vremii. Tot întrebând, tot

căutând, tot gândind la frumos, la echilibru şi cumin-

ţenie, luptând a le construi în fiecare clipă, până la

regăsirea lor pe marele drum al reîntoarcerii spre sine,

spre smerenie şi puritate, spre bine, adevăr şi lumi-

nă…

Până când verdele de lângă noi va fi iarăşi, crud

şi primordial, în raiul pădurilor!

Până binele se va împământeni iar în aceste can-

dide cetăţi cu boltiri rămuroase, pentru a păstra me-

reu curată şi viguroasă puterea lor de a ocroti şi a

menţine viaţa pe unica şi minunata noastră Terra...

48

ION ELENA

Cântec la Hobiţa

Se rătăcise cocoşul la geam. Ce dimineaţă ,naltă!

Prin aerul crud al văii, vestitorul îi şoptise copilului că e vremea să plece. Sub mângâierea zorilor, pânza de rouă se lăsă cutreierată de pasul mioarelor. Încercând creştetul ierbii, ele puseră stăpânire pe împărăţia ză-voiului. Radu Nicolae rămăsese în pridvorul casei, cu ochii lipiţi de zariştea lumii. Micul păstor, vrednic ur-maş al neamului său, se pierdu undeva, pe răstoace, între încăierarea soarelui cu apa. Era o fire înaripată, Costel al lui Bejuică. Îi plăcea să meşterească întruna, să găsească el ceva cu care să intre în curgerea vremii. De multe ori rămânea stană pe malul râului. Căuta în

49


adâncimea crângurilor înalte. În dulceaţa grădinilor înecate în flori. În şoapta lungă a Bistriţei misterioase. În firul apei, mângâind umerii bolovanilor adormiţi în albie. În silueta păstrăvilor în zbor prin ferestrele cu-rate ale vadurilor. Asculta mereu cântec de ape din cântecele de basm ale Bistriţei în care murmurau răs-tălmăciri din lupta cu vraja munţilor, cu încordarea mută a stâncilor învăluite de freamătul înalt şi blând al pădurilor zvelte.

În toiul zilei, copilul îşi scoase de la brâu bricea-gul. Din câteva crestături în salcia zăvoiului îşi meşteri un fluier. Apoi, cântecul umplu zăvoiul. Degetele sub-ţiri şi mici prefăcute-n aripi, atingeau uşor ochiul lem-nului. Cântecul cobora în vuietul râului horind aici, cu unda plină de vibraţii din tăcăitul pivelor, huruitul

pietrelor de moară şi glasul ciopoarelor ieşite-n primă-

vară.

Ca o fărâmă de eternitate, cântecul lui rămase la

Hobiţa. Altfel cum ar fi fost reascultat de sculptor, la

o neaşteptată revenire acasă, când marele Constantin

Brâncuşi a spus: ”Cât aş dori ca operele mele să fie

şlefuite de mişcarea apelor. Ce forţă magică are natu-

ra!”

Mulţi au încercat să fure ori să stingă acest cân-

tec feciorelnic. Numai că, naşterea lui în chiar neas-

tâmpărul unui zbor de vis l-a oprit în cerdacul din

Hobiţa, în anotimpurile din zăvoiul Bistriţei. Prin su-

ferinţă şi statornicie, cântecul rămase aici, într-un sat

de români din Hobiţa Gorjului, şi nu se pierdu aievea,

peste arcadele goale ale lumii.

La Hobiţa, sacrul a rămas acasă. Într-un spaţiu

50

ION ELENA

în care nu se pătrunde decât cu sufletul. De aceea,

spre zăvoi, se mai aude din când în când, cum copilul

genial cucereşte eternitatea. Spre noi adie glasul încă

firav al fluierului fermecat de sufletul lui.

Se pare că Brâncuşi este acasă!...

51


În devălmăşia vremii

De sute de ani, ţăranul şi-a apărat destinul udând cu sudoare şi sacrificii glia. Primăvară de pri-măvară, când senin la chip, când prigonit şi neaju-torat, el şi-a pus la jug vita din ogradă, să rostuias-că treburile gospodăriei după vechi rânduieli şi făgăduieli, în ciuda atâtor nepotriviri ale timpului, trudind din greu pe pământul moştenit de la străbuni.

Cu tot ce a avut mai sfânt acasă, cu părinţii, cu nevasta, cu fiica ori feciorul, cu boii, caii şi plugul, cu doina din suflet şi dorul de libertate, nemângâiat de liniştea bunăstării, a zorit mereu spre miriştea

52

ION ELENA

bătrână, răsturnând brazdă după brazdă întru bine-cuvântarea seminţei şi rodirilor târzii.

El, ţăranul, uitat de-atâta vreme şi de atâţia demnitari, nu-şi are încă loc în niciun parlament al lumii. Singurul parlament în care se simte chivernisi-tor şi curajos în sufletul său, este ţarina ţării lui de baştină, sfinţită cu lacrimi şi sânge de-atâtea genera-ţii trecute şi încercate.

Ţăranul român a tot sperat într-o primăvară, care să-l mântuiască de rău şi de răi, redându-i demni-tatea şi locul meritat sub soare. Cine şi când o să-l elibereze de sărăcie şi umilinţă? Altfel, blestemele lui vor fi neiertătoare!

Au tot năvălit prin sate înstrăinaţii cu mapa sub braţ, să-i şmecherească parcela, tarlaua ori pădurea, pe care acesta le-a ocrotit ani şi ani, întunecat la su-

flet de atâtea suduieli şi suferinţe.

Țăranul a muncit din greu întotdeauna, cu mul-

ţumirea de a supravieţui unor vremuri potrivinice. Are

mâini aspre şi noduroase, nevolnice a număra tean-

curi de bani din vânzarea gliei. Braţele lui, puternice

dar ostenite de atâta trudă, strunesc plăvanii şi pere-

chile de cai, mânuiesc cu silinţă plugul şi sapa, pro-

tejează pământul şi nu-l înstrăinează nimănui.

Magistraţi, guvernanţi, parlamentari şi pripăşiţi

de pe aiurea, niciunul nu va fi ocolit de spiritul jus-

tiţiar la ţăranului! Prea mult a răbdat bietul om legi

împovărătoare, înnodându-i-se sub barbă râurile ne-

dreptăţii şi împietrindu-i-se sufletul cu mâhnire şi ură,

de-atâta nelegiuire.

Până când atâta mârşăvie? Se-ntreabă trist şi

53


neprihănit Moş Toader. Ocroteşte-l, Doamne, şi fă-i

odată dreptate ţăranului român! Alungă-i, Doamne,

durerile aduse de pungăşia acestor vremuri nefaste şi

iartă-i păcatele ivite din pricina devălmăşiei şi impos-

turii vulpavilor voiajori!

54

ION ELENA

Nu dispera, Luminătorule!

Cine te-mpinge spre marginea vremurilor, prea bunule dascăl? În toată buimăceala timpu-rilor, mintea ta rămâne limpede şi sănătoasă, cu-vântul ţi-e dor şi alinare, sfatul – cale spre împlini-re, Luminătorule! Rămâi nemişcat în vuietul fur-tunilor şi, niciodată, să nu cazi în faţa marilor zăgazuri!

Casa ţi-a fost me-reu podidită de linişte şi înţelepciune iar drumurile tale au dus întruna spre templul sacru al şcolii. Când nu aveai treabă acolo, te regăseam repetând cu plăpândele voci de talent, migălind în sala de pictu-ră, pe platoul de dans, pe terenuri, piste şi spaţii de antrenament, apoi pe scene, în tumultul spectacolelor, purtând nestinse sărbătorile neamului, marile victorii pentru viitor.

Nu ai lăsat în părăsire rostul învăţăturii, cea mai sfântă potrivire a spiritului tău. Ai rămas tot-deauna în credinţa trudei şi misiunii tale solemne!

Nelegiuirea vine de la cei ce te-au uitat sau nu te-au iubit niciodată, cum nu au iubit nici şcoala, nici

55


cartea, nici lumina lor. Într-o ignoranţă sfidătoare şi-o desfătare cât se poate de originală, corifeii slugarnici ai palatelor nu găsesc a-şi aminti că propulsarea lor în fotoliile puterii îşi are începutul în neliniştea stră-daniilor tale.

Ţi-ai sechestrat gândul şi sufletul, într-o frămân-tare niciodată măsurată, ai tălăzuit zile şi nopţi în viscolul tău, într-o generozitate fără limite, zidindu-le

lor începutul. Să le fie buchea dreaptă, elegantă şi

cuminte, cuvântul - clar şi curgător spre bine, fără să

visezi vreodată că vei ajunge să înfrunţi azi multe

nedreptăţi în vâltoarea unor vremuri în care te-au

adus ei, elevii tăi năstruşnici de altădată. Să fie sufle-

tul lor atât de vândut haosului şi deşertăciunii? Să le

fie temeiurile clădite pe ingratitudine?

Ţi-ai lăsat acasă copilăria, cu jocurile şi toată

frumuseţea ei! Ţi-ai subjugat până şi primii ani ai

vieţii, fragezi şi zgomotoşi, unor privaţiuni ce te-au

purtat în universul şi misterul cărţilor, spre miracolul

învăţăturii. Ca să-ţi fie tulburată astăzi neodihna de

a şti, răbdarea angelică de a inova şi tăria de a renun-

ţa de atâtea ori la plăcerile vârstelor mai mari şi mai

mici.

Ţi-ai făcut din profesiune o armură vie pentru

apărarea demnităţii românului, Luminătorule de

neam! Prin gândul şi cuvântul tău s-au zămislit lupta

şi izbânzile istoriei acestui popor! Ai construit şi ai

reconstruit şcoala, protejând-o de toate dezlănţuirile

răului!

Tot mai rar îţi este ascultat cuvântul povăţuitor,

pilda-ţi este hăituită mereu de cei străini de şcoală.

56

ION ELENA

Vrerea-ţi clocoteşte-ntruna precum întruna susură

izvorul. Părăsită de ordinea legală, frustrată de ierar-

hia valorilor, bulversată şi îngenuncheată de trufia

crizei morale şi a altor păcate, societatea răvăşeşte

bunul simţ şi crezul, iubite dascăl!

Te lupţi, prea bunule, cu mentalităţi abil întreţi-

nute de slugoii şefilor tăi mai mari, cu teorii, planuri

şi programe vitrege şi vechi, cu dogma şi teroarea

conducerii, iar noii tăi manageri sunt prea puţini, să-

ţi apere gândul în care sălăşluieşte raza de speranţă

pentru reînnoirea şcolii noastre.

Tot mai umbriţi sunt ochii şcolarilor tăi, mai să-

racă vorba, neprihănită însă inima lor. Timizi li-s pa-

şii către şcoală. Nu mai au unii ghetuţe îmblănite,

ghiozdanul este vechi, rămas de la fratele cel mare,

abecedarul e la fel de vechi şi zdrenţuit. Caiet, doar

57


unul pentru toate literele. Bunica ”uită” prea de mul-

te ori să pună în ghiozdan un pacheţel. Noroc că mă-

rul din grădină a rodit cu sârg. Oraru-i nesigur, din

el a dispărut recreaţia mare. Lecţiile se perindă între

schimburi, elevii nu-şi mai văd de carte. Ciudat, tot

mai ciudat, bunule, se simte o decădere a şcolii în

formalism şi închistare.

Ce faci, părinte dascăl, într-o aşa încurcătură?

Ţi-e şcoala iar bătrână şi ochii ţi se întunecă la gân-

dul că nu ai bani să-i preschimbi înfăţişarea. Te zbaţi

singur, ca un damnat uitat de Dumnezeu, între dorin-

ţa şi neputinţa de a reîntineri amvonul învăţăturii. Eşti

din nou în suferinţă, nu-ţi poţi cumpăra o carte, la

flacăra căreia să întinereşti învăţând, să poţi da înapoi

anii şcolii, să aşezi în zborul copiilor iar gândul curat,

puterea de a învinge, cutezanţa, strălucirea şansei!

Nu vrei să pari, eşti ceva mai la vale ca un miner

pensionar şi uneori regreţi că viaţa toată ai dăruit-o

ştiinţei de carte, o activitate ce-ţi conferă valoare şi

prestanţă, calităţi câştigate prin trudă, suferinţă, prin

obsesia şi încrâncenarea examenelor, prin emoţii, pa-

siuni şi ambiţii. Cu toate acestea, diriguitorii ţării, prin

faptele şi gesturile lor ”răsplătesc” făclierii de la cate-

dră cu o impietate de necrezut. Sfidarea lor nu încăl-

zeşte cu nimic clasa şcolară vitregită de-atâtea, în care

spiritul învăţătorului continuă să vibreze, neîntinat de

neorânduiala şi minciuna răzvrătite dincolo de feres-

tre.

Umilit, cu un salariu de mizerie, cu demnitatea

terfelită şi rostul aflat mereu sub spectrul deznădejdii,

omul de la catedră, trăieşte azi drama prin care însăşi

58

ION ELENA

şcoala românească îşi duce zilele. Nelegiurile care de-

făimează sfântul locaş de învăţătură şi bună purtare

sunt ţesute şi răspândite de înşişi conducătorii ei, unii

- pedagogi ignoranţi şi perfizi, supuşi greşelilor, inşi

agăţaţi de jilţurile ministeriale încă din anii trecuţi,

prin fraudă morală, ori catapultaţi acolo de interese-

le nedidactice ale timpului.

Cum să faci învăţătura agreabilă, cu forme şi

oameni vechi? Şcoala are nevoie de sprijin şi efort

financiar. Salariul trebuie să-i asigure dascălului

decenţă, să-i apere demnitatea, să-i răsplătească va-

loarea. În faţa privirilor din bănci, singure şi dornice

de a cunoaşte, experienţa şi trăirea lui nu vor face

minuni. Mai sunt încă multe praguri ce stau în calea

gândului hărăzit pentru o altă ordine a învăţării.

Izbiturile sunt la fel de dure, vijelioase şi aducă-

toare de pagube. Ele-şi au sorgintea în severitatea

sufocantă a trecutului nu prea îndepărtat. E uriaş

efortul dascălului. Adevărul muncii lui este minimali-

zat de cei suiţi în fruntea învăţământului. Înconjurate

de modestie şi dăruire, departe de lăcomia celor vân-

duţi pe licăriri de arginţi, vocaţia şi strădaniile lui

sunt astăzi neglijate şi de cei aflaţi la cârma ţării. Nu

se uită însă a i se batjocori onoarea şi competenţa

deja confirmate în multe rânduri, prin relansarea in-

tenţiei trufaşe a reatestării pe post, prin implicarea

în atâtea treburi de corvoadă, ce nu au nicio legătură

cu şcoala, justificând aceste acţiuni pe seama încre-

derii şi seriozităţii corpului profesoral.

Completând fel şi fel de înscrisuri cu ţintă soci-

ală, dascălul nu poate fi nici notar, nici judecător.

59


Pentru el, această muncă a fost una de ”salahor”, în

care a fost împins fără voie. De aceste slugărnicii se

fac responsabili funcţionarii din minister şi nu numai

ei. Ni se tot spune că, în România, învăţământul este

prioritatea naţională. Până acum, starea jalnică în

care sunt multe şcoli nu dovedeşte aceasta şi nici

faptul că dascălii nu primesc salarii în prioritate na-

ţională.

Încorsetat de restricţiile unui nivel de trai prea

modest, cu un salariu deloc generos şi neglijat de gu-

verne, dascălul nu poate lăsa în tăcere cuvintele unui

mare luminător al neamului care, la vremuri de anan-

ghie, nu pregeta a-i îmbărbăta pe români, spunând

răspicat: ”Sau punem pumnul în pieptul furtunii sau

vom pieri!”

Păstrând nemuritoare cuvintele lui Avram Iancu,

absorbit zilnic de tensiunea studiului şi tumultul lec-

ţiilor, semănătorul de lumină şi învăţătură nu şi-a

pierdut încrederea în restituirea condiţiei sale sociale

şi istorice.

El crede încă şi acum că bunătatea risipită cu

dăruire şi perseverenţă în câmpul social îi va readuce

în suflet acea linişte şi mulţumire de care îi fusese

atâta dor în aceşti ani de mare zbucium.

60

ION ELENA

Tismana, dincolo de negură

Iarăşi coboară luna peste pădurile zvelte ale Cioclovinei. Prin negura timpului, pare-se, se aud pa-şii călugărului Nicodim răscolind frunzişul veşted, pre-sărat de scuturul lui octombrie peste malurile râului limpede şi neprihănit. Adoarme încet luna, în sclipiri de aur, peste valuri mărunte, călătoare. În curgerea domoală a Tismanei, se leagănă des umbra tainică a mănăstirii. Acolo, sus, ea veghează orizontul ca o ce-tate eternă, alături de platoul stâncos al Gurniei, de vălul argintiu şi destrămat al Stârminei.

