ARGUMENT Pe la inceputul anilor 2000 ma aflam

impreuna cu un bun amic la un seminar de studii avansate la Academia de Studii Economice din Bucuresti. Celor cam doua duzini de tineri economisti participanti le-a fost pusa urmatoarea intrebare: Cine conduce lumea?, fara o limitare a variantelor de raspuns.

Intrebarea a provocat rumoare si o

oarecare stanjeneala. A durat cam o jumatate de ora pana ce foile continand raspunsurile (nesemnate) au inceput sa fie asezate pe catedra din lemn innegrit de vreme. Raspunsurile sunau cam asa: SUA, FMI&Grupul Bancii Mondiale (asimilate mental cam tot cu America), Uniunea Europeana, Serviciile Secrete (fara a fi vreunul nominalizat in mod special).

Desi TOTI se considerau buni crestini, niciunul nu a raspuns ca lumea e condusa, de pilda, dupa un plan divin. Locul si interlocutorii au redus apetitul celor care cred - si nu am nici o

indoiala ca sunt cu duiumul - ca, dincolo de aparente, lumea este condusa de tot soiul de grupuri oculte, materializate (in functie de cultura, apetit pentru lectura sau convingeri) fie in crima organizata, fie in societati de tipul Francmasoneriei sau a Grupului Bildenberg, fie chiar de civilizatii extraterestre mult mai avansate tehnologic si care ne supravegheaza ca pe un musuroi de furnici.

Condeieri conspirationisti de tipul Jan Van Helsing (1) isi au admiratorii lor, inclusiv in Romania. Intrebarea este, natural, retorica, dar raspunsul nu este deloc simplu. Sau exista unul foarte simplu: lumea nu este condusa de NIMENI. Avem presedinti, guverne, parlamente, generali si miliardari - nimeni nu conduce in mod special o arie mai importanta decat aceea geografica, trasata de niste granite nationale.

Dar nici un participant nu a raspuns in acest fel. Toti suntem convinsi ca undeva, la o scara mai mare sau mica, se exercita acel gen de

influenta a evenimentelor asimilat in general cu actul de conducere si ca acest fenomen nu este intotdeauna ceea ce pare sau nu neaparat cei care sunt in lumina reflectoarelor si conduc in mod efectiv.

Sunt oameni care detin genuri mai sofisticate de putere, iar cei care detin puterea - orice gen de putere: politica, financiara, simbolica, etc- si-o exercita asupra celor din jur, adica ii conduc.

Deci o abordare serioasa a subiectului comporta mai multe paliere de discutie, care se ramifica in mod necesar. Putem vorbi de o conducere la nivel global? Asta ar insemna ca persoane/grupuri/natiuni/institutii sunt capabile sa exercite puterea la acest nivel.

Sau putem vorbi de o complicata retea de influente globale/regionale/locale din echilibrul/dezechilibrul carora se naste, pana la urma, ceea ce vedem cu totii, adica un anumit curs al evenimentelor? Care este raportul intre puterea individuala si aceea institutionala?

Mai precis cat de "sefi" sunt cei care sunt legitimati ca atare si cat sunt la randul lor tributari puterii launtrice rezervate birocratiilor incolore si inodore pitite in maruntaiele institutiilor pe care, teoretic, le conduc? Ce reprezinta puterea formala si ce reprezinta puterea informala?

Ce diferente exista intre modul in care se exercita, public sau in culise, cele doua feluri de putere? Si cum putem defini puterea in lumea contemporana? Nu exista "putere in sine", ea se poate defini perceptibil doar in raport cu efectele pe care le produce.

Un om potetial puternic, dar care nu-si exercita aceasta putere este asemenea unui sportiv care evita Olimpiada, desi ar fi un potetial medaliat cu aur, argint sau bronz. Care sunt limitele - umane - ale puterii si cum interfereaza intre ele zonele capabile, fiecare dintre ele, sa exercite un anume soi de putere? Ce se intampla atunci cand o zona de putere - militara, de pilda - are un alt punct de vedere

asupra modului in care ar trebui sa decurga lucrurile, intr-un domeniu strategic, decat o alta, sa zicem financiara?

Cine are sanse mai mari pentru a-si impune, in final, punctul de vedere? Daca definim puterea ca posibilitatea a stabili obiective si a influenta cursul evenimentelor in asa fel incat sa se ajunga la materializarea lor, merita sa ne intrebam daca cei care ne conduc, intr-un fel sau altul si exercitandu-si influenta pe arii mai intinse sau mai mici, nu au nevoie, in mod automat, de o etica a puterii si, de ce nu, de o morala a puterii. Cum spunea Popper (2), libertatea mea de a da cu pumnul se opreste la nasul celuilalt.

Dar tribul Hutu din Rwanda (3) nu l-a citit, cel mai probabil, pe Popper, asa ca a macelarit cu nonsalanta un milion de apartinatori ai etniei Tutsi, sub ochii unei comunitati internationale aparent neputincioase. Daca ASA CEVA SE INTAMPLA, nu este oare o dovada ca evenimente/miscari/cutremure

umane de o amploare uneori infricosatoare se produc PUR SI SIMPLU, sau descoperim o logica cinica si infricosatoare in spatele lor?! Cum decriptam si incadram in acelasi sistem coerent al lumii contemporane sistemul de asigurari medicale al Canadei, de exemplu, si purificarea etnica din fosta Yugoslavie sau macelul din Rwanda? C

um se exercita puterea asupra cetateanului din Suedia sau Statele Unite ale Americii si cum asupra celui din Uzbekistan sau India, toti traitori pe aceeasi Planeta, fiinte umane egale (teoretic) in drepturi? Exista mai multe "lumi" - celebra sintagma a anilor '60, "lumea a treia", a fost inventata de un jurnalist - cu reguli proprii si atunci (inca) nu putem vorbi de o putere/conducere reala capabila sa-si canalizeze sinergiile la nivel global?

Cu alte cuvinte, pletosii antiglobalisti arunca in tinte false cu rosii la reuniunile G-8 (4) sau ale Fondului Monetar International (5)? Exista viziuni/strategii de acest tip sau totul

este o intamplare si un joc de forta in care cei care detin felurite parghii ale puterii isi impun deciziile celor care nu le detin, mai mult sau putin contondent, mai mult sau mai putin fatis, sub varii pretexte sau invaluite in diverse ideologii/convingeri/motivatii religioase, etc?

Exista un scop IN SINE al puterii - cu alte cuvinte, singura motivatie pentru exercitarea puterii este perpetuarea ei prin orice mijloace - sau intotdeauna puterea este insotita de scopuri mai sofisticate? Singura diferenta intre desfasurarea de forte pentru ca dl. Bill Clinton, de exemplu, sa castige al doilea mandat de Presedinte al SUA si crimele comise de dictatorul dominican Trujillo (6) pentru a se mentine la putere a constat doar in MIJLOACE si nu si in SCOPURI, in primul rand?

Nu exista, cu alte cuvinte, o diferenta intre puterea dobandita de primul, in mod legitim si aceea perpetuata in mod criminal de cel de-al doilea? Aparent, Trujillo detinea o putere de facto mai mare in micul sau "regat"

din Caraibe decat presedintele american, care trebuia sa-si imparta puterea cu un Congres in care opozitia politica avea o reprezentanta consistenta, cu o Justitie independenta, cu o constelatie de lobby-uri puternice, cu un Pentagon si o Comunitate de Informatii care uneori se comporta ca state in state.

De fapt, dictatorul era prizonier in imperiul groazei pe care-l construise el insusi - cu un semnificativ si regretabil moral sprijin din partea unei Americi speriate de comunism - pe cand puterea domnului Clinton, chiar cu ingradirile ei constitutionale, era extrem de potentata de faptul ca reprezenta cea mai mare forta la nivel global, SUA.

Pentru cei care o cunosc, puterea nu este doar un labirint, ci si o sarada, uneori. Vom incerca sa mergem impreuna prin acest labirint complicat si sa gasim raspunsul cat mai precis la ghicitoare. (Autorul).

CE INSEAMNA PUTEREA?

Scriam in "Argument" ca a vedea cine conduce lumea trebuie sa punem reflectoarele pe cei care detin puterea: ei, mai mult sau mai putin, asa cum vom vedea, conduc lumea. Cine detine, asadar, puterea?

Daca acceptam definitia puterii ca fiind

capacitatea de a stabili obiective/decizii si de a asigura implementarea lor practica, avem deja doua componente - posibile - ale puterii. Ele pot fi cumulate sau nu. Trebuie sa operam si o distinctie intre INFLUENTA si PUTERE.

Sa luam doua figuri proeminente ale istoriei: Vladimir Ilici Lenin si Jean Jacques Rousseau. "Contractul social" al lui Jean Jacques Rousseau (7) si ideile promovate de acesta prin celelalte lucrari ale sale au insufletit "secolul luminilor" si au influentat decisiv noua pradigma sociala, politica si economica in Franta, reverberand mai apoi in intreaga Europa si nu numai.

Prin urmare putem afirma fara rezerve ca viziunea acestui mare ganditor a reprezentat o forma de putere asimilabila doar cu PRIMA parte a definitiei: capacitatea de a stabili viziuni/strategii/obiective. Dar Jean Jacques Rousseau a avut o viata mai degraba chinuita, fiind un semimarginal dupa stadardele timpului si nu a condus nici macar o pravalie in Halele Parisului.

A murit sarac si uitat, cel mai probabil in urma unui act suicidar.

Lenin (8) a stiut nu doar sa forjeze marxismul dupa propriile-i obiective si viziuni, dar dincolo de opera scriitoriceasca - coplesitoare mai degraba prin cantitate decat prin calitate - a participat activ la o revolutie, a trimis la plimbare opozitia politica abia infiripata, a purtat un razboi crancen cu fortele albgardiste (pe care l-a castigat), a inceput "exportul de revolutie" care demonstra ca in pofida pacii incheiate cu puterile centrale Rusia nu renunta la ambitiile imperiale (le da doar alta

aparenta ideologica) si a reusit, de bine, de rau, sa controleze imensul aparat de stat nascut din cenusa tarismului si biroul politic foarte eterogen al partidului devenit unic.

Asadar, Lenin nu doar a stabilit obiective (prima parte a puterii), dar a si avut capacitatea de a asigura, activ si personal, punerea lor in practica. Lenin a fost, asadar, un personaj mult mai puternic decat Jean Jacques Rousseau si doar trecand aceasta putere prin filtrul consecintelor in plan moral si etic al doilea ramane un personaj "pozitiv" al istoriei moderne in vreme ce primul concureaza la titlul deloc ravnit ca unul dintre cei mai mari criminali ai istoriei contemporane.

Scriam ca trebuie sa facem o distinctie intre putere si influenta. Am dat exemplul lui Jean Jacques Rousseau si cel al lui Lenin. Dupa aparitia, in Germania, a "Suferintelor tanarului Werther" a lui Goethe (9), a urmat un val de sinucideri. O gramada de tineri au citit romanul

pipaind praselele unui pistol cu cremene si apoi si-au zburat creierii.

Deci Goethe a exercitat - fara voie, macar din acest punct de vedere, natural - o influenta covarsitoare in epoca, la fel ca Charles Dickens (10) in epoca victoriana in Anglia sau Mark Twain (11) in tinerele SUA. Au modelat caractere si moduri de-a gandi. Au fost niste formidabili lideri de opinie, dupa o formulare moderna.

