183606111 petre gh barlea fonetica si vocabular pdf libre

2005

LIMBA ROMÂNĂFONETICĂ ŞI VOCABULAR

Petre Gheorghe ÂRLEA Matei CERKEZB

Specializarea ROMÂNĂ

Forma de învăţământ ID emestrul I- s

LIMBA ŞI LITERATURA

Program universitar de conversie profesionalăpentru cadrele didactice din mediul rural

post

Ministerul Educaţiei şi Cercet<rii

Proiectul pentru Înv<ţ<mântul Rural

LIMBA ŞI LITERATURA ROMÂN;

Limba Român< contemporan< Fonetic< şi vocabular

Petre Gheorghe BÂRLEA Matei CERKEZ

2005

© 2005 Ministerul Educaţieiţşi Cercetării

Proiectul pentru Învă ământul Rural

Nici o parte a acestei lucrărinu poate fi reprodusă fărăacordul scris al uiMinisterul Educaţiei şi Cercetării

Cuprins

Proiectul pentru Înv<ţ<mântul Rural i

Cuprins

Introducere .........................................................................................................................iv

Partea I FONETIC; ŞI FONOLOGIE

Unitatea de înv<ţare nr. 1 FONETIC; ŞI FONOLOGIE 1.1. Obiective educaţionale ................................................................................................ 3 1.2. Fonetica....................................................................................................................... 3 1.3. Fonologia..................................................................................................................... 3 1.4. Fonemul....................................................................................................................... 4 1.5. Sunet şi fonem............................................................................................................. 5 1.6. Funcţia......................................................................................................................... 5 1.7. Propriet<ţile sunetului .................................................................................................. 6 1.8. Funcţiile sunetului ........................................................................................................ 7 1.9. Sunet, liter<, alfabet..................................................................................................... 7 1.10. Autoevaluare ............................................................................................................. 9 1.11. Articularea ............................................................................................................... 10 1.12. Sunetele .................................................................................................................. 10 1.13. Consoane sonore şi consoane surde ...................................................................... 14 1.14. Sonantele ................................................................................................................ 14 1.15. Coarticularea ........................................................................................................... 15 1.16. Grupuri de sunete.................................................................................................... 16 1.17. Schimb<ri fonetice ................................................................................................... 17 1.18. Fonemele suprasegmentate .................................................................................... 18 1.19. Fonetica şi alte domenii ale limbii ............................................................................ 19 1.20. Surse bibliografice ................................................................................................... 20 1.21. R<spunsuri la exerciţii.............................................................................................. 20 1.22. Lucrare final< de evaluare ....................................................................................... 20

Unitatea de înv<ţare nr. 2 ORTOGRAFIE ŞI PUNCTUAXIE 2.1. Obiective educaţionale .............................................................................................. 23 2.2. Conceptul de ortografie ............................................................................................. 23 2.3. Principiile ortografiei limbii române ............................................................................ 24 2.4. Semne şi reguli de ortografie..................................................................................... 24 2.5. Scrierea şi pronunţarea unor vocale.......................................................................... 28 2.6. Segmente consonantice ............................................................................................ 28 2.7. Silaba......................................................................................................................... 29 2.8. Desp<rţirea cuvintelor în silabe ................................................................................. 29 2.9. Reguli fonetice de desp<rţire a cuvintelor în silabe ................................................... 29 2.10. Reguli lexicale ......................................................................................................... 30 2.11. Surse bibliografice ................................................................................................... 30 2.12. Lucrare final< de evaluare ....................................................................................... 31

Cuprins

ii Proiectul pentru Înv<ţ<mântul Rural

Partea a II-a VOCABULARUL LIMBII ROMÂNE

Unitatea de înv<ţare nr. 3 NOXIUNI GENERALE DE LEXICOLOGIE 3.1. Obiective educaţionale................................................................................................35 3.2. Definiţia vocabularului. Lexicologie .............................................................................35 3.3. Cuvântul - unitatea de baz< a vocabularului ...............................................................37 3.4. Disciplinele conexe în studiul vocabularului ................................................................40 3.5. Criterii de organizare a vocabularului..........................................................................43 3.6. Importanţa studierii vocabularului ...............................................................................46 3.7. Surse bibliografice.......................................................................................................49 3.8. Lucrare final< de evaluare...........................................................................................50 3.9. R<spunsuri şi comentarii la exerciţii şi teste................................................................51

Unitatea de înv<ţare nr. 4 ORGANIZAREA FUNCXIONAL-IERARHIC; A VOCABULARULUI 4.1. Obiective educaţionale................................................................................................53 4.2. Vocabularul fundamental şi masa vocabularului .........................................................56 4.3. Vocabular uzual şi vocabular cu sfer< limitat< de utilizare ..........................................56 4.4. Vocabular activ şi vocabular pasiv ..............................................................................60 4.5. Vocabularul special şi specializat................................................................................62 4.6. Vocabular literar şi vocabular neliterar ........................................................................65 4.7. Dinamica vocabularului ...............................................................................................62 4.8. Structura vocabularului ...............................................................................................68 4.9. Lucrarea final< de evaluare.........................................................................................70 4.10. R<spunsuri şi comentarii la exerciţii şi teste..............................................................71 4.11. Surse bibliografice.....................................................................................................72 Unitatea de înv<ţare nr. 5 ORGANIZAREA SEMANTIC; A VOCABULARULUI 5.1. Obiective educaţionale...............................................................................................74 5.2. Noţiune – semnificaţie – sens ....................................................................................74 5.3. Schimb<rile semantice ...............................................................................................76 5.4. Polisemia ...................................................................................................................78 5.5. Omonimia...................................................................................................................80 5.6. Sinonimia ...................................................................................................................82 5.7. Paronimia...................................................................................................................84 5.8. Antonimia ...................................................................................................................85 5.9. Hiponimia / Hiperonimia .............................................................................................88 5.10. Câmpul semantic .....................................................................................................89 5.11. Dezambiguizarea; analiza semantic<.......................................................................90 5.12. Surse bibliografice....................................................................................................93 5.13. Test de evaluare (Test gril<) ....................................................................................93 5.14. R<spunsuri şi comentarii la exerciţii şi teste.............................................................94

Unitatea de înv<ţare nr. 6 ORGANIZAREA ETIMOLOGIC; A VOCABULARULUI LIMBII ROMÂNE. I. ELEMENTE VECHI 6.1. Obiective educaţionale...............................................................................................96 6.2. Cuvinte primare şi cuvinte formate prin mijloace interne............................................96 6.3. Straturile etimologice ale limbii române.Substratul traco-dac.....................................98

Cuprins

Proiectul pentru Înv<ţ<mântul Rural iii

6.4. Fondul latin ................................................................................................................ 99 6.5.Superstratul slav....................................................................................................... 103 6.6. Împrumuturi din maghiar<........................................................................................ 105 6.7. Influenţa greac< ....................................................................................................... 107 6.8. Elemente lexicale de origine turc< ........................................................................... 110 6.9. Surse bibliografice ................................................................................................... 112 6.10. Lucrare final< de evaluare ..................................................................................... 113 6.11. R<spunsuri şi comentarii la exerciţii şi teste .......................................................... 114

Unitatea de înv<ţare nr. 7 ORGANIZAREA ETIMOLOGIC; A VOCABULARULUI LIMBII ROMÂNE. II. ELEMENTE MODERNE 7.1. Obiective educaţionale ............................................................................................ 116 7.2. Influenţe moderne.................................................................................................... 116 7.3. Latina savant< ......................................................................................................... 117 7.4. Influenţa francez< .................................................................................................... 118 7.5. Influenţa italian< ...................................................................................................... 120 7.6. Influenţa german<.................................................................................................... 121 7.7. Influenţa englez< ..................................................................................................... 121 7.8. Concluzii .................................................................................................................. 122 7.9. Surse bibliografice ................................................................................................... 123 7.10. Lucrare final< de evaluare ..................................................................................... 123 7.11. R<spunsuri şi comentarii la exerciţii şi teste .......................................................... 124

Unitatea de înv<ţare nr. 8 ORGANIZAREA VOCABULARULUI DUP; CRITERIUL FORMATIV 8.1. Obiective educaţionale ............................................................................................ 125 8.2. Formarea cuvintelor în limba român<. Mijloace interne ........................................... 125 8.3. Derivarea ................................................................................................................. 128 8.4. Compunerea............................................................................................................ 139 8.5. Conversiunea .......................................................................................................... 142 8.6. Surse bibliografice ................................................................................................... 145 8.7. Lucrare final< de autoevaluare ................................................................................ 145 8.8. R<spunsuri şi comentarii la exerciţii şi teste ............................................................ 145

Unitatea de înv<ţare nr. 9 MIJLOACE MIXTE DE ÎMBOG;XIRE A VOCABULARULUI. CALCUL LINGVISTIC 9.1. Obiective educaţionale ............................................................................................ 148 9.2. Împrumutul, creaţia intern<, calcul lingvistic ............................................................ 148 9.3. Calcuri semantice vechi şi neologice. Calcuri multiple ............................................ 149 9.4. Tipologia calcului lingvistic....................................................................................... 150 9.5. Importanţa calcului lingvistic în evoluţia limbii.......................................................... 154 9.6. Surse bibliografice ................................................................................................... 155 9.7. Lucrare final< de evaluare ....................................................................................... 155 9.8. R<spunsuri şi comentarii la testul de evaluare ........................................................ 156

Bibliografie general< ....................................................................................................... 157

Introducere

iv Proiectul pentru Înv<ţ<mântul Rural

Introducere

Cursul pe care ţi-l propunem are în vedere aspectele generale ale limbii române contemporane, structurate pe dou< compartimente definitorii:

Fonetică (ortografie şi ortoepie) şi vocabular (semantic< şi pragmatic<).

Intenţion<m s< realiz<m o abordare mai "prietenoas<", de colaborare şi s<-ţi provoc<m reflecţii , întreb<ri, argumente.

Deşi am structurat cursul pe dou< p<rţi distincte: Fonetic< şi Vocabular, îţi suger<m totuşi, s< ai în vedere unitatea aspectelor de limb< studiate nu numai la nivelul acestui curs, ci şi la nivelul cursurilor care circumscriu domeniul funcţional al limbii.

Vei observa c< partea I este compus< din unit<ţi de înv<ţare mai scurte ac întindere. Acest lucru se datoreaz< faptului c< materia este destul de arid< şi dorim s< p<trunzi în domeniul de studiu treptat. Fonetica reprezint< unul dintre compartimentele limbii cu mari implicaţii asupra culturii generale şi asupra culturii lingvistice. Unitatea de înv<ţare nr.1 mai ales, cuprinde câteva aspecte teoretice pe care am dorit s< ţi le prezent<m într-un mod mai accesibil.

Cu cât înaintezi în studiu, cu atât unit<ţile de înv<ţare au de rezolvat problema alocaţiei de timp pentru a dezvolta subiecte ample. De aceea, întinderea capitolelor creşte nu numai ca num<r de pagini, ci şi ca tipuri de activit<ţi de înv<ţare care ţi se propun.

Pe parcursul unit<ţilor de înv<ţare vei întâlni: preciz<ri terminologice, clasific<ri, descrieri realizate din mai multe perspective, astfel încât s<-ţi permit< interiorizarea conceptelor şi o mobilitate a achiziţiilor.

Altfel spus, la sfârşitul activit<ţii de studiu nu se aşteapt< de la tine neap<rat un set de definiţii sau de descrieri de fenomene lexicale sau fonetice, ci construcţii complexe, sinteze, aplicaţii, abord<ri pragmatice.

Principiile înv<ţ<rii pentru dezvoltarea competenţelor care definesc demersul nostru vizeaz< în mod direct:

- dezvoltarea competenţelor de receptare şi de producere a sunetelor şi a grupurilor de sunete ;

- observarea faptelor de limb< şi a operaţiilor enunţiative în contexte specifice;

- aplicarea corect< a corelaţiei fonem-grafem; - distribuţia corect< a grupelor grafice şi a semnelor ortografice; - realizarea diferenţierilor semantice potrivite contextelor; - explicarea criteriilor de clasificare a unit<ţilor lexicale în categorii; - înţelegerea şi explicarea corect< a mecanismelor de formare a

cuvintelor; - înţelegerea rolului cuvintelor în context

Introducere

Proiectul pentru Înv<ţ<mântul Rural v

Tem< de reflecţie Ca viitor filolog, poţi propune repere de discuţie asupra relaţiei dintre fonetic<, vocabular şi alte aspecte ale limbii(morfo-sintax<?)