61


Cascada pulverizează peste umeri de piatră sură iviri miraculoase din miezul adânc al munţilor. Glasul rece al clopotelor se răsfrânge şi azi, ceremonios, pes-te ruperi prăpăstioase de văi şi creste stâncoase, pes-te deschideri senine de orizont, peste vârfuri de brazi şi fagi seculari. Mâini pricepute şi minţi iscoditoare au zidit în pieptul muntelui turnuri de strajă şi rugăciu-ne. Să fi fost căpetenia lor chiar Nicodim, călugărul sârb, purtat de Dumnezeu pe-aceste plaiuri, întru bi-nele lumii şi împământenirea creştinismului?

Încremenite în strânsoarea pietrei, sub ocrotirea pădurilor, ferestrele cetăţii aduc aproape zarea, când-va bătută de caii cetelor păgâne. Aşezat şi paşnic, apărându-se, românul le-a oprit sub zidul mănăstirii, luptând cu îndârjire şi înturnându-i pe agresori iarăşi pe drumul pribegiei şi pierzaniei. El îşi zidise aici o altă a sa Sarmizegetusă, altar de rugăciune şi scut

năvălirilor. Dinspre străbuni, fortăreţele Tismanei au

scrutat depărtările, frângând pornirile prizmaşe, dez-

lănţuite spre obârşiile românilor de aici.

Întemeiată pe o terasă a Carpaţilor, protejată de

stânci năvalnice, teşite de vânturi şi ploi, peste creştet

de dumbrăvi, Mănăstirea Tismana se arată semeaţă şi

nepăsătoare bunului privitor. De dincolo de prăbuşirea

spectaculoasă a cascadei şi murmurul imperturbabil

al apelor, zidurile înalte şi albe domină împrejurimile.

Întru evlavie şi apărarea dorinţei de a fi şi a crede în

dăinuirea acestui neam, peste vremuri şi orice năvă-

liri ale răului.

Pe un loc sfânt, la brâul de piatră al Cioclovinei,

Mănăstirea Tismana adăposteşte tradiţii nepieritoare,

62

ION ELENA

hronici şi legende, taine ale istoriei şi creştinătăţii,

comori de preţ din viaţa acestui popor, încercat, sta-

tornic şi demn. Aici şi-au odihnit paşii, după nemăr-

turisite peregrinări, voievozii şi demnitarii ţării, gân-

dind împreună cu clericii simbioza de suflet a acestui

neam, neatârnarea şi unitatea lui spirituală.

Prin dăinuirea şi zestrea sa, Tismana rămâne un

loc de inimă şi de conştiinţă pentru fiecare peregrin

sosit aici. Numele ei se dăruieşte acelui necunoscut

solitar, care a înrădăcinat aici arborele de tisă. Din

ramurile lui, localnicii îşi ridicau podoabe ale timpului

pe care, mai târziu, le-au înlocuit cu icoane ale cre-

dinţei. Dincolo de negură, ca o litanie a neamului,

Tismana te cheamă să-ţi limpezească vrerile, să te facă

mai bun, mai înţelept, mai îngăduitor, să-ţi umple

inima cu clipe rare de bunătate şi bucurie.

Tismana rămâne locul sacru, în care spiritul ro-

mânesc este de neclintit. Aici sălăşluiesc acele puteri

tămăduitoare întru renaşterea iubirii faţă de aproape-

le nostru, îndepărtând pizma şi ura. Acele puteri care

aduc lumina în gând, să izbândească dragostea de

oameni şi credinţa în Dumnezeu!

63


Genţiana, zâna munţilor!

Dimineaţa lui iunie îşi coboară ancestral perdelele de lumină peste vârfuri de munţi semeţi şi tăcuţi, aşezaţi într-o misterioasă cuminţenie, în acest colţ de rai al pământului nostru. Piatra lui Stan îşi înalţă cetăţile de calcare până sub ceruri, sprijinind pe tâm-plele-i şlefuite cu văl de zefir seninul clar al verii şi limpezindu-şi uneori fruntea şi orbajii arşi de soare în clăbucii norilor încărcaţi cu apa ploilor nenăscute. Pe pieptul muntelui, la vale, sărutând răsăritul, se lasă păduri dese de fag şi paltin, cu brâuri de alun şi arţari răzleţi, până în adierea de miresme din plaiurile mul-ticolore, întinse ca nişte nemărginite cergi de flori şi ierburi pe pante şi crovuri atrăgătoare, pline de famec şi frumuseţe.

64

ION ELENA

De sub ramuri de codru, în firul văii şi-n dez-mierdarea peisajului verde, se iveşte Cezar, calul alb ce duce în şaua sa pe feciorul acestor locuri de legen-dă, pe Vlad, băiatul cel mare al pădurarului Ioniţă, împăratul acestor ţinuturi, cum îl ştie toată lumea. Calul iese în poteca priveliştii înflorate şi urcă înspre curmătura plaiului, unde fiul munţilor doreşte să o întâlnească pe Genţiana, iubita inimii sale, cea mai frumoasă dintre fiicele muntenilor din acestă împără-ţie plină de minuni şi legende. Nu, pe cărăruie nu este Iorgovan, voinicul vestit prin înfruntarea lui cu bala-urul uriaş ce se înstăpânise peste Munţii Cernei. Iovan este departe, în templul nevăzut al luminii din suflet de râuri, sau poate este plecat înspre alte coclauri, să zădărnicească răul...

Dinspre crestele pleşuve încep a se arăta bulgări de nori albi şi negri, dar blânzi. Pe deschiderea văilor,

65


un vânt călduţ începe să învelească ramurile arborilor şi să coboare în repetări de val peste creştetul înalt al florilor din poiene. Fecioara cu părul buclat pe frunte, cu pletele slobozite-n inele de dulce adiere şi aduse apoi în val de şuviţe peste umerii mlădioşi şi tăcuţi, îşi aşteaptă iubitul în poarta de lumină a codrului, sub fluturarea coroanei de arţar solemn şi solitar de pe linia culmii. Rochia-i galbenă, decupată parcă din pe-talele fragede ale găinuşelor de munte, tremură-n ca-lea vântului, fluturând peste trupul mândru şi încân-tător al frumoasei Genţiana, peste farmecul ei copleşitor profilat cu chip superb în perdeaua de lu-mină zveltă şi transparentă dinspre fereastra munţilor. Silueta ei graţioasă, inconfundabilă, goleşte de fru-museţe plaiul, sorbind toată strălucirea soarelui din poiene. Privirea-i se duce pe vale şi ochii ei strălucesc de fericire. Sunt limpezi şi luminoşi, au luat mult din culoarea verde a codrilor. Deasupra, sprâncenele ei vrăjite doar de dorul mamei şi dăruite de ea cu fir bogat şi natural, sunt făcute să sporească fascinaţia ochilor de zână cu garofiţe roşii de munte în pomeţii obrajilor.

Aproape, doi mesteceni îşi împletiră ramurile în-cărcate de vis şi se aplecară în cunună deasupra că-răruşei ce duce spre înaltul pădurii de fag, să mângâ-ie cu foşnetul lor de arbori solitari potecuţa inimilor aprinse de dor. Cezar îşi leagănă căpăstrul peste bu-jorii din umărul plaiului. Dinspre vârfuri de calcare începură a se cerne picături miraculoase de ploaie. Vlad coborî din şa şi-şi cuprinse în braţele-i ocrotioa-re frumoasa viselor lui. Calul se retrase sub poala

unui falnic fag şi rămase nemişcat.

66

ION ELENA

Cei doi îndrăgostiţi nu-şi desprinseră trupurile

din îmbrăţişare până ce ploaia nu începu a-şi întări

voia. Îi legase de inimi taina sărutului şi rămaseră

clipe în şir acelaşi trup, ca o statuie în nemărginire de

peisaj, până ce feciorul îşi luă iubita pe braţe şi se

întoarse sub cupola verde a pădurii. Paşii lor rătăciră

câteva clipe printre lujerii de lăstari din covorul adânc

al codrului şi adăstară lângă tulpina unui paltin ră-

muros. Ecouri repetate din simfonia ploii se auzeau

peste cupola crângului înalt şi prietenos, iar muzica

lor semăna atât de mult cu cântecul Cernei pierdute

printre despicări de stâncării şi genuni de piatră sură.

Şiroiri de lacrimi din poala norilor se desprin-

deau peste etaje de frunze verzi şi curate, prelingându-

se din frunză-n frunză, pe trunchiuri şi ramuri, pe

67


creştet şi frunte, pe ochi, peste plete şi umeri, pe piept,

pe trup, pe buze, pe brâu, până-n frumuseţi de suflet,

mângâind şi întreţinând bucuria de a iubi. Ochii

Genţianei caută mereu privirea lui Vlad, în care cerul

sclipitor al munţilor şi-a lăsat cu generozitate albas-

trul său de neînlocuit. Braţul încercat şi vânjos al

feciorului aduse la piept un înger de fată, cuprinzân-

du-i ocrotitor mijlocul admirabil, strâns de inelul brâ-

ului din flori de rouă.

...Îmbrăţişări, mângâieri şi săruturi repetate, ca

valurile sorbite de vălul izvoarelor prăvălite spre văi.

Pe buzele lor aprinse de focul dragostei, înalturile răs-

firă lacrimi de ploaie din iubirea cerului pentru pă-

mânteni, lacrimi din lacrimile îngerilor pentru frumu-

seţi de suflet.

Din căuşul umed al unui lapiez, Vlad desprinse

trei flori de saxifragă roşie şi le înfiripă cu delicateţe

în pletele mătăsoase şi udate de ploaie ale fetei, la

urechea stângă, cum îi place Genţianei să-şi înfrumu-

seţeze faţa. O sărută pe frunte, pe ochii-i miraculoşi,

pe buzele-i umede şi fierbinţi şi o îmbrăţişă iarăşi,

rămânând petrecuţi într-o nescrisă şi inedită poveste

de iubire.

Cezar nu se mişcase de sub cupola fagului. Ploaia

trecuse la vale. Partituri din muzica ei se mai aud

încă, undeva, peste culmile din Obârşia. Poienele din

plai se umplură iar de lumina clară a verii. Muntele

zâmbeşte din nou. Se redeschide concertul gâzelor

prin ierburi. Vlad iese din pădure cuprinzând de mijloc

pe frumoasa inimii lui. O ridică voiniceşte în şaua

68

ION ELENA

calului şi se pierdură în castelul maiestuos al pădurii.

Genţiana îşi aduse pe braţ coşul cu flori tămăduitoare.

Voinicul munţilor apucă uşor căpăstrul moale şi Cezar

urmă cărăruşa de-a curmezişul culmilor, peste izvoa-

re, căutând coborârea spre Ţara Cernei. Intrară îm-

preună pe sub bolţi verzi de brad şi molid, lăsându-se

atinşi apoi de aripi plăpânde de larice, frunze de arţar

şi paltin, şi se opriră în luminişul din Faţa Sălaşelor.

Aproape că nu se mai văd, atât de cufundaţi sunt

acum, în tumultul pajiştii. Soarele-i la chindie şi do-

goarea lui e binevoitoare aici, pe pinten de munte.

Calul rămase legat cu frâul de frasinul rotat de la

marginea luminişului. Mireasma de frăsinică şi parfu-

murile odihnitoare ale plaiului răsfaţă gândul şi respi-

rarea fetei. În coşul tămăduitor se adună alte şi alte

mănunchiuri din poiană. Rochia diafană îşi roteşte

poalele galbene peste fir de flori. Faţa fecioarei e plină

de zâmbet. În gropiţele din obraji i se adună iarăşi

luceferi de bucurie. Cu privirea-i galeşă, împodobită

de bunătate şi farmec, Genţiana îi citeşte gesturile lui

Vlad şi îi spune cu voce caldă, mângâietoare: „Iubirea

mea, ştiu ce poveste trăim, de ce adori amintirile, vrei

să-ţi aducă mereu începutul, freamătul vieţii, chema-

rea ei? Eu, zău, nu ţin la ele, mă umplu de dor, nu

vreau să sufăr, îmi încarcă inima, nu mai pot visa, nu

mai pot iubi! Tu, în lumea ta! Eu, în lumea mea!

Frumos şi trist, dar ne iubim! Par neînsemnată uneori,

dar îţi culeg lacrima şi dorul, şi glasul, şi sufletul. De

ce iubeşti florile? Ai mărturisit că sunt bogăţia vieţii

tale, doar mama mi-a mai spus vorbele astea! Aşa este,

69


Vlad, aşa este! Câte flori avem cu noi, aici în paradisul

muntelui, dar ele nu ştiu să plângă, ele nu au lacrimi!

Ele surâd doar inimilor şi aduc bucurie în suflet! Te

iubesc, Vlad, te iubesc!”

Voinicul munţilor prinse şi ultima margaretă în

cununiţa împletită din miresmele poienei. Îşi sorbi din

priviri iubita şi-i potrivi peste creştet podoaba florală,

spunându-i şoptit şi blând: „Cât de frumoasă eşti,

prinţesa mea! Tu străluceşti prin simplitate. Cununiţa

te dăruieşte lumii florilor. Ce floare rară mi-am ales!

Ce lume văd în ochii tăi, Genţiana! Este lumea ta,

bună şi generoasă! Frumuseţea ta opreşte apele din

cântec, gingăşia ta primeneşte viaţa! De multe ori, mi-

ai mărturisit că sunt iubirea ta platonică. Nici nu ştii

cât de mult te iubesc eu, zâna mea!”

Vlad îşi aduse iubita pe genunchi şi o înveli cu

70

ION ELENA

trupul lui atletic şi viguros. O sărută mai întâi pe ochi, apoi buzele lor se împreunară iarăşi, înflăcărat şi sin-cer. Prin preajmă zburau fluturi albi. Privirea soarelui se topea pe chipurile lor stropite cu fericire. Păsările nu mai cântau, priveau cu discreţie idila din poiană. Şi florile zâmbeau de-atâta fericire. Pe sânii rotunji şi fermi ai fecioarei se rătăcise o buburuză nevinovată. Genţiana o văzu şi începu a cânta: „Riţă, riţă, cotări-ţă/Încotro vei zbura/Acolo m-oi mărita...” Vietatea îşi deschise aripile, zbură, se înălţă spre zări, dispăru pentru o vreme şi, surprinzător, reveni pe braţul lui Vlad. Ochii Genţianei se umeziră instantaneu şi, pes-te obrajii ei catifelaţi, se prelinseră primele lacrimi de dor. Printre buzele frumoase şi dulci, fata şopti cu drăgălăşenie: „Eşti minunea vieţii mele, eşti iubirea mea, Vlad!” şi-şi prăvăli fruntea încununată de flori pe umărul împlinit al voinicului.

Miresme de tei şi frasin zburdă în risipiri nevă-zute prin aerul crud al munţilor. Pe poteca pitită sub umbrele ierburilor înflorate, Cezar deschide calea spre valea izvoarelor neprihănite. În drumul lor prin covor verde şi fraged, cei doi tineri îşi dezmiardă paşii atin-gând frunze alungite şi îmbuchetate, tulpini şi corole colorate, încântătoare precum găinuşa galbenă, ghin-ţura de primăvară, drăgaica, sânzâienele, ciuboţica cucului, stânjenelul de munte, degetăruţul sau crucea voinicului. La trecerea lor, se porni concertul pădurii. Mai spre vârfuri, te încânta cucul, solitar şi romantic. Mai spre luminişuri, mierlele. Pe-aproape, turtureaua. Prin zmeuriş, privighetori se-aud în triluri captivante. Şi-n plai s-a redeschis concertul gâzelor. Undeva, spre liziera pădurii, mai spre hornuri de piatră, prin boarea zilei, se văd trecând încet prin peisaj şiruri risipite de

71


mioare. Sunt turmele ciobanului Pârvu, din Poienile Cernei.

De acolo, de sus, de lângă cer, veghează şi pri-veşte lumea Vârful lui Stan, îmbrăcat în calcare şi grohotişuri. Povestea de iubire continuă nu de-parte de malul stâng al Cernei, în grija făpturi-lor de cremene ale pis-curilor sure şi golaşe. O stâncă uriaşă domneşte peste vale, urmărind fi-ecare alint şi mişcare. Râul legendar se sparge în valuri înspumate şi alunecă la vale, neliniş-tit şi răscolit de gân-duri. Arşasca, pârâul cristalin ce zbenguie dinspre coasta muntelui, sare din cascadă în cascadă, nerăbdător să ajungă mai repede în bulboanele Cernei.

