UNIVERSITATEA SPIRU HARET FACULTATEA DE JURNALISM, COMUNICARE ŞI RELAŢII PUBLICE

TEHNICI DE COMUNICARE SI INFORMARE

Obiectivele: Cursul de faţă îşi propune să îi familiarizeze pe studenţi cu principalele tehnici de informare şi comunicare utilizate în demersul jurnalistic. La finalul acestui curs studenţii trebuie să identifice metodele specifice de colectare a informaţiei pentru fiecare dintre genurile jurnalistice importante (ştire, reportaj, interviu), să folosească în mod corect tehnica lecturii şi tehnica citării. Competențe și abilități:

- să cunoască limitele legale ale libertăţii de exprimare şi ale accesului la informaţie - să însuşească tehnicile de colectare a informaţiei; - să însuşească tehnicile de selectare a informaţiei. - să identifice distincţiile dinte genurile informative şi genurile de opinie; - să identifice metodele specifice de colectare a informaţiei pentru fiecare dintre

genurile presei (ştire, reportaj, anchetă, interviu); - să distingă în texte jurnalistice scrise în diferite genuri informative devieri de la

regulile de redactare; să facă o analiză comparativă a formei de prezentare a ştirilor în paginile a două ziare;

Resurse și mijloace de lucru

Cursul dispune de un manual scris, supus studiului individual al studenţilor, precum şi de material publicat pe Internet sub formă de sinteze, teste de autoevaluare, studii de caz, aplicaţii, software utile, necesare întregirii cunoştinţelor practice şi teoretice în domeniul studiat. În timpul convocărilor, în prezentarea cursului sunt folosite echipamente audio-vizuale, metode interactive şi participative de antrenare a studenţilor pentru conceptualizarea şi vizualizarea practică a noţiunilor predate. Activităţi tutoriale se pot desfăşura după următorul plan tematic, prin dialog la distanţă, pe Internet, dezbateri în forum, răspunsuri online la întrebările studenţilor în timpul e-consultatiilor, conform programului fiecărui tutore (pe grupe şi discipline).

Introducere

Cursul de faţă se adresează în primul rând studenţilor, fiind un instrument indispensabil pentru aceia dintre ei care doresc să urmeze o carieră în domeniul jurnalismului, al publicităţii sau al relaţiilor publice. Principalele obiective ale acestei lucrări vizează: o introducere în câmpul juridic al normelor care reglementează folosirea tehnicilor de informare şi comunicare sau, cu alte cuvinte, libera circulaţie a informaţiei, o prezentare a principalelor modalităţi de documentare pentru genurile publicistice, în genere, dar şi o detaliere a specificului documentării pentru fiecare dintre aceste genuri în parte, o analiză a principalelor modalităţi de testare a eficienţei comunicării mediatice, o succintă caracterizare a princi-palilor actori politici şi a tehnicilor de comunicare specifice utilizate de aceştia, o investigare a principalelor controverse legate de rolul tehnicilor de informare şi comunicare în consolidarea democraţiei deliberative.

Dată fiind tematica abordată, lucrarea de faţă poate servi celor care doresc să analizeze fenomenul media, precum şi profesioniştilor care doresc o expunere teoretică sistematică a informaţiilor dobândite pe cale empirică.

Unitate de învățare 1 Reglementarea la nivel internațional a utilizării tehnicilor de informare și

comunicare

A.Obiective: Familiarizarea studenţilor cu problematica legată de reglementarea la nivel internaţional a liberei circulaţii a informaţiei B. Cuprins:

1. Cadrul juridic internaţional 1.1. Principiul liberei circulaţii a informaţiei 1.2. Explozia media şi conflictele ideologice 1.3. Organizaţiile mondiale din sistemul ONU 1.4. Organizaţiile regionale

C. Competențe specifice: să cunoască limitele legale ale libertăţii de exprimare şi ale accesului la informaţie

D. Timpul de parcurgere al materialului: 2 ore E. Instrucțiuni privind parcurgerea materialului: Studenții trebuie să facă o lectură

atentă a materialului căutând să înțeleagă principalele limite și dificultăți în trasarea granițelor libertății de exprimare

F. Cuvinte cheie: principiul liberei circulaţii a informaţiei; conflictele ideologice; documente legislative internaţionale; tehnologii avansate de informare şi comunicare

G. Rezultatele așteptate de la student: La finalul acestui curs fiecare student va fi capabil să identifice principalele probleme morale și legislative legate de libertatea de exprimare

Introducere: O primă observaţie legată de titulatura lucrării de faţă priveşte o distincţie conceptuală: tehnicile

de informare şi comunicare se referă, pe de o parte, la modalităţile specifice utilizate de jurnalişti şi

specialiştii PR pentru a se documenta şi, pe de altă parte, la tehnologiile de informare şi comunicare. Elementul comun al celor două sensuri nu este doar titulatura. Informaţia este ceea ce leagă cele două înţelesuri ale sintagmei „tehnici de informare şi comunicare”. Cu alte cuvinte, am putea spune că jurnaliştii se folosesc de tehnici de informare pentru a culege informaţii pe care le transmit apoi cu ajutorul tehnicilor (tehnologiilor) de comunicare în masă către publicul vizat. În această parte a lucrării vom trata câteva aspecte legate de evoluţia tehnologiilor de informare şi comunicare, precum şi a informaţiei în general. Odată cu apariţia, în secolul XIX, a telegrafului electric, comunicarea de masă a cunoscut o dezvoltare fără precedent, care a continuat pe întreg parUnitatea de învățare secolului XX. Progresul tehnic şi ştiinţific – apariţia radioului, a televiziunii, a comunicaţiilor prin satelit, a Internetului – a făcut posibilă o reconfigurare a termenilor în care discutăm despre comunicarea de masă. Schimbul de ştiri şi informaţii a reprezentat iniţial un apanaj al marilor agenţii internaţionale de ştiri (Reuters, Havas, Associated Press) însă, odată cu transpunerea informaţiei în format electronic şi apariţia comunicaţiilor prin internet, s-a născut şi posibilitatea transmiterii directe de date între diversele canale mediatice. Marile agenţii internaţionale de presă au fost nevoite să accepte intrarea în scenă a unor noi actori: televiziunile şi băncile de date internaţionale.

Faţă în faţă cu dezvoltarea fără precedent a unor instrumente din ce în ce mai eficiente de comunicare în masă, organismele internaţionale s-au văzut silite să adopte un cadru legislativ general, care să reglementeze limitele şi modul în care aceste instrumente urmau să fie folosite. S-a elaborat astfel un cadru juridic internaţional, adoptat de majoritatea ţărilor lumii. Încă din anii de după terminarea celui de al Doilea Război Mondial, libertatea circulaţiei informaţiei a devenit un drept fundamental şi a fost inclusă în Declaraţia Drepturilor Omului.

În prezent, avem de-a face cu o situaţie cu totul şi cu totul inedită în ceea ce priveşte mijloacele tot mai performante de comunicare în masă. Astfel, posibilităţile tehnice au devansat capacitatea şi dorinţa publicului de a le folosi. Studiile sociologice arată că în ciuda faptului că există o capacitate tehnologică ce permite schimbul de informaţii la nivel internaţional, interesul publicului se manifestă în mod dominant în legătură cu informaţiile de la nivel local. Criteriul proximităţii evenimentului, ilustrat în atâtea cercetări psihosociologice legate de comunicarea de masă , arată în mod evident că, pentru publicul larg, un incident minor petrecut la mică distanţă devine mult mai important decât o catastrofă petrecută într-o zonă îndepărtată a lumii.

2.1. Principiul liberei circulaţii a informaţiei

Faptul că graniţele teritoriale ale diferitelor state nu trebuie să reprezinte o barieră în calea liberei circulaţii a informaţiei constituie o afirmaţie aproape unanim acceptată, dacă nu de toţi liderii politici (a se vedea cazul Chinei care blochează informaţiile neconforme cu politica partidului), cel puţin de toţi oamenii care au acces la mijloacele de comunicare în masă. Odată cu dezvoltarea capacităţilor tehnologice de transmitere a informaţiei, această afirmaţie a devenit un imperativ concretizat într-un act legislativ internaţional. Astfel, pe 10 decembrie 1948, Organizaţia Naţiunilor Unite a adoptat o versiune completată a Declaraţiei Drepturilor Omului în care, la articolul 19, se specifică tocmai acest fapt: frontierele nu trebuie să devină un obstacol în calea liberului schimb de informaţii.

„Orice individ are dreptul la libertatea de informare şi de expresie, care implică dreptul de a nu avea neplăceri din cauza opiniilor sale, precum şi dreptul de a căuta, de a primi şi de a răspândi, fără a ţine cont de frontiere, informaţii şi idei, prin orice mijloace de expresie.”1

Documentele care au urmat acestei prime legiferări a libertăţii circulaţiei informaţiei privesc şi un alt aspect cât se poate de important: limitele liberei circulaţii a informaţiei. Astfel, celelalte documente juridice internaţionale importante cu privire la libera circulaţie a informaţiei privesc şi limitele acesteia:

• Pactul Naţiunilor Unite privind drepturile civile şi politice (adoptat în 1966 şi intrat în vigoare în 1976) care precizează că libertatea circulaţiei informaţiei se realizează sub formă orală, scrisă, imprimată , artistică sau prin orice mijloc. Aşa cum afirmam anterior, în acest document se vorbeşte şi despre limitele acestei libertăţi, care trebuie să fie stabilite legal, în vederea respectării drepturilor şi reputaţiei celuilalt, a apărării securităţii naţionale, a ordinii publice, a sănătăţii şi moralităţii publice.

1 Johnatan Cohen, Henri Piaget et. al., La Circulation des informations et le droit international, Pedone,

Paris, 1978.

• Convenţia europeană de apărare a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale prevede la articolul 10 faptul că: „Orice persoană are dreptul la libertatea de expresie. Acest drept cuprinde libertatea opiniei şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii sau idei, fără ingerinţa autorităţilor publice şi fără a ţine cont de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să impună un regim de autorizări radioului, televiziunilor sau cinematografului. Exercitarea acestor libertăţi, presupunând obligaţii şi responsabilităţi, poate fi supusă unor formalităţi, condiţionări, restricţii ori sancţiuni prevăzute de lege, care, într-o societate democratică, constituie măsuri necesare pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea criminalităţii, protejarea sănătăţii şi a moralei, protejarea reputaţiei şi a drepturilor celuilalt, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii juridice.”2

2.2. Explozia media şi conflictele ideologice

Posibilităţile tehnologiilor avansate de comunicare (sateliţii de comunicaţii, computerul şi internetul) au crescut exponenţial viteza de colectare şi difuzare a informaţiei. Pe fondul acestei dezvoltări tot mai accelerate, conflictele doctrinare dintre ţările occidentale şi ţările din fostul bloc sovietic au atins limite extreme. Astfel, doctrina liberală ridică principiul libertăţii la gradul de valoare absolută, în timp ce doctrinele paternaliste subordonau libertatea unor finalităţi superioare de natură economică sau politică. Prima perspectivă urmăreşte garantarea dreptului oricărui cetăţean de a alege informaţia, cea de-a doua presupune faptul că această responsabilitate îi revine statului. Chiar dacă formele de guvernare paternalistă – specifică ţărilor din fostul bloc sovietic – au dispărut, tratarea şi înţelegerea libertăţii de informare au suferit diverse nuanţări ale acestor două perspective extreme: liberală şi dirijistă.

2.3. Organizaţiile mondiale din sistemul ONU

Problematica legată de fluxul informaţional al informaţiei a constituit o preocupare constantă şi pentru organizaţiile mondiale din sistemul ONU. Fireşte, Organizaţia Naţiunilor Unite s-a bazat mereu pe libera circulaţie a informaţiei între diversele state, ca pe un instrument de maximă importanţă, indispensabil chiar, în stabilirea unui climat de pace şi bună cooperare între ţările lumii. Această prestigioasă instituţie a organizat în anul 1948 la Geneva o conferinţă internaţională pe tema libertăţii de informare, conferinţă care nu a dus însă la semnarea unor acorduri formale între reprezentanţii celor 35 de ţări prezente. Totuşi, în cadrul acestei conferinţe s-au oferit definiţii care sunt încă de referinţă pentru termeni precum jurnalistul şi agenţia de presă.

O altă organizaţie mondială, nu mai puţin importantă, UNESCO (United Nations Education, Science and Culture Organization – Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie şi Cultură) a fost pe la mijlocul anilor ’70 foarte activă în apărarea dreptului la libera informare. Aceasta este până în prezent şi perioada cea mai controversată în activitatea UNESCO. Totul a început în anul 1976 la o conferinţă organizată sub egida UNESCO la Nairobi. Cu acest prilej, s-a propus ideea unei „noi ordini mondiale a informaţiei”, care să asigure o mai bună comunicare între ţările lumii a treia şi ţările puternic industrializate. O comisie constituită ad-hoc şi prezidată de fostul ministru irlandez, laureat al premiului Nobel pentru pace, Sean McBride, a prezentat în anul 1980 un raport care dezvolta această idee. Raportul poartă un nume extrem de sugestiv, Many voices, one world şi timp de 15 ani de la apariţia sa, NOMIC (Noua Ordine Mondială a Informării şi Comunicării) a provocat conflicte dintre cele mai puternice între ţările membre UNESCO. Conflictele au devenit atât de violente, încât Marea Britanie şi Statele Unite au părăsit UNESCO, pentru a se întoarce abia în 1997, respectiv 2003.

Ca urmare a faptului că informaţia circula aproape exclusiv dinspre ţările occidentale către ţările

lumii a treia, dată fiind discrepanţa dintre resursele materiale ale acestor ţări, s-a considerat că este oportună încălcarea principiului liberal al tratării informaţiei în favoarea intervenţionismului. Multe ţări membre UNESCO au părut să subscrie la argumentele lui McBride, altminteri foarte convingătoare, pentru a accepta intervenţia din partea organizaţiilor mondiale în circulaţia informaţiei,

2 Johnatan Cohen, Henri Piaget et. al., La Circulation des informations et le droit international, Pedone,

Paris, 1978.

în scopul de a asigura faptul că şi statele puternic industrializate vor primi informaţii de la statele lumii a treia şi din ţările fostului bloc sovietic.

„Criticii care susţin cauza ţărilor în curs de dezvoltare au descoperit, prin proprie experienţă, că teoria „liberei circulaţii [a informaţiei]” nu se verifică în realitate ca urmare a preponderenţei copleşitoare a informaţiei care are ca sursă un mic număr de ţări industrializate şi având ca destinatar locuitori din arii geografice imense, cuprinse în ţările lumii a treia. Pentru a fi cu adevărat liberă, circulaţia informaţiei trebuie să fie bidirecţională, nu unidirecţională. Concentrarea agenţiilor de ştiri şi a mijloacelor de comunicare în masă, a producătorilor de echipamente tehnice destinate comunicării în mâna unui mic număr de ţări foarte dezvoltate face ca, în realitate, să nu existe şansa comunicării libere între ţări considerate ca egale, şansa unui schimb democratic între parteneri liberi. Această situaţie de dependenţă [de informaţia distribuită de marile puteri] există în continuare într-o mare parte a lumii şi există o dorinţă tot mai mare de transformare a acestei stări de dependenţă într-una de independenţă, într-un mod cât mai armonios cu putinţă. Ţările în curs de dezvoltare sunt de asemenea împotriva faptului că, o consecinţă a resurselor limitate de care dispun, de a colecta şi distribui informaţie, este aceea că ele se văd silite să fie dependente de marile agenţii internaţionale pentru a obţine informaţii care le privesc. Fluxul ştirilor nu este nici liber, nici echilibrat. Faptul că aceste critici au o bază solidă constituie principalul temei al necesităţii de a institui o „nouă ordine mondială a comunicării.”3

Bazat pe o serioasă investigaţie, raportul punea în evidenţă distribuţia neechitabilă a agenţiilor de presă, a frecvenţelor radio, a sateliţilor de comunicaţii (în perioada respectivă doar un mic număr de ţări avea asemenea dispozitive tehnologice), a agenţiilor de publicitate, a companiilor producătoare de echipamente tehnice pentru comunicarea în masă. În lumina acestor realităţi, propunerile care păreau fireşti priveau, pe de o parte, impunerea unor limite circulaţiei informaţiei dinspre ţările industrializate înspre ţările din lumea a treia şi, pe de altă parte, obligativitatea ţărilor occidentale de a prelua şi difuza informaţii puse la dispoziţie de ţările mai slab dezvoltate. Răspunsul Statelor Unite a fost foarte dur, întrucât ele nu vedeau în această iniţiativă decât dorinţa de a limita fluxul informaţional, de aşa natură încât cetăţenii ţărilor mai puţin dezvoltate sau cu o guvernare de altă orientare politică să nu aibă acces la programele de radio şi televiziune occidentale; aceasta împotriva dorinţei cetăţenilor ţărilor în cauză de a avea acces la filmele holywood-iene şi la ştirile venite din Occident. Un alt aspect important, pentru care ideile aparent foarte generoase şi echitabile ale raportului Sean McBride nu au fost puse în aplicare, vizează şi faptul că discrepanţele dintre ţările occidentale şi ţările estice nu erau doar de natură economică, ci şi de natură ideologică. Astfel, răspunzând imperativului doctrinei dirijiste ce vizează faptul că statul are rolul decisiv în selectarea informaţiei, ştirile care apăreau în ziarele, revistele, emisiunile radio sau TV erau departe de realitatea pe care se presupune că ar fi trebuit să o reflecte. Se ştie cât de puţin din ceea ce se petrecea în realitate apărea în presa din perioada de dinainte de 1989. Tocmai de aceea e greu de crezut că ţările occidentale ar fi acceptat să preia şi să difuzeze informaţii furnizate de presa din ţările estice.

Realităţile cu adevărat pertinente, prezentate de raportul McBride, nu s-au schimbat substanţial, în ciuda progreselor tehno-logice semnificative înregistrate în ultimii 30 de ani, care ne despart de prima apariţie a acestui document. Fluxul informaţional este în continuare preponderent unidirecţional, distribuţia resurselor media este în continuare neechitabilă. Şi atunci de ce nu se mai discută despre acest raport? Schimbarea decisivă nu s-a produs în plan economic, ci în plan politic: dizolvarea fostului bloc sovietic a schimbat radical în ţările estice perspectiva asupra presei şi a rolului acesteia, astfel că acum se poate realmente vorbi despre libertatea de exprimare, ştirile fiind în mare parte în acord cu realităţile curente. Fireşte, unele dintre problemele puse de controversatul raport rămân încă de actualitate, însă ele nu se prezintă cu aceeaşi acuitate ca în perioada critică a războiului rece.

3 Raportul Sean McBride, Mai multe voci, o singură lume – comunicare şi societate în prezent şi viitor,

Editura Ştiinţifică,Bucureşti, 1982, The McBride Report http://unesdoc.unesco.org/images/.pdf. Este interesant de remarcat faptul că deşi se opuneau cenzurii, Statele Unite au interzis pentru o scurtă perioadă de timp publicarea acestui raport pe teritoriul lor. Întrucât raportul se bucura de sprijinul Uniunii Sovietice, el a apărut foarte repede în România (la doar doi ani de la publicarea în străinătate). Totuşi, SUA a revenit în scurt timp asupra deciziei şi a publicat raportul. Acum acest document este disponibil pentru toţi cei interesaţi, fiind publicat on-line la adresa menţionată.

Temerile legate de hegemonia culturală a marilor puteri s-au transformat actualmente în suspiciuni cu privire la globalizare şi la efectele negative pe care acest proces le are asupra identităţilor naţionale.

UNESCO a adoptat o atitudine mult mai pragmatică în privinţa informaţiilor, apropiindu-se de principiile liberale, astfel că în sesiunea 129 a Comitetului Executiv, desfăşurată în anul 1989, s-a prezentat „Noua Strategie UNESCO”:

„Consiliul executiv declară voinţa sa de a încuraja libera circulaţie a informaţiei, de a promova cea mai largă şi echilibrată difuzare a informaţiei, fără nicio îngrădire a libertăţii de expresie, de a dezvolta mijloace capabile să amplifice capacitatea de comunicare în ţările în curs de dezvoltare, pentru a creşte participarea lor la procesul de comunicare şi, în sfârşit, de a favoriza cunoaşterea şi înţelegerea mutuală a naţiunilor, acordând sprijinul său mijloacelor de informare în masă”.4

Alături de binecunoscutele organizaţii ONU şi de UNESCO există şi alte organizaţii mondiale care au ca scop facilitarea liberei circulaţii a informaţiei. Cea mai veche organizaţie internaţională, creată în anul 1865, este Uniunea Internaţională a Telecomunicaţiilor (UIT). Această organizaţie a fost creată în scopul de a facilita coope-rarea dintre sistemele naţionale de telecomunicaţie. După cel de-al Doilea Război Mondial, organizaţia s-a specializat în dezvoltarea sateliţilor de comunicaţie şi în organizarea distribuirii internaţionale a frecvenţelor, devenind totodată o instituţie specializată ONU.

2.4. Organizaţiile regionale

Dincolo de marile organizaţii mondiale există importante organi-zaţii regionale, menite să asigure cooperarea între diverse ţări, în privinţa informării şi comunicării. Dintre acestea, cele mai importante sunt:

• Uniunea Europeană de Radiodifuziune (UER). Numită iniţial Uniunea Internaţională de Radiodifuziune, cuprindea în 1925 treizeci de ţări europene, preocupate de cooperarea în activităţile lor radiofonice. Până în anul 1992, ca urmare a divizării politice a continentului european, Europa radioului şi a televiziunii a rămas ea însăşi divizată. Cu sediul la Geneva, UER se ocupă în principal cu apărarea intereselor comune ale membrilor săi, precum şi de realizarea unor studii de interes general, în vederea dezvoltării radioului şi televiziunii. De asemenea, UER se ocupă în principal şi cu rezolvarea diferitelor diferende care pot apărea. În anul 1954, UER a dezvoltat un sistem de schimb cotidian de informaţii, sub celebra siglă „Eurovision”.

• Asociaţia Europeană a Televiziunilor Comerciale. Dacă până în anii ’90 canalele media erau politic separate, astăzi asistăm la o divizare pe criterii economice. Astfel, în anul 1990 a luat naştere Asociaţia Europeană a Televiziunilor Comerciale, pentru a reprezenta şi apăra interesele specifice televiziunilor din domeniul privat.

Întrebări de autoevaluare: 1. Care sunt principalele documente care reglementează circulaţia informaţiei? 2. Care este legătura dintre conflictele doctrinare şi libera circulaţie a informaţiei? 3. Care sunt principalele restricţii ale liberei circulaţii a informaţiei? 4. Care este motivul pentru care a devenit imperativă reglementarea liberei circulaţii

a informaţiei la nivel internaţional?

5. Obiectul stiintei informarii este:

1 analiza procesului de construire si folosire a informatiei2 elaborarea de programe pentru calculator 3 istoria dezvoltarii stiintelor

6.

4 Johnatan Cohen, Henri Piaget et. al., La Circulation des informations et le droit international, Pedone,

Paris, 1978.

6.Agentia de stiri este:

1 o structura documentara 2 un instrument de informare 3 o sursa de informare 4 un consumator de informatii

Subiecte de pregătit în vederea evaluării finale şi pe parcurs: 1. Se pot identifica state care nu aderă la principiul liberei circulaţii a informaţiei.

Care sunt acestea şi care sunt principalele motive ale reticenţei lor în adoptarea acestui principiu?

2. Care a fost soluţionarea conflictelor doctrinare şi care a fost impactul acestei soluţionări asupra liberei circula

Bibliografie obligatorie: Maria Cernat, Tehnici de informare și comunicare, Editura Fundației România de Mâine, 2010 Bibliografie facultativă: Jean Claude Bertrand, O introducere în presa scrisă și vorbită, Polirom, 1999 Mihai Coman, Manual de Jurnalism, Polirom, 2005

Unitatea de învățare 2 Libertatea de exprimare şi liberul acces la informaţie

A. Obiectivele unității de învățare: Explicarea principalelor elemente legate de

legislaţia românească privind libera exprimare şi accesul la informaţie B. Cuvinte cheie: libertatea de exprimare, legea accesului la informatii, ofensa adusa

autoritatii C. Cuprins

3. Libertatea de exprimare şi accesul la informaţie – cadrul juridic naţional 3.1. Limite ale libertăţii de exprimare prevăzute de constituţia română în vigoare 3.2. Dreptul la informaţie

D. Competențe specifice: să cunoască limitele legale ale libertăţii de exprimare şi ale accesului la informaţie

E. Timpul de parcurgere al materialului: 2 ore F. Instrucțiuni privind parcurgerea materialului: Studenții trebuie să facă o

lectură atentă a materialului căutând să înțeleagă principalele limite și dificultăți în trasarea granițelor libertății de exprimare

G. Rezultatele așteptate de la student: La finalul acestui curs fiecare student va fi capabil să identifice principalele probleme morale și legislative legate de libertatea de exprimare

Introducere Dacă în capitolul anterior am adus în discuţie câteva repere ale cadrului juridic internaţional,

vom discuta în cele ce urmează despre modul în care libera exprimare şi accesul la informaţie sunt reglementate de legislaţia română. Motivul pentru care ne vom concentra atât asupra libertăţii de exprimare, cât şi asupra accesului la informaţie, este acela că cele două se află într-o strânsă legătură. Conexiunea dintre ele este, de altminteri, foarte transparentă: nu ar avea sens să discutăm despre accesul la informaţie, dacă, odată aflaţi în posesia unei informaţii, nu am avea libertatea de a o exprima. De asemenea, libertatea de exprimare rămâne un drept pur formal, în condiţiile în care accesul la informaţie ar fi complet restricţionat. În general, libertatea presei cuprinde atât libertatea de exprimare, cât şi „libertatea de informare”, neputându-se astfel vorbi despre o autentică libertate a mass-media în absenţa unuia dintre aceste două tipuri de libertăţi interdependente.

Se discută adesea despre libertatea de opinie sau despre libertatea presei. În acest sens, precizăm că libertatea de exprimare este o specie a libertăţii individului în raport cu statul, iar libertatea presei este o specie a libertăţii de exprimare. De asemenea, trebuie să menţionăm faptul că există o distincţie între libertatea de exprimare a individului şi libertatea de exprimare prin intermediul presei. Această distincţie se suprapune distincţiei spaţiu public – spaţiu privat. Cu alte cuvinte, libertatea de exprimare a individului este mai mare decât cea a instituţiilor de presă, tocmai pentru că opiniile sale sunt exprimate în cadru restrâns (familie, prieteni, colegi), adică în spaţiul privat. Dacă însă acelaşi individ se exprimă în public, uzând media existentă, libertatea sa de exprimare va fi în mod cert restricţionată. Pentru a ilustra această idee, vom da exemplul unui cetăţean care poate exprima opinii antisemite în spaţiul privat, dar nu are în niciun caz dreptul de a le exprima în spaţiul public prin intermediul instituţiilor de presă.

Libertatea individului într-un stat democratic şi, implicit, libertatea de exprimare şi cea a presei sunt garantate în principal în două modalităţi: fie se stipulează acele libertăţi de care toţi cetăţenii unui stat democratic se pot bucura în ceea ce priveşte exprimarea neîngrădită a propriilor puncte de vedere, fie se îngrădeşte posibilitatea statului de a interveni în vreun fel, în sensul intruziunii şi cenzurării posibilităţilor de exprimare a cetăţenilor. Documentele de referinţă în direcţia garantării acestor drepturi, Constituţia Americană şi Declaraţia Drepturilor Omului, ilustrează această diferenţă. Cu alte cuvinte, legislaţia are ca subiect fie individul, precizând care sunt libertăţile de care acesta se bucură, fie statul, ale cărui prerogative sunt îngrădite. Aşa cum observă şi Miruna Runcan5, există o diferenţă între documentele fundamentale pentru democraţiile occidentale. În constituţia Americană6 se limitează posibilitatea statului de a interveni în sensul cenzurării libertăţii de exprimare, pe când Declaraţia Drepturilor Omului vizează stipularea libertăţilor individuale în ceea ce priveşte exprimarea propriilor opinii.

Dacă luăm în considerare legislaţia română, este demn de menţionat faptul că încă înainte de instaurarea comunismului au existat reglementări juridice care privesc acest drept. Astfel, în proclamaţia de la Izlaz, documentul central al revoluţiei de la 1848, apare exprimată succint această libertate: „libertatea absolută a tiparului”.

5 Miruna Runcan, A patra putere – Legislaţie şi etică pentru jurnalişti, Dacia, Cluj, 2002. 6 Atât de frecvent, citatul prim amendament din Constituţia Americană stipulează: „Congresul nu va putea

să stabilească o anumită religie ca religie dominantă sau să interzică practicarea liberă a unei anumite religii ori să reducă libertatea cuvântului sau a presei sau dreptul poporului la întrunire paşnică sau de a adresa cereri guvernului pentru repararea nedreptăţilor”. http://www.usconstitution.net/const.html. Cu alte cuvinte, statului nu îi este permis să interzică cetăţenilor drepturile garantate în orice democraţie autentică.

Această formulare lapidară este mult dezvoltată, astfel că în Constituţia României din anul 1866 apare următoarea formulare: „Constituţiunea garantează tuturor libertatea de a comunica şi publica ideile şi opiniunile lor prin grai, prin scris şi prin presă, fiecare fiind răspunzător de abuzul acestor libertăţi în cazurile determinate de codicele Penal […] Niciun jurnal sau publicaţiune nu va putea fi suspendată”. Acest articol este preluat fără mari modificări şi în Constituţia din anul 1923. O lungă perioadă de timp, din 1938 până în anul 1989, presa română a fost supusă unei puternice cenzuri, care acţiona atât în sensul limitării libertăţii de exprimare, cât şi în sensul restricţionării accesului la o multitudine de informaţii care, deşi de inte-res public, erau considerate periculoase pentru regimul aflat la putere.

3.1. Limite ale libertăţii de exprimare prevăzute

de Constituţia română în vigoare

Din anul 1989 libertatea presei este garantată prin Constituţie. Totuşi, există restricţii ale acestei libertăţi care, deşi este considerată centrală în orice democraţie, nu este absolută. Substratul acestor limitări este legat de efortul de a compatibiliza această valoare a libertăţii cu alte valori, ca binele comun, intimitatea individului, siguranţa naţională, în sensul că niciuna dintre acestea nu poate fi întru totul sacrificată în favoarea libertăţii de exprimare.

Astfel, aşa cum subliniam anterior, textele de lege cu privire la libera circulaţie a informaţiei au suferit o modificare care vizează o limitare a acestui drept. Dacă iniţial se discuta exclusiv despre libera circulaţie a informaţiei, în prezent au apărut nuanţări ale legii care vizează faptul că accesul la anumite informaţii trebuie protejat. Există în principal trei clase de informaţii la care legea nu permite accesul: informaţiile considerate secret de stat care privesc siguranţa naţională, informaţiile care ar aduce atingere bunelor moravuri şi demnităţii umane şi informaţiile care privesc sfera personală a vieţii cetăţenilor unui stat. Ultimele paragrafe ale articolului 30 din Constituţia Română privesc tocmai acest aspect:

„Articolul 30.6. Libertatea de exprimare nu poate prejudicia dem-nitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine. 7) Sunt interzise de lege defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură naţională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă publică, precum şi manifestările obscene, contrare bunelor moravuri.”

În aceeaşi direcţie se pronunţă şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, instanţă căreia orice jurnalist român i se poate adresa, după ce s-a adresat în prealabil instanţelor române:

„Articolul 10.2. Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti”.

Delictele care iau de regulă naştere ca urmare a încălcării acestor principii generale sunt insulta şi calomnia. Insulta priveşte atribuirea de calificative peiorative unei persoane, iar calomnia priveşte imputarea unei fapte imorale sau ilegale precise, comise de o anumită persoană. De notat că jurnalistul poate utiliza proba verităţii în cazul calomniei (poate să acuze un demnitar că a delapidat anumite sume de bani şi să probeze această afirmaţie), însă nu poate, fireşte, folosi acest instrument juridic în cazul insultei (nu vom putea niciodată dovedi în mod obiectiv că cineva chiar este urât sau prost).

Textele de lege privind libertatea de exprimare şi accesul la informaţii nu diferă foarte mult în spaţiul european şi anglo-saxon. Legislaţia română însă se evidenţiază printr-o reglementare privind ofensa adusă autorităţii, care este o „infracţiune care face parte din grupul infracţiunilor contra autorităţii, reglementate în titlul V, art. 238, Codul penal, partea specială şi constă în fapta unei persoane care aduce atingere onoarei sau ameninţă în public o altă persoană (dintre cele prevăzute de art. 160, Codul penal), care îndeplineşte o activitate importantă de stat sau o altă activitate publică importantă, în legătură cu activitatea acesteia şi de natură a aduce atingere autorităţii”.7

7 http://www.e-juridic.ro/dictionar-juridic/ofensa-adusa-autoritatii/2980.html

Există numeroase controverse legate de această reglementare care, în esenţă, creează un statut special pentru persoanele care îndeplinesc o funcţie publică. Ce înseamnă „persoană care îndeplineşte o funcţie publică”? Extensiunea acestui termen poate cuprinde miniştri, parlamentari, preşedinţi, primari. Această prevedere legală contravine unui alt principiu democratic esenţial: egalitatea în faţa legii. În acest sens, putem să ne întrebăm de ce au nevoie persoanele care îndeplinesc o funcţie publică de o lege specială. Oricum, libertatea de exprimare a jurnalistului este limitată şi incriminată în cazul în care acesta insultă sau calomniază un cetăţean oarecare. Fără a ne lansa în analize juridice amănunţite, controversele care privesc acest articol de lege sunt legate de faptul că, în acest caz, avem de-a face fie cu un text de lege redundant (deoarece jurnalistul este culpabil dacă insultă, calomniază sau defăimează orice cetăţean, nu doar persoanele care îndeplinesc funcţii publice), fie cu un text de lege nedemocratic (întrucât nu se poate justifica de ce ar avea nevoie miniştrii sau parlamentarii de o lege care să îi protejeze în mod special de abuzurile presei)8.

3.2. Dreptul la informaţie

Informaţia este materia primă pentru orice jurnalist. Fie că este vorba despre un jurnalist care vrea să scrie o ştire, un reportaj, să facă o anchetă sau să realizeze un interviu, el are nevoie de informaţii. Documentarea este deci o etapă esenţială în redactarea materialelor de presă. Termenul de „informaţie” are o vastă extensiune: divorţul unei persoane celebre, demisia unor înalţi demnitari ai statului, testarea unor noi tipuri de centrale nucleare sau faptul ca Gigel a luat o notă proastă la chimie constituie deopotrivă informaţii. Realitatea înconjurătoare este o sursă realmente inepuizabilă de informaţii. Provocarea în faţa căreia se află orice profesionist mass-media este aceea de a selecta din vastul câmp informaţional acele elemente care pot fi transformate în materiale de presă. Asupra criteriilor de selecţie a informaţiilor care urmează să fie transformate în ştiri, reportaje, anchete etc. există numeroase dezbateri. Principalul criteriu de selecţie a informaţiei este, fireşte, interesul publicului. Jurnalistul nu scrie pentru el însuşi sau de dragul scrisului, ci scrie pentru un public din ce în ce mai bine definit în contextul creşterii concurenţei pe piaţa media. Dar cum putem înţelege „interesul publicului”? Există cel puţin două variante de răspuns în acest caz, fiecare dintre ele trimiţând la o perspectivă diferită asupra rolului mijloacelor de comunicare în masă. Într-o primă variantă putem înţelege interesul publicului ca fiind determinat de lucrurile care interesează publicul, fie că e vorba despre o bârfă meschină sau despre ultimele descoperiri ştiinţifice. Cu alte cuvinte, jurnalistul va selecta orice tip de informaţie care poate trezi interesul publicului. Extrema la care conduce asumarea complet necritică a unei asemenea perspective capătă denumirea de senzaţionalism. Informaţiile privind viaţa privată a celebrităţilor, ştirile cu puternic conţinut violent sau divertismentul grobian reprezintă doar câteva exemple ale acestui tip de derapaj jurnalistic. E lesne de sesizat faptul că mass-media comerciale tind să adopte acest tip de selectare a informaţiei.

Există însă o altă perspectivă care ne permite să oferim o altă seminificaţie conceptului de „interes public”. Astfel, din acest punct de vedere, informaţiile selectate de jurnalist trebuie să privească acele fapte ale căror consecinţe afectează întreaga populaţie. Din această perspectivă agenda publică va fi dominată de materiale de presă, având drept subiect legislaţia şi schimbarea ei, noi descoperiri ştiinţifice, evoluţia economiei, schimbările climatice etc. Privind astfel lucrurile, mass-media trebuie să funcţioneze ca un serviciu public. Am putea fi tentaţi să ne întrebăm de ce nu se adoptă acest model, de vreme ce funcţiile sale informative şi educative ar avea o pondere însemnată în raport cu senzaţionalismul al cărui unic scop este captarea atenţiei. Răspunsul la o atare întrebare este simplu şi aparent paradoxal: informaţiile de interes public nu captează interesul publicului. Este un fapt binecunoscut acela că dacă avem de ales între o emisiune despre încălzirea globală şi una în care două vedete îşi aruncă critici veninoase vom fi tentaţi să o preferăm pe ce de-a doua. Astfel, o televiziune care alege să ofere doar informaţii cu bogat conţinut educativ şi informativ se va vedea curând lipsită de audienţă, ceea ce o va face să apeleze la surse alternative de finanţare, bugetul de stat

8 În legătură cu acest aspect putem sublinia un fapt care măreşte distanţa dintre o tânără democraţie, cum este cea română şi o democraţie consolidată, cum este cea americană. Astfel, în Statele Unite balanţa înclină în direcţia opusă. Cu alte cuvinte, dacă în România persoana care îndeplineşte o funcţie publică este protejată de un text de lege special, în Statele Unite cetăţenii obişnuiţi pot acuza jurnalistul pur şi simplu, în timp ce persoanele cu funcţii publice trebuie să se angajeze în procesul foarte dificil de a demonstra reaua intenţie a jurnalistului în cauză.

fiind sursa cea mai la îndemână. În acest caz însă, intruziunea puterii executive în stabilirea politicii editoriale este binecunoscută, ea făcând, cel puţin la noi în ţară, obiectul unor dezbateri extinse pe o lungă perioadă de timp. De asemenea, o atare perspectivă asupra tipului de informaţii din realitate, care trebuie transformate în materiale de presă, ascunde o asumpţie paternalistă: jurnalistul se va orienta către informaţiile care ar trebui să intereseze publicul, nu înspre informaţiile care interesează publicul în mod real.

Am schiţat acest cadru al dezbaterii legate de tipul de informaţie care devine sau ar trebui să devină material de presă, pentru a înţelege mai bine care este motivul pentru care avem nevoie de o lege a accesului la informaţie. Astfel, goana după senzaţional face ca informaţii din viaţa privată sau informaţii care constituie secrete de stat să poată ajunge în paginile ziarelor. De aceea, există prevederi legale care protejează viaţa privată şi imaginea, jurnaliştilor fiindu-le interzis să acceadă şi să difuzeze informaţii care nu privesc activitatea publică a unei persoane. Astfel, jurnaliştii nu au voie să îşi procure informaţii prin violarea de domiciliu, prin intruziunea deghizată în spaţiul familial, în scopul evidenţierii unor comportamente sau sustragerii unor informaţii care nu sunt destinate publicării.

Dacă lucrurile sunt destul de clare în ceea ce priveşte dorinţa de a prezenta informaţii senzaţionale din viaţa privată, în ceea ce priveşte informaţiile de interes public există controverse cu privire la limitele accesului la informaţie. Teoretic, într-o democraţie toţi cetăţenii au dreptul să fie informaţi cu privire la acele teme legate de fapte care le-ar putea schimba radical existenţa. Articolul 31 al Constituţiei româneşti stabileşte dreptul de informare al cetăţeanului, dar şi limitele pe care instituţiile mass-media sunt datoare să le respecte.

Articolul 31.1. Dreptul persoanei de a avea acces la orice informaţie de interes public nu poate fi îngrădit.

31.2. Autorităţile publice, potrivit competenţelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetăţenilor asupra treburilor publice şi asupra problemelor de interes personal.

31.3. Dreptul de informaţie nu trebuie să prejudicieze măsurile de protecţie ale tinerilor sau siguranţa naţională.

31.4. Mijloacele de informare în masă, publice sau private, sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice.

31.5. Serviciile publice de radio şi televiziune sunt autonome. Ele trebuie să garanteze grupurilor sociale şi politice importante exercitarea dreptului la antenă. Organizarea acestor servicii şi controlul parlamentar asupra activităţii lor se reglementează prin lege organică. 9

După cum putem observa, deşi dreptul la informaţii de interes public nu ne poate fi îngrădit, există cel puţin două situaţii în care accesul profesioniştilor mass-media la informaţii este restricţionat. Prima dintre ele se referă la protecţia tinerilor, prin aceasta înţelegând faptul că este interzisă publicarea numelor şi a imaginilor minorilor victime ale infracţiunilor sau implicaţi în accidente, dat fiind impactul pe care l-ar avea o atare dezvăluire la nivelul comunităţii din care aceştia fac parte. Cea de-a doua limitare însă este cât se poate de discutabilă. În primul rând, este dificil de definit în termeni foarte clari ce înseamnă „siguranţa naţională”. Siguranţa naţională poate trimite la amplasarea unor obiective militare strategice sau la unele negocieri secrete la nivel înalt. Totuşi, în România, o asemenea sintagmă a însemnat ceva mai mult, ea împiedicând de pildă accesul publicului la dosarele fostei securităţi. Astfel, pentru cetăţeni a fost dificilă şi consultarea propriului dosar, dar şi accesul la dosarele înalţilor demnitari. De aceea, în presa română au existat şi încă mai există suspiciuni cu privire la faptul că e posibil ca multe persoane aflate în funcţii importante în stat să se prevaleze de siguranţa naţională pentru a ţine secrete informaţii cu privire la trecutul lor politic.

Ceea ce am încercat în acest capitol a fost familiarizarea cu cadrul legal intern şi internaţional, privind informaţiile şi regimul difuzării acestora. După cum am putut observa, odată ce informaţia a devenit o marfă extrem de căutată şi de uşor de difuzat, a apărut şi imperativul reglementării circulaţiei acestui „produs”, în absenţa căruia formele actuale de democraţie ar fi imposibil de conceput.

9 http://www.cdep.ro

Întrebări de autoevaluare:

1. Termenii: consens, concesie, influenta privesc:

1 comunicarea institutionala 2 comunicarea interpersonala 3 comunicarea interculturala 4 comunicarea stiintifica

2. Editia princeps este:

1 un document politic 2 textul principal al unui autor 3 prima forma in care se publica o carte

Bibliografie obligatorie: Maria Cernat, Tehnici de informare și comunicare, Editura Fundației România de Mâine, 2010 Bibliografie facultativă: Jean Claude Bertrand, O introducere în presa scrisă și vorbită, Polirom, 1999 Mihai Coman, Manual de Jurnalism, Polirom, 2005

Unitatea de învățare 3

Sursele de informare

A. Competențe specifice: să își însuşească tehnicile de selectare a informaţiei. B. Cuvinte cheie: Surse insitutionale, surse neinstitutionale, surse oficiale, incrucisarea

surselor C. Cuprins

3. Sursele de informare

3.1. Tipuri de surse de informare

D. Timpul de parcurgere al materialului: 2 ore E. Instrucțiuni privind parcurgerea materialului: Studenții trebuie să facă o lectură

atentă a materialului căutând să înțeleagă principalele tipuri de surse de documentare F. Rezultatele așteptate de la student: La finalul acestui curs fiecare student va fi

capabil să identifice principalele tipuri de surse de informare G. Obiectivele unității de învățare: Prezentarea principalelor definiţii şi clasificări ale

surselor de informare precum şi a selectării surselor de informare

Introducere

Aşa cum arată Sultana Craia10, în ultimul timp „s-au dezvoltat industrii ale informării, care difuzează produse de informare, pe o piaţă a informaţiei, cu mari cifre de afaceri. Este şi firesc, dat fiind că din ultimele două decenii ale secolului al XX-lea lumea a intrat şi evoluează în ceea ce se numeşte „societatea informaţiei”, formă de civilizaţie „postindustrială”. Astfel, informaţia a început să

10 Sultana Craia, Tehnici de informare şi comunicare, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2008.

capete o importanţă din ce în ce mai mare, ea fiind un criteriu de evaluare a stadiului de evoluţie a unei societăţi şi un ideal spre care societăţile democratice tind: în cadrul unui Forum al statelor membre ale Uniunii Europene şi al ţărilor din Europa Centrală şi de Est (Praga, 1996), societatea informaţiei (informaţională) a fost definită astfel: „Societatea care face posibilă aplicarea unor noi servicii şi activităţi bazate pe tehnologiile moderne în economie, administraţie publică, în viaţa socială şi culturală a indivizilor”11. Se vorbeşte despre o democraţie a informaţiei, a comunicării, a înţelegerii şi cooperării. Prin acest concept se desemnează asigurarea accesului liber al tuturor cetăţenilor la toate informaţiile de interes public sau care sunt necesare formării intelectuale a persoanei şi exercitării drepturilor democratice”.12

Există în prezent patru discipline care au ca obiect informaţia: biblioteconomia, muzeologia, documentarea şi jurnalismul. Dintre acestea, jurnalismul este, fireşte, cea mai cunoscută.

Biblioteconomia: „În sensul larg al cuvântului, biblioteconomia reprezintă ştiinţa bibliotecii. Ea înglobează totalitatea cunoştinţelor ştiinţifice şi tehnice necesare organizării bibliotecii, a clasificării cărţilor şi a conducerii ei. Biblioteconomia include în preocupările ei tot ceea ce priveşte evoluţia istorică a bibliotecilor, alcătuirea fişelor, întocmirea diferitelor cataloage, alegerea, achiziţionarea şi păstrarea cărţilor, contactul cu publicul în sala de lectură, diferitele probleme de ordin administrativ, precum şi construcţia şi amenajarea clădirii destinate unei biblioteci”.13

Muzeologia reprezintă disciplina care se ocupă cu organizarea muzeelor, fie că este vorba despre organizarea exponatelor sau a expoziţiilor de orice tip, fie şi a altor acţiuni menite să atragă publicul (de pildă „Noaptea muzeelor în Bucureşti”).

Documentarea reprezintă o activitate omniprezentă în societatea actuală şi se referă la activităţile prin care informaţia este preluată, ierarhizată şi utilizată, folosind diferite suporturi, pentru diferite domenii de activitate.

Jurnalismul se referă la activitatea prin care un grup de profesionişti adună informaţii şi le prelucrează conform standardelor de claritate şi acurateţe, pentru a le livra prin mijloacele de comunicare în masă publicului larg.

Nu putem aborda această ştiinţă a informării dintr-o unică perspectivă. Este necesară o abordare interdisciplinară, aşa cum arată şi Sultana Craia14, pentru a putea avea o perspectivă cât mai adecvată asupra domeniului în cauză. Astfel, în analiza şi elaborarea modelelor explicative în ştiinţa informării se pot include metode şi tehnici specifice unor discipline, precum:

− psihologia (comportamente comunicaţionale, reprezentarea cunoştinţelor); − lingvistica (semiotică, morfosintaxă); − sociologia (studiul categoriilor sociale şi al nevoilor lor); − informatica (baze de date); − economia, dreptul (drepturi de autor, industria informării, vânzarea de informaţii); − filosofia, epistemologia. Obiectul de studiu al ştiinţei informării se referă la procesul de construire şi manipulare a

informaţiei. Obiectivele acestei discipline privesc în speţă elaborarea de modele explicative pentru modul în care informaţia se construieşte, circulă şi este folosită în plan social. Fireşte că dintre cele patru discipline menţionate jurnalismul este nu numai cea mai cunoscută, dar tinde să devină şi cea mai importantă, într-o societate în care presiunea timpului reprezintă o constantă a vieţii obişnuite. În activitatea sa, jurnalismul foloseşte o multitudine de surse, fie că este vorba despre discuţia cu un martor la un accident rutier, fie că este vorba despre purtătorul de cuvânt al guvernului sau despre informaţiile colectate de pe Internet, cu privire la o anumită personalitate politică. Există aşadar două tipuri de surse: sursele instituţionale şi sursele neinstituţionale. Aşa cum vom vedea într-un curs viitor, există şi surse active şi surse pasive de informare.

3.1. Tipuri de surse de informare

Există numeroase tipologii ale surselor de informare. Este binecunoscut faptul că jurnalistul nu foloseşte doar sursele de informare instituţionale, ci şi surse informale, neinstituţionalizate.

11 Idem, p. 9. 12 Idem, p. 10. 13 http://ebooks.unibuc.ro/istorie/arhivistica/8capIII.htm 14 Sultana Craia, Tehnici de informare şi comunicare, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2008, p. 11.

Astfel, chiar simpla prezenţă la locul unui accident oferă în sine o sursă bogată de informaţii, pe care jurnalistul le colectează prin observaţie. De asemenea, jurnalistul intră în contact cu martori ai evenimentelor pe care trebuie să le relateze, astfel că dialogul, interviul pe care acesta îl realizează, îi serveşte în egală măsură drept sursă de informare. În încercarea de a oferi o imagine mai amplă asupra varietăţii surselor de informare, vom prezenta în cele ce urmează câteva criterii, în funcţie de care pot fi clasificate.

După statutul sursei, avem surse instituţionale şi surse neinstituţionale. Sursa instituţională de informare este o structură instituţională sau un serviciu (public/privat)

care are ca obiect difuzarea/comer-cializarea informaţiei cu caracter general sau dintr-un anumit domeniu.15 De notat că, în genere, sursele instituţionale sunt sursele oficiale de informaţii, care oferă documente şi care îşi asumă afirmaţiile făcute pentru a fi publicate ca atare. Sursele neinstituţionale nu sunt însă neapărat neoficiale. O persoană poate face declaraţii oficiale, dar totodată, ea poate declara anumite lucruri în mod neoficial. Dintre sursele instituţionale amintim:

1. Serviciul de documentare Deşi reprezintă o muncă jurnalistică mai puţin expusă privirii publicului larg, serviciul de

documentare al instituţiilor de presă este extrem de important. În pregătirea unei emisiuni cu mulţi invitaţi care tratează un subiect politic cu încărcătură teoretică şi cu implicaţii economice complexe, este imposibil ca prezentatorul respectivei emisiuni TV să parcurgă de unul singur şi într-un timp foarte scurt toată informaţia necesară. Este şi motivul pentru care în asemenea situaţii se face apel la documentarişti, care preiau informaţia şi o redau într-o formă cât mai concisă pentru colegii lor.