Obiectivele cursului

Autorii cursului au avut în vedere o serie de competenţe generale pentru meseria de filolog pe care ţi-ai ales-o. Din aceste competenţe generale am încercat s< deducem competenţe specifice pentru profesorul de limba român<.

În bun< parte aceste obiective sunt comune pentru cursul de Fonetică şi vocabular şi pentru alte cursuri din aria curricular< Limbă şi comunicare. Astfel, vei observa competenţe similare sau identice urm<rite în cursul de Morfologie sau de Sintaxă, ori chiar în cursuri de limbi moderne.

Demersurile de înv<ţare vor fi preponderent procedurale şi comune, şi ele tuturor disciplinelor din aria curricular< Limb< şi comunicare.

Obiectivele pe care le urm<resc, mai mult sau mai puţin explicit, unit<ţile de înv<ţare din curs sunt :

- Identificarea regularit<ţilor limbii manifestate la nivelul fonetic şi lexical;

- interpretarea relaţiilor dintre fonetic< şi lexic, pe de o parte, şi celelalte compartimente ale limbii pe de lat< parte;

- interpretarea regulilor de utilizare a semnelor de ortografie şi punctuaţie;

- utilizarea corect< a termenilor de specialitate din domeniul foneticii şi lexicologiei;

- prezentarea de criterii valabile de clasificare a unit<ţilor lexicale şi fonetice;

- determinarea ariilor de utilizare a diferitelor grupe lexicale, fonetice, etc. stabilite dup< criterii diferite( frecvenţ<, genez<, valori semantice, etc.);

- formarea capacit<ţilor de analiz< a componentelor semice ale cuvintelor;

- identificarea sensurilor secundare, metaforice ale cuvintelor polisemantice,

- recunoaşterea seriilor semantice şi dezambiguizarea lor în procesul comunic<rii.

Derularea cursului

Cursul se deruleaz< pe o perioad< de un semestru şi cuprinde activit<ţi de studiu individual, organizat în jurul suportului de curs pe care ţi-l oferim şi al bibliografiei sugerate la sfârsitul fiec<rei unit<ţi de înv<ţare; activit<ţi de tutoriat, planificate şi realizate în urma unei consult<ri cu tutorele; aceste activit<ţi au ca scop rezolvarea eventualelor neclarit<ţi pe care le întâlneşti pe parcursul activit<ţilor şi, mai ales, atunci când rezolvi exerciţiile şi lucr<rile finale de autoevaluare propuse de fiecare unitate de înv<ţare.

Introducere

vi Proiectul pentru Înv<ţ<mântul Rural

Exerciţiile şi lucr<rile de autoevaluare vizeaz< , în mod concret, obiectivele enunţate mai sus.

Aşadar, vei avea în vedere, pe parcursul activit<ţilor de studiu individual(lectura personalizat< a cursului şi a bibliografiei aferente) competenţele vizate. În activit<ţile de autoevaluare( exerciţii ) vei putea confrunta r<spunsurile pe care le gândeşti cu cele propuse în secvenţa intitulat< Răspunsuri şi comentarii , astfel încât s< ai o imagine corect< a performanţelor realizate.

Eventualele neclarităYi sau p<reri personale distonante faţ< de propunerile cursului trebuie s< reprezinte subiecte de dezbatere cu tutorele.

Pentru lucrările finale de evaluare îţi suger<m s< parcurgi bibliografia indicat< la fiecare unitate de înv<ţare.

Vei avea grijă s< trimiţi tutorelui lucr<rile rezolvate cu suficient timp înainte de evaluarea final< pentru c< fiecare lucrare echivaleaz< cu o evaluare parţial< şi se constituie în tem< de discuţie între tine şi tutore sau între tine şi alţi colegi.

De altfel, participarea la activit<ţile de tutoriat vor avea o pondere important< în aprecierea final< (nota la examen).Astfel, 40% din totalul notei finale va fi obţinut în funcţie de participarea la activit<ţile de tutoriat şi de rezolvarea lucr<rilor finale de evaluare, restul de 60% va fi obţinut în urma examenului final .

Sper<m c< oferta noastr< îţi va fi de folos şi-ţi ur<m succes.

Fonetic< şi fonologie

Proiectul pentru Înv<ţ<mântul Rural 1

Partea I

FONETIC; ŞI FONOLOGIE

Matei Cerkez


2 Proiectul pentru Înv<ţ<mântul Rural

Unitatea de învăYare nr. 1 FONETIC; ŞI FONOLOGIE

Cuprins

1.1. Obiective educaţionale...............................................................................3

1.2. Fonetica .....................................................................................................3

1.3. Fonologia ...................................................................................................3

1.4. Fonemul .....................................................................................................4

1.5. Sunet şi fonem ...........................................................................................5

1.6. Funcţia .......................................................................................................5

1.7. Propriet<ţile sunetului.................................................................................6

1.8. Funcţiile sunetului ......................................................................................7

1.9. Sunet, liter<, alfabet ...................................................................................7

1.10. Autoevaluare............................................................................................9

1.11. Articularea............................................................................................. 10

1.12. Sunetele................................................................................................ 10 1.12.1. Vocale, semivocale, consoane........................................................... 10 1.12.2. Clasificarea consoanelor.................................................................... 12

1.13. Consoane sonore şi consoane surde.................................................... 14

1.14. Sonantele.............................................................................................. 14

1.15. Coarticularea......................................................................................... 15

1.16. Grupuri de sunete ................................................................................. 16

1.17. Schimb<ri fonetice................................................................................. 17

1.18. Fonemele suprasegmentate ................................................................. 18

1.19. Fonetica şi alte domenii ale limbii.......................................................... 19

1.20. Surse bibliografice................................................................................. 20

1.21. R<spunsuri la exerciţii ........................................................................... 20

1.22. Lucrare final< de evaluare..................................................................... 20



1.1. Obiective educaYionale

La sfârşitul secvenţei de instruire vei fi capabil:

- s< utilizezi corect termenii de specialitate; - s< identifici relaţia dintre sunet şi fonem; - s< identifici unit<ţile limbii şi s< explici importanţa lor în

comunicare; - s< identifici regularit<ţile limbii manifestate la nivelul fonetic; - s< interpretezi relaţia dintre fonetic< şi celelalte compartimente

ale limbii; - s< înţelegi şi s< explici sistemul de ortografie şi de punctuaţie şi

regulile lor de funcţionare.

1.2. Fonetica este o ştiinţ< auxiliar< a lingvisticii care studiaz< latura material< a elementelor limbii adic< expresia lor exterioar<. Latura exterioar<, material< a elementelor limbii comport< un aspect fiziologic(mişc<rile pe care le exercit< organele vorbirii) şi unul acustic(vibraţiile aerului determinate de aceste mişc<ri şi care produc impresia acustic<). Cele dou< componente se manifest< concomitent.

Fiziologia şi acustica vorbirii sunt subordonate studiului funcţional al unit<ţilor fonetice(fonetic< funcţional< sau fonologie.

Fonetica studiaz< întreaga diversitate a realiz<rilor concrete ale elementelor fonetice dintr-o limb<, independent de funcţia pe care o au în comunicare şi de nivelul structural la care apar.

Evoluţiile studiate de fonetic< se refer< la diferenţe de rostire condiţionate de individ sau de poziţia sunetului în cuvânt( variante); influenţe reciproce între sunete produse atât în interiorul cuvântului cât şi la graniţa dintre cuvinte( fonetic< sintactic<).

În funcYie de perspectiva de abordare a studiului sunetelor, se vorbeşte despre fonetică articulatorie( a emiterii) şi acustică( a receptării).

• Un sunet al vorbirii este orice unitate sonor< distinct< din punct de vedere fonetic, adic< orice unitate sonor< produs< de organele vorbirii

1.3. Fonologia reprezint< un nivel de studiu al structurii limbii care vizeaz< elementele

fonice segmentale şi suprasegmentale cu funcţie distinctiv<. În raport cu fonetica, fonologia este domeniul unit<ţilor fonice discontinue(discrete) şi invariante.

Fonologia este o fonetic< funcţional< . Stabilirea identit<ţii sau nonidentit<ţii funcţionale a elementelor cuprinse în vorbire se face în funcţie de anumite criterii.

Cercet<rile de fonologie sunt în general sincronice. Fonologia stabileşte funcţiile sunetelor într-o limb<, la un moment dat determinând un tip de abordare descriptiv<. Se porneşte de la ideea c< limba este o structur< şi se urm<reşte evoluţia sistemelor de foneme în limba respectiv<.

Fonologia implic< delimitarea şi descrierea inventarului unit<ţilor fonice invariante şi a tr<s<turilor distribuţionale care le caracterizeaz<.



Pentru a descrie faptele de limb<, lingviştii pornesc de la raportul esenţial care caracterizeaz< structura limbajului, raportul dintre cele dou< laturi: expresia şi conţinutul.

Planul expresiei reprezint< latura sonor< a limbii . El poate fi analizat din punctul de vedere al substanţei, ceea ce constituie obiectul de studiu al foneticii. Analiza substanţei fonetice din punct de vedere funcţional determin< identificarea fonemelor care sunt studiate de fonologie.

Planul conţinutului este reprezentat de structura semantic<, iar unit<ţile care constituie aceast< structur< sunt sensurile cuvintelor.

Cele dou< planuri ale limbii au aceleaşi principii de organizare. În ambele, unit<ţile sunt alc<tuite din fascicule de tr<s<turi distinctive care sunt puse în evidenţ< prin metoda comut<rii conform c<reia o modificare dintr-un plan determin< o modificare în planul cel<lalt.

1.4. Fonemul - este cea mai mic< unitate sonor< a limbii, care are funcţiunea de a diferenţia cuvintele sau formele gramaticale ale aceluiaşi cuvânt, între ele.

Ultimul nivel de analiz< al fonemului îl reprezint< tr<s<tura distinctiv<.

Foneme cu valoare lexical< : p(pat) – b(bat) Foneme cu valoare gramatical<: cas<(ă) - case(e) ReYine!

În lingvistic< se face distincţia dintre invariante (foneme propriu-zise) şi variante fonetice sau alofone (pronunţ<ri diferite ale aceluiaşi fonem. Recunoaşterea invariantelor se recunoaşte prin faptul c< înlocuind un fonem (invariant<) cu altul deci f<când o schimbare la nivelul formei se modific< şi conţinutul. Ex. dac< în cuvântul pat se înlocuieşte p cu b, sau t cu r atunci se modific< îns<şi structura cuvântului obţinând fie bat, fie par.

Dac< îns< un vorbitor rosteşte pe e din Ene în dou< feluri diferite, nu se va obţine un alt cuvânt, este cea mai mic< unitate sonor< a limbii, care are funcţiunea de a diferenţia cuvintele sau formele gramaticale ale aceluiaşi cuvânt, între ele.

Sunetele care nu apar niciodat< în acelaşi context fonetic (care sunt în distribuţie complementară) şi sunetele care pot ap<rea în acelaşi context fonetic, dar nu contracteaz< raporturi de comutare (sunt în variaţie liberă) sunt variante ale aceluiaşi fonem (alofone). În mod obişnuit, alofonele sunt privite ca unit<ţi concrete, individuale, ale vorbirii, în contrast cu fonemele, care sunt abstracte, generale şi aparţin limbii. Exist< în fonologie dou< niveluri de abstractizare: sunetele care sunt în variaţie liber< într-un anumit context fonetic se raporteaz< la ceea ce lingvistica numeşte un „fonem concret” (de exemplu, rom. n velar, înainte de consoan< velar<).