Influenta pe care au exercitat-o asupra contemporanilor a fost fara indoiala mai importanta decat a multor lideri militari, politici sau financiari. Insa aceasta influenta nu s-a convertit niciodata in putere, sau in nicio forma de putere acceptabila. Revenind la vremurile mai recente, un asemenea lider de opinie - chiar dincolo de hotarele tarii sale - a fost Andre Malraux (12).

Malraux a fost nu doar un geniu scriitoricesc si autor al unor senzationale memorii,ci si un personaj care a nutrit

convingeri politice pe care nu a ezitat sa le propage prin intermediul operelor sale, inclusiv prin cele de fictiune.

A fost apoi ministru si a inventat oarecum ecologia provocand un scandal prin decizia lui de a curata monumentele Parisului. A fost, prin urmare, un personaj care, comparativ cu cei enumerati anterior din aceeasi bransa, la un moment-dat si-a convertit influenta intr-o forma - nu neaparat spectaculoasa, ce-i drept - de putere.

Si aici formulam o intrebare necesara: insotind definitia de mai sus, cate forme de putere au existat de-a lungul istoriei si/sau in lumea de astazi? Cum s-au nascut, cum au interferat unele cu celelalte si ce mutatii au suferit (daca au suferit) de-a lungul timpului?

In general sunt acceptate trei forme de exercitare a puterii: puterea militara (forta coercitiei si garantiile de securitate), puterea economica (capacitatea de a poseda, genera si aloca resurse materiale) si puterea

simbolica (cea mai sofisticata dintre formele de putere).

Aceste diferite forme de putere au fost/sunt exercitate de strategi si tacticieni si impartite in varii proportii intre acesti detinatori ai puterii.

Puterea poate cumula la un moment dat TOATE cele trei forme de manifestare (nu mai exista cazuri astazi, dar au existat in istorie si ne vom referi la ele) sau cele trei componente pot interfera, in varii proportii, intr-un mod constructiv sau distructiv (o forma diminuand-o, nu potentand-o, pe cealalta, adica un soi de "canibalism" al puterii care si-a avut rolul sau important si benefic in devenirea umana). Sa le analizam pe rand.

PUTEREA MILITARA

Este aparent cea mai veche si cea mai lesne de inteles forma de putere: capacitatea de a-ti impune obiectivele prin violenta, pe de-o parte, si a oferi - in schimbul unor avantaje,

fireste - garantii de securitate celor care nu detin putere militara si se simt amenintati, intr-un fel sau altul, de potentiala violenta a altor subiecti.

Intr-o lume lipsita de amenintari de o

natura sau alta, puterea militara ar fi inutila. De-a lungul istoriei, daca niciun individ nu ar fi ravnit la bunul altuia si daca niciun trib nu l-ar fi amenintat pe celalalt, puterea militara incipienta nu s-ar fi nascut si nu ar fi dezvoltat uluitoarele capacitati de astazi.

Dar faptul ca printre primele artefacte umane descoperite se afla in egala masura unelte si arme, iar starea de conflict a insotit cvasipermanent istoria umanitatii demonstreaza limpede ca puterea militara a fost, probabil, prima forma de putere nascuta de omenire, indiferent de arealul geografic in care s-a manifestat.

Fiinta umana este, probabil, din motive asupra carora oamenii de stiinta inca reflecteaza, cea mai conflictuala fiinta de pe Planeta si din intreaga istorie a acesteia. A existat probabil mereu o dorinta intrinseca a unor indivizi de a-si exercita influenta/dominatia/puterea asupra altora si o dorinta a celor opresati de a lupta prin varii mijloace impotriva acestei influente/dominatii/puteri.

Omul este, dupa definitia lui Aristotel, "un animal politic", "zoon politikon", dar este si un "animal" teribil de inteligent si conflictual. Mitul lui Cain si Abel sau cel egiptean al lui Osiris si Seth demonstreaza cu prisosinta acest lucru: capacitatea fiintei umane inca din zorii existentei sale de a-si exercita din varii motive, uneori greu de deslusit, violenta asupra semenilor pana in forma cea mai grava a acesteia, omorul.

Istoria primelor "imperii" (punem ghilimele pentru ca erau reduse ca dimensiune

comparativ cu ceea ce omenirea avea sa nasca odata cu Imperiul Persan, Imperiul Roman sau Imperiul Chinez) este o istorie a unei violente impinse la extrem.

Sumerienii, asirienii sau babilonienii se comporta asemenea unui musuroi de termite asasine pornite la atac. Nu exista - din ceea ce a ramas scris - un scop religios, ideologic sau nici macar economic in exercitarea violenta a puterii militare a acestor populatii asupra vecinilor.

Puterea militara pare un scop in sine, menita doar a demonstra forta liderilor care conduceau aceste masinarii de lupta. Supunerea totala sau anihilarea pareau unicele alternative. Pana si birurile sau "donatiile" ("darurile" catre conducatorul asimilat cu un zeu) par sa fi avut mai degraba un caracter simbolic decat unul propriu-zis economic (menit sa mentina intacta, uman si logistic, masina de lupta).

O caracteristica a puterii militare in zorii ei a fost completa anihilare a celorlalte forme de putere: cea economica si cea simbolica. Seful

militar era si detinatorul virtual al tuturor bunurilor celor care intrau in sfera lui de influenta (deci cumula, macar teoretic/juridic toata puterea economica in egala masura) si era seful nemijlocit al celor care detineau puterea simbolica (preotii unui cult dominant sau al diferitelor culte).

Regele/imparatul, adica seful militar, era si Marele Preot sau il subordona total pe acesta.

Printre primele legi din istorie sunt si cele impotriva vrajitoriei, adica impotriva urmasilor directi ai samanilor tribali, cei care, la nivelul comunitatilor restranse, exercitau puterea simbolica. Printre primele acte, asadar, ale celor deveniti lideri militari a fost aceea de a "canibaliza" orice alta forma embrionara de putere.

Puterea initiala era caracterizata de primitivism si violenta extrema. Singura "drama" a lui Ghilgames (13) este aceea ca nu este nemuritor, deci inexorabila degradare

biologica il impiedica sa-si perpetueze, potential la nesfarsit, nemasurata sa putere.

Si acest gen de putere a suferit mutatii fundamentale de-a lungul timpului si a inceput sa interfereze intr-un mod complet diferit cu celelalte doua forme, in moduri care au fluctuat in istorie, prin flux si reflux.

Dar istoria Imperiului Otoman, de pilda, a URSS in vremurile contemporane sau a celui de-al treilea Reich german demonstreaza ca in varii circumstante, cei care doresc puterea absoluta se "rafuiesc" in primul rand cu detinatorii celorlalte forme de putere, dupa un model ramas intact.

Sultanul era detinatorul de jure al tuturor bunurilor otomanilor (ei "detineau" tot ceea ce detineau prin vointa sultanului) si subordona de facto clerul islamic, bolsevicii au prigonit Biserica si au inlocuit procesiunile religioase (forma vizibila de exercitare a puterii simbolice) cu marile manifestatii comuniste (icoanele purtate la procesiuni au fost inlocuite de

portretele liderilor rosii) si la fel au procedat si nazistii, oferind un surogat de neopaganism arian care-l avea in centrul cultului sau tot pe seful militar, adica pe Fuhrer.

Durata imperiilor care s-au bazat cvasiexclusiv pe o singura forma de putere, aceea militara (summerienii, babilonienii, asirienii, macedonenii lui Alexandru cel Mare, mai apoi romanii sau mongolii) a fost sensibil mai scurta decat aceea a imperiilor care au acumulat simultan TOATE formele puterii (egiptean, hindus, chinez, cel englez in epoca moderna). Vom reveni pe larg asupra acestui aspect, plin de invataminte si pentru lumea de astazi.

Dar inainte de a intra in detalii, sa definim celelalte doua forme de putere.

PUTEREA ECONOMICA

Puterea economica nu se refera doar la o posesie momentana a unor resurse de o anumita natura/amplitudine, ci si la capacitatea de a le

exploata/alimenta/mentine/spori pe acestea si de a decide alocarea lor.

Prima teama a lui Aladin din istoria

celor "O mie si una de nopti" este aceea de a nu se afla de faptul ca lampa fermecata a intrat, printr-un concurs de imprejurari, in posesia lui, pentru simplul motiv ca nu putea, in aceste conditii, sa-si apare bunul dobandit.

Zacamintele de petrol din Orientul Mijlociu ar fi fost imposibil de exploatat fara tehnologie straina. Imperiul tarist a incercat mobilizarea de resurse pentru a construi magistrala ferata transiberiana la Bursa de la New York.

Tarile bogate in anumite resurse din Africa, Asia sau America Latina nu reuseau sa-si foloseasca aceste resurse pe de-o parte din cauza inapoierii tehnologice, pe de alta parte din pricina influentei tarilor mai puternice din punct de vedere militar/politic.

Ei le posedau doar virtual, deci nu-si puteau exercita, in deplinul inteles al termenului, puterea economica. Cand Guatemala, sub un regim care cocheta cu marxismul in timpul Razboiului Rece, a incercat - prin nationalizare - sa preia efectiv controlul asupra unor resurse interne si a lovit in interesele United Fruits, aparatul american al CIA a spulberat acel regim si l-a inlocuit cu unul anticomunist si fidel SUA (nu conta ca era unul profund criminal in anihilarea oricarei forme de opozitie).

Deci posesia de resurse nu se confunda cu puterea economica propriu-zisa (exemplul Japoniei este cel mai elocvent). Multa vreme asta a fost si soarta coloniilor nord-americane, devenite dupa Razboiul de Independenta Statele Unite ale Americii: erau o putere economica doar virtuala, prin imensele sale resurse, comparativ cu cei sositi mai demulta vreme la "bucate", Imperiul Britanic, Franta sau Germania.

Doar cel care detine controlul complet asupra resurselor si poate decide nestingherit asupra alocarii acestora poseda propriu-zis putere economica. Bancherii lombarzi (14), de exemplu, sau cavalerii templieri (15) devenisera puteri financiare semnificative in Europa medievala intr-un anumit interval de timp. Insa creantele lor ipotetice puteau fi - si au fost - sterse dintr-un condei de puterea coercitiva/militara, sub varii pretexte.

Erau aceste grupari efectiv puteri economice ale epocii? Aparent da - detineau capital (16)- practic nu, pentru ca nu aveau deplina siguranta a controlului asupra acestui capital. Vom reveni asupra acestui aspect atunci cand vom explica interferentele puterii.

Daca un rege din Babilon nu avea nevoie de niciun pretext formal pentru a dispune de resursele economice, folosind DOAR puterea militara, regele Filip cel Frumos al Frantei (17), de pilda, a adaugat ingredientului militar/coercitiv pe cel simbolic, in speta cel

religios, asigurandu-si alianta Papei Clement pentru a isi "legitima" devorarea centrelor de putere economica infiripate de lombarzi, evrei sau cavalerii templieri.

De la un punct incolo, asa cum vom vedea, pe arii intinse, exercitarea singulara a puterii militare a devenit imposibila, iar "combinarea" ei cu aceea simbolica si/sau economica o necesitate vitala pentru ambele. Puterea economica a cunoscut si numeroase mutatii in interiorul sau.

Daca din Antichitate si pana in Evul Mediu tarziu ea s-a manifestat mai ales sub forma proprietatii funciare, mai apoi activele industriale si capitalul devin adevaratele resurse de putere economica. Resursele energetice si cele inovationale sunt "ultimele sosite" in ingredientele indispensabile (ultimul secol).