Genţiana se opri în pajiştea verde, la malul pâ-râului zburdalnic. Se aşeză pe un butuc de stejar şi începu a-şi aduna cu gingăşie pletele-i de aur în cosi-ţe legate cu flori. Nu-şi ridică de pe fruntea-i netedă şi luminoasă cununiţa de margarete. Mâinile ei har-nice şi subţiri rânduiesc ierburile din coşul miraculos. Îşi adună valul rochiei galbene sub umbra călcâielor şi rămase desculţă, să-şi binecuvânteze paşii în răcoa-rea lujerilor de iarbă verde şi-n unduirea limpede şi reconfortantă a izvorului Arşasca. Calul paşte molcom pe prund de ape, ca o statuie între sălbăticia ciuceve-lor şi perdelele de rămuriş verde vălurind spre poale

72

ION ELENA

de făget. Prin aluniş, din ofranda bogată a muntelui, Vlad culege cele mai coapte şi gustoase fragi, le leagă în chite aromate şi le dăruieşte celei dragi. Panta ver-santului este încărcată ireal parcă de bobiţe roşii îm-buchetate de flori albe şi fructe nepârguite încă. Pe această vale cresc cele mai frumoase fragi din Ţara Cernei. Voinicul coborî din aluniş. Se apropie de Genţiana şi începu a-i dărui fragă după fragă. Fata gustă cu plăcere din ofranda muntelui. Chite întregi îşi găsiră apoi locul în coşul cu bunătăţi din poiene.

Din prăvală de mal, Vlad smulse un fir de dediţei pudrat cu gând de izvor. Îl puse în mâna fetei. Aceasta îi încercă mirosul şi îl prinse în cununiţa de pe cap. Surâse şăgalnic şi îl îmbrăţişă pătimaş. Clipe repetate rămaseră apoi învăluiţi de dor, îndulcindu-şi sărutul cu miez de fragă. Poiana se umplu de iubirea lor ne-pereche. Ca nişte fluturaşi, frunzele mestecenilor de sub cascadă îşi răcoreau aripile în zborul stropilor risipiţi prin aerul cald al verii. Pe puntea legănată de viforul apei, se aşeză o privighetoare. Nu mai este mult până spre înserare. Pasărea îşi caută locul pentru cân-tec. În curând va începe concertul din pragul nopţii.

Cezar tropăie prin ţarina drumului ce duce spre capătul văii. Vlad sări din şaua rămuroasă şi o cuprin-se în braţe pe fecioara munţilor. Se îmbrăţişară tăcuţi. Genţiana deschise poarta şi se opri în pridvorul casei din veranda muntelui. Îşi rezemă fruntea de stâlpul rotund de stejar, strunjit de bunicul ei, şi nu-şi mai luă privirea de pe tăpşanul din chei. Vlad se înălţă în şa, strânse frâul, se-ntoarse spre ochii fetei şi, în pa-sul domol al lui Cezar, se îndepărtă spre Poienile Cernei, să găsească acolo cerbul roib. Cei doi meste-ceni de la poartă începură a-şi prinde stele la căpătâ-

73


iul frunzelor, şi-şi aduseră repede ramurile spre poale, să-şi liniştească gândurile, dorurile...

Arşasca vuieşte şi se zbuciumă în stâncării, sub talazul de lumină al serii. Dorul creşte în sufletul fetei. Alinarea vine însă de la Gherghina, mama ei frumoasă şi bună. Numai ea ştie să-i liniştească gândul. „Priveşte spre cer, Genţiana! Vezi acolo, sus, peste culmea Micuşei, o stea frumoasă? Este a ta, minunea mea, i se spune Idiş şi este cea mai strălucitoare stea din Constelaţia Iubirii! Să crezi în lumina ei! Este steaua ta norocoasă!”

Luna a răsărit din nou în oglinda râului. Străluciri din globul ei de foc transpar în caierul cas-cadei. A trezit toate stelele. Taina lor coboară peste piscurile îngândurate. Zâna visează. Ce lung e dorul! În curând, valea îşi va scoate la lumină covorul albas-tru cu genţiene. Toate cărările vor fi cuprinse de flori. Flori albastre, flori galbene, flori de dor ... flori, iarăşi flori şi numai flori!

74

ION ELENA

Lumina din fulger de izvoare...

Cerna îşi păstrează încă legendele în deschideri spectaculoase, zămislite în amfiteatrele Carpaţilor, prin locuri neîmblânzite, pline de sălbăticie, freamăt de izvoare şi vuiet adânc de codru. Să ajungi acolo, să încerci să pătrunzi cu gândul şi inima priveliştile şi întâmplările! E atât de rară acea mângâiere de suflet, să-i asculţi pe bătrâni povestindu-ţi despre drumuri cu mioare, purtate spre pajiştile din Frumosu, Bulzu, Olanu, Stâna Mare şi alţi munţi din acest perimetru carpatic, despre idile înfiripate cu susur de dor prin poiene şi padini cu brazi zvelţi şi tineri. Despre idile

75


cu fiice şi flăcăi de olteni blagosloviţi de vălul de mis-tere al dimineţilor cu flori de soare în obraji, prin vă-ile cu plete de pădure veselă şi primitoare, cu miresme încântătoare presărate pe poteci de paşii tăcuţi ai vân-tului blând scăpat zi de zi dinspre culmi şi creste cui-bărite-n cer.

Cărăruile încărcate de iubirea lor, lăstărişurile atinse cu şoapte de suflet şi desfătări ale inimilor s-au învelit cu liniştea implacabilă a mării ivite peste vale. A fost acea neînţeleasă răscolire a naturii, acea imper-turbabilă clipă a resemnării tuturor, când s-au dus pe vatra din adâncuri o bună parte din averile Cernei. Din luminişuri, trilurile păsărilor! Din izvoare, şipotul undelor cristaline! Din umbletul văii, turmele şi dan-gătul tălăngilor! Din desişuri, goana cerbilor înaripaţi! Coarnele lor, presărate cu stelele nopţilor senine, se mai oglindesc arareori prin hrisoave şi legende ori în luciul apelor strunite de vraja mâinilor de împăraţi, nesocotiţi în a smulge Cernei şi suratelor ei din munţi, mirajul luminii. Ei au venit, hotărâţi şi puşi pe treabă, au scormonit munţii, au frânt văile şi-au înălţat bara-je, au răpit cerului stelele, să le aprindă-n creier de hidrocentrală. Şi-au frecat apoi mulţumiţi mâinile, au privit în jur, şi-au plecat spre alte zări, să scormoneas-că iar. Să caute lumină, din fulger de izvoare şi pur-pură de stele!

Dincolo de pragurile de piatră, lăsând în amintiri tulburătoarele zbateri dintre genunile Corcoaiei şi Olanului, fără vlagă şi resemnată, Cerna se rostogo-leşte peste stâncării, plânge de atâta zbucium şi, pân-dită de ţancurile sălbaticilor munţi, se lasă la vale, pătimind pe firul subţire şi răscolit al văii înguste şi

76

ION ELENA

înalte. Tumultul ei se îneacă la Valea lui Iovan, unde ochiul de mare înălţat în spatele barajului închide fără milă toate iubirile şi dorurile munţilor, toate durerile şi jertfele care au zidit minunea.

Să priveşti barajul noaptea! Câtă măreţie! Câtă cădere în genune! Mult mister şi câtă nostalgie! Peste faţa lacului, cu toate apele cuprinse parcă de somnul morţii, poţi desluşi într-un joc al himerelor, acea ne-definită îngemănare a tuturor căilor pline de amintiri şi spectacol de viaţă, ce-au purtat trăirile şi iubirile între porţi de val şi vis de zbor, între fascinaţia firului de iarbă şi nemărginirea lăsată dincolo de privirea de vultur.

De sus, scapătă spre noi raiul cerului cu puzde-ria de stele şi câte alte cele ce-au dăruit pământului iubirea şi lumina. De aici, dinspre adâncuri, irumpe lumea cu frumoase aduceri-aminte, în care ochii fe-cioarelor se limpezeau în toată zburdălnicia Cernei, cu imaginea fetelor, cu plete umezi, uitate peste umerii rotunji şi albi în vara însorită, cu iia umedă, desfirată şi lipită de voluptatea sânilor fermi şi liberi. Parcă revin dinspre lumea de basm a trecutului, înveselindu-se-n jocul fără noimă al idilelor.

Doiniri din fluier, hăulitul băciţelor şi repetări în ecou din glasul-răspuns al ciobanilor pripăşiţi prin cetăţile suverane ale munţilor rămân undeva, foarte departe. Toate acestea nu se mai aud, nu se mai văd, pe prundul inundat al văii, unde lacul uriaş a închis totul, ca într-un templu al lumilor trecute. Aici au rămas doar legendele vechi şi s-au născut altele noi. Aici, deasupra Ivanului, pintenul trufaş al muntelui s-a prăbuşit împingând în sorbul lacului pe Tudor şi

77


Măriuca, doi boboci de fericire abia legaţi de inelul nunţii, care se opriseră să admire dintr-o tatră zidirea barajului-cetate.

Nu-i ajunseseră colosului atâtea nuntiri ale mor-ţii. Trebuia stinsă şi această idilă pentru ca adâncu-rile apelor să-i ducă în legende şi pe cei doi tineri atraşi de feeria munţilor? Şi iar te întrebi, câte Ane au udat cu lacrimi această însetată mare a Cernei?

Tot la Valea lui Iovan se povestesc astăzi legen-dele inginerului Manole Stan, artificierului Tudor Păunescu, familiei Nadia şi Dorin Dugoiaşu, numai câteva dintre atâtea mii de nume care, asociate unor locuri ca Balmezu, Lunca Largă şi Olanu, s-au luptat cu stânca şi apele într-o bătălie care de multe ori a căpătat dimensiunile tragediei pentru a înălţa peste lespezi de piatră un magnific ochi de mare, înconjurat

78

ION ELENA

din toate părţile de privirile negre şi nesupuse ale munţilor înalţi.

La întâlnirea Iovanului cu Cerna, piatră cu pia-tră, colţuros şi învins, muntele s-a prăvălit în calea apelor. A adunat apoi, în spatele barajului injectat cu pulberi de beton, toate cursurile vijelioaselor izvoare adormindu-le pentru veşnicie spumele şi spasmele bulboanelor şi cascadelor argintii azvârlite peste hăuri. S-a îndurat lacul şi-a mai lăsat pentru oameni, aproa-pe de malurile altor unde, foarte liniştite acum, fru-moase răsfirări de ramuri în codri fragezi de molid şi fag. Nu a uitat să agaţe mai spre pieptul povârnişuri-lor cărările şi drumurile, tot mai sus, spre stâne şi pajişti.

Neobişnuit cu murmurul apelor, fără susur din poveşti şi bolbotiri de izvoare, lacul nu şi-a îndepărtat prea mult potecile. El mai poartă şi azi spre culmi fulgurări de suflet. Fetele-şi mai lasă-n voia muntelui iubirile, fără a picura în suspinul dorului câte ceva din tainica virginitate a plaiurilor cu brazi şi genţiene.

Lacul se lasă privit de la orice înălţime. Doar crestele sure din Godeanu şi Balmezu, ciucevele chi-tite între umerii pleşuvi ai munţilor, spinările cu pă-duri din Păltinei şi Măneasa, vârfurile Şarba şi Oslea, numai acestea au privilegiul să se oglindească pe cerul coborât de ape în obârşia văii de odinioară.

La Cerna, dincolo şi dincoace de fascinaţia şi freamătul izvoarelor, de cântecul munţilor şi al pădu-rilor cu arbori seculari, de atâtea alte rarităţi ale lumii pământeşti, se poate primeni încă spiritul, într-un peisaj în care frumosul vine mereu dinspre veşnicie, iar natura rămâne simbolul suprem al eternităţii.

79


Peştera Muierilor – minunea de la Baia-de-Fier

La doi paşi de umerii munţilor, între două loca-

lităţi pitoreşti ale Gorjului, Novaci şi Polovragi, curge

în zbucium despletindu-şi unda în fuioare argintii apa

râului Galbenu. Cel ce doreşte a-şi linişti inima şi

gândul cu irizări de bine din fascinaţia naturii acestor

locuri, poate găsi cale spre frumuseţile de aici ocolind

văi şi coline domoale, până ajunge la Baia-de-Fier, în

deschiderea largă şi primitoare a Cheilor Galbenului.

Slobozindu-şi cu blândeţe versanţii spre sud,

Parângul îşi udă stâncăriile sure în albia gălăgioasă a

râului prăvălit dinspre vârfuri ameţitoare şi cetini

80

ION ELENA

verzi de brad. Să se piardă apoi în firul firav, susu-

rând în adâncuri de piatră şi-n misterioasa tăcere a

spaţiilor ascunse privirilor. Să se piardă printre făpturi

încântătoare, mângâiate şi modelate în mii şi mii de

ani de infinita răsucire a valurilor prinse între munţii

prea îndepărtaţi de albie. Printre munţii cu prăbuşiri

de calcar, până peste maluri şi pereţi zvelţi de stânci

solitare, cariate de vânturi şi geruri. Printre acei munţi

înzestrați primăvara cu miresme și flori de liliac şi

frasin, încununaţi cu solii de mesteacăn şi străjeri de

pin toată vara, toată toamna.

Tot acest spectacol se petrece într-un peisaj ca-

re-i lasă mereu omului cărare deschisă spre păduri

şi Carpaţi, pentru a revedea Peştera Muierilor - una

din minunile zămislite peste vremuri de încrâncenarea

acerbă, tăcută şi surprinzătoare dintre apă, calcar şi

timp.

Aici, între masivele Măgura şi Şarba, pe malul

drept al Galbenului, valurile erelor geologice au făcut

să se nască o măruntă deschidere în trupul muntelui,

de fapt, uşa de intrare în vestita Peşteră a Muierilor.

Nu ne mirăm de ce i s-a spus aşa aflând că, în urmă

cu veacuri şi chiar milenii, când bărbaţii lor erau duşi

la luptă, să alunge din vatra aşezării pe cei răi şi co-

tropitori, femeile şi copiii rămaşi acasă îşi găseau aici

tihna şi siguranţa. Pe lespezile sculptate ale încăperi-

lor din amvonul muntelui, ele îşi legănau odoarele,

găteau ori torceau la lumina palidă a opaiţelor.

Intrând în „catedrala de calcar”, întâlneşti şi ad-

miri rând pe rând sculpturile inedite făurite aici, în

curgerea timpului, de natura însăşi. În adâncuri, se

81


arată rând pe rând ochilor capodopere precum

„Bazinele Mici”, „Orga”, felurite stalagmite, stalactite,

coloane brodate în piatră sprijinind tăcute şi spăşite

tavanul peşterii. Pătrunzi, tot mai mult, pe galeria

principală şi apare „Domul Mic”, asemănător unui

castel straniu, modelat într-o ciudată simbioză din-

tre apă şi calcar, cu o zămislire în operă de cel mult

trei milimetri în zece ani.

Se dezvăluie apoi privirilor „Altarul” – o îngemă-

nare de coloane sculptate cu măiestrie, foarte apro-

piate unele de altele. Acest spaţiu dispune de multe

stalagmite, unele mai groase, altele mai subţiri, care

s-au conturat şi s-au unit între ele, formând concre-

ţiuni asemănătoare cu acelea văzute de oameni în

realitate şi pe care ei l-au denumit „Vălul Altarului”.

Îţi continui drumul subpământean şi admiri rotunji-

mile care urcă precum treptele unei scări, alcătuind

„Cupola Altarului”. În preajmă, formele pietrei capătă

chipuri de oameni şi animale, însoţite de scurgeri

parietale, albicioase.

Urmează apoi alte sculpturi în stalactite şi

stalagmite, care au înfăţişări diferite precum

„Amvonul”, „Candelabrul Mare”, „Bazinele Mari”. De

aici, nu este nevoie să mai mergi pe brânci pentru a

ajunge la „Cascada Împietrită”. În partea stângă a

acestei deschideri fastuoase se observă o nouă dra-

perie de stalactite, distingându-se în înaltul plafonului

acelea care reprezintă „Candelabrele Mici”. În dreap-

ta, urcând la vreo cinci metri, o uriaşă stalagmită îşi

poartă numele de „Domul Mare”.

Tot în această sală mai este un „Moş Crăciun”

82

ION ELENA

şi, chiar în faţa bătrânului împietrit, „glumeaţă” şi pusă pe giumbuşlucuri, natura a născocit „Cadâna”, un nud feminin care atrage ochiul vizitatorilor, obli-gându-i a adăsta mai mult timp în faţa minunilor pli-ne de mister şi frumuseţe. Deasupra „Cadânei”, din plafon, se deschide ameninţător ciocul unei păsări de pradă. Într-o încăpere vecină, întâlnim „Dantela de Piatră”. Urcăm apoi câteva trepte şi suntem în „Sala Minunilor”, unde sunt adunate toate frumuseţile peş-terii, stalagmite şi stalactite de diferite forme şi culori, care coboară spre vatră ca nişte draperii nemaivăzu-te. Trecem „Portiţa” şi intrăm în sala cu guano, uriaşe grămezi organice minerale depuse de lilieci de-a lungul vremii. Sus, pe tavan, se pot vedea colonii din lumea acestor vieţuitoare ale întunericului veşnic. Ultima încăpere prezintă însemne specifice cu multe urme groase de fum pe plafon şi vetre de foc, amintind de spaţiile în care se refugiau femeile la vremuri de tris-teţe şi încercare pentru viaţa lor.