2. Agenţiile de ştiri Reprezintă un serviciu comercial de furnizare a informaţiilor. Se poate spune că primul pas spre

societatea informaţiei a fost făcut în momentul în care anumiţi oameni au conştientizat faptul că informaţia poate fi privită ca marfă. Aşa cum vom arăta în cele ce urmează, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea s-au creat principalele agenţii de ştiri (agenţia franceză Havas – 1835, agenţia germană Bernard Wolff – 1848, agenţia britanică Reuters – 1851, agenţia americană Associated Press – 1848).

3. Departamentele/birourile de relaţii publice din cadrul ministerelor, instituţiilor/ întreprinderilor/organizaţiilor: reprezintă sursele active de informare, deoarece vin ele însele în întâmpinarea jurnalistului, furnizându-i materiale care corespund criteriilor redactării textului publicabil în presă. Se folosesc de instrumente specifice, precum comunicatul, dosarul de presă, conferinţa de presă. De notat că aceste surse active nu comunică doar în situaţii excepţionale, ele chiar orchestrează „evenimente”, pentru a atrage atenţia presei şi deci a publicului.

4. Centrele de informare comunitară (CIC) sunt structuri instituţionale care au ca obiect colectarea, organizarea şi comunicarea informaţiilor de interes comunitar-administrativ, referitoare la sănătate, educaţie, cultură, asistenţă socială; înfiinţate în România din ultimii ani ai secolului al XX-lea, funcţionează pe lângă primării şi/sau bibliotecile judeţene sau municipale.

5. Bibliotecile de diverse tipuri (Serviciile de referinţe) sunt structuri care mediază informarea, la cerere, identificând şi selectând, conform scopului propus, informaţii din orice domeniu. În biblioteci această activitate vizează asistenţa directă, personală, acordată celor care caută informaţia. Alături de modalităţile tradiţionale sunt utilizate şi resursele electronice, iar furnizarea de referinţe prin e-mail a devenit o practică curentă.

6. Centrele/institutele de documentare Ca în orice altă ţară democratică, şi în România există asemenea unităţi specializate în informare

şi documentare, care pun la dispoziţia solicitanţilor diferite instrumente de informare şi oferă servicii de consultanţă în domeniu.16Aceste surse instituţionale menţionate de Sultana Craia par să fie adesea ignorate de jurnalişti. Totuşi, valoarea lor devine incontestabilă în prima etapă a redactării materialelor de presă: predocumentarea. Astfel, înainte de a redacta un material despre comportamentul bizar al unor tigri bengalezi de la Grădina Zoologică, jurnalistul trebuie să consulte cel puţin un capitol al unei

15 Idem, p. 14. 16 Ibidem, p. 15.

lucrări de etologie care priveşte aceste animale. De notat că Internetul nu oferă întotdeauna resurse suficiente pentru această etapă premergătoare documentării propriu-zise.

Acestor surse instituţionale Michel Mathien17 le mai adaugă câteva:

7. Sursele care ţin de puterea executivă Acestea reprezintă, desigur, autorităţile de înalt nivel, aflându-se în vârful ierarhiei surselor

instituţionale.

8. Grupurile de presiune Mai puţin vizibile în peisajul românesc, acestea se referă la sindicate, asociaţii de cetăţeni

întruniţi pe diverse criterii (asociaţii de pensionari, de revoluţionari, de păgubiţi ai FNI etc.). Deşi mitologia hollywood-iană a construit de-a lungul timpului o imagine mult idealizată a

jurnalistului aflat într-o permanentă aventură de deconspirare a marilor fraude şi reţele infracţionale, viaţa şi sursele sale sunt departe de a fi atât de palpitante. Vom prezenta acum cele mai folosite surse în activitatea de zi cu zi a jurnalistului. Astfel, în funcţie de modul de prezentare a informaţiei, avem:

1. Conferinţele de presă Aceste evenimente sunt organizate de diferitele instituţii, repre-zentanţi ai guvernului, candidaţi aflaţi

în cursa electorală şi chiar persoane obişnuite (atleţi celebri, cântăreţi, vedete Tv etc.). Cu prilejul acestor conferinţe, organizatorii lor au ocazia să îşi expună propriul punct de vedere şi să primească întrebări de la jurnalişti în legătură cu acele aspecte pe care aceştia din urmă le consideră relevante pentru cititorii lor.

2. Briefing-urile Termenul de origine engleză trimitea iniţial la o „reunire de informaţii tactice ale echipajelor

înainte de declanşarea unei misiuni aeriene”. Ulterior, sfera termenului s-a extins, el trimiţând şi la o „reunire de informare şi de lucru într-un minister, într-o întreprindere etc.” Actualmente, briefing-ul a căpătat un înţeles mai larg: „reuniune informativă în vederea îndeplinirii unei acţiuni”.18Deosebirea dintre conferinţa de presă şi briefing constă în faptul că, spre deosebire de conferinţă, briefing-ul este mai puţin formal. Din acest motiv, informaţiile obţinute pot fi citate cu precădere în materialele de opinie şi pot fi considerate puncte de pornire pentru o etapă ulterioară a documentării. De asemenea, în conferinţa de presă se pot aborda o varietate de teme, pe când briefing-ul tratează o singură temă, ceea ce poate să îi nemulţumească pe jurnalişti.19

3. Rapoartele Rapoartele reprezintă documentele prezentate de anumite instituţii ale statului (Parlament,

Consiliul Naţional al Audiovizualului, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului, Departamentul Naţional Anticorupţie etc.), privind activitatea desfăşurată sau derularea şi rezultatul anchetelor. Deşi aceste documente sunt extrem de detaliate şi uneori, de ce să n-o recunoaştem, foarte plictisitoare, studierea atentă a lor poate releva detalii inedite, demne de folosit ulterior în redactarea unor materiale de presă dintre cele mai interesante. Nu toate rapoartele sunt însă documente scrise în limbaj formal şi nu toate aceste rapoarte sunt neapărat pline de detalii în aparenţă nesemni-ficative. Am putea cita aici doar controversatul raport „Tismăneanu”, care a condus la condamnarea comunismului într-o atmosferă de stadion de fotbal în Parlamentul României în anul 2006.

4. Comunicatele de presă Comunicatele de presă sunt surse la fel de frecvent întâlnite în munca jurnaliştilor ca şi

conferinţele de presă. Comunicatele de presă reprezintă scurte dări de seamă redactate într-un limbaj cât mai apropiat de cel jurnalistic, pe care publicaţiile au datoria să le prezinte ca atare, fără a interveni în vreun fel în organizarea textului. Comunicatele de presă sunt doar prezentări ale punctului de vedere al autorităţii emitente, neexistând, fireşte, cadrul în care jurnaliştii să poată pune întrebări în legătură cu informaţiile prezentate. De multe ori însă aceste comunicate nu sunt redactate în termeni suficient de clari şi, de aceea, rolul jurnaliştilor este să le traducă într-un limbaj cât mai uşor de înţeles pentru publicul larg.

17 Michel Mathien, Le système médiatique, Hachette, Paris, 1989, p. 56. 18 Dicţionar explicativ al limbii române, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998. 19 Mihai Coman, Manual de jurnalism, Polirom, Bucureşti, 2005, p. 51.

La limita dintre sursele instituţionale şi cele neinstituţionale se află liderii de opinie. Observăm adesea că jurnalele de ştiri, dezbaterile televizate sau anchetele sunt presărate cu declaraţii ale acestor persoane care pot să nu aibă o competenţă certificată academic în domeniul despre care discută, dar care au cu siguranţă un alt atu. Aceste persoane pot influenţa publicul, traducându-i informaţiile cu ajutorul unei grile interpretative, care le face mai uşor de digerat. Există mai multe tipuri de lideri de opinie. Criteriul în funcţie de care liderii de opinie ar putea fi clasificaţi este competenţa lor în domeniul în care sunt invitaţi să discute. Există astfel persoane care au o competenţă recunoscută academic, care sunt totodată lideri de opinie, dar şi persoane care nu au asemenea competenţe, fiind totuşi şi ele lideri de opinie. Una dintre numeroasele critici aduse mass-mediei este legată de faptul că specialiştii par să fie tot mai frecvent eclipsaţi de persoane care nu au nicio competenţă certificată în domeniul în care sunt invitaţi să formuleze o opinie. În anul 196220, sociologul Edgar Morin propunea o denumire sugestivă pentru acest tip de persoane din spaţiul mediatic, depozitare ale unui soi de înţelepciune care trans-cende graniţele educaţiei formale. Este vorba despre aşa-numiţii olimpieni, persoane „fabricate de cultura de masă”, care devin influen-te pe criterii care ţin de apropierea emoţională sau culturală. Celebra întrebare „eşti important şi de aceea apari la televizor sau pentru că apari la televizor devii important?” îşi găseşte în acest caz un răspuns clar: olimpienii sunt persoane neimportante prin ele însele, dar care devin importante pentru că sunt mediatizate. Un exemplu elocvent în acest caz este disputa despre celebrul experiment legat de crearea condiţiilor care au generat big-bang-ul. Am putut observa cu această ocazie cum locul fizicienilor reputaţi a fost repede luat de politicieni vocali, care nu aveau nici cele mai elementare cunoştinţe de fizică, lucru care nu îi împiedica să peroreze cu aplomb despre iminenta apocalipsă generată de experimentul în cauză. Liderii de opinie, fie că sunt persoane competente sau nu, primesc în literatura anglo-saxonă dedicată analizei comunicării denumirea de gate-keeper-i (păzitori de porţi). Ei au rolul de a prelua informaţia şi de a o interpreta, de a-i da un sens, orientând astfel publicul, ghidându-l în vastul câmp informaţional. Este binecunoscut faptul că apelul la autoritate („sunt de acord pentru că şi Emil Hurezeanu este de acord”) reprezintă o greşeală de raţionament. Totuşi, mass-media nu par să tină cont de regulile logicii. Oamenii au nevoie să se identifice la nivel emoţional cu o persoană importantă şi de aceea sunt foarte susceptibili să îşi modeleze propriile puncte de vedere în funcţie de părerile acestor lideri informali.

Un alt criteriu în funcţie de care putem clasifica sursele de informare este cel temporal. Astfel, există surse de informare perma-nente, cum sunt agenţiile de presă şi surse de informare ocazionale, care sunt întrebuinţate doar cu ocazia anumitor evenimente.

Există autori21 care împart sursele în funcţie de criteriul calităţii. Astfel, există surse bune, rele şi îndoielnice. Această clasificare poate însă suferi numeroase amendări. În primul rând, nu există surse bune şi surse rele în mod a priori. Există, cel mult, surse mai credibile şi mai puţin credibile. Astfel, un comunicat de presă al guvernului cu privire la o ordonanţă de urgenţă poate fi mai credibil decât o discuţie cu un amic. În această privinţă însă niciun manual nu poate oferi standarde clare de identificare a surselor credibile. Flerul jurnalistului şi experienţa profesională sunt singurele care pot oferi o lumină mai clară în acest caz. Aceasta cu atât mai mult cu cât au existat cazuri22 când sursele neoficiale au oferit informaţii mult mai apropiate de adevăr decât sursele oficiale. Această observaţie ne conduce către următorul subcapitol al temei de faţă: relaţia jurnalistului cu sursele de informare.

Concluzii: Această prezentare a tipologiei surselor de informare nu are pretenții exhaustive însă ea poate constitui un instrument util menit să îi ajute pe studenți în orientarea în câmpul informațional.

Întrebări de autoevaluare:

1. Agentia de stiri este: 1 o structura documentara

20 Edgar Morin, L’esprit du temps, Grasset Fasquelle, Paris, 1962. 21 Andreas Freund, Journalisme et information, La pense sauvage, Paris, 1991. 22 Este vorba despre celebra afacere Watergate, în care jurnaliştii au reuşit, cu ajutorul unei surse care nici

până azi nu şi-a dezvăluit identitatea, să dea în vileag faptul că preşedintele Nixon era implicat în ascultarea ilegală a convorbirilor democraţilor, adversarii săi politici.

2 un instrument de informare 3 o sursa de informare 4 un consumator de informatii

2. CIC inseamna:

1 Comisia de informare culturala 2 Comitetul international de cercetare 3 Centru de informare comunitara

Bibliografie obligatorie: Maria Cernat, Tehnici de informare și comunicare, Editura Fundației România de Mâine, 2010

Bibliografie facultativă: Sultana Craia, Tehnici de informare și comunicare, Editura Fundației România de Mâine, 2009; Jean Claude Bertrand, O introducere în presa scrisă și vorbită, Polirom, 1999 Mihai Coman, Manual de Jurnalism, Polirom, 2005

Unitatea de învățare 4 Relaţia jurnalistului cu sursele de informare

A. Competențe specifice: să își însuşească tehnicile de colectare și selectare a

informaţiei. B. Cuvinte cheie: structura redactionala, „rotirea cadrelor”, relatia jurnalist-sursa de

informare C. Cuprins

4.1. Relaţia jurnalistului cu sursele de informare

4.2.Agenţiile de presă - surse indispensabile în informare şi comunicare

D. Timpul de parcurgere al materialului: 2 ore E. Instrucțiuni privind parcurgerea materialului: Studenții trebuie să facă o lectură

atentă a materialului căutând să înțeleagă principalele probleme legate de relația jurnalistului cu sursele de informare

F. Rezultatele așteptate de la student: La finalul acestui curs fiecare student va fi capabil să identifice care sunt modalitățile optime de a interacționa cu sursele de informare

G. Obiectivele unității de învățare: Familiarizarea studenţilor cu principalele probleme legate de controversata relaţie jurnalist-sursă de informare.

3.2. Relaţia jurnalistului cu sursele de informare

Vom porni în abordarea acestui subiect de la o observaţie cu caracter general care ţine mai degrabă de zona sfaturilor practice decât a rezultatelor investigaţiei teoretice. Astfel, jurnaliştii cu experienţă avertizează pe oricine îşi propune să îmbrăţişeze o carieră în domeniul media asupra faptului că relaţia cu sursele trebuie să fie dominată de neîncredere. Ca atare, nu există nicio garanţie că o sursă care furniza informaţii reale nu va furniza la un moment dat informaţii eronate. De asemenea, chiar o sursă mai puţin credibilă poate, la un moment dat, să ofere informaţii credibile. Atitudinea de permanentă susceptibilitate faţă de sursă poate fi tradusă prin anumite întrebări pe care jurnalistul trebuie să şi le pună în permanenţă: „Cine are de câştigat/pierdut dacă această informaţie ajunge la public?”, „Cine beneficiază sau suferă ca urmare a acestui mod de a privi lucrurile?” Preluarea necritică a informaţiei poate conduce publicaţia la conflicte deontologice, chemări în

instanţă şi la pierderea credibilităţii. De aceea, unul dintre cele mai importante criterii ale jurnalismului se referă la încrucişarea surselor. Astfel, ori de câte ori jurnalistul este pus în situaţia de a realiza un material de presă, trebuie să verifice informaţiile oferite din cel puţin două surse. Selectarea acestor surse nu trebuie să fie întâmplătoare. Astfel, în faţa unui material despre divorţul unui muzi-cian celebru vom lua în considerare, alături de interviul cu muzicianul, o declaraţie a amantei sale, pentru a avea tabloul complet al scandalului. Fireşte, cele două surse trebuie să reprezinte taberele aflate în conflict.

Am discutat până în prezent despre sursele de informare pentru jurnalişti, în genere. Vom preciza acum faptul că nu toţi jurnaliştii vin în contact direct cu sursele de informare. Redacţiile ziarelor sau colectivele televiziunilor nu sunt, fireşte, organizate liniar. Există o ierarhie instituţională, departamente specializate etc. Structura orga-nizatorică poate să fie foarte diferită de la publicaţie la publicaţie. Astfel, o publicaţie specializată, de pildă o publicaţie sportivă, va avea mai puţine departamente spre deosebire de o publicaţie generalistă, care va avea departamente numeroase şi variate (ştiri, politică, economic, social, cultural, sportiv). La baza piramidei instituţiilor de presă se află reporterii. Aceştia vin zi de zi în contact cu sursele de informare şi colectează informaţii. Există reporteri generalişti, care culeg informaţii de pe o largă arie tematică (de la politic până la divertisment), dar şi reporteri specializaţi (reporteri care culeg informaţii doar dintr-un anumit domeniu). Specializarea reporterilor nu este însă de natură să instituie graniţe de netrecut între tipul informaţiilor culese. Mai mult, se practică o „rotire a cadrelor”, prin aceasta înţelegând faptul că reporterii specializaţi în domeniul politic, de pildă, sunt ulterior obligaţi să culeagă informaţii din domeniul economic. Motivaţia unei asemenea practici este legată de păstrarea obiectivităţii şi împiedicarea instituirii unei relaţii prea apropiate între reporteri şi surse. Celebrul scriitor Gabriel Garcia Marquez afirma cu privire la relaţia jurnalist-sursă: „După părerea mea, tocmai jurnaliştii proşti îşi păzesc sursa ca pe ochii din cap, în special dacă este vorba de o sursă oficială: anume ei o mitizează, o protejează şi o cocoloşesc, ca, în cele din urmă, să se solidarizeze cu ea într-un mod complice şi primejdios, aceasta făcându-i să respingă celelalte surse.”

De asemenea, nici domeniile de investigaţie nu sunt, prin ele însele, foarte clar delimitate. O infracţiune economică ce a fost comisă de un om politic poate fi investigată atât de reporterii din departamentul economic, cât şi de aceia din departamentul politic. Tocmai de aceea pot apărea o serie întreagă de dispute care trebuie soluţionate la nivelul ierarhic superior, adică la nivelul şefilor de departament. Ar fi de notat şi faptul că, aşa cum arată jurnaliştii cu experienţă, climatul de suspiciune predomină şi la nivelul colectivului redacţional, dat fiind că între reporteri există o permanentă competiţie, deoarece toţi urmăresc să fie ei aceia care au acces la informaţiile cele mai „calde”.

Relaţia dintre jurnalist şi sursele sale este reglementată juridic. Cu alte cuvinte, jurnaliştii au dreptul garantat de Constituţia României de a nu-şi divulga sursele. Această prevedere legală aduce în prim-plan aspectele cele mai controversate ale relaţiei dintre jurnalist şi sursele sale. Astfel, jurnaliştii sub acoperire pot obţine informaţii care, odată comunicate organelor de drept (poliţie, procuratură), ar putea salva vieţi. Unul dintre cele mai răsunătoare cazuri de acest tip este reprezentat de investigaţia întreprinsă în anul 1978 de publicaţia Chicago-Sun-Times, care privea patru clinici medicale private în care se efectuau întreruperi de sarcină. Jurnaliştii au aflat de la o sursă anonimă despre faptul că în toate cele patru clinici se efectuau întreruperi de sarcină fără ca pacientele să fie într-adevăr însărcinate, multe dintre aceste proceduri soldându-se cu decesul pacientelor în cauză. În acel moment, publicaţia a declanşat o anchetă pe cont propriu cu jurnalişti sub acoperire. Informaţiile furnizate de sursa anonimă s-au dovedit a fi adevărate, însă publicaţia a prelungit divulgarea acestora, în scopul de a prezenta un material de presă senzaţional, bazat pe cât mai multe probe. Acest tip de atitudine este problematic moral, deoarece publicaţia a ales să ascundă adevărul, lăsând astfel mai multe paciente să îşi piardă viaţa pentru a obţine un articol de presă senzaţional. Scopul jurnaliştilor nu era în primul rând încetarea activităţii clinicilor în cauză, ci obţinerea unei bombe de presă. O altă situaţie similară se întâlneşte când jurnalistul ştie că sursa sa este un personaj din lumea interlopă, responsabil de numeroase acte de violenţă, însă refuză să dea în vileag identitatea acestuia în faţa poliţiei, pentru a nu risca pierderea materialelor de presă bazate pe informaţiile obţinute de la personajul în cauză. Pe de altă parte, nici demascarea sursei cu orice preţ nu este întotdeauna lipsită de pericole. În anul 1976, publicaţia Dallas-Times-Herald a făcut public faptul că un inginer petrolist, Norman Rees, care lucra

la data respectivă în Conneticut, fusese spion sovietic23. De notat că Rees oferise voluntar detalii amănunţite publicaţiei despre traficul de informaţii al cărui autor fusese. Totuşi, în schimbul informaţiilor oferite, el a cerut să nu îi fie dezvăluită identitatea. Publicaţia a ignorat doleanţa lui Rees, deşi acesta avertizase că o atare dezvăluire nu îi mai lasă nicio alternativă în afara sinuciderii. Jurnaliştii au publicat materialul de presă şi Norman Ress s-a sinucis a doua zi. Exemplele ar putea continua, ceea ce am prezentat aici fiind o parte infimă din cazuistica deontologică, generată de controversata relaţie jurnalist-sursă.

Ca o ultimă observaţie, vom atrage atenţia asupra uneia dintre expresiile foarte des folosite în presă cu privire la anumite declaraţii. Este vorba despre expresia preluată din terminologia anglo-saxonă “off the record”. De cele mai multe ori, această expresie este folosită pentru a sugera că o anumită declaraţie este neoficială. Totuşi, „of the record” (în afara înregistrării) nu înseamnă „neoficial” sau „informal”. Aşadar, este greşit să spunem „Ion Iliescu a declarat „of the record” că nu îl susţine pe Mircea Geoană în campania electorală”. Expresia „off the record” se referă la situaţia în care sursa nu vrea să îşi dezvăluie identitatea. Tocmai de aceea este greşit să spunem „X a declarat «off the record»”. Formularea corectă ar fi „informaţiile pre-zentate aici au fost obţinute ca urmare a unei declaraţii «off the record»”.

3.3. Agenţiile de presă – surse indispensabile în informare şi comunicare

Chiar dacă nu se mai bucură de monopol în ceea ce priveşte difuzarea ştirilor internaţionale, agenţiile de presă au reprezentat încă de la apariţia lor, la sfârşitul secolului al XIX-lea, unul dintre cele mai importante mijloace de transmitere a informaţiilor la nivel internaţional.

După cum le numeşte Jean Claude Bertrand24, agenţiile de presă sunt „un ziar al ziarelor”, principalul lor rol fiind acela de a colecta informaţii din întreaga lume şi de a le distribui către mass-media. Informaţiile pe care le colectează şi le transmit vizează toate dome-niile: de la divertisment până la conflicte internaţionale. Agenţiile de presă au fost mereu la curent cu ultimele descoperiri tehnologice, făcând pe rând apel fie la telegraful electric (începând cu 1850), fie la comunicaţiile radio la începutul secolului al XX-lea, fie la sateliţii de comunicaţie sau la computere, începând cu anii ‘70.

Serviciile oferite de agenţiile de presă sunt, aşa cum arată şi Bertrand25, următoarele: • informare: garanţia că toate faptele vor fi semnalate cana-lelor media abonate; • furnizarea de reportaje şi ştiri sub o formă care să cores-pundă criteriilor rigorii şi neutralităţii; • serviciu de asistenţă pentru redactarea şi conceperea ziarului, intrând în contact direct cu

computerele publicaţiilor. În primii ani de apariţie a agenţiilor de presă doar marile puteri se bucurau de aceste instrumente.

După cum ştim, în prezent aproape toate ţările au dezvoltat propriile agenţii de presă. De asemenea, agenţiile de presă s-au specializat în timp: există agenţii de presă care deservesc şi alte instituţii în afara canalelor media (guverne, parlament) sau agenţii de presă care s-au specializat în difuzarea unui anumit tip de informaţie (economică, politică, sportivă etc.).

Există mai multe criterii în clasificare a agenţiilor de presă. Jean Claude Bertrand26 identifică trei asemenea criterii:

• criteriul funcţional: în funcţie de acest criteriu, agenţiile de presă pot fi: generaliste (preiau şi transmit informaţie generală) sau, aşa cum menţionam anterior, specializate;

• criteriul statutului juridic: în funcţie de acest criteriu avem agenţii comerciale private, agenţii cooperatiste aflate în proprietatea ziarelor şi a unor agenţii de stat susţinute de guvern. Astfel, unele agenţii, cum este AFP, au statut mixt: libertatea redacţională este garantată prin lege, dar finanţarea este garantată de guvern;

23 Clifford G. Christians et al, Etica mass-media – studii de caz, Polirom, Bucureşti, 2001. 24 Jean Claude Bertrand, O introducere în presa scrisă şi vorbită, Polirom, Bucureşti, 2001. 25 Ibidem, p. 76. 26 Ibidem, p. 78.

• criteriul geografic: în funcţie de acest criteriu există agenţii mondiale, agenţii internaţionale

(diferă de primele pentru că ope-rează într-un număr limitat de ţări) şi agenţiile naţionale.

De notat că nu doar canalele media se abonează la agenţiile de presă. Există posibilitatea ca o agenţie să fie ea însăşi abonată la alte agenţii, de exemplu agenţiile naţionale sunt adesea abonate la agenţii internaţionale sau mondiale.

Principalele agenţii de presă sunt: • Agenţia Reuters: creată la Londra de Julius Reuters în 1851, la 16 ani după apariţia agenţiei

franceze Havas. La sfârşitul secolului al XX-lea, Reuters a devenit cea mai puternică agenţie de informaţii. Principalele zone de interes ale agenţiei sunt reprezentate de informaţiile financiare, bursiere, economice. Probabil că una dintre cauzele succesului acestei agenţii se datorează pragmatismului pe care l-a adoptat în privinţa informaţiei. Astfel, deşi s-a apropiat în anul 1930 de guvernul britanic, agenţia a funcţionat în principal ca societate privată cooperatistă. De notat faptul că în anul 1941 agenţia a adoptat o cartă numită „Reuters Trust”, în care erau specificate unele reguli importante, printre care şi imposibilitatea de a trece vreodată sub controlul unui grup privat de interese prin care să îi fie periclitate integritatea şi independenţa profesională. Reuters este, poate în acest sens, cel mai elocvent exemplu pentru ideea că, pe termen lung, (agenţia funcţionează de mai bine de un secol), contrar aşteptărilor publicului român obişnuit cu „tunurile financiare” şi diversele „ocolişuri” ale legii, respectarea fermă a criteriilor deontologice duce la succes financiar durabil. Fireşte, alături de respectarea integrităţii şi independenţei, agenţia Reuters îşi datorează succesul şi unei politici manageriale foarte inspirate. Deşi s-a lovit de rezistenţa ziarelor cooperatiste, managerul Gerald Long a optat pentru folosirea satelitului de telecomunicaţii şi computerului. Astăzi, aceste tehnologii par un lucru obişnuit, însă în anii ’70 folosirea lor a însemnat o politică de peste 10 ani de investiţii. Roadele însă nu au întârziat să apară: convertibilitatea dolarului a necesitat un sistem permanent de stabilire a cursurilor de schimb valutar în întreaga lume. Acesta a fost momentul când noile tehnologii în care Reuters a investit şi-au dovedit din plin eficacitatea, agenţia devenind ani la rând principalul operator pentru stabilirea cursurilor de schimb valutar. Profiturile agenţiei au crescut exponenţial, ea fiind totodată principalul furnizor mondial de informaţie economică, o instituţie cu peste 10 mii de angajaţi şi cu posibilităţi enorme de finanţare.

• Associated Press (AP) şi agenţiile americane

Istoria acestei agenţii este legată de iniţiativa ziarelor americane care, la câţiva ani după apariţia agenţiei Reuters, mai exact în anul 1848, şi-au unit eforturile pentru a crea o agenţie de presă americană: Associated Press. Scopul acestei organizaţii a fost, iniţial, acela de a ţine piept presiunilor exercitate de societăţile de telecomunicaţii care dispuneau de suficiente mijloace tehnice pentru acoperirea zonelor controlate de americani, în continuă expansiune la acea vreme. Forma de colaborare între publicaţii a fost aceea a unei cooperative în care fiecare ziar era reprezentat în funcţie de valoarea lui comercială.

Agenţia s-a dovedit a fi eficace până la începutul secolului al XX-lea, când unele

grupuri care considerau prea instituţională şi prea prudentă agenţia au decis să îşi încerce norocul pe cont propriu, formând United Press şi International News Sercices. Acestea, în anul 1958, au fuzionat pentru a crea United Press International. Ca urmare a unei politici economice nu foarte inspirate până în anii ’90, UPI a cunoscut o perioadă de declin. În prezent, singura agenţie americană cu pretenţii mondiale rămâne Associated Press.

• Agenţia France Presse (AFP) (1835)

Aşa cum menţionam anterior, statutul juridic al agenţiei France Presse este unul mixt: libertatea redacţională este garantată prin lege, iar suportul economic este garantat de statul francez. Originile agenţiei France Press o atestă ca fiind cea mai veche agenţie de presă. Ea este moştenitoare agenţiei Havas. Deşi nu are aceeaşi amploare ca şi Reuters, având doar două mii de angajaţi, ea este cea de-a treia mare agenţie mondială de ştiri, prezentă în 170 de ţări şi deservind peste 2000 de instituţii media. Deşi a început ca o agenţie privată, Havas a fost naţionalizată în anul 1940 şi departamentul care se ocupa de reprezentarea mondială a căpătat denumirea de Agence France Presse. Cheia succesului

acestei agenţii constă tocmai în statutul său mixt. Agenţia beneficiază de relaxare financiară, ca urmare a sprijinului oferit de statul francez, dar şi de totală libertate redacţională, garantată prin lege. Totuşi, în anii ’70, acest tip de organizare şi-a dovedit ineficienţa. Aceasta deoarece retribuţiile salariaţilor erau fixe, iar cerinţele legate de necesitatea investiţiilor au fost neglijate. Ca în cazul oricărei instituţii de stat, birocraţia, conservatorismul şi inerţia managerială au blocat dezvoltarea firească a instituţiei, astfel că, în timp ce una dintre principalele sale rivale, agenţia britanică Reuters, înflorea economic, agenţia franceză trecea prin momente dificile. În anul 1975 statul francez a oferit împrumuturi substanţiale agenţiei, lucru care i-a permis acesteia să facă o serie de modificări tehnice, indispensabile într-un climat concurenţial acerb la nivel internaţional. De asemenea, s-au introdus proiecte de raţionalizare a consumului şi s-au deschis noi servicii: servicii telematice, servicii radio (1982), servicii fotografice, servicii economice în limba engleză. La momentul actual, France Presse rămâne în continuare una dintre cele mai mari agenţii de presă ale lumii, însă ea trebuie să facă faţă altor provocări apărute ca urmare a progresului tehnic (apariţia Internetului, a calculatoarelor). Acest lucru o sileşte să identifice noi surse de finan-ţare, deoarece distanţa dintre ea şi ceilalţi doi coloşi informaţionali, Reuters şi Associated Press, creşte tot mai mult.

Agenţiile internaţionale Există câteva agenţii de presă care pot căpăta calificativul de agenţie internaţională şi printre

acestea menţionăm: • Deutsche Presse Agentur (DPA). Este vorba despre agenţia care a fost creată în secolul al

XIX-lea de către un colaborator al lui Charles Havas şi care ar putea fi calificată ca un urmaş îndepărtat al agenţiei Wolff. Forma de organizare a acestei agenţii este destul de interesantă. Astfel, DPA are statutul unei cooperative de presă în care participă mai multe grupuri media. Statutul agenţiei interzice ca unul dintre aceste grupuri să preia conducerea. Departamentul care asigură respectarea acestei prevederi este consiliul de supraveghere, format din 18 persoane, exclusiv responsabili de ziare. În ceea ce priveşte conducerea, există un director general responsabil cu afacerile administrative, comerciale şi tehnice şi un director de redacţie cu autonomie şi responsabilitate deplină. DPA are două surse de finanţare: în primul rând instituţiile de presă germane şi apoi, într-o măsură mult mai mică decât AFP, statul german.

• Agenţia italiană ANSA a fost creată după al Doilea Război Mondial, sub forma unei asociaţii de presă şi are ca sursă de finanţare ziarele italiene. Deşi este independentă faţă de guvernul italian, agenţia primeşte fonduri de la acesta prin contracte de securitate şi ca formă de ajutor public. ANSA este reprezentată în ţările din America Latină şi în ţările unde există minorităţi importante de origine italiană, limbile în care operează fiind engleza, italiana şi spaniola.

• Agenţiile japoneze: Kyodo – asociaţie jurnalistică şi Jiji Press, o agenţie ce priveşte presa şi organizaţiile industriale şi financiare.

• Agenţia TASS: aceasta este o binecunoscută agenţie de ştiri care a luat fiinţă în spaţiul ex-sovietic şi care a fost, vreme de aproape jumătate de secol, de la revoluţia din 1917 şi până în anul 1991, principalul purtător de cuvânt al guvernului rus. Dat fiind regimul politic autoritar şi intervenţionist din fosta URSS, conducerea TASS era numită de guvern. De cele mai multe ori, conducerea TASS era formată din membrii marcanţi ai partidului comunist şi a fost transformată în cea mai mare parte a timpului în purtătorul de cuvânt al guvernului sovietic. Din anul 1991 această agenţie se numeşte STAR-TASS şi este în continuare apropiată de guvernul rus, însă trebuie să facă faţă concurenţei din partea altor agenţii de presă, nemaiavând prerogativul de a selecta toate informaţiile provenite de la alte agenţii mondiale sau internaţionale de ştiri.

Agenţii de presă specializate

• Informaţie financiară

Agenţiile care concurează Reuters pe domeniul economic oferă numeroase servicii şi informaţii financiare, dezvoltându-se la scară naţională şi internaţională. Datele oferite de acestea sunt adesea însoţite de programe de analiză şi de prelucrare informaţională, menite să asigure o cât mai facilă utilizare a datelor. Ele cuprind informaţii despre cursul de schimb valutar, cursurile burselor, cursurile

materiilor prime şi alte informaţii economice mai elaborate. Principalele asemenea agenţii sunt: Telerate (făcând pare din grupul Dow Jones)27, Knight Ridder, Bloomberg.

• Informaţie vizuală

Acest tip de agenţii au fost create în anii ’60 pentru ziare şi edituri. Imaginile comercializate de aceste agenţii sunt de o foarte bună calitate şi sunt de regulă vândute unei singure ediţii a unei publicaţii dintr-o ţară sau regiune. Un procent de 60% din piaţa internaţională a informaţiei vizuale (fotografice) este deţinut de celebrele agenţii franceze Gamma, Sygma, Sipa.

• Servicii de informaţii televizate: deoarece la început numărul televiziunilor era destul de redus, nu s-a justificat dezvoltarea unui număr semnificativ de agenţii de informaţii televizate. Totuşi, odată cu evoluţiile tehnologice, CBS a organizat un departament de vânzare a informaţiilor pe peliculă sau bandă video. La fel şi BBC împreună cu agenţia Reuters. În Europa, celebrul Eurovision nu desemna la început un simplu concurs muzical între ţările europene. Eurovision a reprezentat numele unui sistem care asigura schimbul de informaţii televizate cu ajutorul Uniunii Europene de Radiodifuziune. Aceasta permitea fiecărei ţări să pună imaginile din ţară la dispoziţia altor ţări.

Concluzii: Cazurile descrise mai sus arată că acest tip de atitudine este problematic

moral deoarece publicaţia a ales să ascundă adevărul, lăsând astfel mai multe paciente să îşi

piardă viaţa pentru a obţine un articol de presă senzaţional.

Exemple de întrebări pentru teste grilă:

1. Atitudinea jurnaliștilor de la Chicago Sun Times este: a. Neproblematică moral, întrucât au obținut o știre-bombă b. problematic moral deoarece publicaţia a ales să ascundă adevărul

2. Relația jurnalistului cu sursele este: a. Reglementată de lege în sensul că jurnalistul trebuie să declare întotdeauna care

este identitatea surselor. b. Reglementată de lege în sensul că jurnalistul are dreptul să ascundă identitatea

surselor sale de informare.

Bibliografie obligatorie: Maria Cernat, Tehnici de informare și comunicare, Editura Fundației România de Mâine, 2010

Bibliografie facultativă: Sultana Craia, Tehnici de informare și comunicare, Editura Fundației România de Mâine, 2009; Jean Claude Bertrand, O introducere în presa scrisă și vorbită, Polirom, 1999 Mihai Coman, Manual de Jurnalism, Polirom, 2005

1. Agentiile mondiale si agentiile internationale:

A Nu diferă prin nimic, ambele actionând la nivel global B Agentiile mondiale deserversc doar guvernele, iar cele internationale deservesc si

institutiile de presă C Agentiile mondiale sunt finantate de institutiile de presă, iar insitutiile internationale sunt

finantate de organismele international D Agentiile mondiale oferă informatii in intreaga lume iar cele internationale operează într-

un număr limitat de tări

27 Dow Jones Industrial Average este unul dintre cei mai cunoscuţi indici bursieri din lume. Indicele,

calculat pentru prima oară pe 26 mai 1896, urmăreşte evoluţia celor mai importante 30 de blue chip-uri (companii stabile, de dimensiuni mari şi profitabile) din Statele Unite. Indicele a fost creat de Charles Dow, cofondator al Dow Jones & Company şi editor al revistei The Wall Street Journal.

1 A 2 B 3 C 4 D 5 A+D

•

2. Agentiile specializate oferă:

1 Informatii de toate tipurile 2 Informatii generale despre un subiect special 3 Informatii specializate pe o anumită temă (economic, politic, sportiv) 4 Informatii generale

•

Bibliografie obligatorie: Maria Cernat, Tehnici de informare și comunicare, Editura Fundației România de Mâine, 2010

Bibliografie facultativă: Sultana Craia, Tehnici de informare și comunicare, Editura Fundației România de Mâine, 2009;

Jean Claude Bertrand, O introducere în presa scrisă și vorbită, Polirom, 1999 Mihai Coman, Manual de Jurnalism, Polirom, 2005

Unitatea de învățare 5 Tehnici de colectare a informaţiei

A. Competențe specifice: să își însuşească tehnicile de colectare și selectare a informaţiei; să identifice metodele specifice de colectare a informaţiei pentru fiecare dintre genurile presei (ştire, reportaj, anchetă, interviu);

B. Cuvinte cheie: tehnici de lectura, tipuri de observatie, lectura analitica, lectura problematizata

C. Cuprins: 5.1. Tipuri de lectură 5.2. Tipuri de observație

D. Timpul de parcurgere al materialului: 2 ore E. Instrucțiuni privind parcurgerea materialului: Studenții trebuie să facă o lectură

atentă a materialului căutând să înțeleagă principalele probleme legate de tipurile si tehnicile lecturii

F. Rezultatele așteptate de la student: La finalul acestui curs fiecare student va fi capabil să identifice care sunt cele mai importante tipuri de lectură și să le utilizeze în demersurile de documentare viitoare.

G. Obiectivele unității de învățare: Familiarizarea studenţilor cu principalele probleme

legate de justa utilizare a surselor de informare

Introducere În ceea ce priveşte colectarea acestui tip de marfă atât de perisabil, se poate lesne constata că

există numeroase modalităţi prin care jurnaliştii o pot obţine . Cele mai cunoscute dintre metodele utilizate sunt: lectura, observaţia, interviul. În procesul colectării informaţiei există două etape principale: predocumentarea şi documentarea propriu-zisă.

5.1. Tipuri de lectura Aşa cum se remarcă adesea, predocumentarea este o etapă la fel de importantă ca şi

documentarea. Principala modalitate de colectare a informaţiilor în etapa de predocumentare este lectura. Există numeroase tipuri de lectură28, o analiză a acestora reprezentând desigur un instrument util pentru orice viitor jurnalist sau specialist în comunicare publică. După viteza de parcurgere a textului, avem lecturi rapide şi lente. Lectura lentă presupune utilizarea unor instrumente auxiliare (dicţionare, enciclopedii, sinteze etc.), pentru înţelegerea în profunzime a unor texte cu conţinut preponderent teoretic. Tehnica lecturii rapide presupune disocierea mişcării ochiului de verbalizarea interioară şi se foloseşte în special pentru a selecta ideile principale sau pentru a obţine o imagine de ansamblu asupra unui text. Există texte dificile prin tematică şi terminologie, care nu se pretează la acest gen de lectură. Dacă este însă vorba despre texte accesibile, ea poate fi folosită, dat fiind că memorarea prin lectură lentă nu este superioară celei rezultate din lectura rapidă.

După scopul avut în vedere, putem distinge, de asemenea, mai multe tipuri de lectură: • lectura analitică: priveşte înţelegerea profundă a textului, în vederea realizării unor interpretări

subtile şi presupune consultarea altor lucrări de specialitate pe aceeaşi temă, a instrumentelor auxiliare (dicţionare, enciclopedii, sinteze), a articolelor scrise de acelaşi autor etc.;

• lectura explicativă este adesea folosită de jurnalist şi constă în citirea unor fragmente, însoţită de căutarea sensului cuvintelor necunoscute şi de extragerea ideilor principale. Această lectură este frecvent utilizată, deoarece jurnalistul trebuie să aibă în vedere faptul că nu se documentează pentru el însuşi, ci pentru publicul său. De aceea, este necesară traducerea termenilor unui raport, ai unui interviu, ai unei ordonanţe de urgenţă etc., pe înţelesul cititorilor, chiar cu riscul de a deveni redundant.

28 Pentru o analiză mai detaliată, a se consulta lucrarea Prelegeri pedagogice, Ioan Cerghit et al., Polirom,

Bucureşti, 2001.

Este preferabilă situaţia în care explicaţiile vizează un nivel mediu de educaţie şi cultură aceleia în care cititorii nu pot decripta articolele înţesate de termeni şi sintagme neologice;

• lectura problematizată este ghidată de întrebări-problemă, la care jurnalistul urmăreşte să identifice un răspuns în textul dat. Astfel, lectura unui document amplu, ca de pildă raportul de activitate al Consiliului Naţional al Audiovizualului, poate fi ghidată de întrebări pe care jurnalistul le consideră importante pentru publicul său (care au fost principalele măsuri punitive, care au fost televiziunile cel mai des sancţionate etc.);

• lectura de investigaţie priveşte studiul amănunţit al textelor literare, al documentelor istorice (în special pentru redactarea materialelor, cum ar fi cronici de teatru, recenzii ale unor cărţi de articole pentru publicaţii specializate).

Acestea sunt câteva tipuri de lectură, clasificate în funcţie de modul în care această activitate se desfăşoară. În funcţie de tematica textelor abordate avem:

• lectura specializată priveşte parcurgerea sistematică a unor texte specifice unei discipline, arii tematice precis delimitate;

• lectura continuă de informare, adesea neglijată de studenţi şi chiar de jurnalişti, reprezintă fără îndoială o necesitate într-o lume în continuă schimbare. Aceasta cu atât mai mult cu cât, aşa cum avertizează jurnaliştii cu experienţă, o „redacţie nu este o şcoală de maici”29, între angajaţii unei instituţii media existând o concurenţă acerbă. Într-un asemenea mediu este crucial să te informezi în permanenţă în legătură cu o varietate de subiecte, pentru a putea supravieţui şi avansa în carieră.

5.2. Tipuri de observație

Aşa cum afirmam anterior, pe lângă lectură avem două procedee specifice mai degrabă etapei de

documentare: observaţia şi interviul. Observaţia reprezintă activitatea cel mai frecvent utilizată, prin care jurnalistul colectează informaţii. Definiţiile observaţiei s-au conturat în special în domeniul sociologiei şi psihologiei. Astfel, W.D. Frohlich30 consideră că observaţia este desemnarea generală a perceperii şi înregistrării atente şi planificate a fenomenelor, evenimentelor şi indivizilor în dependenţă de o situaţie determinată. Observaţia nu reprezintă doar o tehnică de colectare a informaţiei, specifică jurnalis-mului. Această activitate, care este în primă instanţă o formă elementară a percepţiei, poate deveni, atunci când este sistematică şi orientată către un scop ales conştient, una dintre metodele fundamen-tale utilizate în ştiinţele sociale. Observaţia poate fi spontană sau controlată. Există mai multe elemente care separă observaţia empirică, obişnuită, de observaţia ştiinţifică. La capătul enumerării caracte-risticilor fiecăreia dintre acestea, vom fi în măsură să detectăm speci-ficul observaţiei jurnalistice, ca metodă de colectare a informaţiei. Astfel, observaţia spontană este:

a) fragmentară (se limitează la unele aspecte sau numai la câţiva subiecţi implicaţi); b) lipsită de obiectivitate (dominată de sentimentele şi interesele individului); c) vagă, lipsită de precizie şi exactitate (deoarece nu are un scop bine determinat sau dacă are,

el ţine de interesele personale ale individului şi nu de semnificaţii ştiinţifice); d) nu este consemnată în scris. Prin contrast, observaţia ştiinţifică este: a) sistematică: tinde să cuprindă toate aspectele fenomenului investigat, în mod repetat, pe

perioade şi la intervale conştient determinate de timp; b) obiectivă: dominată de obiectivele raţional asumate; îndrep-tată către un scop exterior şi, de

cele mai multe ori, străin intereselor subiective; c) precisă, fiind transpusă în termeni exacţi şi pentru a putea fi ulterior verificată; d) consemnată în scris. Observaţia, ca metodă de colectare a informaţiei folosită preponderent în munca de teren a

reporterului, se înscrie undeva la graniţa dintre observaţia spontană, obişnuită şi observaţia sistematică, ştiinţifică, având totuşi mai multe elemente în comun cu observaţia ştiinţifică. Astfel, deşi nu este la fel de riguroasă şi precisă ca observaţia ştiinţifică, lucru parţial justificat de resursele limitate de timpul în care trebuie produse materialele de presă, jurnalistul tinde ca observaţiile pe care le face să fie cât mai complete, obiective şi exacte.

29 Mihai Coman, Manual de jurnalism, Polirom, Bucureşti, 2005. 30 W. D. Fröhlich, Wörterbuch zur Psychologie, München, 1987.

Există mai multe tipuri de observaţie care imită observaţia folosită în psihologie sau sociologie. Observaţia participativă, folosită adesea de reporterii care vor să îşi transpună publicul în atmosfera evenimentului, îi poartă pe cei care o practică în postura actorilor evenimentelor care trebuie relatate. Astfel, un reporter care foloseşte observaţia participativă pentru a scrie despre un incendiu va participa alături de pompieri la stingerea focului, încercând să transmită publicului experienţele trăite pe pielea lui. Din dorinţa de a crea impresia de real şi de a aduce cât mai aproape catastrofele naturale de telespectatorii aşezaţi comod în faţa micilor ecrane, unii reporteri se pun pe ei înşişi în situaţii periculoase. Această practică este cu precădere utilizată în cazul transmisiilor în direct. Sigur că folosirea în exces a acestei tehnici poate schimba impresia de real şi suspansul cu o impresie mult mai puţin favorabilă prin efectele hilare produse. Acestea apar ca urmare a faptului că dorinţa reporterului de a ieşi în evidenţă şi de a face dintr-o ploaie torenţială o catastrofă naturală este mult prea transparentă. Pentru a ilustra această situaţie, este suficient să ne amintim de reporterii care transmit de la faţa locului pe perioada inundaţiilor şi care se întrec în a se afunda cât mai adânc în bălţile formate.

Prin contrast, observaţia neparticipativă presupune faptul că reporterul este martor şi nu participant la evenimentul în cauză. El poate să îşi dezvăluie identitatea, după cum poate foarte bine să şi-o ascundă, în scopul de a obţine mai multe informaţii. În ambele situaţii însă există câteva cerinţe esenţiale, care ghidează această activitate, astfel încât materialul care rezultă în urma practicării sale să fie cât mai bun. Menţionăm că este important să insistăm asupra utilizării corecte a acestor etape care constituie documentarea pentru realizarea articolelor de presă, dat fiind că aceasta este munca ce ocupă cea mai mare parte a timpului unui jurnalist. Aşadar, pentru a fi un bun observator, reporterul trebuie să urmeze câteva criterii esenţiale. Primul dintre acestea este discreţia. Celebrul jurnalist Walter Lippman compara statutul unui reporter cu acela al unei „muşte de pe perete”, care priveşte detaşat şi neobservat de ceilalţi ce se petrece în jur. De multe ori, în special în cazul în care se doreşte redarea atmosferei, identitatea poate fi ascunsă. Un alt criteriu ţine de capacitatea reporterului de a asculta. Sunt foarte frecvente, mai ales în jurnalismul autohton, cazurile în care reporterul trimis să investigheze ţine discursuri, îşi expune propriile puncte de vedere, uitând că rolul său este de a asculta atent şi de a observa sistematic ce se petrece în jurul său. Situaţii de tipul acesta trebuie evitate cu orice preţ, fiind o dovadă clară de neprofesionalism şi lipsă de respect pentru publicul pe care nu îl interesează ce anume crede reporterul, ci mai ales ce se petrece la locul evenimentului relatat.

O a doua modalitate de a colecta informaţii în etapa documentării propriu-zise este interviul. Fie că este vorba despre presa scrisă sau de audiovizual, interviul are un statut dual: el este fie un scop în sine, fie un mijloc de a obţine informaţii pentru realizarea unui alt material de presă (anchetă, reportaj etc.). În capitolul următor vom expune pe larg aspectele legate de documentarea pentru un interviu de succes.

Concluzii: Prezentarea principalelor modalități de colectare a informației trebuie să

constituie un suport de la care studentul să pornească mai departe în construirea propriilor

materiale de presă.

