VI. Fonetica şi fonologia1. Accentul2. Sistemul vocalic3. Sistemul consonantic4. Timbre articulatorii noi

Notă. Pasajele pe fond gri sînt opţionale.

Bibliografie selectivă

Pöckl, Wolfang, Rainer, Franz, şi Pöll, Bernard, Introducción a la lingüística románica, Gredos, Madrid, 2004.Renzi, Lorenzo, Nuova introduzione alla filologia romanza, Il Mulino, Bologna, 1985 (ediţia originală: 1976).Reinheimer Rîpeanu, Sanda, Lingvistică romanică. Lexic – morfologie - fonetică, Editura All, Bucureşti, 2001.Reinheimer Rîpeanu, Sanda şi Tasmowski, Liliana, Pratique des langues romanes, L’Hartmann, Paris, 1997.Sala, Marius (coord.), Enciclopedia limbilor romanice, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989.Sánchez Miret, Fernando, „Fonética histórica”, în José Enrique Gargallo Gil şi Maria Reina Bastardas (ed.)., Manual de

lingüística románica. Barcelona, Ariel, 2007, 227-250. Sánchez Miret, Fernando, Proyecto de gramática histórica y comparada de las lenguas romances, 2 vol., LINCOM

Studies in Romance Linguistics, München, Lincom Europa, 2001. Tagliavini, Carlo, Originile limbilor neolatine, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977 (traducere din

limba italiană, Le origini delle lingue neolatine. Introduzione alla filologia romanza, Bologna, Patron Editore, 1949).Varvaro, Alberto, Linguistica romanza. Corso introduttivo, Liguori Editore, Napoli, ediţia a 2-a, 2001 (ediţia originală:

1968).Costa, Ioana, Fonetică istorică latină, Editura Universităţii din Bucuresti, Bucureşti, 2003 (cap. 3. Scrierea şi cap. 5.

Inventarul fonetic). http://ebooks.unibuc.ro/filologie/costa/cuprins.htm.

În această secţiune prezentăm evoluţiile care au avut loc în sistemul fonologic în trecerea de la latină la limbile romanice.

Pentru reamintirea şi aprofundarea unor elemente teoretice, a se consulta:ANEXĂ. Elemente de fonetică şi fonologieANEXĂ. Schimbări fonetice şi fonologice

Pronunţia în limba latină

Există discuţii în privinţa modului în care erau pronunţate efectiv în limba latină o serie de sunete. Se face distincţia între mai multe pronunţii, cu deosebire între:

1) pronunţia ecleziastică, care s-a transmis de-a lungul Evului Mediu şi apoi pînă astăzi prin biserica catolică; este pronunţia care s-a bucurat de o tradiţie îndelungată inclusiv în şcoli; se crede însă că nu este pronunţia originară, ci una care a suferit modificări mai ales în Evul Mediu;2) pronunţia reconstituită (restituta sau clasică), care este recuperată pe baza unor indicii din diverse texte latineşti; este pronunţia folosită astăzi în multe universităţi occidentale

Pentru pronunţia reconstituită (restituta sau clasică) a latinei, a se vedea:- Alphabet et prononciation du latin: http://bcs.fltr.ucl.ac.be/gramm/prononciation.html - E. Bourciez, „Observations sur la prononciation du latin”, Bulletin Hispanique, tome 12, n°4, 1910, p. 435-

436) (un foarte scurt articol al lui E. Bourciez, pus pe site-ul cursului ca ANEXA).

1

1. Accentul

(Notă. În exemplele de mai jos, vocalele accentuate sînt marcate cu bold şi fond gri.)

Natura accentului

1. În limba latină - discuţii asupra naturii accentului:- accent muzical (tonic) – depinde de numărul de vibraţii pe secundă în articularea sunetelor; vocala accentuată este pronunţată pe un ton mai înalt decît celelalte vs.- accent de intensitate (dinamic, expirator) – depinde de amplitudinea sunetelor, la rîndul ei determinată de energia articulării acestora; vocala accentuată este produsă printr-o expiraţie mai puternică

2. În evoluţia de la latină către limbile romanice, accentul devine în mod sigur de natură expiratorie, deci de intensitate.Consecinţe: slăbirea vocalelor neaccentuate (într-o bună parte a Romaniei vocalele postonice se pierd)

Poziţia accentului

1. Se afirmă că în latină accentul era fix şi era determinat de cantitatea penultimei silabe, după aşa-numita regulă a penultimei silabe. Nefiind mobil, accentul nu avea relevanţă fonologică, rol fonologic.