Ieşirea din peşteră este monumentală. De cea-laltă parte a muntelui se arată cerul, e albastru, pur, limpede, cum rar se poate vedea aşa. Jos, tot murmu-rul văii, cu apa limpede a râului învolburat, susurând şi furişându-se peste bolovănişul din calea nesfârşi-tului amurg. Stânca muntelui are înfăţişare de cetate iar arborii seamănă aici cu nişte soldaţi încremeniţi de vraja timpului. Împrejur, totul este mirific. Peştera Muierilor rămâne o comoară în care sunt aşezate la un loc podoabe ale naturii şi mărturii ale istoriei şi evoluţiei vieţii. Aici, la Baia-de-Fier, natura este im-presionantă şi generoasă cu omul, dăruindu-i amintiri de neuitat.

83


Nu sece izvoarele!

Răsfrânt peste muguri de ramuri tinere, soarele căzu în vălul muntelui. Razele lui căpătară străluciri stranii în caierul şuviţelor de apă, izgonite din mărun-taiele pământului. Într-o tresărire neobişnuită, mân-gâiat de miracolul luminii, creştetul izvorului îmbră-ţişă cu privirea toată lumea codrului.

Ce minunată potrivire! Să se cheme chiar Frumosul, muntele zidit din stânci blajine, din a căror întunecime ascunsă sub bolta de piatră, să se ivească spre zi firul dătător de viaţă al blândului râu. Legenda

84

ION ELENA

spune că, în căutarea iubitei, Craiul cel Frumos află că fermecătoarea Ileană, fiica neînfricatului Motru, după ce-şi limpezi trupu-i mlădios în horbota argintie a bulboanelor înspumate, urcă tot mai sus spre cupo-la munţilor, fără să mai lase veşti privirilor. De-atunci întregul ţinut fu cuprins de-o lungă şi neprielnică tăcere. Pătruns de vraja dorului, feciorul de împărat, tot umblă în ascunzişul văilor până şi lui i se pierdu urma, nu departe de locul unde izvorul atinge astăzi cu geana giulgiul cerului.

Se coborî de acolo Motrul, pe sub desprinderi de păduri. Se coborî, aburind în ceaţa dimineţilor. Și nu uită să coboare mereu, iar în serile cu stele, trecerea-i hoinară era atinsă de legănarea zefirului; vara adu-cea pe maluri de apă, în clipe rare, fecioare cu fiori de rouă în obraji, cu umeri zvelţi şi dezgoliţi de mătasea albă a rochiilor, albe ca florile şi înlăcrimate ca geana izvoarelor.

Unde să fie Ileana? Tot întrebau stăpânii munţi-

lor. Se pierduse graţioasa şi tainica fecioară? Cu trup

de ape? Venise de departe? Dintre talazuri de mări

argintii, lovite în ţărmuri de cer şi picurate-n gânduri

de izvoare de-o mână ascunsă a timpului? Dintre lu-

minişuri de munte, pictate cu flori şi învelite în aerul

crud al zorilor, ori dintr-o înaltă trăire idilică?

Şi atât de lungă era tânguirea feciorului de îm-

părat.

De ce nu ai rămas cu noi, minunată fecioară? Aş

fi vrut să prindem dintre zări gânduri de etern, să le

sădim în pasul fiinţării noastre. Să coborâm din cartea

vieţii tale floarea purităţii şi s-o udăm cu freamăt de

85


izbânzi. S-o ridicăm spre inimi cu ferestrele deschise,

cu ochii mari şi liberi, pentru împlinirea vieţii!

Dorisem să-ţi admir cununa de frumuseţi, iia-ţi

năpădită de naturaleţe, dar sufletul-mi s-a-ntristat

când s-a vestit sfârşitul. Nu mai vruseseşi să rămâi în

cetatea dăinuirii noastre!

Te-ai lăsat pe-o cale părăsită de îngeri?

Să nu uiţi niciodată călătoria pe drumul presărat

cu cetăţi aşezate pe pinteni de munte! Să-ncrustezi

veşnicia cu pana visurilor tale! Povârnişul prăbuşirii

tale să nu-ţi fie descântat în elegii! Nu ai putut să stai

între brazii colinelor noastre, atât de udaţi de roua

primăverilor? Te-ai dăruit jertfă muntelui, trecând ca

un fulger sub pleoapele rătăcirii, printre ramuri ade-

menitoare!

86

ION ELENA

Ţi-am privit trecerea alintată de izvoare, jocul

privirilor ivite parcă dintr-o nemaiîntâlnită grădină de

flori, frumuseţe legendară între oameni legendari, şi-

am simţit că trebuie să-ţi las peste voal cunună de

doruri tot mai singure, semne de bine şi omenesc, dar

fără să mă pierd cu tine-n altă lume!

Tu nu ai văzut că mi-am închis cetatea inimii cu

lacăte de rouă şi te-am lăsat să cobori în eternitate?

Ai fost cu noi o bună vreme, regina nopţilor se-

nine! Iar dacă ai vrut să mai rămâi, noi, asta nu aveam

să ştim! Că eşti acum pe alt tărâm, cu mitic voal în-

gălbenit de praf stârnit dinspre răspântii, e doar pă-

catul nechibzuitei tale rătăciri. Că ai fost cândva într-

un palat din valea noastră, o ştim şi iar ne doare când

e plânsă cu lacrimi de flori lespedea anilor!

De ce nu ai rămas cu noi, tainică fecioară? Te-a

copleşit imensitatea? Şi erai tu atât de mică? Din tru-

pul tău ţi s-a desprins soborul. Te-ai străinat de lumea

noastră. Ca o enigmatică umbră te-ai strecurat printre

coclauri, când, de pe prispa vetrei calde, o stea ţi-a

sărutat făptura cu lacrimi de lumini, şoptindu-ţi că

nu-i pasă ce-ai fost la noi acasă, când ştie că tu însăţi

nu ai putut să fii?

Fără să stingem lumina nuntirii tale, îţi spunem

de aici, din pridvorul plaiului nostru, că dusă eşti

departe şi nu mai eşti tu, legendară puritate! Nu vrem

să-ţi ardă smirna de un lăstar, nici rătăcirea-ţi sum-

bră, nici gând şi nici vecie! Acum suntem noi, de ieri

flori lângă tine şi în grădina noastră! De vrei să vii la

noi, mai poţi, Copilă! Pe drumul tău e ceaţă şi vijelie-

i totul! La noi e linişte şi cântec. Şi zvonuri de izvoare.

87


Şi freamăt de păduri. Şi noi suntem copii şi ele sunt

copile. Şi drumu-i presărat cu licăriri de stele. Şi între

lumea noastră şi drumul vieţii tale-i o pasăre albastră.

E o lumină albă, care mereu se-nalţă.

De-ai vrea să vii la noi, tu nu mai poţi, că eşti

departe şi pata-ţi de pe suflet e de nevindecat. Şi pa-

sărea albastră te-mpinge tot ,nainte. Şi lumea se în-

treabă:

”Să vii la noi?”

Ciudată mai este ieşirea din etern! Floare albas-

tră, nu sece izvoarele! Curgă mereu Motrul la vale!

Limpede fie ivirea lui, ca roua dimineaţa! Sfinţească

unda lui tot drumul legendei, potolească-şi setea

Ileana Cosânzeana! Şi lumea ei, şi lumea noastră!

88

ION ELENA

Padeş

Ce mai face Motrul? Învăluit de doruri şi legende, râul părăseşte deschiderea văilor de piatră şi caută drumul spre răsărit. Cu unda vlăguită de barajul din Valea Mare, izvoarele răsfăţare în voluptatea sălbăti-ciei din munţi se despletesc apoi la vale spre Poienile de Sus, purtându-şi firul în liniştea adâncă a zăpezii. Cornul Pietrei rămâne spre apus, când vălul străluci-tor al râului resemnat şerpuieşte printre bolovani mici şi neglijaţi căutând calea spre miazăzi, undeva peste praguri de timp şi istorie.

Martor la această mirifică preumblare prin lume este şi Padeşul, o comună cu sate modeste şi cuminţi,

89


aşezate în lumina văilor, lângă drumul cristalin al râului şi peste gleznele stâncoase ale bătrânilor noştri Carpaţi. Padeşul este poarta cea mare, prin care călă-torul intră în lumea de poveste a Văii Motrului. Această poartă se deschide la Apa Neagră, locul de întâlnire pentru toate drumurile din cele patru zări. Tocmai acolo, unde feciorul unui muntean neaoş, un inginer împătimit de meserie a făcut tot ce a putut pentru a păstra curat blazonul acestui ţinut.

Gheorghe Nicolescu a înţeles că, dincolo de a fi demni urmaşi ai pandurilor de la 1821, pădeşenii nu au bogăţie mai mare decât izvoarele, munţii şi plaiu-rile împodobite cu păduri. Silueta albă şi zveltă a oco-lului silvic, ridicată prin truda celor care au în mâini soarta pădurii, contrastează în armonia de culori a codrilor. Este o dorinţă ce mistuia sufletul inginerului prin anii nouăzeci. Împlinită, clădirea se impune ochiului şi aminteşte întotdeauna despre cei ce ocro-tesc ivirea lăstarului de pădure, limpezimea apelor, glasul vietăţilor. Buna-credință a acestor oameni poar-tă câte ceva din firea clocotitoare a ţăranului de aici, născut la doi paşi de cer, în puritatea iernilor de basm, pe vetre cu păduri falnice şi munţi sănătoşi.

Cu simplitatea şi măreţia îndeletnicirii lor ne în-tâlnim imediat ce urcăm priporul ce duce spre platoul larg şi luminos al Câmpiei Padeşului. Casele meşteşu-gite din bârne şi piatră colţuroasă, ori şlefuită de iu-ţeala apelor, se orânduiesc la brâul dealurilor şi pe văile împinse până sub gene de culmi ori vârfuri sure de munţi. Poteci îngândurate ocolesc pe coclauri ca să ajungă la conacele ridicate pe plaiuri cu pătuiage,

unde localnicii îşi duc la vărat vitele din ogradă.

90

ION ELENA

Astăzi, pensionar, pădurarul Emanoil Zoican şi-a

zidit gospodăria la Gura Malaionului, departe de dez-

lănţuirea vânturilor nărăvaşe, undeva sus, pe genun-

chii ogaşului, să-i fie tot mai aproape liniştea curată

şi doina dulce a codrului. Cele mai multe drumuri ale

lui duc şi acum tot spre Buzaica, apoi spre Măgură şi

Tihomir, de unde prinde cu privirea toată Valea

Motrului, până hăt-departe, unde panglica de argint

a râului se pierde sub umbra deasă a fagilor din Buha.

Este fiul lui Moş Hogea şi niciodată nu a ieşit din ca-

lea bunului simţ moştenit de la bunii săi. Îi place

adevărul şi nu suportă zarva mincinoşilor.

La adăpostul unei seri de făurar cu adieri de

fulgi în ferestre, în cuvinte măsurate cu luciditatea

gândului, bătrânul Emanoil încearcă o radiografie a

satului prea bântuit de himerele unui sfârşit de mi-

leniu înciudat, întâmplări cu care oamenii din Padeş

nu fac casă bună. Priveşte încrezător spre Câmpia

Padeşului, platoul sacru al ţinutului, înconjurat din

toate părţile cu valuri de deal şi păduri pline de măr-

turii.

Sufletul i se încarcă de istorie: ”Acesta-i amfitea-

trul ales de Tudor pentru eliberarea ţării de purtătorii

răului. De aici le-a spus vrăjmaşilor şi împăraţilor prea

puternici că patria sa cheamă norodul, iar nu tagma

jefuitorilor. Aici a îmbrăcat Vladimirescu cămaşa mor-

ţii. Sunt atâtea locuri ce poartă pecetea şi gândul

acestui bărbat de ispravă pentru neamul românesc.

Nimeni nu va putea stinge mândria ce a sădit în inimi

de români acest mare patriot și luptător. Nu voi uita

niciodată truda dascălului meu, Nicolae Spineanu. I-a

91


fost cu jurământ să lase ceva viitorimii. Cu arhitectul

State Baloşin şi întregul sat au zidit monumentul care

străjuie şi azi împrejurimile. Aşa a înţeles învăţătorul

meu să cinstească fapta Slugerului”.

Emanoil Zoican nu şi-a uitat dascălul, atât de

legat de istoria satului în care a copilărit şi a învăţat

lecţia omeniei. Nostalgia anilor de şcoală îi mlădiază

sufletul. Povara sărăciei era răscolită atunci de o ne-

stăvilită sete de învăţătură. Viaţa satului era neum-

blată de provocări insidioase. Credinţele, datinile şi

cântecele ieşeau din casă numai la zi de sărbătoare.

Băieţii şi fetele se-ntâlneau în ziua mare la horele din

Poiana Zăbranului. Vocile fetelor talentate şi strunele

lăutarilor coborau în inimi doine şi cântece fermecă-

toare.

92

ION ELENA

În ritmul jocului se prindeau fete şi neveste lao-

laltă, flăcăi guralivi şi ţanţoşi, aproape toată tinereţea

satului însoţită de pilda şi vorba de duh a bătrânilor.

Vâlnice şi oprege, poale înflorate, brâie şi cămăşi albe

şnuruite şi decoltate la gât, cu mâneci largi şi buclate

vălureau în iureşul paşilor vioi. Fetele se-mpodobeau

cu tot ce-aveau mai sfânt şi curat în lada de zestre.

Cu minunile zămislite de ele în iţe şi năvala firelor,

sub ochii ocrotitori ai bătrânelor şi mamelor hărăzite

cu meşteşugul ţesutului la război.

”Era bucurie, linişte şi înţelegere în sat, dascălii

înfloreau viaţa. De aceea ei nu au fost uitaţi. Copiii

satului, învăţaţi de ei, au ajuns oameni mari. Când se

reîntorc pe la noi se interesează şi de cei care le-au

93


luminat drumul. Întreabă de Cornel Baculescu, Janeta

Popescu, Carol Ciobanu, Constantin Elena, Gheorghe

Bratiloveanu!”

Şipotul glasului parcă i se stinse uşor când în-

cepu a vorbi despre profesorii Vladimir Spineanu şi

Ion Ştefănescu, doi dintre dascălii de renume ai co-

munei intraţi prea devreme în legendele locurilor.

Trecut prin zilele senine şi vijelioase ale vieţii,

lui Emanoil Zoican, în toată înţelepciunea lui, îi e cu

neputinţă să-şi dea seama de ce se-nfiripă atâta neli-

nişte între oamenii satului. S-au înmulţit gâlcevele,

bătăile şi furtişagurile. Îşi aduce aminte de Petre

Morăga, care-i povestea de Tudor, că auzise el de la

bunicul său, care-l cunoscuse pe conducătorul pan-

durilor când acesta mai poposea la sat cu căpitanii

săi, la Fântâna de la Vale. ”Nimeni nu cuteza a-l în-

frunta. Era un om tăcut, dar în necuvântarea lui se

zbătea dorul de dreptate. Pentru aceasta a trăit şi a

luptat el!” îşi spunea acum Emanoil, ca pentru sine.

”Unde eşti, Tudore, Doamne!”, oftează când vede

azi cum indivizi fără nume cândva au ieşit la iveală ca

nişte hămesiţi, să smulgă pământurile celor care le-au

lucrat ani la rând. Ca să nu fie acesta singurul necaz,

natura se răzbună şi ea pe fărădelegile omeneşti. Pomii

şi viile nu mai rodesc. Izvoarele şi văile au slăbit şu-

voiul. Nici pădurile nu mai sunt ca odată. Aerul nu

mai e aşa de crud. Copiii s-au îndepărtat de învăţă-

tură. Piţărăii şi-au pierdut vătaful. Pe la porţile caselor

nu s-au mai auzit cântece cu ”Florile dalbe”...

Horele din poiană au dispărut de mulţi ani.

Fetele nu mai ţes la război iar tinerele mame nu mai

94

ION ELENA

ştiu a le învăţa vechile meşteşuguri. Dăscăliţele sunt

şi ele tinere şi s-au lăsat învinse de făţărnicia timpu-

rilor noi. Larma discotecilor a înlocuit eleganţa jocu-

lui popular şi a sugrumat armoniile tarafurilor cu

lăutari. Emanoil Zoican are zile când i se pare că

satul îşi iese din rădăcini. Sunt tot mai puţini aceia

care se ţin la această nefirească scoatere din vatră şi

aminteşte de insistenţele profesorului Rică Argintaru,

din Cloşani, pentru a menţine în viaţa satului obiceiul

piţărăilor, aşa cum vine el de la străbuni. Strădaniile

distinsului profesor sunt continuate azi de tânăra pro-

fesoară Carmen Sarcină.

Am ascultat îndelung vorba blândă şi luminoasă

a acestui fiu de ţăran. În privirea lui limpede şi îngă-

duitoare am regăsit sufletul mare al tatălui meu, ple-

cat prea devreme dintre bunii satului, sufletul aprins

de dorinţa angelică a omului de la munte de a-şi

respecta şi apăra obârşia de tot ce este rău. Sufletul

lui mare, cât o bibliotecă de mare, purta comori nebă-

nuite.