Fonemul concret, determinat de o anumit< poziţie, împreun< cu fonemele concrete determinate de celelalte poziţii, se raporteaz< la fonem, unitate mai abstract< decât fonemul concret.

Ult

imu

l n

ivel

de a

nali

ză a

l fo

nem

ulu

i îl

re

pre

zin

tă t

răsăt

ura

dis

tin

cti

vă



Eliminând acele caracteristici ale sunetului care ţin de poziţia sa în

cuvânt şi în fraz<, precum şi caracteristicile care pot fi modificate f<r< a afecta identitatea cuvântului, se obţin tr<s<turi pertinente (distinctive): conţinutul fonemului e un fascicul de trăsături distinctive.

Dac< fonemul se defineşte ca o sum< de tr<s<turi pertinente, arhifonemul e ansamblul tr<s<turilor pertinente comune pentru dou< sau mai multe foneme. De exemplu, un arhifonem t e format din tr<s<turi distinctive comune pentru /t/ şi /d/, minus surditate/sonoritate. Una dintre dificult<ţile reducţiei sunetelor la foneme e o problem< de segmentare a lanţului vorbit: „Un fonem sau dou< foneme”? „În stadiul actual al dezbaterii, se pare c< trebuie s< admitem c<, cel puţin în anumite limbi, o tranş< sonor< anumit< poate fi interpretat< atât monofonematic, cât şi difonematic (cf. „diftongii” limbii române).

Fonetica priveşte sunetul ca fenomen fizic; fonologia îl studiaz< ca unitate sonor< funcţional<.

Sunetul este material concret; fonemul este general şi abstract. Acelaşi sunet este pronunţat diferit de diferiţi vorbitori sau de acelaşi vorbitor, în

momente diferite. Aceasta înseamn< c< exist< variante şi variet<ţi ale sunetelor (n din nimeni difer< de n din numai sau de n din luncă. Diferenţele sunt determinate de poziţia sunetului în cuvânt şi de influenţa sunetelor vecine (contextului fonetic) şi fenomenului prin care se rostesc concomitent mai multe sunete(coarticulaţie).

1.5. Sunet şi fonem

Fonemele unei limbi sunt, de regul<, corespunz<toare sunetelor înv<ţate în şcoal< şi descrise gramatical. Scrierea noteaz<, în general, numai ce este relevant în fonemele limbii respective.

Partea studiului limbii care se ocup< cu studiul producerii, transmiterii şi recept<rii sunetelor limbajului articulat este, cum spuneam , fonetica.

Ea inventariaz< sunetele limbii, le analizeaz< şi le clasific< în funcţie de anumite caracteristici: în<lţime, timbru, durat<, cu implicaţii foarte serioase în semantica enunţului.

Dup< natura lor acustic< sunetele sunt: vocale, semivocale şi consoane.

1.6. FuncYia este un ansamblu de propriet<ţi ale elementelor lingvistice în raport cu procesul de comunicare.

Limba este v<zut< ca activitate şi ca proces în care se intersecteaz< o serie de cauze şi o serie de efecte(determin<ri şi finalit<ţi). Determinarea presupune o continu< adaptare lingvistic< a comunic<rii la nevoile interlocutorilor. Activitatea lingvistic< reprezint< o



alegere a instrumentelor de comunicare, pe care o face locutorul în funcţie de condiţiile particulare (context) de desf<şurare a comunic<rii.

Funcţionaliştii consider< c< limba este un sistem dinamic: „o limb<

se schimb< pentru c< ea funcţioneaz<” A. Martinet Aşadar limba se adapteaz< continuu la nevoile utilizatorilor.

Martinet introduce conceptul de sincronie dinamică(dinamism), înţelegând prin aceasta, variaţia şi mişcarea permanent< a limbii.

Comunicarea uman< presupune mesajul articulat (o înl<nţuire de sunete articulate)

ReYine!

Sunetul este material sau concret; acelaşi sunet este diferit pronunţat de doi sau mai mulţi vorbitori sau chiar de acelaşi vorbitor, în momente diferite. Este un fenomen strict fizic având forma unei vibraţii de aer cu caracter regulat.

Fonemul este general şi abstract

ExerciYiu

Defineşte conceptual de fonologie şi identific< diferenţa dintre acest domeniu şi fonetic<.

Reciteşte paragrafele de mai sus şi realizeaz< o sintez< a lor. Nu vei g<si r<spuns pentru acest exerciţiu la sfârşitul capitolului.

Foloseşte , pentru r<spuns, spaţiul punctat din chenar.

……………………………………………………………………………………………………… ……………………………………………………………………………………………………… ……………………………………………………………………………………………………… ……………………………………………………………………………………………………… ……………………………………………………………………………………………………… ……………………………………………………………………………………………………… ……………………………………………………………………………………………………… ………………………………………………………………………………………………………

1.7. ProprietăYile sunetului

Orice sunet are drept caracteristici fizice: înălţimea; intensitatea, durata şi timbrul.

ÎnălYimea este determinat< de frecvenţa vibraţiilor. Frecvenţa este imprimat< de surs< în funcţie de viteza de vibraţie. Cu cât frecvenţa de oscilaţie este mai mare, cu atât un sunet este mai înalt. În<lţimea sunetelor articulate este determinat< de gradul de contracţie a coardelor vocale; cu cât contracţia este mai mare, cu atât vibraţiile sunt mai frecvente şi tonul mai înalt.



Intensitatea reprezint< proprietatea sunetului determinat< de amplitudinea vibraţiilor. Din punct de vedere al intonaţiei sunetele sunt puternice –cu amplitudine mare – sau slabe – cu amplitudine mic<.

Durata este determinat< în funcţie de timpul de vibraţie al sursei. Un sunet dureaz< atâta timp cât coardele vocale(sursa) vibreaz<.

Timbrul este calitatea care permite sunetului s< se disting< de altul rostit în aceleaşi condiţii.

Orice und< sonor< este format< dintr-o und< principal< , însoţit< de undele armonice ale sunetului respectiv. Armonicele sunt sunete suplimentare cu frecvenţe diferite. Timbrul depinde de forma vibraţiilor, care, la rândul ei depinde de forma rezonatorului.

În cazul fonaţiunii rolul de rezonator îl îndeplinesc cavitatea bucal< şi cea nazal<

1.8. FuncYiile sunetului sunt:

1. distinctivă – în seriile dar, car ,bar ceea ce distinge cuvintele şi formele lor sunt fonemele subliniate. Asta înseamn< c< d, b, c comut<, adic<, prin substituirea unuia dintre ele prin altul, în contextele date se obţine un nou cuvânt sau o alt< form< gramatical< a aceluiaşi cuvânt. Prin urmare, o schimbare în planul expresiei implic< o schimbare în planul conţinutului.

2. contrastivă - în cuvântul bar, fonemul notat cu a este în

contrast cu cele notate b şi r, ceea ce face mai uşoar< analiza cuvântului în unit<ţi succesive, adic< faciliteaz< stabilirea structurii fonematice a cuvântului şi înţelegerea lui.

Fonemele intr< în relaţie unele cu altele( de opoziţie şi de contrast), alc<tuind sistemul fonologic al limbii

1.9. Sunet, literă, alfabet

Alfabetul folosit pentru scrierea limbii române are 31 de litere. În general, fiecare dintre literele alfabetului limbii române noteaz< câte un sunet. Exist< deci o corespondenţ< sunet – liter<.

Limba român<, ca şi altele, cunoaşte situaţii în care aceeaşi liter< poate s< noteze mai multe sunete:

x noteaz< sunetul cs.- excursie, expunere

sunetul gz – examen, exemplu, exerciţiu.

c – g + e, i când e i au valoare de sine st<t<toare cer, cireş, ger, giraf< (giraf< – 6 sunete – 6litere)

+ e, I când e, i au valoare de litere ajut<toare - ciorb<, pleci magiun. (ciorb< = 6 litere – cinci sunete) [c+e,i; g+e,I; - formeaz< sunetul č ğ]

+h + e, i când h, e, i au valoare de litere ajut<toare – unghi, cheam< gheaţ< (gheaţ< = 6 litere – trei sunete)



+h +e, i când h are valoare de liter< ajut<toare – e, i de sine st<t<toare – chem, ghem;( chem = 4 litere – 3 sunete

c – g + alte litere decât h, e, i – car, gur< cneaz, grab<.

ExerciYiu

Explic< raportul dintre sunet şi liter< cu exemple din sistemul consonantic românesc.

Xi se cere s< faci un exerciţiu de observare şi de interpretare. Pentru acest exerciţiu nu vei avea r<spuns la sfârşitul capitolului. Te vei putea

consulta cu alţi colegi sau cu tutorele. Foloseşte pentru r<spuns, spaţiul punctat din chenar. Foloseşte, pe lâng<

bibliografia indicat< şi Îndreptarul ortografic, ortoepic şi de punctuaţie şi DOOM, ediţia 2005. …………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….



1.10. Autoevaluare

1. Scrieţi forma corect< de plural a cuvintelor: sfinx; ortodox; fix

2. Subliniaţi varianta corect< în urm<toarele perechi de cuvinte: cocs / cox; ticsit / tixit; îmbâxit / îmbâcsit; rucsac / ruxac

3. Descrieţi structura fonematic< a cuvintelor: pat, bat, cat, pot, duci, duc, sap, sar, rau, rai.

Prezentaţi în spaţiul liber, funcţiile fonemelor

………………………………………………..

………………………………………………..

Pentru realizarea acestui exerciţiu, aplicaţi ceea ce aţi înv<ţat la capitolul FuncYiile fonemelor

4. Definiţi conceptul de alofon şi daţi exemple

………………………………………………..

………………………………………………..

………………………………………………..

5. Explicaţi conceptul de tr<s<tur< distinctiv<

………………………………………………..

………………………………………………..

6. Explicaţi diferenţa dintre fonetic< şi fonologie

………………………………………………..

………………………………………………..

………………………………………………..

………………………………………………..

7. Enumeraţi şi explicaţi propriet<ţile sunetelor

………………………………………………..

………………………………………………..

………………………………………………..

………………………………………………..

………………………………………………..

………………………………………………..

Pentru fiecare răspuns corect şi complet se acordă câte 10 puncte. Punctaj total – 100 puncte.



1.11. Articularea reprezint< obiectul de studiu al foneticii articulatorii. Ea are în

vedere mecanismul de emitere a unui sunet articulat care se produce aşa cum se arat< mai jos:

Începutul fonaţiunii se afl< în pl<mâni; de aici se formeaz< un curent de aer fonator care este pompat spre laringe unde se afl< generatorul de sunet care moduleaz< sunetul iniţial şi-l distribuie în cavit<ţile de sunet supralaringiene, care imprim< sunetului anumite caracteristici.

Aşadar, articularea priveşte sunetele limbii, modul lor de producere, clasificarea şi funcţionarea lor.

Dintre sunetele limbii studiate de noi, sunete propriu-zise sunt considerate doar vocalele pentru c< numai ele se realizeaz< doar prin vibraţia curentului de aer la nivelul glotei, situaţie în care sursa lor de producere sunt coardele vocale.

Consoanele au un mod de articulare diferit în sensul c<, aerul fonator întâlneşte, în diferite puncte ale cavit<ţii bucale, un obstacol care bareaz< total sau parţial, canalul de scurgere a aerului determinând caracterul neregulat al undei sonore. De aceea consoanele sunt considerate zgomote.

1.12. Sunetele

1.12.1. Vocale, semivocale, consoane

a Vocalele sunt sunete propriu-zise, deoarece în cazul lor unda sonor< are un caracter regulat. Ele sunt produse de coloana de aer vibrat care trece nestânjenit şi continuu prin traiectul vocal. Vocalele se rostesc singure, f<r< ajutorul altor sunete şi pot forma singure o silab<. Ele formeaz< întotdeauna centrul unei silabe. Diferenţa dintre silabe este determinat< de modificarea formei rezonatorilor bucali şi labiali.