PUTEREA SIMBOLICA

Daca puterea economica s-a nascut mai tarziu si a fost sora mai mica - milenii de-a

randul - a celei militare, exista certitudinea ca puterea simbolica a fost sora geamana a acesteia din urma. Marxismul a atribuit nasterea credintelor religioase incapacitatii oamenilor de a-si explica tulburatoarele fenomene naturale. Darwin, prin lucrarea sa "Originea speciilor" (18), furniza aparent o alta solida cale de atac la adresa creationismului.

Este o explicatie cu certitudine

redundanta de vreme ce in epoca zborurilor spatiale si a descifrarii genomului uman, credinta intr-o fiinta suprema, in creatia divina a lumii si in nemurirea sufletului nu dau niciun semn de regres - dimpotriva.

Darwinismul "pur" este deja abandonat mai mult sau mai putin discret de mai toti cercetatorii care nu au reusit sa demonstreze ca ceva se preschimba intr-adevar in altceva prin jocul adaptarii la mediu. Psihologii vorbesc despre "gandirea magica" - specific umana - cei mai "laici" dintre acestia atribuind-o unei

complexe chimii a imensului combinat de simturi si perceptii numit creier.

Jung si Adler au vorbit despre inconsitentul colectiv care se manifesta prin simboluri si de arhetipuri originare pe care tindem sa le adaptam epocilor in care traim. Cert este ca oamenii cred in "ceva" transcendent - indiferent cum este numit/denumit acel "ceva" - au intr-adevar o gandire magica si exista toate semnele care mereu au fost asa, inca din epoca inhumarii/incinerarii mortilor si a picturilor rupestre.

Aceasta gandire magica manifestata in credinte comune impartasite de comunitati umane de mai mare sau mai mica amplitudine naste, in mod natural, forme de manifestare vizibila a sa.

De la samanul tribal - care mai exista in comunitati din Asia, Africa sau America Latina - la Suveranul Pontif, avem de-a face cu o persoana/grup de persoane AFLAT INTR-O RELATIE SPECIALA CU DIVINITATEA,

CEEA CE II CONFERA IN MOD AUTOMAT UN ASCENDENT ASUPRA CELOR CARE IMPARTASESC ACELEASI CONVINGERI, ADICA II CONFERA PUTEREA SIMBOLICA.

Aceasta nu este niciodata "palpabila", cum este cea militara sau cea economica, dar este cel putin la fel de solida.

Intrebarea cinica: "Cate divizii are Papa?" nu are nicio relevanta si demonstreaza o intelegere labila a terminologiei puterii. Papa nu are nevoie de nicio divizie pentru ca pur si simplu este acceptat ca lider de toti credinciosii catolici din intreaga lume, iar rolul sau de "punte" nemijlocita cu divinitatea nu este pus la indoiala de sute de milioane de oameni.

Daca timp de mii de ani puterea simbolica s-a revendicat doar de la complicatul sistem de credinte si convingeri religioase, de-a lungul ultimelor secole puterea simbolica a incetat a fi "monopolul" liderilor religiosi - desi forta acestora a ramas extrem de influenta.

De la "parintii economiei mondiale" de tipul Adam Smith (19), David Ricardo (20) sau John Stuart Mill (21) la corifeii ideologiilor politice de tipul Marx, Lenin sau Deng Xiao Ping (22), de la scriitori de tipul Rabelais (23) sau Victor Hugo (24) la contemporanele staruri pop, de la pamfletari de tipul Marat (25) la liderii de opinie din massmedia contemporana, toti si-au revendicat/isi revendica o parte mai mare sau mai mica din puterea simbolica altadata rezervata clerului in variile sale forme confesionale.

Inventia tiparului, eradicarea analfabetismului pe intinse zone ale Planetei si dezvoltarea fara precedent a comunicatiilor a inlesnit faramitarea acestui gen de putere. Dar, asa cum vom vedea, cea mai semnificativa translatie a puterii simbolice s-a produs - cel putin intr-o mare parte a lumii - de la puterea religioasa la aceea centrata spre statul-natiune ca pivot central, stat-natiune care si-a atins apogeul in secolul al XX-lea.

### Asadar, pentru a afla cine conduce

trebuie sa vedem cine detine puterea: ea este atributul esential al conducatorului, "unealta" sa de lucru.

Putem defini puterea drept capacitatea cuiva (persoana, grup de persoane, forme de organizare mai complexe) de a elabora viziuni/strategii/tactici si de a detine forta de a le implementa in mod concret. Inca din zorii umanitatii puterea a imbracat trei forme principale, neschimbate nici astazi.

Cele trei forme sunt: puterea militara (capacitatea de a exercita violenta si de a oferi garantii de securitate pentru cei care nu detin putere militara si se simt amenintati de o alta putere militara); puterea economica (capacitatea de a dispune de resurse, si, in acelasi timp, de a detine controlul exploatarii/alocarii acestora, fie ca vorbim de resurse materiale, fie ca vorbim de cunoastere si tehnologie); puterea simbolica (rezultata dintr-un set deseori complex de

CONVINGERI religioase si/sau de alta natura si care consacra o RELATIE SPECIALA a unor indivizi in raport cu aceste convingeri/valori: capii bisericilor si a clerului in raport cu Dumnezeu, sefii statelor in raport cu valorile nationale, etc).

Fiecare forma de putere interactioneaza una cu cealalta, asa cum vom vedea in capitolul viitor. Fiecare forma de putere a cunoscut mutatii importante de-a lungul istoriei si va continua, predictibil, sa cunoasca asemenea mutatii si in viitor. Cheia intelegerii mecanismelor puterii este data de intelegerea modului in care interfereaza zonele de putere, pe de-o parte si de a deslusi mutatii survenite de-a lungul timpului, pe de alta parte.

Cum au interferat diferitele forme ale puterii?(1)

De la regii Sumerului care-si revendicau ascendenta divina si pana la marile familii romane care isi gaseau semintia printre zeii furati din pantheonul elen, de la faraonul care-l

intrupa pe Osiris, iar dupa "plecare" DEVENEA Osiris si veghea asupra supusilor si pina la merovingianul Clovis (26), "uns" de episcop cu miraculosul mir, sefii militari au incercat sa cumuleze puterea simbolica.

Cu alte cuvinte, sabia nu era

(intotdeauna) de ajuns. Acapararea salbatica a sacerdotiului legitima un om care, altminteri, nu putea sa supravietuisca decat printr-o teroare permanenta exercitata impotriva unora care, la o adica, erau la fel de "legitimi" ca si el.

Lectia era invatata din perioada tribala, caracterizata, cel mai probabil, prin ceea ce astazi am numi o perpetua lupta pentru intaietate intre masculii cu tendinte dominante si forta si inteligenta pe masura.

Nu intamplator asasinarea lui Cezar s-a hotarat si apoi executat in cadrul grupului violent republican, cel care nu dadea prea multe parale pe descendenta divina, socotita mai mult un soi de conventie sociala decat un fapt

indiscutabil (clanul/familia Iulia isi revendica descendenta din zeita Venus/Afrodita).

Era asasinat CETATEANUL Cezar, cel care dorea - sau era impins - sa reinstaureze regalitatea, iar operatiunea de "divinizare" a lui incepuse deja in mod subtil. Imperiul roman s-a caracterizat insa, mereu, pe exercitarea DOAR a puterii militare, a acumulat-o apoi pe aceea economica - jefuind sistematic de resurse zonele cucerite pentru a intretine opulenta Romei - a produs un sistem administrativ multa vreme coerent si performant, imbratisat adesea de populatiile cucerite, insa a avut mereu o slaba putere simbolica.

Iti doreai sa devii cetatean roman aproape strict pentru securitatea militara care ti-o conferea acest statut si pentru avantajele economice, mai deloc pentru cele simbolice. Romanii nu au "inventat" zei, i-au furat pur si simplu de la greci si le-au schimbat numele.

Spiritualitatea lor a fost mult mai saraca decat aceea a elenilor. Nu au folosit puterea

simbolica nici macar pentru a-si infricosa proprii cetateni - precum cartaginezii pe care-i vor extermina dupa cele doua razboaie "punice" - pentru ca ofereau, cum am scris mai sus, garantii economice/militare, socotite suficiente.

Deci nu au acordat mai deloc importanta puterii simbolice, putere faramitata in Imperiul Roman intre prea multe centre care si-o exercitau: au ramas aproape in stadiul samanic din acest punct de vedere, vadind un primitivism straniu.

Pe fondul acestei slabiciuni interne in puterea simbolica, "penetrarile" - importul de putere simbolica de la popoarele cucerite - cum ar fi cultul lui Mithra, a faramitat si mai mult interiorul si l-a vulnerabilizat in egala masura (nu intamplator crestinismul avea sa se raspandeasca cu o viteza uluitoare in acest spatiu atat de eterogen din acest punct de vedere).

Cand puterea militara a intrat in declin - diminunand si resursele economice - iar aparatul administrativ s-a turmentat din pricina birocratiei excesive si a coruptiei, nu a existat o putere simbolica pentru a suplini aceste scaderi din celelalte zone de putere, iar imperiul a intrat in colaps.

Imperiul de Rasarit, care, prin Constantin, a inteles necesitatea acumularii de putere simbolica - si a ales crestinismul - a castigat inca o mie de ani de supravietuire, pe cand cel de Apus a sucombat, pentru ca a ramas incremenit in vechile tabieturi.

Constantin (27) nu doar a ales crestinismul, dar l-a preluat simbolic prin Conciliul de la Niceea (28), in care a sprijinit acea aripa a clerului care ulterior a exterminat toate celelalte curente, asigurandUNITATEA PUTERII SIMBOLICE SI O FIDELITATE TOTALA A CLERULUI.

De la moastele brusc descoperite in Orientul Mijlociu la constructia imensei

catedrale Sfanta Sofia, puterea simbolica se sistematizeaza, se structureaza si vine sa o suplineasca pe aceea militara inevitabil in declin fata de perioada de inflorire maxima.

Macar o vreme, Imperiu de Rasarit are atu-uri pe care Imperiul Roman, de fapt, nu le-a avut niciodata - cumuleaza TOATE cele trei forme de putere - militara (ramane un jucator puternic, totusi, din acest punct de vedere), economica si simbolica.

De aceea - pana la invazia noii puteri militare turce de la rasarit si la aparitia altor centre de putere de la apus - isi pastreaza forta intacta. O parte din puterea simbolica i-a fost insa ciuntita brutal in 1054, anul Marii Schisme intre crestinii rasariteni/bizantini si cei apuseni/catolici.

Cei care citesc cronici de tipul "Povestiri din vremea merovingienilor" isi dau seama cam in ce paradigma traiau cei care au inspirat legenda Nibelungilor. Cruzimea impinsa la extrem, arbitrariul, intriga perpetua si razboiul

intre clanuri caracterizau o lume occidentala in care nu ti-ai fi dorit sa traiesti.

Caderea Imperiului de Apus a lasat o lume lipsita de toate cele trei forme de putere. Militara, pentru ca niciun clan nu era suficient de puternic pentru a le domina definitiv pe celalalte iar, pe de alta parte, invaziile noilor-veniti spulberau formele de organizare incipiente.

Economica, pentru ca aveam de-a face cu populatii mai degraba razboinice si lipsite de mecanisme administrative coerente. Trocul se extinsese iarasi si domina economia - slaba din punctul de vedere al productivitatii muncii - si abia foarte tarziu au fost batute, in orasele-cetati din Italia, monede de aur dupa modelul celor antice.