Cele mai de preţ rămân sinceritatea şi cinstea

cu care a reuşit să treacă furtunile anilor. Pădurarul

Zoican este un om cum rar mai întâlneşti pe la noi.

Căutând în gândurile şi în firea lui plăpândă, răbdă-

toare şi liniştită descoperi tot mai aproape chiar su-

fletul acestui popor, atât de înzestrat şi prea îngădu-

itor cu multe din răbufnirile timpului.

Mă despart cu greu de taica Emanoil. Sunt în-

credinţat că spiritul său justiţiar mai poate fi întâlnit

şi la cel mai mic dintre feciorii lui, Romulus, trimis în

ţară, să slujească şi s-o înalţe cu credinţa în bine şi

95


adevăr. Strâng mâna aspră a lui Emanoil Zoican şi-l

las la margine de crâng pe ţăranul istovit dar plin de

viaţă.

Era în fapt de seară. Amurgul înroşise lacul de

la apusul satului. Numai doi paşi despărţeau pămân-

tul de cer. Şi-ar fi dorit ca lacul să fie al oamenilor. În

jurul apei mişună golani hrăpăreţi. Ei uită că păde-

şenii-s urmaşi ai pandurilor, oameni aprigi şi neiertă-

tori la nelegiuire. Bătrânul visase odată că această

minune va aparţine satului şi ceva îl făcea să creadă

în visul lui. Niciodată, speranţa nu l-a părăsit. Dacă

Romulus va afla, sigur va face dreptate!

96

ION ELENA

Fantezii în Peştera Cloşani

Acolo, mai la vale de frunţile Pietrei Cloşanilor, unde apa Motrului se zbate în bulboane înspumate, încercând bolţile de piatră prăvălite-n chei, în piep-tul colţuros al muntelui, printre umbre de arbori pitici şi valuri sure de cornet, potecile duc spre una dintre cele mai frumoase peşteri din România. Urcuşul în-cepe din preajma zătonului tăcut şi părăsit de vocile morarilor, unde, cândva fusese ”Moara lui Tudor”, şi duce pe sub ramuri de frasin, nuc şi liliac, într-un pas anevoios, spre gura de intrare în adâncuri.

Dorinţa de a pătrunde în lumea de dincolo de lumină te portă printr-o intrare joasă, cu multe difi-

97


cultăţi de mişcare, până la întâlnirea cu sălile po-pulate de mirifica şi tainica plăsmuire a veşniciei cu lacrimi de piatră. Frumuseţi rare, abil meşteşugite de natură, sunt pitite privirii, aici, în pântecele muntelui. Zămislirea minunilor s-a petrecut în milioane de ani, stalagmitele şi stalactitele, alte opere nemaiîntâlnite în piatră de calcar, uimesc privitorul curios să pă-trundă în aceste labirinturi subpământene.

Peştera Cloşani este cunoscută şi sub denumi-rea de peştera ”Tudor Vladimirescu”. De îndată ce ai fost furat de vraja întunericului sorbit de ambiţiile moderne ale instalaţiilor electrice, te regăseşti în săli mari, tot mai mari, înnobilate de culori şi reflexe ale timpului. Admiri destăinuirile pietrei modelate de mi-lenii, treci pragul altor săli şi te afli în faţa celor mai

alese dintre minunile pământului. Lungimea peşterii

depăşeşte cu puţin 1100 de metri, oferindu-ţi o plă-

cută călătorie în universul subteran al cavernelor.

Miracolul prin care natura a zămislit stalagmitele şi

stalactitele situează peştera de la Cloşani între cele

mai interesante din ţară, adevărată perlă a adâncu-

rilor, ce încântă ochiul prin uimitoarele ei plăsmuiri

de basm în piatră, plăsmuiri inimaginabile lumii obiş-

nuite.

Acest rarisim fenomen al naturii este în atenţia

forurilor ştiinţifice româneşti. În preajma peşterii

există un laborator pentru cercetări speologice, pen-

tru investigaţii în modul de viaţă şi în mediul în care

trăiesc vietăţile cavernicole.

Într-un anotimp mereu răcoros şi umed, fără lu-

mină, animalele care trăiesc au dobândit un corp

98

ION ELENA

aproape transparent, nu au ochi iar, în mod fatal, în

întunericul continuu, de mare ajutor le sunt doar

organele tactile şi nişte antene sensibile şi foarte lun-

gi. Acestea sunt cunoscute de cercetători sub denu-

mirea de ”Tismanella chippuisi”; despre studiul lor

ocupându-se mai întâi chiar părintele speologiei,

renumitul profesor Emil Racoviţă.

Părăsind galeriile acestei bijuterii a adâncurilor

eterne nu vei uita multă vreme cântecul subtil şi

straniu al misterelor negre, cântec ”ivit” din îngemă-

narea apei cu calcarul, într-un joc de milenii, care

continuă şi azi, dăruind prin taină şi mirifică mode-

lare, făpturi translucide, de o rară închipuire.

99


Dăscăliţa

Câţi dintre noi mai au puterea să deschidă ferestrele tim-pului? Câţi mai regăsesc aco-lo, într-un locşor din adânc de suflet, vibraţia blândă a celei ce a oblăduit gândul şi inima copilului de odinioară?

...Flori şi vis pe chipul ei, mult surâs, ca ziua dimi-neaţa. Câte priviri îi mângâie glasul? Câte inimi îi simt gândul? Fără ea, satul ar fi tot mai tăcut, tot mai sărac.

În lumea amintirilor, locul îi este hărăzit şi ales de fiecare. E vocea generoasă şi fermecătoare a începu-tului de vis. Copilul din noi îi va deschide cu delica-teţe poarta tuturor spovedaniilor. Ea, dăscăliţa, a mângâiat pe creştet fiecare fir de viaţă şi a mlădiat cu măiestrie anii atâtor înfloriri şi destine.

Numai trezind copilăria, vom răscoli oricând taina acelui început? Poate că orice om ar vrea să aibă în juru-i tot darul primit de la ea, în vremea anilor de-nvăţătură. Înţelegem că nu-i cu putinţă şi ne liniştim la gândul că noi înşine suntem întruchipa-rea sfintelor poveţe, blândelor ei tresăriri și trăiri...

Ce limpede şi senin era cerul ochilor ei! Ce înal-tă şi visătoare, privirea! Cât hohot de voioşie îi năpă-

100

ION ELENA

dea chipul şi cât de nevăzută intra în jocul nostru. Vorba-i caldă şi duioasă aducea cu sine dulceaţa gândului curat. Nu am putut înţelege niciodată fră-mântările acelui suflet podidit de doruri şi aplecat peste creştetul nostru, cu mâinile potrivite pe trupul creionului, să desluşim împreună calea primelor bu-

chii din alfabet. Eram prea copii, să putem descotoro-

si frământările din tăcerea profetică a dăscăliţei.

Înfăţişarea-i demiurgică, învăluită de lumină şi

mister, ne veghează încă pragurile vieţii. Pasul ei,

domol şi legănat, căutând cărarea spre şcoală, mai

foşneşte încă în dorurile noastre. Cântul, prins în gla-

surile firave şi subţiri, stăruie în melancolicele adu-

ceri-aminte. Cuminţenia ei, cu fruntea luminată de

vise şi ochi strălucitori ca soarele, cu gura poleită de

vorbe de duh, face din amintirea dăscăliţei o poveste

lungă, pe care nu o poţi citi în viaţa toată.

Mai au unii curajul să aşeze în templul cuvân-

tului chipul frământat de doruri, ce a vegheat buna

noastră înălţare între oameni? Ştiu ei că au greşit

cândva faţă de pilda celei ce le-a făurit un drum? Mai

pot aceştia să mai privească-n voie oglinzile cerului?

Vor vedea acolo doar imaginea lor, gâtuită de răul

trădării. Nu vor avea nici teamă, nici ruşine să-şi ara-

te iar ingratitudinea şi ipocrizia cu care ”au răsplătit”

pe blânda lor învăţătoare. Nu se vor închina nicioda-

tă la făcliile cerului aceşti autori de meschinării care,

prin fraudă întunecată, vrură a zvârli în uitare încre-

derea prea bunei lor dăscăliţe. Paznici de dosare şi

hârtii plecaţi demult dintre cuvinte, revizori şubreziţi

de patimi vechi, sindicalişti perfizi şi parveniţi, alţi

101


funcţionari şi funcţi-

onăraşi închişi de ne-

gura intereselor de

grup şi slugărniciei

despotice ”au tălmă-

cit” ierarhii care îţi

plâng azi sufletul,

distinsă dăscăliţă! Ei

îşi arogă dreptul să

decidă peste merite şi

legitimitate, uitând

rostul firesc al celor

ce i-au trimis în ran-

guri. Păcatul de a

greşi le stă mereu pe-

aproape, făcându-i

surzi la vibraţiile ace-

lor glasuri ce-ţi poar-

tă încă recunoştinţa

şi respectul pentru anii de trudă întru înnobilarea

omului. Ei nu pot privi în trecut! Sunt prea supuşi

meschinăriilor prezentului, să-ţi mai poată recunoaş-

te rostul neodihnei şi lumina clipelor ce le-ai dăruit

fără de prihană atâţia ani la rând.

Locul tău, aleasă dăscăliţă, niciodată nu va putea

fi trădat de inimile curate, în care ai picurat comori

din gându-ţi înalt şi demn. Pentru aceşti oameni, fie

că îţi sunt azi colegi de cancelarie ori îţi poartă neîn-

tinat şi drept crezul în propăşirea ţării, rămâi mereu

floare şi zâmbet. Despre mărinimia sufletului tău

întreabă de multe ori şi viaţa. Pildele tale sclipesc în

102

ION ELENA

frumuseţea graiului, în vraja velinţelor ţesute şi-n

lutul ulcelelor împodobite cu fir de dor, în cântecul

repetat al copiilor şi-n freamătul pădurilor ce urcă pe

plai.

Câtă mistuire de gând şi suflet fusese în acea zi,

când la o şcoală din oraşul nostru, mai mulţi dascăli,

mentori ai învăţăceilor clasei a patra, se întâlniseră

iarăşi, rar, dar cu multă bucurie, într-o activitate de

lucru, de profundă vibraţie profesională, de nobleţe şi

spirit inovator. Cercul pedagogic îi reunise într-o sală

de clasă cu o înfăţişare neobişnuită atunci. Dăscăliţa

şi elevii ei pregătiseră aici, ca într-un inedit proiect

de primăvară, o expoziţie ce adunase la un loc toate

născocirile lor la lecţiile de compoziţii aplicative, de la

primii paşi în şcoală, până aproape de finalul ciclului

primar.

Orânduite cu gust şi rafinament, într-o ambi-

anţă plină de tinereţe, curajoase împliniri ale minţilor

iscoditoare şi mâinilor dibace, oglindeau un alt mod

de învăţare a alfabetului muncii şi vieţii creatoare, de

la bărcuţa legănată de valurile mării, până la coche-

ta vilă construită din cutii şi beţe de chibrituri şi co-

laje cu grădini în floare din primăveri cu zâmbet în

pridvoare. Sub toate aspectele, lecţia ieşise din rigori-

le prestabilite ale trecutului. Curgerea ei căpătase o

altă cale, mult mai petrecută spre sufletul şi preocu-

pările elevilor. Şirul orelor de lucru manual, început

în clasa întâi şi legat cu măiestrie până la acea clipă,

se topea în spectacolul unei şezători în care fuseseră

primiţi cu gingăşie şi speranţă, ca oaspeţi, versul şi

cântecul.

103


Glasul catifelat şi domol, privirea sclipitoare şi

limpede, fiecare gest din trăirea spirituală a doamnei

învăţătoare, dăruiau lecţiei armonia şi strălucirea

unui rar eveniment didactic. Copiii învăţau cum să

pătrundă un meşteşug şi ştiau cum să exploreze

trecutul, să-l aducă prezentului şi să-i dăruiască lu-

mina cuvenită. Din lumea satului ”au venit” gherghe-

ful şi furca de tors. Unele fetiţe căutau să ţese, altele

răsuceau fire din norul caierului. Cântecul fusului

purta acelaşi viers ca în mâna bunicii. Firele străbă-

teau urzeala gherghefului iar din ţesătura ivită înflo-

reau liliacul şi alte minuni ale grădinilor frumoase.

Una dintre fetiţe îmbrăcase straiele păstrate cu sfin-

ţenie în lada de zestre a satului. Şi nepoţelul îşi

pusese costumul popular, cu iţari, cămaşă înflorată,

veston şi căciulă brumărie, ca în obiceiurile de altă-

dată, când răsunau uliţele satului de alaiul colindă-

torilor. Destoinic şi tenace, micuţul elev încerca să

încrusteze în lemn de tei stâlpul casei de la ţară, pe

care, în toiul verii, de multe ori, bunicul îşi agăţa

coasa.

Am regăsit în născocirile copiilor: fântâna cu

cumpănă din vatra satului, tinereţea codrului în în-

frunzire, zborul lin al păsărilor, culorile şi farmecul

anotimpurilor, atâtea alte frumuseţi născute din

freamătul gândului şi imaginaţia vârstei lor.

Rar se ivea vocea învăţătoarei. Ioana Roşianu

folosea mereu acea întrebare scurtă, care aprindea

gândul înaripat al elevilor. Apoi, vocea dăscăliţei co-

bora discret în cântecul răscolitor al copiilor, pentru

a reveni apoi, într-o dulce apreciere a lucrului bine

104

ION ELENA

făcut. Mai multe perechi de ochi îi urmăreau adierea

din glas şi neliniştea lor se sfârşea de fiecare dată în

cuvântul înţelept şi folositor al învăţătoarei.

Nu-mi propusesem să scriu aceste rânduri. Însă,

imaginea şi stăruinţa dăscăliţei pe care o văzusem la

acea şcoală, mi-au răscolit multă vreme gândul şi

preocupările. Încercam să cred că în şcolile noastre

mai ard nestăvilite asemenea conştiinţe. Dar ce trist

este că, de foarte multe ori, mistuirea lor este negli-

jată de trufia birocratică a urcaţilor în funcţii. Cât de

nevolnică poate fi ignoranţa acestora! Cât de cereas-

că este lumina din sufletul dăscăliţei!

Caut oglinda izvorului. În seninătatea ei, regă-

sesc neliniştea privirii. Dincolo de altarul ochilor, par-

că aud venind copilăria. Undeva, în orizonturi de

memorie, ca o iluminare de gând, se vede icoana fru-

moasei mele dăscăliţe…

105


Călătorii de toamnă

Aripi de pădure

A fost mai întâi rătăcirea vântului hoinar, furişat în lumea codrilor pe aripi foşnitoare de pădure. Tăcuţi şi zgribuliţi au rămas apoi lăstarii. N-au mai putut întârzia nici salcâmii, au început să-şi vânture galbe-nii peste rănile pământului.

În forfota anotimpului, pădurile se răsfiră tot mai mult spre plaiuri, grăbite să prindă încă sub aura limpede a zării câte o adiere din alaiurile călătoare.

Soarele tremură în sforul apei scânteietoare. Zariştea se umple de multe doruri bune. Peste vârfuri

106

ION ELENA

goale zburdă miriade de frunze arămii. Într-un albas-tru sticlos, cerul anunţă că dincolo de munţi se-aude tot mai aproape galopul cailor de brumă. Cărările toamnei se lasă albite de vraja frâului înaripat. Spre Priboaia, prin făgetul dezvelit al culmii, mai răsun-n zori de zi boncăluitul cerbilor, hoinari, în riturile toam-nei. Împăcat, Motrul a dat lumii glasul şi izvoarele. Valea-i tot mai săracă de şipotul râului uitat în tân-guirea doinelor. Oglinzile cu ape din Iubaia au dispă-rut, lacurile s-au spart de izbituri rebele. Nu mai plân-ge-n zbor stârcul cenuşiu iar prin vale mai întâlneşti păreri de rău şi locul amintirilor frumoase.

A venit aseară-n zbor un gând de ninsoare, să

afle dacă satu-i acasă. Şi era, dar nu cu dor de iarnă!

107


Ceasul rânduielilor

Sub geana Măgurii, casele se pierd în duhul

timpului. Părăsit de nostalgii, zălarul spânzură peste

vatra încinsă tuciul îmbătrânit de flăcări. Bunica tra-

ge focul spre uşa cazanului, să coacă turta învelită-

n foi de viţă. Suduie nenorocul viilor şi crede că la anu’

le-o merge bine, că a plouat la Vinerea Mare! Atinşi

de fulgerele perfide ale manei, ciorchinii îşi revarsă

ofranda în căuşul zdruşitorului.

Sub braţul lui Ion, năvala boabelor se stinge

într-un ropot surd, pierdut în vadul lemnului de cireş.

Surâsul de chihlimbar al strugurilor se sfârşeşte într-

108

ION ELENA

o tăcere mitică. Acum plâng viile-n panere. Mustul

alunecă în şiroiri mici, rubinii, şi glasu-i se stige-n

gura butoiului. Va reveni numai, vreme de o clipă, în

vraja tainică a cântecului din ulceaua de pământ.