Regula accentului în latină:

Regula de bază (bazată pe calitatea penultimei vocale) :Accentul cade pe penultima silabă. Excepţie: vocala acestei penultime silabe este scurtă, în care caz accentul se deplasează către antepenultima silabă (la cuvintele cu cel puţin trei silabe).

SALŪTEM, VOLUNTĀTIS (accent pe penultima silabă)vs.CONSŬLEM, MILĬTES (accent pe antepenultima silabă)

Regulă mai complexă (ia în considerare calitatea penultimei vocale + poziţia acestei vocale în interiorul silabei): O vocală scurtă urmată de două sau mai multe consoane contează ca o vocală lungă, încît, dacă este penultima, va fi accentuată (accentul nu se deplasează către antepenultima silabă):

ARĬSTA, GENĬSTA (accent pe penultima silabă)

Sinteză. În latină accentul cădea pe penultima sau pe antepenultima silabă (aproape că nu există cuvinte oxitone, cu accent pe ultima silabă), astfel:- în penultima silabă: vocală lungă SAU scurtă + 2 cons. accent pe penultima silabă- în penultima silabă: vocală scurtă (+altceva) accent pe antepenultima silabă

2

Într-o altă formulare, accentul cădea în general pe penultima silabă, cu excepţia cazului în care în această silabă era o vocală scurtă (neurmată de două consoane), cînd accentul mergea către penultima silabă.

2. Limbile romanice au, în schimb, accent liber (cu excepţia francezei).

Prin urmare, lăsînd deoparte franceza, accentul poate fi fonologic distinctiv:

(a) între unităţi lexematice diferite:it. ancora „ancoră” vs. ancora „încă”it. subito „imediat” vs. subito „suferit”rom. acele (ac, pl. art.) vs. acele (acel, fem. pl.)rom. modele (modă, pl. art.) vs. modele (model, pl. neart.)

(b) între forme (flexionare, articulate etc.) ale aceleiaşi unităţi lexematice:rom. cîntă (a cînta, ind. prez., 3 sg./pl.) vs. cîntă (a cînta, ind. pf. s., 3 sg.)it. seguito „urmare” vs. seguito (seguire „a continua”, part.) vs. seguitò (seguire „a continua”, ind. pf. s., 3 sg.)sp. término „termen” vs. termino (terminar „a termina”, ind. prez., 1 sg.) vs. terminó (terminar, ind. pf. s. 3 sg.)ptg. dúvida „îndoială” vs. duvida (duvidar „a se îndoi”, ind. prez, 3 sg.)

În franceză accentul este fix, întotdeauna pe ultima silabă. Ca atare, nu are rol fonologic.

3. În limbile romanice, în general, poziţia accentului rămîne cea din cuvîntul latin originar.

Cazuri de schimbare a poziţiei accentului

În latina din epoca imperială, au loc o serie de fenomene care conduc către schimbarea poziţiei accentului:i. Dacă vocala scurtă era urmată de o ocluzivă şi de o lichidă (muta cum liquida), vocala nu devenea lungă cînd era în silabă închisă:

CATĔDRA, COLŬBRA, INTĔGRU, TENĔBRAE, TONĬTRUFormele romanice derivate demonstrează că, la un moment dat, vocalele penultime au fost considerate lungi şi accentul s-a deplasat dinspre antepenultima spre penultima silabă:

*catedra > fr. chaiere, *colubra > fr. couleuvre, sp. culebra, *integru > it. intero, fr. entier, sp. entero, *tenebre > sp. tinieblas, *tonitru > fr. tonoire

ii. În latină, verbele compuse cu prefix prepoziţional aplicau regula accentului şi adesea vocala scurtă, devenită accentuată, se modifica:

CUM + TĔNET > CONTĬNETDIS + PLĂCET > DISPLĬCITRE + CĂPIT > RECĬPIT

În latina tîrzie imperială, datorită slăbirii sensului raportului între cantitate şi accent, aceentul a fost reaşezat acolo unde se afla în verbul simplu; limbile romanice reflectă această nouă poziţie:

DEMORAT > it. dimoraRECIPIT > it. riceveRENEGAT > it. rinnega

În unele cazuri, se recuperează şi vocala verbului simplu:*CONTINET > CONTĔNET > it. contiene*DISPLICET > DISPLĂCET > it. dispiace

În acest moment existau cuvinte accentuate pe penultima silabă, în care vocala era scurtă. Regula accentului, prin urmare, nu mai funcţiona.iii. Cazul cel mai grav de schimbare a accentului este cel al numeroaselor cuvinte latineşti în care penultima vocală Ĕ sau Ŏ era în precedată în hiat de I sau de E. Conform regulii accentului, accentul cădea pe această penultimă vocală I sau E.