Limba român< cunoaşte un num<r de 7-8 vocale (a, <, î, â, e, i, o, u). Dintre acestea, patru pot fi şi semivocale. Alte vocale sunt întotdeauna întregi (plenisone). Semivocalele se aseam<n< cu vocalele, dar nu pot fi rostite f<r< ajutorul altor sunete; nu pot forma singure o silab< (e, i, o, u). Semivocalele intr< în componenţa unor grupuri vocalice numite diftongi sau triftongi.

ReYine ! E are o valoare de vocal< în: ser<, bere, trece şi valoare de semivocal< în: sear<, treac<, mearg<

Consoanele se rostesc cu ajutorul unei vocale. Pot s< lipseasc< din compunerea unei silabe.

I are valoare vocalic< în: bine, timp, codri şi valoare de semivocal< în: iarnă, biată, cai, doi

O are valoare de vocal< (plenison<) în: os, orb, obosit şi valoare semivocalic< în: coală, boală, toată



U are valoare de vocal< în: bun, drum, tun şi valoare de semivocal< în: cadou, stilou, erou.

ExerciYiul nr. 1

1. Identific< vocalele şi semivocalele din cuvintele: baie, cheamă, cine, ceapă,

chioşc, girafă, ieftin, metrou, neam, vinerea, zeamă

2. Spune câte sunete şi câte litere exist< în cuvintele subliniate de mai sus

.................................................................................................................................

b. Vocalele româneşti

Sistemul vocalic românesc are, dup< cum spuneam, şapte-opt unit<ţi: a, o, u, <, â, î, e, i. Spunem 7-8 întrucât dou<: â şi î noteaz< acelaşi sunet.

c. Clasificarea vocalelor limbii române

Pentru a studia structura vocalei trebuie avute în vedere vibraţiile glotale ale aerului expirat şi modul în care se modific< acestea în cavit<ţile rezonatoare.

Experienţe realizate prin cercet<ri de fonetic< experimental< arat< c< aerul care trece prin glot< cap<t< anumite vibraţii, la care se adaug< vibraţiile proprii coardelor vocale. S-a observat astfel c< fiecare vocal< are mai multe tonuri caracteristice care formeaz< rezonanţa primar< a , sunetul propriu.

Prin urmare, coardele vocale produc vibraţii complexe care dau o not< fundamental< şi numeroase elemente armonice

Sunetul vocalei este format, deci, dintr-o serie de grupuri de unde sonore, repetate periodic. Laringele, cavit<ţile supralaringiene şi cavitatea bucal< alc<tuiesc rezonatoare care emit sunete fundamentale şi sunete cu frecvenţ< superioar< - parţiale. Sunetul vocalic este produs prin înt<rirea, în laringe şi în cavit<ţile superioare, a dou< armonii care au o în<lţime apropiat<.

Structura vocalei se analizeaz< o dat< din perspectiva emisiunii ei şi o dat< din perspectiva audiţiei

Clasificarea vocalelor se face în funcţie de anumite criterii:

1. Locul de articulare( poziţia muşchiului lingual); din aceast< perspectiv< identific<m vocale: anterioare sau prepalatale(e.i), mediale(â, ă î) ;posterioare(o, u). Din aceast< perspectiv<, a este vocal< neutră.

2. Gradul de deschidere sau de închidere:

- deschise: a



- semideschise: e, o, ă,

- închise: u, i, î, â

Vocalele sunt închise sau deschise dup< gradul de închidere sau de deschidere a maxilarelor şi dup< gradul de apropiere sau de dep<rtare a muşchiului limbii de palat.

ReYine ! Vocalele româneşti sunt.

Anterioare: e, vocal< semiînchis<, nelabial<;

i, vocal< închis< nelabial<

Mediale a, vocal< deschis<, nelabial<;

ă, vocal< semiînchis< (mai închis< decât e),nelabial<;

î, vocal< închis<(mai puţin decât i, nelabial<;

â, vocal< închis<, nelabial<.

Posterioare o, vocal< semideschis<( mai deschis< decât ă), labial<;

u, vocal< semideschis<) (mai deschis< decât i, î şi â), labial<

Pronunţarea vocalelor o,u, presupune rotunjirea buzelor. De aceea se numesc labiale sau rotunjite.

O categorie aparte o reprezint< vocalele nazale. Timbrul lor nazal provine din scurgerea aerului expirat prin fosele nazale.

1.12.2. Clasificarea consoanelor

Consoanele sunt sunete ale vorbirii care difer< de vocale prin faptul c< articularea lor este însoţit< de zgomote. La producerea lor curentul de aer fonator întâmpin<, cum am v<zut, diverse obstacole. Acestea constau în închiderea total< şi deschiderea brusc< a canalului vorbitor, într-un anumit punct al pronunţ<rii sau prin strâmtorarea acestuia.

În funcţie de mişc<rile articulatorii necesare pentru pronunţarea consoanelor se stabilesc criterii de clasificare şi de identificare.

a. Modul de articulare:

Felul în care organele fonatorii creeaz< obstacol determin< identificarea de. Consoane produse prin închiderea total< a canalului şi deschiderea sa brusc< :

- consoane oclusive sau închise (oclusive-explosive) - consoanele propriu-zise: b, p, t, d, c, K’, g, g’.



- consoane rostite printr-o îngustare a canalului fonator. Curentul de aer trece cu presiune şi produce un zgomot determinat de frecarea aerului de pereţii canalului. Astfel se pronunţ< consoanele fricative sau constrictive f, v, s, z, h, ş, j.

- consoane pronunţate prin realizarea unui obstacol combinat: momentul de început coincide cu cel specific oclusivelor, dar în momentul secund, canalul fonator se deschide parţial ca în cazul constrictivelor. Astfel se pronunţ< consoanele africate sau semioclusive. č, ţ, ğ.

Exist<, dup< unele p<reri, şi o categorie de consoane ”deschise” (care în alc<tuirea unei vocale pot juca un rol vocalic):m,n,l,r,s,ş,ţ z . În aceast< categorie intr< şi semivocalele i,u,o(notate y-sau i; w sau u) şi o. În limba român<, e poate fi semivocal<, în diftongul ea –deal.

ReYine ! În tabelul de mai jos prezent<m clasificarea consoanelor în raport de criteriile enunţate:

I. Constrictive

1. Constrictivele sau consoanele continue. Pentru a pronunţa aceste sunete canalul vocal e strâns astfel încât, aerul se scurge toat< perioada cât dureaz< emisiunea: semivocalele (y, w);

2. Fricativele sau spirantele, caracterizate prin strângerea mai accentuat< a canalului vocal: f,v,s,z,ş,j;

3. Vibrantele pentru pronunţia c<rora sunt folosite limba şi uvula (omuşorul): r ;

4. Lateralele caracterizate prin faptul c<, în timpul emisiunii lor, aerul se scurge de-a lungul celor dou< margini ale limbii: l.

Vibrantele şi lateralele fac parte din categoria consoanelor lichide.

II. Oclusive

1. Oclusivele(întrerupte); canalul vocal e închis şi se deschide brusc în momentul emisiei: b, p, d, t, c, g, K’, g’, č, ğ.

2. Semioclusivele (africatele) ţ, č, ğ, Acestea nu reprezint< sunete simple ci o reuniune de dou< sunete articulate, fiecare mai slab decât fiecare sunet luat separat

3. Oclusive nazale: m, n

b. Locul de articulare

Dup< locul din cavitatea bucal< unde se produce blocajul în pronunţare, se disting:



• consoane labiale - obstacolul se realizeaz< la nivelul celor dou< buze(labii), prin închiderea şi deschiderea brusc< a acestora. Astfel se pronunţ< p, b (bilabiale);

• consoane dentale (alveolare) – obstacolul se realizeaz< la nivelul incisivilor superiori t, d, la nivelul dinţilor laterali spre zona incisivilor: s, z, ţ;

• consoane labio-dentale - canalul fonator nu pate fi închis de tot. Pronunţia se realizeaz< între buza inferioar< şi dinţii superiori. Astfel se pronunţ< f, v;

• consoane prepalatale (anteropalatale) – se articuleaz< în zona anterioar< a bolţii palatului(cerul gurii). Astfel se pronunţ< fricativele ş, j şi fricativele č, ğ;

• consoanele palatale (medio-palatale) se rostesc prin lipirea spatelui muşchiului lingual de mijlocul palatului. Astfel se pronunţ< palatalele K’, ğ;

• consoane velare – blocajul se produce în zona posterioar< a gurii prin atingerea muşchiului lingual de v<lul palatului. Astfel se pronunţ< velarele (k, g);

• consoane laringale – blocajul se realizeaz< prin îngustarea spaţiului fonator. Astfel se pronunţ< h.

1.13. Consoane sonore şi consoane surde

Clasificarea se realizeaz< în funcţie de faptul c< emisiunea lor este sau nu însoţit< de vibraţii ale laringelui. Majoritatea consoanelor se grupeaz< în perechi (surd-sonor).

1. sonore: în timpul articulaţiei acestor consoane, vibraţiile încep odat< cu tensiunea (implozia) – b, d, g, v, y, j, g’, ğ

2. surde. vibraţiile laringiene încep în momentul destinderii – p, t, f, s, ş, c, K’, h

1.14. Sonantele reprezint< o categorie de sunete care difer< atât de consoane cât şi de vocale. Ele au caracteristici comune şi cu unele şi cu celelalte, dar şi tr<s<turi distinctive.

Sonantele se caracterizeaz< prin faptul c< în articularea lor domin< tonuri muzicale, caracteristice vocalelor. Aceste tonuri sunt însoţite de zgomote, specifice consoanelor, care se manifest< mai slab.

Din punct de vedere al rolului lor în silab<, sonantele au tr<s<turi consonantice întrucât nu comport< accent şi nu pot forma centru silabic.

Sonante sunt: l,m,n,r, iar în funcţie de timbru, se pot distinge:



1. Sonante nazale: m,n a c<ror articulare se produce la nivelul cavit<ţii bucale prin coborârea v<lului palatin care determin< dirijarea curentului de aer spre cavitatea nazal<;

2. Sonante orale: l, r a c<ror pronunţie se realizeaz< în prin dirijarea aerului prin cavitatea bucal<.

Sonantele orale se diferenţiaz< în funcţie de locul de articulare. Astfel l este un sunet lateral, în timp ce r este un sunet apical pentru c< pronunţia lui se realizeaz< prin atingerea alveolelor superioare de c<tre apex.

Sonantele l şi r se numesc lichide întrucât la articularea lor curentul de aer are o scurgere continu<.

Consoanele nazale şi cele lichide nu cunosc opoziţia surd-sonor.

1.15. Coarticularea

În vorbire, sunetele se rostesc în succesiune produse de mişc<rile articulatorii care determin< o întrep<trundere şi o influenţ< reciproc<. Articularea unui sunet se începe înainte ca articularea sunetului precedent s< fi fost realizat< în întregime. Acest fenomen se numeşte coarticulaYie.

Aceasta face ca într-un context fonetic, sunetele aflate la limita dintre cuvinte, s< se influenţeze reciproc.

Influenţele nu afecteaz<, în general, caracteristicile sunetelor c<ci variantele se înscriu în modelul sunetului tip.

ExerciYiul nr. 2

1. Identific< tipurile de consoane din cuvintele urm<toare şi argumenteaz<, folosind spaţiul l<sat liber, încadrarea lor într-o anumit< categorie: baron, coţofană, cont, dinte, drum, lent, cărunt, vifor, ţambal, ciorap.

.........................................................................................................................

.........................................................................................................................

2. Identific< sonantele din cuvintele de mai jos şi aşeaz<-le în categoria potrivit<:

lungan, alungire, reglare, conturi, lateral.

.........................................................................................................................

.........................................................................................................................



1.16. Grupuri de sunete

Segmente vocalice

Segmentul vocalic simplu este un nucleu constituit dintr-o singur< vocal<, cu valoare silabic<. Un segment vocalic simplu poate s< cuprind< orice vocal<: cap, dor, din dur, măr, sârb

Segmentul vocalic complex cuprinde o vocal< urmat< de una sau de dou< semivocale. Astfel se realizeaz< ceea ce în mod obişnuit numim diftongi, respectiv, triftongi.