Bunătatea urcă iar în vorba de mucalit a lui Moş

Toader, care ridică paharul şi zice tuturor: ”Noroc şi

ceasul ăl bun, fraţilor! Şi… toamna asta să fie ultima

toamnă a patimilor noastre!”

109


Întoarcerea acasă

În curmătura grinzilor din beciul înfrigurat, bu-

nicul prinse corzi cu bulgări de ţâţa oii. Să-şi bucu-

re nepoţii la iarnă, când i-o juca pe genunchi, în lu-

mea poveştilor şoptite la gura sobei. Împovărat de ani,

bătrânul ştie bine a citi în spovedania timpului. Îşi

aminteşte că astă-vară, în august, a cules floare de

salcâm. Că în septembrie dovleacul urcase deja în

vârful gardului.

110

ION ELENA

Sunt semne de toamnă lungă şi frumoasă.

Frumoasă doar, în acest an, prin arterele ei dumneze-

ieşti şi-atât de nedorită pentru spaimele ce ne mai

zdruncină liniştea, pentru datoriile ce le mai are către

ograda noastră ţărănească.Moş Toader zâmbeşte, întoarce pasul şi intră în

grădină dând să spună mulţumit: ”Acum nu mai mor curând! Mi-am luat înapoi căpătâiul traiului, pe care mulţi nu îl au încă. Nu mai visez şi nici nu plâng. Am pământul meu. Mi-au venit şi copiii acasă. Nepoatele înfloresc cu voioşia lor cărarea de sub salcâmi. N-oi mai fi singur la ţarcul mioarelor. În pa-iele smulse din claie voi găsi iar mere roşii. Le-am pus, să umplu mâinile tinere ale fetelor cu poame ferme-cate şi izură de fân cosit, de la tataia. Ce mult e să am copiii lângă mine! Nu-mi credeam nici visurilor! Parcă altfel sună şi izvorul în ulcior. Altfel cântă cocoşul dimineaţa! Ziua trece şi ea, plină şi clară! Busuiocul vine iar în perete, pe colţ, lângă candelă! Nu-mi mai întunecă inima bura plictiselii! Mai am însă un dor. Dorul care mă apasă cel mai mult. Îi tare greu şi nu-l poate potoli decât blânda doinire a codrului.

Pădurea, mă doare pădurea! Când o veni, să vină, dar nu cum vrea pădurarul nostru! Să-mi dea pădurea înapoi, să ştiu eu de rostul ei!”

111


Zâna satului

Uitată de zei, luna trece peste înalturi poleind

cu aur pâlpâirile râului colindător pe vale. Ana cau-

tă să scape de privirile-i indiscrete, uitate peste umă-

rul muntelui. Ochii ei mari şi albaştri sunt plini de

alintarea clipei. Sub altarul nopţii, chipu-i blând este

cuprins la pieptul alesului mire. Într-o dulce binecu-

vântare, razele lunii ocrotesc ivirea şoaptelor plato-

nice. Sărutul luminii celeste ocupă valea îngustă,

protejată de îngerii iubirii. Templul pădurilor ocoleş-

te sărbătoarea nunţii şi petrece tânăra pereche spre

vatra veşniciei satului.

Valul fermecător al horelor desprinse-n largi

cercuri lasă-n zborul lui voalul miresei ţesut din un-

112

ION ELENA

duirile curate şi firave ale firului de-argint. Vrăjită

de mâna lăutarilor, vioara picurase în sufletul Anei

toată bucuria satului. Stele din vămile cerului i se

prinseseră-n cunună iar privirile-i străluceau în lu-

mina fericirii. Peste chip îi treceau, într-o prevestire,

visuri fulguind din neuitata şi plăpânda călătorie de

copilă.

Prins de mândreţea jocului feciorelnic, Moş

Toader îşi întinereşte drumul speranţelor cu darul cel

mai de preţ adus de fiica lui mai mare, revenită aca-

să acum, cu fetiţa cea bună şi frumoasă ca o zână,

purtând acelaşi nume din legendă, Ana. Fără să-ţi

alunge dorurile, bătrânul mângâie creştetul de mă-

tase al copilei şi îngână pentru sine: ”Ajută, Doamne,

s-o văd şi pe ea mireasă!”

În răsfrângerea înaltă a nopţilor, stelele-şi spo-

riră strălucirea. Dinspre munte răzbat uşor şi rar zvo-

nuri, mici zvonuri. Au albit pe stâncării pădurile

cerbilor. Ninge-n făiniş peste cetini de brad.

Pe valea cuprinsă de cântec, flăcăii-şi mai joacă

miresele. În cununa lor ninge cu florile toamnei. Satul

e acasă şi-şi împlinește viaţa prin miracolul iubirii.

113


Rămân la tataia!

…Undeva, pe firul văii, casa bunicilor e plină de

lumina dimineţii. Glasuri şi cântece tinere înveselesc

jocul copiilor. Privirea inocentă a fetiţei cocoţate pe

gard cerne bucurie-n sufletul celor mari. Sub cerul

înalt şi limpede, ochii mici, surâzători, aprind dorul

celor prea de multe ori mângâiaţi doar de boarea

unui vis. Vocea blândă a nepoţeilor umple de speran-

ţe valea, vremelnic părăsită de hohotul copilăriei.

”Nu plec, tataie, rămân aici! Nu mai vreau la

oraş!” Şi zbuciumul uşor al glasului se pierdu în re-

vărsarea veseliei de pe uliţă.

Aceeaşi voce îi reproşase odată mamei: ”Nu mai

114

ION ELENA

stau la bloc! Nu sunt cu noi dealul şi oile! Nici poie-

niţa, nici toamna cu frunze uscate, să mă alerg prin

valuri cu Ancuţa! Nici gardul, să stau sus! Nici valea

cu arini! Nici Motrul! Nici calul şi căruţa în care mă

plimbam cu Ionică! Nici izvorul cu apă rece! Nu mi le-

ai adus? Mă-ntorc la tataia. El le are pe toate!”

Nu trecu o vreme şi hotărârea fetiţei deveni ire-

vocabilă.

Priviţi minunea din ochii copilei şi nu-i deranjaţi

fericirea! Viaţa ei va înflori mai blând, în duhul vetrei

părinteşti, sub oblăduirea cerului albastru de pe plai.

Şi îndemnul nu întârzie să vină:

”Faceţi-i pe voie, oameni mari!”

115


Scrisoare dascălului meu

De ce era septembrie, atunci?

Bunicul îmi şoptise că e luna ce deschide calea spre sufletul şcolii. Nici n-am simţit apropierea de tăcuta noastră clasă şi inima mi-a tremurat când, de la catedră, chipul blând şi vorba domoală începuseră să vibreze, mângâind cu lumină gândurile noastre de copii adunaţi de pe toate uliţele satului.

Nu aş vrea să ştii, iubite dascăl, cine îţi orându-ieşte aceste cuvinte. Imaginează-ţi că ele vin de aievea, din cugetul unui copil cuminte sau dinspre alte fră-

116

ION ELENA

mântări de gând pe care le-ai presărat cu prea multă risipă de iubire şi îngăduinţă peste obârşiile pămân-tului românesc. Că aceste însăilări de gânduri sunt prea sărace, să dăruiască tot ce se cuvine celui bun şi drept, într-un timp când poţi fi dojenit şi pentru cu-rajul de a rosti cuvântul recunoştinţă.

Acestea nu pot veni dinspre aceia care ţi-au uitat răbdarea cu care le-ai înaripat mărirea. Eşti prea de-parte de lumea lor iar paşii înecaţi în zăngăniri de arginţi le-ntunecă sufletul, ca să-şi mai poată aduce aminte de mama, de tata, de cartea ce le-ai dăruit, iubite dascăl!

Te regăsesc aşa uşor la şcoala din sat, unde fie-care scârţâit al porţii îmi răscoleşte amintirile, semă-nătorule de lumină! Ai ştiut să porţi în clasă vraja care să-mi mlădieze sufletul şi gândul îmbătrânindu-ţi ini-ma într-o atât de încărcată şi trudnică osârdie!

Au venit contabili nonşalanţi să-ţi numere ore-

le de căutări şi extenuare, zilele de odihnă. I-ai privit

tăcut şi liniştit când au plecat îmbufnaţi că nici cal-

culatorul nu reuşise să stabilească un rezultat pe mă-

sura cuantei de energie risipită de modestul apostol

al şcolii. Iată de ce ei nu au înţeles nici azi că efortul

unui dascăl este incomensurabil! Aceştia sunt oamenii

cu sufletul ucis de forţa oarbă a banului, cărora le-ai

aşezat în cuminţenie creionul pe caietul cu cifre.

Mi-a plăcut, iubite dascăl, puterea ta de a rămâ-

ne neclintit la orice răbufnire a răului, liniştea în care

deschideai abecedarul bucuriei noastre de a învăţa.

Poate nu ai ştiut niciodată prin câtă nelinişte ai trecut,

ca noi, învăţăceii tăi, să putem răscoli şi înţelege lu-

117


mea, să iubim adevărul, să ne dumirim de ce între viaţă şi moarte sunt tot mai mulţi nevrednici, care împrăştie intrigi şi deşertăciune, ofilind până şi iubi-rile platonice.

Nu ţi-au lăsat decât o zi în vară, de câţiva ani, şi-aceea fără unduirea unui zâmbet de garoafă. Guvernanţii îţi strâng şi toamna-n primăvară, că nu mai au un ban în ţară, să-ţi fie viaţa fără vaiet şi şcoa-la fără patimi şi nevoi. Uitat şi umilit, ajunsesei să trăieşti un timp istoric. Astăzi, alt timp istoric te trage spre abisuri. Zbaterea-ţi capătă dimensiuni angelice în lupta pentru a păstra neîntinată demnitatea, te sperie căderea continuă, zvârcolirile zadarnice, vino-văţia nepriceperii, ploconirile la trecut şi prezent, ră-tăcirea nostalgicilor farisei? Mai poţi ierta pe cei ce-au încuiat vorbe goale în dosarele vremii, întunecându-ţi misia şi viaţa, Luminătorule?

De la inima ta am deprins încrederea în adevăr. Poate de aceea nu pot să pierd drumul spre mâine. M-ai învăţat să nu iau în seamă pe cei lacomi de mă-rire, că viaţa-i trecătoare şi toate relele se spală în vâltorile ei, iar duhul curat şi ostenit din fiecare va face ca neamul nostru să nu se destrame.

Pândit de ani, cu gândul sfânt şi apăsat de nesi-guranţă, apostolul cărţii noastre de viaţă nu vrea să creadă că necuprinsul şi nevoile îi vor învinge fiinţa. Pentru că sufletul lui s-a prelungit în fiinţa noastră, în fiinţa altor dascăli, în fiinţa ţării, iar ţara nu piere niciodată!

Dincolo de intensitatea clipei, imaginea neobosi-tă a dascălului meu rămâne ca o icoană vie la care

închinarea aduce întotdeauna linişte şi bucurie.

118

ION ELENA

Visul lui Ionuţ

Tarcea lăsă uşor mărul în paner şi coborî lângă

tulpină. Sus, la Pîrva, mirosea bine a toamnă. ”Mărie,

vezi că vacile alea intră în via lui Gomeajă şi-i dăm

struguri buni în locul cârceilor lui supţi de secetă!”

Bunica alergă într-un suflet şi-l struni pe Brezoi

chiar în colţul gardului de mărăcini, pe unde-şi fă-

cuseră hudă şi ale dobitoace. Nărăvaş, boul se-ntoar-

se şi se-mbrânci într-o tufă de cetină, scutură de

două ori picioarele dinapoi, sări ududoiul şi-o luă la

sănătoasa spre ogaş. Necăjită foc, cu tihna răpită de

119


neastâmpărul dobitocului, Mamaria abia mai urcă în

tăpşanul livezii cu meri. Neputincioasă, şezu pe bo-

lovanul pironit în umărul dealului şi zise: ”Mai trimi-

te şi tu, Costaine, copilul ăsta, că eu nu mai pot! L-o

ajunge el, că-i tare sprinten!” ”Nu te prăpădi, măi fe-

meie, că-l prindem noi de vale. Ştii că, la Mărul lui

Enache, sunt mere pe jos şi tu l-ai învăţat cu nărav.

N-ai vrea să vezi iar pantalonii copilului fluturând în

coarnele pocinogului! Crezi că intră în grădinile de

varză din Valea Moregilor?” Tarcea scoase brişca din

buzunarul vestei şi ne curăţă câte un măr. Mamaria

muşcă adânc din miezul alb şi dulce şi dăte să plece.

”Să vezi de nu i-oi da tot jugul deseară, când om

duce borhotul la cazan, să-i sară lui pofta de alerga-

re, că mi-o mâncat zilele boul ăsta turbat, dare-ar

dalacu în el să dea!”

Acolo, la trei suliţi de cer, rămăseserăm doar noi.

Eu şi bunicul. Vitele o apucaseră la vale de parcă-ar

fi dat strechea-n ele. Soarele trecuse bine de chindie.

Mi se părea că de la noi în jos începea lumea. Eram

doar pe cel mai înalt deal din preajma satului. Că la

noi, la Padeş, din toate părţile vin spre case cohorte

de dealuri care de care mai făloase, mai arţăgoase,

mai stâncoase. Dincolo, la doi paşi, munţii. Aici, Piatra

Cloşanilor şi cornetele sterpe şi sure. De-a lungul râ-

ului, până în gura Bărcului, se înlănţuie Coasta

Motrului, cu zvelte coloane de goruni. Apoi Brusturii

şi Apa Neagră, închizând ca într-un amfiteatru plato-

ul neted al Câmpiei Soarelui, încărcată de-atâtea um-

bre şi gânduri ale timpului.

120

ION ELENA

Luându-şi privirea de pe gorgane, Ionuţ începu

a zgâria în zbârciturile pietrei scrijelite de ploi şi vân-

turi. ”Bunicule, de ce-o fi pietrele astea tocmai aici,

în vârful dealului?” Petrecându-şi degetele prin ple-

tele băieţelului, ca o solie înţeleaptă a trecutului, Moş

Tarcea glăsui: ”D’ apoi, măi băiete, aici s-au căţărat

cu mare caznă primele case ale satului. Oamenii au

zidit sus, să vadă depărtările la năvala străinului. Apoi

s-a aşezat mai de vale satul. Colea, în buza ogaşului,

văzuşi Fântâna lui Muică, unde se întâlnea Tudor cu

căpitanii de panduri veniţi de la Prejna şi Cloşani.

Acolo, în inima câmpiei, unde vezi tu monumentul,

au săpat metereze şi-au ridicat cortul slugerului. Se

ştie din vorba lumii că era o iarnă grea şi-un ger de

plesneau lemnele şi pietrele. Cu toate astea oamenii,

săracii, hăituind văile înnămeţite şi-m-bobotite s-au

adunat aici, lângă Domnul Tudor, s-aducă dreptatea

şi libertatea pe pământul românesc, că de mult timp

ţara nu mai avusese în scaun domni români iar

boierii ne secaseră de toate, ţăranii nu mai puteau

îndura traiul iar în suflete li se stinseseră aproape

toate speranţele de mai bine. Vezi, nepoate, aste lo-

curi grăiesc mult despre trecut. Tu, ţine minte ce-ţi

spun eu, să le spui şi la alţii! Pe-aici, pese piatra asta

au trecut paşii lui Tudor. S-au oprit la fântână, apoi

la Fagul ăl Mare din Padină şi-au căutat mereu spre

ascunzişurile codrului, spre scorburile şi viile cu arme.

O fost bărbat dârz şi isteţ Vladimirescu!”

Cu ochii mari şi limpezi, Ionuţ asculta lecţia de

istorie.

121


”Ieri, ai văzut ce sufocată-i fântâna de secetă. Nu

mai plouă ca odată, să spintece văile, să spele pădu-

rile. Adunam care întregi de arbori rostogoliţi prin

vaduri. Acum, totu-i uscat. Abia lăcrimează izvoarele.

Firul apelor e subţire, subţire de tot. Nici zăpada nu

mai vine la timp. Iernile fug de noi, parcă le-au întur-

nat vrăjitorile. Mi se pare că Dumnezeu e supărat pe

noi. Ori, de o vreme, natura ne duşmăneşte”. ”Şi isto-

ria se opreşte aici, bunicule?” ”Nicidecum, băiatul

tatii, ea îşi urmează drumul. Trece şi peste noi, şi

peste voi, şi peste alţii, an de an, veac de veac!”

Moş Tarcea îşi potrivi coşul pe umăr. Alegând

cărarea spre nucul uriaş din hobaică, ocoliră via lui

Mănăilă, hodiniră cât îşi umplu Ionuţ săcuiul cu nuci

de pe jos. Bătrânul strânse baierele trăistuţei, i-o aşe-

ză bine la spate şi, prin despicătura ududoiului,

122

ION ELENA

tălăzuind valuri de frunze veştede vânturate de toam-

nă, trecură grădina casei şi se opriră în obor, unde

Mamaria deja pregătise carul de drum. Îşi ţinuse şi

cuvântul din deal. Brezoi primise jug de hăis la carul

cu hârdăiele cu comina bine împănate între lemne.