Ex.: FI-LI-Ŏ-LU, MU-LI-Ĕ-REAcest tip de hiat era foarte comun şi între două vocale atone:

Ex.: FI-LI-A, VI-NE-ACătre sfîrşitul perioadei imperiale, aceste hiaturi au fost dizolvate într-un diftong, prin transformarea lui E şi I din prima silabă, din vocale, în semivocale. Prin urmare, toate cuvintele în cauză pierd o silabă:

FI-LIŎ-LU, MU-LIĔ-REFI-LIA, VI-NEA

În cuvintele din prima serie, întrucît accentul nu poate sta pe o semivocală, se deplasează către vocala următoare:

3

*FILIOLU > it. figliolo, *MULIERE > it. dial. moglieraA se observa că în aceste cuvinte, ca şi în cazul cuvintelor din a doua serie (F ILIA > it. figlia, VINEA > it. vigna), pe lîngă deplasarea accentului, are loc şi schimbarea consoanei care precede noile semivocale.

4

2. Sistemul vocalic

Principala schimbare, în evoluţia de la latină la limbile romanice, este substituirea sistemului vocalic bazat pe cantitate (durată), din latină, cu un sistem bazat pe grad de deschidere (deci de timbru), în limbile romanice. Altfel spus, opoziţia de cantitate a vocalelor devine opoziţie de calitate.(Explicaţia acestei schimbări stă, după mulţi lingvişti, în pierderea cantităţii vocalice în latina vulgară. Această pierdere determină trecerea pe prim plan a distincţiei de deschidere, adică fonologizarea acesteia şi constituirea unor sisteme reduse care stau la baza limbilor romanice.)

Latină:

Cele cinci vocale

se organizau pe trei grade de deschidere şi posedau un fonem lung şi unul scurt. Prin urmare, latina avea 10 foneme vocalice, atît în poziţie accentuată cît şi în poziţie neaccentuată, diferite prin deschidere şi durată:

Cele 10 foneme sînt reprezentate şi liniar, înseriate, prin proiectarea triunghiului vocalic anterior pe o axă:

Ī Ĭ Ē Ĕ Ā Ă Ŏ Ō Ŭ Ū

Opoziţia de cantitate (vocală scurtă vs. vocală lungă) avea rol distinctiv:

VĔNIT „vine” (a veni, indicativ prezent) vs. VĒNIT „veni” (a veni, indicativ pf. simplu)

PĂLUS „mlaştină” vs. PĀLUS „par”

Limbile romanice:

Sistemele vocalice sînt toate bazate pe gradul de deschidere. Nu mai contează durata, ci accentuarea sau nu a vocalei.

5

2a. Sistemul vocalelor accentuate (Evoluţia vocalelor accentuate)

În Romania s-au configurat următoarele sisteme pentru vocalele accentuate:

1. Sistemul „romanic comun” („latinovulgar”, „cualitativ italic”): cel mai răspîndit; Peninsula Iberică, Franţa şi marea majoritate a varietăţilor italiene (fac excepţie: Sardinia, Dacia şi S. Italiei)Vocalele lungi se închid, iar cele scurte se deschid (opoziţie de cantitate opoziţie de calitate)

Exemple (italiană):FĪLU > filoNĬVE > neve / MĒNSE > mese (/e/)BĔNE > bene, MĔLE > miele (/ɛ/)RŎTA > ruota (/ɔ/)SŌLE > sole / NŬCE > noce (/o/)MŪRU > muro

2. Sistemul („arhaic”) sard: Sardinia plus o parte din Basilicata, posibil cîndva şi în AfricaSe confundă vocalele lungi şi scurte într-o singură unitate.