Exemple de întrebări pentru teste grilă:

1. Principalele modalități de colectare a informației sunt: a. Anchteta b. Observația c. Lectura d. Interviul

2. Cele mai cunoscute tipuri de observație sunt: a. Observația constantă b. Observația spontană c. Observația participativă d. Observația neparticipativă

Bibliografie obligatorie: Maria Cernat, Tehnici de informare și comunicare, Editura Fundației România de Mâine, 2010

Bibliografie facultativă: Sultana Craia, Tehnici de informare și comunicare, Editura Fundației România de Mâine, 2009;

Jean Claude Bertrand, O introducere în presa scrisă și vorbită, Polirom, 1999 Mihai Coman, Manual de Jurnalism, Polirom, 2005

Unitatea de învățare 6

Specificul documentării pentru diverse genuri jurnalistice

A. Competențe specifice: să își însuşească tehnicile de colectare și selectare a informaţiei; să identifice metodele specifice de colectare a informaţiei pentru fiecare dintre genurile presei (ştire, reportaj, anchetă, interviu);

B. Cuvinte cheie: stire, relatare, reportaj C. Cuprins:

6. Specificul documentării pentru diverse genuri jurnalistice 6.1. Ştirea 6.2.Relatarea 6.3.Reportajul 6.4. Interviul 6.5.Portretul 6.6. Ancheta

D. Timpul de parcurgere al materialului: 2 ore E. Instrucțiuni privind parcurgerea materialului: Studenții trebuie să facă o lectură atentă a materialului căutând să înțeleagă principalele probleme legate de tipurile materialelor de presă precum și a modalităților optime de documentare pentru fiecare dintre ele F. Rezultatele așteptate de la student: La finalul acestui curs fiecare student va fi capabil să identifice care sunt cele mai importante tipuri de materiale de poresă precum și modalitățile de documentare pentru fiecare dintre acestea. G. Obiectivele unității de învățare: Realizarea unei conexiuni intre sursele de informare prezentate anterior şi principalele genuri ale presei

Introducere

Am discutat la modul general în capitolul precedent despre documentarea pe care jurnaliştii trebuie să o facă înainte de a redacta un material de presă, fără a specifica dacă este vorba despre o ştire, un reportaj, o anchetă. Am insistat asupra interviului, despre care afirmam că are un statut dual: este atât un material de presă pentru care trebuie să ne documentăm, cât şi o modalitate de a colecta informaţii. Fiecare dintre genurile jurnalistice în parte presupune un anumit tip de documentare.

6.1. Ştirea

Ştirile reprezintă cel mai cunoscut gen al presei. Literatura de specialitate cuprinde extrem de multe lucrări şi articole consacrate ştirii, care este şi cel mai scurt material de presă. Deşi este cel mai scurt gen publicistic, concizia fiind o calitate pe care toţi reporterii o caută, uneori cu disperare, ştirea nu este nici pe departe materialul cel mai uşor de redactat. Tocmai pentru că este scurtă, ştirea este şi greu de scris. Este mult mai uşor să transmiţi o informaţie atunci când ai un spaţiu amplu la dispoziţie care îţi permite să analizezi toate nuanţele. Interesul publicului nu poate fi captat însă cu uşurinţă, iar spaţiul rezervat în publicaţiile scrise sau timpul alocat în media audio-vizuală sunt şi ele limitate. Tocmai pentru că ziarul nu poate să se transforme într-un tratat ştiinţific, capacitatea de a colecta şi selecta informaţiile esenţiale pentru redarea unui fenomen este crucială pentru orice aspirant la statutul de jurnalist. Ştirile pot cuprinde cea mai largă varietate de fenomene: de la divorţul unui star până la un experiment ştiinţific important. O observaţie de bun simţ, transformată ulterior într-o dogmă a redactării ştirilor, ne spune că orice ştire trebuie să răspundă la câteva întrebări-cheie: „Cine?”, „Ce?”, „Unde?”, „Când?”, „Cum?”, „De ce?”. Acestea sunt aşadar şi reperele care ghidează efortul de a obţine informaţii, odată ajunşi în situaţia de a transforma un fapt din realitatea înconjurătoare în text jurnalistic – adică în ştire. Valoarea de ştire a unei informaţii este dată de ineditul ei. De aceea, niciodată nu vom răspunde în aceeaşi ordine la aceste întrebări. Uneori e mai importantă persoana, alteori ce s-a întâmplat sau unde şi când s-a întâmplat un anumit eveniment. Modalitatea cea mai la îndemână de a obţine informaţii pentru redactarea unei ştiri este interviul. Din varietatea de interviuri care apar în presă, pentru colectarea informaţiilor în vederea unei ştiri, este de preferat interviul tematic, centrat pe eveniment. Aşa cum arătam în capitolul anterior, acesta diferă de celelalte tipuri de interviu, întrucât întrebările vizează acelaşi subiect (Când v-au atacat?, Unde vă aflaţi în momentul respectiv? etc.). Subiecţii intervievaţi diferă foarte mult ca statut sociopro-fesional, singurul lor punct comun fiind, de multe ori, implicarea într-un anumit eveniment, un accident auto, de exemplu. Tocmai de aceea este foarte importantă capacitatea jurnalistului de a schimba registrele şi de a discuta atât cu profesorul, cât şi cu poliţistul sau cu şoferul de tir, adaptând cât mai bine întrebările pentru a obţine maximum de informaţie de la fiecare dintre aceştia. O sursă importantă de informaţii mai ales în ceea ce priveşte ştirile din spectrul politic sunt declaraţiile oficialităţilor. Aceste declaraţii pot fi tratate în mai multe feluri atunci când vine vorba despre citarea lor. Prima, şi cea mai fericită, este aceea în care informaţiile pot fi direct atribuite sursei. A doua variantă este aceea în care declaraţiile pot fi citate, dar nu poate fi menţionat autorul lor. A treia variantă este aceea în care declaraţiile sunt citate, dar fără să fie atribuite unei surse (aici se poate integra celebra expresie improprie gramatical, proaspăt încetăţenită în limbajul jurnalistic, „informaţie venită pe surse”). Jurnaliştii folosesc în acest caz soluţii de compromis, şi anume expresii care sunt suficient de precise ca să circumscrie aria de activitate a sursei, dar suficient de vagi, încât persoanele să nu poată fi identificate: „surse din guvern”, ,,oficiali ai statului” etc. În fine, a patra variantă este aceea în care jurnalistul are acces la informaţie, dar nu o poate utiliza din diverse motive (încalcă dreptul la intimitate, aduce ofense autorităţii etc.).

6.2. Relatarea

Relatarea, ca gen jurnalistic, se află între ştire şi reportaj. Este mai amplă decât o ştire şi mai puţin neutră cu privire la unghiul de atac ales. O relatare este o descriere amănunţită a unui fenomen, jurnalistul redând punct cu punct ce s-a petrecut. Pe lângă munca de teren, un alt element specific al relatării este acela că subiectele alese reprezintă evenimente previzibile, evenimente anunţate despre

care, fireşte, se ştie că vor avea loc. Dat fiind că subiectele sunt deja furnizate, am putea crede că e un gen facil, singura sarcină a reporterului trimis la faţa locului fiind aceea de a înregistra ce se petrece. Această abordare este departe de a aduce vreun beneficiu reporterului, publicaţiei sale şi cu atât mai puţin publicului său. Tocmai de aceea relatările necesită un efort suplimentar de identificare a aspectelor inedite şi interesante. Un eveniment spectaculos prin el însuşi (cearta unor vedete, accidente feroviare etc.) este, paradoxal, mai puţin provocator pentru jurnalist decât o banală conferinţă de presă. Aceasta deoarece jurnalistul este silit să caute ineditul în banalitate: nimeni nu este atras de fapte previzibile şi anoste. În ceea ce priveşte relatarea, teo-reticienii mass-media31 consideră că trebuie urmate următoarele etape:

• predocumentarea – întrucât este vorba despre un eveniment anunţat, reporterul are ceva mai mult timp pentru parcurgerea acestei etape. Predocumentarea presupune familiarizarea cu subiectul, culegerea datelor despre cei implicaţi, folosind tehnica lecturii etc. În această etapă se consultă documentele oficiale, articolele apărute în presă pe aceeaşi temă, lucrările publicate de actorii implicaţi în eveniment etc.;

• documentarea – presupune, pentru acest tip de material, prezenţa la faţa locului. Reporterul poate folosi aici observaţia şi interviul ca tehnici de colectare a informaţiei;

• postdocumentarea – reprezintă etapa în care reporterul face legătura dintre etapele ulterioare, integrând informaţiile obţinute la faţa locului în etapa de documentare în contextul mai larg oferit de informaţiile culese în etapa de predocumentare.

6.3. Reportajul

Reportajul reprezintă una dintre speciile publicistice cunoscute drept pietre de încercare pentru talentul scriitoricesc al jurnaliştilor. Renumele de care se bucură se datorează în parte faptului că mulţi dintre marii scriitori au abordat acest gen, ceea ce a condus la apariţia unei specii literare: reportajul literar. Deşi reportajul literar este o prelungire a reportajului de presă, unii autori32 sugerând chiar că nu există „reportaj literar”, ci doar reportaj de presă, nu trebuie uitat faptul că acest tip de text este unul jurnalistic, întrucât este menit difuzării prin mass-media.

Ce deosebeşte reportajul de o relatare? În primul rând, este mai amplu. În al doilea rând, subiectele tratate nu privesc neapărat evenimente din stricta actualitate. Cu alte cuvinte, un mare incendiu la un mare combinat chimic, un jaf armat etc. nu reprezintă subiecte tratate de reportaj. Acestea fac obiectul ştirilor, al relatărilor. Subiectele atacate de reportaj sunt apropiate de subiectele anchetei magazin: copiii străzii, părinţii stresaţi, discriminarea femeilor etc. Reportajul nu îşi propune totuşi să analizeze în termeni reci şi raţionali cauzele acestor fenomene sociale, ci să redea în termeni cât mai sugestivi informaţii despre fenomenele în cauză. Virtuţile reportajului nu sunt legate deci de cauze şi de efecte, ci de apropierea publicului de protagoniştii fenomenelor analizate, de introducerea acestuia în atmosferă. Dacă specificul anchetei ţine de analiză şi argumentare, reportajul este preponderent bazat pe descrieri şi portrete interesante şi incitante.

Din enumerarea făcută anterior ar putea rezulta că singurele subiecte tratabile într-un reportaj ar fi cele cu miză socială. Totuşi, nu subiectul face reportajul să fie reuşit: putem la fel de bine să scriem reportaje despre atmosfera de la barul din colţ, despre viaţa florăresei de la gară sau despre un câine vagabond. Deşi subiectele reportajului sunt uneori atât de puţin ofertante prin ele însele, reportajul poate fi totuşi unul cu mare succes la public, or, tocmai ca urmare a acestui fapt, acest gen al presei este întâmpinat cu teamă de jurnaliştii debutanţi. E adevărat că, în ciuda a ceea de afirmă unii teoreticieni media33, este nevoie de talent scriitoricesc pentru a putea realiza un reportaj reuşit.

31 Radu Bâlbâie, „Relatarea”, în Manual de jurnalism, volum coordonat de Mihai Coman, Polirom,

Bucureşti, 2006. 32 „Faptul că toţi autorii care au analizat (partizan, parţial) problematica reportajului au scos în evidenţă

mai ales calităţile de text literar, eludând caracteristicile sale referenţiale fundamentale (legate de statutul de text publicistic), a creat şi perpetuat o falsă percepţie la nivelul publicului: aceea că reportajul este un gen al literaturii. La această confuzie a contribuit şi faptul că unele reportaje (mai ales cele ale lui Geo Bogza) au fost incluse în manualele şcolare ca texte literare şi analizate ca atare.” Luminiţa Roşca, „Reportajul”, în Manual de jurnalism, volum coordonat de Mihai Coman, Polirom, Bucureşti, 2006, p. 43.

33 „Ideea că reportajul este un gen literar poate fi întâlnită şi astăzi la unii gazetari tineri, care consideră că nu pot scrie reportaje, deoarece „nu au talent literar”. Deşi reportajul nu este un gen literar, întrucât, aşa cum admite şi Luminiţa Roşca, „împrumută unele procedee specifice literaturii”, talentul scriitoricesc nu este de

Realizarea documentării pentru un reportaj este dictată de unghiul din care dorim să abordăm subiectul respectiv. Dacă dorim să scriem un reportaj despre instalarea unei piste de Formula 1 în jurul Casei Poporului din capitală, avem nenumărate perspective din care putem aborda acest subiect.

Ştim destul de bine cam ce tip de informaţii vor fi conţinute de fiecare gen jurnalistic studiat anterior: o ştire va cuprinde succint informaţii despre data instalării, despre firma sau autoritatea care răspunde de pistă, despre perioada în care urmează să fie deschisă. O relatare va adăuga mai multe detalii despre momentul inaugurării, despre succesul sau insuccesul înregistrat în rândul publicului bucureştean, despre modul în care au decurs lucrurile în ziua debutului competiţiei, despre maşinile aliniate la start, despre probe etc. O anchetă va analiza eventualele contracte suspecte între primărie şi firma beneficiară, organizarea licitaţiei, modul în care a fost acordată autorizaţia din partea edililor oraşului etc. Ce va face însă un reportaj? Ce fel de informaţii va conţine? Iată o întrebare la care este foarte dificil să răspundem, deoarece pentru celelalte tipuri de texte publicistice avem un model, însă reportajul scapă acestei încercări de circumscriere. De aceea, insistam asupra unghiului de abordare: un reportaj poate fi scris din perspectiva piloţilor, principalul public beneficiar, din perspectiva locuitorilor din zonă, care va trebui să suporte multă aglomeraţie şi zgomot, din perspectiva şoferilor, care vor fi nevoiţi să suporte, de asemenea, înghesuiala din trafic, sporită de acest nou centru de interes, din perspectiva autorităţilor, nevoite să ia măsuri suplimentare, necesare menţinerii ordinii publice. Din varietatea unghiurilor de abordare rezultă faptul că documentarea pentru reportaj nu poate urma un traseu prestabilit. Totuşi, există nişte observaţii care o pot ghida. Astfel, fiind vorba despre un gen pre-ponderent descriptiv, observaţia este tehnica de bază ce urmează a fi utilizată de jurnalist. Reportajul este genul care solicită la maximum capacităţile perceptive, fiind necesar un ochi fin şi exersat în sesizarea detaliilor, a semnalelor transmise la nivelul comunicării nonverbale, a perspectivelor inedite ale celor pe care îi alegem pentru a stabili unghiul de atac. La fel ca şi în cazul relatării, este nevoie de abilităţi cultivate în timp, de a descoperi strălucirea în peisajul tern al faptelor banale.

De asemenea, întrucât alături de descriere, ca procedeu împrumutat din literatură, reportajul se serveşte şi de portret, un bun reportaj presupune abilitatea de a asculta, de a sesiza ce mesaje îi sunt transmise în subtext, de a pune întrebările potrivite.

6.4. Interviul

În general, putem spune că avem două mari categorii de interviuri: interviuri centrate pe eveniment şi interviuri centrate pe persoană. În ambele situaţii însă este necesară o minimă documentare. Astfel, dacă utilizăm interviul ca mijloc de informare, trebuie să avem în vedere că acest tip de dialog poate fi utilizat doar ca sursă suplimentară de informaţii. Cu alte cuvinte, reporterul aflat la faţa locului producerii unui accident, de pildă, trebuie să se documenteze pe cont propriu pentru a avea datele generale legate de contextul producerii evenimentului (cine a fost implicat, ce s-a întâmplat, când, unde şi de ce s-a produs accidentul), interviul putând fi folosit ca sursă suplimentară de informaţii. Un interviu poate fi ratat în multe feluri, dar unul dintre cele mai sigure moduri de a eşua şi de a ieşi dintr-un dialog cu orgoliul şifonat este lipsa documentării. Înainte deci de a realiza un interviu, jurnalistul trebuie să urmeze nişte etape preliminare. Prima dintre acestea este documentarea pentru interviu. În această etapă, jurnalistul trebuie să strângă cât mai multe date, în funcţie de scopul urmărit. Dacă doreşte să caracterizeze o situaţie (accident rutier, căderea bursei, o crimă pasională, o descoperire ştiinţifică) sau să realizeze portretul unei persoane, jurnalistul trebuie să deţină informaţii privind contextul producerii evenimentului, respectiv detalii despre biografia şi activitatea profesională a persoanei pe care urmează să o intervieveze.

O altă regulă în realizarea interviului este alegerea unei teme despre care cel intervievat să poată vorbi. Evident, acest lucru nu se aplică în cazul vedetelor. Aşa cum arătam anterior, această categorie de olimpieni (Edgar Morin, 1962) discută despre toate temele posibile. Totuşi, în realizarea unui interviu centrat pe eveniment trebuie alese atent persoanele competente să răspundă la întrebările jurnalistului.

prisos, din contră, el este un element-cheie în realizarea unui reportaj. Luminiţa Roşca, „Reportajul”, în Manual de jurnalism, volum coordonat de Mihai Coman, Polirom, Bucureşti, 2006.

După ce am realizat documentarea şi am stabilit tema şi persoana cea mai în măsură să fie intervievată, urmează să redactăm un plan de întrebări care trebuie să fie însă suficient de flexibil, astfel încât să permită anumite abateri, dacă, de pildă, cel intervievat face o dezvăluire şocantă.

Există numeroase lucrări de specialitate care au ca temă interviul. Multe dintre acestea se concentrează în principal pe tipul întrebărilor optime pentru un interviu reuşit. Nu vom intra în prea multe detalii în cele ce urmează, însă vom face totuşi câteva precizări în ceea ce priveşte numărul şi forma întrebărilor unui interviu reuşit. Cunoscutul jurnalist şi teoretician media David Randall afirmă că singura întrebare proastă este cea pe care nu o pui, încurajând astfel jurnaliştii să fie cât mai lipsiţi de inhibiţii şi insistenţi în obţinerea informaţiilor. Există totuşi şi nişte constrângeri formale care privesc întrebările interviului de presă:

• evitarea situaţiei în care concentrăm două întrebări într-una singură; • evitarea întrebărilor foarte lungi care riscă să îl facă pe cel intervievat să piardă sensul

întrebării; • evitarea formulării întrebărilor în termeni foarte complicaţi care l-ar face pe intervievat să nu

înţeleagă sau să înţeleagă greşit întrebările; • evitarea situaţiei în care interlocutorul este obligat să se prezinte singur („Domnule X, vă rog

să vă prezentaţi pentru publicul nostru”); • evitarea întrebărilor vagi: „Şi, ce mai faceţi?”; • evitarea întrebărilor la care se poate răspunde cu „Da” sau „Nu”, dacă reporterul doreşte un

răspuns elaborat: „Aveţi vreo idee despre rectificarea bugetară?”; • evitarea insinuărilor: „Oare nu cumva credeţi că…?”; • evitarea negaţiilor: „Nu aţi dorit să vă gândiţi şi la…”. Tipologia întrebărilor care pot apărea într-un interviu cuprinde, aşa cum arată Jaques Larue

Langlois34, următoarele categorii: • întrebări de atac: acele întrebări care îl silesc pe interlocutor să ofere informaţiile esenţiale în

legătură cu tema care îl interesează pe jurnalist; • întrebări de sprijin: aşa cum putem deduce din denumire, aceste întrebări îl ajută sau îl silesc

pe interlocutor să continue, să fie mai clar, să formuleze mai precis răspunsul (de exemplu, o întrebare de atac de tipul: „Ce acuzaţii vi se aduc în acest dosar?” poate fi urmată de o întrebare de sprijin: „Adică sunteţi acuzat de trafic de influenţă?”);

• de relansare: de multe ori interlocutorul are tendinţa de a se abate de la tema principală a discuţiei, pentru a face precizări detaliate despre aspecte colaterale irelevante. Este de datoria jurnalistului să îl aducă înapoi la tema propusă pentru dialog. Aceste întrebări sunt foarte importante, în special în faţa unor surse ostile, cum sunt politicienii versaţi în folosirea limbii de lemn. Întrebările de relansare trebuie să facă trimiteri precise, să conţină cât mai multe detalii, pentru a bloca tendinţa politicianului de a „aluneca prin cuvinte” dincolo de subiectul de interes public. Într-un interviu luat în 2004 lui Ion Iliescu, cu privire la cota unică de impozitare, fostul preşedinte se pronunţa în termeni foarte vagi împotriva acestei măsuri, deoarece „ar creşte discrepanţele dintre clasele sociale” – afirmaţie specifică gândirii politice de orientare socialistă. Marius Tucă a avut atunci inspiraţia să pună o memorabilă întrebare de relansare: „De fapt, domnule Ion Iliescu, urâţi capitalul sau pe capitalişti?”;

• de punctare: atunci când interviul durează mai mult şi răspunsul este mai cuprinzător, jurnalistul trebuie să facă o sinteză a răspunsului oferit, reluând informaţiile esenţiale, pentru a facilita urmărirea şi înţelegerea interviului;

• de insistenţă: atunci când interlocutorul face precizări de maximă importanţă, acestea trebuie repetate pentru a rămâne în memoria publicului;

• de nominalizare: aceste întrebări se folosesc aproape exclusiv în cazul interviului radio. Pe parcursul emisiunii trebuie precizate din nou numele, funcţia, calitatea în care vorbeşte interlocutorul;

• de obiecţie: de multe ori interlocutorii fac afirmaţii total neconforme cu realitatea şi datoria jurnalistului este să intervină, pentru a preveni manipularea publicului;

• de controversă: aceste întrebări aduc în discuţie şi punctele de vedere situate pe o poziţie contradictorie faţă de cel exprimat de persoana intervievată. Este de preferat ca jurnalistul să nu îşi asume personal aceste puncte de vedere, de preferat fiind formulări de tipul: „Există voci în partidul

34 Jaques Larue Langlois, Manuel de journalisme radio– télé, Saint Martin, Montreal, 1989.

dumneavoastră care nu sunt de acord cu… Cum comentaţi?”, „În acest caz se poate contraargumenta în acest mod…? Cum răspundeţi?”.

Interviul este unul dintre genurile presei căruia i s-a acordat de teoreticienii comunicării o atenţie

deosebită. Există deci numeroase lucrări bogate în informaţii şi sfaturi practice, de aceea nu ne propunem să realizăm o analiză amănunţită a acestui gen. Vom oferi totuşi câteva repere în ceea ce priveşte structura interviului. Astfel, în funcţie de obiectivele, de tipul şi de contextul realizării sale, interviul poate fi structurat în diferite moduri, jurnalistul fiind acela care va decide care dintre ele se potriveşte cel mai bine situaţiei date. Avem deci interviuri analitice care pornesc de la o temă generală şi se folosesc de informaţiile oferite de interlocutor pentru a completa detaliile. Aceste interviuri mimează, conştient sau nu, metoda socratică a dialogului, în care interlocutorul este „ghidat” către adevăr prin întrebări din ce în ce mai precise. Acest tip de interogare este folosit şi în instanţă, avocaţii încercând să obţină prin întrebări cât mai detaliate mărturii elocvente. Alte interviuri, cele sintetice, pornesc de la detalii aparent nesemnificative, pentru a contura în final o imagine de ansamblu asupra unui subiect. Alte interviuri, tematice, sunt legate de un eveniment, concentrându-se pe o singură temă: „Când aţi ajuns la locul accidentului?”, „Cu cine aţi luat legătura odată ajuns?”, „Câte persoane au fost implicate?” etc. De multe ori, din dorinţa de a surpinde interlocutorul, pentru a obţine informaţii inedite, jurnalistul poate alege un interviu „capcană” în care să alterneze întrebări „uşoare”, privind chestiuni inofensive (muzica preferată, ultimele lecturi), cu întrebări „grele”, privind subiecte delicate (implicarea într-un scandal, sustragerea de la o anumită investigaţie etc.). În fine, există şi interviuri nestructurate care seamănă cu o discuţie liberă. De regulă, acestea se realizează când nu există o limită de timp pentru efectuarea lor şi în realizarea unui portret al interlocutorului. Interviurile realizate de Eugenia Vodă în emisiunea Profesioniştii sunt un asemenea exemplu. De asemenea, bazându-se pe o documentare ultraminuţioasă şi fără cusur, precum şi de tehnica interviului „capcană”, Oriana Fallaci şi-a consolidat o poziţie de lider incontestabil în ceea ce priveşte interviurile. Fallaci este considerată o legendă a jurnalismului, dat fiind că reuşea să smulgă declaraţii excepţionale liderilor politici mondiali35.

6.5. Portretul

Acest gen publicistic reprezintă o încercare a jurnalistului de a surprinde caracteristicile principale, fizice şi de personalitate, ale unei persoane despre care se presupune că ar fi interesantă

35 Iată un exemplu dintr-un interviu pe care l-a luat liderului israelian Ariel Sharon: „Sharon: Vă spun încă o dată: nu am cucerit Beirutul doar din motivul că mi-a fost milă de locuitorii

paşnici. Fallaci: O, Doamne, Dumnezeule! Tocmai dumneavoastră să-mi spuneţi mie acest lucru?! Sharon: Da, ştiu că aţi fost acolo. Dar mai ştiu că noi niciodată nu am bombardat intenţionat populaţia

paşnică. Fallaci: Ştiu ce înseamnă un bombardament. La Conventry, în 1940, la Berlin, în 1945. Le-am văzut cu

ochii mei. Voi însă aţi bombardat centrul oraşului, casele de locuit, spitalele militare, hotelurile, şcolile, ambasadele, care…

Sharon: Nu şi iarăşi nu! Am lovit doar obiectivele militare. Fallaci: Aş putea să vă contrazic, însă nu e vorba de aceasta. Vorba e că de fiecare dată când pe

deasupra Beirutului zbura fie şi o muscă, voi o întâmpinaţi cu tone de explozibil. Sharon: Preşedintele Reagan a spus într-un rând că simbolul războiului nostru în Liban ar fi o fetiţă cu

ambele braţe rupte… Am căutat acea fetiţă. Şi am găsit-o. Numai că era un băiat şi nu avea mâinile amputate, avea vătămat doar un braţ. Fallaci: Domnule general Sharon, aş putea să vă acopăr cu un maldăr de fotografii de copii libanezi ucişi

sau mutilaţi. Sharon: Aş vrea să le văd. (Fallaci îi transmite fotografiile unor copii ucişi, având vârste între 1 şi 6 ani. Cele mai oribile sunt

imaginile unor copii dezmembraţi, rupţi în bucăţi. Picioare smulse, mâini rupte). Sharon: Eu… eu regret. Regret mult, foarte mult. Sunt întristat. Însă aceasta a avut loc peste tot… Fallaci: De ce nu aţi oprit sălbăticia, când vă înţeleseserăţi deja asupra încheierii armistiţiului? Sharon: Fiindcă nu avem încredere în Arafat.” Sursa: http: //old.kavkaz.org Mark Grygorian, Manual de Jurnalism, Centrul de Jurnalism independent,

Chişinău, 2008, p. 87.

pentru public. Alţi autori36 definesc portretul ca fiind „un tip de discurs narativ în care acumularea informaţiilor nu vizează zona factualului ca în relatare, reportaj, anchetă, ci realizarea unui tablou despre calităţile, însuşirile[…] unui actor al naraţiunii”. Aşa cum afirmam anterior, subiectul naraţiunii este o persoană interesantă pentru public. Tocmai de aceea orice jurnalist, înainte de a realiza un portret, trebuie să se întrebe: de ce doresc să portretizez această persoană? Pe cine interesează să citească despre ea? Cu alte cuvinte, care sunt criteriile după care ne ghidăm atunci când decidem, ca jurnalişti, cine este şi cine nu este interesant pentru public? În primul rând, aceste criterii vizează tipul de publicaţie şi prin urmare caracteristicile socio-profesionale ale publicului pentru care scriem. În aceste condiţii, este destul de greu de presupus că o publicaţie precum „Cancan” ar găzdui un portret al lui Eugen Simion, fost preşedinte al Academiei Române sau că Revista de Filosofie ar portretiza-o pe Sofia Vicoveanca. Există, în fiecare domeniu de activitate (politic, economic, divertisment), persoane remarcabile prin funcţia pe care o deţin, prin faptele şi realizările lor, persoane despre care publicul vrea să ştie mai multe. Portretul este un gen jurnalistic ce satisface nevoi mai degrabă emoţionale ale publicului: cititorii şi telespectatorii vor să se apropie de anumite persoane remarcabile în domeniul lor, având nevoie de modele sau, dimpotrivă, dacă este vorba despre un portret – caricatură, de ţapi ispăşitori. De regulă, persoanele alese pentru a fi portretizate au realizări importante pe plan profesional. Aşa cum arătam însă într-un articol anterior, mass-media au totuşi forţa necesară pentru a transforma un individ banal într-o vedetă prin simpla expunere media. Odată adus în atenţia publicului suficient de des, un om banal devine interesant. Pentru a răspunde provocării lui Bernard Berelson – eşti important şi de aceea eşti la televizor sau pentru că eşti la televizor eşti important – am putea spune că expunerea media lasă oamenii la fel de importanţi sau neimportanţi în domeniul lor de activitate. Ei devin însă mai interesanţi sau mai puţin interesanţi pentru public. Deci nu eşti important dacă apari la televizor, ci doar interesant pentru public. Criteriile pentru care anumite persoane sunt considerate interesante nu se suprapun deci criteriilor pentru care le considerăm importante în domeniul lor de activitate. Tocmai de aceea, oamenii de ştiinţă, deşi foarte importanţi în domeniul lor prin realizări incontestabile cu repercusiuni asupra vieţii tuturor – dacă este să ne gândim, de pildă, la medici care descoperă tratamente pentru boli anterior considerate incurabile –, nu apar prea des portretizaţi în publicaţii sau la televizor. În schimb, prin contrast, prezentatorii jurnalelor de ştiri sunt adesea potretizaţi. Ce relevanţă are pentru public activitatea unui asemenea prezentator? Jurnalistul trebuie să aibă în vedere tocmai acest fapt, şi anume că interesul publicului nu se suprapune importanţei persoa-nelor, când porneşte în identificarea subiecţilor pe care doreşte să îi portretizeze.

Există mai multe tipuri de portrete: – portretul cronologic: cel care urmăreşte în ordine cronologică evoluţia persoanei alese spre a fi

descrisă; – portretul tematic: cel care urmăreşte să investigheze un aspect al vieţii subiectului (cariera,

viaţa de familie, divorţul etc.); – portretul complex: acel portret care îşi propune să investi-gheze, fără a urma ordinea

cronologică, aspectele importante legate de persoana respectivă. În ceea ce priveşte documentarea pentru realizarea unui portret, aceasta trebuie să urmărească

următoarele etape: 1. parcurgerea informaţiilor cu caracter general: cv-uri, declaraţii de presă, lucrări publicate,

recenzii ale acestor lucrări, interviuri etc.; 2. realizarea de interviuri cu persoanele apropiate (de la familie până la foşti sau actuali

profesori, colegi, amici etc.). Pentru realizarea primei etape este important să menţionăm că anumite agenţii de presă

(Mediafax, de exemplu) deţin dosare cu declaraţii de presă şi interviuri ale persoanelor remarcabile din viaţa politică, economică etc. Înaintea unui interviu dificil, cu un important om de afaceri ca Dinu Patriciu, despre subiecte sensibile, precum corupţia, de exemplu, este foarte importantă această parte a documentării. Pentru orice jurnalist care vrea să calce pe urmele legendarei Oriana Fallaci, consultarea extrem de minuţioasă a acestor documente este indispensabilă. De asemenea, portretizarea unui asemenea personaj trebuie să evite riscul de a fi părtinitoare, or, tocmai de aceea este importantă consultarea punctelor de vedere pro şi contra acţiunilor întreprinse de persoana în cauză. Orice

36 Radu Bâlbâie, „Portretul”, în Manual de jurnalism, volum coordonat de Mihai Coman, Polirom,

Bucureşti, 2006.

eventuală acuzaţie trebuie susţinută cu probe serioase: documente, declaraţii, articole. În faţa unui magnat, care dispune de suficiente fonduri pentru a târî prin tribunale ani de zile jurnalistul şi publicaţia la care acesta lucrează, documentarea minuţioasă este singura armă redutabilă. Fiecare afirmaţie trebuie documentată, fiecare declaraţie trebuie coroborată cu alte declaraţii ale celui portretizat sau ale altor persoane relevante (procurorii pe care îi acuză de a fi acţionat la comandă politică, miniştrii acuzaţi de abuz în funcţie etc.). De asemenea, în cazul unei persoane atât de cunoscute, trebuie evitate câteva capcane. Una dintre ele priveşte faptul că jurnalistul nu trebuie să insiste asupra informaţiilor cunoscute publicului. Toată lumea ştie că Dinu Patriciu s-a ocupat de afaceri cu petrol, fiind liderul grupului Rompetrol. Mai puţină lume ştie însă că Dinu Patriciu a ajuns la acest tip de afaceri după ce a lucrat ca arhitect sau că l-a meditat pe Dan Bittman când acesta din urmă a intenţionat să intre la Facultatea de Arhitectură.

O altă capcană priveşte clişeele şi locurile comune. Există anumite fraze, anumite sintagme care sunt folosite în exces în legătură cu o anumită persoană. Jurnalistul trebuie să le folosească însă cu măsură, încercând în permanenţă să aducă ceva nou în ochii publicului său.

În fine, trebuie evitată situaţia în care documentarea se petrece la nivel strict teoretic. Este foarte important să avem discuţii cu persoana pe care dorim să o portretizăm, mai ales dacă este vorba despre un conaţional contemporan cu noi, o persoană la care avem deci, cel puţin teoretic, acces. De asemenea, tocmai pentru a avea posibilitatea de a ne face noi înşine propria părere, trebuie să consultăm direct subiectul portretului pe care ne propunem să-l realizăm. De multe ori nu este suficientă o singură discuţie. Este chiar indicat să avem mai multe conversaţii la momente diferite cu persoana în cauză.

În ceea ce priveşte intervievarea persoanelor din anturajul subiectului, acestea trebuie alese în funcţie de tipul de portret pe care dorim să îl realizăm.

6.6. Ancheta

Unul dintre genurile de presă cele mai interesante pentru jurnaliştii debutanţi este ancheta. Motivul acestui interes crescut este legat de faptul că acest gen reprezintă calea cea mai rapidă spre succes şi notorietate. Aşa cum afirmam anterior, munca jurnaliştilor este rutinieră, ea presupunând prezenţa la conferinţe de presă organizate periodic de diverse partide sau politicieni. Nu acela care aduce apă în ocean, ci acela care găseşte uscatul în mijlocul apelor se remarcă profesional. De aceea, spunem că o anchetă reuşită, dacă ar fi să cităm aici doar celebrul caz Watergate, poate conduce la recunoaştere profesională. Totuşi, pentru motive pe care le vom examina în cele ce urmează, anchetele nu apar foarte frecvent în paginile publicaţiilor sau pe posturile de televiziune. Un cunoscut jurnalist şi umorist, Ioan T. Morar, explica această bizară absenţă: în presa românească multe dintre anchetele de succes s-au transformat în şantaje de succes. Specificul românesc constă în lipsa unor restricţii deontologice clare, care să prevină apariţia aşa-numitei prese „de şantaj”.

Prin ce se deosebeşte însă ancheta de o simplă ştire sau de un reportaj? Ancheta, aşa cum putem deduce din denumire, îşi propune să investigheze cauzele producerii unui fenomen. Se ştie că orice ştire corect redactată trebuie să răspundă la întrebări de tipul: Cine?, Ce?, Când?, Unde?, Cum?, De ce?. Relatarea şi reportajul detaliază fiecare sau unele dintre răspunsurile la aceste întrebări. Specificul anchetei de presă este acela că se concentrează pe întrebarea „De ce?”, încercând să treacă dincolo de redarea efectelor către cauzele care le generează. Aşadar, pentru a oferi o definiţie, ancheta de presă reprezintă acel gen jurnalistic în care se utilizează şi se combină, în funcţie de temă şi de unghiul de abordare, diferite alte genuri, precum interviul, portretul, reportajul, cu scopul de a oferi o perspectivă asupra cauzelor care generează un anumit fenomen.

Aşa cum arată teoreticienii mass-media37, putem avea mai multe tipuri de anchetă: • ancheta de actualitate – acest tip de anchetă poate acoperi o largă varietate de subiecte (de la

prostituţia mascată sub publicitatea la linii erotice, până la culpe medicale şi dosare de corupţie la nivel înalt). Ancheta de actualitate este ancheta care are în vedere evenimente de dată recentă: descoperirea unei reţele de traficanţi de carne vie, identificarea unor încercări de şantaj venite din partea unor

37 Sorin Preda, „Ancheta”, în Manual de jurnalism, volum coordonat de Mihai Coman, Polirom,

Bucureşti, 2006, p. 79.

jurnalişti celebri etc. Este imperativ ca jurnaliştii să aibă abilitatea de a colecta foarte rapid datele, pentru că în acest tip de anchetă primează informaţia de ultimă oră;

• ancheta de fapt divers – se aseamănă cu ancheta de actualitate prin subiectele abordate, însă nu se confundă cu ea, dat fiind că temele investigate nu trebuie neapărat să fie de strictă actualitate;

• ancheta magazin – asemănătoare unui articol de investigaţie ştiinţifică, această anchetă priveşte nişte teme de interes public, analizate de regulă în domenii precum sociologia şi psihologia: sănătatea, stresul, divorţul etc. Ancheta magazin este unul dintre puţinele genuri ale presei care au o funcţie educativă declarată. Nu contează nici imediatul, nici senzaţionalul, cât mai ales implicaţiile ample pe care fenomenele investigate le au asupra unui public larg. Cu toţii suntem interesaţi de efectele stresului, de creşterea ratei divorţului şi a motivelor pentru această creştere, de amploarea consumului de stupefiante în rândul adolescenţilor etc. Dat fiind faptul că teme precum cele enumerate anterior ne privesc pe toţi, succesul la public poate fi mare în condiţiile în care, fireşte, tema tratată este dublată de o documentare şi o scriitură deopotrivă atractive;

• ancheta de investigaţie – aşa cum remarcă şi Sorin Preda38, „deşi denumirea este pleonastică, investigaţia este regina presei şi modul cel mai rapid de a te afirma ca jurnalist”. Ancheta de investigaţie poate trata subiecte dintre cele mai diverse, sursele de informaţie variind de la instituţiile puterii executive până la rubrici de mică publicitate, servicii de urgenţă ale spitalelor, poliţie, procuratură, chiar surse care îşi ascund identitatea şi care, periodic, „vând ponturi” jurnaliştilor. Ancheta de investigaţie este cea mai mare consumatoare de resurse financiare şi de timp, fiind rezultatul unor eforturi susţinute ale unui jurnalist sau ale unei întregi echipe de jurnalişti care lucrează la un anume caz.

Am amintit într-unul dintre capitolele precedente ancheta pe care jurnaliştii de la publicaţia Chicago-Sun-Times au întreprins-o în anul 1978. Pentru a putea scoate la iveală toate ilegalităţile care se produceau la cele patru clinici medicale private, a fost nevoie de o întreagă echipă de reporteri care au lucrat sub acoperire luni de zile. Fireşte, rezultatul a fost unul de răsunet, însă publicaţia a riscat enorm prin resursele financiare şi materiale mobilizate în această anchetă de investigaţie, care ar fi putut fi compromisă la orice pas. Cea mai „celebră” anchetă de investigaţie este cunoscută în literatura de specialitate drept „scandalul Watergate”. Fără a intra în amănunte, întrucât subiectul aparţine mai degrabă istoriei presei, vom aminti câteva elemente esenţiale legate de ancheta care a avut cel mai răsunător succes, soldându-se cu demisia persoanei aflate pe poziţia cea mai înaltă în stat, preşedintele Richard Nixon. În anul 1972, un paznic de la hotelul Watergate a observat o bucată de bandă adezivă pe clanţa unei uşi de la casa scărilor. În primă instanţă paznicul a ignorat incidentul, rupând pur şi simplu banda adezivă. Totuşi, când, la distanţă de câteva săptămâni, a trecut iarăşi prin dreptul uşii şi a sesizat din nou banda adezivă s-a alarmat şi a chemat poliţia. Ajunşi la faţa locului, poliţiştii au arestat cinci persoane care se găseau în birourile Partidului Democrat, aflat atunci în opoziţie. Din ancheta poliţiei a rezultat că cei cinci se aflau la a doua spargere în sediul democraţilor. Motivul: repararea unor dispozitive de ascultare a convorbirilor. De asemenea, ancheta a relevat legăturile dintre spărgători şi o persoană din anturajul lui Nixon. Toate datele infracţiunilor comise în numele şi cu ajutorul lui Nixon erau cunoscute autorităţilor statului, poliţiei, FBI-ului. Bob Woodward şi Carl Bernstein, cei doi jurnalişti laureaţi ai premiului Pulizer acordat pentru această anchetă, au demarat o investigaţie în paginile publicaţiei Washington Post. Fireşte, investigaţia nu ar fi avut rezultate atât de dramatice precum demisia lui Nixon, dacă un oficial al statului nu ar fi furnizat, sub protecţia anonimatului, documente şi înregistrări care atestau discuţii în care Nixon se interesa direct şi dădea ordine ca ancheta să fie tergiversată. Mark Felt, numărul doi în FBI la acea vreme, a dezvăluit abia după treizeci de ani faptul că el era celebra sursă „Deep Throat”.

Pentru a putea atinge asemenea performanţe în jurnalism, o anchetă trebuie să pornească de la o documentare amănunţită. Aşa cum afirmă teoreticienii mass-media, „o bună documentare face ca ancheta să fie scrisă pe jumătate”39. Întrucât de multe ori ancheta presupune investigarea unor subiecte foarte sensibile, datorită intereselor extrem de mari aflate în joc, şefii de redacţii sunt mai mult decât prudenţi în aprobarea unor asemenea demersuri jurnalistice. Precauţia trebuie să însoţească în permanenţă jurnaliştii care pornesc pe un asemenea teren minat. De aceea, profesioniştii şi teoreticienii

38 Op. cit., p. 83. 39 Op. cit., p. 94.

media40 recomandă urmărirea unui plan bine determinat al anchetei, care trebuie să cuprindă următorii paşi: concepţie – studiu de feza-bilitate – decizie (dacă ancheta va fi demarată sau nu) – plan de bază – cercetare – reevaluare – decizie – interviuri cheie – evaluare finală – decizie finală – conceperea şi publicarea textului41. După cum putem cu uşurinţă observa, există nu mai puţin de trei momente în care se face o evaluare a informaţiilor, a progresului anchetei, a implicaţiilor şi riscurilor legale şi financiare şi abia apoi se decide publicarea unui asemenea material. Este şi motivul pentru care tinerii jurnalişti debutanţi, care dau buzna în biroul şefului cu afirmaţii entuziaste de tipul: „Şefu, am o pistă grozavă, un pont de milioane!”, se vor lovi de o atitudine cel puţin sceptică.

Cea mai importantă muncă de documentare pentru realizarea viitoarei anchete o reprezintă studiul de fezabilitate. Din motivele enumerate anterior, devine foarte clară cauza pentru care orice anchetă este precedată de un asemenea studiu. Studiul de fezabilitate nu este un plan de idei al anchetei în cauză. Dat fiind faptul că legislaţia presei prevede ca pedepsele să nu privească exclusiv jurnalistul, ci şi pe şeful de redacţie, pe editorul şi patronul publicaţiei,42 studiul de fezabilitate este un document foarte amănunţit care trebuie să cuprindă:

• precizarea obiectivelor anchetei, precum şi motivele pentru care asemenea finalităţi ar constitui subiecte interesante pentru public;

• care este profilul general al publicului ţintă al anchetei şi care sunt dimensiunile estimative ale acestui public;

• care sunt principalele pericole de ordin legal (care sunt limi-tele legale, care sunt căile legale de atac ale celor vizaţi de anchetă);

• care sunt pericolele de ordin economic (în cazul în care ancheta vizează agenţi economici care deţin importante spaţii publi-citare în publicaţia respectivă);

• care sunt posibilele puncte slabe atacabile de cei vizaţi de anchetă; • care sunt măsurile de contracarare ale eventualelor atacuri venite din partea celor investigaţi. Este foarte dificil de oferit un model-tip pentru cea mai bună documentare care să aibă ca scop

realizarea unei anchete de succes. Fiecare anchetă presupune o strategie specifică, a cărei elaborare trebuie făcută în concordanţă cu obiectivele şi tipul anchetei în cauză. Documentarea pentru un asemenea material de presă extrem de complex trebuie să cuprindă deci un plan în care să fie precizate persoanele care urmează să fie intervievate şi, foarte important, ordinea acestora, evenimentele care urmează a fi relatate, persoanele al căror portret urmează a fi realizat. Documentele investigaţiei trebuie să cuprindă informaţii colectate într-o anumită ordine şi sistematizate ulterior. Această măsură de planificare suplimentară poate împiedica rătăcirea în detalii nesemnificative şi urmărirea de piste false.

Concluzii: La fel ca și în cazul celorlalte genuri ale presei investigate sub raportul specificului documentării, este necesar să precizăm că o scriitură de presă adecvată nu se realizează decât în urma unor exerciții individuale. Astfel, informațiile prezentate aici trebuie să constituie o bază de la care să se pornească și, totodată, o invitație la muncă individuală. Nu există rețete de reportaj sau de anchetă. Studentul trebuie să folosească toate cunoștințele predate în acest capitol pentru a se documenta și a construi singur asemenea materiale.

Întrebări de autoevaluare:

1. Principalele tipuri de interviu sunt: a. Interviul centrat pe eveniment

40 Curtis MacDougal, Interpretative reporting, MacMillian, New York, 1982. 41 Sorin Preda, „Ancheta”, în Manual de jurnalism, volum coordonat de Mihai Coman, Polirom,

Bucureşti, 2006, p. 82. 42 Legea 48 din 1992 priveşte problema răspunderii civile: „Articolul 2.5. Răspunderea civilă pentru

conţinutul informaţiei transmise prin mijloacele de comunicare audiovizuale, prin care s-au adus daune morale sau materiale, revine, după caz, în condiţiile legii, realizatorului, autorului, titularului licenţei de emisie, proprietarului staţiei radioelectrice prin care s-a făcut comunicarea.” http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act?ida=2334.

b. Interviul de documentare c. Interviul centrat pe persoană

2. Atunci când schițăm planul de fezabilitate al unei anchete trebuie să avem în vedere, printre altele, și următoarele aspecte: a. Amenințări de ordin instituțional b. Amenințări de ordin juridic

Bibliografie obligatorie: Maria Cernat, Tehnici de informare și comunicare, Editura Fundației România de Mâine, 2010

Bibliografie facultativă: Sultana Craia, Tehnici de informare și comunicare, Editura Fundației România de Mâine, 2009;

Jean Claude Bertrand, O introducere în presa scrisă și vorbită, Polirom, 1999 Mihai Coman, Manual de Jurnalism, Polirom, 2005

Unitatea de învățare 7

Documentarea pentru materialele şi evenimentele specifice relaţiilor publice

A. Competențe specifice: să își însuşească tehnicile de colectare și selectare a informaţiei; să identifice metodele specifice de colectare a informaţiei pentru fiecare dintre materialele specifice relațiilor publice;

B. Cuvinte cheie: relatii publice, organizatii, publicuri, comunicat de presa, scrisoare-carlig

C. Cuprins: 7. Documentarea pentru materialele şi evenimentele specifice relaţiilor publice

7.1.Ştirea de presă (press release) 7.2.Comunicatul de presă 7.3. Articolul de presă 7.4.Biografia 7.5.Broşura 7.6.Dosarul de presă 8. Atribuirea informaţiilor 8.1.Declaraţiile de presă 8.2.Articolele de specialitate

D. Timpul de parcurgere al materialului: 2 ore E. Instrucțiuni privind parcurgerea materialului: Studenții trebuie să facă o lectură

atentă a materialului căutând să înțeleagă principalele probleme legate de tipurile materialelor specifice relațiilor publice precum și a modalităților optime de documentare pentru fiecare dintre ele

F. Rezultatele așteptate de la student: La finalul acestui curs fiecare student va fi capabil să identifice care sunt cele mai importante tipuri de materiale specifice relațiilor publice precum și modalitățile de documentare pentru fiecare dintre acestea.

G. Obiectivele unității de învățare: Familiarizarea studenţilor cu principalele elemente ale documentării pentru genurile specifice relaţiilor publice Introducere

Denumirea de „relaţii publice” prezintă unele dezavantaje legate de eventuala confuzie cu binecunoscuta sintagmă „relaţii cu publicul”. Mulţi dintre teoreticienii domeniului tind să facă o distincţie netă între cei doi termeni. Totuşi, raporturile care se stabilesc între ei nu sunt de opoziţie. Am putea spune că relaţiile publice trimit la un complex de activităţi care cuprind, printre altele, şi relaţiile cu publicul. Cea mai simplă şi cuprinzătoare definiţie a relaţiilor publice ar suna astfel: „gestionarea comunicării dintre organizaţie şi publicurile acesteia”. După cum putem observa, termenul de „organizaţie” are o sferă suficient de largă încât să poată cuprinde ministere, spitale, ONG-uri, uzine, restaurante, mari companii ori partide politice. Cu alte cuvinte, relaţiile publice sunt prezente într-o gamă foarte variată de instituţii publice sau private, fiind, la fel ca şi comunicarea în masă, o realitate omniprezentă în societatea actuală.

Un alt termen cheie al definiţiei propuse se referă la „publicuri”. Prin acest concept nu ne referim exclusiv la publicul extern format din clienţii organizaţiei. Aceasta deoarece s-a constatat că este la fel de important să comunici cu proprii angajaţi, în special în companiile mari, multinaţionale. Angajaţii formează şi ei un public important, publicul intern. Pentru a ajunge la clienţii organizaţiei nu este suficient simplul birou de „relaţii cu publicul”. Adesea este nevoie de mijloacele de comunicare în masă. Ajungem astfel la un alt tip de public: instituţiile de presă – intermediar între organizaţie şi publicul ei direct. De asemenea, comunitatea locală, autorităţile sunt şi ele un public al organizaţiei. Iată cum, de la banalul birou de relaţii cu publicul, ajungem la o activitate extrem de complexă bazată pe facilitarea comunicării dintre diverşi actori: conducerea organizaţiei şi angajaţi, organizaţie şi beneficiarii serviciilor şi produselor sale, organizaţie şi autorităţile statale. Este şi motivul pentru care de-a lungul timpului s-au dezvoltat birouri de relaţii publice în toate instituţiile, precum şi firme de relaţii publice furnizoare de servicii în domeniul comunicării. Relaţiile publice reprezintă totodată o verigă în plus în lanţul care leagă conducerea unei organizaţii de publicul său extern sau intern. Aceasta deoarece, în timp, s-a constatat necesitatea producerii de mesaje codificate, conform normelor jurnalistice pe care instituţiile de presă să le poată prelua ca atare şi difuza publicului lor. Captarea atenţiei presei şi obţinerea vizibilităţii media pentru organizaţia la care lucrează reprezintă sarcina explicită a biroului sau firmei de relaţii publice. Modalitatea de a atinge aceste obiective presupune abilitatea de a concepe şi de a organiza o serie de materiale şi evenimente specifice: ştirea de presă, comunicatul de presă, dosarul de presă, scrisoarea „cârlig” de atragere a atenţiei (pitch letter), articolul de presă, broşura, biografia, scrisoarea către editor, conferinţa de presă, briefing-ul şi interviul. Fiecare dintre aceste materiale are un format tip de redactare şi presupune, la fel ca şi materialele de presă obişnuite, o serioasă muncă de documentare.