Aprinseseră vatra la cazanul din Poiana lui Cârjan.

Moş Tarcea era renumit în sat pentru gustul ţuicii

obţinute la această năstruşnică instalaţie moştenită

de la bunicul său. Abia aştepta să-şi încerce bota;

făcuse o botă din lemn de frasin. Îi spusese Grigore

al Stăncuţei, dogarul, că frasinul păstrează ţuica de

minune, îi ţine tăria. Şi lui Moş Tarcea îi plăcea ţuica

numai dacă îl arde bine pe gât.

123


Ionuţ, răsfăţatul familiei, ce să stea la cină! Hop,

în car, să meargă la cazan cu bunicii, să-l mai isco-

dească pe bătrân, că mult îl mai ţin în loc poveştile

cu tâlc ale acestuia. O mai auzeai câteodată pe

Mamaria zicându-i noră-sii: ”Tare nestăvit-îi copilul

ăsta, nu te lasă deloc, până nu-i dai lămurire la toate.

Uite, aşa, de parcă mâine-poimâine o fi vreun scriito-

riu. Doamne, iartă-mă, dar zău că-ţi piere pofta de-

atâta scormoneală ce-i dat să-i iasă din gură! Ciudat

îi Ionuţ ăsta al nostru!”

Întunericul se lasă tăcut dinspre faţa

Zăbranului. Borhotul fierbe în surdină. Focul arde în

vâlvătăi vii. Flăcările învăluie în perdele subţiri şi

vioaie fundul negru al cazanului. Pe buza ţevii, firişo-

rul de ţuică alunecă în botă. În răcoarea lui octom-

brie, cântecul broaştelor din zăton se-aude tot mai

încet. Uliţa este cuprinsă de o linişte înaltă, copleşi-

toare. Umbra pluţii traversează luciul apei în care se

ciocnesc din când în când stelele cu frunzele frânte

de fiorul toamnei. Tropic latră undeva, pe deal, de

parcă ar fi venit iar lupii la oile lui Ploscaru, în Valea

Moregilor. În colibă, lemnele trosnesc împrăştiind

jarul în scânteieri mărunte. În patul de veghe, cu

mâna căpătâi, Ionuţ ascultă: ”Aici făcusem noi vârtej.

Ne bătuse tata un ţugrui zdravăn în pământ şi fixase

pe el o lungime cu şezători la capete, un fel de scau-

ne, de ne dădeam câte doi în ele. Alţii şedeau la

mijloc şi învârteau braţul. Se strângeau copiii la săr-

bători de ziceai că era nuntă aici. Şi mai aveam noi un

loc...”

Fără să vrea, bătrânul tăcu. Ionuţ picase într-

124

ION ELENA

un vis lung: ”Aveam şi noi un loc, în pripor, la Cârjan,

unde ne strângeam de Piţărăi, în dimineaţa Ajunului.

Acolo, sus, Moş Bobei bătea toba de-i chema pe-ai

noştri cu vacile la injecţii şi tot acolo venea şi se re-

zema ca un vătaf în bâta lui înaltă. Parcă-l văd şi

acum, îmbrăcat în nădragi albi cu găitane negre şi

haină groasă de dimie făcută la Piva lui Rizan. Până

nu se strângeau toţi copiii din sat, nu plecam în piţă-

răi. Ne buluceam în zăpada mare, până la genunchi,

ne-mpingeam pe luciul ogaşului şi făceam tren de

sănii pe gheaţă. Nimeni nu-i trecea înainte lui Moş

Bobei. Era conducătorul alaiului. Sub pomii aplecaţi

de braţele iernii, odată zglăcinaţi, ei te albeau într-o

clipă cu aerul rece şi podoaba ramurilor arcuite de

greutatea ninsorilor. Înaintam pe la porţi înzăpezite

şi strigam de răsunau văile: „Haida mare-n Piţărăi, că

numai eu rămăsăi!” Îmi lucrase Mamaria săcui nou

şi mare. Să pot duce toţi colacii. La Mama Ancuţa

primeam turtă dulce. La Bunceanu, păpuşi din turtă

dulce. La Maria lui Hogea, mere roşii mari şi rotunde

iar la primar, la deal, Mama Veta lui Nică îmi dădea

de pomană în fiecare an colindă de alun afumată în

două fire. La Moaşa Lucreţia nu mai puteam duce

trăistuţa cu piţărăi. O goleam aici şi plecam mai de-

parte, până-n capul satului, la Coada Carpenilor, de

unde mă-ntorceam un pic înainte de amurg, îngheţat

de-a binelea. Mă dezbrăcam repede de hainele groase

şi intram după sobă, lângă pisică. Bunica îmi făcea

apoi frecţie cu gaz şi baie la picioare cu apă caldă”.

”Mario, vezi că Ionuţ adormi! Astrucă-l cu cojo-

cul, să nu răcească aici copilul!”

125


Istorie între ape şi soare

Adunându-şi valurile cu izvoare ivite din creme-nea sură a munţilor, Motrul şi Bulba, două râuri zburdalnice şi încărcate de doruri, se-ntâlnesc tocmai acolo, unde Padeşul îşi deschide porţile pentru cel ce doreşte să cunoască oamenii şi frumuseţile acestui ţinut despre care, la fiecare pas, afli că pământul mus-teşte de istorie.

Câmpia Soarelui, despre care se pomeneşte prin hrisoave că, odată a fost nevoie să-şi dăruiască întin-derea zăngănitului de spadă, sclipetului coasei roti-te-n tăişul gerului şi-al foamei, răbufnirilor înfundate

126

ION ELENA

de flintă şi pistol, se lasă solitară, ca un platou neted în faţa făpturilor semeţe ale munţilor dinspre apus, înconjurată din celelalte părţi de umerii dealurilor cu denumiri legendare.

De departe, mângâiat de zborul ninsorilor, Tehomirul aminteşte de trecerea Basarabilor pe aces-te locuri, în osârdia lor pentru treburile ţării. Mai la vale, rămân Măgura, Cuca şi Măguriciul, cu Fântâna lui Muică, loc de popas al Slugerului, în desele sale drumuri spre căpeteniile de panduri. Dincolo, arcuin-du-şi crestele sub talpa cerului, Piatra Cloşanilor, cu Priboaia şi Cerbul, cu văi adânci şi stâncoase, adă-postesc drumuri şi poteci, pe unde Tudor îşi făcea cale spre inimi de păduri, unde îl aşteptau la sfat căpita-nii săi, Zoican, Gârbea şi Iosam. Îi apăsa mult vigilen-ţa pentru o dreaptă luptă, care să dea o altă aşezare

rosturilor ţării şi nevoilor poporului cel dojenit de lă-

comia asupritorilor.

Aproape de poala câmpiei se-aude mereu, dus

peste văi şi coline, murmurul Motrului, acel mirific

umblet de apă, care poate mai povesteşte şi astăzi

despre încrâncenarea acelei ierni, de crunta şi apri-

ga răzmeriţă din ianuarie 1821, ce şi-a avut începutul

chiar pe locurile unde azi meterezele tac, lângă veghea

solemnă a monumentului memorabilei Proclamaţii a

lui Tudor Vladimirescu.

Revenind la Padeş, pe acest tărâm udat de ape

şi răscolind memoria vremurilor, de dincolo de timp,

parcă ţi se-ngână, năvalnic şi strâns de durerile vieţii,

glasul justiţiar al Marelui Pandur, care răsuna peste

depărtări, întru veşnicirea conştiinţei româneşti:

127


”Patria, exclama el indignat, e norodul ţării cel dosădit

şi amărât şi nu tagma jefuitorilor!”. Reverberând pes-

te ani, astăzi, aceste cuvinte sacre ar stârni panică şi

uimire pentru unii din politicienii ţării. Iată de ce,

multora le e teamă, uneori, să pronunţe numele

Domnului Tudor din Vladimirul Gorjului.

Orice ar zice unii ori alţii, pasageri prin istorie,

glasul justiţiar al lui Tudor exprimă setea de adevăr şi

dreptate a românului, spiritul pandur al acestui neam

încercat, prea multă vreme umilit şi jefuit de curţile

imperiale ale lumii, pizmaşe şi arogante în orice vre-

muri.

Sabia pe care Tudor a scos-o împotriva răului

ce împilase ţara, nu s-a frânt la acel timp, ea a rămas

de veghe peste veacuri, până ce aspiraţiile acestui

popor, adânc şi puternic statornicit în istorie, nu se

vor împlini întru facerea binelui şi bunăstării pentru

fiecare .

Când zicea: ”ca unii ce suntem de un neam, de-o

lege… la un gând şi într-un glas… să putem câştiga

deopotrivă dreptăţile acestor Prinţipuri, ajutorându-

ne unii pe alţii”, Vladimirescu se gândea la unirea

politică a ţărilor române, a spiritului şi întregului

neam românesc.

Comemorând fapta Domnului Tudor pentru mai

binele ţării, Comitetul Şcolar din Padeş, întrunit în

ziua de 1 mai 1921, din iniţiativa învăţătorului N.I.

Spineanu, a hotărât sărbătorirea centenarului

Revoluţiei lui Tudor Vladimirescu. La o sută de ani

de la moartea Voievodului Ţăran, pe locul meterezelor

din Câmpia Padeşului, unde s-a aprins văpaia revo-

128

ION ELENA

luţiei şi s-a ridicat spre ceruri drapelul libertăţii, s-a înălţat o troiţă, cu însemnarea: ”Tudor Vladimirescu, 1821-1921”. Pe acelaşi loc, amintitul comitet şcolar împreună cu Societatea ”Datina” din Turnu-Severin au început lucrările la un monument pentru cinstirea eroului-martir, finalizat în vara anului 1933, ca un simbol ce domină Câmpia Padeşului într-un anotimp când, între ape şi soare, încăpea atâta lumină, câtă nu a avut loc în sufletul umbrit de fărădelegi al celui jertfit pentru ţară – eroul Tudor Vladimirescu.

De pe Câmpia Soarelui, de la Padeş, drumurile poartă spre munţi, peste şipot de ape şi culmi domoa-le, spre sălaşurile din plaiuri şi crestele stâncoase, cu legenda lui Iovan Iorgovan, simbol al izbânzii luptei împotriva cotropitorului nărăvaş, spre Frumosu, Păltinei, Oslea şi Godeanu, la-ngemănarea apelor Motrului şi Cernei, până spre scocurile Jiului şi Ţara Haţegului.

Vei întâlni pe-aici, la Valea Mare, la izvoarele Cernei şi Valea lui Iovan, privelişti de o rară frumuse-ţe, hidrocentrale şi întinderi de ape, lacuri limpezi şi albăstrite de căderea cerului, în care stelele-şi scaldă lumina, minuni zămislite cu atâtea sacrificii de inteli-genţa şi priceperea unor specialişti români, ingineri şi constructori, meseriaşi pricepuţi în a smulge mereu apelor pulberi de lumină. Altfel, oameni obişnuiţi, despre care unii, în nevolnicia lor de azi, nu mai cu-tează a vorbi, despre cei ce muncesc, dar merg îm-buibaţi, umbriţi de minciună şi laşitate, de profiturile îndestulătoare stoarse din aceste durabile, rare şi le-gendare înfăptuiri.

Ca pe nişte împăraţi ai sărbătorilor vremelnice, la Padeş, mai întâlneşti oameni care-şi îngrijesc por-

129


tul. Ei sunt mândri de trecutul lor. Frumuseţea veş-mintelor scoase din lada de zestre şi-o etalează mai ales femeile şi fetele, la horele satului, când se prind în ritmuri de joc, cu bucuria şi gingăşia cu care le-a înzestrat Dumnezeu. Chiuiturile şi hohotele sunt mai rare decât altădată, dar sunt!

Pădeşenii sunt purtători ai spiritului pandur, nu acceptă să fie înşelaţi iar, dacă-i aşa, la nimicnicie, răspund cu duritate şi aspră judecată. Nu acceptă violenţa, sunt oameni liniştiţi şi înţelegători, detestă lingăii şi farsorii, sunt primitori şi prietenoşi cu omul curat la gând şi la faptă, cu cel cinstit şi drept. Sunt repezi la vorbă, iuţi, ageri la gând, oameni de chiver-niseală, pricepuţi la treburi, vrednici şi buni dregători de obşte. Puţine comune din Gorj se pot lăuda cu faima şi zestrea naturală pe care le are Padeşul. Durabilitatea caselor, arhitectura şi farmecul lor, ar-monia aşezărilor de aici, oglindesc la tot pasul iscu-

130

ION ELENA

sinţa meşterilor şi fiilor acestui ţinut. Pe lângă faptul că padeşenii sunt atât de grijulii cu mai toate orându-ielile timpului, ei ştiu bine să comemoreze trecutul prin iniţiative care nu se pot şterge din calendarele comunităţii.

În ziua de 20 iulie 1997, la sărbătoarea Preacuviosului Ilie Testiveanul, în inima satului, prin eforturi neocolite însă de oprelişti, dar duse până la capăt de oameni hotărâţi şi generoşi, s-a reuşit ca în amfiteatrul dintre munţi şi dealuri, sub altarul îngă-duitor al divinităţii, să se ridice „Monumentul Eroilor Patriei”, în memoria eroilor şi veteranilor din Padeş, luptători în cele două războaie mondiale. Între cei generoși, responsabil cu toate grijile acestei frumoase împliniri de suflet, se afla profesorul Dan Ilie Morega, fiu de încredere și acțiune al satului.

Ei au scris în marmura albă: ”Dragostea de pa-trie este cea dintâi virtute a omului civilizat”, cuvinte memorabile, rostite cândva de Napoleon I, unul dintre cei mai străluciţi comandanţi militari din istorie, dis-părut în acelaşi an cu „Tudoraş al Nost”, cum le pla-ce să povestească orişicui. Înainte de a purcede la treabă, ei ştiau cele spuse de împăratul francez. Nu au uitat aceste cuvinte şi, îndemnaţi de forţa lor înăl-ţătoare, prin ceea ce au înfăptuit, au demonstrat că pot să îşi cinstească în demnitate eroii din satul natal, Padeş.

131


Să nu uiţi, taică, dascălul!

„Eu nu am stat prea mult la şcoală, băiete, că ai mei nu au avut atâţia bani pentru taxe, şi-am rămas cu meseria asta de tăietor de lemn la pădure. Am re-uşit la Sfântul Sava, în Bucureşti, dar de unde să dea tata două milioane şi jumătate pe an. Fiică-mea e profesoară în sat, aici la Ciupercenii de Olteţ. A stat prin şcoală şaptesprezece ani. Şi-acum tot în şcoală e. O viaţă legată de şcoală, icoana satului, la care îţi hrăneşti sufletul zi de zi. Nu mai trăieşte domnul Tudan, învăţătorul meu. De multe ori zicea, în vorba lui moldovenească: «Satul are patru mari plugari, Bădie! Primăria, unde mergi la nevoie. Biserica, pe care n-o găseşti în fiecare sat. Poliţia, la centrul co-munei, unde nu-i de dorit s-ajungi. Dar şcoala?

132

ION ELENA

Şcoala-i pragul peste care păşeşti zi de zi în sat, să-ţi luminezi gândul şi inima!»

„Acele vorbe mi-au intrat la suflet. Câţi dintre noi au mers ani în şir la şcoală, o viaţă chiar, ca domnul Tudan? Eu mergeam de plăcere. Iubeam ştiinţa de carte, corectitudinea, ordinea şi curăţenia sufletească. Aveam în dascălul Tudan, imaginea omului de şcoală. Mare pedagog la noi în sat, om cu suflet, artist şi is-coditor ager, la nevoie, chiar tată, mamă, actor de scenă, un iscusit psiholog dăruit lumii noastre. Elegant şi îngrijit întâi cu sine, intra în clasă ca o lu-mină şi-şi juca rolul fără nici o stângăcie.

Dascălul nu are voie să greşească! Zeci de priviri

stau pe el, îi urmăresc fiecare gest, îl judecă în fiecare

zi, de aceea munca lui e intensă şi obositoare, el nu

trebuie să dezamăgească. Eu am lucrat la pădure,

tăietor de lemne, o muncă în care mi-a fost împins la

treabă mai mult braţul decât gândul. Câtă neliniştire

şi încordare suportă mintea dascălului în cele patru

ore pe zi! Aici se tremură mai al dracului ca oriunde.

Mi-a confirmat chiar Liana, fiica-mea: «Unde mai sunt

atâtea emoţii ca la noi? Dumneata urci muntele dimi-

neaţa, priveşti arborele, apoi îl dobori. Odihneşti. Te-

mpresoară aerul tare, liniştea, codrul. Nu te macină

emoţiile. Nu te-apasă rău gândul să nu greşeşti. O

ezitare în faţa elevilor te încearcă multă vreme. La

terminarea lecţiilor, de-atâta efort psihic şi intelectual,

am o nelinişte în cap, de parcă aş locui lângă cel mai

solicitat aeroport din lume!»