Exemple (sardă):FĪLU > filu / NĬVE > nieMĒNSE > mese / BĔNE > bene, MĔLE > mele (/ɛ/)RŎTA > roda / SŌLE > sole (/ɔ/)NŬCE > nughe / MŪRU > muro

3. Sistemul balcanic („de compromis”, „românesc”): în varietăţile româneşti, într-o zonă redusă din Basilicata orientalăSchemă mixtă (românească): egală cu cea romanică comună în seria anterioară, respectiv cu cea sardă în seria posterioară

Exemple (română):FĪLU > firNĬVE > nea / MĒNSE > (macedo-română) mes, CRĒDERE > crede (/e/)MĔLE > miere (/ɛ/)RŎTA > roată / SŌLE > soare (/ɔ/ sau /o/, cf. unele lucrări)NŬCE > nucă / GŪLA > gură

4. Sistemul sicilian: Sicilia, Calabria meridională, Salento

Exemple (dialectul sicilian):FĪLU > filu / NĬVE > nivi / MĒNSE > misiMĔLE > meli, BĔNE > beni (/ɛ/)RŎTA > rota, (/ɔ/)SŌLE > suli / NŬCE > nuci / MŪRU > muru

Diftongarea (vocală > diftong)

6

a) diftongarea necondiţionată (spontană)

- afectează vocalele accentuate: sub presiunea accentului, vocalele se alungesc şi tind să se deschidă în două elemente;

- fenomen aproape panromanic, manifestat în latina vulgară; portugheza nu o cunoaşte- se prezintă însă diferit în diversele arii ale Romaniei, prin: rezultate, condiţii, vocale implicate

Structura silabei:- franceză şi italiană: favorizată de structura silabei (se produce doar în silabă deschisă)- spaniolă şi română: s-a produs indiferent de caracterul silabeiContext (diftongarea nu se produce în anumite contexte):- română - nu se produce în context nazal:

BĔNE > rom. bine (vs. it. bene, fr. bien, sp. bien, pg. bem)- spaniolă şi italiană - nu se produce în context palatal:

FŎLIA > it. foglia (vs. rom. foaie, fr. feuille, sp. hoja, pg. folha); PĔCTUS > sp. pecho (vs. rom. piept, it. petto, pg. peito)

- Italiana standard (toscană): Diftonghează vocalele medio-joase (ε şi ɔ) numai în silabă deschisă: MĔLE > miele, PĔDE > piede, FŎCU > fuoco, NŎVO > nuovo, RŎTA > ruota

- Franceza: Diftonghează numai în silabă deschisă, dar nu numai vocalele medio-joase (ε şi ɔ), ca în italiană:MĔLU > miel, PĔDE > pied, FŎCU > feu, NŎVO > neuf, RŎTA > v.fr. ruede,ci şi pe cele medio-înalte (e şi o):HABĒRE > v.fr. aveir > fr. avoir, FLORE > fleur

- Spaniola:Diftonghează numai vocalele medio-joase (ε şi ɔ), ca în italiană, deopotrivă în silabă deschisă şi închisă:MĔLU > miel, PĔDE > pie, FŎCU > feu, NŎVO > nuevo, RŎTA > rueda,SĔPTEM > siete, FĔRRU > hierro, FLŎRE > fleurPŎRCU > puerco, PŎRTA > puerta

b) diftongarea condiţionată (rezultat al armoniei vocalice)

Armonia vocalică (metafonia): adaptarea gradului de deschidere a vocalelor accentuate la cel al vocalei din silaba următoare (influenţa vocalei finale asupra vocalei din radical)- se continuă o tendinţă existentă în latina tîrzie, dar se consideră fenomen de dată romanică;- diferă de la o limbă romanică la alta

- Varietăţile italiene meridionale - ε > ie, ɔ > uo (dacă vocala finală latină era –Ī, -Ŭ): VĔNTU > vientu, VĔTULU > viecchiu vs. vecchia,

GRŎSSU > gruossu vs. grossa- Franceză şi portugheză - influenţă a gradului de deschidere a vocalei finale (accentuată în fr., neaccentuată în ptg.):

- Româna - se creează diftongi ascendenţi: o > oa, e > ea (dacă vocala finală este a sau e):

FORMŌSU > frumos vs. frumoasă, NIGER > negru vs. neagră

Reducerea diftongilor latineşti (monoftongare)

7

Reducerea ultimului diftong latinesc, AU (monoftongare): AU > OAURICULA > ORICLA > sp. oreja, fr. oreille, it. orecchia, rom. ureche

Nazalizarea

- caz particular de armonie= adaptarea vocalelor la condiţiile de pronunţare a consoanei nazale următoare