Simbolica, pentru ca aceste populatii se aflau in epoca oarecum samanica. Pana la masiva crestinare din epoca carolingiana, sute si mii de culte diferite erau practicate in Europa. Clovis este cel care pune capat acestei stari de

lucruri, cand, la anul 500, accepta ca un "Mare Preot" sa-i aseze coroana pe frunte - pastrand proportiile, face ceea ce facuse Constantin un secol si jumatate mai devreme: recupereaza puterea simbolica, tot prin crestinism.

In acelasi timp si in sanul puterii simbolice - crestinismul - se faceau calcule si se duceau lupte pentru influenta. Autoritatea Papei asupra lumii crestine nu era incontestabila - era doar episcopul Romei, o Roma decazuta si ajunsa la randul sau la cheremul unor familii/clanuri rapace si certarete.

Papalitatea - daca isi dorea intr-adevar exercitarea REALA a unei autoritatii ecleziastice - avea nevoie de o alianta cu cea militara/economica (nu o avea nici pe una, nici pe cealalta) durabila.

Cum au interferat diferitele forme ale puterii?(2)

Spania a folosit gresit si tiranic puterea simbolica, turmentand-o si denaturandu-i sensul,

Franta si-a ignorat-o pe cea proprie in favoarea celei militare, Anglia si-a distilat-o suficient pentru a constitui un elixir imbatator pana in momentul in care o alta putere simbolica i s-a opus suficient de inteligent si perseverent.

Pana in acest moment ne-am referit mai

putin la puterea economica, mai precis la modul in care aceasta a interferat cu aceea militara si/sau simbolica. Au existat si situatii in care puterea economica a jucat un rol esential.

Prea putini stiu ca una din mizele Primei Cruciade - care s-a desfasurat in perioada 1096-1099(cucerirea Ierusalimului din mainile musulmanilor) - care a pus pentru doua secole bazelele unui regat crestin/occidental in Orientul Mijlociu a avut si o miza economica importanta.

Ruta care lega economia orientala de aceea occidentala incepea in portul Tripoli si patrundea spre Europa Centrala si de Vest prin sudul Frantei, controlat de puternica familie de Toulouse. Raymond, conte de Toulouse, a fost,

de altfel, cel mai fervent sustinator al Cruciadei, ajutandu-l in acelasi timp pe Papa Urban al ll-lea, propovaduitorul acesteia, sa-si castige efectiv scaunul printr-un razboi cu partida romana.

Chiar daca Raymond nu a reusit sa cucereasca in timpul vietii sale Tripoli, orasul a cazut dupa aceea in mainile crestinilor si cultura occitana a sudului Frantei a devenit o forta economica mai redutabila chiar decat a puterii centrale. Mai mult - probabil ca si sub influenta unor curente orientale - casa de Toulouse incurajeaza credinta asa numita "catara" (40), un curent crestin ascetic si diferit profund de cel catolic.

O papalitate care deja trecuse prin Marea Schisma nu-si permitea sa riste sa mai piarda o jumatate din Europa: catarismul, in variile sale forme (albigenzii, dolcinienii, bogomilii) musca din Italia, Franta si chiar Spania. In lupta cu "centrul", puterea economica a casei de Toulouse se legitima cu o putere simbolica

(catarismul), ALTA decat aceea aliata a regalitatii de la Paris, adica catolicismul.

Alianta papalitatii si regalitatea Frantei a fost un soi de pact: redobandirea puterii simbolice totale pentru prima si jefuirea unui vasal extrem de bogat (puterea economica) de catre cel de-al doilea. In aceasta speta, "tinta" este deposedata simultan de toate cele trei forme de putere.

De aceea simbolica, pentru ca papalitatea a condamnat si demonizat catarismul cu o forta fara precedent (nici macar discursurile impotriva muslumanilor nu ating intensitatea celor impotriva acestui curent altminteri pasnic), de aceea economica - Proventa a fost jefuita si subordonata centrului si de aceea militara. Paradigma occitana - mai rafinata, mai bogata si mai avansata decat aceea a Parisului - nu a supravietuit pentru ca nu reusise sa detina o putere militara mai semnificativa, desi acumulase inclusiv una economica superioara.

Un asemenea "atac" simultan destinat deposedarii de orice forma de putere si in final, anihilarea, s-a produs dupa o reteta patentata in istorie de Filip al lV-lea, zis cel Frumos, in Franta, incepand cu 1307. Peste cateva secole, vom vedea, Hitler a folosit aceeasi reteta, in totalitate.

Templierii reprezentau o forta de temut pentru ca Militia lui Hristos cumula simultan TOATE cele trei forme de putere. Intr-o epoca in care adunarea unei ostiri putea dura luni de zile, comanderiile Templiere puteau mobiliza rapid o forta de soc trecuta prin focul luptelor din Orient extrem de consistenta.

Puterea militara a Ordinului - chiar daca dramatic diminuata dupa macelul de la Sfantul Ioan din Accra, ultima posesiune crestina din fostul Regat de Ierusalim, care in anul 1291 cade in mainile mamelucilor care preluasera conducerea Egiptului - era indiscutabila. Experienta, disciplina si credinta lega corpul cavalerilor intr-un tot periculos pentru orice

opozant militar potential. In cele doua secole de existenta Ordinul devenise si foarte bogat, avand nu doar posesiuni intinse in toata Europa, dar si concentrand numerar si creante. Alaturi de lombarzi, erau principalii creditori ai timpului, cel putin in Franta.

Tezaurul regal era zalog in Templul din Paris. Templierii detineau si o importanta putere simbolica. Erau - prin canonul scris de Sfantul Bernard (41) - subordonati doar Papei, nu plateau taxe senioriale si erau puternic legitimati de jertfele din Orient impotriva musulmanilor. Orice atac impotriva lor era socotit un atac direct la adresa Sfantului Parinte, deci a Sfintei Biserici Catolice.

Pe de cealalta parte, aveam un rege ambitios si dornic de centralizarea puterii, dar cu mari probleme pe toate cele trei paliere. Visteria era secatuita ca urmare a unor campanii militare dezastruoase, mai ales aceea din Flandra, cand cavaleria franceza a fost macelarita de postavarii flamanzi, celebra

"batalie a pintenilor de aur". Raspunsul economic a fost inflatia, in timpul respectiv tradusa prin "calpuirea" monedelor batute de visterie, adica diminuarea continutului de aur/argint din acestea.

Prin urmare populatia Parisului s-a rasculat, iar regele s-a trezit in situatia caraghioasa de a cauta adapost la...Templieri, fiind gata sa fie linsat. In plan militar, regele nu avea o armata pe picior de razboi, ci doar un soi de militie/potera cu rol cvasiadministrativ. Conform uzantelor feudale, el era supremul senior, iar vasalii raspundeau cu adunarea ostii la chemarea sa: o operatiune de durata si nu intotdeauna incununata de succes, printre duci si baroni rapace, certareti si complotisti. Si puterea simbolica a regelui era in declin.

Mutase papalitatea la Avignon(1309), deci in feuda lui, pentru a o controla, insa raportul de putere intre rege si Suveranul Pontif era mereu pe muchie de cutit. Urmasii sai erau socotiti degenerati si incapabili - se vor dovedi

ca atare dupa moartea sa - iar amantalacurile nurorilor era deja de notorietate publica si va sfarsi printr-un scandal terminat cu executii.

Acest rege incoltit s-a dovedit insa mai rapid in miscari decat aparent foarte puternicul Ordin si l-a distrus relativ repede. Asta pentru ca stapanea mult mai bine jocul de putere. Primul atac a fost cel economic. Fortand mana Ordinului pentru imprumuturi tot mai mari, regele l-a obligat, in termeni bancari moderni, "sa-si puna toate ouale in acelasi cos".

Visteria regala devenise principalul "client" al Ordinului, adica el se alesese cu hartii (creante), iar o parte importanta a NUMERARULUI trecuse deja la rege (apropo de cei care cauta "comoara templiera"...). Apoi a urmat cel simbolic. Oameni platiti de administratia regala au inceput sa raspandeasca cele mai aberante acuzatii la adresa templierilor.

Erau cele obisnuite in toate procesele de vrajitorie/erezie, numai ca de asta data obiectul lor nu erau tarani oarecare, ci tocmai calugari-

soldati: lupii in blana de oaie, falsii profeti prevestiti de Evanghelii. Nu doar ca nu erau credinciosi, era de-a dreptul anticrestini.

Nu doar ca nu fusesera viteji in razboaiele orientale, dar chiar se vandusera inamicului musulman si pactizase cu acesta (de aceea se pierdusera posesiunile de peste mari). Pentru ca banii imprumutati regelului trebuiau returnati, acesta marise birurile: evident, lacomia templierilor era responsabila pentru un nivel de trai in degradare. Si ce rol mai avea aceasta "legiune straina" de vreme ce regatul oriental devenise o amintire?!

Nu erau decat niste paraziti lacomi care traiau din munca oamenilor onesti, infumurati si dubiosi. Cand terenul a fost pregatit - in tot acest timp, templierii au ignorat complet campania subtila declansata impotriva lor, considerandu-se de neatins sub protectia Papei - a fost necesara doar o zi pentru a-i aresta, simultan, pe toti cavalerii.

Cand calaii si-au intrat in rol si au inceput torturile, au inceput sa curga si "marturiile". Un Papa batran si bolnav nu mai putea face nimic, riscandu-si el insusi capul daca s-ar fi pus chezas pentru apararea Ordinului. Nu a putut decat sa-l suspende temporar si sa transfere bunurile - atatea cate mai erau - Ordinului Ospitalier, pentru a ramane in sanul Bisericii. Exemplul de mai sus este plin de invataminte.

Cel mai devastator atac atunci cand un centru ataca alt centru in lupta pentru putere este ATACUL SIMULTAN PE TOATE CELE TREI PALIERE. Atacul pe palierul simbolic adesea precede atacul militar, dupa cum atacul pe linie economica il lipseste pe inamic de potetialele resurse necesare ripostei/contratacului/rezistentei.

Blocada economica este un exemplu de atac simultan militar/economic folosit din Anticihitate si pana in zilele noastre. Daca atacul simbolic si cel economic sunt bine puse la

punct, sarcina militarilor este mult mai usoara. Atacarea unui inamic care dispune de o mare putere simbolica a fost si este un act necugetat.

Henric al II-lea Plantagenet al Angliei era un rege puternic si inteligent, dar asasinarea la sugestia sa a arhiepiscopului de Cantebury - Thomas Becket - i-a degradat imaginea in asemenea hal incat a fost obligat sa-i pedepseasca pe faptasi si sa faca penitenta publica (42). Niciunui dictator ca Mussolini nu i-ar fi trecut prin cap sa-l aresteze pe Papa.

Autoritatile comuniste de la Varsovia nu au putut sa faca nimic impotriva valului popular care a iesit sa-l aduleze pe Ioan Paul al II-lea in timpul vizitei sale, in pofida unor eforturi uriase in acest sens. Hitler a folosit - dupa ce a fost numit cancelar la inceputul anului 1933 - acelasi mecanism pentru a anihila orice opozitie si a concentra puterea in mainile partidului nazist, adica ale sale. Slab ca pozitie politica - abia controla o treime din parlament si popularitatea era in declin - Hitler a decis sa atace primul.

Inamicul, "templierii" lui, erau nu doar evreii, ci si difuzul sistem de complicitati al acestora, unde se amestecau de-a valma oameni de afaceri neprietenosi, bancheri importanti si oameni politici indezirabili, toti acuzati oficial ca au complotat impotriva Germaniei si au provocat, prin urmare, pierderea razboiului mondial si degradarea prin care trecea natiunea.