Diftongii - grupuri de sunete formate dintr-o vocal< şi o semivocal< pronunţate în aceeaşi

silab< (meargă, soa – re). Dup< felul în care apar cele dou< sunete identific<m diftongi

ascendenţi (S+V) şi diftongi descendenţi (V+S)

Triftongii grupuri de sunete formate dintr-o vocal< şi dou< semivocale pronunţate în aceeaşi silab< (mergeau, le – oai - că). În mod obişnuit structura triftongului este S+V+S (iau, vreau, beau). Exist< îns< şi triftongi cu structura S+S+V (creioane, leoarcă).

Hiat – vocal< + vocal< pronunţate în silabe diferite: real, coafor, aeroport. Hiatul se realizeaz< şi la întâlnirea unui cuvânt terminat în vocal<

cu un cuvânt care începe tot cu o vocal<: de atunci, a urat. În aceast< situaţie avem de-a face cu un hiat în fonetică sintactică.

ReYine !

În limba român< contemporan< se simte o tendinţ< de evitare a hiatului. Acest lucru se realizeaz< prin diferite modalit<ţi, generatoare de forme incorecte: - contragerea celor dou< vocale identice la una singur<: alcol, în loc

de alcool; cuvincios, în loc de cuviincios; - dispariţia(înl<turarea)unei vocale: aspectos, în loc de aspectuos; - transformarea uneia dintre vocale în semivocal<, creându-se un

fals diftong: ge- o- logie devine geo- lo- gie.



ExerciYiul nr. 3

1. Identific< diftongii, arat< în ce cuvinte nu exist< diftongi şi explic< de ce! deal, ceaşcă, ceaţă, cearceaf, ciorchine, geam, neam, geană, gheaţă, seară, tăcea, teatru; (atenţie este vorba de situaţia în care semivocala, face parte din sunetul c sau k)

......................................................................................................................................

...................................................................................................................................... 2. Identific< vocalele în hiat din cuvintele de mai jos: aeroport, cereale,

cooperaţie, avion, licee, casierie, fiinţă, geologie; explicaţi în spaţiul liber, care sunt procedeele de evitare a hiatului, în cazurile respective. Foloseşte, pentru r<spuns, spaţiul punctat din chenar.

......................................................................................................................................

......................................................................................................................................

......................................................................................................................................

1.17. Schimbări fonetice

Asimilarea, disimilarea, metateza, sincopa şi analogia - se petrec în condiţii determinate. Analogia nu se realizeaz< numai la nivel fonetic, ci şi sintactic şi morfologic.

Asimilarea - modificarea unui sunet dintr-un cuvânt sub influenţa

altui sunet din acelaşi cuvânt. Sunetul afectat preia pronunţia sunetului vecin. Asimilarea se

manifest< la nivel vocalic şi la nivel consonatic. Asimilarea vocalică - modificarea unei vocale prin influenţare cu

alta – băiat - tăiat vocala i asimileaz< parţial pe a şi determin< forma băiat - tăiet

Asimilarea produce de multe ori, abateri de la norm< celofan - čolofan.

Asimilare consonatică - şoşon – soson asimileaz< pe s chausson; şosetă - sosetă.

Asimilare mixtă modificarea unei consoane sub influenţa unei vocale sau invers

fămeie - femeie - fimeie Disimilarea. Acelaşi sunet apare de dou< ori în acelaşi context

fonetic putând fi perceput de c<tre unii vorbitori ca o piedic< în procesul de articulaţie.

Se produce o modificare a uneia dintre cele dou< apariţii ale sunetului. Ex.: coridor - colidor; proprietate – propietate.



Disimilarea a produs modific<ri în trecerea cuvintelor din latin< în român<: fratre - frate, monumentum - monmânt, mormânt.

Metateza const< în inversarea ordinii de apariţie a dou< sunete: scluptura; poctoavă; bolnav

Metateza a funcţionat şi în trecerea de la latin< la român<: paluden - pădure.

Sincopa c<derea unei vocale în poziţie interconsonantic<: directus - drept

Analogia presupune existenţa unui model. Vorbitorul foloseşte limba în conformitate cu modelul.

Activitatea vorbitorului este de obicei reflex<, acesta pronunţând exact aşa cum aude: m din octombrie apare prin analogie cu septembrie

În secolul XVI-lea existau dou< forme de participiu pentru a face : au fapt şi au făcut; au făcut - a ap<rut ca rezultat al analogiei cu au crescut

1.18. Fonemele suprasegmentate au fost clasificate în i n t e n s i v e (care caracterizeaz< o singur< silab<; în româneşte numai accentul) şi e x t e n s i v e (care pot caracteriza un segment fonic cu o extindere mai mare decât o singur< silab<), adic< intonaţia, definit< ca „variaţia de în<lţime în modul de emitere a unei tranşe sonore”.

AtenYie! Mulţi lingvişti refuz< s< considere foneme faptele de intonaţie, deoarece respect< ideea c< fonemul e element constitutiv, cu valoare distinctiv<, al morfemului sau cuvântului, iar melodia frazei are valoare distinctiv< în sintax<, în lanţurile de cuvinte. „Melodia frazei [...], variaţiile curbei sale nu sunt susceptibile de a schimba identitatea unui monem sau a unui cuvânt. Chiar dac< diferenţa dintre cele dou< curbe se manifest< numai asupra unui cuvânt, e afectat< nu valoarea acestui singur cuvânt, ci a unui segment de expresie mai mare, care poate fi fraza întreag<”. Bineînţeles, observaţiile acestea nu infirm< valoarea fonologic<, eventual calitatea de fonem, a accentului de intensitate, cu valoare distinctiv< în lexic şi morfologie (în idiomurile cu accent liber).

1.18.1. Accentul

Pronunţarea mai intens< sau pe un ton mai înalt a unei silabe – la nivelul cuvântului – soá – re;

Pronunţarea mai intens< a unui cuvânt – la nivelul propoziţiei sau frazei (accent logic sau sintactic) - Tú ai să faci asta.



Identificaţi diferenţele provocate de accent în situaţiile de mai jos: ve’selă – ves’elă

tórutri – tortúri mári – mărí.

Accentul scoate în evidenţ<, cu ajutorul intensit<ţii vocii, o silab<, un cuvânt sau o propoziţie, faţ< de silabele, cuvintele sau propoziţiile învecinate.

1.18.2. PoziYia accentului

În limba român<, accentul are poziţie oarecum liber<. În principiu, exist< câteva situaţii specifice:

1. pe ultima silabă:po-pór,ca-rác-ter 2. pe penultima silabă: a-ca-dé-mie;frân-ghí-e 3. pe antepenultima silabă:pre-ve-dé-ri-le 4. pe o silabă mai îndepărtată de sfârşitul cuvântului: doc-to-rí-ţă

Deşi poziţia accentului este liber< în limba român<, totuşi el are un caracter stabil în cuvânt în cadrul flexiunii nominale sau pronominale.

În cuvintele omografe, accentul determin< sensul cuvântului. În limba vorbit< întâlnim dublete accentuale libere: suntem,

súnteţi; suntém, suntéţi, bólnav, bolnáv; símbol ,simból etc.

AtenYie ! Exist< tendinţa de specializare semantic< a unor forme accentuale, ambele fiind utilizate, dar în contexte diferite. tráfic aerian, dar trafíc de influenţ<

1.18.3. IntonaYia este un fonem suprasegmental fonic cu o extindere mai mare decât o singur< silab< şi cu implicaţii semantice şi stilistice

1.19. Fonetica şi alte domenii ale limbii

Anumite fenomene fonetice au implicaţii în morfologie, contribuind la realizarea flexiunii. Este vorba de aşa numitele alternanţe fonetice acele schimb<ri regulate ale unor sunete din r<d<cina sau din tema unui cuvânt, în alt sunet, mai mult sau mai puţin diferit. Alternanţele se realizeaz< în timpul flexiunii nominale sau verbale sau în timpul deriv<rii. Alternanţele pot fi. consonantice: cad-cazi, t<iat-t<iaţi sau vocalice: masă-mese

O vocal< poate alterna şi cu un diftong: om-oameni; în acelaşi timp, pot alterna între ele dou< semivocale: dau-dai.

Exist< alternanţe consonantice între grupuri de consoane: sc-şt (citesc-citeşti);st-şt(acest-aceşti).

Exist< numeroase figuri de stil realizate prin fenomene fonetice: aliteraţiile, alternanţele, etc.



Fonetica poate contribui şi la realizarea unor forme expresive de superlativ, prin repetarea insistent< a unui sunet : buuun

1.20. Surse bibliografice

1. Al. Rosetti, Introducere în fonetică, Bucureşti, Ed. Ştiinţific<, 1957

2. Gh. Beldescu, Ortografie, ortoepie, punctuaţie, Bucureşti, SSF, 1982

3. Emil Ionesu, Manual de lingvistică generală, Bucureşti, Ed. All, 1995

4. Georgeta Ciompec, Constantin Dominte, ş.a, Limba român< contemporan<(coord. Ion Coteanu), Bucureşti, EDP, 1985

5. Theodor Hristea (coord.) Sinteze de limba română, Bucureşti, EDP, 1981

1.21. Răspunsuri la exerciYii

ExerciYiul nr. 1 Pentru primele cuvinte:

1. baie – a-V,i-SV, e-V;cheam<- e-SV-a-V,<-V 2. baie-4 litere-4 sunete; cheam<-6 litere-4 sunete(k`a m <) Pentru restul cuvintelor recitiţi textul

ExerciYiul nr. 2 1. b-oclusiv<, bilabial< sonor<, r- lichid<, sonant< oral<, vibrant<; c-

oclusiv< prepalatal< surd<;ţ-dental< africat<;f- fricativ< surd<,;n- oclusiv<,sonant<, nazal<

2. l-sonant< oral< lichid<; r-sonant<, oral< lichid<, n-oclusiv<, sonant<, nazal<

ExerciYiul nr. 3 Diftongii sunt ea şi io. În cuvintele ceaşcă, ceaţă, ciorchine, geam,

geană, gheaţă, semivocalele e şi i fac parte di sunetele K`,G`,C,G

1.22. Lucrare finală de evaluare

1. Explic< funcţia distinctiv< a fonemelor în seriile domn / somn; corn / torn; sur / sar / ser; torn / turn / tern; seară / seacă / seamă

………………………………………………………………………….

2. Precizeaz< ce fel de opoziţii se stabilesc între fonemele di seriile de cuvinte : pat-bat; vast-fast-cast; ardă-artă, ros-roz



………………………………………………………………………….

3. Arat< când avem de-a face cu fonem (invariant<) şi când cu alofon în cuvintele de mai jos: cap-cad-caz; ţin-ţiu; v<d-v<z; pot-poci; picior-pârâu

………………………………………………………………………….

………………………………………………………………………….

………………………………………………………………………….

4. Explic< consecinţele vecin<t<ţii asupra producerii fonemelor în cuvintele:

- absent, abscons, obstacol, obtuz, oblic, oarbă, subteran - acvilă, anecdotă, catgut, eczemă, execrabil, frecvenţa, aisberg

Veţi avea în vedere cele studiate în cadrul capitolului CoarticulaYia. Foloseşte pentru r<spuns spaţiile goale.

………………………………………………………………………….

………………………………………………………………………….

………………………………………………………………………….

………………………………………………………………………….

………………………………………………………………………….

………………………………………………………………………….

………………………………………………………………………….

5. Efectueaz< analiza fonetic< a cuvintelor de mai jos: insurgent, vocal, triunghi, tetraedru, violoncel, ghioc Folosiţi spaţiul liniat şi consultaţi modelul propus! Model: cuvânt alc<tuit din... silabe, cu accent pe...silab<,

cuprinzând fonemele.... vocal< anterioar<, închis<, consoan<.... ………………………………………………………………………….

………………………………………………………………………….

………………………………………………………………………….

………………………………………………………………………….

………………………………………………………………………….

………………………………………………………………………….

6. Stabileşte relaţia sunet , liter< în structura fonetic< a cuvintelor:

doarme, cheag, chestiune, cerc, geam, execuţie, cetate, ghiară, ghiaţă

………………………………………………………………………….

………………………………………………………………………….