- Franceza:(1) faza veche, medievală: toate vocalele urmate de consoane nazale sînt mai mult sau mai puţin uşor nazalizate

champ /t∫ãmp/, cinc /tsĩnc/, temps / tãns/ sonner /sõner/(2) mai tîrziu: vocala în silabă închisă de o consoană nazală a devenit în totalitate nazală şi consoana dispare, iar în vocala deschisă consoana nazală a rămas şi vocala nazală a redevenit orală

champ /∫ã/, cinc /sẽk/, temps / tã/ vs. sonner /sɔne/- Portugheza

Nazalizează vocalele urmate de nazală în aceeaşi silabă, însă fără reasorbirea consoanei nazale de către vocală, care este doar uşor nazalizată:

cantar /kãntar/, vontade /võntadә/

8

2b. Sistemul vocalelor neaccentuate (Evoluţia vocalelor neaccentuate)

Inventarului vocalelor orale neaccentuate romanice

Nota. În tabelul de mai jos, vocalele comune ocupă o căsută întreagă, iar cele care se regăsesc doar într-o parte a limbilor, ocupă una sau mai multe diviziuni ale unei căsuţe; cele cinci diviziuni urmează ordinea geografică V-E (portugheză, spaniolă, franceză, italiană, română).

Tendinţe în evoluţia vocalelor neaccentuate

Forţa accentului de intensitate, responsabil de diftongarea vocalelor accentuate, va determina modificări inverse ale vocalelelor din silabele neacentuate. Modificări principale:

- confuzia timbrelor de articulare (între e şi i, respective între o şi u)- reducerea vocalelor

Vocalele în silabă protonică iniţială

- majoritatea tind să se închidă:

9

Vocalele în silabă postonică mediană

- puţine şanse de supravieţuire- italiana şi româna: cele mai conservatoire- franceza: nu conservă niciodată aceste vocale

Vocalele în silabă finală

- reducere considerabilă în raport cu etimoanele originare

/a/ în spaniolă şi italiană: se păstreazăîn portugheză: /ɐ/în franceză şi în română: /ə/

/e/, /i/ în spaniolă: /e/ (după un grup consonantic) sau se reducîn portugheză: /ə/ (după un grup consonantic) sau se

reducîn franceză: dispar sau devin /ə/ (după un grup consonantic)în italiană şi română: se conservă distincte

/o/, /u/ în spaniolă şi în italiană: /o/în portugheză: /u/în franceză: cade sau devine /ə/ (după un grup consonantic)în română: cade sau devine /u/ (după un grup

consonantic)

10

2c. Timbre articulatorii noi

Creşterea inventarului de unităţi vocalice: - triplarea punctelor de articulare a vocalelor (dacă se ţine cont de nazalele din franceză şi din

portugheză)- se trece de la cinci timbre vocalice în latină la 19 timbre vocalice pe ansamblul limbilor

romanice

Vocale rotunjite (franceză): /y/, /ø/, /œ/Prin palatalizarea unor vocale latineşti: ex. lat. /u/ > fr. /y/

Vocale centrale: /ə/, /ɨ/, /ɐ/În română, în cuvintele moştenite din latină:- /ə/ (redat prin grafia ă) poate proveni din:

- e latinesc după consoană labială, labio-dentală, r- iniţial sau –rr- intervocalic:UIDEO > văd, UERU- > văr, REU- > rău, HORRESCU > urăsc

- /ɨ/ (redat prin grafia â, î) poate proveni din:- a sau e latinesc înaintea unei consoane nazale- i latinesc după r- iniţial sau –rr- intervocalic:

LANA > lînă, CAMPU- > cîmp, UENTU- > vînt, SINU- > sîn, RIUU- > rîu, RIDERE > (a) rîde, *HORRIRE > (a) urî

Vocale nazale (franceză, portugheză): /ã/, /ẽ/, /ĩ/, /õ/, /ũ/, /oẽ/, /ɛ̃/, /~ɔ/

Triunghiul vocalic

Reprezentare folosită de IPA (International Phonetic Alphabet):

11

2. Sistemul consonantic

Inventarul consoanelor latineşti:

vs.

Consoanele limbilor romanice:

12

Principalele corespondenţe consonantice între latină şi limbile romanice:

13

Evoluţia de la latină la limbile romanice

Evoluţia consoanelor depinde de:

- contextul vocalic;- poziţia ocupată în cuvînt:

- în poziţie iniţială - timbru mai stabil;- în poziţie intervocalică – timbru variabil între Romania orientală şi Romania occidentală;

- în poziţie finală – în general consoanele se pierd

Tendinţe generale în schimbările articulatorii

1) modificarea inventarului de foneme şi al articulărilor:

- eliminarea unora dintre unităţile latine

Dispariţii:- velara fricativă /χ/;- labio-velarele /kw/, /gw/;- semivocalele /j/, /w/