Terenul simbolic a fost pregatit de asa natura - intre timp se inventase si radioul, asa ca exista un vehicul propagandistic care asigura raspandirea rapida a propagandei pana si printre analfabeti - incat actul simbolic al incendierii Reichstangului a fost detonatorul unei rafuieli definitive cu TOTI adversarii.

Reichstangul era el insusi un SIMBOL al natiunii - inamicul lovea, asadar, direct in inima. Merita, prin urmare, tot ce e mai rau. Si a urmat tot ce era mai rau: atac economic prin deposedare de bunuri, atac militar prin batalioanele de asalt asmutite impotriva opozantilor si aparitia sistemului

concentrationar extins, atac simbolic prin inventarea a tot soiul de vini imaginare atribuite adversarilor.

Reversul acestui tip de atac de succes - Hitler a reusit anihilarea oricarei forme de rezistenta interna si a acaparat TOATA puterea - este campania impotriva Angliei demarata de acelasi Hitler dupa ce Franta a sucombat militar, iar Imperiul Britanic ramasese sa duca singur razboiul impotriva Axei (atacat simultan si in Orient de Japonia). Impotriva Angliei nu a fost niciun soi de atac simbolic.

Chiar propaganda rasista a regimului nu putea sa socoteasca populatia anglo-saxona a insulelor britanice altfel decat apartinand mult laudatei rase ariene. Anglia era o monarhie inaltata in sfere ceresti de regina Victoria si acest mare simbol national nu putea fi atacat sub nicio forma, de nicio propaganda, oricat de otravita. Nu a existat niciun atac economic consistent.

Pentru ca Anglia (inca) stapanea marile prin extraordinara sa marina de razboi si comerciala, o blocada eficace era imposibila si s-a dovedit imposibila, in pofida razboiului submarin carora germanii i-au acordat o mare importanta strategica. Asadar nu puteai sufoca economic Anglia.

pania a folosit gresit si tiranic puterea simbolica, turmentand-o si denaturandu-i sensul, Franta si-a ignorat-o pe cea proprie in favoarea celei militare, Anglia si-a distilat-o suficient pentru a constitui un elixir imbatator pana in momentul in care o alta putere simbolica i s-a opus suficient de inteligent si perseverent.

Prin urmare, pentru ca atat palierul

simbolic, cat si cel economic, erau dificil daca nu imposibil de atacat intr-un mod hotarator, s-a optat pentru atacul militar pur si simplu. Operatiunea "Leul de mare" s-a vadit un esec usturator - tentativa de a invada pe calea aerului Anglia s-a lovit de rezistenta darza a unei

Aviatii Regale care a luptat extraordinar de bine si a reusit sa castige suprematia cerului.

Elita aviatiei germane s-a spulberat peste Canalul Manecii, ciuntind pentru tot restul razboiului masinaria de razboi nemteasca si conducand, prin recul, la marile infrangeri ulterioare din Rusia. Nemtii au ignorat ca accidentul marelui zeppelin R101, in octombrie 1930, a determinat aviatia britanica sa se orienteze spre constructia de avioane: la Londra era zeppelinelor se incheiase. La Berlin aceasta era s-a incheiat abia dupa explozia celebrei nave Hindenburg, sase ani mai tarziu.

Asadar RAF a intrat in aceasta confruntare cu un avans de sase ani, avans care s-a dovedit decisiv ca putere militara. Asa cum vom vedea intr-unul dintre viitoarele capitole, puterea militara si cea economica au depins tot mai mult in istorie de dezvoltarea tehnologica. Puterea simbolica nu a depins/depinde niciodata de tehnologie, pentru ca nu are nevoie de tehnologie. Ramanand la a

doua conflagratie mondiala, Germania infrunta in URSS un adversar care, macar teoretic, supravietuia prin teroarea pe care o exercita asupra propriilor cetateni.

Bolsevicii decimasera armatele alb-gardiste, infiintasera Gulagul, provocasera un masiv exod de elita in strainatate, omorasera milioane de oameni prin infometare in timpul campaniilor de colectivizare din Ucraina sau Azerbajdzan. Mai mult, Stalin masacrase si fosta elita bolsevica leninista in urma unor serii de procese trucate, in cadrul carora s-au formulat acuzatii aberante, procese urmate inevitabil de executii in masa.

Nu exista - aparent - niciun motiv sa crezi ca un asemenea regim, pe care populatia avea toate motivele sa-l urasca, va reusi sa creeze o sinergie necesara unui razboi dur cu un adversar de talia Germaniei. Nici din punct de vedere economic si/sau militar lucrurile nu mergeau bine in Tara Sovietelor.

Exista convingerea ca Stalin omorase elita militara in timpul marilor procese. Rusia fusese umilita la inceputul secolului in razboiul cu Japonia, avusese pierderi infioratoare in Primul Razboi Mondial - pe care il pierduse printr-o pace rusinoasa semnata de bolsevici - iar razboiul civil provocase la randul sau alte pierderi majore de substanta militara. Si situatia economica era mai mult decat dificila.

Se abandonase ideea Noii Politici Economice (NEP) incercata de Lenin, iar planurile cincinale se dovedisera nerealiste si imposibil de implementat in practica. Cooperativizarea agriculturii nu provocase decat foamete. Deci o Germanie care isi atinsese apogeul ei militar, geografic si economic si care ingenunchease intr-un an intreaga Europa, ataca o Rusie eterogena, lipsita atat de putere militara si economica, cat si de putere simbolica (panslavismul mesianic care insufletise pana la un punct nasterea si devenirea imperiala a Rusiei fusese aruncat la cos de un regim eminamente antireligios).

Insistentele lui Stalin ca occidentalii sa deschida un al doilea front, vestic, care sa usureze povara militara nu a fost realizat decat tarziu, prin debarcarea in Normandia (simulacrul de debarcare de la Dieppe (43) a fost o gluma macabra). Rusia era singura.

Daca istoricii au insistat asupra erorilor militare/logistice ale Operatiunii "Barbarossa" - atacarea URSS - nu s-au mentionat mai deloc cele SIMBOLICE. Regimul de la Berlin a gresit in primul rand ideologic/simbolic si abia apoi militar, victima a propriei sale viziuni turmentate despre lume. Rasa slava era considerata inferioara si i se rezerva un viitor de semisclavie in stapanirea arienilor germani.

Viziunea hitlerista a extinderii spre est ca "spatiu vital" - chiar daca convenea puterilor de tipul Imperiului Britanic sau Frantei, ale caror domnioane nu mai erau amenintate in acest fel - destinul, pus in termeni militari/teroristi, sute de milioane de oameni unui trai de sclavi antici.

Tratamentul aplicat cuceritilor - la inceput s-a intrat ca in branza in URSS, pe trei fronturi - nu a fost ca in Franta: omorurile, torturile si infometarea pana la extinctie a prizonierilor erau practici comune. O populatie nu neaparat prietenoasa la adresa bolsevicilor de la Moscova a fost, in acest fel, rapid ostilizata la adresa cuceritorilor. Panslavismul inca mocnea in subconstientul colectiv: brusc deveneai un subom. Era un atentat simbolic ce genera riposta pe masura.

Stalin a fost surprins fara indoiala de atac, dar s-a miscat tactic foarte bine - el intelegea Rusia. Primul lui discurs la radio nu a inceput cu consacratul "tovarasi", ci cu "fratilor si surorilor": a trimis terminologia bolsevica momentan la plimbare si a revenit la panslavismul Maicutei Rusii, a atins resorturile consacrate de cateva secole de emancipare in fata inamicilor.

Germania nu ataca regimul stalinist/bolsevic, Germania ataca insasi Maica

Rusia, in tot ce avea ea mai sfant. Germania nu vroia "doar" sa infranga militar Rusia/URSS, vroia sa o EXTERMINE. Acest apel a creat o sinergie inspaimantatoare - un popor umilit deja de o istorie grea de un secol si-a regasit rapid vocatia mesianica si s-a luptat cu o darzenie pe care numai credinta neclintita (puterea simbolica, in orice forma a acesteia) poate sa ti-o dea. Stalin a decis sa nu paraseasca Moscova asediata, desi a fost sfatuit insistent sa o faca. Daca o facea, pierdea.

Hitler, Furherul Germaniei, era la Berlin. Stalin era langa oamenii care-si aparau patria. Cele 900 de zile de asediu ale Leningradului/Sankt Petersburgului au demonstrat ceea ce se poate intampla cand puterea simbolica isi intra in rol si potenteaza la maximum puterea militara sau economica.

Oamenii lesinau langa strunguri, dar produceau tunuri. Divizii intregi erau spulberate intr-o zi, dar altele le luau locul fara cracnire. Cine atribuie aceste lucruri doar terorii

exercitate de aparatul de coercitie al NKVD-ului sau a retelei de comisari politici se inseala si ignora forta puterii simbolice - la fel cum a facut-o Germania lui Hitler.

Una dintre cele mai cinice expresii ale concentrarii puterii a fost exterminarea de catre Stalin a numerosi eroi care se distinsesera, militar vorbind, in aceste teribile inclestari: acesti oameni erau legitimati simbolic in fata unui popor pe care liderul rosu si-l dorea DOAR pentru el.

Stalin, odata scapat de primejdia externa si in postura de mare invingator, s-a grabit sa elimine, o data in plus, orice forma legitima de opozitie. Dar URSS era, totusi, un colos, inclusiv militar. Insa au existat esecuri si mai rasunatoare ale unor puteri militare coplesitoare care au fost infrante de puteri simbolice relativ inexistente din punct de vedere militar.

Un exemplu este Cuba, al doilea Vietamul. Dupa al Doilea Razboi Mondial, cand fosta aliata, URSS, a devenit marele inamic al

Occidentului, SUA au devenit liderul incontestabil al infruntarii cunoscute ca "Razboiul Rece". Cu o economie intacta si in expansiune, cu o forta militara pe masura, SUA si-au asumat rolul istoric al apararii Europei de Vest de pericolul comunist si de forta Tratatului de la Varsovia.

Marile puteri occidentale erau fie distruse de razboi cvasicomplet (Germania, si rupta-n doua entitati, pe de-asupra), fie si profund afectate militar/economic si avand propriile lor probleme internationale in colonii (Marea Britanie, Franta). In aceste conditii, SUA si-au asumat un rol simbolic international masiv prin lupta impotriva comunismului in expansiune.

SUA cumulau, prin urmare, simultan, toate cele trei forme de putere necesare unui destin istoric de prim plan. Era deja cea mai redutabila forta militara (o scurta perioada a detinut singura cea mai letala arma, bomba atomica), era cea mai dinamica economie (2/3

din totalul rezervei de aur a lumii era la Fort Knox ca urmare a efortului de razboi al natiunilor antrenate in conflagratia de cinci ani) si se legitima international ca aparatorul cel mai important al valorilor occidentale in raport cu un inamic puternic si expansionist la scara globala - lagarul comunist.

Si totusi ACEASTA America a fost terfelita pe toate planurile in cel putin doua episoade rusinoase - Cuba si Vietnam - avand de-a face cu un grup de gherilleros barbosi intr-o parte si cu o mana de tarani cu ochii oblici pititi prin jungla si SUB jungla. Cum a fost posibil? La fel ca in cazul Germaniei cind a atacat URSS, a fost ignorata forta simbolica in favoarea celei militare/economice. Sa incepem cu insula socotita ideala pentru mafiotii din SUA pentru cazinouri, spalari de bani si distractie non-stop - Cuba.