7.1. Ştirea de presă (press release)

La fel ca şi în cazul ştirii obişnuite, redactarea unei ştiri de către specialistul în relaţii publice presupune respectarea unor norme metodologice. În primul rând, aşa cum afirmam anterior, există, în principal, două modalităţi de comunicare cu publicul prin intermediul mass-media: comunicarea scrisă, prin redactarea materialelor enumerate şi comunicarea directă, prin organizarea evenimentelor specifice (conferinţă de presă, briefing). Una dintre principalele întrebări care trebuie să îi preocupe pe „relaţionişti” se referă la alegerea optimă a modalităţii de comunicare. Este important de reamintit faptul că neglijarea unui adevăr banal exprimat prin celebrul dicton latin verba volant, scripta manent poate avea consecinţe extrem de nefaste. Astfel, mai ales în cazul unui subiect delicat, cum ar fi, de pildă, implicarea companiei într-un proces, redactarea unor materiale pentru publicul intern este o iniţiativă riscantă: respectivele materiale scrise pot ajunge în mâna unui jurnalist şi deci, în presă, lucru care conduce la o gravă afectare a imaginii companiei. Înainte de a alege exprimarea prin scris, trebuie deci să avem în vedere faptul că ceea ce se afirmă scriptic este mult mai dificil de retractat. De asemenea, trebuie să avem în vedere faptul că redacţiile ziarelor şi televiziunilor sunt în permanenţă bombardate cu materiale scrise, care ajung de cele mai multe ori la „dosarul rotund” (coşul de gunoi).

În funcţie de „viteza de degradare a informaţiei”, avem ştiri perisabile (hard news), care trebuie difuzate imediat şi ştiri care nu privesc stricta actualitate ci, mai degrabă, faptul divers (soft news). De regulă, biroul sau firma de relaţii publice este în postura de a redacta ştiri perisabile, în cazul în care chiar organizaţia pentru care lucrează este implicată într-un eveniment. Poate fi vorba despre un eveniment organizat tocmai pentru a atrage atenţia: donare de fonduri pentru copiii străzii, premierea elevilor cu rezultate deosebite la învăţătură etc. Este de asemenea posibil ca evenimentul să fie unul produs fără intenţia organizaţiei. Un asemenea eveniment ar fi, de pildă, o criză în care organizaţia este

implicată. Documentarea pentru ştire presupune în ambele cazuri oferirea de răspunsuri la întrebările enumerate şi în cazul ştirii obişnuite: cine?, ce?, când?, unde?, cum?, de ce?. Fiecare ştire trebuie să concentreze răspunsul la aceste întrebări în paragraful introductiv (lead), urmând ca în celelalte paragrafe să fie dezvoltat fiecare dintre aceste răspunsuri. În ceea ce priveşte ştirea redactată de specialiştii în relaţii publice, aceasta trebuie să respecte un tipar standard. De asemenea, este important de notat că principalul scop este apariţia textului în presă, chiar dacă acesta este semnat de altcineva. Documentarea pentru un asemenea material presupune o cunoaştere temeinică a faptelor, lucru care se poate realiza prin întocmirea unei fişe cu toate detaliile despre evenimentul pe care urmează să îl relatăm. Astfel, trebuie verificate toate informaţiile cu privire la:

• faptele petrecute: este foarte important ca faptele prezentate să nu conţină niciun fel de distorsiune sau inexactitate în ceea ce priveşte data, locul sau actorii implicaţi în eveniment;

• cifrele utilizate: de multe ori, sub presiunea timpului se pot strecura greşeli cu privire la datele conţinând cifre şi numere. A adăuga un zero în coada unui număr poate avea efecte dramatice.

7.2. Comunicatul de presă Comunicatele de presă sunt considerate surse oficiale de informaţii. De aceea, documentarea şi

redactarea lor comportă o responsabilitate în plus. De regulă, mass-media preiau informaţiile din comunicatul de presă, pe care nu au datoria de a-l transmite ca atare, dacă există într-adevăr lucruri interesante cuprinse în respectivul comunicat. Documentarea pentru realizarea comunicatului este ghidată de câteva repere:

− subiectul / publicul căruia îi este adresat comunicatul; − mass-media cele mai potrivite pentru a ajunge la publicul vizat; − conţinutul incitant; − coordonarea cu ceilalţi membri ai echipei şi mai ales obţine-rea aprobării din partea conducerii

pentru transmiterea informaţiilor cuprinse în comunicat.

7.3. Articolul de presă

Articolul de presă reprezintă, de regulă, un material mai amplu în care specialistul de relaţii publice are o mai mare libertate de exprimare. Aceste articole au un mare impact asupra publicului, dată fiind funcţia de legitimare a mass-mediei43. Totuşi, ele trebuie să fie bazate pe o documentare temeinică, lucru care permite evitarea prezentării părtinitoare şi tendenţioase. Articolul de presă scris de specialistul în relaţii publice reprezintă, metaforic vorbind, o încercare de a trece printre Scilla şi Caribda: articolul trebuie să fie suficient de obiectiv, astfel încât să fie credibil, dar suficient de ataşat de scopul promovării organizaţiei, astfel încât publicul să reţină informaţii importante şi pozitive în legătură cu aceasta44. Informaţiile legate de organizaţia promovată trebuie să fie suficient de abil strecurate în articol, de aşa manieră încât publicul să nu aibă impresia că este vorba despre o reclamă mascată.

7.4. Scrisoarea „cârlig” (pitch letter) reprezintă un material menit să alerteze reprezentanţii

mass-media, care odată „agăţaţi” vor dori să trimită reporteri la faţa locului pentru a investiga. Astfel, dacă ne propunem să organizăm o campanie umanitară pentru copiii străzii cu ocazia sărbătorilor de iarnă, putem trimite redacţiilor o scrisoare „cârlig” de tipul: „Bătut şi înfometat. Vândut traficanţilor de carne vie. Scăpat ca prin minune de câţiva prieteni. Este povestea lui Ionuţ şi a multor alţi copii de vârsta lui. Vreţi să participaţi la salvarea lor? Vă invităm să vă alăturaţi eforturilor fundaţiei „Salvaţi

43 Această funcţie se referă la capacitatea mass-media de a oferi credibilitate mesajelor sau persoanelor care au o

largă vizibilitate. Este binecunoscută replica „Cred că e adevărat pentru că aşa scrie în ziar”, efect al acestei funcţii a mass-mediei.

44 În capitolele următoare vom discuta despre informarea tendenţioasă care capătă o definiţie asemănătoare, fiind ea însăşi un joc abil de captivare a încrederii prin pretenţii de obiectivitate în care se strecoară cât mai discret informaţii convenabile pentru emiţătorul unui asemenea mesaj. Am făcut această observaţie, deoarece, deşi nu este locul pentru o dezbatere deontologică, trebuie să avem totuşi în vedere faptul că informaţiile pe care dorim să le transmitem trebuie să poată trece proba verităţii. Altminteri, şansa de a scrie un articol se poate întoarce împotriva noastră.

copiii străzii!”. Documentarea pentru un asemenea material presupune, la fel ca şi în cazul relatării, identificarea unui element inedit, capabil să stârnească interesul şefilor de redacţie.

7.5. Biografia

Biografia reprezintă un material de prezentare a evoluţiei companiei sau a unei persoane reprezentative. Biografia poate fi una directă, în care datele sunt prezentate formal şi succint, în ordine cronologică sau narativă, caz în care stilul este informal şi personalizat. Documentarea presupune, la fel ca şi în cazul portretului de presă, consultarea documentelor ce conţin informaţii despre compania sau persoana respectivă şi, de asemenea, consultarea surselor secundare (interviuri cu prieteni, rude, foşti profesori etc.).

7.6. Broşura

Broşura sau pliantul funcţionează ca suport informaţional, prezentat cu ocazia unor evenimente importante. Informaţiile prezentate pot varia de la instrucţiuni de funcţionare până la structura unei organizaţii, modul de lucru, realizări în domeniu etc. Munca de colectare a informaţiilor reprezintă în cazul redactării acestor materiale un efort secundar. Principala provocare este aceea de a selecta informaţiile, astfel încât materialul să nu fie prea stufos, dar nici prea sărac. Nu există o limită de pagini sau cuvinte, în acest caz însă se spune adesea că în realizarea acestor materiale problema nu se pune în a aduna informaţii, ci în a şti când să te opreşti, pentru a evita riscul de a plictisi publicul.

7.7. Dosarul de presă

Dosarul de presă reprezintă un material informativ auxiliar, care conţine o carte de vizită detaliată a organizaţiei (istoric, mod de organizare, departamente, obiective, proiecte, realizări în domeniu, parteneri etc). Documentarea pentru acest tip de material presupune familiarizarea cu istoricul organizaţiei, cu principalele etape în dezvoltarea acesteia, cu structura şi modul de funcţionare, cu principalele obiective pe care aceasta şi le propune. O minuţioasă colectare a informaţiilor îl ajută pe specialistul în relaţii publice să evite riscul de a înlocui cu elogii sforăitoare detaliile factuale semnificative cu privire la organizaţie. Calitatea acesteia trebuie să rezulte din afirmaţiile documentate cu privire la organizaţie, la obiectivele şi realizările ei, nu să fie pur şi simplu postulată. Niciun jurnalist care se respectă nu le va prelua ca atare.

7.8. Interviul

Dintre evenimentele organizate de specialiştii în relaţii publice (conferinţă de presă, briefing-uri) există unul unde postura în care respectivii specialişti se află nu mai este una activă. Este vorba despre interviu. Dacă în capitolele anterioare am analizat modul în care un jurnalist – cel care ia un interviu – se documentează, vom discuta în cele ce urmează cum trebuie să se pregătească cel care urmează să dea un interviu. Această pregătire nu îl priveşte doar pe specialistul de relaţii publice. Adesea lui îi revine responsabilitatea de a-i pregăti pe ceilalţi membri cheie ai organizaţiei (manageri, şefi de departamente), care trebuie sa apară în faţa jurnaliştilor. Astfel, şi specialistul în relaţii publice va trebui să se documenteze serios înainte de interviu. Principalele informaţii vor viza publicaţia care i-a solicitat interviul, reporterul pe care urmează să îl întâlnească, interviurile pe care acesta le-a mai luat, temele predilecte abordate de reporterul respectiv, obiceiurile sale, motivele pentru care solicită interviul, informaţiile pe care le deţine. De asemenea, la fel ca şi în cazul unui proces, trebuie organizate scenarii posibile, privind modul în care ar putea evolua dialogul. De regulă, atunci când specialistul în relaţii publice este contactat în vederea unui interviu, trebuie să urmeze anumiţi paşi, pentru a se asigura că interviul va decurge normal. În primul rând, este nevoie să reţinem numele reporterului şi publicaţia care solicită interviul. Apoi ar trebui să purtăm o discuţie preliminară, pentru a vedea câte informaţii deţine reporterul despre tema interviului. Tot în acest sens, trebuie stabilit dacă interviul este de competenţa specialistului în relaţii publice sau a altei persoane mai avizate din cadrul organizaţiei.

Înainte de a accepta să ofere un interviu, un specialist în relaţii publice ar trebui să ţină cont de câteva sfaturi practice:

− să afle tema şi dimensiunile interviului; − să sugereze şi alte chestiuni care ar putea fi discutate; − să afle (dacă este un interviu la radio sau televiziune) care sunt ceilalţi invitaţi. În ceea ce priveşte documentarea efectivă, Mircea Dan45 propune parcurgerea următorilor paşi: 1. identificarea principalelor obiective ale interviului şi a modului în care dorim ca organizaţia pe

care o reprezentăm să apară în ochii publicului; 2. identificarea publicului ţintă al publicaţiei sau canalului radio/tv în care urmează să apară

interviul. Segmentarea acestui public în funcţie de relaţia pe care o are cu organizaţia. În funcţie de acest criteriu există, în general, trei posibilităţi. Astfel, printre persoanele care se află în publicul organizaţiei putem avea susţinători ai acesteia, opozanţi ai ei sau persoane nehotărâte. Mesajele pe care urmează să le pregătim vor viza cu precădere persoanele nehotărâte. De regulă, reporterul îşi concentrează eforturile pe construirea unor întrebări care să reflecte poziţia opozanţilor organizaţiei. Unul dintre pericolele care trebuie evitate se referă la disputele în care orice reporter se va strădui să ne atragă şi de care trebuie să ne ferim, având mereu în vedere mesajele pentru publicul nostru;

3. identificarea mesajelor cheie pe care le considerăm importante pentru audienţa vizată. Elaborarea a trei mesaje importante pe care dorim să le transmitem şi a câtorva mesaje de susţinere pentru fiecare dintre acestea.

Mesajele pe care urmează să le elaborăm în vederea transmiterii lor prin intermediul interviului trebuie să poată fi grupate în jurul unei teme: „compania noastră este interesată de protejarea mediului înconjurător”, „ne implicăm în viaţa comunităţii.” Pornind de la aceste teme, vom putea apoi trece la conceperea efectivă a mesajelor. În general, acestea trebuie să respecte câteva criterii. În primul rând, ele trebuie să fie interesante pentru public. Cu alte cuvinte, trebuie să aibă valoare de ştire. Numeroşi teoreticieni mass-media au propus standardele în funcţie de care un mesaj are valoare de ştire. Fără a prezenta o listă exhaustivă a acestora, le vom enumera pe cele mai importante: proximitate temporală/spaţială, consecinţe, interes uman. La fel de important este să ne încadrăm în limitele de spaţiu (în cazul interviului scris) şi de timp (în cazul interviului radio/tv). Un mesaj nu ar trebui să depăşească 24 de cuvinte, respectiv 30 de secunde. De asemenea, mesajele trebuie să fie simple, afirmative, uşor de reţinut. Foarte utile în „condimentarea” mesajelor sunt citatele inspirat alese, care fac mai uşor de receptat informaţiile pe care urmărim să le transmitem. Odată elaborate, mesajele pot fi chiar testate cu ajutorul unei metode calitative de cercetare (focus grup), pentru a vedea care este impactul lor.

Pregătirea propriu-zisă a interviului trebuie să ţină cont de aspecte triviale (fixarea datei şi a duratei interviului), dar şi de aspecte mai puţin evidente, cum ar fi modul de desfăşurare a interviului. Pentru a evita situaţiile imprevizibile, uneori se recomandă încheierea unui acord scris cu instituţia media, cu privire la desfăşurarea respectivului interviu. De asemenea, trebuie convenit dinainte, mai ales în cazul în care se încheie o convenţie scrisă, care sunt repercu-siunile nerespectării protocolului. Aceste abateri pot viza: introducerea de martori surpriză, schimbarea completă a temei discuţiei în mod insistent şi deliberat etc.

Există câteva reguli care trebuie respectate în momentul în care ne-am decis să oferim un interviu. Este important să repetăm mesajele cheie pe care le-am pregătit pentru publicul vizat, fără însă ca acest lucru să pară ostentativ. În egală măsură, este important să nu preluăm cuvintele cu conotaţii emoţionale foarte puternice, care ar putea apărea în întrebările reporterului. O altă regulă vizează faptul că, în momentul în care reporterul deviază de la subiectul pe care dorim să îl tratăm, putem folosi „punţi” de legătură46: „ pe de altă parte, am putea spune că”, „aici ar trebui să ne gândim şi că…”, „problema este mai complexă…”.

În ceea ce priveşte presa scrisă, este posibil ca interviul să fie prestabilit (să primim dinainte întrebările la care urmează să răspundem), liber (să cunoaştem doar tema, nu şi întrebările) sau o combinaţie dintre cele două (să cunoaştem doar unele dintre întrebări). Este important şi în acest caz să

45 Mircea Dan, Tehnici de redactare în relaţii publice, http://www.slideshare.net/cezarra/tehnici-de-

redactare-pr, 2002. 46 Mircea Dan, Tehnici de redactare în relaţii publice, http://www.slideshare.net/cezarra/tehnici-de-

redactare-pr, 2002.

ştim care este limita de timp şi să ne pregătim mesajele în funcţie de aceasta. Nu putem avea pretenţia ca jurnalistul să citeze tot ceea ce afirmăm. Tocmai de aceea mesajele trebuie din timp pregătite şi analizate.

În cazul unui interviu televizat, trebuie menţionat faptul că este absolut necesar ca aceia care vor apărea pe micul ecran să fie persoane avizate, instruite şi obişnuite cu apariţiile Tv. Altminteri, fără o cunoaştere a regulilor jocului dezbaterii şi interviului televizat, chiar cel mai bine intenţionat şi documentat membru al organizaţiei poate face deservicii acesteia. Este o naivitate să considerăm că simpla stăpânire a datelor şi informaţiilor corecte ne va ajuta să şi transmitem o imagine favorabilă pentru organizaţia din care facem parte. Este şi motivul pentru care cei mai buni specialişti în relaţii publice au fost şi încă mai sunt uneori recrutaţi din rândul jurnaliştilor.

În loc de concluzie, vom atrage atenţia că toate aceste sfaturi practice şi reguli de urmat în acordarea unui interviu trebuie să fie ghidate de un principiu esenţial: specialistul în relaţii publice este mai degrabă cel care transmite mesaje, nu cel care răspunde la întrebări. Cu alte cuvinte, un interviu nu trebuie niciodată să se transforme într-o dare de seamă de pe poziţii defensive şi nici într-o sursă de acuze făcută de pe poziţii ofensive. Un interviu este o şansă de a transmite mesaje cheie către audienţa vizată. Un bun specialist în relaţii publice va şti să se strecoare abil printre provocările lansate de reporter, pentru a-şi atinge scopul.

Concluzii: Deși prezintă multe elemente comune cu produsele jurnalistice clasice, materialele de relații publice prezintă particularități și caracteristici care impun o documentare specifică de care studentul aspirant la o carieră în acest fascinant domeniu trebuie să țină seama.

Întrebări de autoevaluare: 1. În comunicarea cu publicul intern al organizației, specialistul în relații publice:

a. Trebuie să opteze întotdeauna pentru comunicarea scrisă pentru a evita interpretările nepotrivite și lipsa de obiectivitate

b. Trebuie să opteze pentru cea mai potrivită modalitate de comunicare pentru a evita scurgerile de informații

Bibliografie obligatorie: Maria Cernat, Tehnici de informare și comunicare, Editura Fundației România de Mâine, 2010

Bibliografie facultativă: Sultana Craia, Tehnici de informare și comunicare, Editura Fundației România de Mâine, 2009;

Jean Claude Bertrand, O introducere în presa scrisă și vorbită, Polirom, 1999 Mihai Coman, Manual de Jurnalism, Polirom, 2005

Unitatea de învățare 8 Atribuirea informațiilor

A. Competențe specifice: să își însuşească tehnicile de colectare și selectare a informaţiei;

B. Cuvinte cheie: citarea corectă, încrucișarea surselor, legea dreptului de autor. C. Cuprins:

8.1. Declarațiile de presă 8.2. Articolele de specialitate 8.3. Atribuirea informației și legea dreptului de autor

D. Timpul de parcurgere al materialului: 2 ore E. Instrucțiuni privind parcurgerea materialului: Studenții trebuie să facă o lectură

atentă a materialului căutând să înțeleagă principalele probleme legate de modalitățile și principalii indicatori ai eficienței comunicării mediate

F. Rezultatele așteptate de la student: La finalul acestui curs fiecare student va fi capabil să identifice care sunt cele mai importante reguli ale atriburii informațiilor (în cazul dosarului de presă) și care sunt cele mai importante reguli ale citării (în cazul articolului științific).

G. Obiectivele unității de învățare: Familiarizarea studenţilor cu principalele aspecte

legate justa atribuire a informațiilor

Introducere:

Vom încheia capitolul destinat diferitelor modalităţi de colectare a informaţiei cu câteva observaţii legate de utilizarea citatelor, fie că este vorba despre declaraţiile luate cu ocazia interviurilor de documentare, fie că este vorba despre redarea unor pasaje din articolele de specialitate.

8.1. Declaraţiile de presă

Paginile publicaţiilor sunt înţesate cu citate. Fie că este vorba despre declaraţii ale liderilor politici, ale specialiştilor sau ale reprezentanţilor legii, citatele constituie elementul care dă veridicitate şi pertinenţă articolelor. O lectură superficială a oricărei publicaţii de larg tiraj ne pune în faţa unui dialog necontenit între politicieni, magistraţi, organe de ordine, simpli cetăţeni. Teoreticienii mass-media47 atrag atenţia asupra faptului că utilizarea citatelor presupune dobândirea unor abilităţi care privesc selectarea, folosirea propriu-zisă şi parafrazarea declaraţiilor de presă.

În ceea ce priveşte selectarea citatelor, există câteva criterii care pot ghida jurnalistul. Există citate care se impun de la sine: formulări memorabile de o plasticitate savuroasă care se evidenţiază de la bun început, greşelile de exprimare hilare care fac deliciul publicului, în special când sunt emise de persoane importante în stat, declaraţii cu o puternică încărcătură emoţională. Academia Caţavencu a consacrat o rubrică specială pentru declaraţiile pline de umor involuntar ale aleşilor neamului şi niciodată nu s-a întâmplat să ducă lipsă de materiale. Dacă ar fi să redăm aceste declaraţii, am putea umple cu uşurinţă paginile unui volum de proporţii considerabile. Nu putem părăsi această temă înainte de a oferi măcar câteva exemple: „Domnule Radu Moraru… vezi? Înainte îţi vorbeam numai la pertu, acum îţi vorbesc la persoana a doua.”48, „Un Parlament cu o singură Cameră nu e un Parlament,

47 Constantin Stan, „Principii generale de utilizare a citatului”, în Manual de jurnalism, volum coordonat

de Mihai Coman, Polirom, Bucureşti, 2006. 48 Gigi Becali (preşedinte PNG), Academia Caţavencu,

http://www.catavencu.ro/bula_demnitarului_25_noiembrie_2009-11346.html.

ci o garsonieră.”49, „Mă bucur să fiu la Cluj, capitala culturală a Aradului… Ardealului, aşa cum am fost şi în Iaşi, capitala culturală a Moldovei.”50

Acestea sunt citatele care se impun spre publicare prin ele însele. Există însă şi discursuri anoste şi plate, din care se pot culege cu greu declaraţii sugestive. În acest caz, suntem puşi în faţa unei decizii: să folosim sau să ignorăm pur şi simplu declaraţiile, renunţând să le redăm ca atare. Publicul este avid de informaţii pertinente şi interesante şi o declaraţie plictisitoare n-ar face decât să-l îndepărteze de articolul nostru. Pentru a evita acest risc, putem să renunţăm la citate, căutând să transformăm articolul într-unul interesant prin alte mijloace. Există totuşi nişte criterii care ne pot ghida efortul de selectare a citatelor. Astfel, este de preferat să alegem citate:

− care conţin termeni cu încărcătură emoţională (corupţie, crimă, sex, furt); − care conţin acuzaţii concrete; − care conţin cifre relevante; − care evidenţiază eventuale contradicţii între spusele celui intervievat. În general, funcţiile pe care citatele le îndeplinesc în textul jurnalistic vizează: • susţinerea afirmaţiilor jurnalistului: un articol devine mult mai credibil dacă adăugăm ca atare

declaraţia de presă. Astfel, există o diferenţă între o formulare generală de tipul: „Crin Antonescu l-a acuzat pe Traian Băsescu de oportunism” şi o formulare documentată: „Crin Antonescu îl acuză pe Traian Băsescu de oportunism: «Traian Băsescu ar mulge şi găinile, dacă ar avea drept de vot»”;

• evitarea unui litigiu: atunci când formulările reprezintă un punct de controversă şi orice mică distorsiune ar fi de natură să conducă la conflicte;

• evidenţierea eventualelor contradicţii care apar în declaraţiile unei persoane. În politica românească abundă cazurile răsunătoare de demisii anunţate cu aplomb, care n-au fost în cele din urmă puse în practică. Este doar un exemplu de contradicţie între declaraţiile uneia şi aceleiaşi persoane.

În ceea ce priveşte atribuirea citatelor, există câteva situaţii care trebuie evitate. În primul rând, neprecizarea numelui persoanei care face declaraţia. La cealaltă extremă, repetarea redundantă şi obositoare a identităţii sursei declaraţiei. În fine, atunci când nu dorim să preluăm declaraţia întru totul şi urmărim să redăm doar elementele esenţiale, trebuie să avem în vedere ineditul termenilor utilizaţi. Astfel, dacă vom încerca să redăm părerea cuiva despre un eveniment, folosind ghilimelele, trebuie să ne asigurăm că acestea nu încadrează calificative anoste, ci epitete sugestive. Dacă vom scrie: „Creatorul de modă a considerat prezentarea ca fiind «în tendinţe»”, nu facem altceva decât să punem între ghilimele un atribut banal care nu merită această favoare.

Declaraţiile de presă nu trebuie să apară întotdeauna redate ca atare. Există şi posibilitatea citării indirecte. În acest caz, există însă câteva capcane care trebuie evitate. În momentul în care nu suntem siguri că am reuşit să redăm cele afirmate în spiritul lor, nu avem altă soluţie decât să le redăm în litera lor. Aceasta deoarece o parafrazare incorectă face ca acela căruia îi este atribuită să reacţioneze agresiv, iar, dacă ghilimelele lipsesc, afirmaţiile îi aparţin jurnalistului, el fiind acela care trebuie să dea socoteală pentru ele. De asemenea, atunci când ne decidem să parafrazăm, este foarte important să precizăm de fiecare dată care este autorul declaraţiilor. Altminteri, în special în cazul în care sunt mai multe declaraţii ale unor persoane care intră în dialog, riscăm să pierdem publicul în hăţişul unor afirmaţii confuze, dat fiind că nu mai este clar cine şi ce a afirmat.

O ultimă observaţie în ceea ce priveşte utilizarea citatelor se referă la faptul că ghilimelele nu justifică orice tip de afirmaţie. Dacă afir-maţiile sunt calomnioase sau injurioase, ele trebuie reproduse cu pru-denţă.

8.2. Articolele de specialitate

Deşi priveşte mai ales redactarea lucrărilor de specialitate cu un conţinut preponderent teoretic, citarea din articolele ştiinţifice urmăreşte nişte reguli precise. Cunoaşterea acestora este realmente indispensabilă, atât pentru decriptarea surselor dintr-un text ştiinţific, cât şi pentru a redacta un text

49 Corneliu Vadim Tudor (preşedinte PRM),

http://www.catavencu.ro/bula_demnitarului_30_septembrie_2009-10361.html. 50 Elena Băsescu (europarlamentar),

http://www.catavencu.ro/bula_demnitarului_10_iunie_2009-8304.html.

bazat pe o bibliografie şi nu pe simple declaraţii de presă. Există mai multe sisteme de citare, cel mai cunoscut şi recunoscut la nivel internaţional fiind manualul american Chicago Manual of Style (CMS). Publicat încă din anul 1906 ca o colecţie de reguli ale citării, manualul a ajuns actualmente la a cincisprezecea ediţie. Acest manual a fost iniţial folosit în SUA şi apoi la nivel internaţional şi reprezintă încercarea de a standardiza modul în care cităm sursele bibliografice. Există patru sisteme de notare: notele de subsol, citarea în text, bibliografia şi referinţele. Citarea în text mai este numită şi citare prescurtată şi constă în note în corpul textului, care conţin numele autorului şi data publicării lucrării din care cităm. Dată fiind apariţia numeroaselor publicaţii on line, s-au instituit reguli şi în ceea ce priveşte citarea acestor surse, care se supun aceloraşi norme ca şi cele tipărite, doar că trebuie adăugată şi pagina de internet la care pot fi găsite. Atunci când folosim citarea prescurtată (în corpul textului), vom detalia informaţiile despre lucrarea citată în referinţele situate la finalul textului. Dacă folosim notele de subsol, vom detalia informaţia la final, în bibliografie. Vom prezenta în cele ce urmează principalele reguli cuprinse în Chicago Manual of Style, aşa cum apar ele în versiunea on line a manualului:51

În ceea ce priveşte citarea cărţilor cu un autor, se vor lua drept model următoarele exemple din CMS (Chicago Manual of Style):

• Nota de subsol: se vor numerota şi apoi se vor trece informaţiile după următorul exemplu: 12. Wendy Doniger, Splitting the Difference (Chicago: University of Chicago Press, 1999), 65.

• Bibliografie: Doniger, Wendy. Splitting the Difference. Chicago: University of Chicago Press, 1999.

• Citare în text: (Doniger 1999, 65) • Referinţă: Doniger, Wendy. 1999. Splitting the difference. Chicago: University of Chicago

Press.

În ceea ce priveşte citarea cărţilor cu doi autori, se vor lua drept model următoarele exemple din CMS:

• Nota de subsol: se vor numerota şi apoi se vor trece informaţiile după următorul exemplu: 6. Guy Cowlishaw şi Robin Dunbar, Primate Conservation Biology (Chicago: University of Chicago Press, 2000), 104–7.

• Bibliografie: Cowlishaw, Guy şi Robin Dunbar. Primate Conservation Biology. Chicago: University of Chicago Press, 2000.

• Citare în text: (Cowlishaw and Dunbar 2000, 104–7) • Referinţă: Cowlishaw, Guy şi Robin Dunbar. 2000. Primate conservation biology. Chicago:

University of Chicago Press. În ceea ce priveşte citarea cărţilor cu mai mulţi autori, se vor lua drept model următoarele

exemple din CMS: • Nota de subsol: se vor numerota şi apoi se vor trece informaţiile după următorul exemplu: 13.

Edward O. Laumann et al., The Social Organization of Sexuality: Sexual Practices in the United States (Chicago: University of Chicago Press, 1994), 262.

• Bibliografie: Laumann, Edward O., John H. Gagnon, Robert T. Michael şi Stuart Michaels. The Social Organization of Sexuality: Sexual Practices in the United States. Chicago: University of Chicago Press, 1994.

• Citare în text: (Laumann et al. 1994, 262) • Referinţă: Laumann, Edward O., John H. Gagnon, Robert T. Michael şi Stuart Michaels.

1994. The social organization of sexuality: Sexual practices in the United States. Chicago: University of Chicago Press.

În ceea ce priveşte citarea cărţilor care au un coordonator, traducător, editor şi nu un autor, vom folosi drept model următoarele exemple din CMS:

• Nota de subsol: se vor numerota şi apoi se vor trece infor-maţiile după următorul exemplu: 4. Richmond Lattimore, trad., The Iliad of Homer (Chicago: University of Chicago Press, 1951), 91–92.

51 Chicago Manual of Style, University of Chicago, Chicago, 2007.

http://www.chicagomanualofstyle.org/tools_citationguide.html

• Bibliografie: Lattimore, Richmond, trad. The Iliad of Homer. Chicago: University of Chicago Press, 1951.

• Citare în text: (Lattimore 1951, 91–92) • Referinţă: Lattimore, Richmond, trad. 1951. The Iliad of Homer. Chicago: University of

Chicago Press. În ceea ce priveşte citarea cărţilor care au şi autor şi coordonator, traducător, editor, vom

folosi drept model următoarele exemple din CMS: • Nota de subsol: 16. Yves Bonnefoy, New and Selected Poems, coord. John Naughton şi

Anthony Rudolf (Chicago: University of Chicago Press, 1995), 22. • Bibliografie: Bonnefoy, Yves. New and Selected Poems. Editate de John Naughton şi

Anthony Rudolf. Chicago: University of Chicago Press, 1995. • Citare în text: (Bonnefoy 1995, 22) • Referinţă: Bonnefoy, Yves. 1995. New and selected poems. coord. John Naughton and

Anthony Rudolf. Chicago: University of Chicago Press. În ceea ce priveşte citarea capitolelor sau altor părţi din cărţi, se vor respecta următoarele

reguli din CMS: • Nota de subsol: 5. Andrew Wiese, “The House I Live In’: Race, Class, and African American

Suburban Dreams in the Postwar United States,” în The New Suburban History, ed. Kevin M. Kruse and Thomas J. Sugrue (Chicago: University of Chicago Press, 2006), 101–2.

• Bibliografie: Wiese, Andrew. “The House I Live In’: Race, Class, and African American Suburban Dreams in the Postwar United States.” În The New Suburban History, editat de Kevin M. Kruse and Thomas J. Sugrue, 99–119. Chicago: University of Chicago Press, 2006.

• Citare în text: (Wiese 2006, 101–2) • Referinţă: Wiese, Andrew. 2006. “The house I live in”: Race, class, and African American

suburban dreams in the postwar United States. În The new suburban history, ed. Kevin M. Kruse and Thomas J. Sugrue, 99–119. Chicago: University of Chicago Press.

În ceea ce priveşte citarea unui capitol dintr-un volum publicat iniţial altundeva, se vor lua drept model următoarele exemple din CMS:

• Nota de subsol: 8. Quintus Tullius Cicero. “Handbook on Canvassing for the Consulship,” În Rome: Late Republic and Principate, ed. Walter Emil Kaegi Jr. and Peter White, vol. 2 din University of Chicago Readings in Western Civilization, ed. John Boyer şi Julius Kirshner (Chicago: University of Chicago Press, 1986), 35.

• Bibliografie: Cicero, Quintus Tullius. “Handbook on Canvassing for the Consulship.” În Rome: Late Republic and Principate, editat de Walter Emil Kaegi Jr. and Peter White. Vol. 2 din University of Chicago Readings in Western Civilization, editat de John Boyer and Julius Kirshner, 33–46. Chicago: University of Chicago Press, 1986. Publicat iniţial în Evelyn S. Shuckburgh, trans., The Letters of Cicero, vol. 1 (London: George Bell & Sons, 1908).

• Citare în text: (Cicero 1986, 35) • Referinţă: Cicero, Quintus Tullius. 1986. Handbook on canvassing for the consulship. În

Rome: Late republic and principate, editat de Walter Emil Kaegi Jr. and Peter White. Vol. 2 din University of Chicago readings in western civilization, ed. John Boyer and Julius Kirshner, 33–46. Chicago: University of Chicago Press. Publicat iniţial Evelyn S. Shuckburgh, trans., The letters of Cicero, vol. 1 (London: George Bell & Sons, 1908).

În ceea ce priveşte citarea unui fragment dintr-o prefaţă sau introducere la o carte, se vor folosi drept model următoarele exemple din CMS:

• Nota de subsol: 7. James Rieger, introducere la Frankenstein; or, The Modern Prometheus, de Mary Wollstonecraft Shelley (Chicago: University of Chicago Press, 1982), xx–xxi.

• Bibliografie: Rieger, James. Introducere la Frankenstein; or, The Modern Prometheus, de Mary Wollstonecraft Shelley, xi–xxxvii. Chicago: University of Chicago Press, 1982.

• Citare în text: (Rieger 1982, xx–xxi) • Referinţă: Rieger, James. 1982. Introducere la Frankenstein; or, The modern Prometheus, de

Mary Wollstonecraft Shelley, xi–xxxvii. Chicago: University of Chicago Press.

În ceea ce priveşte cărţile publicate electronic, se vor respecta următoarele reguli din CMS:

• Nota de subsol: 2. Philip B. Kurland şi Ralph Lerner, ed., The Founders’ Constitution (Chicago: University of Chicago Press, 1987), http://press-pubs.uchicago.edu/founders/ (accessed June 27, 2006).

• Bibliografie: Kurland, Philip B. şi Ralph Lerner, ed. The Founders’ Constitution. Chicago: University of Chicago Press, 1987. http://press-pubs.uchicago.edu/founders/. Disponibil în variantă tipărită şi ca CD-Rom.

• Citare în text: (Kurland and Lerner 1987) • Referinţă: Kurland, Philip B., and Ralph Lerner, ed. 1987. The founders’ Constitution.

Chicago: University of Chicago Press. http://press-pubs.uchicago.edu/founders/.

În ceea ce priveşte citarea unui articol dintr-o publicaţie, se vor urma aceste exemple din CMS:

• Nota de subsol: 8. John Maynard Smith, “The Origin of Altruism,” Nature 393 (1998): 639. • Bibliografie: Smith, John Maynard. “The Origin of Altruism.” Nature 393 (1998): 639–40. • Citare în text: (Smith 1998, 639) • Referinţă: Smith, John Maynard. 1998. The origin of altruism. Nature 393: 639–40. În ceea ce priveşte citarea unui articol dintr-o publicaţie on line, se vor urma aceste exemple

din CMS: • Nota de subsol: 33. Mark A. Hlatky et al., “Quality-of-Life and Depressive Symptoms in

Postmenopausal Women after Receiving Hormone Therapy: Results from the Heart and Estrogen/Progestin Replacement Study (HERS) Trial,” Journal of the American Medical Association 287, no. 5 (2002), http://jama.amaassn.org/issues/v287n5/rfull/joc10108.html#aainfo.

• Bibliografie: Hlatky, Mark A., Derek Boothroyd, Eric Vittinghoff, Penny Sharp, and Mary A. Whooley. "Quality-of-Life and Depressive Symptoms in Postmenopausal Women after Receiving Hormone Therapy: Results from the Heart and Estrogen/Progestin Replacement Study (HERS) Trial." Journal of the American Medical Association 287, no. 5 (February 6, 2002), http://jama.amaassn.org/issues/v287n5/rfull/joc10108.html#aainfo.

• Citare în text: (Hlatky et al. 2002) • Referinţă: Hlatky, Mark A., Derek Boothroyd, Eric Vittinghoff, Penny Sharp şi Mary A.

Whooley. 2002. Quality-of-life and depressive symptoms in postmenopausal women after receiving hormone therapy: Results from the Heart and Estrogen/Progestin Replacement Study (HERS) trial. Journal of the American Medical Association 287, no. 5 (February 6), http://jama.ama-assn.org/issues/v287n5/rfull/joc10108.html#aainfo (accessed January 7, 2004).

Dacă este cerută şi data accesării, aceasta se va trece în paranteză la sfârşit. În ceea ce priveşte citarea dintr-o revistă obişnuită, se vor respecta următoarele reguli din

CMS: • Nota de subsol: 29. Steve Martin, “Sports-Interview Shocker,” New Yorker, May 6, 2002, 84. • Bibliografie: Martin, Steve. “Sports-Interview Shocker.” New Yorker, May 6, 2002. • Citare în text: (Martin 2002, 84) • Referinţă: Martin, Steve. 2002. Sports-interview shocker. New Yorker, May 6.

În ceea ce priveşte citarea dintr-un articol de ziar, vom respecta, de asemenea, o serie de reguli prevăzute de CMS. În primul rând, este posibil să spunem „aşa cum afirmă Cristian Tudor Popescu într-un articol din Gândul din 20 aprilie 2009…” şi să omitem din lista de referinţe sau de la bibliografie respectivul articol. Există însă şi variante formale ale acestui tip de citare:

• Nota de subsol: 10. William S. Niederkorn, “A Scholar Recants on His ‘Shakespeare’ Discovery,” New York Times, June 20, 2002, Arts section, Midwest edition.

• Bibliografie: (Niederkorn 2002) • Citare în text: (Martin 2002, 84) • Referinţă: Niederkorn, William S. 2002. A scholar recants on his “Shakespeare” discovery. New

York Times, June 20, Secţiunea „Artă”.

În ceea ce priveşte citarea unei recenzii a unei cărţi, se vor respecta următoarele reguli din CMS:

• Nota de subsol: 1. James Gorman, “Endangered Species,” recenzie la The Last American Man, de Elizabeth Gilbert, New York Times Book Review, June 2, 2002, 16.

• Bibliografie: Gorman, James. “Endangered Species.” Recenzie la The Last American Man, de Elizabeth Gilbert. New York Times Book Review, June 2, 2002.

• Citare în text: (Gorman 2002, 16) • Referinţă: Gorman, James. 2002. Endangered species. Recenzie la The last American man, de

Elizabeth Gilbert. New York Times Book Review, June 2.

În ceea ce priveşte citarea unei teze de doctorat, vom respecta următoarele reguli din CMS:

• Nota de subsol: 22. M. Amundin, “Click Repetition Rate Patterns in Communicative Sounds from the Harbour Porpoise, Phocoena phocoena” (Teză de doctorat., Stockholm University, 1991), 22–29, 35.

• Bibliografie: Amundin, M. “Click Repetition Rate Patterns in Communicative Sounds from the Harbour Porpoise, Phocoena phocoena.” Teză de doctorat., Stockholm University, 1991.

• Citare în text: (Amundin 1991, 22–29, 35) • Referinţă: Amundin, M. 1991. Click repetition rate patterns in communicative sounds from

the harbour porpoise, Phocoena phocoena. Teză de doctorat., Stockholm University.

În ceea ce priveşte citarea unui articol prezentat la o întrunire sau conferinţă, se vor lua drept model următoarele exemple din CMS:

• Nota de subsol: 13. Brian Doyle, “Howling Like Dogs: Metaphorical Language in Psalm 59” (lucrare prezentată la întrunirea anuală a Societăţii pentru Literatură Religioasă, Berlin, Germany, June 19–22, 2002).

• Bibliografie: Doyle, Brian. “Howling Like Dogs: Metaphorical Language in Psalm 59.” (Lucrare prezentată la întrunirea anuală a Societăţii pentru Literatură Religioasă, Berlin, Germany, June 19–22, 2002).

• Citare în text: (Doyle 2002) • Referinţă: Doyle, Brian. 2002. Howling like dogs: Metaphorical language in Psalm 59.

(Lucrare prezentată la întrunirea anuală a Societăţii pentru Literatură Religioasă, Berlin, Germany, June 19–22, 2002).

În ceea ce priveşte citarea unei pagini de internet, a unui site, putem să facem o citare în text de tipul „pe pagina de Internet a Consiliului Naţional al Audiovizualului găsim următoarele informaţii cu privire la…” şi să omitem de la referinţe sau bibliografie respectiva sursă. Se pot face însă şi citări mai formale:

• Nota de subsol: 11. Evanston Public Library Board of Trustees, “Evanston Public Library Strategic Plan, 2000–2010: A Decade of Outreach,” Evanston Public Library, http://www.epl.org/library/strategic-plan-00.html.

• Bibliografie: Evanston Public Library Board of Trustees. “Evanston Public Library Strategic Plan, 2000–2010: A Decade of Outreach.” Evanston Public Library. http://www.epl.org/library/strategic-plan-00.html (accesat în 01.05.2005).

• Citare în text: (Evanston Public Library Board of Trustees) • Referinţă: Evanston Public Library Board of Trustees. Evanston Public Library strategic plan,

2000–2010: A decade of outreach. Evanston Public Library. http://www.epl.org/library/strategic-plan-00.html.

În ceea ce priveşte citarea unui comentariu de pe un blog, se poate recurge la o formulare de

tipul „Într-un comentariu postat pe blogul X la data de 5.05.2006, Ion Vasile afirma că…”. Şi aceste surse sunt, de regulă, omise de la lista de referinţe sau din bibliografie. Dacă dorim totuşi o citare mai formală, putem folosi drept model următoarele exemple din CMS:

• Nota de subsol:. 8. Peter Pearson, comentariu în “The New American Dilemma: Illegal Immigration,” The Becker-Posner Blog, comentariu postat în 06.03.2006, http://www.becker-posner-blog.com/ archives/2006/03/the_new _america.html#c080052 (accesat în 20.03. 2006).

• Bibliografie: Becker-Posner Blog, The. http://www.becker-posner-blog.com/.

• Citare în text: (Peter Pearson, The Becker-Posner Blog, comentariu postat în 06.03.2006) • Referinţă: Becker-Posner blog, The. http://www.becker-posner-blog.com/.

În ceea ce priveşte atribuirea informaţiilor, există de asemenea câteva convenţii de citare de denumiri codificate în limba latină. Astfel, dacă se întâmplă să cităm un pasaj dintr-o carte pe care am citat-o la o notă precedentă, nu vom mai repeta toate informaţiile, putând preciza doar pagina: „op. cit., p. 23” (opus citatum, p. 23). Dacă cităm de două ori din exact aceeaşi pagină, vom putea folosi, pentru a doua citare, termenul loc. cit. (loco citato), pentru a arăta că cităm din exact acelaşi loc.

La fel de importante sunt şi cuvintele, ce-i drept, mai rar folosite, „idem” şi „ibidem”. Idem este un pronume cu sensul de „acelaşi”, „aceeaşi.” Ibidem este un adverb şi înseamnă „tot acolo”. Atunci când ne referim la aceeaşi sursă citată în nota precedentă, vom scrie ibidem, dacă este aceeaşi pagină, iar dacă diferă pagina, vom adăuga numărul paginii (Ibidem 23). Dacă informaţiile din nota precedentă se repetă, putem folosi termenul „idem”. De exemplu: Mircea Flonta, Perspectivă filosofică şi raţiune ştiinţifică (Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1985); idem, Imagini ale ştiinţei (Bucureşti: Editura Academiei Române, 1994).

De notat că folosirea acestor cuvinte necesită o precauţie sporită, întrucât, dacă vom decide să intercalăm o altă notă între cea în care facem precizările bibliografice complete şi cele în care folosim aceşti termeni, se va denatura complet sensul trimiterilor bibliografice. De asemenea, în actualitate există o tendinţă de eliminare a lor şi înlocuire cu regulile prezentate anterior în exemplele din CMS.

8.3. Atribuirea informaţiilor şi legea dreptului de autor

Am considerat absolut necesară prezentarea regulilor citării, întrucât precizarea surselor bibliografice nu este doar o constrângere morală, ci şi o obligaţie legală. Odată cu dezvoltarea mijloacelor de comunicare, însuşirea unor texte, idei sau fragmente din operele altor autori a devenit mult mai facilă. Tocmai de aceea a apărut ceea ce numim astăzi „legea dreptului de autor”. În România există o instituţie care se ocupă tocmai cu protejarea proprietăţii intelectuale. Este vorba despre „Oficiul Român pentru Drepturile de Autor”, pe scurt, ORDA. Aşa cum putem afla de pe pagina de internet a organizaţiei în cauză, ORDA este un „organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului, cu autoritate unică pe teritoriul României în ceea ce priveşte evidenţa, observarea şi controlul aplicării legislaţiei în domeniul dreptului de autor şi al drepturilor conexe”.52 În ceea ce priveşte proprietatea intelectuală, în România există încă destule probleme, cel puţin la nivelul mentalităţilor. Deceniile de nerespectare a proprietăţii private au condus şi la o nerespectare a contribuţiilor intelectuale, în genere. De altminteri, la nivelul percepţiei comune nu se consideră o încălcare gravă a proprietăţii copierea unor fragmente din lucrările de specialitate ale altor persoane. Printre studenţii dornici să promoveze prin orice mijloace diferite examene, circulă butada „Copiezi dintr-o lucrare e plagiat, copiezi din cincizeci de lucrări, e tratat ştiinţific”. Totuşi, este necesar să ştim că, mai ales în profesia de jurnalist sau comunicator, creaţiile intelectuale53 reprezintă proprietatea personală a cuiva şi difuzarea acestora fără acordul

52 http://www.orda.ro/ 53 Conform legii actuale, aceste creaţii reprezintă obiectul legii dreptului de autor: „Constituie obiect al

dreptului de autor operele originale de creaţie intelectuală în domeniul literar, artistic sau ştiinţific, oricare ar fi modalitatea de creaţie, modul sau forma de exprimare şi independent de valoarea şi destinaţia lor, cum sunt:

a) scrierile literare şi publicistice, conferinţele, predicile, pledoariile, pre-legerile şi orice alte opere scrise sau orale, precum şi programele pentru calculator;

b) operele ştiinţifice, scrise sau orale, cum ar fi: comunicările, studiile, cursurile universitare, manualele şcolare, proiectele şi documentaţiile ştiinţifice;

c) compoziţiile muzicale cu sau fără text; d) operele dramatice, dramatico-muzicale, operele coregrafice şi pantomimele; e) operele cinematografice, precum şi orice alte opere audiovizuale; f) operele fotografice, precum şi orice alte opere exprimate printr-un procedeu analog fotografiei; g) operele de artă grafică sau plastică, cum ar fi: operele de sculptură, pictură, gravură, litografie, arta

monumentală, scenografie, tapiserie, ceramică, plastica sticlei şi a metalului, desene, design, precum şi alte opere de artă aplicată produselor destinate unei utilizări practice;

h) operele de arhitectură, inclusiv planşele, machetele şi lucrările grafice ce formează proiectele de arhitectură;

autorului sau a reprezentanţilor legali ai acestuia se pedepseşte conform legii. O înţelegere naivă a dreptului de autor ar presupune faptul că odată ce autorul este decedat, drepturile asupra creaţiilor sale intelectuale încetează. Fireşte, lucrurile nu sunt nici pe departe atât de simple. După încetarea din viaţă a autorului, moştenitorii legali preiau şi drepturile de autor ale acestuia. De asemenea, dacă nu există moştenitori legali, dreptul de autor continuă să se aplice. Legislaţia română în vigoare prevede ca în situaţia menţionată dreptul de autor să revină „organismului de gestiune colectivă care a administrat drepturile autorului sau, după caz, organismului cu cel mai mare număr de membri, din domeniul respectiv de creaţie”.54 În România există deci anumite instituţii care exercită dreptul de autor, chiar în situaţia în care nu există moştenitori legali ai autorului. Am făcut aceste precizări pentru că este bine ca dincolo de aspectul moral legat de proprietatea intelectuală să fim conştienţi că există limite legale clare care stabilesc condiţiile în care o anumită informaţie poate fi folosită.

Exemple de întrebări pentru teste grilă:

1. În România există deci anumite instituţii care exercită dreptul de autor, chiar în situaţia în care nu există moştenitori legali ai autorului. Răspuns: a. Adevărat, b. Fals.