- crearea unor noi foneme şi variante articulatorii

Inovaţii:- (pre)palatale: /ʃ/, /ʒ/, /ʧ/, /ʤ/;- palatale nazale (/ɲ/) şi laterale (/ʎ/);- africatele: /ts/, /dz/, /ʧ/, /ʤ/;- sonore în zona fricativă: /z/, /ʒ/

Aceste inovaţii duc la creşterea inventarului de unităţi consonantice: mai mult decît dublarea numărului de consoane

2) modificarea combinaţiilor articulatorii:

- preferinţa pentru combinaţii de sunete a căror pronunţie este uşoară

Procese prin care s-au manifestat aceste tendinţe:

- palatalizare;- leniţiune, chiar eliminare;- simplificarea grupurilor consonantice, inclusiv simplificarea geminatelor;- sonorizarea surdelor intervocalice în Romania occidentală;- epenteza etc.

14

Evoluţii notabile(legi fonetice)

Dispariţii

Dispariţia velarei fricative /χ/ (redată prin grafia h)

lat. HABERE > ptg. haver, sp. haber, fr. avoir, it. avere, rom. (a) avealat. HORA > ptg. hora, sp. hora, fr. heure, it. ora, rom. oră (Pronunţia grafiei h în aceste cuvinte romanice este /ø/.)

În spaniolă şi în română această consoană reapare sub influenţa superstratului, arab, respectiv slav. Ex. de cuvinte din superstrat care conţin acest fonem:

sp. jabalí „mistreţ” < ar. ǧabalī, „de (la) munte”rom. hram < sl. chramŭ „casă, templu”

Dispariţia labio-velarelor /kw/, /gw/

/kw/, /gw/ + /a/ /kw/, /gw/ în ptg. sp., it./k/, /g/ în fr., rom.Pot evolua către /p/ şi /b/ în rom.

/kw/, /gw/ + /e/, /i/ /k/, /g/

Dispariţia semivocalelor /j/, /w/

Devin în general consoane:

/j/ /ʤ/ (africată prepalatală) în italiană/ʒ/ (fricativă prepalatală) în portugheză şi în franceză/ʒ/, dar şi /z/ (fricativă dentală) în română/ / (fricativă uvulară) sau rămîne /j/ în spaniolă

/w/ /v/ în portugheză, franceză şi italiană/v/ în română, dar dispare în poziţie intervocalică/b/ în poziţie initială şi /β/ în poziţie intervocalică în spaniolă

15

Inovaţii

Un fenomen important, care produce diverse consoane noi, este palatalizarea. Palatalizarea este un proces în care se schimbă poziţia (locul articulării) consoanelor.

Exemple:

LAT.

16

Cîteva dintre cele mai importante inovaţii datorate palatalizării:

Dezvoltarea africatelor şi a fricativelor palatale

Africatele sînt rezultatul unui singur fenomen de articulare, palatalizarea, care se manifestă în două direcţii contrare:

- palatalizarea velarelor înaintea unei vocale palatale (punctul de articulare al velarelor este împins către înainte)

- palatalizarea dentalelor înaintea semivocalei „iot” sau „iod” /j/ (punctul de articulare al dentalelor este împins către înapoi)

i. Rezultatul ocluzivelor velare latineşti /k/, /g/ (palatalizarea sau fricativizarea velarelor):

- urmate de un element vocalic palatal:- în Occident: s-au fricativizat /s/ (sp. > /θ/), respectiv /ʒ/ (sp. > /j/)- în italiană şi în română:

+ /j/: au devenit africată dentală (/ts/) sau prepalatală (/ʧ/)+ /e/, /i/: au devenit africată prepalatală (/ʧ/, respectiv /ʤ/)

FACIA > ptg., fr. face (/s/), sp. hacia (/θ/) „(prep.) către” vs. it. faccia (/ʧ/), rom. faţă (/ts/)

CIUITATE > ptg. cidade (/s/), fr. cité (/s/), sp. ciudad (/θ/) vs. it. città (/ʧ/), rom. cetate (/ʧ/)GELU > ptg. gelo (/ʒ/), fr. gel (/ʒ/), sp. hielo (/j/) vs. it. gelo (/ʤ/), rom. ger (/ʤ/)

- urmate de o vocală velară (/o/, /u/): s-au păstrat intacte

- urmate de /a/: s-au păstrat intacte, cu excepţia francezei, unde au devenit fricative prepalatale (/ʃ/, /ʒ/):

lat. CANTARE > fr. chanter /ʃ/ vs. ptg., sp. cantar, it. cantare, rom. (a) cîntalat. GAMBA > fr. jambe /ʒ/ vs. it. gamba „picior”