Cuba era o veche cunostinta a SUA, dar nu era socotita nici macar o ruda saraca a acesteia. O serie de regimuri militare crude

terorizau o populatie paupera si analfabeta de o jumatate de secol. Economia era redusa la cultura trestiei de zahar si la ceea ce astazi am numi industria divertismentului - un loc ieftin pentru aventurieri, jucatori, prostituate si scelerati in cautare de placeri interzise in lumea civilizata.

Regimul lui Batista (44) - un prieten de nadejde al Cosei Nostra si al CIA, pe ideea ca apara tara de comunistii care nici macar nu existau - era incredibil de subred: nici macar el insusi nu mai era convins ca nu e cazul sa o stearga si sa-si cheltuiasca in liniste banii furati.

Cand gherila lui Castro a inceput sa prinda contur, analistii de la Washington DC au socotit-o un alt episod minor intr-o tara de mana a patra. Cand aceeasi gherila a inceput sa foloseasca radioul - populatia era analfabeta, deci ziarele/manifestele ar fi fost inutile - si a reputat primele succese militare, iarasi nu s-a aprins nici un beculet rosu la Departamentul de Stat: Batista sustinea ca are situatia sub control,

mintind evident. Batista a sters-o intr-un final, iar conducerea Cubei a fost preluata de "barbosii" coborati din munti - ce doreau cu adevarat acesti barbosi, nu era prea clar si nimeni nici macar nu s-a obosit sa-i intrebe.

Erau comunisti? Unii, de exemplu Ernesto " Che" Guervara, fara indoiala ca da, desi marxismului lui era cam accentuat chiar si pentru politica Moscovei. Altii, gen fratii Castro, nu se revendicau ideologic decat de la un sentiment oarecum tulbure de lupta impotriva tiraniei si de emancipare populara. Cei dispusi sa vada mana lunga a Moscovei peste tot si sa inventeze comunisti si unde nu erau, la care s-au adaugat cei care pierdusera investitii economice importante, au ostilizat rapid noul regim, un regim extrem de slab militar sau economic, dar foarte puternic simbolic: Castro era un soi de Simon Bolivar (45) reintrupat.

Blocada economica, tentativele puerile de asasinare a liderului si esecul Operatiunii "Mangusta" - debarcarea rebelilor refugiati in

SUA in Golful Porcilor - au aruncat regimul castrist direct in bratele dragastoase ale URSS, mai mult decat fericita sa-si gaseasca un cap de pod in coasta SUA. Rezultatul? Puterea simbolica a lui Castro a atins apogeul dupa Golful Porcilor, SUA a iesit umilita dintr-o situatie de tot rasul, iar URSS a castigat pozitie strategica importanta pe care a fost pe muchie de cutit sa o trasforme si in baza nucleara (46).

Prin victoria sa, Castro dobandise meritat o putere simbolica pe care SUA au ignorat-o. Daca aceasta putere ar fi fost recunoscuta, poate SUA ar fi castigat un aliat, iar cocktailul ciudat de marxism, samba si charisma nu ar fi prins radacini in Cuba pana in zilele noastre. Cuba nu a devenit o tara prospera din punct de vedere economic, nici mai semnificativa din punct de vedere militar.

Dar Castro a stiut sa-si conserve uluitor puterea simbolica si asta a fost tot cea a contat, se pare, supravietuind cu o putere intacta si prabusirii lumii comuniste si destramarii URSS.

Liderul Vietcongului, Ho Si Min, a spus la sfarsitul razboiului care a reunificat tara si transformat-o intr-un stat comunist ca americanii nu ar fi castigat NICIODATA razboiul, chiar daca acesta mai dura o mie de ani.

"Noi LUPTAM de patru mii de ani, am infrant de trei ori si Imperiul Mongol si nu ne-am lasat ingenuncheati de China, si nimeni nu ne-a cucerit", a subliniat respectivul. Numai ca SUA se pare ca nu au stiut suficienta istorie pentru a-si da seama cu cine au de-a face si ce imensa putere simbolica se ascune in spatele aparentei saracii economice si aparat militar rudimentar. Vietnamezii nu au creat imensul si complicatul sistem de aparare subterana numai in timpul razboiului cu americanii sau al celui anterior, cu francezii.

Ei aveau o experienta seculara in gherila, iar supravietuirea ca stat in coasta Marii Chine daduse un sens istoriei lor de o mie de ani. Pentru aceasta independenta erau gata sa lupte

oricand se putea. Nici napalmul si nici uriasa cantitate de bombe aruncate, cele mai multe aiurea prin jungla vietnameza - s-au aruncat mai multe bombe decat in al doilea razboi mondial - nu puteau infrange sinergia odata creata.

Legiunea straina franceza stia deja lectia de la Dien Bien Phu in 1954 (47) Regimul autohton sprijinit militar si politic de americani era tiranic si terorist la adresa propriului popor, deci era deposedat automat de orice forma de autoritate simbolica.

O grava eroare de apreciere a puterii simbolice, pe care puterea militara nu a reusit sa o suplineasca. Mergand mai adanc in istorie, vedem ca si cea mai formidabila masinarie de razboi a tuturor timpurilor - cea romana - nu a reusit sa supuna o colonie relativ minuscula, dar care se revendica de la o putere simbolica coplesitoare. Este vorba de "poporul ales", adica de evrei.

Iudeea a fost cea mai turbulenta colonie romana. Nu avea forta militara a populatiilor

celtice/galice, care se intindeau din actuala Franta si pana in Scotia, nu aveau avantajul terenului pe care-l aveau germanii ascunsi in nesfarsitele lor paduri. Dar aveau un tel si o menire istorica: Legamantul. Pana la urma "solutia" a fost distrugerea totala, adica anihilarea ca entitate si spulberarea populatiei in lumea larga.

Romanii au distrus Templul si au arat cu plugul peste el, dar distrugerea fizica nu a avut nicio noima. Puterea simbolica manifestata intr-un set de credinte de nezdruncinat a fost purtat intact de poporul evreu acolo unde s-a asezat si aceasta putere simbolica s-a vadit de nestirbit pentru inca o mie de ani. In vremurile noastre, aceasta putere simbolica a nascut si una militara de temut in plan regional.

Nici macar cei mai cruzi tirani nu au ignorat puterea simbolica - sau cei care au facut-o au platit relativ repede. Jean-Claude Duvalier, cunoscut in trista sa istorie sub numele de "Papa Doc" (48), a instaurat in Haiti unul dintre cele

mai barbare regimuri din toate timpurile. Faimosii "Tonton Macoutes", un soi de amestec de politie politica si asasini cu sange rece au torturat, ucis si schilodit mii de opozanti in cele doua decenii de existenta a "liderului", anihiland orice forma de impotrivire si sfidand orice legislatie internationala (nici strainii, indiferent de tara de provenienta, nu erau in siguranta).

Poate sa para straniu pentru un european sau american, dar un ingredient important al "succesului" lui Papa Doc a fost...voodoo. Voodoo era un amestec exotic de credinte din Africa de Vest, adus odata cu sclavii transportati de spanioli pentru a munci pe plantatii, rudimente de catolicism si practici magice ale populatiei originare. Un fel de samanism bine sistematizat si raspandit in proportie de masa intr-o populatie saraca, analfabeta, rupta de orice legatura cu exteriorul insulei si tributara de secole superstitiilor de tot felul.

Papa Doc nu era doar seful statului. El era - neoficial, natural - Marele Preot al cultului

voodoo (49), "Baron Samedi". Simplul sau blestem era letal. Pentru ca Administratia Kennedy a criticat dur regimul sau, Papa Doc l-a blestemat - JFK murea cateva luni mai tarziu la Dallas. Asemenea legende intretinute de politia politica si inghitite pe nerasuflate de o populatie care si astazi crede in existenta zombilor - deci o mare putere simbolica - i-a asigurat lui Papa Doc nu doar o domnie pana la finele existentei sale, dar si o translatie - din fericire temporara - de putere catre la fel de tiranicul sau fiu, "Baby Doc", ulterior refugiat in Franta.

Inainte de a fi executata dupa un simulacru de proces pe fondul unei largi revolte populare ale carei circumstante de declansare si desfasurare nu sunt nici astazi limpezite intrutotul, dictatorul comunist roman Nicolae Ceausescu a fost deposedat de orice putere simbolica in cei doi ani care au precedat evenimentul intrat in istorie ca "revolutia din decembrie 1989".

Ca in multe alte cazuri, lovitura militara/informationala propriu-zisa a fost doar urmarea celei simbolice, care a pregatit-o pe prima si chiar i-a asigurat succesul. Ceausescu se pretindea aparatorul clasei muncitoare, clasa care era proslavita in discursuri oficiale. Revolta dintr-un mare oras industrial, situat chiar in centrul tarii - Brasov, 1987 - venea sa loveasca serios aceasta pretinsa revendicare: acolo se rasculau muncitorii infometati si nu "spionii imperialisti".

Ceausescu se lauda cu lunga sa activitate in partidul comunist - ajunsese sa pretinda, sprijinit de un aparat de propaganda enorm si plin de imaginatie, ca isi incepuse activitatea revolutionara la treisprezece ani si jumatate. Suferintele lui prin inchisorile "burgheze" erau in toate manualele scolare de istorie. Or, o scrisoare semnata de vechi militanti comunisti - sase la numar, ceea ce a dat demersului lor denumirea "underground" de "scrisoarea celor sase" - ii atragea atentia (deci DIN INTERIORUL FORMEI DE PUTERE

SIMBOLICA DE LA CARE SE REVENDICA) ca administratia lui nu mai are cu nimic de-a face cu ideologia comunista si ca aceasta nu este decat o dictatura personala deghizata in "rosu".

Cand Francisco Pizzaro a ajuns in America de Sud cu o mana de aventurieri care nici macar nu era soldati de profesie, Imperiul Incas controla un teritoriu in care traiau zece milioane de suflete. Oricata superioritate tehnologica - cavalerie, arme de foc - detineau conchistadorii, erau totusi un ac intr-un car de fan. Puterea militara incasa, chiar primitiva la nivel individual, era coplesitoare in raport cu cea spaniola. Cronicele catolice ne-au invatat mereu ca insufletiti de Cruce (deci de o putere simbolica ferventa) Pizzaro si ai sai au reusit sa spulbere armate de zeci sau chiar sute (!!!) de mii de oameni.

In cazul celebrului asediu al Limei - pe vremea aceea un oras compus din colibe de chirpici, slab aparat - din anul 1534, succesul crestinilor s-ar fi datorat unei sarje de cavalerie

care a dus la uciderea liderului "rebelilor" inca, deci la dezorganizarea rapida a armatei adverse.

Astazi stim ca lucrurile nu au stat deloc asa. Imperiul Inca era unul muribund, lipsit de orice putere simbolica. Conducerea lui era tiranica si cruda - spaniolii au devenit aliatii naturali ai triburilor care controlau teritorii extinse si contestau domnia incasilor. Nu caii si flintele spaniole au infrant rezistenta "loialistilor", ci aliantele variabile cu triburile locale. In absenta unei puteri simbolice care sa inchege imperiul ca un intreg sinergetic, potentiala lui putere militara nu a putut sa fie folosita si a fost chiar depasita de cativa aventurieri.