………………………………………………………………………….



7. Identific< grupurile vocalice (diftongi, triftongi, hiat) şi ordonaţi-i dup< caracteristici.

aisberg, aeroport, aortă, aibă, iepure, aiureală. biosferă, biologie, ciot, Ciucaş, ciurdă, ciopor, chior, chiar, mereu, deal deasupra, poate, puică, puiuţ, teatru, teafăr, leoarcă, stoarcă, smiorcăit, fleancă, fioros ,

…………………………………………………………………………. …………………………………………………………………………. …………………………………………………………………………. …………………………………………………………………………. 8. Explic< conceptele articulare şi coarticulare! …………………………………………………………………………. …………………………………………………………………………. …………………………………………………………………………. …………………………………………………………………………. 9. Rezolv< echivocul grafic din cuvintele urm<toare şi explicaţi

rolul accentului pentru: clasa morfologic<, categoria gramatical< şi sensul cuvântului:

foi, căi, citi, călători, cântă, mări, ochi, fugi, scumpi, acele, torturi, copii, măsura

…………………………………………………………………………. …………………………………………………………………………. …………………………………………………………………………. …………………………………………………………………………. …………………………………………………………………………. …………………………………………………………………………. 10. Arat< cum se evit< hiatul în limba român< şi prezentaţi 5

exemple concludente …………………………………………………………………………. …………………………………………………………………………. …………………………………………………………………………. …………………………………………………………………………. …………………………………………………………………………. ………………………………………………………………………….

Pentru fiecare r<spuns corect şi complet se acord< câte 10 puncte. Punctaj total 100

Ortografie şi punctuaţie


Unitatea de învăYare nr. 2 ORTOGRAFIE ŞI PUNCTUAXIE

Cuprins

2.1. Obiective educaţionale .....................................................................................23 2.2. Conceptul de ortografie ....................................................................................23 2.3. Principiile ortografiei limbii române...................................................................24 2.4. Semne şi reguli de ortografie............................................................................24 2.5. Scrierea şi pronunţarea unor vocale.................................................................28 2.6. Segmente consonantice ...................................................................................28 2.7. Silaba ...............................................................................................................29 2.8. Desp<rţirea cuvintelor în silabe ........................................................................29 2.9. Reguli fonetice de desp<rţire a cuvintelor în silabe ..........................................29 2.10. Reguli lexicale ................................................................................................30 2.11. Surse bibliografice ..........................................................................................30 2.12. Lucrare final< de evaluare ..............................................................................31


La sfârşitul unit<ţii de înv<ţare vei fi capabil: - s< interpretezi structura fonetic< a unui cuvânt; - s< identifici şi s< explici reguli de ortografie şi de ortoepie; - s< realizezi segment<ri silabice corecte; - s< interpretezi reguli de utilizare a semnelor de ortografie şi

punctuaţie.

2.2. Conceptul de ortografie

Sistemul de reguli precise, fixe şi unitare care constau în explicarea valorii semnelor dintr-un anumit sistem grafic de reproducere a unei limbi şi din formularea condiţiilor de folosire a acelor semne.

Ortografia este şi instrumentul de consolidare şi de generalizare a regulilor de folosire a limbii literare.

Sisteme ortografice. scriere alfabetic< (prin intermediul semnelor convenţionale numite

litere.) scriere pictografic<: scriere ideografic<.



Orice scriere alfabetic< a fost la început fonetic<, reproducând realitatea fonetic< a limbii.

2.3. Principiile ortografiei limbii române

Principiul fonetic presupune apropierea scrierii de vorbire. Astfel se explic< suprimarea lui -u final din cuvinte ca unchi, mai, voi, făcui. Se observ< îns< şi fenomene de hipercorectitudine constând în aplicarea procedeului şi la alte cuvinte în care regula nu funcţioneaz<, fiind neologisme: servici, salar, onorar – corect: serviciu, salariu, onorariu.

Principiul tradiţiei istorice presupune cunoaşterea evoluţiei limbii. Astfel în limba vorbit< nu se pronunţ< –l (articol enclitic). El se manifest< numai în scris.

Principiul morfologic ţine seama de formele flexionare care impun un tip special de ortografie. Astfel se scrie -ea, nu –ia dup< grupurile ch, gh cheamă, îngheaţă;

Cuvintele birjă , grijă, mătuşă se scriu cu ă, nu cu e

Principiul sintactic recomand< dou< feluri de notare a unor cuvinte care nu pot fi diferenţiate decât prin segmentare; îmbin<ri de cuvinte: odată, o dată; altfel, alt fel; altădată, altă dată.

Principiul simbolic recomand< scrierea cu majuscul< sau cu minuscul<, în funcţie de situaţii: facultate – aptitudine/; Facultatea de filozofie.

Când cuvântul se foloseşte în accepţia lui obişnuit<, se scrie cu minuscul<, când simbolizeaz< ceva important se scriu cu majuscul<: punctele cardinale, evenimentele istorice importante, etc.

2.4. Semne şi reguli de ortografie

Semnele de ortografie şi de punctuaţie sunt mijloace grafice de realizare a corectitudinii în scriere şi au diferite funcţii în scris.

Ele sunt: punctul, semnul întreb<rii, semnul exclam<rii, virgula, punctul şi virgula, dou< puncte, semnele cit<rii (ghilimelele), linia de dialog şi de pauz<, parantezele (rotunde sau drepte), punctele de suspensie şi cratima (linia de unire sau de desp<rţire).

Punctul este semnul grafic care marcheaz< pauza ce se face în vorbire între propoziţii sau fraze independente ca sens. Se foloseşte în urm<toarele situaţii: - dup< propoziţii enunţiative: Maria cântă la chitară. - dup< fraze alc<tuite din propoziţii enunţiative care se afl< în raport

de coordonare: Marele istoric îşi potolea respiraţia accelerată cu câteva spirite, căuta neliniştit prin sală, fulgera uşa cutremurată de forfota staţionarilor pe culoar, se aprindea, vocifera, decapita cu degetul spatele prin aer un duşman nevăzut. (G. C<linescu – Istoria literaturii române de la origini pân< în prezent).

- dup< fraze formate din propoziţii enunţiative care se afl< în raport de subordonare: Ii spunea în gând tot ce nu putea să-i spună în faţă.(G. C<linescu, Enigma Otiliei).



- la sfârşitul unei propoziţii optative sau la sfârşitul unei fraze alc<tuite din propoziţii dependente de o optativ<, când tonul nu este imperativ: ar fi trebuit să-i spun ca să exprim exact ceea ce simţeam, că mi-e atât de neplăcută vederea lui încât aş fi în stare să rămân repetent de atâtea ori până când s-ar căra el din şcoala noastră. (M. Preda ,Viaţa ca o prad<).

- la sfârşitul unei propoziţii imperative sau al unei fraze dependente de o propoziţie imperativ<, când aceasta are un ton neutru: Culcă-mi-te trândavă pe coarne, fă-te jugul meu de carne, / stăpâna mea frumoasă ca aurul, / de care tremură taurul. (T.Arghezi , Mirele).

Nu se pune punct dup< titlurile de c<rţi, de opere literare, muzicale, dup< formulele de adresare etc.

În cazul abrevierilor se pune punct: - prima liter< a cuvântului O.N.U; S.U.A - abrevierile formate din prima silab< a cuvântului şi din consoana

sau grupul de consoane cu care începe silaba a doua: op. cit În aceast< situaţie, punctul devine semn ortografic, pentru c< nu mai marcheaz< o pauz<. Nu se pune punct dup< abrevierile formate din prima şi ultimele

litere ale unui cuvânt: d-ta, d-voastră etc.

Semnul exclamării marcheaz< grafic intonaţia frazelor şi a propoziţiilor exclamative sau imperative. Se foloseşte dup< :

- interjecţii şi vocative care exprim< st<ri afective şi sunt considerate cuvinte independente: Nu se poate, domnule director! v-aţi înşelat! uitaţi-vă la probe! (I.L. Caragiale, Triumful talentului)

- interjecţii: ho, ho ! - exclamaţii redate prin substantive la vocativ, izolându-se de restul

propoziţiei sau al frazei: - Până aici, Spânule! (I. Creang<, Povestea lui Harap Alb).

Semnul întrebării este folosit în scriere pentru a marca intonaţia propoziţiilor sau frazelor interogative. Se pune semnul întreb<rii dup< cuvintele, grupurile de cuvinte şi frazele care au caracter interogativ şi care sunt întreb<ri directe.: Dar tu ştii pentru ce loc e concurs Ghiţă?

Virgula delimiteaz< grafic unele propoziţii în cadrul frazei şi unele p<rţi de propoziţie în cadrul propoziţiei. Virgula arat< felul în care fraza şi propoziţia se despart în elementele lor constitutive, pe baza raporturilor sintactice dintre ele. Aceasta este funcţia gramatical< a virgulei. Virgula marcheaz< grafic anumite pauze scurte f<cute în cursul rostirii unei propoziţii sau fraze. Ea red< grafic ritmul vorbirii şi al intonaţiei.

În propoziţie, virgula se foloseşte în urm<toarele situaţii: X între p<rţi de propoziţie de acelaşi fel, când nu sunt legate prin

conjuncţia şi, copulativ< ori prin sau: Otilia era familiară, liberă în mişcări…(G. C<linescu, Enigma Otiliei).

X se desparte prin virgul< un substantiv de o apoziţie explicativ<; dac< dup< apoziţie urmeaz< alt< parte de propoziţie apoziţia se intercaleaz< între virgule.: Şi cea dintâi şcolăriţă a fost însăşi Smărăndiţa popii, o zgâtie de copilă ageră la minte şi aşa de



silitoare , de întrecea mai pe toţi băieţii şi din carte , dar şi din nebunii. (I. Creang<, Amintiri din copil<rie).

X se despart prin virgul< de restul frazei substantivele în vocativ: Ce ai, Felix? (G. Călinescu, Enigma Otiliei).

X se pune virgul< în locul unui verb (predicativ sau auxiliar) omis prin elips<: adesea , puse alături, caietul lui ai fi zis că este modelul de caligrafie , scris de mână. (I.L. Caragiale, Triumful talentului).

X construcţiile gerunziale şi participiale, cu sau f<r< determin<ri, aşezate la începutul frazei, se despart prin virgul<, indiferent de funcţia sintactic< pe care o au.: Schimbând ceea ce e de schimbat, N. Iorga a jucat în cultura română, în ultimele patru decenii, rolul lui Volaire. G. C<linescu Istoria literaturii române de la origini pân< în prezent.)

X complementele circumstanţiale aşezate între subiect şi predicat se pun între virgule, dar numai când subiectul este aşezat înaintea predicatului;

X se pune virgul< dup< adverbele de afirmaţie şi de negaţie când acestea sunt echivalente unei propoziţii: Da, răspunse el.

Se despart prin virgul< de restul propoziţiei cuvintele şi construcţiile cu topica schimbat< sau incidente.

Nu se pune virgul<: X Între subiect şi predicat X între complementele directe şi indirecte care sunt aşezate dup< predicat;

În frază virgula se foloseşte în urm<toarele situaţii:

Ü raporturi de coordonare:

• juxtapunere: Otilia îl lua de braţ, Otilia îl mângâia matern…G. C<linescu, Enigma Otiliei.).

• copulative legate prin nici, nu numai, şi: Nu caut vorbe pe ales, /Nici ştiu cum aş începe (M. Eminescu, Luceaf<rul).

• adversative: a venit, dar nu a spus nimic. • disjunctive când încep amândou< cu ba, cât, fie, ori , sau:

Sau eu nu am vorbit clar , sau tu nu eşti atent. • conclusive: ai jucat, deci ai câştigat.

Coordonatele legate prin şi copulativ ori prin sau nu se despart prin virgul<.

Ü raporturi de subordonare:

Propoziţiile subordonate subiective şi predicative nu se despart prin virgul< de regenta lor: Nu se c<dea să-i scrie în chipul acela….

Atributiva explicativă se desparte prin virgul< de regenta ei; atributiva determinativă nu se desparte , prin virgul< de regent<.