Liana face dăscălie pentru un salariu de câteva

sute de lei lunar, după ce a terminat o facultate, iar

133


eu câştig la pădure de peste două ori salariul ei. După

toate acestea, şi eu, om bătrân, stau şi mă întreb. Cine

nu ia în seamă şcoala? Guvernanţii noştri or fi avut

învăţători şi profesori? Câtă pregătire, câte examene

le-au trebuit dascălilor, să poată face educaţie aşa

cum se cuvine, cum cere viitorul ţării? Cine nu le re-

cunoaşte atâta risipă de efort? Cine-i crede mereu

neproductivi, când atâtea generaţii de elevi reprezintă

chiar producătorii de mâine ai societăţii? Cine nu vrea

să înţeleagă că spiritul civic, cetăţeanul, se formează

în şcoală, că şcoala este cea mai rentabilă investiţie a

unei societăţi civilizate?

Să nu uităm, taică, niciodată dascălul!”

Cât de drept grăise Grigore Torop din Ciupercenii

de Olteţ, om înţelept al satului. Cine nu vrea încă să

asculte şi aceste vorbe de duh, ivite din adâncul su-

fletului unui ţăran get-beget?

134

ION ELENA

Iarna, lângă Parâng

De multă vreme, noiembrie nu mai coborâse în roiri de fulgi peste gruiuri şi colnice. Ninsese în valuri noaptea-ntreagă.

După plecarea zorilor, Parângul îşi lumină chi-pul alb în toată măreţia orizontului albastru. Umerii munţilor sfârşeau domol sub perdeaua de ceaţă răs-firată la răsărit de vadul Jiului. Cu căciuli de voievozi, ninse, cetinile brazilor de sub turlele bisericii isco-desc depărtările.

Pe uliţă apăru prima sanie trasă de cai. Ca în vremurile de-altădată, în ropotul zurgălăilor, mirii se

135


grăbeau, la cununie. Vocea alaiului se pierdea spre plaiuri ca o lungă adiere de legendă.

Prinsă de stâlpii fântânilor de lemn, icoana ocro-teşte credinţa ţăranului în legile cerului. Poate de ace-ea liniştea, înţelegerea şi bucuria zburdă în sufletele sătenilor ca o dulce binecuvântare. Dinspre vale se-aude revenind spre casă iureşul nunţii. Pe-un viers de fluier, zburând prin întinderile albe, se ivi un cântec din fericirea încă nepierdută a românului. Scrârţâi din nou portiţa din pridvor. Purtată pe braţe, mireasa intră în casa nouă. Toate dorurile înfloriră în ochii ei. Surâsul înveli chipul părinţilor.

Iar întinereşte satul!Dincolo de pragul morii, izvorul povesteşte rar,

tot mai rar. Suliţi de gheaţă spânzură la streşini. Scoborâri din darurile cerului sclipesc în raza feres-

trelor. Stelele tremură de frig în oglinda Cărtiorului.

Pe brâul sobei sfârâie tăcut mărul furat din claie.

Miresme de fân cosit înviorează odaia. Nepotul în-

treabă: ”Când vin Florile dalbe?”

Bunica tace. Mai sunt zile bune până la Ajun.

Ar zice ea ceva, dar are un of. La porţi nu va mai

cânta vioara. Colindătorii nu mai au lăutar! Inima lui

Ticu s-a oprit în primăvară iar satul a uitat să mai

găsească un arcuş la fel de fermecat.

Aşteptând o vorbă, Flavius muşcă din mărul

copt. Singură, luna trecea peste vârfuri încremenite.

În marginea pădurii se zăreau sclipind ochii ciutei,

căutând drumul spre ţarcurile satului tihnit în cuibul

văii.

La Turcineşti şi râul adormise!

136

ION ELENA

Ajutaţi, oameni, iernile să ningă!

Ce sură-i cuşma muntelui? Şi-i trist şi singuratic uriaşul, încremenit în tăcere şi-ntunecat la faţă. I se prea văd toate încărunţirile frunţii. Nici şuierul de viscol nu-i prea biciuie umerii. Stins e glasul văilor, părăsită-i pârtia, golaşi, tot nepudraţi îs brazii în pan-tă. Dinspre largi depărtări, privirile izbesc potrivnic zidul carpatic. E miez de iarnă şi, neobişnuit de orgo-lios, anotimpul ocoleşte ţinutul, de parcă zăpezilor le-au fost interzise cutreierări şi fulguiri năstruşnice aici, pe plaiuri largi, întinse.

Cui am greşit noi, românii de la Dunăre, de la Parâng, din Cerna şi Jiuri, din Carpaţi până la alte mari şi neprielnice ape, Nistru, Prut şi Tisa, că legen-

137


dele şi doinele-s ale noastre, numai ale noastre, că ele ne identifică, ni le păstrăm, şi le-apărăm, că-n verbul şi cântul lor odrăslesc, mereu întemeietoare, rosturile vieţii noastre nepereche, de statornici iubi-tori şi ziditori de ţară?

Cine se răzbună pe-acest neam, răpindu-i până şi liniştea dintre troiene, iernile cu dar de zăpezi şi falnice ninsori, iernile cu nesfârşite călătorii de fulgi mari şi scămoşi şi limpezitori de gânduri, mesageri stelari de pace pentru un popor, aflat încă la mare încercare pentru a-şi regăsi drumul propriei izbăviri?

Să ne fi uitat Dumnezeu? Nu, nicidecum! Drama e aici, printre colinele dezvelite de ierburi, prin pădu-rile uscate de dorul ploilor, prin văile văduvite de fio-rul apelor, în izvorul stins şi-n râuri subţiate de zvâr-colirile planetei, în noi, oamenii, cei mai răvăşiţi de răbufnirea răului. Vrând-nevrând fosta-am învinşi de goana după zornăitul arginţilor şi-am dat de pământ cu templul arborilor zvelţi, uitând să prindem în glie ram de stejar tânăr.

Am sufocat văile şi pârâiaşele cu toate ciudăţe-niile vieţii noastre şi-acum tânjim după vuietul de odinioară al râului limpede şi cristalin, cu bulboane săgetate de zborul păstrăvului, după miresmele poie-nelor din lăstărişuri, cu covoare verzi de muşchi prin care-şi iveau creştetul puzderii de ciuperci, tânjim de dorul dumbrăvilor prin care răsunau triluri din or-chestra necuvântătoarelor, ducem în inimi neliniştea stârnită de dorul pentru zăpezile de altădată, ce-mpo-dobeau codrii, satele şi uliţele cu hlamida lor celestă, albă, neatinsă şi ocrotitoare. Cât de la locul ei era natura!

Peste trupul atâtor frumuseţi, azi este loc doar

138

ION ELENA

pentru efemeritatea umbrelor şi urmelor timide, zvâc-netelor firave de vânt şi rarelor prăvăliri vultureşti. Nici viscolul turbat, scăpat din cotloanele răsăritului, nu clintea odată valurile albe şi înalte ale anotimpu-lui întroienit pe coclauri, prin sate, pe câmpuri şi pe drumuri. Ce să mai povestim despre minunile împă-răţiei zăpezilor din munţi, unde răsunau urletul lupi-lor flămânzi şi trosnetul fagilor strânşi de geruri!

Zăludă-i astă vreme. Învins de forţe malefice, omul l-a uitat pe Dumnezeu. Cum să-i mai fie rai gra-dina şi livada, când suduie prin vatră de nu pricepi c-ar mai avea ceva uman într-însul? De evlavie, nici pomeneală! E istovit de secetă şi nevoi în şir, fără nădejde de a fi mai bun. Nu cred să-şi fi dat seama c-a alungat din brazda mărunţită de plăvani zăpezi-le adăpătoare, ”însămânţând” seceta, sărăcia, foamea. În numele Zeului Unic, el, omul-zburător a prăbuşit din înalturi cuibul vulturilor neaoşi, săgetând cu nave sofisticate pădurile de oxigen din ceafa cerului iar de-acolo ”păsările” cu glonț secret în cioc au pulverizat moarte şi foc peste Balcani şi peste trupul Terrei. Să-nceapă de-aici neprevăzutele cataclisme?

Privighetoarea cântă, cântă încă, dar nu minte! Pe-acoperişul lumii pândeşte blestemul pustiului. Ard florile plantei, în om a intrat fiara războiului şi-nvine-ţeşte cerul, bătând în cuie norii, sechestrând ploile şi ninsorile departe de buza izvoarelor şi lujerul grâ-ului. Pe-aproape clănţănesc mereu ţâţânile vieţii zgâl-ţâite de-o şleahtă de binevoitori gângavi la vorbă, in-volţi şi reci în ochii lor de hiene răzvrătite, cu intenţii vopsite şi făgăduitori ai Binelui Universal. Cine-i mai crede pe-aceşti lachei ai lumii, păstori ai gândului

139


nemernic, n-are decât să-şi sape singur groapa pier-zaniei! Ne-am lecuit de-astfel de făpturi. Ne-au sedus atâta vreme irişii lor albaştri, cu priviri mătăsoase şi perfide.

Să căutăm în robusteţea noastră! S-aducem cre-dinţa şi învăţătura în cetăţile lor. E prea mult rău în noi. O mentalitate neghioabă şi vechi metehne ne ţin pe loc. În noi e forţa, chiar dacă uraniul, fie el şi să-răcit, ne-a alungat din rânduiala lor liniştea plaiului, frăgezimea ierbii, freamătul munţilor şi leagănul nin-sorilor genuine.

E vremea, Omule, să-ţi legi rănirile făcute de propria-ţi nestăpânire spre necunoscut. Te mistuie încrâncenările şi dorul pentru zăpezile de altădată. Ştii bine că locul lor a rămas acolo, în pragurile copilări-

Ramuri de zăpadă peste pârâiaşul din satul copilărieiRamuri de zăpadă peste pârâiaşul din satul copilăriei......(Foto:Ion Elena)(Foto:Ion Elena)

140

ION ELENA

ei noastre, când padinile erau cutreierate de sănii tra-se de mânji cu căpestre albe de ger iar printre desişuri şi poiene se mai furişau feline nefugărite, pierzându-se în taina pădurilor cernite zile la rând de meliţele ier-nii.

Atunci, ghioceii nu înfloreau în februarie, primă-vara se-mpământenea în luna lui Mărţişor, vara era vară şi toamna încărcată de rod curat şi aşezată-n cusururile ei. Era o orânduială firească a anotimpuri-lor, nerăscolită de vămuiri şi tulburări ale climei.

Din ochiul ferestrei, zâmbetul de copil se-adân-cea peste pârtia înzăpezită, atras de mirarea pentru ritualul magic al splendidei ninsori. Din înalturi, în voia ei, iarna-şi pogora năframa albă. Astăzi, căsuţa de sub măgură-i săracă. Coasta dealului, părăsită de alai. Nemângâiaţi de puful şi răcoarea fulgului, copiii. Exilate, zăpezile! O rugă e zbuciumul prichindeilor fără jocuri. Din glasurile lor subţiri, cuvintele încep a ră-suna. Începe a se desluşi strigătul lor:

”Ajutaţi, oameni, iernile să ningă!”

141

ÎN LOC DE POSTFAŢĂ

O CARTE SCRISĂ FRUMOS

În peisajul publicisticii

din Gorj, reportajul a fost

o modalitate de exprimare

rar utilizată de scriitori.

Conform definiţiei din dic-

ţionare, reportajul este un

articol de presă, cuprin-

zând relatarea unui fapt,

descrierea unui loc pe

baza informaţiilor culese

din teren, din realitatea

unui spaţiu geografic, is-

toric, cultural, economic şi

social. Prin talent, unii reporteri au depăşit nivelul

relatării ori al descrierii, printr-un stil artistic-scriito-

ricesc. Aceste reportaje au încântat pe cititori, care

s-au arătat interesaţi de recitirea lor, influenţând

strângerea acestora între coperţile unor cărţi.

În perioada comunistă, în planurile editoriale na-

ţionale, erau înscrise cărţile de reportaj care contribu-

iau la educarea patriotică a cititorilor prin textele de

descriere a frumuseţilor naturale ale ţării ori a faptelor

de muncă ale oamenilor. Sunt de amintit aici scriitorii-

142

ION ELENA

reporteri: Geo Bogza (la nivel naţional), Ilie Purcaru,

Lucian Zatti (în zona Olteniei; Ion Elena chiar a fost

învăţăcel al lui Lucian Zatti, pe vremea când îşi difuza

reportajele la Studioul de Radio Craiova, între anii

1975 – 1982), Titu Rădoi – autorul volumului de re-

portaj „Columnele prezentului” (în Judeţul Gorj).

După anul 1993, în cotidianul „Gorjeanul”, în

revistele şcolare ori în periodicul de cultură şi diver-

tisment „Ager” au fost tipărite reportaje scrise într-un

stil artistic literar, semnate de Ion Elena, membru al

Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România.

Din numeroasele reportaje apărute în diverse pu-

blicaţii locale şi naţionale, autorul a selectat după

considerente tematice şi stilistice numai pe acelea care

i s-au părut mai reuşite şi le-a înmănunchiat în cartea

„Adio, frumoaselor zăpezi!”.

Tematica reportajelor este inspirată de: nostalgia

trăirii vieţii la ţară (capitolul „În viaţa satului”,

„Întoarcerea acasă”, „Ramân la tataia”); locuri încăr-

cate de istorie („Padeş”, „Visul lui Ionuţ”, „Istorie între

ape şi soare”); locuri turistice şi monumente naturale

(„Cântec la Hobiţa”, „Tismana, dincolo de negură”,

„Peştera Muierilor – minunea de la Baia-de-Fier”,

„Fantezii în Peştera Cloşani”); înfăptuiri economice

hidrotehnice ale oamenilor ( „Lumina din fulger de

izvoare...”, nu sece izvoarele!”); preocupările profesio-

nale de învăţător şi profesor („Dăscăliţa”, „Scrisoare

dascălului meu”, „Nu dispera, Luminătorule!”, „Să nu

uiţi, taică, dascălul!”).

Autorul, un maestru al descrierilor, găseşte po-

trivit să încadreze natura în scurgerea timpului, ano-

143


timpurile preferate fiind iarna („Adio, frumoaselor ză-

pezi!”, „Zăpezile călătoare”, „Fotografii din iernile

trecute”, „Iarnă, iarnă, unde eşti?” şi toamna (ciclul

„Călătorii de toamnă”).

În realizarea reportajelor sale, autorul abundă de

metafore, epitete, comparaţii, personificări, dând im-

presia unor creaţii în care forma (haina stilistică) are

prioritate în detrimentul fondului, iar unor numeroa-

se pagini chiar li se poate atribui calificativul de proză

poetică.

Aceste supoziţii sunt întărite şi de faptul că per-

sonajele, în unele din reportajele lui Ion Elena ocupă

locul secundar, predominant fiind jocul de imagini

artistice.

În general există o sincronizare subiect-limbaj,

astfel încât creaţiile par o simfonie cu partiturile bine

armonizate, prezentate predilect în stagiunile de iarnă

şi toamnă, anotimpuri preferate de autor.

Consider că această carte va avea un succes în

rândul amatorilor de fapte prezentate frumos iar pen-

tru elevi va fi chiar un model în întocmirea de descri-

eri (texte de creaţie literară, compuneri).

Prin această apariţie editorială, profesorul Ion

Elena se dovedeşte a fi poate cel mai valoros reporter-

scriitor oltean al perioadei actuale.

Alexandru Doru ŞERBAN

145

CUPRINS

Prefață / 5Adio, frumoaselor zăpezi! / 11

Fotografii din iernile trecute / 15… Zăpezile călătoare / 20

Iarnă, iarnă, unde eşti? / 23Intră primăvara-n sat / 27

În viaţa satului / 30... Pădurile, Pământule! / 43

Cântec la Hobiţa / 48În devălmăşia vremii / 51

Nu dispera, Luminătorule! / 54Tismana, dincolo de negură / 60

Genţiana, zâna munţilor! / 63Lumina din fulger de izvoare... / 74

Peştera Muierilor – minuneade la Baia-de-Fier / 79Nu sece izvoarele! / 83

Padeş / 88Fantezii în Peştera Cloşani / 96

Dăscăliţa / 99Călătorii de toamnă / 105

Scrisoare dascălului meu / 115Visul lui Ionuţ / 118

Istorie între ape şi soare / 125Să nu uiţi, taică, dascălul! / 131

Iarna, lângă Parâng / 134Ajutaţi, oameni, iernile să ningă! / 136

ÎN LOC DE POSTFAŢĂ / 141

S.C. TIPOGRAFIA PROD COM S.R.L.Târgu-Jiu, Gorj, str. Lt. Col. Dumitru Petrescu, nr.20

Tel. 0253-212.991, Fax 0253-218.343

E-mail: [email protected]

Pre-press & printing

adio, frumoaselor zĂpezi! ion elenamurmuruljiltului.hi2.ro/carti/adiofrumoaselorzapezi.pdf · fim...

Documents