Alte exemple:

17

ii. Rezultatul ocluzivelor dentale latineşti /t/, /d/ (palatalizarea dentalelor):

- urmate de /j/: au devenit africată dentală (/ts/, /dz/) sau prepalatală (/ʧ/, /ʤ/); ulterior: - în italiană şi în română: s-au menţinut ca atare;- în Romania occidentală: se simplifică la fricative (inter)dentale (/θ/) ori prepalatale (/ʃ/, /ʒ/) sau la /j/

*ALTIARE > ptg. alçar (/s/), sp. alzar (/θ/), fr. hausser (/s/) vs. it. alzare (/ts/), rom. (a) (în)ălţa (/ts/)HODIE > ptg. hoje (/ʒ/), sp. hoy (/j/), fr. (aujourd’)hui (/j/) vs. it. oggi (/ʤ/), rom. (a)zi (/z/)

- româna: palatalizează şi pe s în faţa unui element palatal (/ʃ/) CASEU- > ptg. queijo (/ʒ/), sp. queso (/s/) vs. it. caccio (/ʧ/), rom. caş (/ʃ/)

Alte exemple:

Dezvoltarea nazalelor şi a lichidelor palatale

- rezultatul contactului semivocalei „iod”sau „iot” (/j/) cu /l/ sau cu /n/:/nj/ /ɲ/ peste tot

/ɲ/ dispare în română

/lj/ /ʎ/ în portugheză şi în italiană/χ/ în spaniolăsemivocală palatală în franceză şi în română

- în română, /l/ se palatalizează şi înaintea unei vocale provenite din Ĕ sau Ī:LEPORE- > ptg. lebre (/l/), sp. liebre (/lj/), fr. lièvre (/lj/), it. lepre (/l/) vs. rom. iepure (/j/)LINU- > ptg. linho (/l/), sp. lino (/l/), fr. lin (/l/), it. lino (/l/) vs. rom. in (/i/)

18

Evoluţia consonantică în funcţie de poziţia în cuvînt

În poziţie iniţială

Consoanele simple:

- se păstrează relativ bine

- în spaniolă: /f-/ > /h-/ (care nu se pronunţă: /ø/)

lat. FORMICA > sp. hormiga vs. ptg. formiga, fr. fourmi, it. formica, rom. furnicălat. FOLIA(M) > sp. hoja vs. ptg. folha, fr. feuille, it. foglia, rom. foaielat. FECATU(M) > sp. hígado vs. ptg. fígado, fr. foie, it. fegato, rom. ficat

Acest fenomen nu se produce înaintea diftongului /we/ şi a lui /r/: fuente, frente

Explicaţie – prin cronologia relativă a schimbărilor fonetice: cuvintele în care nu acţionează o lege fonetică şi care prezintă o particularitate comună pot indica o schimbare mai veche, care le-a sustras acţiunii legii fonetice întrucît a schimbat structura lor fonetică.Raţionament:(1) Evoluţia lat. /f/ > v.sp. /h/ > sp. /ø/:

Ex.: lat. FOLIA(M) > sp. hoja; lat. fecatu(m) > sp. hígado(2) Există anumite cazuri care se sustrag regulii (1), cele în care apare diftongarea ((1) nu se verifică înaintea diftongării /o/ accentuat > /ue/)

Ex: lat. FOCU(M) > sp. fuego(3) Diftongarea este un fenomen aproape panromanic, în latinavulgară

Ex.: lat. POTET > sp. puede, it. può; fr. peut, rom. poate.Interpretare: (2) indică ordinea cronologică a schimbărilor (1) şi (3), anume (3) + (1)

19

Grupuri consonantice:

- în poziţie iniţială de cuvînt, pentru grupurile formate din /s/ urmat de /p/, /t/, /k/, limbile din Romania occidentală vor introduce un /e/ epentetic (protetic, prostetic)

- grupurile care îl au pe /l/ pe a doua poziţie (cons + /l/) vor palataliza prima consoană (excepţie: franceza), cu diverse evoluţii:

cons + /l/

ptg.: cons + /l/ = /∫/ sau cons + /r/ (/l/ devine /r/)sp.: cons + /l/ = /ʎ/ sau cons + /l/ (grupul se păstrează)it.: cons + /j/ (laterala /l/ încetează de a mai fi consonantică şi devine /j/)rom.: cons + /j/ (laterala /l/ încetează de a mai fi consonantică şi devine /j/,

dar numai după o velară, /k/ sau /g/)

În interiorul cuvintelor

Consoane simple în poziţie intervocalică:

- Romania orientală:

- ocluzivele (surde sau sonore) se conservă, mai puţin /b/:- it.: b > v, - rom: b dispare

LAT. Ptg. Sp. Fr. It. Rom.