Casatoria lui Pizzaro cu fiica unui potentat local (dupa botezul acesteia) a consfintit nu doar o alianta politica si militara care s-a dovedit hotaratoare, ci si un transfer de putere simbolica spre barbatul cu barba care venise de peste mari. Imperiile regionale din America de Sud - aztec, incas - s-au dezintegrat

cu rapiditate pentru ca erau subminate de absenta puterii simbolice, liderii lor rezistand doar prin teroare. Cand a aparut o alternativa exterioara de alianta - debarcarea europenilor - triburile opresate s-au rasculat.

Aceste imperii nu au fost propriu-zis infrante militar - ar fi fost imposibil - ci simbolic in primul rand. Ne aducem aminte de Clovis sau Carol cel Mare si vedem cat de important este pentru un lider care detine puterea economica si/sau militara sa se legitimeze si in plan simbolic. Reciproca nu este in mod necesar adevarata. Papalitatea nu a inceput sa-si dezvolte o armata proprie, de pilda, iar din punct de vedere economic, desi reprezinta un important centru de putere, este departe de a fi un mare jucator pe aceasta zona.

Cand Henric al VIII-lea al Angliei s-a suparat pe papalitate din cauza ca nu reusise sa-si asigure aprobarea divortului - reprezentantul dinastiei Tudorilor vedea aici mana lunga a rivalei sale militare si economice, Spania - nu a

atacat frontal institutia, cum facuse Filip cel Frumos in urma cu mai bine de doua secole.

Nu avea nici forta militara si nici

posibilitatea logistica sa infrunte o papalitate care avea aliati foarte puternici: Franta si Spania. El a atacat papalitatea in plan simbolic.

De unde pana atunci dezavuase puternic reforma promovata de Martin Luther, prigonindu-i pe adeptii "protestantismului" si scriind chiar personal un pamflet impotriva ideiilor calugarului german, el are brusc o revelatie: clerul catolic este corupt, la Vatican sade insusi antichristul.

Intoarce foaia si dizidentii care pana atunci isi tineau predicile pe ascuns, prin hambare si cranguri, devin prigonitorii catolicilor ferventi. Henric nu este un anticrestin, este, dimpotriva, un aparator al adevaratei credinte.

Rugurile pe care ardeau protestantii sunt inlocuite repede cu linsaje de preoti deposedati de orice putere simbolica in fata gloatelor, daramari de biserici catolice si diminuari de posesii funciare.

Regele impusca doi iepuri dintr-un foc: devine seful bisericii, deci scapa de tutela simbolica a Vaticanului aliat cu Spania si isi poate vedea nestingherit de aventurile matrimoniale. El si urmasii sai, mai ales Elisabeth I si, apoi, James I, au fost suficient de inteligenti incat sa nu inlocuiasca, pentru casa regala, un "stapan" simbolic cu un altul.

Au reprimat excesele "puritanilor" - aripa dura a protestantilor din Anglia - la fel cum i-a persecutat pe catolici, respingand toate fanatismele de orice nuanta sau confesiune. Puterea simbolica pe care o acumula alaturi de cea militara - ca sef al statului - o regina ca Elisabeth I era unica in felul ei in lumea de atunci.

In Franta acelor vremuri, Casa de Valois a pierdut tronul din pricina dezintegrarii puterii sale simbolice. Henric al lll-lea, care in calitate de duce de Anjou se distinsese in bataliile impotriva hughenotilor (varianta franceza a protestantilor), a "pierdut" partida catolica dura in favoarea Casei De Guise, puternicii duci de Lorena.

Acestia au fondat "Liga Catolica" si l-au acuzat pe rege ca are o politica duplicitara fata de protestanti, rapindu-i aura de aparator al dreptei-credinte. Asasinarea lui Henric de Guise nu a rezolvat nimic - exercitarea violentei impotriva puterii simbolice nu face adesea decat sa o potenteze pe aceasta, asa cum am vazut si in Vietnam - si dupa putina vreme un fanatic religios il asasina la randul sau pe ultimul Valois, deschizand drumul spre tron pentru Bourboni.

Casa de Valois era bogata si controla principala forta militara a Europei de atunci:

asta nu a salvat-o atunci cand puterea simbolica i-a fost furata.

Asasinarea lui Che Guevara in Bolivia - pe cand incerca naiv si in zadar sa faca un "export de revolutie" printre taranii refractari de acolo - nu numai ca nu a rezolvat nimic pentru "cazanul vrajitoarelor" care era America Latina, dar l-a transformat pe acesta in principalul simbol al luptei "revolutionare" din regiune si nu doar pentru cateva decenii.

Puterea simbolica a martirilor de toate nuantele, folosita apoi de sforari dibaci care stiu sa o confiste in folos propriu, s-a dovedit in istorie o arma la fel de periculoasa ca bomba atomica. Orasele-cetati din Italia, mai ales Venetia si Genova, sunt un exemplu de putere economica initial lipsita de aceea militara si/sau simbolica, dar care le-a creat pe cele din urma.

Situate geografic pe marile rute comerciale cu Orientul, deci dijmuind comertul mondial, cum am spune astazi, beneficiind de flote consistente, venetienii si genozevii

controlau intr-o mare masura comertul la Mediterana, isi plantasera colonii in inima Bizantului, la Constantinopole (922 d.C.), bateau o moneda care era model european - celebrul "ducat" venetian si "florinul" de Florenta - si cumulau o mare parte din numerarul aflat in circulatie.

Ele nu si-au acceptat vulnerabilitatea militara - deci au construit si flote de razboi care i-au transformat in jucatori regionali semnificativi din punct de vedere militar - si au inlocuit un posibil mesianism simbolic religios ( deja "confiscat" de altii in varii forme) cu un joc politic foarte complex si adesea lipsit de moralitate intre Bizantul ortodox, puterile vest-europene catolice si chiar puterile asiatice.

Venetienii si genozevii - ca si, ceva mai tarziu, florentinii - au fost unii dintre primii mari politicieni ai lumii, dupa definitia moderna a termenului. Aproape ca au reinventat politica, dupa Antichitatea greaca si cea romana. Alti

lideri s-au folosit de puterea simbolica pentru a o cuceri pe cea militara si economica.

Ivan cel Groaznic al Rusiei (50) a ramas in istorie ca un dement crud care si-a ucis si unicul fiu si urmas la tron. Portretele zugravite de istorici sunt insa departe de adevarul de atunci al "pietei puterii" din Rusia. Rusia nu era condusa de cneazul de Moscova (Ivan va fi primul care se va proclama "Tar al tuturor Rusiilor") decat formal - ci de mari familii boieresti, bogate si agresive militar, conducatorul aparent nefiind decat prizonierul de facto al acestora.

Dincolo de boieri era o masa informa de mujici chinuiti de secole de invaziile mongole, abuzuri ale potentatilor situati pe varii forme ierarhice si deloc aparati de legi care nu existau, fiind suplinite de vagi cutume intepretabile dupa bunul-plac al celor puternici. Insusi Ivan - ajuns pe tron copil, in urma mortii tatalui sau - a simtit pe propria-i piele aceasta stare de lucruri.

Exista toate motivele sa presupunem ca mama i-a fost otravita de boieri, la fel si sotia. A fost infometat si umilit la chiolhanurile care adesea se lasau cu omoruri, violuri si torturi. Viata ii era mereu in primejdie ca urmare a permanentelor urzeli de culise.

Nu forta cvasiinexistenta a cneazului mentinea echilibrul intre clanurile boieresti, ci un soi de teroare reciproca pe care o exercitau acestea unul impotriva celuilalt. Ivan era un prizonier infricosat in Palatul de la Moscova. Pentru a schimba aceasta stare de lucruri, cneazul a atacat pe toate planurile, un atac ce nu doar ca nu dovedeste nebunie, ci calcul politic rece si sofisticat, chiar daca si extrem de crud, chiar pentru acele vremuri.

Pentru a cuceri intr-adevar puterea, tarul a creat o institutie sui-generis, "opricinina".Avand atarnate de seaua calului un cap de caine - simbol al credintei in tar - si o matura - simbol al "curateniei" pe care o faceau, membrii acestei organizatii nebuloase (nici

ordin militar, nici religios, mai mult un soi de batalioane de asalt avant la lettre) opricinikii au dezlantuit o teroare de nedescris asupra - atentie! - boierimii. "Doctrina" dupa care se ghida organizatia era la fel de tulbure ca si componenta ei (boiernasi, simplii mujici instruiti in ale armelor, etc).

Adica un amestec de ortodoxie "pura", fidelitate oarba fata de "tatucul" Ivan, lupta impotriva realului sau imaginarului dusman din interior/exterior. Cand Novgorodul - bogat oras comercial - s-a rasculat, tarul nu a trimis acolo armata boiereasca (ii era teama sa stranga oastea care nu stia impotriva cui se va indrepta) ci aceasta cavalerie terorista.

Timp de trei saptamani orasul a incaput pe mainile asasinilor, devenind un loc al iadului. Dupa acest episod mai ales "faima" opricininai a devenit atat de mare incat boierilor nu le mai ramanea decat sa se roage la icoane ca privirea tarului sa nu cada asupra lor.

Si au inceput, natural, sa se denunte unul pe celalalt de uneltiri si comploturi. Pedeapsa impotriva celui banuit era totala si imediata si intrecea in bestialitate tot ce se vazuse pe meleaguri batute sute de ani de hoardele mongole. Nici reprezentantii clerului care nu se conformau liniei stabilite de tar nu au fost scutiti de torturi sau omoruri.

Cand Ivan a reusit sa extermine cam orice fel de opozitie corenta, iar marile clanuri boieresti fie au pierit, fie au fost alungate din Moscova, fie au fost pur si simplu deposedate de putere economica/militara prin confiscari, el s-a asezat la masa negocierilor cu ramasitele infricosate ale nobilimii ruse: acum putea "discuta" de pozitii de forta, de pozitiile celui care detine EFECTIV puterea.

S-a prefacut oripilat de abuzurile opricininai, a pretins senin ca habar nu avea de ele - la unele asasinate/torturi a participat personal - si a asmutit gloata asupra celor care cu o zi in urma pareau intangibili. Membrii

organizatiei au fost haituiti ca animalele si linsati acolo unde erau prinsi - le sosise si lor randul, tot asa cum Hitler urma sa decime batalioanele de asalt dupa ce se dorea un lider "respectabil".

Rezultatul? Poporul l-a iubit si mai mult pe "tatucul" care, iata, era gata sa-si pedepseasca propria-i garda pentru abuzuri. Hrusciov urma sa se descotoroseasca de garda lui Stalin tot mimand uimirea vizavi de crimele din Gulag si de un cult al personalitatii al carei slujitor fidel fusese.

Ivan cel Groaznic a avut grija ca in paralel cu decimarea unor potentiale centre de putere economica/militara, sa acumuleze o considerabila putere simbolica. Se purta smerit si ascetic, se ruga ore-n sir, traia inconjurat de icoane si aparent era un credincios fanatic (si-a ucis involuntar fiul pentru ca acesta indraznise sa-si apare sotia, croita cu bastonul de Ivan fiindca umbla prin palat fara sa aiba parul acoperit de obligatoriul val).

Dupa cucerirea Constantinopolului de catre Mahomed Cuceritorul, in anul 1453, Rusia si-a asumat rolul de aparator al dreptei-credinte, deci si-a asumat un rol simbolic extrem de puternic. Ivan a exploatat mereu aceasta directie si a reusit, aparent paradoxal, sa se faca iubit de popor.