2. Manualul american Chicago Manual of Style (CMS)a fost ublicat încă din anul 1906: a. ca o colecţie de reguli ale citării b. ca o colecție de reguli de redactare jurnalistică

Bibliografie obligatorie: Maria Cernat, Tehnici de informare și comunicare, Editura Fundației România de Mâine, 2010

Bibliografie facultativă: Sultana Craia, Tehnici de informare și comunicare, Editura Fundației România de Mâine, 2009;

Jean Claude Bertrand, O introducere în presa scrisă și vorbită, Polirom, 1999 Mihai Coman, Manual de Jurnalism, Polirom, 2005 Ion Drăgan, Comunicarea: Paradigme și teorii, Rao, 2000

i) lucrările plastice, hărţile şi desenele din domeniul topografiei, geografiei şi ştiinţei, în general.”

www.orda.ro 54 www.orda.ro

Unitatea de învățare 9 Testarea eficienţei comunicării mass-media

A. Competențe specifice: să își însuşească tehnicile de colectare și selectare a

informaţiei; B. Cuvinte cheie: citarea corectă, încrucișarea surselor, legea dreptului de autor. C. Cuprins:

9. Testarea eficienţei comunicării mass-media 9.1.Audienţa mass-media 9.2.Corelaţia dintre evaluarea cantitativă a audienţei şi evaluarea calitativă a audienţei 9.3.Tipologia audienţelor 9.4. Zapping-ul 9. 5. Tipologii ale audienţei după stilul de viaţă

D. Timpul de parcurgere al materialului: 2 ore E. Instrucțiuni privind parcurgerea materialului: Studenții trebuie să facă o lectură

atentă a materialului căutând să înțeleagă principalele probleme legate de modalitățile și principalii indicatori ai eficienței comunicării mediate

F. Rezultatele așteptate de la student: La finalul acestui curs fiecare student va fi capabil să identifice care sunt cele mai importante reguli ale atriburii informațiilor (în cazul dosarului de presă) și care sunt cele mai importante reguli ale citării (în cazul articolului științific).

G. Obiectivele unității de învățare: Familiarizarea studenţilor cu principalele aspecte legate justa atribuire a informațiilor

Introducere

Vom analiza în acest capitol unul dintre cele mai importante aspecte ale comunicării mediatice: eficienţa acesteia. Fie că este vorba despre comunicarea interpersonală, de grup sau publică, nu avem în niciunul dintre aceste cazuri o metodologie atât de sofisticată şi exactă de măsurare a eficienţei procesului de comunicare. Sute de studii, metode cantitative şi calitative, statistici, aparate performante – toate acestea reprezintă o mică parte din arsenalul uriaş pus în acţiune pentru a determina efectele comunicării media. Eficienţa comunicării mediate se traduce printr-un termen care îi obsedează pe toţi directorii de programe: audienţa. Cu alte cuvinte, singurul lucru care contează pentru ca un segment al comunicării media, o emisiune de pildă, să fie considerată eficientă este ca un public cât mai numeros să o urmărească. Pornind de la constatarea oarecum cinică: „Publicitatea negativă e tot publicitate”, tot ceea ce contează pentru o emisiune este ca ea să fie urmărită. De aceea, nici nu se întreprind prea multe studii calitative în acest domeniu: publicul este arareori întrebat ce părere are despre emisiuni, întrebarea cheie fiind ce anume urmăreşte în mod curent. Dacă nu este de acord, dar urmăreşte emisiunea, realizatorul acesteia se poate considera mulţumit, întrucât doar asta îşi doreşte. Comunicarea media nu urmăreşte neapărat să placă, să trezească emoţii pozitive. Sunt arhicunoscute situaţiile în care ştirile cu conţinut preponderent violent, negativ, sunt asiduu urmărite. Ceea ce contează este să atragă atenţia. Întrucât audienţa dictează succesul şi formatul comunicării mediate, vom prezenta în cele ce urmează câteva modalităţi de măsurare a acestui succes, adică a audienţei.

9.1. Audienţa mass-media

Dacă în capitolele precedente ne-am concentrat asupra surselor de informare şi asupra reglementării liberei circulaţii a informaţiei, vom acorda acum o atenţie deosebită destinatarilor informaţiei şi modului în care putem măsura cum receptează aceştia informaţiile transmise. Astfel, audienţa canalelor mediatice şi în special măsurarea acesteia reprezintă una dintre componentele centrale ale

comunicării de masă. Goana după audienţe cât mai mari reprezintă unul dintre cele mai presante aspecte ale muncii de jurnalist, în special dacă este vorba despre jurnalistul care lucrează în televiziune. Există o competiţie constantă a producătorilor de emisiuni pentru a capta şi a menţine atenţia noastră, a publicului spectator. În timp, tehnicile de măsurare a audienţei s-au rafinat semnificativ, aşa cum o să vedem într-o secţiune separată a capitolului de faţă. Ce îi interesează în principal pe cei care se ocupă cu realizarea planului media? În primul rând, în televiziune există nişte intervale de timp canonice, descrise cu ajutorul unei terminologii preluate din limba engleză, despre care ne-am obişnuit să auzim vorbindu-se:

• day time: reprezintă intervalul orar care cuprinde orele dimineţii, după-amiezii, până la ora 18; • acces prime time reprezintă orele cuprinse între day time şi prime time : acesta este un interval

orar foarte important, în special pentru televiziunile generaliste, deoarece marea audienţă din prime time se pregăteşte în acest interval (motiv pentru care sunt anunţate temele şi emisiunile importante din prime time);

• prime time numit şi peak time reprezintă intervalul de vârf al audienţelor. Începe cu orele 20 şi se termină în jurul orei 22:30;

• night time cuprinde orele de noapte de după ora 22:30. În ceea ce priveşte radioul, există o distribuţie diferită a momentelor de concentrare maximă a

audienţei: ceea ce în televiziune se numeşte day time se suprapune în parte prime time-ului radioului, situat între orele 7 şi 9.

Interesul pentru audienţe nu cuprinde, fireşte, doar aceste intervale orare care sunt mai degrabă repere generale în elaborarea unui plan media. Cheia succesului unui asemenea demers este realizarea unei optime conexiuni între tipul de produs promovat, canalul potrivit, emisiunea potrivită şi o parte cât mai mare a publicului ţintă. Este astfel foarte important nu doar ca emisiunea să fie în prime time (să atragă un public cât mai numeros), ci şi ca publicul emisiunii să corespundă publicului ţintă vizat: e important dacă o emisiune atinge 20% sau 40% pe ţinta de public cu vârsta între 15 şi 26 de ani. Deşi cercetările în domeniu au evoluat foarte mult, instrumentele psihosociologice rafinându-se constant, este evident că încă nu s-a ajuns şi poate că nici nu se va ajunge vreodată la un aparat teoretic atât de dezvoltat, încât să poată prezice cu acurateţe absolută comportamentul publicului spectator. Aceasta cu atât mai mult cu cât în cazul tuturor emisiunilor, oricât de bine realizate şi captivante ar fi, se remarcă mereu fluctuaţii ale audienţei, deplasări ale acesteia. Un fenomen interesant legat de acest aspect al fluctuaţiilor audienţei se leagă de faptul că o emisiune nu poate să facă o separaţie pe atât de netă, pe cât şi-ar dori producătorii în cadrul publicului general. De aceea, o emisiune nu poate să realizeze o foarte bună audienţă pe pu-blicul ţintă dat şi să neglijeze cu desăvârşire celelalte categorii de public.

Este foarte important să evaluăm emisiunile şi din punctul de vedere al audienţei, întrucât este ceea ce va aduce cele mai importante contracte de publicitate, deci cele mai însemnate surse de finanţare. Din punctul de vedere al oamenilor de publicitate, există cel puţin două categorii de indicatori:

• indicatori care privesc măsurătorile globale. În această categorie integrăm Ratingul rata de audienţă propriu-zisă, Share – cota de piaţă, P.U.T. (people using television) sau „7” (household using television), indicele alfa, indicele beta, frecvenţa;

• indicatori care privesc măsurătorile cumulative. Măsurătorile cumulative fac apel la indicatori de tipul: „Reach” şi „G.R.P.” (Gross Rating Point), adhesion.

Unul dintre cei mai importanţi indicatori, considerat ca atare şi de către majoritatea oamenilor care lucrează în publicitate, este Rating-ul. El reprezintă numărul mediu pe minut al indivizilor care vizionează un anumit program sau canal într-un interval de timp precizat, raportat la numărul total de indivizi care au privit la televizor în momentele respective. Numărul total de indivizi care posedă un televizor reprezintă fireşte cifra de referinţă, universul la care ne raportăm atunci când calculăm Rating-ul. Rating-ul poate fi exprimat numeric (din 10 milioane de oameni care posedă televizor, două milioane au urmărit emisiunea X) sau procentual (20% dintre cei care posedă televizor au urmărit emisiunea X).

Un alt indicator la fel de important este cota de piaţă sau Share-ul. El se exprimă tot cu ajutorul unui raport între numărul indivizilor care urmăresc un anumit canal şi numărul indivizilor care au televizorul deschis în acel interval orar pe oricare dintre canalele disponibile.

Un indicator folosit în principal de directorii de programe ai televiziunilor în scopul de a determina distribuţia publicurilor ţintă este P.U.T. (people using television) sau H.U.T. (household using television), folosit cu precădere în ţara noastră. Acesta reprezintă numărul de persoane care au televizorul deschis într-un anumit interval de timp.

Pe lângă aceştia există şi alţi indici la fel de importanţi: • indicele alfa: ce a obţinut un canal printr-un program în comparaţie cu ce au obţinut alte

canale cu alte programe. Este deci o comparaţie între programele de televiziune şi se calculează ca raportul dintre Reception Share – calculat în funcţie de importanţa programului pentru canalul respectiv – şi Reception Share – calculat pentru importanţa programului pentru intervalul orar în care este difuzat. De pildă, o emisiune care atrage cea mai mare audienţă în raport cu alte emisiuni ale TVR1 este raportată la celelalte emisiuni difuzate în acelaşi interval orar;

• indicele beta: acesta este raportul dintre Reception Share şi Emision Share. Acest indice nu ia în considerare lungimea progra-mului şi vizează raportul dintre programele unei singure televiziuni, pentru a stabili o ierarhie între acestea. Se raportează audienţa realizată de un program în raport cu alte programe ale aceluiaşi canal;

• frecvenţa: se referă la numărul de expuneri succesive la un spot publicitar. Fireşte, intenţia este ca un număr cât mai mare de indivizi să fie expus de cât mai multe ori la un anumit spot.

Se vorbeşte adesea de calcularea anumitor indici într-un interval de timp. Ne putem întreba care sunt, în general, limitele acestui interval. Există indici care nu au o limită de timp superioară. În ceea ce priveşte limita inferioară, aceasta este mai clar stabilită la un minut. Cu alte cuvinte, nu se iau în calcul persoanele care urmăresc mai puţin de un minut un anumit program.

În ceea ce priveşte măsurătorile cumulative, există, aşa cum precizam anterior, câţiva indici importanţi:

• Reach: numărul persoanelor diferite care au vizionat cel puţin un minut un program; • G.R.P. (Gross Rating Point) este un indicator care vizează exclusiv spoturile publicitare şi

cumulează Rating-urile adunate pentru fiecare spot din campania respectivă. Acesta este un indicator foarte important, deoarece în funcţie de valoarea acestuia se calculează şi preţul plătit unei televiziuni. Astfel, dacă într-o campanie publicitară avem trei spoturi publicitare A, B, C şi fiecare dintre acestea a acumulat un anumit rating, să spunem 3, 6, 5, atunci G.R.P.-ul va fi suma acestor rating-uri, adică 14.

Un indicator foarte important este şi adhesion, care ne indică structura audienţei, în funcţie de diferite criterii: vârstă, sex, ocupaţie, arie geografică, educaţie etc.

Este interesant de remarcat faptul că audienţele televiziunilor sunt într-o continuă dinamică. Fidelitatea publicului de televiziune este cel mai dificil de menţinut. La nivel mondial s-au realizat numeroase studii care indică faptul că una dintre tendinţele dominante este aceea de comercializare a comunicării, prin utilizarea tehnicilor performante de informare şi comunicare, despre care discutam şi cu alte prilejuri. Astfel, aşa cum arată Ion Drăgan55 şi numeroasele studii realizate de diferite instituţii (Eurodata, Conseil Superieur de l’audiovisuel, Departamentul de Sociologie al Universităţii din Bucureşti) în ultimele decenii, atenţia publicului a migrat dinspre televiziunile publice către televiziunile private. În anii ’70 sau ’80, televiziunile generaliste bazate pe un bun echilibru între informaţie, educaţie şi divertisment aveau un mare succes la public. În timp, s-a constatat o concentrare a televiziunilor specializate înspre doi poli importanţi: informarea (canalele de ştiri) şi divertismentul.

Se vorbeşte chiar despre o „criză de identitate” a televiziunilor publice, care sunt concurate de televiziunile private care dispun de bugete mult mai însemnate, de o responsabilitate socială mai mică şi de o mult mai mare flexibilitate instituţională. Iată deci, că ultimele decenii ne arată că regimul de serviciu public este tot mai mult pus în umbră de regimul comercial în care funcţionează televiziunile. Acesta este un factor menit să îi îngrijoreze pe majoritatea cercetătorilor care au ca obiect de studiu fenomenul media, efectele fiind goana după senzaţional, care atrage după sine o serie de inconveniente majore, cum ar fi bombardarea cu informaţii şocante care duc la bagatelizarea suferinţei semenilor, ingerinţele în spaţiul privat al persoanelor publice, dar şi al oamenilor obişnuiţi, lipsa de pe agenda media a problemelor serioase de interes general, adesea înlocuite de divertismentul facil şi lista poate con-tinua. Totuşi, fenomenul este explicabil dacă luăm în considerare conser-vatorismul instituţional al televiziunilor publice, rigiditatea, inerţia, dar şi o mare presiune socială, deontologică, ce obligă de la bun început aceste organizaţii să funcţioneze în slujba cetăţeanului şi nu în scopul profitului financiar. Or, acesta este un lucru

55 Ion Drăgan, Comunicarea: paradigme şi teorii, Rao, Bucureşti, 2007.

care, oricât de lăudabil ar putea părea, nu reprezintă o cauză la care să adere foarte mulţi dintre jurnaliştii profesionişti, tentaţi cu venituri mult mai mari în domeniul privat.

9.2. Corelaţia dintre evaluarea cantitativă

şi evaluarea calitativă a audienţei Aşa cum arată Ion Drăgan56, există modificări importante ale comportamentului publicului

media. Studiile care privesc audienţa şi măsurarea acesteia nu indică şi factorii care conduc la aceste schimbări. Rezultatele cercetărilor permit o constatare a unei stări de fapt. Dincolo de schimbarea centrului de interes, de la televiziunile publice la cele comerciale, sociologii constată modificări de altă natură în comportamentul indivizilor. Astfel, creşte foarte mult selectivitatea publicului şi alegerea emisiunilor pe baza informării prealabile din ghidul TV57.

Cunoscutul sociolog al comunicării, Francois Balle, atrage la rândul său atenţia că există anumite etape în consumul de media, lucru care se poate lesne evidenţia şi în cazul consumului individual, dar şi în cazul consumului de masă. Astfel, telespectatorii trec prin trei etape majore în ceea ce priveşte consumul de media. Prima dintre acestea este fascinaţia (se acordă un timp important vizionării de programe TV şi publicul este foarte receptiv la informaţia primită). Publicul român a experimentat această fază a mirajului micului ecran imediat după revoluţia din 1989, când televiziunile au scăpat de rigorile absurde impuse în perioada comunistă. Această etapă este, în mod previzibil am spune, urmată de saturaţie (caracterizată prin detaşare şi evaluare critică a informaţiei mediatice). Ultima etapă este vârsta raţiunii (caracterizată prin selecţia atentă a informaţiei şi atitudinea critică). Aceste trei etape au caracterizat şi raportarea la televiziune a publicului român, după „tele-revoluţia” din decembrie 1989. La început s-au înregistrat cifre record ale audienţei. Oamenii stăteau ore în şir la coadă la ziare şi credeau că tot ce se scrie este perfect adevărat. Multe prietenii s-au destrămat în perioada respectivă, ca urmare a faptului că oamenii credeau pătimaş în informaţia mediatică, fiind gata să o considere sursa ultimă a adevărului. A fost perioada când teoriile efectelor puternice ale mass-media şi-au găsit confir-marea. A urmat o perioadă de saturaţie în care oamenii au înţeles un adevăr banal, şi anume că nu tot ce se scrie în ziar reprezintă o oglindă perfect obiectivă a realităţii, că unii oameni dezinformau cu bună ştiinţă şi că pe piaţa de acum liberă a presei era posibil să apară tot felul de derapaje, ca urmare a trecerii de la controlul absolut la exprimarea necenzurată şi de multe ori iresponsabilă a presei. Vârsta raţiunii s-a instalat în ultimii ani, caracterizaţi prin apariţia a tot mai multor voci în spaţiul mediatic şi a tot mai multor televiziuni prin cablu, care prezintă o ofertă extrem de variată de programe TV. De asemenea, presa scrisă a pierdut mult teren în faţa televiziunii care este actualmente principala sursă de informare.

Aşa cum afirmam anterior, oricât de mult s-ar perfecţiona instrumentele de măsurare şi analiză a audienţei, comportamentul indivizilor nu va putea fi absolut predictibil pe baza cercetărilor efectuate. Totuşi, se pot constata regularităţi semnificative în ceea ce priveşte acest comportament, care se dovedesc a fi extrem de utile în elaborarea strategiilor de comunicare media, fie că e vorba despre grila de programe aleasă de directorul de programe, fie de campania de publicitate aleasă de firmele specializate. Caracteristicile sociodemografice ale publicului pot fi astfel puse în legătură cu anu-mite preferinţe pentru un anumit tip de informaţie mediată. Se constată că în anumite arii geografice, de pildă în cele urbane, este mai degrabă preferat cinematograful de către tineri, că femeile urmăresc mai degrabă serialele de tip soap-opera, iar bărbaţii programele sportive.

Am vorbit anterior despre perfecţionarea evaluării audienţei. Dorinţa de a avansa în această direcţie a pornit de la nemulţumirile legate de audimetrie, care a fost multă vreme considerată drept unicul criteriu în funcţie de care putea fi descrisă relaţia dintre public şi mesajul media. Astfel, a devenit evident faptul că simpla urmărire a unui program nu înseamnă că publicul a fost şi satisfăcut de ceea ce i s-a oferit în respectivul interval orar. În acest fel au apărut chestio-narele panel, care urmăresc tocmai nivelul de satisfacţie în legătură cu un anumit program. Întrebările vizează răspunsuri nuanţate, care permit evaluări calitative. Astfel există mai multe tipuri de răspuns pe care îl putem oferi în legătură cu o emisiune: excelentă, mai degrabă excelentă, mijlocie, mai degrabă slabă şi

56 Ibidem. 57 Conform datelor prezentate de Ion Drăgan în lucrarea Comunicarea: paradigme şi teorii, Rao, 2007,

60% dintre membrii publicului telespectator alegeau emisiunea pe baza ghidului TV tipărit în anul 1967, pentru ca în anul 1983 procentul acestora să crească la 89%.

ajungând în cele din urmă la foarte slabă. În acest fel este corelată cercetarea cantitativă cu cerce-tarea calitativă, pentru a obţine o imagine cât mai fidelă a reflectării programelor mediatice în rândul publicului.

O distincţie importantă în ceea ce priveşte analiza „teleaudienţei” se referă la trei concepte importante: televiziunea „oferită”, televiziunea „disponibilă” şi televiziunea „receptată”.

• Televiziunea „oferită” se referă la însumarea tuturor „sfer-turilor de oră consacrate de către un canal fiecărui gen de emisiuni”.

• Televiziunea „disponibilă” se obţine prin eliminarea sferturilor de oră de emisiuni de acelaşi tip care se suprapun: aceasta indică gradul de competiţie sau dimpotrivă de complementaritate specifică pentru canalele care emit într-o arie geografică şi indică tipul de emisiuni pe care telespectatorul le poate vedea.

• Televiziunea „receptată” se referă la ceea ce s-a vizionat efectiv (audienţa diferitelor genuri de emisiuni se măsoară ca raport între numărul telespectatorilor şi sferturile de oră)58.

Studiile sociologice efectuate în privinţa televiziunilor în limba franceză (RT, BFI, Tele2, RTL, TF1, A2) receptate în Franţa, Belgia, Luxemburg au relevat faptul că, deşi oferta televizuală era foarte diversă, comportamentele publicului au demonstrat de-a lungul anilor (studiul a început în 1971 şi a continuat până în 1989, concentrându-se asupra a patru săptămâni – 15 noiembrie – 15 decembrie) că, în ciuda diversificării ofertei, raportul dintre televiziunea oferită şi cea receptată nu s-a modificat. Durata consacrată televizualizării a rămas aproape neschimbată. De asemenea, în ceea ce priveşte televiziunea disponibilă, s-a constatat că se consacră 20% din timp informaţiei, 5% culturii, 75% divertismentului (dintre care 50% pentru ficţiune şi 20% pentru alte emisiuni). Creşterea ofertei pe segmentul divertisment (televiziune disponibilă) nu a crescut consumul de divertisment (televiziune receptată).

9.3. Tipologia audienţelor

Cercetările sociologice au permis în timp evaluarea principalelor comportamente în consumul media şi elaborarea unor tipologii care privesc telespectatorii sau amatorii de presă scrisă. Aceste cercetări confirmă unele dintre observaţiile care le stau şi nespecialiştilor la îndemână. Iată deci câteva caracteristici ale consumatorilor de presă scrisă:

• începând cu anii ’70, în paralel cu creşterea posibilităţilor de achiziţionare a unui televizor, lectura ziarelor scade ca pondere. Astfel, încă din această perioadă, timpul consacrat lecturii presei scrise se situa în medie la aproximativ o jumătate de oră pe zi;

• lectura presei scrise devine episodică; • revistele încep să preia din cota de piaţă a ziarelor consacrate; • tinerii citesc din ce în ce mai puţine ziare.

În ceea ce priveşte audienţa radio, aceasta nu a evoluat foarte mult. Radioul este un mediu complementar. De regulă, cei care ascultă radioul se uită destul de mult şi la televizor. În general, 70% dintre români urmăresc emisiunile radiofonice. De asemenea, ascultarea radioului este o activitate complementară altora (luarea mesei, menaj, condusul maşinii). Radiourile specializate, mai ales cele muzicale, sunt preferate în genere de tineri.

În ceea ce priveşte televiziunea, este deja binecunoscut faptul că aceasta a devenit mijlocul media dominant. În ţările europene trei din patru oameni urmăresc zilnic programele TV. Studiile de specialitate relevă faptul că în SUA oamenii se uită în medie cam 5 ore pe zi la televizor. În ţările europene în jur de trei ore, iar în România majoritatea oamenilor petrec, în medie, cel puţin patru ore pe zi în faţa micului ecran. Pe fondul declinului economic, în România televiziunea a devenit principalul mijloc de petrecere a timpului liber.

Pe baza modului în care diversele categorii de public se raportează la mesajul receptat s-a încercat, aşa cum afirmam anterior, realizarea unei caracterizări tipologice a teleaudienţei. Primele ase-menea încercări de acest tip s-au realizat în SUA şi vizează următoarele categorii de public:

• utilizatorii până la saturaţie care vizionează toate tipurile de emisiuni; • selectorii de surse care selectează preferenţial canalele; • selectorii de subiecte, cei care caută doar anumite tipuri de emisiuni;

58 Ion Drăgan, Comunicarea: paradigme şi teorii, Rao, Bucureşti, 2007.

• cei care evită expunerea la mesajele mediatice.

Celebrul teoretician mass-media Wilbur Schramm (1949) a arătat că există o legătură importantă între vârstă, nivel de educaţie, tipul de presă preferat şi genul de subiecte căutat. Astfel, cu cât vârsta şi nivelul de educaţie cresc, cu atât scade interesul pentru divertisment şi creşte interesul pentru presa scrisă şi pentru emisiunile care tratează subiecte de economie, politică sau cultură.

După anii ’60, tot în SUA s-au identificat în genere trei mari tipuri de atitudini faţă de mesajul mediatic:

• acceptarea – acest comportament se caracterizează prin lipsa atitudinii critice faţă de mass-media, prin ordonarea programului zilnic de activităţi în funcţie de programele preferate difuzate, prin preferinţa faţă de serialele şi emisiunile care respectă un tipar clasic şi reticenţa faţă de emisiunile cu format mai nonconformist. În genere, publicul care manifestă acest gen de atitudine este format din copii cu vârsta până în 12 ani, bătrâni sau persoane solitare;

• critica – de multe ori, se constată o discrepanţă între faptul că aceste persoane consacră o parte importantă din timpul lor vizionării de programe TV şi faptul că aduc importante critici televiziunii. Criticile vizează posibilele consecinţe pe care televiziunea le are în plan moral sau estetic. Membrii acestui gen de public se selectează din rândul tinerilor, al intelectualilor, din pătura superioară a clasei mijlocii;

• acomodarea – această atitudine este caracteristică în special pentru categoriile clasei de mijloc (muncitori calificaţi, funcţionari, mici comercianţi). Aceştia se expun în mod selectiv mesajelor mass-media, nu se lasă acaparaţi de ele, le consideră parţial sursă de divertisment, parţial sursă de informare.

Cercetările cu privire la tipologiile audienţei televizuale s-au desfăşurat în special în SUA, unde, la sfârşitul anilor ’90, aproape 98% dintre cămine posedau cel puţin un televizor care stătea deschis în medie 6 ore pe zi. Analizele globale privind tipologia personajelor din filmele de ficţiune au arătat faptul că, cel puţin în anii ’90, exista o dominantă în ceea ce priveşte eroii TV. Aceştia erau majoritatea tineri, albi, cu un venit peste medie. În general, ei apelau la mijloace ilegale şi la violenţă pentru a-şi atinge scopurile. Femeile, copiii şi bătrânii erau foarte slab reprezentaţi. Acest lucru este cu atât mai interesant, cu cât studiile au demonstrat faptul că mesajele mediatice sunt foarte populare în rândul celor de vârstă preşcolară. Televizionarea scade odată cu vârsta, ajungând la cote minime în jurul adolescenţei şi tinereţii. Odată cu vârsta adultă creşte consumul de media şi rămâne constant până la bătrâneţe când creşte şi mai mult. Studiile puse la dispoziţie de Consiliul Naţional al Audiovizualului arată că în România consumul de media este foarte crescut în rândul copiilor de până la 8 ani. O altă categorie mare consumatoare de media sunt femeile şi vârstnicii.

9.4. Zapping-ul

Zapping-ul este inevitabil legat de telecomandă. Primul asemenea dispozitiv a fost inventat în anul 1950 de compania japoneză „Zeninth Electronic” şi a primit un nume mai mult decât sugestiv: „lazy bones” (oase leneşe). La început acest dispozitiv era legat de televizor, ceea ce îl făcea destul de dificil de manevrat. Tonul fusese însă dat şi, în 1980, 30 de ani mai târziu, a apărut telecomanda bazată pe unde infraroşii pe care o folosim şi în prezent. În ceea ce priveşte comportamentul de zapping, care a fost făcut posibil de progresul tehnologic, există mai mulţi termeni consacraţi în literatura de specialitate, pentru a descrie diversele tipologii de zapperi. Vom enumera câţiva dintre cei mai importanţi:

• zipping/zapping: derularea rapidă a canalelor pentru a scăpa de ecranele publicitare; • flipping: schimbarea canalului în timpul unui program, din simpla dorinţă de a schimba; • grazing: faptul de a schimba mai multe canale, pentru a privi mai multe programe într-un

anumit interval de timp.

Această invenţie a schimbat radical modul în care telespectatorii se raportează la mesajul mediatic, întrucât posibilitatea de selecţie a crescut simţitor. Este şi motivul pentru care cercetătorii s-au concentrat asupra acestui aspect. Astfel, în anul 1989, J.L. Chabrol şi P. Perin au publicat un

studiu59 legat tocmai de acest comportament. Vom reda în cele ce urmează câteva dintre concluziile lor:

• durata medie a unei secvenţe urmărite, în general, este de 11 minute; • secvenţa medie urmărită pentru un canal într-o familie este de 22 minute; • 30% dintre secvenţe au durata mai mică de 10 secunde; • 55% dintre secvenţe nu depăşesc 1 minut; • nu este relevantă relaţia dintre zapping şi zilele săptămânii şi relaţia dintre zapping şi ora din

zi: numărul de secvenţe este mai mare după orele de vârf de audienţă, mai mic în timpul telejurnalelor; • cu cât timpul acordat televizionării este mai mic într-o familie, cu atât fenomenul de zapping

se intensifică; • există o legătură între determinaţiile socioeconomice şi comportamentul de zapping: în

familiile ai căror membrii au studii superioare, timpul acordat televiziunii este mai mic şi zapping-ul mai pronunţat, în comparaţie cu familiile muncitorilor care de regulă intră în categoria heavy viewers;

• fenomenul de zapping este mult mai frecvent întâlnit la copii; • zapping-ul creşte cu cât sunt mai multe canale; • zapping-ul creşte cu cât sunt mai mulţi membri într-o familie.

Cum acest fenomen pune serioase probleme oamenilor care lucrează în publicitate, întrucât telecomanda oferă barca de salvare perfectă din faţa valului tot mai agresiv de clipuri publicitare, s-au realizat numeroase cercetări, stabilindu-se în cele din urmă categorii distincte de zapperi:

• zappeurii înfocaţi: 20% schimbă canalele cu cea mai mare frecvenţă. Sunt persoane active din mediul urban, cu nivel social ridicat, care au un comportament compulsiv de schimbare a canalelor;

• infidelii: 20% dintre telespectatori se încadrează în această categorie reprezentată în general de tineri;

• moderaţii: 20% dintre indivizii expuşi mesajelor media se situează în jurul valorii medii a duratei de receptare;

• nonşalanţii: 17% urmăresc programele, dar se găsesc sub media de fracţionare a emisiunilor; • contemplativii: 23% dintre telespectatori, aşa-numiţii „telefagi”, sunt consumatorii cei mai

fideli care aşteaptă până la 30 de minute până să schimbe postul.

Într-o clasificare mai sumară, în funcţie de tipul dedicat fiecărei secvenţe vizionate, avem: • freneticii: schimbă în medie la 2 minute; • moderaţii: schimbă în medie la 6 minute; • zappeurii „uşori”: schimbă în medie la 20 de minte.

Deşi se constată că multe dintre familii tind să achiziţioneze mai multe televizoare, există cel puţin trei atitudini care apar în momentul în care televizionarea se face în comun:

• frânarea (din respect pentru ceilalţi, fiecare îşi inhibă tendinţa de a zapa); • catalizarea (în general este prezentă la tineri şi constă în stimularea reciprocă de a zapa); • concordanţa (similitudinea preferinţelor în ceea ce priveşte comportamentul de zapare). O altă perspectivă asupra acestui comportament arată că există şi alţi factori de influenţă. Astfel,

există emisiuni care fidelizează mai mult decât altele: telejurnalele, filmele şi emisiunile de divertisment sunt emisiunile cu gradul cel mai mare de fidelizare. Contează de asemenea orele de difuzare şi durata emisiunilor.

S-a speculat foarte mult pe tema principalilor factori care determină acest tip de comportament. Există aşa-numitele cauze eficiente, cele care fac posibil acest comportament şi care sunt în principal legate de inventarea telecomenzii. Există însă şi cauze finale care ţin de căutarea recompensei: zaparea în scopul de a obţine ceva mai bun. Tentaţia creşte odată cu îmbogăţirea ofertei, astfel încât aceste cauze devin mai importante pe măsură ce numărul canalelor creşte.

Zappeurul apare definit diferit, în funcţie de cercetătorii care încearcă să identifice cât mai bine motivele care conduc la acest comportament. Astfel, zappeurul este un adevărat personaj care apare în literatura de specialitate ca un:

59 Ion Drăgan, Comunicarea: paradigme şi teorii, Rao, Bucureşti, 2007.

− „nomad al televiziunii”; − „disperat” în faţa redundanţei şi standardizării programelor; − „utopist” care crede că schimbând canalele poate schimba şi televiziunea; − „programator” care doreşte să fie un operator activ în selecţia mesajelor media60.

Am amintit anterior de perspectivele teoretice asupra acestui fenomen simptomatic pentru cultura postmodernă a lecturii fragmentate a mesajelor. Poate că cea mai interesantă dintre acestea îi aparţine cunoscutului sociolog şi filosof Jean Baudrillard. Acesta consideră că pus în faţa unei libertăţi totale şi lipsit de grilă clară de analiză critică, telespectatorului nu îi rămâne decât să zapeze. Într-un bazar plin de obiecte dintre cele mai atrăgătoare care i se livrează fără cel mai mic efort, consumatorul media nu mai ştie clar ce vrea şi trece de la un canal la altul, fără o logică foarte clară a alegerii. Pe lângă perspectiva cunoscutului sociolog francez există şi alte explicaţii. Perspectiva instrumentalistă priveşte telespectatorul ca pe un agent raţional care urmăreşte oferta pentru a se decide ulterior. Fireşte, această perspectivă are limitele ei, întrucât fiind disponibile sute de canale, simpla inventariere a acestora ar ocupa foarte mult timp. O altă perspectivă teoretică mai degrabă legată de perspectiva empirică asupra efectelor mass-media priveşte ce face telespectatorul cu televiziunea şi nu ce face televiziunea cu telespectatorul. Zapping-ul îi oferă posibilitatea fiecărui individ să îşi creeze propriul program televizat, format dintr-o mixtură de emisiuni care capătă sens doar din punctul său de vedere. Lectura media personalizată este cu siguranţă un simptom al infidelităţii faţă de diferitele emisiuni şi canale TV, dar este poate şi expresia fidelităţii faţă de mesajul mediatic, în genere.

Consumul media specific erei pe care o traversăm reprezintă o provocare majoră pentru sociologi, psihologi şi filosofi, care vor fi nevoiţi să încerce să găsească răspunsuri pentru întrebări de tipul: conduce raportarea personalizată la mesajul media la formarea unor categorii sociale diferite sau dimpotrivă, faptul că oamenii aparţin unor categorii sociale diferite determină raportarea diferită la media? Ne aflăm deci în faţa unor probleme care se vor afla multă vreme de aici înainte pe agenda teoreticienilor şi institutelor de sondare a opiniei publice, cu atât mai mult cu cât tehnologiile nu încetează să evolueze. Astfel, televiziunea digitală oferă o şi mai mare libertate de selecţie a informaţiei şi programelor. Este şi motivul pentru care s-a dezvoltat conceptul de self-media, ca fiind acel tip de media care permite o atitudine din ce în ce mai activă din partea telespectatorului în procesul comunicării mediatice.

9. 5. Tipologii ale audienţei după stilul de viaţă

Zapping-ul nu este, evident, singurul criteriu în funcţie de care diferite studii sociologice încearcă să grupeze principalele categorii de public. Venitul, obiceiurile, valorile, mediul social etc. reprezintă, luate separat sau împreună, criterii de clasificare care ajută la conturarea unei imagini globale asupra principalelor categorii de public. Într-o eră a individualismului, într-o societate bazată pe principiul liberei exprimări, a construcţiei propriei identităţi în raport cu propriile valori şi interese, sociologii încearcă să identifice ceea ce îi uneşte pe anumiţi indivizi, în ciuda diferenţelor. Am putea crede că demersul ar fi din start unul sortit eşecului, întrucât în societatea actuală sunt mai importante diferenţele – cu atât mai mult cu cât tolerarea alterităţii este o normă general asumată – şi nu asemănările. Totuşi, oamenii de publicitate nu ţin deloc seama de asemenea consideraţii teoretice, întrucât strategiile de marketing impun o cât mai bună cunoaştere a „pieţei” şi deci şi a tipologiilor sociale dominante. În acest sens, o echipă de sociologi belgieni a clasificat populaţia în funcţie de obişnuinţele de consum (al mesajelor media sau al altor tipuri de bunuri), astfel:

− utilitarişti : 30% din populaţie; oameni care se bucură de viaţă (le bons vivants); − domestici: 28 % din populaţie: oameni cu preocupări domestice legate de cămin şi familie; − extravertiţii: 15%; − boemii: 12%; − adepţii „vieţii uşoare”: 10% în special femei de carieră, cititoare de reviste de life style, gen

Elle, Marie Claire;

60 Ion Drăgan, Comunicarea: paradigme şi teorii, Rao, Bucureşti, 2007.

− spiritualii : 6% din populaţie61.

Întrebări de autoevaluare

1. Intervalul de timp “day time” este cuprins între orele: 1 Sapte dimineata până la ora 16 2 De dimineata până la ora 18 3 Dupa-amiaza 4 Seara

1.

2.Intervalul de timp denumit “acces prime time” : 1 Este cuprins între orele 18-24 2 Reprezintă orele dintre “day time” si “prime time” 3 Reprezintă intervalul de timp dintre “prime time” si “night time” 4 Este important pentru telespectatori

2.

61 Ion Drăgan, Comunicarea: paradigme şi teorii, Rao, Bucureşti, 2007.

Unitatea de învățare 10 Tehnicile şi actorii comunicării politice

A. Competențe specifice: să identifice principalele tehnici și modalități de comunicare politică

B. Cuvinte cheie: eficienta comunicarii politice, actorii comunicarii politice, canalele comunicarii politice

C. Cuprins: 10. Tehnicile şi actorii comunicării politice 10. 1.Organizaţiile publice 10.2.Grupurile de presiune 10.3.Organizaţiile teroriste 10.4.Publicul 10.5. Mijloacele de comunicare în masă 10.6. Scena intenaţională 10.7. Tehnci ale comuncării politice

D. Timpul de parcurgere al materialului: 2 ore E. Instrucțiuni privind parcurgerea materialului: Studenții trebuie să facă o lectură atentă a materialului căutând să înțeleagă principalele probleme legate de specificul și modalitățile de eficientizare a comunicării politice F. Rezultatele așteptate de la student: La finalul acestui curs fiecare student va fi capabil să identifice, să definească și să caracterizeze actorii comunicării politice și tehnicile comunicării politice G. Obiectivele unității de învățare: Familiarizarea studenţilor cu principalii actori şi tehnici de comunicare politică eficienta

Introducere:

Unul dintre principalele impedimente în tratarea temei comunicării politice vine din dificultatea de a defini această sintagmă. Ce este, aşadar, comunicarea politică? Există mai multe modalităţi prin care ne putem apropia de identificarea notelor specifice acestui concept. Am putea, pe de o parte, să definim conceptul de comunicare şi apoi pe cel ce politică pentru a putea apoi observa ce este „comunicarea politică”. Această strategie nu ar face însă decât să cumuleze dificultăţile de definire specifice pentru ambele tipuri de concepte. Totuşi, asumându-ne faptul că suntem cât de cât fami-liarizaţi cu conceptul de comunicare, am putea să oferim o definiţie, fie ea şi sumară, a conceptului de „politică”. Dicţionarul Explicativ al Limbii Române oferă următoarea definiţie: „politica este ştiinţa şi practica guvernării unui stat; sferă de activitate social-istorică ce cuprinde relaţiile, orientările şi manifestările care apar între partide, între categorii şi grupuri sociale, între popoare etc., în legătură cu promovarea intereselor lor, în lupta pentru putere etc.; orientare, activitate, acţiune a unui partid, a unor grupuri sociale, a puterii de stat etc., în domeniul conducerii treburilor interne şi externe; ideologie care reflectă această orientare, activitate, acţiune; tactică, comportare (abilă) folosită de cineva pentru atingerea unui scop”. Reţinem deci că politica vizează arta de a guverna un stat. Pentru a exista guvernare trebuie însă să existe o distincţie între cei care conduc, (guvernanţii) şi cei care sunt conduşi (guvernaţi). Cum guvernarea unei societăţi democratice nu se poate realiza fără un efort continuu de persuadare a celor conduşi de către clasa conducătoare, care trebuie să câştige încrederea potenţialilor electori, devine evident faptul că, în acest context, comunicarea este un ingredient cheie. Definiţia pe care o oferă Brian McNair pentru comunicarea politică este următoarea: „Comunicare care vizează în mod direct politica”. Fireşte, contează foarte mult şi actorii acestei comunicări, întrucât o conversaţie obişnuită despre politică între persoane particulare nu se înscrie în sfera acestui concept. Astfel, comunicarea politică implică:

− „toate formele de comunicare în care se angajează poli-ticienii şi alţi actori politici, cu scopul de a atinge obiective specifice;

− comunicarea adresată acestor actori de către persoanele neimplicate direct în politică, precum alegătorii sau editorialiştii din presa scrisă;

− comunicarea referitoare la aceşti actori şi la activităţile lor, aşa cum este conţinută în reportaje de ştiri, editoriale de presă şi alte forme mediatice de analiză a politicii.”62

Asumpţia subiacentă în toate aceste aspecte legate de comunicarea mediatică este aceea că acest

tip de comunicare trebuie să fie publică. Aşa cum afirmam anterior, atâta timp cât mesajele transmise îndeplinesc condiţiile impuse de McNair, dar nu ating un număr suficient de mare de oameni, ele nu depăşesc sfera comunicării interpersonale pe teme politice. De asemenea, nu este suficient ca doi politicieni să se angajeze într-o conversaţie pentru a avea de-a face cu comunicarea politică. Nu „toate formele de comunicare” în care se angajează actorii politici se înscriu deci în sfera conceptului de comunicare politică. Dacă doi politicieni sunt invitaţi la o emisiune cu tematică intimistă (viaţa de familie, stilul de îmbrăcăminte etc.), dialogul lor nu este unul politic. Astfel, amendând definiţia lui McNair, am putea spune că avem de-a face cu comunicarea politică, atunci când actorii politici (oameni politici, jurnalişti, editorialişti, reprezentanţi ai sindicatelor şi ai altor organizaţii nonguverna-mentale etc.) se angajează într-un dialog (verbal sau nonverbal) public (dezbateri televizate, editoriale, ştiri politice, analize mediatice ale politicii) pe teme politice.

Aşa cum precizam în definiţia oferită, dialogul actorilor politici, fie că este vorba despre politicieni, fie că este vorba despre alte categorii de actori care nu au legătură directă cu puterea executivă, vizează atât dialogul verbal propriu-zis cât şi semnalele nonverbale. Acestea ţin de stimulii vizuali (îmbrăcăminte, machiaj, tunsoare, gestică) care sunt extrem de importanţi, dat fiind că într-o democraţie indirectă cum este cea actuală comunicarea dintre guvernanţi şi guvernaţi nu se poate realiza decât prin intermediul mijloacelor de comunicare în masă, televiziunea fiind cel mai important dintre acestea.

Dacă avem o imagine asupra înţelesului comunicării politice, ne vom concentra în cele ce urmează asupra identificării şi caracterizării principalilor actori politici. Brian McNair63 identifică trei asemenea actori politici: în primul rând, organizaţiile politice, publicul şi mijloacele de comunicare (cele care realizează comunicarea dintre primii doi actori politici). De notat că expresia „mijloace de comunicare” ne poate induce în eroare: nu este vorba în primul rând despre mijloacele tehnologice utilizate: mijloacele de comunicare se referă şi la oamenii de presă, la jurnaliştii politici, la editorialişti, care nu sunt, fireşte, nici pe departe, simple curele de transmisie a informaţiei de la organizaţiile politice la public.

În ceea ce priveşte organizaţiile politice, acestea pot fi definite la modul cel mai general, ca fiind grupuri organizate de indivizi care încearcă să influenţeze procesul decizional prin mijloace instituţionale oficiale sau prin orice tip de mijloace (organizaţiile teroriste). Scopurile acestor grupuri pot viza:

− câştigarea în mod legitim a puterii politice, în urma ale-gerilor electorale (partidele politice); − influenţarea unei decizii politice punctuale (votarea unei legi care să protejeze mediul); − protejarea intereselor unui grup anume (reprezentanţii sindi-catelor); − impunerea prin violenţă a unei decizii politice (organizaţiile teroriste). Partidele politice reprezintă organizaţii cu un anumit statut juridic, care se caracterizează printr-o

relativă stabilitate rezultată din reunirea unor indivizi pe baza unei ideologii împărtăşite, în scopul de a promova interesele grupului pe care îl reprezintă. Scopul explicit al partidelor politice este acela de a câştiga prin mijloace constituţionale puterea politică, pentru a atinge obiective general acceptate (creşterea nivelului de trai, asigurarea păcii şi a securităţii). Totuşi, nu scopurile diferenţiază principalele partide politice existente în special în democraţiile consolidate, ci în special mijloacele prin care aceste obiective pot fi atinse. Astfel, pe parcursul istoriei s-au diferenţiat în principal două mari clase de partide politice: aşa-numitele partide „de dreapta” şi partidele „de stânga”64. Fireşte,

62 Brian McNair, Introducere în comunicarea politică, Polirom, Bucureşti, 2007. 63 Brian McNair, Introducere în comunicarea politică, Polirom, Bucureşti, 2007. 64 Termenii de „stânga” şi „dreapta” se folosesc adesea în discursul politic, fără a cunoaşte care este de

fapt istoria lor. Astfel, încă din timpul Revoluţiei Franceze (1789) termenii au început să fie folosiţi, ca urmare a

spectrul politic nu poate fi actualmente descris doar cu ajutorul acestor două concepte, întrucât de-a lungul istoriei au apărut numeroase variante doctrinare interme-diare, care fac imposibilă plasarea unui partid într-un pol sau altul al acestei axe imaginare. De aceea, vorbim despre partide de centru stânga sau de centru dreapta, de extremă stânga sau extremă dreapta. Totuşi, există nişte caracteristici ideologice care separă partidele după criteriul scopului pe care statul trebuie să îl

îndeplinească într-o societate. Această preferinţă este ea însăşi dictată de o separare axiologică între cele două tipuri de formaţiuni politice. Partidele de dreapta sau mai exact de centru dreapta sunt mai degrabă ataşate de valoarea reprezentată de libertatea individuală care trebuie să fie un scop în sine şi niciodată un mijloc, de unde şi denumirea de politică liberală, liberalism politic. Partidele de stânga însă pornesc de la valorile reprezentate de binele comunităţii, al societăţii: de unde şi denumirile de comunism, socialism, comunita-rianism etc. Astfel, partidele de dreapta sunt mai degrabă ataşate de idealul statului minimal şi al politicii laissez-faire-ului. Cu alte cuvinte, statul trebuie să asigure doar cadrul legal potrivit şi respectarea acestui cadru legal de către toţi cetăţenii care trebuie să se supună astfel domniei legii, bunăstarea fiecăruia fiind o problemă care nu priveşte statul. Aşa cum afirmă într-o formulare metaforică un celebru apărător al doctrinei liberale, F.A. Hayek, statul trebuie să conceapă codul rutier şi să asigure respectarea acestuia, nu să indice sensul în care cetăţenii ar trebui să circule. Pe de altă parte, criticii acestei poziţii pornesc de la ideea că „a acorda drepturi şi libertăţi politice unor oameni în zdrenţe înseamnă a-ţi bate joc de ei”65. Cu alte cuvinte, în absenţa unei minime bunăstări economice, cetăţenii nu pot face uz de libertăţile politice. Astfel, libertatea nu este o necesitate imediată pentru o mare parte dintre indivizii unei societăţi (oamenii lipsiţi de resurse financiare). De aceea, principala preocupare a statului trebuie să fie garantarea bunăstării materiale a indivizilor, lucru care nu se poate realiza printr-o economie de piaţă, ci printr-o economie centralizată se pretinde „de la fiecare după posibilităţi şi fiecăruia după nevoi” – celebrul slogan comunist cu care atâtea generaţii au fost familiarizate, cu sau fără voia lor, în România predecembristă. După cum vedem, există diferenţe majore între ideologiile al căror conţinut a fost doar schiţat aici. Partidele politice sunt în permanenţă supuse evoluţiei sociale şi există numeroase combinaţii doctrinare care dau naştere la formaţiuni din ce în ce mai diverse. De notat că dacă în democraţiile mature din ţările occidentale există încă o coagulare a partidelor politice pe baza opţiunilor ideologice, o caracteristică a democraţiilor mai tinere, cum este şi cazul României, este tocmai aceea că opţiunile politice vizează interesele de grup şi de multe ori, din păcate, chiar exclusiv interesele personale şi nu cele mai bune mijloace de a atinge obiectivele politice promise în campaniile electorale. Ceea ce diferenţiază doi oameni politici este competiţia pentru anumite comisioane şi avantaje materiale şi nu opţiunile în plan ideologic. Aceasta, în parte, deoarece cultura politică a proaspeţilor politicieni postdecembrişti se bazează pe o cunoaştere aproape exclusivă a socialismului ştiinţific, în cazul politicienilor mai în vârstă sau o foarte slabă cunoaştere a ideologiilor politice în genere, în cazul politicienilor mai tineri.

Partidele politice, fie ele de dreapta, de stânga sau de „cumetrie”, –ca să folosim un termen consacrat de unul dintre foştii noştri preşedinţi – folosesc anumite tehnici de comunicare specifice:

− primul şi cel mai cunoscut este marketingul politic. Marketingul în genere se referă conform Dicţionarului Explicativ al Limbii Române la „un ansamblu al activităţilor, metodelor şi tehnicilor care au ca obiect studiul cererii consumatorilor şi satisfacerii acestei cereri cu produse şi servicii.” Această ştiinţă de a influenţa comportamentul indivizilor pe o piaţă concurenţială a fost tradusă în termeni politici, alimentând numeroase critici care acuză, uneori pe bună dreptate, faptul că oamenii politici au ajuns să fie vânduţi ca bunurile de consum. În acest scop marketingul politic trebuie să ţintească acel public de la care urmăreşte să obţină cât mai multe voturi prin mijloacele de comunicare în masă;

− a doua tehnică de comunicare politică vizează publicitatea politică. Folosită şi ea iniţial în sectorul economic, publicitatea politică reprezintă în special clipurile pe care diverse partide sau politicieni le folosesc pentru a se diferenţia de contracandidaţi;

− a treia tehnică de comunicare politică vizează relaţiile publice. Aceasta se leagă de faptul că se folosesc strategii proactive. Cu alte cuvinte, oamenii politici şi partidele nu aşteaptă ca jurnaliştii să modului în care diferitele grupări politice se aşezau în Adunarea Legislativă: de regulă, reprezentanţii aristocraţiei şi clerului stăteau la dreapta, iar la stânga stăteau cei care se opuneau intereselor acestor categorii.