- Romania occidentală:

- ocluzivele surde se sonorizează şi devin fricative; în fr., tind să cadă LAT. Ptg. Sp. Fr. It. Rom.

- ocluzivele sonore devin fricative şi tind să cadă peste tot (mai ales dentalele) LAT. Ptg. Sp. Fr. It. Rom.

20

Consoane duble în poziţie intervocalică:

- în general se simplifică; se păstrează doar în italianăANNU- > ptg. ano, sp. año, cat. any, fr. an, rom. an vs. it. annoCARRU- > ptg. , sp. carro, cat. car, fr. char, rom. car vs. it. carroANELLU- > ptg. elo, sp. anillo /ʎ/, fr. anneau, rom. inel vs. it. anelloVACCA > ptg. , sp., cat. vaca, fr. vache /∫/, rom. vacă vs. it. vacca

Alte grupuri consonantice

- în general se simplifică:/ns/ > /s/ – peste tot

LAT. Ptg. Sp. Fr. It. Rom.

- altele se simplifică parţial (accentul circumflex francez marchează reducerea unui s preconsonantic):

LAT. Ptg. Sp. Fr. It. Rom.

- altele au pronunţii diferite:

/ct/ /pt/ în română/tt/ în italiană/jt/ în Romania Occidentală

- se păstrează /jt/ în ptg.;- se reduce la /j/ în franceză;- este palatalizat la /t∫/ în spaniolă

LAT. Ptg. Sp. Fr. It. Rom.

/cl/ este palatalizat peste tot, în diverse forme:/ʎ/ în portugheză/χ/ în spaniolă/j/ în franceză/kj/ în italiană şi în română

LAT. Ptg. Sp. Fr. It. Rom.

21

Leniţiunea (slăbirea)

- fenomen care afectează cantitatea consoanelor;- a atins consoanele intervocalice în Romania occidentală (pînă la linia La Spezia-Rimini)

Exemple:VACCA > ptg. , sp., cat. vaca, fr. vache, rom. vacă vs. it. vacca CATTUS > ptg., sp. gato, fr. chat vs. it. gattoCABALLU > cat. cavall, fr. cheval, it. cavallo, rom. cal (dar ptg., sp. caballo)VIDERE > ptg., sp. ver, cat. veure, fr. voir vs. it. vedere, rom. (a) vedeaFOCU > ptg. fogo, sp. fuego, fr. feu (dar cat. foc) vs. it. fuoco, rom. focRIPA > ptg. , sp. riba, fr. rive (dar sd. ripa) vs. it. ripa, riva, rom. rîpăVITA > ptg. , sp., cat. vida, fr. vie vs. it. vita, rom. viaţă

Mai multe exemple:

22

În poziţie finală

- consoanele finale în general se pierd;

- -t (parte a desinenţei verbale la pers. a 3-a) dispare:CANTAT > ptg., sp., cat., it. canta, fr. chante, rom. cîntă

- -m (marcă de Acuzativ, de exemplu) dispare:NOCTEM > ptg. noite, sp. noche, fr. nuit, it. notte, rom. noapte

- doar -s rezistă, însă numai în limbile occidentale- rolul lui -s este foarte important în morfologie: marcă a numărului şi desinenţă verbală- sp. şi ptg.: îl păstrează pe s în pronunţie (ptg. cu pronunţia /∫/):

ptg., sp. casa (sg.) – casas (pl.)ptg., sp. canta (cantar, ind. prez. 1sg.) - cantas (cantar, ind. prez. 2sg.)

- fr.: se scrie, dar nu se mai pronunţă şi parţial nu mai are rol morfologicchantes (chanter, ind.prez. 2sg.) vs. chante (chanter, ind.prez. 3sg.), chantent (chanter, ind.prez. 3pl.)

- întrucît aceste consoane contribuiau la realizarea unor distincţii (opoziţii) morfologice, schimbările au implicaţii morfologice

Ex.: Formele anterioare, fr. chantes, chante şi chantent (chanter, ind. prez. 2sg./3sg./3pl.), au aceeaşi pronunţie, de unde obligativitatea subiectului: tu chantes vs. il chante vs. ils chantent

23