La un moment-dat s-a prefacut ca renunta la tron si a parasit Moscova: poporul orasului s-a rasculat si l-a implorat pe tar sa revina. A revenit si-a urmat un alt sir de omoruri printre boierii care incepusera, naivi, sa negocieze tronul. El a impartit si pamanturile intre cele ale "coroanei" si cele ale obstei, devenind astfel foarte bogat - deci nu a ignorat nici puterea economica.

Rareori puterea simbolica a esuat in confruntari cu celelalte tipuri de putere. Dar uneori o putere simbolica a esuat in confruntarea punctuala cu o alta putere simbolica. Putini suverani pontifi s-au bucurat de rolul international pe care cu multa energie si

determinare si l-a asumat Ioan Paul al ll-lea, fostul cardinal polonez Karol Wojtila.

A fost un soi de Sfant Bernard al finalului de secol al XX-lea, in egala masura papa si diplomat, interlocutor al presedintilor/regilor si negociator/mediator al unor cauze mondiale. Anticomunist convins prin origine si vocatie, el va ramane in istorie ca unul dintre "berbecii" care au lovit cel mai dur blocul sovietic.

Miscarile politice de protest declansate de polonezi au fost potentate cu forta rachetelor candPapa le-a adaugat propria-i putere simbolica. Alaturi de presedintele american Ronald Reagan, el a fost probabil unul dintre adevaratii "gropari" ai ramasitelor iluziilor comuniste de extractie sovietica.

Rolul sau in aceasta parte a Europei si in deznodamantul Razboiului Rece a fost crucial si indiscutabil. Dar a esuat in mod surprinzator in cel putin alte doua situatii: odata cand a incercat

sa spuna "da" si altadata cand a incercat sa spuna "nu".

In anul 1973 regimul de stanga al lui Salvador Allende (51), care cistigase alegerile in Chile si demarase o serie de reforme socialiste, a fost rasturnat de la putere de o revolta militara, amplu sprijinita de administratia americana care nu-si mai dorea o "Cuba" pe coasta Pacificului.

Allende aruncase tara in haos economic, Moscova nu il sprijinea, popularitatea lui scazuse dramatic din cauza deteriorarii nivelului de trai - debarcarea si uciderea lui nu au fost misiuni prea greu de indeplinit. La putere a venit un soi de Franco latino-american care nu avea nici alonja intelectuala si nici clarviziunea acestuia.

Generalul Pinochet era pur si simplu o bruta insetata de putere, care nu a ezitat sa recurga la crima, rapire si tortura pentru a lichida o opozitie "comunista" care nici macar nu mai prea exista. Pinochet nu era un paznic

impotriva comunizarii tarii: era un dictator pur si simplu.

Regimul lui devenise atat de impopular in anii '80, incat o explozie era iminenta si tara risca razboiul civil si haosul. Fiind vorba de o tara eminamente catolica, Ioan Paul al ll-lea a fost rugat sa medieze chestiunea. Faptul ca s-a afisat alaturi de o gorila de tipul Pinochet si a incercat indirect un soi de atenuare a impopularitatii acestuia a starnit un val de proteste vehemente la Santiago de Chile, chiar si in randul clerului catolic local.

Pinochet a sfarsit prin a se retrage, dar Ioan Paul al ll-lea a suferit o grea lovitura de imagine: "spalarea" oarecum a unui criminal in serie era misiune imposibila chiar pentru detinatorul unei imense puteri simbolice. A doua oara a fost chiar pe dos: este vorba de Nicaragua.

Cand gherilele marxiste care luptasera ani de zile cu o dictatura la fel de sangeroasa ca aceea din Chile au reusit sa vina la putere si sa

formeze un guvern larg sprijinit popular, Suveranul Pontif a venit sa urecheze o administratie socialista ale carei scopuri si aliante nu erau foarte limpezi.

Si s-a intamplat o nedorita "minune": Papa a fost oprit din discurs si chiar huduit in centrul capitalei dupa ce fusese primit de o multime de credinciosi care lacrimau la simpla lui vedere. Tot capitalul de putere simbolica s-a risipit in cateva minute in fata unei multimi in fata careia lupta pentru libertate si sangele varsat pentru tara se vadise a legitima pe deplin un regim politic. Acolo, intr-adevar, Papa nu avut nici o "divizie"...

### Cele trei forme de putere - simbolica,

militara si economica - au fost intalnite in istorie in stare pura sau in varii combinatii. Cele mai longevive personaje/personalitati/forme statale/organizatii, etc pe scena puterii s-au vadit a fi cele care au cumulat SIMULTAN toate cele trei forme ale puterii.

Cea mai scurta durata au avut-o imperiile care au cumulat aproape unilateral DOAR putere militara. Cea mai lunga, cele care s-au revendicat de la forta simbolica foarte consistenta. Adesea pierderea puterii simbolice prevesteste sfarsitul, chiar daca aparent cea militara si/sau economica ramane intacta sau chiar sporesc pe termen scurt/mediu.

Cele trei forme de putere s-au potentat/completat uneori una pe cealalta, dar au existat si momente in care au intrat in coliziune. In ultima situatie, cea mai formidabila forma de putere nu s-au vadit a fi puterea economica sau militara, cum am fi uneori tentati sa credem, ci aceea simbolica.

Cea mai longeviva institutie este aceea a Bisericii, iar cea mai longeviva cultura este aceea iudaica - ambele grupeaza in mod special o mare doza de putere simbolica, dincolo de toate celelalte. Cine argumenteaza ca Israelul este si o forta militara semnificativa si ca Biserica apostolica una economica trebuie sa

tina cont ca analiza noastra nu se refera la ACUM si AICI.

In urma cu un secol Statul Israel nici nu exista, dar cultura iudaica era raspandita din SUA si pana in Imperiul Tarist si din Suedia pana in Italia. Iar prosperitatea Bisericii, ca institutie, nu a fost, totusi, niciodata spectaculoasa - nu dicteaza ora exacta nici in City, nici pe Wall Street si cu atat mai putin la Tokyo sau Beijing.

Matricele dupa care au interferat cele trei forme de putere este aproape neschimbat in timp.

De la reforma religioasa a Egiptului Antic, trecand prin domnia sangeroasa a lui Ivan cel Groaznic si pana la "vanatoarea de vrajitoare" a epocii lui Joseph McCarthy, de la caderea Imperiului Roman de Apus si alianta francilor cu papalitatea si pana la acapararea puterii de Hitler, gladiatorii care evolueaza in colosseumul puterii au judecat/actionat dupa aceleasi mecanisme/tipare.

Insa FIECARE FORMA DE PUTERE IN PARTE A CUNOSCUT EVOLUTII CRUCIALE IN TIMP, ASEMENEA UNOR ORGANISME VII CARE SE ADAPTEAZA UNUI MEDIU SCHMIBATOR.

Puterea a parut, mereu in istorie, sa-si autocontina propriile-i mecanisme de adaptare/evolutie, asemenea unui segment de ADN.

Mutatiile puterii. Puterea militara Puterea militara a cunoscut aparent cele

mai dramatice mutatii de-a lungul istoriei: de la bata si varful de sageata din cremene la bomba cu hidrogen, la rachetele transcontinentale si la avioanele invizibile, oamenii au inventat forme tot mai sofisticte de aparare/atac. Asta daca privim puterea militara "in stare pura", pe de-o parte, si daca o privim doar prin prisma "anexei" sale tehnologice, pe de alta.

Niciuna dintre aceste lentile de observatie nu sunt realiste si functionale. Cezar nu avea rachete sol-sol, dar a cucerit imensa Galie (52) intr-un razboi in care se pare ca a macelarit peste un milion de celti. Occidentul nu avea fregatele moderne, dar la Lepanto (53) a zdrobit cea mai mare forta navala a Orientului, flota lui Soliman Magnificul.

O mana de aventurieri spanioli si portughezi au cucerit un continent stapanit de milioane de luptatori cruzi - doar cu niste archebuze si spade. Pentru cea mai mare putere militara a lumii de astazi - fortele militare ale SUA - o asemenea performanta ar fi cvasimposibila sau ar dura mult mai mult: si adversarii potentiali sunt bine inarmati.

Cand America a luat in 2003 decizia de a ataca regimul lui Saddam Hussein, acesta poseda a patra armata a lumii ca numar de combatanti si nici inzestrarea ei nu era derizorie. Mai mult, razboiul anterior cu Iranul si cel cu armata SUA creasera o oarecare experienta. In

plus, irakienii luptau pe teritoriul propriu, pe care-l cunosteau mai bine decat atacatorii.

Sigur, deznodamantul a fost relativ rapid, insa merita sa ne intrebam cat a cantarit in victorie atacul pur militar si cit dezintegrarea puterii simbolice a regimului lui Saddam (se pare ca mai bine de jumatate din armata irakiana pur si simplu nu a luptat, soldatii si ofiterii neavand niciun imbold de a apara un dictator care-i platea cu cativa dolari pe luna in timp ce-si transfera miliarde in Occident).

Exista un decalaj tehnologic dramatic intre dotarea trupelor SUA si cele ale Irakului, dar acesta era minuscul fata de alte momente din istorie: accesul la tehnologie se "democratizase". Cand Cezar a atacat Galia, decalajul strategic si tehnologic intre armata romana si aceea a triburilor celtice era mult, mult mai mare.

La acea vreme Roma detinea un avans militar fata de restul lumii incomparabil mai important decat detin la ora actuala SUA in

raport cu o putere de mana a doua.Roma avea o armata de profesionisti, cu veterani care servisera si 10-15 ani sub arme. Reforma lui Marius, mai ales, crease o armata profesionista in cel mai inalt grad, bazata pe recrutari liber-consimtite si nu silite.

Galii convocau triburile, imensa majoritate a combatantilor erau pastori si nu soldati de profesie. Romanii erau impartiti pe cohorte, centurii si legiuni, cu o conducere coerenta si centralizata. Centurionii aveau un armament stadardizat performant - scutul lung, lancea semicalita in foc, sabia scurta pentru lupta de-aproape si pumnalul.

In acest fel comandantii romani stiau mereu cati combatanti valizi au, pe de-o parte, si erau capabili sa asigure contabilizarea necesarului logistic (arme noi, hrana, etc) pe termen mediu si lung. Galii erau divizati - adesea nici nu puteau comunica intre ei, vorbind dialecte diferite.

Cetele nu ascultau decat simbolic de o conducere centrala. Fiecare se inarma dupa cum il ducea capul. Seful - mai mult simbolic - nici macar nu stia numarul celor pe care-i comanda si nici nu putea sa contabilizeze necesarul logistic sau pierderile. Romanii aveau o cavalerie imbatabila, capabila sa sparga orice front - abia Evul Mediu va mai aduce pe scena istoriei o asemenea forta de soc.

Caii erau pregatiti special pentru lupta si erau capabili sa poarte greutatatea unui cavaler bine echipat. Galii aveau putina cavalerie, fostii cai de povara deveneau "combatanti". Romanii posedau masinarii de razboi cumplite pentru vremea aceea - balistele si catapultele - si puteau ridica/sapa fortificatii cu o viteza incredibila, folosind orice avantaj al terenului.

Logistica de aprovizionare era impecabila, inclusiv cu materiale de constructii si mesteri priceputi. Galii nu posedau masinarii de lupta, nu aveau nici macar notiuni de logistica militara si nu stiau sa construiasca

fortificatii in afara celor deja existente si care nu rezistau asalturilor. Nicio putere a timpului nu era in stare sa reziste termitelor razboinice romane pornite la atac: nici pe uscat, nici pe mare.

La fel armata mongola a lui Genghis Han, douasprezece secole mai tarziu. Tatarii nu aveau avantajul tehnologiei - do