65 Isaiah Berlin, Patru eseuri despre libertate, Humanitas, Bucureşti, 1996.

vină la ei, ci organizează ei conferinţe de presă şi diverse evenimente la care invită jurnaliştii. Tot în cadrul relaţiilor publice politice se menţionează şi strategiile reactive.66 Acestea se referă la activităţile de lobby pe lângă anumiţi politicieni, activităţile de retuşare a unor ştiri care ar putea să dăuneze partidului, chiar ascunderea unor informaţii orchestrate de aşa-numiţii spin-doctors, consultanţi politici care se ocupă în mod special cu aceste activităţi.

10.1. Organizaţiile publice

O altă categorie de organizaţii politice este reprezentată de orga-nizaţiile publice. Acestea sunt reprezentate la rândul lor de grupările nepartinice de indivizi care se concentrează pe interesele anumitor grupuri sociale. Cele mai simple exemple de asemenea organizaţii sunt sindicatele, grupurile de consumatori, asociaţiile profesionale. Dacă în cazul partidelor ceea ce îi unea pe membrii acestora era o anumită ideologie împărtăşită, organizaţiile publice îşi datorează relativa coeziune unei caracteristici sociale comune a membrilor lor. Sindicatele urmăresc să susţină interesele diferitelor categorii de angajaţi în ceea ce priveşte drepturile salariale şi alte drepturi şi beneficii specifice. Organizaţiile profesionale, cum sunt de pildă asociaţiile de jurnalişti sau medici (Clubul Român de Presă, Colegiul Medicilor), urmăresc mai degrabă definirea şi asigurarea îndeplinirii anumitor standarde profesionale, normele emise de acestea vizând atât cadrul extern legislativ, cât şi cadrul intern (pe jurnalişti sau medici). În fine, o altă categorie de organizaţii publice sunt asociaţiile de consumatori. Considerând că interesele consumatorilor sunt slab reprezentate la nivel politic, aceste grupuri îşi propun tocmai protecţia intereselor consumatorilor în faţa intereselor marilor corporaţii. În România o asemenea organizaţie este Asociaţia Consumatorilor de Media. Dat fiind faptul că organizaţia oficială plătită din bani publici, CNA-ul, nu poate surprinde toate derapajele prezente în peisajul media românesc, o asemenea organi-zaţie face presiuni constante pentru respectarea principiilor de etică şi deontologie jurnalistică în numele intereselor consumatorilor de media români.

10.2. Grupurile de presiune

Grupurile de presiune reprezintă acea categorie de organizaţii publice, diferită de cele prezentate până acum, prin faptul că nu se bazează nici pe o ideologie comună şi nici pe interesele unor categorii sociale. Grupurile de presiune se formează în jurul unei probleme specifice şi urmăresc impunerea unei anumite legi privind strict acea problemă. Cel mai cunoscut grup de presiune care a evoluat în multe ţări înspre un partid de sine stătător este grupul ecologist, care doreşte impunerea unei legislaţii mai dure, în vederea protejării mediului înconjurător. Alte exemple sunt reprezentate de grupurile care urmăresc protecţia animalelor, reducerea violenţei la televizor, intro-ducerea sau scoaterea anumitor conţinuturi din programa şcolară etc. Aceste grupuri de presiune folosesc tehnicile de comunicare publică, pentru strângerea de fonduri şi pentru promovarea măsurilor legislative care să răspundă satisfăcător cerinţelor lor. Tehnicile folosite de acestea sunt lobby-ul, forme simbolice de protest, demonstraţii prin care să atragă atenţia politicienilor dar şi jurnaliştilor şi implicit publicului, în legătură cu importanţa şi urgenţa problemei asupra căreia se concentrează.

10.3. Organizaţiile teroriste

Un grup aparte de organizaţii politice este reprezentat de organizaţiile teroriste. Dacă ar fi să definim aceste organizaţii în maniera lui Brian McNair, ca fiind „grupurile care recurg la tactica terorii – atentate cu bombă în spaţii urbane, deturnări de avioane, asasinate şi răpiri – pentru a-şi îndeplini obiectivele politice”67, am vedea că definiţia este prea largă. Aşa cum însuşi autorul menţionat recunoaşte, toate guvernele lumii s-au folosit la un moment dat de asemenea tehnici reprobabile pentru a-şi impune propria agendă politică. Putem însă amenda definiţia propusă, subliniind faptul că organizaţiile teroriste sunt acele organizaţii care fac uz în mod sistematic şi constant de practici violente, pentru a-şi îndeplini obiectivele politice. Utilizarea aproape exclusivă a violenţei şi a mijloacelor neconstituţionale pentru atingerea scopurilor politice este ceea ce diferenţiază aceste

66 Brian McNair, Introducere în comunicarea politică, Polirom, Bucureşti, 2007. 67 Brian McNair, Introducere în comunicarea politică, Polirom, Bucureşti, 2007.

organizaţii de toate celelalte tipuri de organizaţii. Totuşi, ele folosesc şi tehnicile de relaţii publice şi de management mediatic, conferinţele de presă şi alte mijloace legitime de comunicare care vizează, la fel ca şi actele de violenţă, două categorii principale de public: guvernul, care trebuie să ţină cont de forţa distructivă a acestor grupări şi publicul care trebuie să se solidarizeze cu cauza rebelilor puşi în situaţia de a nu mai avea ca alternativă decât violenţa pentru a-şi pleda cauza. Strategia de comunicare a organizaţiilor teroriste este bazată deopotrivă pe intimidare şi seducere. Se doreşte intimidarea autorităţilor şi seducerea publicului, sensibilizarea acestuia până la punctul în care să accepte cauza pentru care teroriştii sunt dispuşi să îşi sacrifice chiar viaţa.

10.4. Publicul

Publicul reprezintă cel de-al treilea actor politic important. El este destinatarul mesajelor tuturor organizaţiilor politice despre care am vorbit anterior. Astfel, atât partidele şi liderii politici, cât şi reprezentanţii organizaţiilor publice (sindicate, asociaţii profesionale) sau cei ai grupurilor de presiune sau ai organizaţiilor teroriste vizează influenţarea publicului. Toate mesajele transmise de organizaţiile politice sunt mediate de mijloacele de comunicare în masă. Astfel, analiza eficienţei comunicării politice este în esenţă o parte a analizei efectelor comunicării de masă, în genere. De regulă, comunicarea politică vizează categorii largi de public. Partidele politice vizează să persuadeze, în campania electorală, întreg publicul. Totuşi, aşa cum arătam cu alte ocazii, este foarte dificil să convingi persoanele care au deja un ataşament, o preferinţă politică bine conturată. Analogia cu marketingul este simplă: este foarte dificil să intri pe o piaţă în care consumatorii sunt deja fideli anumitor produse. La fel, din perspectiva marketingului politic, este dificil să te impui ca eventual lider politic în faţa unor cetăţeni care au deja preferinţe clar conturate. Tocmai de aceea, la fel ca şi marketingul obişnuit, marketingul politic se foloseşte de studiile de piaţă pentru a identifica acele categorii de public mai vulnerabile şi mai susceptibile de a se lăsa convinse de un anumit tip de mesaj politic. Este şi motivul pentru care teoreticienii democraţiei se îndoiesc de faptul că în prezent s-ar mai putea vorbi despre spaţiu public. Fragmentarea publicului comunicării politice conduce la mesaje politice construite „după chipul şi nevoile” publicului-ţintă, cu unicul scop de a obţine voturile acestuia, chiar dacă aceasta ar reveni la a ignora complet problemele politice importante. De pildă, chiar dacă ne aflăm în plină criză financiară, vedem o tânără politiciană română adresându-se tinerilor din generaţia ei şi discutând la emisiuni mondene probleme legate de stilul de viaţă nocturn (mersul în cluburi) şi ocolind în totalitate chestiuni de ordin financiar şi economic.

Aşa cum afirmam anterior, eficienţa comunicării politice măsurate cel mai adesea doar în intenţiile de vot revine la analiza eficienţei comunicării mediatice, în genere. Efectele acestui tip de comunicare asupra publicului reprezintă o problemă complexă şi controversată, la care este foarte dificil să oferim răspunsuri simple. De aceea, este greu de identificat reţeta comunicării de succes în politică.

10.5. Mijloacele de comunicare în masă

Al treilea actor politic important este reprezentat de mijloacele de comunicare în masă. Aşa cum precizam anterior, mijloacele de comunicare în masă nu se prezintă în comunicarea politică doar din punctul de vedere al tehnologiei performante de comunicare, ci şi din punctul de vedere al persoanelor care fac uz de aceste tehnologii. Editorialiştii, jurnaliştii specializaţi în politică, intelectuali sau simpli cetăţeni se folosesc la rândul lor de aceste instrumente de comunicare, pentru a atrage de regulă atenţia liderilor politici cu privire la anumite probleme. Deşi prezintă numeroase elemente criticabile, mijloacele de comunicare în masă sunt indispensabile comunicării politice în democraţia actuală. Mesajul politic mediat este bazat pe imagine, ceea ce restrânge conţinutul intelectual al comunicării, este standardizat, vizând exclusiv obţinerea intenţiei de vot, priveşte strategii pe termen scurt, care urmăresc doar câştigarea alegerilor. Totuşi, oamenii politici nu se pot lipsi de acest instrument pentru a-şi promova platformele-program, măsurile legislative adoptate. Normele jurnalistice actuale impun o

separare netă între jurnalismul de opinie şi jurnalismul de informare a publicului. Din presa anglo-saxonă vine şi expresia „facts are sacred, comments are free”68. Cu alte cuvinte, obiectivitatea reprezintă un deziderat universal, acceptat ca normă deontologică. Totuşi, chiar şi în situaţia în care există un interes genuin în această direcţie a obiectivităţii, analizele relevă faptul că avem mereu de-a face cu trei tipuri de realităţi69:

− realitatea, să-i spunem, obiectivă, reprezentată de evenimen-tele politice, aşa cum s-au petrecut;

− realitatea subiectivă – realitatea evenimentelor aşa cum este ea resimţită şi percepută de cetăţeni sau de politicieni;

− realitatea construită – evenimentele politice aşa cum apar ele în presă. Inevitabil deci, mijloacele de comunicare în masă vor prezenta un mesaj susceptibil de a fi

neconform cu realitatea. Această deformare a realităţii poate fi intenţionată, ca urmare a influenţelor de ordin politic şi economic în procesul redacţional. În acelaşi timp, există presiuni ce ţin strict de procesul de colectare a informaţiei şi de redactare a textului, presiuni care nu sunt rezultatul unui efort voit de deformare a redării faptelor. Cu alte cuvinte, faptul că jurnalistul are un timp adesea foarte limitat de documentare face ca situaţiile complexe să fie tratate de multe ori superficial. De asemenea, o altă cauză este faptul că limbajul jurnalistic trebuie să se conformeze unor standarde de claritate şi simplitate, ceea ce impune o perspectivă de multe ori simplistă asupra unor chestiuni subtile care necesită o tratare mult mai nuanţată.

10.6. Scena internaţională

Unul dintre cei mai cunoscuţi teoreticieni ai comunicării, Marshall McLuhan, atrage atenţia în celebra lucrare „Galaxia Guttenberg”70 asupra faptului că dezvoltarea fără precedent a mijloa-celor de comunicare în masă va conduce la crearea aşa-numitului „sat global”. Posibilitatea de a fi la curent cu ceea ce se petrece la celălalt capăt al lumii ne conduce către această situaţie fără precedent, în care putem trăi ca o comunitate a globului pământesc71. Dar nu numai comunicarea globală conduce la crearea acestei noi realităţi. Relaţiile comerciale şi economice tot mai strânse dintre ţările lumii fac ca scena internaţională să nu poată fi ignorată în comunicarea politică. Este vital aşadar ca oamenii politici să întreţină o bună relaţie cu cetăţenii pe care îi guvernează, dar să se bucure de credibilitate la nivel internaţional. Opinia publică din întreaga lume devine astfel un factor important de stabilitate politică şi din acest motiv politicienii nu îşi pot permite să o ignore.

10.7. Tehnici ale comunicării politice

Dincolo de principalii actori politici vom aduce acum în discuţie principalele tehnici şi instrumente ale comunicării politice. Mijloacele utilizate de actorii politici pentru a comunica sunt:

1) instituţiile de presă coordonate de actorii politici, cunoscute şi sub numele de „presă de partid”;

2) întruniri organizate de actorii politici, la care presa poate să fie sau să nu fie invitată (conferinţa de presă, briefing-ul, vizite în teritoriu);

3) producerea de materiale informative, care pot varia de la binecunoscutele afişe până la insigne, cutii de chibrituri, pixuri, sacoşe etc.;

4) achiziţionarea de spaţii de emisie pentru difuzarea mesajelor electorale. O observaţie interesantă priveşte faptul că nu doar televiziunile caută să investigheze succesul

unui actor politic în rândul publicului prin intermediul studiilor sociologice, al binecunoscutelor

68 De notat că presa de opinie este specifică spaţiului francez, dar şi presei din România, unde editorialul, ca gen al presei de opinie, reprezintă un element-cheie în publicaţiile scrise. Presa de opinie nu cunoaşte aceeaşi răspândire în spaţiul anglo-saxon.

69 Kaid et alii, Negative versus Positive Television Advertising in U.S. Presidential Campaign, Journal of Communication, vol. 41, nr. 3, 1991, pp. 53-64.

70 Marshall McLuhan, Galaxia Guttenberg, Editura Politică, Bucureşti, 1975. 71 Fireşte, criteriul proximităţii în determinarea valorii de ştire a unei informaţii ar putea contrazice această

constatare. Este binecunoscut faptul că un masacru petrecut pe un alt continent capătă mai puţină atenţie decât o bătaie fără urmări grave între două vedete autohtone, pentru că ceea ce se întâmplă mai aproape este întotdeauna mai incitant decât ceea ce se petrece la mii de kilometri distanţă.

sondaje de opinie. Actorii politici le consideră la fel de importante şi există numeroase situaţii în care chiar aceştia comandă asemenea studii. Pericolul reprezentat de răspândirea acestei practici în rândul celor aleşi în funcţii importante în stat este unul deloc de neglijat. Este vorba despre măsurile populiste care să menţină partidul şi liderul politic în topul preferinţelor publicului. Dacă alegerea emisiunilor având drept unic criteriu rating-ul este într-o oarecare măsură scuzabilă, în cazul unui director de programe, evitarea de către politician a măsurilor nepopulare, pe motiv că acestea i-ar scădea cota de popularitate, este condamnabilă prin consecinţele dezastruoase pe care le poate avea. Este firesc ca vedetele să caute cu orice preţ simpatia publicului. Dacă acelaşi lucru se întâmplă însă în cazul politicienilor, acuzaţi nu o dată că guvernează în funcţie de cota de popularitate din sondaje, lucrurile nu pot evolua decât într-o direcţie negativă.

Cum am putea descrie tehnicile de comunicare politică eficientă? Dată fiind miza enormă, această temă a căpătat în istoria recentă o atenţie deosebită din partea teoreticienilor. De-a lungul timpului au apărut sute de lucrări care au ca obiect campania electorală de succes. Din păcate, este greu de presupus că va apărea vreodată tehnica perfectă de comunicare politică, ce ar putea să conducă în mod invariabil la câştigarea alegerilor. Singurul lucru pe care teoreticienii îl pot face este să ofere câteva principii generale, câteva condiţii necesare, care nu vor fi însă niciodată şi suficiente, pentru a obţine o comunicare politică eficientă.

Există deci câteva repere propuse de teoreticienii mass-media72, care ar trebui să ghideze acest demers.

Coerenţa: o campanie electorală de succes presupune organi-zarea tuturor mesajelor în jurul unei teme. Fie că este vorba despre discursuri, atitudine, simboluri folosite, toate acestea trebuie să se organizeze, cum afirmam anterior, în jurul unei teme centrale şi să nu existe discrepanţe flagrante între mesajele transmise pe diferite canale. Un politician care doreşte să atragă atenţia asupra importanţei păcii şi stabilităţii nu va avea un comportament agresiv şi un limbaj vulgar.

Cunoaşterea publicului: sondajele de opinie au ca motivaţie şi cunoaşterea caracteristicilor psihosociale ale publicului elector. O campanie care nu ţine seama de acestea, de schimbările demografice, economice şi sociale, este sortită eşecului.

Originalitatea: toţi actorii politici ne propun o viaţă mai bună, prosperitate şi progres. Toţi ne prezintă promisiuni şi programe. Totuşi, cel care va avea succes este acela care reuşeşte să se evidenţieze, să propună un mesaj original şi pertinent.

Campania electorală reprezintă cea mai cunoscută modalitate de comunicare politică. Campania mobilizează toate forţele partidelor şi liderilor politici. În timp, s-a dezvoltat un aparat complex, format din specialişti în marketing politic, în relaţii publice, în comunicare interpersonală, care să contribuie la propulsarea liderului politic. Deşi între termenul englez „staff” (material, umplutură) şi termenul românesc „stufos” nu există o legătură semantică, putem spune că staff-ul electoral este un aparat din ce în ce mai stufos, de specialişti adunaţi în jurul liderului politic. Aceasta deoarece mijloacele de comunicare în campania electorală variază de la clipul politic în care se concentrează mesajele-cheie, la simboluri sugestive sau la sloganuri atrăgătoare. De asemenea, o componentă importantă este reprezentată de discursurile politice. De cele mai multe ori, liderii politici nu concep singuri aceste discursuri. Este şi motivul pentru care se spune adesea că liderul politic este un produs electoral asemănător cu bunurile de consum. Liderul politic ajunge să se îmbrace cum îi dictează stilistul, să se comporte cum îi dictează şeful de campanie, să vorbească aşa cum îi dictează specialistul în comunicare cu presa, astfel încât este legitim să ne întrebăm: noi pe cine votăm de fapt?

Conlcuzii: Astfel, în loc de concluzie, am putea spune, amendând definiţia lui McNair, că avem de-a face cu comunicarea politică atunci când:

actorii politici (oameni politici, jurnalişti, editorialişti, reprezentanţi ai sindicatelor şi ai altor organizaţii non-guvernamentale, etc.)se angajează într-un dialog (verbal sau non-

72 Sultana Craia, Tehnici de informare şi comunicare, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti,

2006.

verbal) public (dezbateri televizate, editoriale, ştiri politice, analize mediatice ale politicii) pe teme politice.

Exemple de întrebări pentru teste grilă: 1. Andrei Stoiciu este autorul unei lucrari despre:

1 relatiile publice 2 comunicarea politica 3 Publicitate 4 societatea informatiei

2. Contactul al politicianului cu electoratul se realizează prin: A Conferinte de presă B Vizite în teritoriu C Presa de partid D Difuzarea de imprimate sau obiecte purtând sigla formatiunii 1 A+B 2 A+C 3 B+C 4 B+D 5 C+D

Bibliografie obligatorie: Maria Cernat, Tehnici de informare și comunicare, Editura Fundației România de Mâine, 2010

Bibliografie facultativă: Sultana Craia, Tehnici de informare și comunicare, Editura Fundației România de Mâine, 2009;

Brian McNair, Comunicarea politică, Polirom, 2008

Unitatea de învățare 11 Comunicarea perversă

A. Competențe specifice: să identifice principalele tehnici și modalități de comunicare manipulatorie

B. Cuvinte cheie: manipulare, minciuna, intoxicare informationala C. Cuprins:

11. Comunicarea perversă 11.2. Fomele minciunii în comunicarea mediatică 11.2. Dezinformarea 11.4. Informarea tentendioasă – o minciună elaborată

D. Timpul de parcurgere al materialului: 3 ore E. Instrucțiuni privind parcurgerea materialului: Studenții trebuie să facă o lectură atentă a materialului căutând să înțeleagă principalele probleme legate de specificul și tehnicile comunicării perverse F. Rezultatele așteptate de la student: La finalul acestui curs fiecare student va fi capabil să identifice, să definească și să caracterizeze actorii comunicării perverse și tehnicile comunicării perverse G. Obiectivele unității de învățare: Familiarizarea studenţilor cu principalele modalităţi ale comunicării rău-intenţionate destinate să inducă în eroare publicul şi jurnaliştii Introducere:

Există în ultimul timp o preocupare tot mai mare pentru elucidarea sensului unor concepte, precum „manipulare”, „dezinfor-mare”, „minciună” sau „intoxicare informaţională”. Aceasta deoarece ele se află pe buzele tuturor. Oameni simpli sau teoreticieni reputaţi vorbesc adesea despre aceste aspecte care par să fi devenit un ingredient omniprezent al vieţii actuale. Există cel puţin două modalităţi prin care un anumit concept poate să îşi piardă sensul, devenind vag sau ambiguu: atunci când nu mai este folosit şi este necesar un efort specific investigaţiei istorice pentru a putea elucida care este sau era realitatea la care trimitea sau când, dimpotrivă, un concept este folosit prea mult. Riscul contaminării cu o multitudine de sensuri, care fac apoi imposibilă determinarea extensiunii sale, este foarte mare în cazul unui concept dintre cele amintite, tocmai ca urmare a utilizării excesive a acestora, uneori pentru a descrie elemente contradictorii. Este firească aşadar tentativa de a pune o oarecare ordine conceptuală în hăţişul de sensuri pe care aceste concepte le primesc în diverse situaţii de comunicare.

Înainte de a analiza separat fiecare concept în parte, vom sublinia faptul că toate au ceva în comun. Este şi motivul pentru care am plasat această discuţie sub titlul de „comunicare perversă”. Până în prezent am acordat o atenţie deosebită comunicării în genere, încercând să observăm care sunt definiţiile şi funcţiile acesteia. Comunicarea perversă reprezintă o specie deosebită a comunicării obişnuite, ale cărei note conceptuale sunt destul de greu de identificat. Ca şi comunicarea obişnuită, presupune exact aceeaşi schemă care cuprinde o sursă, un transmiţător, un canal, un mesaj, un receptor. Comunicarea perversă îşi propune să informeze, să educe, să încânte publicul, îndeplinind, cel puţin în aparenţă, aceleaşi funcţii ca şi actele comunicative în genere. Unde putem plasa atunci diferenţa specifică pentru acest concept? Aceasta reprezintă una dintre dificultăţile care fac ca diverşi teoreticieni ai comunicării să propună definiţii foarte diferite şi uneori inadecvate pentru acest concept. Singura modalitate prin care am putea să îl deosebim de comunicarea obişnuită este prin referire la intenţia emiţătorului. Astfel, dacă în cazul comunicării obişnuite receptorul mesajului este considerat de către emiţător ca situându-se pe poziţii de egalitate, în cazul comunicării perverse emiţătorul doreşte să se folosească de informaţie pentru a dobândi o poziţie privilegiată în raport cu receptorul mesajului său. Comunicarea perversă este deci terenul predilect al jocurilor de putere, în care informaţia este un simplu vehicul de dominare şi determinare a comportamentului celorlalţi. Comunicarea perversă este deci acel tip de comunicare în care emiţătorul se foloseşte de informaţiile pe care le deţine, pentru a transforma receptorul mesajului său într-un instrument de care să se poată

ulterior folosi. În cazul comunicării obişnuite, emiţătorul mesajului, fie el preot, politician sau simplu amic, nu încearcă să câştige nimic de pe urma informaţiilor suplimentare pe care le are în raport cu ceilalţi. Or, comunicarea perversă urmăreşte tocmai maximizarea profitului pe care cineva l-ar putea obţine, ca urmare a faptului că se află în posesia unor informaţii suplimentare. Atât în cazul manipulării, cât şi în cazul dezinformării, al minciunii sau al informării tendenţioase, remarcăm această dorinţă de a instrumentaliza nu doar informaţia, ci pe însuşi destinatarul ei. Aceasta nu s-ar putea realiza însă decât dacă am avea deja de-a face cu o relaţie de forţă între cei doi poli ai comunicării, emiţătorul şi receptorul. Este şi motivul pentru care vorbim despre manipulare sau dezinformare în legătură cu politicienii sau cu persoanele aflate într-o poziţie de autoritate. Fiecare dintre noi se foloseşte mai mult sau mai puţin de anumite informaţii, pentru a obţine anumite beneficii. Se utilizează de la exemplele cotidiene („O să îi spun că meciul începe peste o jumătate de oră pentru a-l ruga între timp să ducă gunoiul”) până la cele cu o miză socială crucială (răspândirea de zvonuri privind existenţa unor aşa-zişi terorişti în timpul Revoluţiei din decembrie 1989). În toate aceste cazuri identificăm acelaşi mecanism al folosirii informaţiei ca mijloc de dominare a celuilalt. De aceea, trebuie să descoperim care sunt condiţiile necesare pentru ca să putem vorbi despre oricare dintre formele comunicării perverse:

− o asimetrie sub raport informaţional între emiţător şi receptor; − o asimetrie în ceea ce priveşte poziţia socială: manipularea se realizează de cele mai multe ori

de către guvernanţi şi îi are ca destinatari pe guvernaţi; − un public larg: nu este suficient să spunem o minciună pentru a obţine un avantaj, în scopul de a

trata această situaţie ca fiind o manipulare sau o intoxicare informaţională: trebuie să existe un public foarte numeros al informaţiei folosite ca instrument de dominare;

− transmiterea informaţiei prin mijloacele de comunicare în masă: pentru a atinge un public larg trebuie ca mesajul să fie transmis prin intermediul mass-media.

Vom încerca acum să tratăm separat fiecare dintre speciile comunicării perverse.

11.1. Minciuna

Prezentă în câmpul comunicării umane încă din cele mai vechi timpuri, minciuna reprezintă un concept versatil sub raport etic. Astfel, de-a lungul timpului, minciuna a fost considerată fie un rău absolut, fie un rău necesar, indispensabil chiar.

Există numeroase dispute între filosofi, teologi sau teoreticieni ai comunicării, cu privire la statutul minciunii, la funcţiile ei, la efectele ei în comunicare. De-a lungul istoriei s-au conturat în etică două mari perspective cu privire la faptele imorale şi deci şi la minciună:

1. Perspectiva deontologică Deontologia se referă în primul rând la acea perspectivă morală ce pune accentul pe datorie

(deon – datorie). Deontologia profesională se referă la transpunerea normelor etice cu caracter general în câmpul unei profesii anume: ex: norma cu caracter general: „Fii cinstit!” capătă pentru jurnalist un înţeles mai specific: „Verifică informaţia din două surse înainte de a o publica!”.

Inaugurată de filosofia morală a lui Immanuel Kant, această perspectivă este una rigoristă: datoria trebuie îndeplinită şi adevărul trebuie spus indiferent de consecinţe. Cu alte cuvinte, în nicio circumstanţă nu trebuie acceptată minciuna ca mijloc de a scăpa dintr-o situaţie sau de a atinge un bine mai mare.

2. A doua perspectivă etică este cea utilitaristă. Ceea ce contează nu este în primul rând adevărul şi datoria fiecăruia de a-l recunoaşte şi comunica, ci binele general. O acţiune este bună în măsura în care conduce la cât mai multă fericire pentru cât mai mulţi oameni şi rea în măsura în care produce inversul fericirii, adică pricinuieşte durerea.

Perspectiva utilitaristă este actualmente dominantă: se consideră, în genere, că dacă o minciună produce mai mult bine decât rău, ea este în mod cert preferabilă adevărului şi deci este acceptată la nivel social.

În absenţa unei perspective absolutiste în care adevărul să capete o definiţie univocă unanim acceptată, minciuna se poate strecura în câmpul comunicării umane chiar cu acordul moraliştilor.

Minciuna este prezentă şi în lumea animală, dacă ne gândim la varietatea extraordinară pe care disimularea ca armă de protecţie sau camuflare o capătă în regnul animal sau vegetal. De aici şi argumentul antiteologic în favoarea minciunii: dacă Dumnezeu a creat lumea, precum şi toate

vieţuitoarele şi în lumea vegetală şi animală minciuna este atât de des prezentă, nu e oare evident că Dumnezeu însuşi a creat minciuna ca formă de supravieţuire?

Adoptarea unei perspective deontologice, în care spunem adevărul în orice circumstanţe, indiferent de consecinţe, implică totodată şi acceptarea unei definiţii standard a adevărului. Totuşi, în democraţiile deliberative actuale, definiţiile binelui, ale adevărului şi frumosului nu mai sunt rezultatul unor definiri cu pretenţii absolutiste şi universaliste, ci sunt mai degrabă rezultatul permanentei negocieri şi al acordului pragmatic între cetăţeni.

În acest sens minciuna, deşi dezaprobată în principiu, este în genere acceptată în practică, fie că este vorba despre comunicarea interpersonală sau de masă.

Aşa cum arată şi Vasile Tran73, există mai multe tipuri de minciună. În funcţie de tipul de

comunicare în care se manifestă, minciuna apărea sub următoarele forme: 1. În comunicarea intrapersonală (a subiectului cu el însuşi) minciuna ia forma autoînşelării,

creând adevărate paradoxuri pe care filosofii, psihanaliştii sau psihiatrii încearcă să le soluţioneze. În general, minciuna revine la a cunoaşte realitatea şi a comunica o informaţie neconformă cu realitatea. Conform acestei definiţii, nu ar fi posibil să mă mint pe mine, de vreme ce eu sunt şi sursa şi destinatarul mesajului. Totuşi, fenomenul autoînşelării este omnipre-zent în viaţa noastră psihică.

De pildă, putem lua exemplul alcoolicului care spune că se poate lăsa de băut, deşi toate experienţele sale anterioare contrazic această afirmaţie. Pentru această situaţie inedită în care minciuna îşi face apariţia, există mai multe explicaţii concurente. Psihanaliştii afirmă că stocăm în inconştient informaţiile care ne produc neplăcere. Leon Festinger propune binecunoscuta teorie a disonanţei cognitive, potrivit căreia subiectul ocoleşte informaţiile care contrazic punctele sale de vedere consolidate anterior şi le acceptă doar pe acelea care vin în prelungirea expectanţelor sale cognitive. Fenomenul autoînşelării reprezintă deci o problemă complexă, care se află încă departe de etapa în care să îşi fi găsit o explicaţie ultimă.

2. În câmpul comunicării interpersonale şi de grup avem: − aşa-numitele minciuni „albe”. Studiile sociologice arată că sunt minciuni spuse cu o frecvenţă

mai mare de femei decât de bărbaţi şi de persoanele defavorizate social mai degrabă decât de persoanele bine poziţionate social; aceste minciuni vizează coeziunea grupului, fie că e vorba despre familie, despre grupul social, (prieteni, rude) sau despre grupul profesional;

− minciunile „negre” care au ca scop deliberat inducerea în eroare a celorlalţi, în vederea obţinerii unor foloase personale. Sunt spuse mai degrabă de bărbaţi decât de femei şi de persoanele avantajate social şi urmăresc în genere maximizarea meritelor personale sau a profitului.

3. În comunicarea de masă, minciuna îmbracă forme specifice, în funcţie de domeniul de activitate al sursei emitente, astfel:

– în relaţiile publice minciuna îmbracă forma înfrumuseţării realităţii privitoare la companie, la liderul politic sau la o anumită vedetă, în conferinţele de presă şi în materialele informative.

Conform cercetătorilor Ryan şi Martison, practicienii din dome-niul relaţiilor publice se folosesc de următoarele tipuri de minciuni:

− refuzul de a comenta unele afirmaţii ale jurnaliştilor; − oferirea de răspunsuri evazive la întrebări directe; − discreditarea şi infirmarea zvonurilor despre companie, prin negare sau contraminciună; − comunicarea către presă a altor afirmaţii decât cele avizate de conducere; − minciunile „albe”, flatarea jurnaliştilor şi minciunile „gri”, combinarea informaţiilor false cu

cele adevărate pentru evitarea problemei74 ; − în publicitate, minciuna este omniprezentă, întrucât se urmă-reşte exclusiv maximizarea

profitului prin determinarea comportamen-tului potenţialului consumator. Fie că este centrată pe marcă, pe produs sau pe organizaţie, publicitatea este domeniul predilect al minciunii, care se manifestă la nivel textual prin afirmaţii neprobate sau chiar imposibil de probat (ex.: „cea mai bună bere din lume”), la nivelul imaginii, folosind foarte multe trucuri pentru a crea imagini perfecte, la nivelul sloganului simplificând excesiv realitatea etc.;

73 Vasile Tran, Alfred Vasilescu, Tratat despre minciună, Comunicare.ro, Bucureşti, 2003. 74 Sultana Craia, Tehnici de informare şi comunicare, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti,

2006.

− în jurnalism minciuna are un statut foarte controversat. Etica mass-media pendulează între rigorismul deontologist şi utilitarismul permisiv. În profesia de jurnalist minciuna nu ar trebui să apară. În domenii ca publicitatea, ea este oarecum scuzabilă pentru omul de publicitate ca şi pentru public, deoarece este clar că intenţia este de a vinde un produs. Există aşadar un „contract de comunicare”, în care atât sursa, cât şi destinatarul ştiu exact care este obiectivul comunicării.

În privinţa jurnalistului, lucrurile stau diferit: principala funcţie a comunicării a cărei sursă este jurnalistul este aceea de a informa publicul larg. Jurnalistul nu plăteşte spaţii de emisie pentru a vinde ceva. El prezintă informaţii, teoretic, de interes public. Dacă jurnalistul minte, atunci el este blamabil din ambele perspective etice. Totuşi, există şi situaţii foarte dificil de clasat conform normelor morale generale sau specifice deontologiei profesionale.

Astfel, din punct de vedere teoretic, sunt foarte interesante minciunile care pot căpăta o justificare morală: investigaţia sub acoperire, tăinuirea unor informaţii pentru protejarea publicului sau a minorilor. Toate aceste forme ale minciunii jurnalistice capătă o explicaţie care priveşte binele comun sau interesul naţional. Acestea reprezintă situaţii foarte greu de clasat ca morale sau imorale.

Argumentele în favoarea moralităţii unor asemenea acte aduc în discuţie faptul că a minţi pentru a-ţi ascunde identitatea în scopul de a demasca un politician corupt este în fapt un lucru eroic, demn de laudă.

Argumentele care susţin imoralitatea unor asemenea gesturi jurnalistice privesc faptul că intenţia acţiunii este imposibil de stabilit: în spatele intenţiei nobile de a ne informa poate sta interesul de a câştiga audienţă şi recunoaştere profesională.

Probabil că unul dintre criteriile care ne-ar ajuta să soluţionăm această dilemă morală priveşte scopul real al acţiunii: este o mare diferenţă între o investigaţie sub acoperire care are ca scop demascarea unei reţele criminale şi corupţia poliţiei şi asumarea unei false identităţi pentru a pătrunde în intimitatea unei vedete şi a o fotografia în situaţii compromiţătoare. Dezavantajele folosirii excesive a unor asemenea practici jurnalistice sunt legate de:

− crearea unui climat de neîncredere şi suspiciune în rândul publicului; − crearea unui model de comportament şi transformarea minciunii din rău necesar în rău

acceptabil, pentru un mai mare bine, în orice situaţie. În politică, minciuna este privită drept ingredient indispensabil în obţinerea succesului. Iniţial,

politica era privită ca o continuare firească a eticii. Odată cu apariţia unor gânditori ca Machiavelli, politica a fost definitiv separată de etică. Totuşi, folosirea excesivă a minciunii, caracteristică regimurilor totalitare, are drept rezultat izolarea liderilor politici într-o realitate ficţională. Este o situaţie asemănătoare stărilor patologice delirante, în care contactul cu realitatea este din ce în ce mai precar, generând temeri paranoice şi măsuri de securitate excesive.

De asemenea, minciuna în politică, atunci când devine normă de acţiune şi nu resursă ultimă de evitare a pericolelor, poate afecta grav credibilitatea omului politic care este mult mai aspru criticat decât omul de rând . Când vine vorba despre minciună, politicianul „cade de sus”.

11.2. Formele minciunii în comunicarea mediatică

Formele minciunii, utilizate în comunicarea mediatică, au fost identificate şi analizate de numeroşi teoreticieni ai domeniului. Iată câteva dintre ele:

− minciuna „absolută”, o denaturare completă a faptelor; − introducerea de informaţii false alături de cele adevărate; − minciuna prin excluderea unor informaţii adevărate; − citarea inexactă, folosirea de declaraţii scoase din context; − modificarea sensului unei informaţii prin forma în care este prezentată.75

11.3. Dezinformarea

Dezinformarea este un termen apărut relativ recent (secolul al XX-lea) şi se referă la „o acţiune comunicaţională care utilizează diverse mijloace pentru a influenţa guverne străine, a

75 Sultana Craia, Tehnici de informare şi comunicare, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti,

2006.

discredita opozanţi politici, a induce în eroare forţe adverse, a induce anumite convingeri şi a determina anumite atitudini ale maselor.”76 Dezinformarea este deci o minciună controlată, venită tocmai din partea autorităţilor care ar trebui să garanteze informarea corectă a publicului. Dezinformarea, ca specie a comunicării perverse, presupune o asimetrie a puterii şi este intim legată de resorturile exercitării dominaţiei într-un stat. Există în principal două modalităţi prin care oamenii politici îşi instituie dominaţia: prin constrângere sau prin convingere. De cele mai multe ori, un politician se dovedeşte a fi cu atât mai abil, cu cât va şti să combine într-o proporţie cât mai potrivită cele două elemente, ţinând cont de contextul istoric, social sau cultural în care se află. În cazul guvernărilor actuale, componenta constrângătoare este tot mai rar folosită, în special în cazul guvernărilor democratice. Nu pentru că politicienii ar avea foarte multe scrupule morale, ci pentru că este mult mai eficientă: „Eficientă şi fără durere: dumneavoastră aţi prefera durerea?”77 Sunt chiar politologi care nu se feresc să evidenţieze avantajele şi progresul pe care îl înregistrează societatea în momentul în care se trece de la o guvernare bazată pe forţă la una bazată pe dezinformare: Ne putem gândi la numeroase situaţii vitale în care manipularea conştiinţei constituie un bine, în măsura în care înalţă comunicarea dominaţiei şi a violenţei până la manipulare, care este o relaţie într-un sens mai umană78. Totuşi, acest tip de practică va cuprinde adesea:

– „scurgerea” organizată de informaţii false; – propaganda neagră (care îşi ascunde intenţiile); – descurajarea psihologică a opozanţilor / inamicului, din interior (ex.: stimularea defetismului)79

. Având în vedere aceste elemente, nu se poate spune că dezinformarea reprezintă un deziderat

demn de urmărit, cât mai degrabă un rău inevitabil, o slăbiciune şi un defect al relaţiei instituite între cei care conduc şi cei care sunt conduşi.

Dezinformarea se bazează pe anumite tehnici bine cunoscute şi puse la punct de-a lungul timpului de diverse guverne şi instituţii politice. Vladimir Volkoff identifică unele dintre ele:

− dezinformarea prin etichetare; − dezinformarea prin imagini; − dezinformarea prin număr; − dezinformarea prin zvon; − dezinformarea prin clişee. Dezinformarea prin etichetare

Asocierea adversarilor politici cu personaje sau situaţii puternic conotate negativ în mentalul colectiv este o tehnică foarte eficientă în a-i face pe cei nehotărâţi să se îndepărteze de ei. În acest sens, tehnica utilizată este aceea de a numi adversarii politici „comunişti”, „fascişti”, „mafioţi” etc.

Ştergerea unei etichete negative este foarte dificilă, în special dacă cel incriminat nu are acces la televiziune.

Dezinformarea prin clişee: Campaniile electorale ale principalilor actori politici abundă în mesaje de tipul: „Opoziţia nu a

propus nimic constructiv”, „Puterea n-a întreprins nimic concret pe toată perioada mandatului”, „Grupurile de interese domină guvernul” etc. Există motive temeinice pentru care oamenii politici aleg să îşi critice în permanenţă adversarii, în loc să propună soluţii pertinente. Aşa cum arată Sebastian Bohler în lucrarea „150 de experimente pentru a înţelege manipularea mediatică”80, memorăm mai uşor mesajele negative.

76 Sultana Craia, Tehnici de informare şi comunicare, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti,

2007. 77 Vladimir Volkoff, Dezinformarea văzută din est, Editura Pro, Bucureşti, 2007. 78 E.L. Doţenko, Psihologia manipulării, apud Vladimir Volkoff, Dezinformarea văzută din est, Editura

Pro, Bucureşti, 2007, p. 37. 79 Sultana Craia, Tehnici de informare şi comunicare, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti,

2007. 80 Sebastian Bohler, 150 de experimente pentru a înţelege manipularea mediatică, Polirom, Bucureşti,

2009.

În anul 2005, psihologii George Bizer şi Richard Petty au făcut următorul experiment: au adunat voluntari şi i-au împărţit în două grupuri. Voluntarii din primul grup au urmărit exclusiv mesaje pozitive despre un candidat fictiv, Smith. Voluntarii din al doilea grup au urmărit, pe lângă mesajele pozitive şi o cantitate însemnată de mesaje negative care îl vizau pe contracandidatul său, de asemenea fictiv. În al treilea pas s-a testat intenţia de vot şi s-a constatat că majoritatea voluntarilor ar fi votat cu Smith. În a patra etapă s-a testat soliditatea opţiunilor. Astfel, li s-a arătat tuturor voluntarilor un mesaj critic la adresa lui Smith. În fine, în ultima etapă au fost retestate intenţiile de vot. S-a constatat că:

• voluntarii câştigaţi iniţial numai prin mesaje pozitive şi-au schimbat brusc opţiunea în favoarea contracandidatului lui Smith;

• voluntarii câştigaţi prin argumente negative împotriva contracandidatului lui Smith rămâneau fideli acestuia.

Concluzia experimentului este aceea că opţiunile politice rezultate în urma mesajelor pozitive

sunt mult mai vulnerabile decât cele rezultate în urma expunerii la mesaje negative. Nu toate mesajele negative reprezintă dezinformări. Uneori, criticile sunt întemeiate. Totuşi, date fiind motivele expuse anterior, este evident faptul că politicienii recurg adesea la informaţii false pentru a-şi critica adversarii politici, făcând astfel uz de tehnica dezinformării pentru a-şi consolida poziţia politică.

Dezinformarea prin număr

Dezinformarea prin număr (sondajele de opinie) reprezintă una dintre cele mai eficiente tehnici de dezinformare. Principalul motiv: numerele, spre deosebire de cuvinte, par imparţiale şi precise. Chiar în condiţiile în care statisticile nu sunt intenţionat alterate, interpretarea acestor statistici este terenul pe care se pot construi mesaje favorabile sau defavorabile unuia sau altuia dintre politicieni. De multe ori, sondajele de opinie nu corespund realităţii. Acesta este rezultatul manipulării intenţionate a datelor, dar şi al unor mecanisme psiho-logice care intră în acţiune.

În anul 2007, trei psihologi americani au testat soliditatea părerilor formulate în sensul curentului majoritar. Astfel, ei au distribuit voluntarilor informaţii potrivit cărora 80% dintre persoanele intervievate anterior s-au declarat pentru eutanasiere. S-a constatat că mulţi dintre voluntari au exprimat o opinie în sensul celei formulate de majoritate. În a doua etapă a experimentului voluntarii care se pronunţaseră în favoarea eutanasierii au fost rugaţi să prezinte situaţiile concrete în care ar face un asemenea gest. S-a constatat că foarte puţini dintre ei erau dispuşi să îşi susţină în practică opinia formulată ca urmare a conformismului social. În concluzie, unul dintre factorii care pot influenţa sondajele de opinie este reprezentat de tendinţa oamenilor de a se conforma majorităţii: aceştia răspund în funcţie de opinia dominantă, dar de cele mai multe ori nu îşi concretizează opţiunea în votul propriu-zis.

Dezinformarea prin repetiţie

Chiar dacă informaţia prezentată nu este conformă cu realitatea, prezentarea ei insistentă face ca oamenii să aibă tendinţa de a crede ceea ce li se prezintă. Psihologul Robert Zajnonc a arătat unui număr de cinci grupuri de voluntari cartonaşe pe care erau scrise cuvinte în turcă, al căror înţeles aceştia nu îl cunoşteau. Primul grup le vedea odată, al doilea de cinci ori, al treilea de zece ori, al patrulea de douăzeci de ori şi al cincilea de douăzecişicinci de ori.

În a doua etapă a experimentului, psihologul i-a întrebat pe toţi voluntarii ce credeau despre cuvintele în cauză: desemnează ele ceva pozitiv sau ceva negativ? Concluzia a fost că:

• voluntarii care vedeau mai des cuvintele aveau tendinţa de a crede ca desemnează ceva pozitiv, drăguţ şi le făcea plăcere să le pri-vească;

• voluntarii care priveau foarte rar cartonaşele aveau o atitudine foarte rezervată în privinţa sensului cuvintelor inscripţionate pe ele.

Acest experiment ne arată că există „efectul simplei expuneri”: simpla prezenţă în spaţiul perceptiv al publicului poate genera o atitudine favorabilă din partea acestuia. Acest tip de informaţie este foarte utilă pentru persoanele care apar la televizor, prezentând mereu informaţii neverificate şi neverificabile.

Dezinformarea prin zvon

Foarte periculoasă în perioadele de criză (economică, politică, socială), tehnica dezinformării prin fabricarea de zvonuri este de asemenea foarte eficientă şi des utilizată. Resorturile succesului acestei tehnici sunt reprezentate de tendinţa publicului de a crede informaţiile prezentate sub formă confidenţială sau „scurgerile de informaţii”, mai degrabă decât informaţiile oficiale.

O altă valenţă a zvonurilor priveşte capacitatea acestora de a întreţine o stare de nervozitate în rândul publicului, menită să adoarmă simţul critic. La zece zile de la atentatele din 11 septembrie 2001, la o importantă uzină franceză s-a produs o explozie de proporţii. Câteva săptămâni mai târziu, rezultatele anchetei au arătat faptul că fusese vorba despre un accident. Totuşi, circulau zvonurile că ar fi fost vorba despre un atentat terorist. Presa nu a făcut decât să întărească această percepţie, întrucât este mult mai uşor să acceptăm ceea ce merge în direcţia prejudecăţilor noastre.

În acest caz, zvonurile erau confirmate prin afirmaţii de tipul: „Oficial, ipoteza accidentului de muncă pare să fie reţinută cu prioritate de anchetatori. Totuşi, martori din interiorul uzinei avansează o altă ipoteză… cea a atentatului nu poate fi eliminată în totalitate, mai ales că accidentul s-a produs la scurt timp după atacul asupra Turnurilor Gemene”.

Dezinformarea prin imagine

Deşi este adeseori lăudată pentru capacitatea de a prezenta informaţiile mai obiectiv decât o pot face cuvintele, lăsând publicului posibilităţi mai mari de interpretare, imaginea poate fi de asemenea vehicul al dezinformării. Campania pentru alegerile prezidenţiale din anul 2009 a arătat cum dezbaterea politică a fost înlocuită cu dezbaterea cu privire la un film care îl avea ca protagonist pe unul dintre candidaţi, film despre care s-a dovedit ulterior că a fost trucat.

11.4. Informarea tendenţioasă – o minciună elaborată

Există teoreticieni81 care consideră că informarea tendenţioasă este o specie diferită de minciună, situându-se pe acelaşi plan cu aceasta în cadrul mai larg descris de comunicarea perversă. Ceea ce propunem este o nuanţare conceptuală: informarea tendenţioasă este mai degrabă o specie a minciunii. Atâta timp cât adevărul este alterat cu bună ştiinţă de emiţătorul mesajului, informarea tendenţioasă este greu de diferenţiat de minciuna obişnuită. Singurul criteriu care ne-ar ajuta să o singularizăm este faptul că este o minciună mai elaborată sub aspectul energiei investite în a o face cât mai credibilă. De asemenea, postura emiţătorului nu este una pasivă: el nu oferă intenţionat răspunsuri false. Dimpotrivă, emiţătorul este activ: el are pretenţia că informează publicul. Dacă dezinformarea se aseamănă cu minciuna prin omisiune, informarea tendenţioasă este acel tip de minciună în care se coroborează informaţii adevărate cu informaţii false. Adevărata artă a informării tendenţioase este păstrarea proporţiei optime între adevăr şi falsitate, de aşa natură încât informaţia să nu fie conformă cu realitatea, dar să rămână suficient de credibilă pentru public. Este binecunoscut faptul că idealul obiectivităţii absolute este imposibil de atins în jurnalism. Întotdeauna există un unghi din care privim realitatea, mai mult sau mai puţin asumat. Informarea tendenţioasă presupune direcţionarea cu bună ştiinţă a publicului către o perspectivă avantajoasă pentru anumite partide sau lideri politici. Există procedee specifice informării tendenţioase. Iată câteva dintre ele :

1. prezentarea unor informaţii incorecte. Se ştie că una dintre funcţiile mass-media este aceea de a conferi statut şi de a legitima un mesaj. Odată transmis, el va rămâne în conştiinţa publicului, în ciuda dezminţirilor;

2. stabilirea unei agende avantajoase pentru un candidat, partid, companie etc. Mass-media au funcţia de a stabili agenda publică: nu ne spun ce să gândim, ci la ce să ne gândim. Prezentarea unor informaţii adevărate, dar alese de aşa natură încât să nu ofere o perspectivă completă asupra unui fenomen, se înscrie în această direcţie a informării tendenţioase;

3. coroborarea informaţiilor adevărate cu cele false. Informarea tendenţioasă se bazează şi pe arta de a strecura informaţii certe şi verificabile în informaţii false, greu verificabile;

4. comentariul evenimentelor. Foarte prezent din păcate în presa postdecembristă din ţara noastră, acesta este principalul motor al informării tendenţioase. Se prezintă o informaţie corectă, iar

81 Idem.

apoi sunt invitate să comenteze doar persoane cu angajamente politice şi economice clare, fără a oferi şi taberei adverse dreptul la exprimare;

5. alterarea sensului unei informaţii prin contextul în care este prezentată. De exemplu, dacă are loc o manifestaţie de proporţii şi aceasta este prezentată pe ultima pagină între ştiri mai puţin intere-sante, s-a produs o informare tendenţioasă;

6. atribuirea preferenţială a spaţiului publicistic şi timpului de antenă. În continuarea procedeului anterior se situează un altul care funcţionează oarecum după acelaşi principiu. Este vorba despre atribuirea inegală şi inechitabilă a timpului pentru exprimarea punctului de vedere. Ori de câte ori există o controversă, jurnalistul este obligat să prezinte ambele puncte de vedere în spaţii de emisie sau publicistice egale. Atunci când se încalcă acest principiu, există suspiciunea de informare tendenţioasă.