Completiva directă şi cea indirectă se despart de regentele lor numai dac< sunt antepuse.

Subordonata circumstanYială de loc şi cea de timp se despart prin virgul< de regentele lor, când sunt antepuse şi când nu se insist< asupra lor.

Subordonata cauzală se desparte prin virgul< de regent<, indiferent de poziţia pe care o are.



Subordonata circumstanYială de scop se desparte prin virgul< de regenta ei când este antepus<;

Subordonata circumstanYială de mod se desparte prin virgul< de regenta ei, atunci când este antepus< şi când nu se insist< în mod deosebit asupra ei.

Subordonata consecutivă se desparte, în general, prin virgul< de regenta ei.

Subordonata concesivă se desparte prin virgul< de regenta ei, fie c< este antepus<, fie c< este postpus<.

Subordonata condiYională se desparte prin virgul< de regenta ei, atunci când nu se insist< asupra ei

Punctul şi virgula este semnul grafic care marcheaz< o pauz< mai mare decât cea redat< prin virgul< şi mai mic< decât cea redat< prin punct. Datorit< faptului c< este mai mult un mijloc stilistic decât gramatical, folosirea acestui semn grafic este dictat< de preferinţa celui care scrie textul.

Două puncte este semnul grafic care anunţ< vorbirea direct< sau o enumerare, o explicaţie o concluzie şi marcheaz<, totodat<, o pauz<, în genere mai mic< decât cea indicat< prin punct.

Semnele citării (ghilimelele) se întrebuinţeaz< când se reproduce întocmai un text spus sau scris de cineva. Se pun la începutul şi la sfârşitul unei cit<ri închizând vorbirea direct<.

Linia de dialog şi de pauză. Acelaşi semn de punctuaţie are dou< funcţii cu totul diferite: linia de dialog indic< începutul vorbirii directe (intervenţia fiec<rei persoane care ia parte la conversaţie), iar linia de pauz< marcheaz<, la fel ca şi alte semne de punctuaţie, pauza dintre diferitele p<rţi ale propoziţiei şi pauzele dintre propoziţii şi fraze.

Parantezele rotunde sau drepte indic< un adaos în interiorul unei propoziţii sau al unei fraze. Spre exemplu, în piesele de teatru se dau între paranteze rotunde indicaţiile scenice.

Punctele de suspensie arat< o pauz< mare în interiorul vorbirii. Spre deosebire de punct, punctele de suspensie nu marcheaz< sfârşitul unui enunţ ci indic<, în general, o întrerupere în şirul vorbirii. Punctele de suspensie pot marca şi o vorbire incoerent<. În citate, prezenţa semnelor de suspensie marcheaz< lipsa unor propoziţii sau al unor fraze.

Cratima (liniuţa de unire sau de desp<rţire)se foloseşte în urm<toarele situaţii: - în repetiţii - încet – încet: - în expresii – tura – vura; talmeş – balmeş: - între dou< numerale pentru a exprima aproximaţia: două – trei zile: şapte – opt metri.

Semnele de ortografie sunt înrudite cu semnele de punctuaţie. Uneori semnele de punctuaţie se folosesc ca semne ortografice (punctul şi cratima ).

Punctul este folosit în abrevieri. Cratima marcheaz< rostirea împreun< a dou< sau mai multe

cuvinte, fie c< lipsesc sunete, fie c< nu lipsesc; se foloseşte în scrierea unor cuvinte compuse ca şi la desp<rţirea cuvintelor în silabe.



Apostroful marcheaz< absenţa accidental< a în rostire, a unor sunete.

ExerciYiul nr. 1. Explic< rolul semnelor de ortografie şi punctuaţie în textul de mai jos.

„Iubeşte, amice, cât poţi s< iubeşti, dar p<streaz<-ţi bunul cump<t când e vorba de manifestarea iubirii tale, c<ci nu sl<biciune, ci t<rie este iubirea şi dac< iubirea ne face buni şi îng<duitori,.. tot iubirea ne face şi drepţi, tot ea ne d< t<ria de a fi aspri, neînduplecaţi şi neînduraţi” (Ion Slavici)

.......................................................................................................................................

.......................................................................................................................................

.......................................................................................................................................

....................................................................................................................................... Pentru acest exerciţiu nu vei g<si o rezolvare la sfârşitul

capitolului. Va trebui s< citeşti cu atenţie paragrafele anterioare şi s< efectuezi o aplicaţie pe text. Aceasta poate deveni un subiect de dezbatere cu alţi colegi şi cu tutorele.

2.5. Scrierea şi pronunYarea unor vocale

• se scrie a, nu ea dup< literele ş, j aflate în r<d<cina unui cuvânt: şa, şade, şase, şapte, jale, deja, deşartă, aşază, înşală • se scrie şi se pronunţ< ă- nu e dup< ş, j, la formele de nominativ-acuzativ şi vocativ al substantivelor şi adjectivelor feminine de declinare: uriaşă, fruntaşă, uşă, coajă, plajă; de la aceast< regul< fac excepţie derivatele lui jar (jăratic), şagă (şăgalnic), • în neologisme, e iniţial se scrie şi se pronunţ< e- nu ie: eră, epocă; • e la început de silab<, precedat de vocal<, în neologisme de tipul poet, poem, alee se pronunţ< e- nu ie. Fac excepţie verbele a atribui, a contribui, a trebui, care, la forma de persoana a III-a se pronunţ< atribuie, trebuie, contribuie; • se scrie şi se pronunţ< i - nu e în sufixul -atic: îndemânatic; tomnatic; • forma corect< de gerunziu a verbelor a crea şi a agrea este: agreând, creând.

2.6. Segmente consonantice

Sunt constituite dintr-o singur< consoan< (oricare) – segmentul simplu sau din mai multe – segmentul complex. Dup< poziţia lor în structura fonetic< a cuvântului complexele consonantice pot fi: prevocalice, aşezate înaintea vocalei în formaţie: C, sau CC, sau CCC. Într-un segment simplu poate ap<rea oricare consoan<, în formaţia CC, pot ap<rea urm<toarele grupuri: bl, br, kl, kt, k n, kr, kv, dr, fl, gl, gr, gv, hl, jb, jg, jm, ml, mr, pl, pn, pr, ps, sb, sk, sk`, sf, sg, sl, sm.sn, sp, st, sf, tr, vl,vr, etc;

În segmentul CCC pot ap<rea: spr, skr, str, sfr, zdr,zgr.



Segmentele postvocalice pot avea aceleaşi structuri ca şi cele prevocalice. În situaţia segmentului simplu, poate fi prezent< oricare dintre consoanele limbii. Structura CC poate cuprinde urm<toarele grupuri de consoane bd, bz, ks, ft, gd, gn, jb, lc, ldlf, lg, lm, lpls, lt, nţ, nz, mf, mn, mp, mt, nz, nk, nd, nf, ns, nt, pc, ps, pt, rb, rk, rd, rf, rg, rh, rl, rm, rn, rp, rs, rş, rt, rţ, rv, rz, sk, sm, st, şk, tm, sd, zm. În segmentul CCC, pot fi cuprinse grupurile: kst, mpt, nks, stm.

2.7. Silaba

Este un sunet ( o vocal<) sau un grup de sunete care conţine (obligatoriu o silab<) pronunţate cu un singur efort respirator.

Condiţia de existenţ< a silabei este prezenţa unei vocale. Din punctul de vedere al num<rului de silabe, cuvintele pot fi:

- monosilabice: ceas, var, ghem - bisilabice: car/te, da/te - polisilabice: va/can/ţă, pu/te/re, ser/vie/tă

Silaba nu are existenţ< fiziologic< decât în cuvinte izolate monosilabice. Silaba poate fi alc<tuit< din :

- o vocal<: a-er - mai multe sunete al<turate din acelaşi cuvânt:sculp/tu/râ - dou< cuvinte pronunţate împreun<: l-am felicitat, nu-i corect - sfârşitul unui cuvânt şi un alt cuvânt: am văzut-o

2.8. DespărYirea cuvintelor în silabe

Când un cuvânt nu se termin< într-un rând, este obligatoriu ca în rândul urm<tor s< fie trecute numai silabe întregi.

Desp<rţirea cuvintelor în silabe se face conform unor reguli de natur< fonetic<.

2.9. Reguli fonetice de despărYire a cuvintelor în silabe

1. dac< o vocal< este urmat< de o singur< consoan<, aceasta trece la silaba urm<toare: o/ră, le/ge;

2. dac< vocala este urmat< de un diftong sau de un triftong, desp<rţirea se face între vocal< şi diftong sau triftong: a/ce/ea,ba/ie,do/uă

3. când exist< doi diftongi al<turaţi, desp<rţirea se face între ei: foa/ie,ploa/ia, nu/ia/ua

4. când dou< vocale sunt aşezate una dup< alta, desp<rţirea se face între cele dou< vocale: a/er, a/gre/ez, ce/re/a/le,

5. dac< vocala este urmat< de dou< sau mai multe consoane, prima consoan< aparţine silabei dinainte, iar cealalt<, sau celelalte, silabei urm<toare: ac/tiv; as/tăzi; mul-te



6. dac< o consoan< se afl< între vocale, desp<rţirea se face înaintea consoanei: re-ce,ve-che,so-r<

7. când o consoan< se afl< între un diftong sau un triftong şi o vocal< ori între doi diftongi, desp<rţirea se face înaintea consoanei: tai/că, şcoală, lă/cri/mioa/ră

8. dac< prima consoan< este b, c, d, f, g, h, p, t, v, iar a doua l sau r, amândou< consoanele trec la silaba urm<toare: a/cru; co/dru; cu/plu

9. grupurile ct, cţ şi pt, pţ precedate de consoane se despart: punc/taj; func/ţie; sanc-ţi-u-ne

10. când un grup de trei sau mai multe consoane se afl< între vocale desp<rţirea se face:

- între prima şi a doua consoan<: lin-gvist, cin-ste, con-tra-as-tru, vâr-st<, con-struc-ţie

- între a doua şi a treia, în cazul grupurilor lpt, mpt, mpţ, ncş, nct, ncţ, ndv, rct, rtf, stm: sculp-tur<, sopm-tuos, sfinc-şii, punc-tuaţie, func-ţionar, sand-viş,arc-tic, jert-f<, ast-mut

AtenYie !

1. Regula de la 10 se aplic< şi în cazul unor cuvinte care au în compunere alte grupuri de consoane: ab-sorb-ţie,ast-fel, trans-la-tor

2. Cuvintele care cuprind litera x se despart în silabe ca şi când aceast< liter< ar reprezenta o singur< consoan<.

3. Situaţii speciale. Este de preferat s< se despart< în silabe ţinându-se seama de elementele componente ale cuvintelor cuvintele derivate şi compuse:

de-spre, port-a-vion, in-e-gal, ne-sta-bil, vârst-nic, târg-şor

2.10. Reguli lexicale

• Nu se despart în silabe cuvintele formate prin abreviere: UNESCO, ş.a. • De asemenea, nu se despart numeralele ordinale ca al XVII-lea, a 7-a etc.


1. Ion Coteanu(coord.) Limba român< contemporan<, Bucureşti, EDP 1985.

2. *** Îndreptar ortografic, ortoepic şi de punctuaţie, Bucureşti, Univers Enciclopedic 1997.

3. Iulian Ghiţ<, Sinteze şi exerciţii lexicale, lingvistice şi stilistice, Bucureşti, EDP, 1995.



Repere de rezolvare a exerciYiului. Pentru rezolvarea exerciţiului nr.1, recitiţi paragraful care trateaz< semnele şi regulile de punctuaţie


1. Desparte în silabe cuvintele de mai jos şi enunţ< regulile folosite:

- bidon, bilion, biliard, creaţie, idée, liant, lian<, poezie, sinuos - furioas<, înfiorat , înfioar<, surioar<, rou<, plou<, tr<iau, veneau - ghimpe, lumânare, ocar<, z<pad<, st<teau, gr<diniţ<, poieniţ< - asfalt, canton, testament, permanent, arcuş, varz<, zarv< - bucl<, pâcl<, ciclu, corniş<, covrig, gudron, vadr<, sticl< - somtuos, instinctive, constructiv, funcţiune, sanctuar, gangster - filtru, hâtru, jertf<, contrast, monstru, echimoz<, cimilitur< - dezmembra, descotorosi, expatria, exudat, necruţ<tor, invalidat, - cooperant, contraatac, transdisciplinar, tribord, antitez<, biolog,

antiaerian, fotometrie, microscopic

....................................................................................................................................