În general, informarea tendenţioasă este o „informare cu tendinţă”, în sensul că nu se doreşte o dezinformare completă, ci orientarea informaţiei în direcţia dorită de autor. Am putea spune, folosind o metaforă din arta gastronomiei, că informaţia adevărată este zahărul care, tunat peste doctoria amară, adică informaţia falsă, ne ajută să o înghiţim mai uşor. În secolul al XX-lea, odată cu dezvoltarea fără precedent a tehnicilor de informare şi comunicare, şi formele de comunicare perversă au devenit din ce în ce mai eficiente.

Exemple de întrebări pentru teste grilă:

1.De regulă, un ziar de partid pus în situatia în care un lider afiliat partidului în cauză este acuzat de coruptie: 1 Va trece sub tăcere acest lucru, apărând interesele de grup 2 Va dezvălui toate informatiile 3 Va trata informatia cu obiectivitate

Răspuns: 1

2.Formele minciunii sunt:

A Minciuna “absolută” B Minciuna prin omisiune C Amestecul de elemente reale cu elemente false D Minciuna adevărată 1 A+B+C 2 A+B+D 3 A+C+D 4 B+C+D 5 A+B+C+D

Răspuns: 1

3.Regulile propagandei sunt: A Simplificarea, îngrosarea B Orchestrarea C Transfuzia (permite adaptarea la publicuri diferite) D Prezentarea veridică a faptelor 1 A+B+C 2 A+B+D 3 A+C+D 4 B+C+D 5 A+B+C+D

Bibliografie obligatorie: Maria Cernat, Tehnici de informare și comunicare, Editura Fundației România de Mâine, 2010

Bibliografie facultativă: Sultana Craia, Tehnici de informare și comunicare, Editura Fundației România de Mâine, 2009;

Brian McNair, Comunicarea politică, Polirom, 2008 Sebastian Bohler, 150 de experimente pentru a înţelege manipularea mediatică, trad.

(Bucureşti: Polirom, 2009) Vladimir Volkoff, Dezinformarea văzută din est, Editura Pro: Bucureşti, 2007, p. 37

Unitatea de învățare 12 Tehnicile de informare si comunicare si spaţiul public

A. Competențe specifice: să identifice principalele probleme legate de evoluția tehnicilor

de informare și comunicare și structurarea spațiului public democratic B. Cuvinte cheie: tehnicizarea relatiilor, self-media, mondializarea fluxurilor de

informatii C. Cuprins:

Tehnicile de informare si comunicare si spaţiul public 12.1.Tehnicizarea relaţiilor 12.2.Comercializarea comunicării 12.3. Mondializarea fluxurilor informaţionale

D. Timpul de parcurgere al materialului: 3 ore E. Instrucțiuni privind parcurgerea materialului: Studenții trebuie să facă o lectură

atentă a materialului căutând să înțeleagă principalele probleme legate de să identifice principalele probleme legate de evoluția tehnicilor de informare și comunicare și structurarea spațiului public democratic

F. Rezultatele așteptate de la student: La finalul acestui curs fiecare student va fi capabil să identifice, să definească și să caracterizeze etapele și evoluția spațiului public

G. Obiectivele unității de învățare: Introducerea studenţilor în problematica legată de evoluţiile tehnologice şi cele ale spaţiului public

Introducere:

În ceea ce priveşte tehnicile de informare şi comunicare, acestea sunt strict legate de dezvoltarea tot mai rapidă a unor instrumente tehnice din ce în ce mai performante, menite să înlesnească aceste două procese, atât de prezente şi importante în societatea actuală, informarea şi comunicarea. Aşa cum arată Pierre Chambat82, rolul tehnicilor de informare şi comunicare a crescut tot mai mult în ultimul

82 Pierre Chambat, Spaţiu public, spaţiu privat: rolul medierii tehnice, apud Isabelle Paillart, Spaţiul public

şi comunicarea, Polirom, Bucureşti, 2002, p. 85.

secol, în prezent el ajungând să redefinească barierele în mod tradiţional stabilite între spaţiul public şi spaţiul privat. În acest sens, autorul identifică patru aspecte principale legate de schimbările produse de tehnicile de informare şi comunicare:

• o tehnicizare a relaţiilor prin medierea tehnologică a comunicării dintre indivizi; • comercializarea comunicării; • fragmentarea publicurilor; • mondializarea fluxurilor de informaţii.

12.1. Tehnicizarea relaţiilor

Dat fiind faptul că odată cu apariţia a tot mai multor mijloace tehnice de comunicare, fie ele de masă (sateliţi de comunicaţii, Internet) sau interpersonale (telefonul mobil, programele de poştă electronică sau conversaţie), apare şi problema dacă acestea accentuează tendinţa de individualizare sau, dimpotrivă, pe cea de socializare. O problemă de larg interes în câmpul cercetărilor psihosociale este legată de dublul statut al acestor tehnici: accentuează ele tendinţele de fragmentare şi chiar anomizare a societăţii postmoderne sau, dimpotrivă, sunt un vehicul important în dezvoltarea abilităţilor de comunicare şi în realizarea coeziunii sociale? Fiind un subiect intens dezbătut în actualitate, nu se poate, fireşte, încă oferi un răspuns definitiv la această problemă. Există autori care susţin că tehnicile de informare şi comunicare moderne vor conduce către dezvoltarea unei culturi participative şi a unor cetăţeni mai responsabili, mai informaţi şi mai conectaţi la problemele de interes public. Pe de altă parte, există o serie întreagă de studii care demonstrează că nu există o reţetă neapărat raţională de utilizare a tehnicilor de informare şi comunicare, astfel că unii oameni ajung să prefere conversaţia online interacţiunii sociale directe, petrecându-şi mult timp cu programe de divertisment şi ignorând aproape în totalitate chestiunile din agenda publică naţională sau internaţională.

12.2. Comercializarea comunicării

Încă de la începuturile mediatizării tehnice a comunicării, a apărut problema dublei naturi a informaţiei transmise prin diferite instrumente, fie că era vorba despre telegraful electric în secolul al XIX-lea, fie că este vorba despre telefonul mobil în secolul al XXI-lea. Astfel, informaţia prezintă calitatea de a fi un serviciu public, dar şi o marfă. În acest sens, informaţia mediată a trebuit să se supună unei duble reglementări: ea trebuia să răspundă cerinţelor publicului de a fi informat cu privire la problemele de interes public, dar şi cerinţelor pieţei concurenţiale a informaţiei. În acest fel, informaţia mediată a fost mereu supusă unor imperative antagonice: tratarea chestiunilor serioase (probleme legate de economie, politică, societate) şi goana după senzaţional, aducătoare de profituri semnificative. Ceea ce Pierre Chambat sesizează este faptul, lesne de observat pentru oricare dintre noi, că în perioada actuală avem de-a face cu o tendinţă din ce în ce mai pregnantă de comercializare a comunicării. În acest fel, nu numai că programele de televiziune sunt axate pe căutarea senzaţionalului în detrimentul informării publicului, însă sunt tot mai frecvente cazurile de ingerinţă în spaţiul privat al indivizilor. Pe de o parte, ca urmare a dorinţei de personalizare a informaţiei care conduce la un plus de senzaţional şi deci de audienţă (a se vedea cazul controversatului post de televiziune Otv), pe de altă parte, ca urmare a concurenţei tot mai acerbe între companiile private care le împing dincolo limitele etice sau chiar legale. Drept exemplu avem în vedere cazul companiilor care dez-văluie informaţii cu caracter personal, legate de profesie sau situaţie financiară, unor firme private aflate în căutarea unor potenţiali cumpărători.

Odată cu apariţia televiziunilor specializate, nu se mai poate vorbi despre public, ci despre

publicuri ale mass-media. De asemenea, relativ recent, s-a dezvoltat şi conceptul de self media. Pornind de la fragmentarea şi individualizarea cererii de informaţii, televiziunile digitale au diversificat oferta de programe, oferind totodată posibilitatea de a se implica şi mai activ în selecţia informaţiei.

12.3. Mondializarea fluxurilor informaţionale

Odată cu apariţia marilor corporaţii media internaţionale şi a televiziunilor transfrontaliere, avem de-a face cu o circulaţie la nivel mondial a informaţiei media. Există, aşa cum am putut vedea anterior, numeroase dispute legate de reglementarea echitabilă a modului în care această informaţie circulă de la o ţară la alta. În prezent, se constată faptul că mondializarea fluxurilor informaţionale pune o serioasă presiune asupra identităţii naţionale. De asemenea, aşa cum s-a subliniat şi cu alte prilejuri (a se vedea discuţia despre raportul Sean McBride), la modul ideal, trebuie să existe un schimb al informaţiilor între diversele ţări şi nu o răspândire aproape unidirecţională venită dinspre ţările puternic dezvoltate economic înspre ţările mai puţin dezvoltate.

Concluzii: Evoluția spațiului public democratic s-a restructurat odată cu dezvoltarea tehnicilor de informare și comunicare. Progresul tehnologic permite o destructurare a conceptului de “masă” și o înlocuire a acestuia cu conceptul de public. Aceasta cu atât mai mult cu cât avem de-a face cu o lectură din ce în ce mai personalizată a produselor media.

Exemple de întrebări pentru teste grilă: 1. Institutia care se ocupă în România de reglementarea spatiului public mediatic este 1 Consiliul Suprem al Apărării 2 Ministerul Culturii 3 Consiliul National al Audiovizualului 4 Comisia de Cultură a Senatului României

Răspuns: 3

Bibliografie obligatorie: Maria Cernat, Tehnici de informare și comunicare, Editura Fundației România de Mâine, 2010

Bibliografie facultativă: Sultana Craia, Tehnici de informare și comunicare, Editura Fundației România de Mâine, 2009;

Brian McNair, Comunicarea politică, Polirom, 2008 Sebastian Bohler, 150 de experimente pentru a înţelege manipularea mediatică, trad.

(Bucureşti: Polirom, 2009)

Unitatea de învățare 13. Tehnicile de informare şi comunicare şi sfera publică

A. Competențe specifice: să identifice principalele probleme legate de evoluția tehnicilor

de informare și comunicare și structurarea spațiului public democratic B. Cuvinte cheie: televiziunea ca serviciu public, televiziunea comerciala, televiziunea

intimistă C. Cuprins: Tehnicile de informare şi comunicare şi „sfera publică D. Timpul de parcurgere al materialului: 3 ore E. Instrucțiuni privind parcurgerea materialului: Studenții trebuie să facă o lectură

atentă a materialului căutând să înțeleagă principalele probleme legate de să identifice principalele probleme legate de evoluția tehnicilor de informare și comunicare și structurarea spațiului public democratic

F. Rezultatele așteptate de la student: La finalul acestui curs fiecare student va fi capabil să identifice, să definească și să caracterizeze etapele și evoluția spațiului public

G. Obiectivele unității de învățare: Familiarizarea studenţilor cu problematica legată de influenţa tehnicilor de informare şi comunicare în evoluţia (sau involuţia) spaţiului public

Se poate spune că spaţiul sau sfera publică83 a existat încă din momentul constituirii societăţii umane. Astfel, dacă prin spaţiu public ne referim la acel spaţiu pe care membrii unei comunităţi îl folosesc în comun, atunci poteca, strada, arena, curtea regală, salonul, sala de judecată, culoarul unui bloc de locuinţe sau studioul unei dezbateri televizate desemnează toate un spaţiu public. Spaţiul privat ar fi, prin simetrie, acel spaţiu care este destinat exclusiv uzului personal al unui individ sau al unei familii. Totuşi, dacă pornim de la spaţiul public reprezentat de poteca folosită de membrii unui trib pentru a ajunge până la spaţiul public reprezentat de studioul unei dezbateri televizate sau de paginile unei publicaţii în care se poartă o polemică, putem lesne observa că acest concept a parcurs un drum foarte lung.

De notat că sfera publică reprezintă un subiect serios de investigaţie şi teoretizare abia în societatea democratică actuală, ceea ce arată că nu atât configuraţia spaţiului public s-a schimbat dramatic. Rolul pe care acesta îl joacă în societatea noastră s-a modificat într-o măsură cel puţin egală. Unul dintre teoreticienii cei mai de seamă care consacră lucrări importante acestui concept, evidenţiind faptul că el reprezintă categoria cu ajutorul căreia trebuie explicată şi analizată democraţia actuală, este Jürgen Habermas. În lucrarea „Sfera publică şi transformarea ei structurală” autorul aduce în discuţie faptul că multiplele sensuri pe care le atribuim astăzi acestui concept îşi au originea în sensurile care s-au cristalizat în epoci diferite. Statul, ca depozitar al autorităţii publice, a fost mereu constituit din instituţii aparţinând spaţiului public şi din „persoane publice” aflate în fruntea acestor instituţii. În societatea actuală s-a menţinut acest sens, însă conceptul de spaţiu public s-a îmbogăţit cu o nouă semnificaţie: spaţiul public este locul unde se formează opinia publică. Astfel, spaţiul public nu mai cunoaşte în democraţia actuală doar graniţele spaţio-temporale concrete ale unor clădiri sau locuri folosite în comun. Spaţiul public nu mai este doar spaţiul comun, ci şi spaţiul publicului a cărui opinie devine de o importanţă covârşitoare într-un regim democratic, caracterizat esenţialmente de o raţionalizare a exercitării autorităţii. Aceasta deoarece autoritatea nu mai este atributul dobândit prin naştere de un monarh, ci rezultă ca urmare a câştigării încrederii şi voturilor electorilor care formează tocmai acest public. Dar publicul despre care vorbim nu ar putea dobândi conştiinţa de sine şi nu şi-ar putea forma nicio opinie în absenţa acelor mijloace, care să asigure comunicarea dintre membrii săi. În acest sens, tehnicile de informare şi comunicare joacă un rol esenţial, deoarece ele constituie atât elementul care îi permite publicului să dezvolte o conştiinţă de sine şi o opinie cu privire la temele aflate în dezbatere, cât şi „locul”, dacă ne putem exprima astfel, în care această conştiinţă şi această opinie se formează. De aceea, când ne referim astăzi la spaţiul public ca la un spaţiu al publicului, ca loc unde acesta îşi formează opinia, avem de-a face mai curând cu o metaforă decât cu o regiune precis delimitată spaţio-temporal.

Înainte de a ajunge însă la această semnificaţie, spaţiul public a cunoscut diverse configuraţii în diferite epoci. În cazul democraţiei directe ateniene, sfera publică este strict separată de sfera privată. Fie că este vorba despre şedinţe de judecată sau despre dezbateri legislative ori simple consfătuiri, spaţiul public este agora. Este unul dintre momentele istorice în care este mai uşor să identificăm o regiune precis delimitată în spaţiu pentru ceea ce numim „sfera publică”. Totuşi, nu trebuie să ne lăsăm induşi în eroare şi să credem că spaţiul public atenian este indisolubil legat de agora. Convorbirea între oameni liberi pe teme care prezintă interes pentru comunitate reprezintă elementul cheie în acest caz. Pentru a avea un „spaţiu public” nu avem nevoie aşadar doar de un spaţiu, ci avem nevoie de comunicare între membrii cu drepturi politice ai comunităţii. De asemenea, nu este suficient ca aceşti membri să comunice între ei. Comunicarea trebuie să se poarte pe teme de interes general. Doar în acest caz putem spune că avem de-a face cu un spaţiu public. Acest model al sferei private, văzut ca loc destinat exclusiv uzului individului sau familiei şi al sferei publice ca loc al dezbaterii pe teme de interes comun, s-a menţinut aproape neschimbat până în zilele noastre. Spaţiul public a fost destul de slab reprezentat în perioada medievală, când multe dintre cuceririle democraţiei ateniene au fost abandonate. Totuşi, autoritatea neîngrădită a stăpânului casei asupra celorlalţi membri care locuiesc pe domeniul său încetează să mai fie recunoscută încă din perioada medievală. De asemenea, relaţiile economice şi politice stabilite în această perioadă nu mai permit accesul la funcţia de conducere a oricărui membru al societăţii, acest drept fiind moştenit şi nu dobândit. Ceea ce este interesant pentru această perioadă este faptul că spaţiul public este reprezentat de strada şi piaţa în care au loc cunoscutele turniruri, unde cavalerii îşi dovedesc îndemânarea şi curajul. Habermas numeşte

83 Vom folosi termenii de „spaţiu public” şi „sferă publică” drept termeni sinonimi.

această perioadă perioada reprezentativă a spaţiului public, dat fiind că doar nobililor le revenea sarcina de a reprezenta ţara în raport cu monarhul care o conducea. Burghezii, chiar şi cei mai înstăriţi, rămân simple persoane private, neavând nicio putere politică. Odată cu secolul al XVI-lea, persoanele care formează spaţiul public numit de Habermas „reprezentativ” se vor retrage din stradă la curtea regală, această configuraţie a spaţiului public cunoscând evident momentul culminant odată cu domnia lui Ludovic al XIV-lea. În secolul al XVII-lea, saloanele locuinţelor nobiliare reprezintă o continuare, cel puţin în spaţiul francez, a curţii regale şi un loc destinat dezbaterilor, în primă instanţă, literar-artistice. Tot în această perioadă apar şi cafenelele84, unde pentru prima oară se reinstaurează modelul deliberativ atenian, în sensul în care ceea ce contează în aceste discuţii de cafenea nu este rangul persoanei, ci argumentele expuse. Este locul în care oamenii instruiţi aparţinând diverselor pături sociale îşi expun propriile puncte de vedere. Concomitent cu dezvoltarea cafenelelor are loc şi dezvoltarea presei. Odată ce informaţiile devin o marfă şi publicaţiile se înmulţesc, asistăm şi la o transformare a criticii literare în critică politică. În Anglia apar propuneri legislative care să permită accesul presei la dezbaterile parlamentare. Secolul al XIX-lea este marcat de dezbaterile aprinse pe teme politice şi în urma acestora tot mai multe categorii sociale câştigă drept de vot. Ia naştere democraţia liberală, democraţie indirectă, în cadrul căreia putem pentru prima oară vorbi despre un spaţiu public mediat şi mediatic (un spaţiu în care comunicarea este mediată de mijloacele de comunicare în masă).

Am putea crede că epoca modernă aduce numai avantaje în ceea ce priveşte spaţiul public şi dezbaterea democratică. Totuşi, accesul păturilor mai puţin informate la puterea politică nu întârzie să îşi arate dezavantajele. Astfel, dacă Jeremy Bentham consideră că opinia publică reprezintă un garant indiscutabil şi un arbitru imparţial şi incoruptibil al deciziilor politice, John Stuart Mill întrevede deja pericolele „dictaturii majorităţii”. În locul tiranului, ca variantă decăzută a monarhului absolut, se conturează pentru liberali, ca susţinători ai drepturilor individuale, la fel de ameninţător spectrul unui alt tip de tiran: majoritatea. Conflictul nu se mai naşte între monarh şi supuşi, ci între individ şi societate. Astfel, dacă accesul păturilor defavorizate la puterea politică prin obţinerea dreptului de vot reprezenta o manieră potrivită în care puterea absolutistă să fie pusă în chestiune şi odată cu ea şi drepturile nobiliare moştenite, lipsa de instruire a majorităţii reprezintă un dezavantaj pe care, aşa cum spuneam anterior, Mill îl sesizează încă din 1859, când publică celebrul eseu „Despre libertate”. Faptul că majoritatea oamenilor care aveau atunci, ca şi acum, acces la dreptul de vot, este reprezentată de clasa celor defavorizaţi economic şi neinstruiţi, însemna un pericol. Astfel, Mill se arată destul de sceptic în privinţa capacităţii acestor noi membrii ai publicului de a-şi forma singuri o părere argumentată cu privire la chestiunile aflate în dezbatere publică. Idealul opiniei publice, ca opinie argumentată care rezultă în urma discuţiei între persoane capabile să facă uz de propria raţiune în spaţiul public, fie că este vorba despre parlament, cafenele sau paginile ziarelor, se vede astfel pus sub semnul întrebării. Mill este încă adeptul păstrării unor privilegii pentru cei instruiţi în privinţa puterii politice. În acest context, se poate spune că spaţiul public este pentru liberalii precum Mill prin excelenţă unul social, pe când spaţiul privat este unul individual.

Urmărind câteva dintre momentele-cheie ale evoluţiei configuraţiilor spaţiului public, am putut vedea că importanţa sa creşte odată cu transformarea sa din simplu spaţiu comun, deci o regiune spaţio-temporală bine determinată, în spaţiu al publicului şi al opiniilor acestora. Acest moment coincide cu transformarea spaţiului public din loc folosit în comun în spaţiu al comunicării mediate. Rolul social şi politic pe care spaţiul public urma să îl aibă în concepţia lui Jurgen Habermas viza posibilitatea constituirii unei opinii critice la nivelul societăţii civile, care să asigure o cât mai bună legătură între cetăţean şi stat. Întrucât democraţia nu se mai bazează pe opoziţia dintre clasele sociale, ci pe un alt tip de opoziţie, cea dintre individ şi societate, filosoful consideră că este foarte important să existe acest spaţiu de mediere care să permită atingerea unor idealuri democratice, precum pluralismul sau libertatea de exprimare. Jurgen Habermas, recunoscut şi ca ultim reprezentant de

84 De notat că dacă întâlnirile din saloane sunt patronate de femei, accesul acestora în cafenele este

interzis. Este şi motivul pentru care femeile londoneze încearcă să lupte împotriva acestui obicei. Pamfletul „Petiţia femeilor împotriva consumului de cafea, propunând atenţiei publicului marile inconveniente pe care le reprezintă pentru sexul lor consumul acestei băuturi extenuante şi anemiante” datează din anul 1674.

seamă al şcolii de la Frankfurt85, consideră că proiectul iluminist, care presupunea o „iluminare” a maselor, o aducere a acestora mai aproape de dezbaterea politică, se vede serios pus sub semnul întrebării, odată cu apariţia tehnicilor de informare şi comunicare moderne. Mass-media nu este nici pe departe cel mai bun vehicul în garantarea dezbaterii raţionale pe marginea temelor de interes general, astfel încât temerile lui Mill legate de dictatura majorităţii capătă o nouă dimensiune. Dacă mijloacele moderne de comunicare în masă sunt folosite exclusiv de autoritatea statală în scopuri propagandistice (aşa cum a fost de altminteri cazul nazismului şi al comunismului), atunci este evident că ele nu servesc decât la asuprirea pe cale simbolică a maselor de cetăţeni izolaţi şi lipsiţi în practică de posibilitatea de a se exprima critic. Trebuie menţionat că acest curent critic de analiză a tehnicilor de informare şi comunicare a trebuit să facă faţă, el însuşi, unor numeroase şi uneori foarte pertinente critici. Una dintre acestea vizează tocmai modul în care mijloacele moderne de comunicare şi informare sunt realmente folosite. Astfel, mijloacele de comunicare moderne sunt folosite exclusiv în scop propagandistic în regimurile totalitare în care ele sunt concentrate în mâna statului, care se vede astfel liber să dispună în mod discreţionar de ele. Dar odată cu schimbarea regimurilor politice, nu se mai poate vorbi despre o folosire exclusivă în scopuri propagandistice a tehnicilor de informare şi comunicare. Cum într-un regim democratic statul nu mai deţine monopolul asupra acestor tehnici, există o pluralitate de opinii şi de perspective exprimate cu ajutorul acestor mijloace performante de comunicare.

Tot pe direcţia realizării unei critici a curentului critic se poate menţiona şi faptul că tehnicile de informare şi comunicare nu ar trebui să fie personalizate. Cu alte cuvinte, ele sunt simple instrumente şi rolul lor depinde în ultimă instanţă nu de ele însele, ci de modul în care sunt utilizate.

Fireşte, replica reprezentanţilor curentului critic nu întârzie să apară: dacă media nu mai sunt folosite în scopuri propagandistice, ele totuşi nu reuşesc să aducă publicul larg mai aproape de dezbaterea publică. Dimpotrivă, aşa cum se spune adesea, mass-media creează o cultură a mediocrităţii, întrucât goana după audienţe, care se măsoară aşa cum am putut vedea anterior, cu mijloace din ce în ce mai performante, impune un nou tip de dictatură: dictatura majorităţii. Astfel, pentru a atinge un număr cât mai mare de indivizi, la modul ideal majoritatea indivizilor, comunicarea cu ajutorul tehnicilor moderne se vede silită să abordeze un stil mediocru. Este binecunoscut imperativul pe care orice jurnalist trebuie să îl respecte, şi anume el trebuie să scrie pentru cititorul mediu. Fireşte, „mediu” nu echivalează întotdeauna cu „mediocru”, însă în cele mai multe cazuri mesajul media vizează şi cultivă astfel tocmai mediocritatea.

Toate aceste dezbateri au ca punct de plecare câteva presupoziţii care privesc normativismul teoriilor politice. Cu alte cuvinte, idealul democratic, formulat mai întâi la nivel teoretic, are la bază câteva asumpţii fundamentale care privesc profilul psihosocial al cetăţeanului. Democraţia deliberativă86 reprezintă o cale de mijloc între democraţia participativă directă şi democraţia reprezentativă indirectă, deoarece oferă posibilitatea publicului de a participa la dezbaterea politică. Fireşte, acest tip de democraţie nu ar putea fi realizat în absenţa mijloacelor de comunicare în masă, care oferă totodată şi posibilitatea cercetării opiniei publice. Opinia cetăţenilor nu se mai exprimă exclusiv prin vot, întrucât noile tehnici de informare şi comunicare ar trebui să permită o mediere la nivelul comunicării politice între putere şi diversele grupuri sociale. Pentru a putea însă atinge acest ideal democratic, exigenţele nu vizează doar puterea, ci şi simplul cetăţean. Cu alte cuvinte, pentru a avea o democraţie autentică trebuie ca fiecare dintre noi să posedăm anumite trăsături caracteristice.

Unul dintre cei mai cunoscuţi adepţi ai democraţiei deliberative este, alături de Jurgen Habermas, John Rawls. Cunoscut îndeosebi pentru principiile dreptăţii ca echitate şi ale distribuirii resurselor (aici incluzând şi drepturile şi obligaţiile cetăţeneşti), Rawls rămâne un reprezentant de seamă al proceduralismului. Cu alte cuvinte, autorul se fereşte să fie partizanul unei concepţii despre bine, dorind să ofere mai degrabă cadrul în care oamenii să delibereze, pentru a ajunge la soluţia

85 Şcoală de gândire ce a inaugurat teoriile critice asupra efectelor mass-media şi care s-a dezvoltat în jurul

Institutului de Cercetări Sociale de la Frankfurt, înfiinţat în anul 1923 de Max Horkheimer. 86 Conceptul de „democraţie deliberativă” a fost pentru prima oară folosit în anul 1980 de către Joseph

Basset şi se referă la faptul că democraţia nu mai trebuie privită ca o coagulare, o agregare a intereselor majorităţii în jurul unui ideal comun, ci dimpotrivă, ca un proces de permanentă negociere şi deliberare între diversele grupuri sociale, care se încheie provizoriu prin vot, pentru a fi mai apoi reluat şi continuat până la noile alegeri.

morală. Pentru ca această teorie să poată fi într-adevăr pusă în practică, este necesar ca cetăţenii denumiţi de Rawls „judecători competenţi” 87 să posede anumite trăsături caracteristice:

„Un judecător (cetăţean)88 competent trebuie să aibă un anumit grad de inteligenţă […]. Un judecător (cetăţean) competent trebuie să ştie acele lucruri pe care un om cu inteligenţă medie ar trebuie să le ştie [...]. Un judecător (cetăţean) competent trebuie să fie rezonabil. El trebuie să manifeste dorinţa de a folosi logica inductivă pentru a determina ce anume este corect să creadă. În al doilea rând, […] să prezinte abilitatea de a formula argumente pro şi contra asupra subiectelor care îi sunt prezentate. În al treilea rând, el trebuie să ia în considerare informaţiile cu o minte deschisă. În al patrulea rând, un om rezonabil ştie sau încearcă să îşi cunoască predispoziţiile emoţionale şi intelectuale şi încearcă să facă un efort conştient să le ignore când ia o decizie [...]. Nu este fatalist, astfel încât să considere că mai devreme sau mai târziu acestea vor determina decizia sa. În cele din urmă, un judecător (cetăţean) competent trebuie să aibă o cunoaştere aprofundată a intereselor semenilor săi care intră în contradicţie într-o problemă dată”.89

Iată deci cât de exigent este unul dintre cei mai cunoscuţi teoreticieni ai deliberării în spaţiul public mediat, cu privire la calităţile pe care cetăţenii ar trebui să le aibă pentru ca o formă de organizare socială, cum este cea actuală, să se apropie de idealul democratic. Aşa cum între teoreticienii critici ai mass-media şi cercetătorii curentului cunoscut în literatura de specialitate ca fiind curentul empirist s-a născut o discrepanţă, acelaşi lucru s-a petrecut, după cum arată şi cunoscutul sociolog francez Bernard Berelson, şi pe tărâmul teoriei politice. Astfel, teoreticienii critici se bazau exclusiv pe metode speculative, adoptând preponderent un discurs normativist cu privire la tehnicile de informare şi comunicare şi rolul acestora în consolidarea democraţiei, în timp ce reprezentanţii curentului empirist aduceau în discuţie exclusiv rezultate ale cercetărilor de teren, fără a le integra într-o teorie menită să ofere o perspectivă de ansamblu. Totuşi, se pare că cea mai bună soluţie în abordarea acestei problematici, legate de rolul tehnicilor de informare şi comunicare în consolidarea spaţiului public, ca spaţiu al dezbaterii raţionale, este o îmbinare cât mai echilibrată a celor două perspective. Este punctul de vedere pe care îl susţine, aşa cum aminteam anterior, Bernard Berelson90, încercând să arate că prin documentarea sociologică factuală a cerinţelor normativiste se pot câştiga numeroase avantaje. Astfel, pe de o parte, teoreticienii politici vor fi obligaţi să îşi formuleze exigenţele în termeni cât mai exacţi, astfel încât acestea să poată fi traduse în ipoteze testabile empiric, pe de altă parte, studiile sociologice vor putea fi integrate într-o teorie care să dea seamă de fenomenul social, în genere.

În articolul „Democratic Theory and Public Opinion”, Bernard Berelson încearcă să realizeze tocmai această legătură, pe cât de fertilă, pe atât de necesară între exigenţele formulate de teoreticienii politicii, precum John Rawls şi studiile sociologice. Vom prezenta în cele ce urmează câteva dintre concluziile studiului lui Berelson. Astfel, pentru a avea o democraţie trebuie să existe un set de trăsături ale electoratului, care să garanteze luarea unei decizii electorale corecte. Prima dintre acestea vizează o anumită structură a personalităţii. În ciuda diversităţii inevitabile, toţi cetăţenii ar trebui să posede un anumit tip de caracter, „pentru a putea opera în mod efectiv, dacă nu chiar eficient, într-o societate liberă.” Este evident că unele personalităţi sunt mai degrabă compatibile cu regimurile autoritare şi dincolo de faptul că ele nu ar putea să constituie modele de urmat care să consolideze democraţia, ar fi chiar un pericol la adresa valorilor democratice (respectul pentru libertatea de exprimare, capacitatea de a delibera etc.).

Sociologul francez aduce şi el în discuţie câteva dintre aceste caracteristici, pe care Rawls le consideră indispensabile, încercând să observe în ce măsură studiile sociologice demonstrează existenţa reală a acestora în rândul electorilor. Astfel, prima dintre cerinţele pe care toţi cetăţenii ar trebui să le îndeplinească se referă la:

87 John Rawls, Outline of a Decision Procedure for Ethics, The Philosophical Review, vol. 60, nr. 2, 1951, pp. 177-197.

88 De notat că autorul foloseşte expresia „moral judge” cu un sens mai larg: el nu îşi propune să facă profilul unui judecător ideal, ci al unui cetăţean care trebuie să delibereze în spaţiul public cu privire la probleme de interes public, pentru a putea ajunge pe calea dialogului la o soluţie morală.

89 John Rawls, Outline of a Decision Procedure for Ethics, The Philosophical Review, vol. 60, nr. 2, pp. 177-197, 1951.

90 Bernard Berelson, Democratic Theory and Public Opinion, The public Opinion Quarterly, vol. 16, nr. 3, 1952, pp. 313-330.

• capacitatea propriu-zisă a acestora de a fi interesaţi de probleme care depăşesc cadrul preocupărilor imediate de zi cu zi;

• acceptarea unei responsabilităţi pentru deciziile luate, precum şi faptul că deciziile politice nu sunt întotdeauna în acord cu propriile convingeri;

• autocontrol şi stăpânire; • un echilibru armonios între capacitatea de a se supune unor decizii şi capacitatea de a se

exprima critic cu privire la anumite decizii de interes public care îl vizează sau nu; • o oarecare detaşare emoţională care să îi permită să participe la dezbaterile publice; • o atitudine caracterizată de critica mai degrabă constructivă la adresa autorităţii; • o bună imagine de sine; • un sentiment al capacităţii sale reale de a se implica în treburile politice şi a schimba lucrurile

în acest sens. Studiile sociologice nu indică modul în care aceste trăsături sunt distribuite la nivelul societăţii.

De asemenea, este evident că există o corelaţie între factorii sociodemografici şi aceste trăsături de personalitate, întrucât este mult mai probabil să identificăm un număr mai mare dintre aceste caracteristici, în rândul persoanelor cu un grad mai mare de cultură şi educaţie. În aceeaşi direcţie, studiile sociologice indică faptul că personalităţile autoritare sunt mai degrabă funcţionale în societăţile totalitare, faptul că nevrozele afectează capacitatea indivizilor de a se interesa de politică, că aşteptările înşelate prin promisiunile nerespectate îi îndeamnă pe indivizi să se manifeste agresiv faţă de politică şi de liderii politici.

O cerinţă care este foarte bine documentată de studiile sociologice vizează interesul şi

participarea electoratului la viaţa politică. Cifrele pot varia de la un stat la altul, de la o perioadă istorică la alta. În ceea ce îl priveşte, Berelson aduce în discuţie cifre valabile pentru America anilor ’50, în care o treime din electorat era cu adevărat interesată de politică. Din nefericire, procentul s-a menţinut în aceleaşi limite şi am putut observa şi în cazul democraţiei româneşti o situaţie asemănătoare. Studiile efectuate până în prezent nu indică cu maximă precizie care sunt cauzele acestui tip de raportare la politică. Se poate însă specula faptul că electorii se simt din ce în ce mai neputincioşi în a schimba ceva cu adevărat prin votul lor. La o primă vedere, oamenii nehotărâţi şi inactivi politic par să nu fie de niciun folos într-o democraţie. Totuşi, aici studiile sociologice vin să contrazică această idee îndelung susţinută, care este în acord cu intuiţiile simţului comun. Astfel, s-a constatat că, cu cât oamenii sunt mai interesaţi de politică, cu atât ei sunt mai partizani şi mai greu de convins. Tocmai de aceea, campaniile electorale se concentrează mai degrabă asupra „nehotărâţilor”, care sunt mult mai pasibili de a fi atraşi către un candidat sau un partid. Tot în acest sens, trebuie men-ţionat că electorii trebuie să posede o anumită detaşare emoţională, care să le permită să ia decizii raţionale. Totuşi, studiile arată că există o corelaţie strânsă între interesul pentru politică şi implicarea afectivă, de aşa manieră încât cetăţenii cei mai interesaţi de politică sunt şi cel mai implicaţi emoţional şi mai ataşaţi de o anumită idee. Prin urmare, ei sunt şi cel mai greu de convins, intrând arareori în rândul publicului ţintă, ales prin strategia de campanie a unui partid politic.

O altă cerinţă vizează informaţia şi cunoaşterea. Cu alte cuvinte, electorii trebuie să fie informaţi cu privire la problemele care se discută. Acesta este poate locul în care tehnicile de informare şi comunicare moderne joacă rolul cel mai important. Prin urmare, calitatea de a fi informat reprezintă un imperativ care vizează toţi cetăţenii, fie că este vorba despre oameni de stat, jurnalişti sau simpli alegători. Opinia publică trebuie deci „iluminată” cu ajutorul media asupra chestiunilor politice arzătoare. Care este însă realitatea? În studiile efectuate în America se constată că aproape un sfert din populaţie este complet neinformată cu privire la problemele politice curente. Şi trebuie amintit faptul că, în general, în aceste studii se vizează nivelul de informare a publicului, cu privire la chestiuni punctuale şi concrete, nu la consideraţii subtile care să privească presupoziţiile de principiu care guvernează anumite decizii şi politici. Lipsa de informare nu îi împiedică pe oameni să se exprime, în ciuda exigenţelor formulate de teoreticieni. De asemenea, se pare că nici factorii politici responsabili cu o mai bună informare a publicului nu pot fi cointeresaţi în realizarea acestui nobil deziderat ce priveşte informarea maselor în legătură cu chestiunile politice importante. Aceasta deoarece studiile sociologice indică faptul că, cu cât un elector este mai informat, cu atât este mai puţin probabil ca

opiniile sale să se schimbe cu uşurinţă. Or, este cunoscut faptul că politicienii nu îşi doresc să aibă de-a face în campaniile electorale cu indivizi cu puncte de vedere bine documentate şi argumentate. Fireşte, un asemenea electorat ar fi mult mai dificil de convins. Acesta este unul dintre punctele în care teoria critică a mass-media se dovedeşte a fi foarte pertinentă. Dacă în timpul regimurilor totalitare se livra unidirecţional informaţie, se poate specula faptul că în regimurile democratice se menţine o stare voită de dezinformare a publicului. Faptul că media exploatează din plin dorinţa de senzaţional şi cultivă gustul pentru divertismentul facil, în detrimentul dezbaterilor politice serioase, nu reprezintă deci un motiv de îngrijorare pentru clasa politică, ci, dimpotrivă, un motiv de firească relaxare. Este mult mai simplu de operat pe un teren favorabil şi acesta să se bazeze pe lipsa de informare şi cunoaştere a cetăţenilor.

Un alt criteriu la fel de important se referă la faptul că electorii ar trebui să se bazeze pe nişte principii în luarea deciziilor politice. Acestea, aşa cum arată Berelson, vizează două aspecte: în primul rând, este vorba despre cunoaşterea regulilor şi procedurilor democratice. În acest sens, cetăţeanul de rând trebuie să respecte autoritatea statală, să respecte cetăţenii care fac parte din alte grupuri sociale şi să accepte să facă unele compromisuri politice. Cunoaşterea procedurilor democratice este legată de cerinţa mai generală anterior discutată, aceea de informare şi cunoaştere. După cum se ştie, în România există încă numeroase dezbateri tocmai cu privire la tipul de procedură care trebuie urmată în situaţii mai speciale. Procedura de suspendare a preşedintelui a demonstrat faptul că până şi jurnalişti reputaţi, jurişti sau chiar parlamentari cunoscuţi erau în necunoştinţă de cauză în privinţa regulilor democratice de urmat într-o atare situaţie. Este şi motivul pentru care se poate afirma că ignoranţa se poate întoarce împotriva celor care o tolerează: lipsa de încredere în parlament este cauzată parţial şi de necunoaşterea rolului decisiv pe care această instituţie îl joacă într-o democraţie.

Al doilea sens, în care putem înţelege faptul că cetăţenii trebuie să aibă anumite principii, este legat de ideea că ei trebuie să ştie care sunt bazele deciziilor politice. Există un set de scopuri care trebuie să fie comun asumate de membrii unei societăţi, pentru ca regimul democratic să se bucure de o minimă legitimitate, în absenţa căreia nu ar putea funcţiona. Berelson arată că, în general, într-o societate democratică nu există divergenţe majore de păreri în ceea ce priveşte scopurile comun asumate. Cu toţii ne dorim o viaţă mai bună pentru copiii noştri, prosperitate economică, pace, înţelegere, respect. Totuşi, există divergenţe majore în ceea ce priveşte cele mai bune modalităţi prin care aceste scopuri pot fi atinse. Stabilirea detaliilor strategiei politice optime pentru atingerea acestor scopuri de maximă genera-litate, formulate în termeni foarte vagi, dă naştere unor vii dezbateri. De asemenea, am adăuga noi, oamenii par să nu sesizeze diferenţele esenţiale care rezultă din opţiuni axiologice aparent insignifiante. Dacă ar fi să realizăm un sondaj de opinie prin care să urmărim cum ar situa cetăţenii obişnuiţi libertatea în raport cu egalitatea sau individul în raport cu comunitatea, am constata că foarte mulţi dintre ei, deşi trecuţi prin experienţa celor 50 de ani de societate care se dorea a fi socialistă (bazată deci pe valori ca egalitatea dintre cetăţeni şi binele societăţii), nu ar sesiza implicaţiile politice ale unei asemenea alegeri. Este posibil ca foarte mulţi să fie de părere că egalitatea şi comunitatea sunt mai importante în identificarea formei optime de guvernare decât libertatea individuală. Ce ne spun studiile sociologice cu privire la fundamentarea principială a deciziilor electorale? Ei bine, este deja de largă notorietate concluzia a nenumărate cercetări întreprinse în această direcţie, că oamenii nu aleg raţional în funcţie de anumite principii. În acest sens, am adăuga că rolul mass-media s-a dovedit de-a lungul timpului unul cu totul nefast. Departe de a ajuta cetăţenii să îşi formeze o opinie cât mai argumentată cu privire la strategiile, proiectele şi deciziile politice, televiziunea în special dramatizează mesajul politic, personalizând dezbaterea până la limita la care stimulii nonverbali ai comunicării (înfăţişarea, îmbrăcămintea, tonul, alura, puterea vocii) exclud orice element raţional din dezba-terea politică şi deci şi din decizia electorală. Relevant în acest sens este exemplul foarte des citat în literatura de specialitate, al celebrei campanii electorale americane, desfăşurate în anul 1960, care îl opunea pe republicanul Richard Nixon democratului John F. Kennedy. A fost momentul în care dezbaterea politică dintre cei doi a fost televizată. Studiile care au urmat au arătat faptul că aproape toţi cei care au ascultat dezbaterea la radio au optat pentru Nixon, pe când cei care s-au uitat la televizor au optat într-un procent foarte mare pentru Kennedy. Fireşte, acest rezultat a dat naştere unor vii dezbateri pe tema rolului media audiovizuale în confruntarea politică. Se pare că aceia care s-au uitat la televizor s-au concentrat foarte puţin asupra argumentelor aduse şi foarte mult asupra imaginii celor doi candidaţi. Cei care au ascultat radioul au auzit argumente mult mai convin-gătoare din partea lui Nixon, pe când cei care i-au privit pe cei doi discutând au văzut un

tânăr chipeş şi entuziast înfruntând un bărbat în vârstă, cu o înfăţişare prea puţin telegenică. În campaniile electorale desfăşurate în România am putut observa aceeaşi tendinţă a televiziunilor de a organiza dezbateri cât mai „suculente” vizual, uneori chiar violente, în scopul de a atrage audienţe cât mai mari. Deşi reglementările C.N.A. sunt suficient de stricte, tot nu s-a putut evita scena de vodevil care a făcut înconjurul lumii, în care un candidat nu a găsit alt argument mai bun decât să-i arunce adversarei politice paharul cu apă în faţă, în timpul campaniei pentru alegerile parlamentare din 2008.

Dincolo de principiile care trebuie să fundamenteze decizia politică, este nevoie ca informaţia să fie percepută obiectiv. Cu alte cuvinte, cetăţenii ar trebui să perceapă mesajul politic într-un mod cât mai corect şi echidistant. În realitate, studiile indică faptul că imaginea politicienilor este preponderent determinată de prejudecăţi şi succesul acestora depinde nu de forţa de a convinge, ci de abilitatea de a jongla cu prejudecăţile cele mai răspândite, pentru a crea iluzia că este de acord cu o parte cât mai mare din electorat, că îi înţelege nevoile şi doleanţele.

Am adus până acum în discuţie unele exigenţe care vizau trăsăturile de personalitate ale cetăţenilor unei democraţii funcţionale. Fiecare dintre acestea impunea o responsabilitate mai mică sau mai mare din partea politicienilor, dar mai ales din partea presei. Totuşi, aşa cum spuneam, idealul democratic pare să se deplaseze dinspre puterea poporului, înţeleasă ca o agregare a majorităţii intereselor individuale, spre o putere a poporului, rezultată din permanenta deli-berare, negociere între diversele grupuri sociale. Democraţia delibe-rativă devine funcţională doar în măsura în care decizia politică este luată ca urmare a concluziei la care cetăţenii au ajuns în urma comu-nicării şi dezbaterii publice. Dezbaterea publică la care să participe o mare parte din electorat nu este posibilă decât prin intermediul tehnicilor de informare şi comunicare moderne. Dezbaterea mediatică este elementul care îi face pe mulţi dintre teoreticienii critici să afirme că acest tip de democraţie este pe de o parte directă: cetăţenii discută în mod direct cu privire la temele politice arzătoare, pe de altă parte reprezentativă: la aceste dezbateri participă ca actori activi doar politicienii sau liderii de opinie reprezentativi, ai principalelor grupuri ale electoratului, cărora le revine exclusiv rolul de spectator al confruntării. Dar, în direcţia realizării idealului democratic, nu este semnificativă doar comunicarea în dezbaterile televizate. Este de asemenea important ca politica să constituie un subiect important de discuţie, şi când este vorba despre cetăţenii obişnuiţi. Studiile invocate de Berelson indică o distribuţie relativ echilibrată din acest punct de vedere: cel puţin un sfert dintre electori discută în mod regulat despre politică. Există un procent de 25% dintre cetăţeni care discută ocazional despre politică, 20-30% doar la evenimentele majore şi aproape o treime care nu discută niciodată politică. Totuşi, rafinarea instrumentelor de cercetare a condus la o investigare mai profundă a tipurilor de discuţii pe teme politice. Astfel, s-a constatat că este foarte important să sesizăm şi care sunt actorii discuţiei. Concluzia în acest sens este că oamenii discută adesea cu oameni care le seamănă din mai multe puncte de vedere: nivel de educaţie, statut social, afiliere politică. De asemenea, numeroase studii indică faptul că tipul de mesaje la care oamenii sunt în genere receptivi sunt cele care vin în continuarea aşteptărilor şi convingerilor lor.

Una dintre cele mai importante cerinţe care vizează deciziile electorilor priveşte raţionalitatea.

Cu alte cuvinte, este necesar ca orice cetăţean să ia o decizie pe baza deliberării raţionale. Deoarece termenul este foarte dificil de definit, el apare foarte rar în domeniul sociologic. Fiind suficient de ambiguu chiar şi în filosofie, este foarte dificil de construit un instrument sociologic, prin care să poată fi testat empiric faptul că electorii sunt sau nu raţionali în deciziile pe care le iau. Aşa cum arată şi sociologul francez, raţionalitatea se poate referi la faptul că ajungem la o concluzie care priveşte modul optim de a acţiona în urma unor deliberări argumentate. Pe de altă parte, ea priveşte faptul că un agent raţional este individul capabil să îşi definească scopurile şi să ia măsurile juste pentru a le atinge. Una dintre definiţiile mai larg acceptate asupra raţionalităţii priveşte faptul că decizia raţională este o decizie independentă de factori coercitivi: interni (propriile emoţii, ataşamente culturale, religioase, instituţionale sau personale) sau externi (constrângerile exterioare generate de eventuala teamă de consecinţele nefavorabile probabile ale deciziilor luate). Se pare că după aceste standarde nu există votanţi raţionali. Se spune adesea ironic că „aceia dintre noi care îşi fundamentează alegerile pe baze pur raţionale sunt atât de rari, că pot fi consideraţi anormali”91. De asemenea, aşa cum arătam anterior, persoanele detaşate emoţional sunt mai degrabă indiferente faţă de chestiunile politice.

91 Loc. cit., p .14.

Trebuie să existe un grad de implicare la nivel afectiv, pentru a exista interes. Avem de ales între indivizi raţionali, dar indiferenţi şi indivizi implicaţi, dar iraţionali, partizani înverşunaţi ai unei cauze, partid, candidat. Există totuşi o accepţiune a termenului de raţiona-litate, ceva mai puţin exigentă: este vorba despre sensul în care electorii sunt capabili să ofere ca motive ale alegerii lor consecinţele probabile ale unora dintre proiectele electorale prezentate. După acest standard cei mai mulţi dintre electori s-ar califica drept raţionali.

O altă conotaţie a termenului de raţionalitate nu priveşte moda-litatea de a ne fundamenta deciziile, ci reacţiile pe care le avem la argumente şi contraargumente. Faptul de a păstra o atitudine cât mai deschisă cu privire la chestiunile politice ne califică a fi persoane raţionale. A fi „deschis la minte” nu înseamnă că trebuie să îţi schimbi părerea foarte des sau foarte uşor, ci mai degrabă a fi dispus la dialog şi a accepta şi argumente care contravin propriilor puncte de vedere.

Toate aceste aspecte sunt foarte dificil de testat empiric. Cu alte cuvinte, dacă în privinţa interesului, a informaţiei şi a cunoaşterii se pot formula ipoteze potrivite pentru studii sociologice cantitative sau calitative, aproape toate înţelesurile termenului de raţionalitate scapă oricărei încercări de a le traduce în enunţuri testabile prin metode sociologice.

Există şi cerinţe care privesc rezultatul acţiunii politice şi nu demersul decizional propriu-zis. Una dintre cerinţele cel mai larg acceptate priveşte interesul comun. Cu alte cuvinte, fiecare cetăţean trebuie să ia deciziile care nu privesc doar propria persoană sau propriul grup, ci întreaga societate. Preluând din utilitarism idealul fericirii pentru un număr cât mai mare de oameni, John Stuart Mill, cunoscut teoretician politic, formulează cerinţe care îl privesc pe cetăţeanul de rând, care trebuie să voteze ca şi cum doar de votul său ar depinde rezultatul alegerilor, făcând totodată abstracţie de interesul propriu. Relaţia dintre interesul individual şi interesul comunităţii a reprezentat un subiect de aprinse dezbateri în rândul filosofilor, al politicienilor sau al oamenilor obişnuiţi încă din cele mai vechi timpuri. De la Politica lui Aristotel până la tratatele de politologie actuale, binele individual şi binele cetăţii şi mai ales relaţia dintre cele două valori nu au încetat să suscite controverse. Simţul comun ne îndeamnă să afirmăm că ceea ce este bine pentru noi este bine şi pentru ţară, deci, într-o accepţiune naivă, binele comun este o sumă a tuturor idealurilor de bine individual. Contraargumentul este însă mai mult decât transparent: de cele mai multe ori percepţiile noastre despre bine intră în conflict, aşa că o eventuală sumă a acestora este imposibil de realizat. La nivelul cercetării empirice este de asemenea dificil de testat în ce măsură oamenii urmăresc ca prin votul lor să realizeze binele comunităţii şi nu al lor personal.

Aşa cum am putut vedea, studiul sociologului francez Bernard Berelson ne arată, pe de o parte, cât de nerealiste sunt unele exigenţe privind idealul democratic şi pe de altă parte, cât de dificil este să transformăm aceste exigenţe în enunţuri care să poată fi empiric testate. Un alt aspect la fel de important priveşte faptul că mass-media, în ciuda capacităţii extraordinare de a atinge mase impresionante de cetăţeni, nu contribuie la îmbunătăţirea condiţiilor în care democraţia funcţionează.

O altă cercetătoare a curentului empiric, Noelle Newman, aduce în discuţie chiar faptul că mass-media au un rol mai degrabă negativ: ele conferă legitimitate unei opinii dominante împotriva căreia, de teama de a nu fi excluşi social, foarte puţini au curajul să se pronunţe. Încă din definiţia pe care cunoscuta cercetătoare o oferă pentru opinia publică înţelegem faptul că idealul democraţiei deliberative, indisolubil legat de un spaţiu al dezbaterilor raţionale între indivizi cu interese diametral opuse, este departe de a fi atins: „Opinia publică se referă la acele opinii controversate, pe care cineva le poate exprima în public, fără să rişte să se izoleze.”92 Presiunea socială acţionează ca o barieră de netrecut în calea oricărei opinii noi sau originale. În privinţa posibilităţii de a construi un spaţiu public care să exprime opiniile critice ale publicului larg, Noelle Newman este mai mult decât sceptică: „Această opinie publică [cea definită conform propriei teorii a spiralei tăcerii] nu este o sursă de înţelepciune care îmbunătăţeşte guvernarea prin critică. Trebuie să abandonăm acest ideal, chiar dacă mulţi politologi, sociologi şi filosofi se agaţă de el şi idealizează «opinia publică critică» sau opinia publică ce vizează binele public. Un asemenea tip de opinie publică este o invenţie. Nu poate fi pus în evidenţă prin metode empirice sau prin observaţie.” În opinia radicală a cunoscutei cercetătoare, tot ceea ce putem să observăm pe cale experimentală este presiunea socială asupra individului, care îl face să păstreze o desăvârşită tăcere asupra chestiunilor care, odată exprimate, l-ar izola şi l-ar face să îşi

92 Elisabeth Noelle Newmann, Public opinion and the classical tradition: A Re-evaluation, The Public

Opinion Quarterly, 43 (1979):153.

piardă reputaţia. Concluziile la care cercetătoarea ajunge sunt mai mult decât pesimiste în privinţa posibilităţii de a construi un spaţiu public după modelul celui prefigurat de Habermas. Astfel, „nici temele discutate, nici caracterul public nu constituie criterii care să ne ajute să vedem ce este opinia publică. În esenţă, toate procesele opiniei publice rezidă în teama individului de a se izola şi în exploatarea acestei temeri de către cei care vor să îşi impună voinţa asupra societăţii […]”. De asemenea, sondajele de opinie sunt incapabile de multe ori să scoată la iveală opiniile latente ale publicului. Opinia publică nu este deci opinia publicată, tocmai pentru că indivizii sunt cel mai adesea reticenţi în a declara ceea ce cred, de teama oprobriului public. Funcţiile pe care cercetătoarea germană le atribuie opiniei publice diferă foarte mult de cele propuse de filosofii politici. Astfel, opinia publică are următoarele funcţii, conform lui Newman:

• funcţia integratoare (indivizii aderă la un set de opinii comun împărtăşite, în absenţa cărora nu ar exista coeziune socială);

• funcţia stabilizatoare: opinia publică menţine un oarecare echilibru în societate, în afara căruia s-ar ajunge la anarhie;

• funcţia stabilirii priorităţilor: în acest caz, Newman se referă la funcţia de stabilire a agendei publice (opinia publică stabileşte care sunt temele importante la un moment dat într-o societate);

• funcţia de a conferi legitimitate: opiniile public exprimate sunt cele larg acceptate şi prin intermediul lor se exercită o presiune constantă asupra indivizilor. Opiniile publice sunt legitime, pe când cele individuale sunt nelegitime, la fel ca şi emiţătorul lor.

Imaginea sumbră pe care cercetătoarea o aduce în discuţie pare să nu lase nicio posibilitate

idealului democraţiei deliberative, ca formă de organizare politică, în care există o legătură între stat şi cetăţeni, exprimată prin intermediul media. Totuşi, pentru ca acest tip de perspectivă să îşi găsească aplicabilitatea, el trebuie pus în legătură cu un anumit tip de regim politic, cel autoritar. Teama de a exprima puncte de vedere contrare celor public exprimate este o caracteristică specifică societăţilor cu guverne totalitare. Există, fără îndoială, o tendinţă naturală a fiecăruia dintre noi de a se teme de exprimarea unor puncte de vedere care să contrazică opinia dominantă, dar totuşi, în momentele-cheie oamenii nu se manifestă conform opiniilor public afişate. Faptul că votul este secret într-o democraţie oferă cetăţenilor posibilitatea să îşi manifeste într-un mod foarte eficient părerile proprii. Exemplul cel mai elocvent în acest sens este campania electorală din anul 2000. Sondajele de opinie nu indicau preferinţa publicului pentru un partid considerat extremist: PRM. Totuşi, în ciuda aşteptărilor, românii au votat acest partid într-o proporţie neaşteptată (30%). Deşi nu au exprimat public preferinţa pentru această formaţiune politică, cetăţenii s-au exprimat şi mai eficient prin vot. De asemenea, teoreticienii politici nu operează cu un concept al opiniei publice apropiat de ceea ce Noelle Newman aduce în discuţie. Niciun politolog nu pretinde ca opinia publică să fie exclusiv critică. Mai mult, cu toţii recunosc funcţia de creare a unei coeziuni a sferei publice la nivel social. Totuşi, pe fondul unui set de opinii comun acceptate, trebuie să se desfăşoare o dezbatere cu privire la temele de interes general. În acest sens, noile media, în special televiziunea, joacă un rol esenţial. Există însă numeroase reticenţe din partea cercetătorilor, cu privire la capacitatea acesteia de a ne apropia de idealul democratic.

Întrebări de autoevaluare: 1. Conceptul de sferă publică reprezentativă a fost propus de: a. John Rawls b. Jurgen Habermas c. Robert Nozick

Bibliografie obligatorie: Maria Cernat, Tehnici de informare și comunicare, Editura Fundației România de Mâine, 2010 Bibliografie facultativă: Sultana Craia, Tehnici de informare și comunicare, Editura Fundației România de Mâine, 2009; Brian McNair, Comunicarea politică, Polirom, 2008 Sebastian Bohler, 150 de experimente pentru a înţelege manipularea mediatică, trad. (Bucureşti: Polirom, 2009)

Tran Vasile şi Vasilescu Alfred, Tratat despre minciună, Bucureşti: Comunicare.ro, 2003. Todoran, Ion „Lacrimi, râsete, aplauze. O incursiune în universul spectacular al televiziunii contemporane”., Revista Română de Comunicare şi Relaţii Publice, nr. 6-7, 2003, Ed. SNSPA, 2003.

Unitatea de învățare 14 Tehnicile de informare şi comunicare şi spațiul public: rolul televiziunii în

reconfigurarea spațiului public

A. Competențe specifice: să identifice principalele probleme legate de evoluția tehnicilor de informare și comunicare și structurarea spațiului public democratic

B. Cuvinte cheie: televiziunea ca serviciu public, televiziunea comerciala, televiziunea intimistă

C. Cuprins: Tehnicile de informare şi comunicare spațiul public D. Timpul de parcurgere al materialului: 3 ore E. Instrucțiuni privind parcurgerea materialului: Studenții trebuie să facă o

lectură atentă a materialului căutând să înțeleagă principalele probleme legate de să identifice principalele probleme legate de evoluția tehnicilor de informare și comunicare și structurarea spațiului public democratic

F. Rezultatele așteptate de la student: La finalul acestui curs fiecare student va fi capabil să identifice, să definească și să caracterizeze etapele și evoluția spațiului public

G. Obiectivele unității de învățare: Familiarizarea studenţilor cu problematica legată de influenţa tehnicilor de informare şi comunicare în evoluţia (sau involuţia) spaţiului public

Aşa cum am putut observa în cursurile anterioare, televiziunea a suscitat temeri şi critici dintre

cele mai fervente din partea cerce-tătorilor, fie că era vorba despre sociologi, antropologi sau politologi. Totuşi, dincolo de toate acestea, există câteva elemente de real progres în direcţia atingerii idealului democraţiei deliberative şi reconfigurarea spaţiului public, pe care doar prezenţa televiziunii le face posibile:

• democratizarea accesului la dezbaterile publice: pentru prima oară este posibil pentru un public extrem de numeros să ia parte, fie şi doar ca spectator, la dezbaterea publică, indiferent de venituri, clasă socială, etnie sau religie;

• mărirea semnificativă a numărului celor care emit păreri critice legitime, cu privire la oamenii politici, la programele politice sau la deciziile politice;

• imaginea transmisă lasă o mai mare putere de interpretare decât cuvântul scris; • pătrunderea altor lideri de opinie în spaţiul public (alături de bărbaţii care discutau „raţional”,

conform lui Habermas, în perioada de glorie a spaţiului public, epoca Luminilor, apar reprezentanţi ai categoriilor odinioară marginalizate)93.

În anul 1997, Patrick Charaudeau şi Rodolphe Ghiglione au propus un nou termen pentru a desemna relaţia dintre noile tehnici de informare şi comunicare şi democraţie, „telecraţia” sau „teledemo-craţia”94. Ca format, talk-show-ul politic reprezintă poate cea mai apropiată formă de

93 Multe dintre criticile aduse teoriilor din curentul critic vizează faptul că „reproduc mecanic teoria

mistificării, neglijează construcţia socială a indivizilor, instaurează frontiere absolute între public şi privat, care sunt în fond negociabile, arată fascinaţia pentru arena parlamentară şi valorizează un spaţiu public burghez prerevoluţionar, presupus a fi modelul democraţiei, când de fapt ele se bazau pe excluderea esenţialului umanităţii, femeile, tinerii, mediile populare, promovând la rangul de universal o elită masculină distinsă prin sistemul cenzitar şi neschimbând în mod necesar argumente «raţionale»”. E. Maigret, 2003, p. 212, apud Ion Drăgan, Comunicarea: paradigme şi teorii, Rao, Bucureşti, 2007.

94 Patrick Charaudeau, Rodolphe Ghiglione, Talk– show-ul: despre libertatea cuvântului ca mit, Polirom, Bucureşti, 2005.

dezbatere democratică directă, specifică agorei ateniene. De aceea, cei doi autori doresc să analizeze dacă aceasta este o simplă proiecţie a unui ideal sau o realitate autentică. Cu alte cuvinte, autorii încearcă să determine cât de aproape ne aflăm de visul „unei societăţi globale, transformate în agora electronică”. Cei doi autori consideră că ceea ce teledemocraţia oferă este un simulacru de dezbatere. Nu avem realmente o dezbatere, ci imaginea unei dezbateri, o repre-zentare dramatică, spectaculară a unei discuţii raţionale. Acest lucru poate fi cu uşurinţă constatat chiar şi de către un simplu telespectator. Astfel, principalele elemente care îndepărtează teledemocraţia de democraţia autentică, bazată pe deliberare critică, privesc următoarele aspecte:

• se creează doar imaginea unor cetăţeni egali care discută. În realitate, temele sunt foarte clar stabilite şi desfăşurătorul emisiunii nu permite abateri de la structura predeterminată a discuţiei;

• timpul care se acordă fiecărui invitat este întotdeauna foarte scurt. Adesea invitaţii, dar şi telespectatorii au impresia că totul se desfăşoară sub presiunea timpului, a pauzelor publicitare care dau un caracter fragmentat la maximum discuţiei televizate;

• se discută foarte multe subiecte importante cu implicaţii politice, sociale şi economice profunde, într-un timp mult prea scurt, ceea ce nu permite atingerea nici măcar superficială a chestiunilor de fond;

• dictatura succesului prin audienţă95 impune dincolo de ritmul ameţitor al dezbaterii accentuarea aspectelor emoţionale, personale ale confruntării pe teme politice sau sociale;

• dispariţia din spaţiul public a persoanelor competente: tot mai multe dezbateri televizate se desfăşoară în absenţa specialiştilor în domeniile respective: se discută de pildă probleme legate de experimentele fizice (a se vedea cazul recent a ceea ce presa a numit „experimentul secolului”) cu politicieni şi vedete şi nu cu fizicieni.

Acestea sunt doar câteva dintre aspectele care ne îndreptăţesc să afirmăm, alături de autorii

citaţi, faptul că „telecraţia” este mai degrabă un spectacol, o simulare a dezbaterii reale. O tendinţă tot mai frecventă în media româneşti se referă la reconfigurarea tematicii abordate în spaţiul public. Astfel, una dintre caracteristicile dezbaterii televizate actuale este legată de prezenţa masivă a temelor de interes „particular”. Cu alte cuvinte, viaţa particulară (divorţurile, certurile, despărţirile vedetelor sau ale aspiranţilor la acest statut) este adesea subiectul dezbaterilor în direct. Acest nou tip de „dezbatere” are un dublu efect. Pe de o parte, reconfigurează spaţiul public, mutând interesul dinspre temele de interes general, adică temele care privesc chestiuni care îi afectează în mod direct pe toţi cetăţenii unei ţări (schimbări legislative, crize economice sau diplomatice), la teme de interes particular. Pe de altă parte, transformă subiecte anterior legate exclusiv de spaţiul privat în teme publice, distanţa dintre public şi privat devenind astfel foarte dificil de stabilit. De asemenea, este dificil de definit conceptul de legitimitate cu care putem opera într-o asemenea situaţie. O celebră dilemă cu privire la media este, aşa cum afirmam într-un capitol anterior, aceea legată de întrebarea lui Bernard Berelson : „Eşti important şi prin urmare apari la televizor sau, dimpotrivă, apari la televizor şi devii astfel important?”. Cum se construieşte legitimitatea în noul spaţiu public mediat? Prin realizările profesionale sau prin simpla prezenţă pe ecran? Modul actual de configurare a spaţiului mediatic românesc ne-ar îndemna să optăm pentru a doua variantă. Aceasta cu atât mai mult, cu cât asistăm la preluarea controlului şi asumarea uneori abuzivă a unor competenţe în probleme care privesc viaţa particulară, de un grup restrâns de persoane. În anul 2003, I. Todoran96 a făcut un efort de sinteză, arătând cum a evoluat dezbaterea mediatică de-a lungul timpului. Iată care sunt concluziile cercetătorului:

Dezbateri Tv Clasice Talk-show-uri Reality-show-uri

Un anumit grad de predictibilitate a desfăşurării dezbaterii (conduse după reguli general prescrise).

Grad ridicat de impredictibilitate.

Dezbateri legate preponderent de probleme intime (televiziunea intimistă).

Suveranitatea Comunicare „ca şi cum” Normele televiziunii

95 Ion Drăgan, Comunicarea:paradigme şi teorii, Rao, Bucureşti, 2007. 96 I. Todoran, Lacrimi, râsete, aplauze. O incursiune în universul spectacular al televiziunii

contemporane, „Revista Română de Comunicare şi Relaţii Publice”, nr. 6-7, Editura SNSPA, 2003.

Dezbateri Tv Clasice Talk-show-uri Reality-show-uri

normelor prescriptive şi evaluative în ceea ce priveşte imaginarul profesional televizual.

(animatorii sunt un alter ego al telespectatorilor). Suveranitatea normelor fictive.

comerciale.

Dialogul ca mijloc de depăşire a contestării şi de obţinere a consensului.

Teatralizarea decorului şi a discuţiilor dintre participanţi.

Exploatarea afectelor.

Aderare la idealul căutării raţionale a consensului.

Glisare spre stilul emisiunilor de divertisment (discuţie plus muzică, dans).

Voayeurism Accent pe relaţiile intersubiective.

Punerea în scenă a spaţiului public ca loc de accedere la adevăr prin confruntarea punctelor de vedere diferite, chiar contradictorii şi adoptării unor soluţii viabile în problemele de interes public.

Accentuarea intensă a laturii spectaculare.

Exhibarea experienţei şi suferinţelor indivizilor, a necazurilor persoanelor afectate de separări, ruperea legăturilor familiale, experienţe traumatizante.

Accent pe conţinutul dezbaterii.

Expansiunea profanului şi pătrunderea oamenilor obişnuiţi şi a discursului lipsit de expertiză pe micul ecran.

Rol pretins terapeutic şi de asistenţă socială în rezolvarea problemelor personale, nesoluţionate de instituţii sau comunitate.

Accent pe dimensiunea civică a dezbaterii.

Personalizarea dezbaterii Proliferarea animatorilor.

Funcţie cathartică.

Privilegierea cunoaşterii ştiinţifice şi a expertizei.

Personalizarea contactului cu telespectatorii.

Promovarea unui pact compasional cu victimele şi telespectatorii (televiziune „compasională”).

Forme clasice de raţionalitate discursivă: abstractă, ştiinţifică, logică, orientată spre aspecte generale.

Valorizarea experienţelor indivizilor, prezenţa persoanelor „reale” din viaţa cotidiană, „autentice”, extrainstituţionale.

Discurs profan bazat pe cunoaşterea comună şi pe „trăit”.

Ancorare într-o perspectivă habermasiană a spaţiului public (centrat pe consensul social, obţinut prin discuţie raţională).

Situarea într-un spaţiu public conflictual şi afectiv în care compromisul este dificil de negociat.

Forme alternative de discursivitate: concretă, povestire dramatică, emoţională.

Aşa cum putem observa, există un transfer dinspre o dezbatere televizată mai apropiată de

discuţia raţională spre o televiziune intimistă şi „compasională”. Rolul preponderent al televiziunii şi al jurnalistului era acela de educator, de persoană care informează publicul cu privire la problemele de interes general. O abordare relativistă ar presupune ca asumare faptul că nu există o diferenţă reală între cele două tipuri de legitimitate publică: cea obţinută ca urmare a performanţelor profesionale şi

cea obţinută prin simpla prezenţă pe micul ecran. De asemenea, în ceea ce priveşte tematica abordată, există şi teoreticieni care afirmă că temele intimiste sunt la fel de legitime ca şi temele politice, economice, legislative. Totuşi, este destul de uşor de stabilit o diferenţă între cele două: în timp ce o decizie în plan politic, economic sau legislativ are impact direct asupra tuturor cetăţenilor, soluţionarea divorţului unor vedete nu influenţează în niciun fel viaţa de zi cu zi a oamenilor de rând. Este şi motivul pentru care în literatura de specialitate s-a făcut o diferenţă netă între televiziunea escapistă, televiziunea care te ajută să eludezi, să uiţi de problemele concrete importante ale vieţii curente şi televiziunea, să-i spunem realistă, axată pe informarea publicului, pe conectarea acestuia la dezbaterile care privesc aspectele concrete şi temele de interes general. Este vorba deci despre două tendinţe opuse şi totodată despre două modalităţi distincte de a folosi media97: o modalitate priveşte situaţia în care cetăţeanul este „trezit”, „iluminat”, adus cât mai aproape de dezbaterea politică a chestiunilor publice şi o altă modalitate prin care cetăţeanul este îndepărtat de aceste probleme, invitat mai degrabă să se relaxeze şi să se detaşeze de povara problemelor vieţii cotidiene. Tocmai de aceea în literatura de analiză a fenomenului media cea de-a doua modalitate de a face uz de tehnicile de informare şi comunicare este incriminată ca fiind noua modalitate prin care puterea politică şi clasele dominante îşi pot exercita influenţa: pe fondul unui simţ civic şi al unui spirit critic adormit; prin cultivarea excesivă a intimismului, mesajele politice devin mult mai uşor de impus. Aşa cum arătam anterior, studiile sociologice indică faptul că oamenii mai informaţi sunt mult mai greu de convins. Totuşi, este dificil de susţinut teza conform căreia există o voinţă explicită, asumată de clasa politică în direcţia eludării mediatice a temelor de interes public. Este mai degrabă un acord tacit cu privire la slaba informare a publicului şi la îndepărtarea acestuia de problemele care îl privesc în mod direct.

Modul în care tehnicile de comunicare sunt folosite actualmente conduce la o restructurare a spaţiului public. Inevitabil, pentru a-l aduce pe cetăţean mai aproape de dezbaterea politică, economică sau legislativă, este nevoie de un efort care poate părea de multe ori didactic sau moralizator. Tocmai de aceea este nevoie de prezenţa specialiştilor, de discuţii axate pe conţinut, de depersonalizarea mesajelor în confruntări. În această perspectivă media au rolul unui educator pentru publicul larg, or, acest rol nu poate fi asumat, în general, decât de o elită culturală, politică. Pe măsură ce raţiunile comerciale impun cifre de audienţă din ce în ce mai mari, jurnalistul se transformă din educator al maselor într-un actor care trebuie, în cazul talk-show-ului, totodată să atragă atenţia, să şocheze publicul. În ultimă instanţă, în cazul televiziunii confesionale, nu-i mai rămâne decât rolul de bufon care trebuie să distreze, să destindă, să „pătrundă în sufletul oamenilor”. Un aspect interesant legat de rolul mediatorului emisiunilor tv este faptul că, aşa cum afirmam, el tinde să preia o altă funcţie socială: aceea de terapeut, de vindecător de suflete. În acest sens, televiziunea este departe de a fi arena dezbaterilor cu caracter raţional pe teme generale, ea semănând mai degrabă cu un amplu confesional în care jurnalistul îi ajută pe invitaţi să se elibereze de povara experienţelor trăite.98

Televiziunea confesională nu reprezintă însă singurul pericol privind spaţiul public şi rolul acestuia într-o democraţie. Se afirmă tot mai des faptul că jurnalismul de informaţie s-a transformat în jurna-lism de comunicare. Cu alte cuvinte, schema clasică a transmiterii informaţiei de la o sursă (de regulă autorităţile publice) către un public de către jurnalişti a fost în prezent înlocuită de o alta. Între instituţie şi jurnalişti se interpun comunicatorii publici, specialiştii în relaţii publice, persoane recrutate iniţial din rândul jurnaliştilor. Aceştia au grijă ca jurnaliştii să primească informaţiile gata ambalate după rigorile scriiturii de presă, ei fiind totodată protectori ai instituţiei pe care o reprezintă. Acest tip de metajurnalism este rezultatul faptului că sursele de informare şi-au schimbat statutul. Sursele instituţionale clasice de informare, să le spunem surse pasive, erau, aşa cum menţionam anterior, biblioteca, serviciile de documentare, lucrările de specialitate. În prezent, majoritatea instituţiilor, conştientizând importanţa indiscutabilă a unei bune imagini mediatice, au dezvoltat un serviciu aparte, menit să facă un „management al comunicării dintre organizaţie şi publicurile sale”. În aceste condiţii, jurnalistul nu mai are acces direct la informaţii, deoarece sursele de informaţii au devenit active.

97 Se folosesc adesea expresii de tipul „critica mass-media”, „mass-media exacerbează emoţiile”.

În fiecare dintre acestea există o înţelegere greşită a termenului: mass-media reprezintă mijloacele de comunicare în masă. Ele sunt instrumente şi, ca orice alt instrument, nu pot fi criticate în sine, deoarece în sine ele nu reprezintă nimic. Ceea ce trebuie să criticăm este modalitatea în care sunt ele utilizate.

98 De foarte mare succes pe micul ecran a fost emisiunea „9595”, în care un medic psihiatru făcea terapie în direct cu oamenii aflaţi în imposibilitatea de a-şi rezolva problemele pe cont propriu.

Biroul de relaţii publice al instituţiei, de cele mai multe ori reprezentat prin purtătorul de cuvânt, preia această sarcină şi livrează informaţii, într-un limbaj potrivit standardelor jurnalistice. Există probabil tentaţia de a presupune că există doar avantaje care rezultă din această situaţie (rapiditatea cu care se realizează informa-rea, facilitarea procesului de comunicare, îmbogăţirea informaţiilor). Totuşi, există o serie întreagă de pericole care pot decurge de aici. Aceasta deoarece există riscul ca jurnaliştii să se transforme ei înşişi în purtătorii de cuvânt ai partidelor, candidaţilor sau companiilor despre care trebuie să scrie. Nu puţine au fost cazurile în care jurnaliştii români au uitat de principiul neutralităţii, pentru a se pune în slujba unor partide sau companii private. De notat că acest lucru poate fi şi rezultatul comodităţii (este mult mai simplu să preiei o informaţie gata prelucrată decât să urmăreşti să o obţii pe cont propriu), nu doar al încălcării voite şi conştiente a regulilor de deontologie profesională. De asemenea, este binecunoscut faptul că marile companii creează „evenimente” pentru a atrage cât mai mulţi jurnalişti şi a obţine astfel o vizibilitate media cât mai mare. De asemenea, deloc de neglijat este relaţia care depăşeşte graniţele profesionalismului între comunicatorii publici şi jurnalişti. Pentru a obţine o imagine în presă cât mai bună, multe companii sau partide politice nu se feresc de tactici ne-deonto-logice.

Dincolo de toate aceste critici care pot fi aduse televiziunii şi jurnalismului în genere, critici legate în principal de comercializarea excesivă a comunicării de masă, există pericole şi mai mari care pot ameninţa democraţia. Aceste pericole vin din cel puţin două direcţii:

• folosirea statutului de serviciu public al televiziunii pentru a masca tendinţele intervenţioniste ale puterii politice în ceea ce priveşte politica redacţională;

• formarea unor trusturi de presă care tind să ocupe o parte tot mai mare din piaţa media (a se vedea cazul reţelelor de televiziune conduse de Silvio Berlusconi).

Şi într-un caz şi în celălalt se conturează tot mai clar pericolul nerespectării unor principii general asumate, în absenţa cărora democraţia nu ar putea funcţiona. Deşi se consideră adesea, pe principiul laissez-fair-ului, că piaţa se va autoregla, în privinţa produselor media, ca şi în cazul altor produse, trebuie să existe organisme independente, dar învestite cu autoritate, cum este de pildă Consiliul Naţional al Audiovizualului, care să garanteze respectarea unor principii minimale dar extrem de importante, cum ar fi:

• pluralism şi diversitatea curentelor de expresie; • diversitatea curentelor de expresie, a suporturilor, surselor şi programelor şi a „onestităţii

informaţiei”; • interesul local; • promovarea concurenţei şi prevenirea practicilor anticompetitive; • protecţia minorilor şi respectul demnităţii umane.99

Dacă în cazul produselor obişnuite se pot oferi standarde care pot fi uşor transpuse în măsurători

cantitative precise, este lesne de observat faptul că aceste principii sunt formulate în termeni mai mult sau mai puţin vagi. Ce înseamnă de pildă „onestitatea informaţiei” şi mai ales poate fi ea testată în toate situaţiile? Cât despre respectul demnităţii umane, tabloidele româneşti sau străine se pot lesne prevala de înţelesurile ambigue pe care această expresie le generează, pentru a se transforma în adevărate gazete vânătoare de cadavre şi detalii scabroase ale scandalurilor de orice tip. Într-o epocă dominată de relativismul moral, este foarte dificil să spui în numele căror valori acţionează aceste comisii. Singurul domeniu în care comisiile audiovizuale se dovedesc a fi cu adevărat eficiente este acela în care se pot contura în mod clar limitele respectării regulilor propuse. Astfel, dacă respectarea demnităţii umane nu poate fi transformată într-o regulă empiric testabilă, în privinţa pluralităţii pot fi formulate exigenţe mai clare. Cu alte cuvinte, respectarea principiului pluralis-mului presupune:

99 Acestea sunt principii generale extrase din asumpţiile cele mai larg răspândite cu privire la informaţia mediatică. De notat că ele apar aproape în aceeaşi formă în informaţiile oferite de instituţiile franceze, de pildă. CSA (Conseil Superieur de l’Audiovisuel):

• „pluralismul şi onestitatea informaţiei; • protecţia minorilor şi a adolescenţilor; • regimul difuzării operelor cinematografice şi audiovizuale; • publicitatea şi teleshopping-ul”.

http://www.csa.fr/infos/controle/controle_intro.php

• echitatea prezentării punctelor de vedere (mai ales în ceea ce priveşte puterea şi opoziţia) prin asigurarea timpilor egali de antenă;

• monitorizarea minuţioasă a timpilor de antenă de care se bucură partidele şi personalităţile politice;

• atribuirea corectă a frecvenţelor radio şi tv, astfel încât să se prevină formarea de monopoluri (fie că este vorba despre monopoluri aparţinând statului sau unor companii private).

În anumite ţări occidentale, cum este de pildă cazul Franţei, se respectă „regula celor trei treimi”100: o treime (30%) se acordă institu-ţiilor puterii (guvern), o treime partidelor şi personalităţilor aflate la putere (puterea parlamentară) şi o treime opoziţiei. De asemenea, se respectă şi dreptul la exprimare al partidelor neparlamentare, cărora li se acordă 10%. Reglementările pluraliste nu privesc doar timpii de antenă. Astfel, în SUA există reglementări care urmăresc împiedicarea formării monopolurilor. Astfel:

• este interzis ca o anumită reţea să depăşească 35% din acoperirea naţională prin televiziune; • un operator nu poate avea în proprietate mai mult de un serviciu tv în zona lui de acoperire

mediatică; • un ziar nu poate avea în proprietate mai mult de un serviciu tv în oraşul în care îşi are sediul

(principiul nerespectat încă în ţara noastră); • toate canalele şi reţelele sunt obligate ca 25% dintre progra-mele difuzate în prime time să fie

produse de producători independenţi.

O altă reglementare care priveşte protecţia minorilor şi care a fost adoptată în Germania presupune ca emisiunile cu caracter violent să fie prezente doar pe anumite canale şi fiecare abonat să opteze, în momentul în care semnează contractul cu compania furnizoare de programe TV prin cablu, pentru programele respective. Este binecunoscut faptul că multe companii producătoare de emisiuni preiau formate de emisiuni contra cost. Un lucru cu care publicul românesc este mai puţin familiarizat este faptul că o emisiune precum „Trădaţi în dragoste” nu este difuzată în străinătate decât pe anumite canale, abonatul fiind avertizat cu privire la conţinutul acesteia, înainte de a opta pentru canalul în cauză. În acest mod, spectatorul poate decide raţional dacă doreşte sau nu să vadă o atare producţie, el nu este pus în faţa faptului împlinit, silit fiind apoi să zapeze, să fugă de conţinutul violent al imaginilor prezentate fără avertisment.

Dorinţa de a exploata conflictele armate în scopul comercial, de a atrage audienţe cât mai mari, a silit instituţiile abilitate să aibă o reacţie şi să emită noi reguli care să contracareze acest tip de folosire a media. Astfel, în timpul războiului din Irak, omologul francez al Consiliului Naţional al Audiovizualului, Le conseil Superieur de l’Audiovisuel, a emis reglementări care vizau strict această problemă: modul în care conflictul din Irak este reflectat în emisiunile televizate. Iată câteva dintre reglementările care au apărut în anul 2003101 cu privire la acest aspect:

− verificarea exactităţii informaţiilor difuzate sau, în cazul în care există o incertitudine, acestea să fie prezentate la modul condiţional;

− să se însoţească difuzarea imaginilor de arhivă de o menţiune explicită şi suficient de îndelungată;

− să evite o exploatare – prezentare complezentă a unor documente (imagini) dificil de suportat; − să trateze cu ponderaţia şi rigoarea necesară subiecte suscep-tibile a alimenta tensiuni şi

antagonisme în sânul populaţiilor sau să provoace faţă de anumite comunităţi sau anumite ţări atitudini de respingere sau xenofobe.

Şi în România Consiliul Naţional al Audiovizualului a început să aibă o activitate mai vizibilă. Se ştie că uneori s-a aventurat în luarea unor măsuri drastice (retragerea licenţei postului Otv ca urmare a difuzării unor emisiuni care instigau la manifestări xenofobe), alteori a răspuns prompt la sesizările venite din partea unor asociaţii ale societăţii civile (Asociaţia Consumatorilor de Media) pentru a schimba ora de emisie a unor emisiuni considerate a fi dăunătoare pentru minori. Totuşi, în ceea ce priveşte dezbaterea publică privind etica mass-media, este încă departe de ceea ce se petrece în alte ţări. În anul 2000, în Canada, instituţiile similare CNA au propus o serie de măsuri menite să

100 Ion Drăgan, Paradigme ale comunicării de masă, Rao, Bucureşti, 2007. 101 CSA, La Lettre, Paris, nr. 161, 2003.

promoveze identitatea naţională şi să favorizeze diversitatea socioculturală. Iată câteva dintre aceste măsuri:

− favorizarea difuzării de filme de origine canadiană în perioadele de maximă audienţă; − promovarea emisiunilor locale şi regionale care să reflecte diversitatea socioculturală; − îmbogăţirea programelor destinate copiilor şi tinerilor (minimum 20 de ore pe săptămână pe

lângă desenele animate)102.

Este important de precizat faptul că, în general, există o percepţie greşită cu privire la rolul de cenzor pe care asemenea instituţii ar trebui să şi-l aroge. Faptul că în alte ţări există o mai mare implicare din partea instituţiilor menite să vegheze la respectarea unor principii general asumate privind etica folosirii tehnicilor de informare şi comunicare nu înseamnă că aceste instituţii au rolul de cenzor. În ceea ce priveşte CSA-ul (Conseil Superieur de l’Audiovisuel), acesta precizează de la bun început acest lucru: „CSA-ul nu are nicio putere de cenzură. El nu are nici competenţe de a impune un program unui canal de televiziune sau radio. Rolul său constă în a fi un garant al aplicării eficace a cadrului legislativ al audiovizualului: reguli, legi, contracte ale operatorilor”. 103 Aceasta nu a împiedicat totuşi instituţia franceză să impună reglementări foarte stricte în ceea ce priveşte proporţia de filme, opere audiovizuale (muzică, spectacole) de producţie europeană; aceasta trebuia să fie de 60% în cazul televiziunilor generaliste. De asemenea, aceste televiziuni sunt obligate să prezinte 40% producţii audiovizuale de origine franceză. 104 Cu alte cuvinte, deşi nu impun un program unei televiziuni, aceste instituţii au dreptul, prin reglementări de tipul celor amintite, să impună anumite teme şi subiecte obligatorii. Deşi aceste exemple nu privesc spaţiul mediatic românesc, ele sunt menite să ilustreze faptul că trebuie să existe o implicare constantă din partea unor asemenea instituţii în modul de funcţionare a principalelor media, pentru a contracara presiunile politice sau comerciale.

Instituţia care se ocupă în România de reglementarea spaţiului public mediatic este Consiliul Naţional al Audiovizualului. Această instituţie a fost înfiinţată prin lege organică105, drept autoritate publică autonomă sub control parlamentar, în calitate de garant al interesului public. Pentru a asigura o cât mai bună reprezentare, în CNA sunt re-prezentanţi ai tuturor formaţiunilor politice reprezentate în Parlament. Preşedinţia acestei instituţii este asigurată de o persoană propusă de preşedinte şi apoi validată în urma unor audieri în cadrul comisiilor de cultură din Parlament. Conform statutului, această instituţie are următoarele atribuţii:

– să încurajeze dezvoltarea funcţionării într-un mediu concurenţial a pieţei libere din domeniul audiovizual, ceea ce presupune:

– înfiinţarea cadrului de reglementare la nivelul legislaţiei secundare, prin emiterea de decizii şi recomandări, documente destinate specificării dispoziţiilor de aplicare a legii audiovi-zualului;

– acordarea de licenţe de emisie prin concurs gratuit societăţilor ce şi-au exprimat dorinţa de a înfiinţa posturi de radio şi de televiziune cu transmisie pe cale terestră, precum şi societăţilor care oferă servicii de programe de radio şi/sau televiziune prin cablu şi satelit;

– controlul activităţii, inclusiv în teritoriu, a titularilor de licenţă audiovizuală, în ceea ce priveşte respectarea legislaţiei;

– propuneri de modificare a Legii nr. 504/2002, înaintate Parlamentului, în vederea pregătirii cadrului legislativ pentru trecerea la digitalizare106. În raportul de activitate pe anul 2009, Consiliul Naţional al Audiovizualului prezintă setul de

măsuri concrete, întreprinse pentru realizarea obiectivelor globale enumerate anterior. Vom enumera câteva dintre acestea:

– eliberarea de licenţe audiovizuale, autorizaţii de retransmisie şi decizii de autorizare audiovizuală; – reglementarea aspectelor referitoare la conţinutul programelor audiovizuale;

102 Ion Drăgan, Comunicarea: paradigme şi teorii, p. 555. 103 http://www.csa.fr/infos/controle/controle_intro.php 104 http://www.csa.fr/infos/controle/controle_intro.php 105 Legea Audiovizualului nr. 48/1992, modificată prin Legea Audiovizualului nr. 504/2002 – versiune

consolidată. 106 http://discutii.mfinante.ro/static/10/Mfp/buget2009/11Consiliul_National_ al_Audiovizualului.pdf

– elaborarea şi revizuirea anuală a strategiei de acoperire a teritoriului naţional cu servicii de programe audiovizuale;

– organizarea concursurilor pentru acordarea licenţelor audiovizuale, pentru serviciile de programe transmise pe cale radioelectrică terestră, prin cablu, prin satelit;

– urmărirea prin monitorizare a respectării drepturilor publicului ascultător şi telespectator; – monitorizarea respectării legislaţiei cadru şi legislaţiei secundare din domeniul audiovizual, atât

prin direcţia sa specializată în acest scop, cât şi prin reţeaua de inspectori teritoriali; – crearea cadrului concurenţial între titularii de licenţe ; – monitorizarea respectării legislaţiei privind desfăşurarea campaniilor electorale în audiovizual; – cercetări privind atitudini şi aşteptări ale consumatorilor de radio şi Tv, expunerea copiilor la

programele radio-tv, influenţa mass-media asupra comportamentului civic şi electoral, cercetarea privind evaluarea performanţei principalelor emisiuni de televiziune şi a principalelor personalităţi de televiziune în programele audiovizuale şi impactul exercitat asupra tuturor categoriilor de public;

– publicarea studiilor de piaţă efectuate; – implementarea prin programe cu finanţare internă şi europeană a standardelor europene de

calitate a programelor audiovizuale în România; – dezvoltarea relaţiilor de parteneriat cu instituţii şi organisme ale societăţii civile.

Scopul prezentării acestor obiective ale raportului are menirea de a aduce în prim-plan câteva dintre activităţile reprezentative pentru această instituţie. Aşa cum putem observa, obiectivele specifice sunt o detaliere pragmatică a obiectivelor mai generale care privesc buna funcţionare a presei în România şi respectarea unor principii de etică şi deontologie generale, larg acceptate în orice societate democratică. Ne vom opri în cele ce urmează la capitolul „realizări” ale anului 2008 şi vom pune această listă, să-i spunem, destul de generoasă, faţă în faţă cu cele mai importante concluzii ale rapoartelor diverselor agenţii şi organizaţii care au ca scop monitorizarea presei, în scopul evidenţierii gradului de independenţă a acesteia faţă de factorii de influenţă politică şi economică. Iată deci ce trece CNA-ul la capitolul realizări:

– diversificarea programelor de radio şi televiziune; – dezvoltarea unei pieţe audiovizuale libere; – crearea unei relaţii transparente şi flexibile cu titularii de licenţe; – mărirea spaţiului audiovizual; – protejarea culturii şi a limbii române (protocoale de colaborare cu Academia Română şi cu

Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului); – creşterea capacităţii de monitorizare şi control; – crearea unui pachet legislativ secundar, armonizat cu legislaţia europeană; – dezvoltarea şi consolidarea capacităţii instituţionale; – garantarea şi protejarea interesului public şi a demnităţii umane; – asigurarea protecţiei minorilor conform standardelor europene de reglementare; – îmbunătăţirea calităţii serviciilor şi a conţinutului emisiunilor difuzate; – creşterea nivelului de conştientizare şi implementarea preve-derilor acquis-ului comunitar de către

actorii din sectorul audiovizual (publicaţii de specialitate – Revista Forum audiovizual); – iniţierea de parteneriate cu asociaţii profesionale din domeniul audiovizual.107

Este departe de noi intenţia de a minimaliza activitatea acestei instituţii, pe cât de cunoscută, pe

atât de blamată. Totuşi, este necesar să facem o minimă analiză a acestui raport prezentat pe scurt aici, în scopul de a putea construi o imagine mai apropiată de realitate a modului în care tehnicile de informare şi comunicare sunt folosite în România. Teoretic, acestea ar trebui folosite cu scopul de a asigura pluralismul, respectarea demnităţii umane, libera concurenţă, precum şi alte principii extrase din lucrările principalilor teoreticieni ai democraţiei şi transformate în norme legislative. Dacă suntem aproape sau departe de acest scop, vom vedea folosind în acest sens analizele publicate de agenţiile specializate în monitorizarea presei (Freedom House, Agenţia de Monitorizare a Presei). Concluziile

107http://discutii.mfinante.ro/static/10/Mfp/buget2009/11Consiliul_National_ al_Audiovizualului.pdf

la care aceste organizaţii ajung privesc faptul că există ingerinţe politice în strategiile editoriale ale posturilor publice de radio şi televiziune, întrucât Legea Nr. 41/1994 din 17 iunie 1994, privind organizarea şi funcţionarea Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune, prevede că:

– Parlamentul, Guvernul şi Preşedinţia îşi desemnează reprezentanţi în Consiliile de Administraţie ale Televiziunii Române şi Societăţii Române de Radiodifuziune, pe baza algoritmului politic – Art. 19 (2);

– componenţa Consiliilor de Administraţie ale celor două instituţii este apoi validată de cele două camere ale Parlamentului în şedinţă comună – Art. 19 (1);

– Parlamentul poate demite oricare membru al Consiliilor de Administraţie ale celor două instituţii – Art. 20 (3) – şi poate chiar dizolva aceste Consilii de Administraţie prin respingerea rapoartelor anuale de activitate – Art. 46 (7)108.

Dacă prevederile legale permit, aşa cum se poate cu uşurinţă constata, influenţe politice în ceea ce priveşte grila de programe, dar în special conţinutul emisiunilor informative (jurnale de ştiri, dezbateri politice)109 ale posturilor de radio şi televiziune care funcţionează ca serviciu public de informare, am putea spera că lucrurile stau mai bine în ceea ce priveşte presa comercială. Totuşi, rapoartele organizaţiilor specializate în monitorizarea independenţei presei, precum Freedom House110, arată un lucru pe care îl putem cu uşurinţă constata, şi anume că „Principala ameninţare la adresa independenţei presei o constituie concentrarea proprietăţii în mâinile unor persoane”:

• cu interese politice directe: – familia preşedintelui Partidului Conservator, Dan Voiculescu, care deţine trustul media Intact

(posturile TV Antena 1, 2, 3..., cotidienele Jurnalul Naţional şi Gazeta Sporturilor, săptămânalul Săptămâna Financiară, agenţia de presă Amos News, posturile de radio News FM şi Romantic FM etc.);

– Dinu Patriciu, membru marcant al Partidului Naţional Liberal şi acţionar majoritar al Rompetrol Holding, proprietar al trusturilor de presă Adevărul Holding (cotidienele Adevărul şi Click!) şi Satiricon (săptămânalele Dilema Veche şi România Literară, lunarul Plai cu Boi);

• cu probleme de ordin juridic: – Sorin Ovidiu Vântu, proprietar al trustului media Realitatea-Caţavencu (posturile TV

Realitatea, The Money Channel, Romantica, ziarul Cotidianul, săptămânalele Academia Caţavencu, Money Express, Business Standard, jurnalul electronic MoneyLine.ro, agenţia de presă NewsIn, postul de radio Guerrilla etc.), condamnat la 2 ani de închisoare pentru fals şi uz de fals;

– Dinu Patriciu, pus sub urmărire penală pentru diverse infracţiuni economice, vizând compania Rompetrol Holding.

Aceste câteva observaţii ne pot permite să constatăm că ne aflăm încă departe de idealul democraţiei deliberative şi de posibilitatea de a aplica în mod eficient principiile formulate în sensul atingerii acestui ideal democratic. Totuşi, previziunile pe termen lung nu pot rămâne pesimiste, întrucât pregătirea unui număr cât mai mare de profesionişti în domeniul mass-media va putea contribui în mod semnificativ la diminuarea influenţelor politice şi economice asupra jurnaliştilor. De

108 Agenţia de Monitorizare a Presei, Raportul „Libertatea presei în România 2006”, mai 2007, http://www.freeex.ro/rapoarte/s/raport_freeex_2006.pdf 109 Un exemplu elocvent în acest caz este celebrul scandal de presă „caltaboşul”, legat de difuzarea pe postul

naţional de televiziune a unui film incriminator care îl avea ca protagonist pe fostul ministru Decebal Traian Remeş. 110 Indexul libertăţii presei calculat de Freedom House a evoluat astfel: – în 2003 – 47 puncte (13 pentru cadrul legal, 19 pentru influenţele politice, 15 pentru presiunile

economice); – în 2004 – 47 puncte (13 pentru cadrul legal, 18 pentru influenţele politice, 16 pentru presiunile

economice); – în 2005 – 44 puncte (13 pentru cadrul legal, 16 pentru influenţele politice, 15 pentru presiunile

economice); – în 2006 (ultimul raport disponibil) – 42 puncte (12 pentru cadrul legal, 15 pentru influenţele politice, 15

pentru presiunile economice).

asemenea, nu trebuie să uităm că politica editorială a unui ziar tipărit sau online, a unui jurnal de ştiri poate să ocolească anumite tipuri de presiuni şi, în ultimă instanţă, ţine de fiecare jurnalist în parte să reziste tentaţiei de a face compromisuri în această direcţie.

Întrebări de autoevaluare: 1. Conceptul de televiziune intimistă a fost propus de: a. Ion Todoran b. Vasile Milea c. Mihai Coman

Bibliografie obligatorie: Maria Cernat, Tehnici de informare și comunicare, Editura Fundației România de Mâine, 2010 Bibliografie facultativă: Sultana Craia, Tehnici de informare și comunicare, Editura Fundației România de Mâine, 2009; Brian McNair, Comunicarea politică, Polirom, 2008 Sebastian Bohler, 150 de experimente pentru a înţelege manipularea mediatică, trad. (Bucureşti: Polirom, 2009) Tran Vasile şi Vasilescu Alfred, Tratat despre minciună, Bucureşti: Comunicare.ro, 2003. Todoran, Ion „Lacrimi, râsete, aplauze. O incursiune în universul spectacular al televiziunii contemporane”., Revista Română de Comunicare şi Relaţii Publice, nr. 6-7, 2003, Ed. SNSPA, 2003.

Bibliografie:

1. Berlin, Isaiah „Patru eseuri despre libertate”, (Bucureşti: Humanitas, 1996) 2. Bernard Berelson, „Democratic Theory and Public Opinion”, The public Opinion

Quarterly, vol. 16, nr. 3, pp. 313-330, 1952 3. Bertrand, Jean Claude O introducere în presa scrisă şi vorbită,, Bucureşti: Polirom,

2001. 4. Bohler, Sebastian 150 de experimente pentru a înţelege manipularea mediatică, trad.

Bucureşti: Polirom, 2009. 5. Chambat, Pierre „Spaţiu public, spaţiu privat: rolul medierii tehnice” apud, Isabelle

Paillart, Spaţiul public şi comunicarea, Bucureşti:Polirom, 2002. 6. Charaudeau, Patrick, Ghiglione, Rodolphe, „Talk- show-ul: despre libertatea

cuvântului ca mit”, Bucureşti: Polirom, 2005. 7. Cerghit, Ioan, Neacsu Ioan, Negret-Dobridor Ion, Prelegeri pedagogice,Bucureşti: Polirom, 2001 8. Christians, Clifford G. et al. Etica mass-media- studii de caz, Bucureşti: Polirom, 2001 9. Coman, Mihai, Manual de jurnalism, Bucureşti: Polirom, 2005. 10. Craia, Sultana, Tehnici de informare şi comunicare, Editura Fundaţiei România de

mâine, 2008. 11. Dan, Mircea Tehnici de redactare în relaţii publice,

http://www.slideshare.net/cezarra/tehnici-de-redactare-pr 2002 12. Drăgan, Ion Comunicarea: paradigme şi teorii, Bucureşti: Rao, 2007 13. Freund, Andreas Journalisme et information, La pense sauvage, 1991

14. Grygorian, Mark Manual de Jurnalism, Chişinău: Centrul de Jurnalism independent, 2008.

15. Kaid et alii, 1991, „Negative versus Positive Television Advertising in U.S. Presidential Campaign”, Journal of Communication, vol. 41, nr. 3, pp. 53-64.

16. Langlois, Jaques Larue Manuel de journalisme radio-télé, Montreal: Saint Martin, 1989.

17. MacDougal, Curtis Interpretative reporting, New York: MacMillian, 1982. 18. Mathien, Michel, Le système médiatique, Paris: Hachette, 1989. 19. McBride, Sean, trad. Mai multe voci, o singură lume – comunicare şi societate în

prezent şi viitor, Bucureşti:Editura Ştiinţifică, 1982 20. McLuhan, Marshall Galaxia Guttenberg, (Bucureşti: Editura politică, 1975). 21. Morin, Edgar, L’esprit du temps, Paris:Grasset Fasquelle, 1962. 22. McNair, Brian Introducere în comunicarea politică, Bucureşti: Polirom, 2007 . 23. Rawls, John „Outline of a Decision Procedure for Ethics”, The Philosophical Review,

vol. 60, nr. 2, pp. 177-197, 1951 24. Runcan, Miruna, A patra putere - Legislaţie şi etică pentru jurnalişti, Cluj: Dacia,

2002 25. Tran Vasile şi Vasilescu Alfred, Tratat despre minciună, Bucureşti: Comunicare.ro,

2003. 26. Todoran, Ion „Lacrimi, râsete, aplauze. O incursiune în universul spectacular al

televiziunii contemporane”., Revista Română de Comunicare şi Relaţii Publice, nr. 6-7, 2003, Ed. SNSPA, 2003.

27. Volkoff Vladimir, Dezinformarea văzută din est, Editura Pro: Bucureşti, 2007.