....................................................................................................................................

....................................................................................................................................

....................................................................................................................................

2. Formuleaz< reguli de scriere corect< a grupurilor de litere ea şi ia pe baza exemplelor de mai jos.:

găleată, biată, poiată, beat, deşteaptă, gheată, cheală, ceată, geam, piatră, băiat, îndoială.

....................................................................................................................................

....................................................................................................................................

....................................................................................................................................

....................................................................................................................................

....................................................................................................................................

3.a. Precizeaz< accentul corect al cuvintelor: antic, duşman, bolnav, caracter, frânghie, gingaş, profesor,

sever, vedem, vulture, protector, regizor, amplifică. ....................................................................................................................................

....................................................................................................................................

3.b. Identific< diferenţele de sens, sau de valoare gramatical< care ar putea fi provocate de folosirea accentului în cuvintele şi enunţurile:

Veselă, mări, cântă, azi a plouat, tu ai să faci ce spun eu ....................................................................................................................................



....................................................................................................................................

4.. Pune accentul corect pe cuvintele de mai jos şi explicaţi regula folosit<: arşiţă, avarie, bolnav, caracter, doctoriţă, duminică, furie, ianuarie, prevedere

....................................................................................................................................

....................................................................................................................................

5. Alege şi scrie variantele formale corecte ale cuvintelor:

idée/ideie; creez/creiez; fică/fiică; alcool/alcol; duet/duiet; gheaţă/ghiaţă; ieşire/eşire; chee/cheie; şcenă/scenă

....................................................................................................................................

....................................................................................................................................

6. Identific< diftongii şi triftongii din cuvintele de mai jos şi explicaţi comportamentul lor

silabic: aveau, aur, beau, cheamă, chioşc, geamgiu, mergeai, perpetuu,

pârâu, poartă ....................................................................................................................................

....................................................................................................................................

7. Arat< câte litere şi câte sunete au cuvintele de mai jos. Explic< regula de desp<rţire în

silabe pentru fiecare dintre ele: carte, ce, cearceaf, ceaţă, cercei, chenar, chiar, chip, cherestea,

cinci, corp, exprim, exagerat, flux, geamgiu, kilogram, gheţuş, ghiocel, geamăt, unchi, unghie, ticsit, taci

....................................................................................................................................

....................................................................................................................................

8. Încadreaz< cuvintele de mai jos potrivit tabelului!

aveai, alei aripioară, aer, auriu, boare, biată, coase, doarme,

coarne, coseai, cereai, cuie, dădeai, dă-I, du-i, dai, i-ai, l-au, leoarcă, leagă, le-a(dat), mi-au, ne-ai, neagră, plouă, roagă, reazem, streaşină, susai, şoricioaică, tăiau

cuvântul semivoc. vocale diftong

într-un cuvânt

diftong în dou<

cuvinte

triftong într-un cuvânt

triftong în dou<

cuvinte



9. Alc<tuieşte contexte potrivite în care s< rezolvaţi echivocul grafic şi fonetic al

urm<toarelor cuvinte: acele, bară, haină, lumină, modele, torturi, mări, sări.

....................................................................................................................................

....................................................................................................................................

....................................................................................................................................

....................................................................................................................................

10. Pronunţ< corect urm<toarele cuvinte: episoade, eră, eu, eram, emoţie, est,

eveniment, el , extaz, examen, extins, extinctor, Europa Fii atent la e în poziţie iniţial< şi la relaţia dintre sunet şi liter<.

Fiecare r<spuns corect şi complet va fi cotat cu 10 puncte. Punctaj total: 100.

Vocabularul limbii române


Partea a II-a

VOCABULARUL LIMBII ROMÂNE

Petre Gheorghe Bârlea

Noţiuni generale de lexicologie


Unitatea de învăYare nr. 3 NOXIUNI GENERALE DE LEXICOLOGIE

Cuprins

3.1. Obiective educaţionale ...........................................................................................35 3.2. Definiţia vocabularului. Lexicologie.........................................................................35 3.3. Cuvântul - unitatea de baz< a vocabularului...........................................................37 3.4. Disciplinele conexe în studiul vocabularului............................................................40 3.5. Criterii de organizare a vocabularului .....................................................................43 3.6. Importanţa studierii vocabularului ...........................................................................46 3.7. Surse bibliografice ..................................................................................................49 3.8. Lucrare final< de evaluare ......................................................................................50 3.9. R<spunsuri şi comentarii la exerciţii şi teste ...........................................................51


La sfârşitul unit<ţii de înv<ţare vei fi capabil: - s< defineşti noţiunea de „vocabular” al unei limbi; - s< utilizezi corect termenii de specialitate din domeniul

lexicologiei; - s< identifici tr<s<turile distincte ale cuvântului; - s< explici coerent care este locul şi rolul vocabularului în

structura unei limbi şi în comunicarea interuman<; - s< prezinţi conţinutul disciplinelor conexe şi relaţiile lor în

studiul vocabularului; - s< stabileşti criteriile de organizare şi de analiz< a

vocabularului; - s< indici sursele bibliografice necesare pentru studiul

vocabularului limbii române.

3.2. DefiniYia vocabularului. Lexicologie

DefiniYie Termenul de vocabular provine din lat. vocabula „cuvânt”, iar cel de lexic din gr. lexis „cuvânt” (ambii p<trunzând în limba român< prin intermediul limbii franceze). Deşi sunt, dup< cum se vede, sinonimi, unii specialişti confer< înţelesuri diferite acestor termeni considerând c< vocabularul înseamn< numai un domeniu („vocabularul sportiv”, „vocabularul elevilor şi studenţilor”) din structura lexicului. În paginile acestui manual nu facem o asemenea distincţie. Cei doi termeni vor fi folosiţi alternativ, cu acelaşi înţeles. Eventual, vocabular va fi utilizat cu o frecvenţ< mai mare, c<ci este mai bine consacrat în şcoal< şi în studiile de specialitate.

În schimb, tot prin tradiţie, vom desemna prin termenul lexicologie disciplina care se ocup< de studiul componentei lexicale a limbii (cf. fr. lexicologie < gr. lexicologia < gr. lexis „cuvânt” + logos „ştiinţ<”).

Terminologie de specialitate



Pe de alt< parte, cuvântul vocabular mai desemneaz< şi noţiunea de „dicţionar (mic)” sau, în limbajul elevilor, „caiet (mic) în care se înregistreaz< cuvintele, în ordine alfabetic<”. Este vorba, evident, despre sensuri secundare. Despre sensurile cuvintelor vom studia lucruri interesante într-un capitol ulterior.

Atenţie!

• În unele lucr<ri de specialitate (manuale, tratate, culegeri de exerciţii, articole şi studii publicate în reviste de profil – pentru elevi, studenţi, cadre didactice) veţi putea g<si şi termenul lexem pentru cel de cuvânt. Reamintim c< în terminologia definit< la începutul acestui capitol am ar<tat c< gr. lexis = cuvânt. Vom reveni asupra termenului.

• În lingvistic<, semnele >, < au alte semnificaţii decât în matematic<: > înseamn< „rezult<”, „d<”, „devine”, „se transform< în” şi, invers, < înseamn< „provine din” etc.

• Cf. este abrevierea latinescului confer „pune al<turi”, „compar<”, „vezi”.

• Cuvinte frecvent reluate în explicarea unor fenomene lexicale, dar f<r< înc<rc<tur< special<, vor fi folosite abreviat, pentru economie de spaţiu, în conformitate cu uzanţele ortografice: lat. = latină, latinescul; gr. = greacă, grecescul ş.a.m.d.

• De asemenea, pentru trimiterile la acele lucr<ri de lexicologie care au devenit adev<rate „instrumente de lucru” în domeniul despre care vorbim aici, vor fi utilizate siglele consacrate (DEX = Dicţionarul explicativ al limbii române; MDE = Micul dicţionar enciclopedic etc., cf. Bibliografia selectivă).

Definind vocabularul ca o „totalitate” a cuvintelor dintr-o limb<, am f<cut apel la un concept din matematic<. Evident, elementele alc<tuitoare sunt mai dinamice, mai mobile decât cele dintr-o adunare aritmetic<, dar îndeplinesc aceeaşi condiţie a unei tr<s<turi comune, pe baza c<reia se reunesc. Aceast< particularitate justific< ideea de mulţime sau ansamblu pe care o folosesc specialiştii pentru vocabular. Ca şi în matematic<, ea poate fi reprezentat< grafic< astfel (Figura 1.1.):

x x

x x x x

x x

x x x

Figura 1.1.

Consecinţa acestor simboluri este c< trebuie c<utat< unitatea de bază şi apoi trebuie stabilite criteriile pentru delimitarea submulţimilor, subansamblurilor. Unitatea de baz< a fost deja precizat< mai sus, în definiţia vocabularului: cuvântul.

R<mâne s< stabilim natura cuvântului, ca unitate de baz< a vocabularului, funcţiile sale etc., pentru ca apoi s< putem realiza o clasificare a mulţimii cuvintelor dintr-o limb< dat<, în cazul nostru, din

Abrevieri, sigle, simboluri

AplicaYii, perspective



limba român<. Operaţia nu va fi prea grea, c<ci asemenea clase de cuvinte sunt deja cunoscute multor vorbitori. De exemplu: cuvinte cu sensuri identice (sinonime) – nea / zăpadă / omăt; cuvinte compuse – floarea soarelui, untdelemn; cuvinte de origine englez< – aut, corner etc.

Aceasta înseamn< c< vorbitorii cunosc şi criteriile generale, în funcţie de care se grupeaz< cuvintele în limba român<: dup< sens, dup< alc<tuire, dup< origine ş. a. m. d.

În cele ce urmeaz<, vom sistematiza toate aceste date, care ne ajut< s< înţelegem, s< st<pânim şi s< utiliz<m corect şi eficient vocabularul limbii noastre.

3.3. Cuvântul - unitatea de bază a vocabularului

Cuvântul este, aşadar, unitatea definitorie a lexicului, dar, în acelaşi timp, şi unitatea autonomă minimală a limbii, în general. Altfel spus, el nu reprezint< numai un element al vocabularului, ci şi unitatea de referinţ< a structurii fonetice, morfosintactice, stilistice a limbii.

Îndeplinirea acestor roluri esenţiale în funcţionarea comunic<rii umane este posibil< prin natura dual< a alc<tuirii sale. Orice cuvânt este format din dou< componente: forma şi conţinutul.

Forma este dat< de învelişul sonor prin care se materializeaz< un cuvânt. Însumarea consoanelor, vocalelor etc. într-o anumit< ordine, de exemplu: c – a – s – ă, reprezint< forma fonetică sau complexul sonor sau expresia cuvântului respectiv.

ConYinutul este conferit de imaginea abstractizat<, generalizat< pe care o evoc< în mintea noastr< pronunţarea /scrierea unor sunete. De exemplu, când pronunţ<m, când scriem, când auzim rostite împreun<, în ordinea de mai sus, cu un anumit accent, cu o anumit< cursivitate, sunetele c – a – s – ă, înţelegem c< acesta semnific< noţiunea de „cl<dire destinate ad<postului permanent al oamenilor”.

De aceea, conţinutul se mai numeşte înţeles, semnificaţie, sens. Forma şi conţinutul definesc în mod solidar cuvântul. Aceasta înseamn< c< numai acele sunete (izolate sau grupate) c<rora le putem atribui un sens devin cuvinte. Sunetele rda reprezint< doar un complex sonor; neavând un sens în limba noastr<, el nu alc<tuieşte un cuvânt. Aceleaşi sunete regrupate altfel, sub forma dar, cap<t< o semnificaţie în mintea unui vorbitor de limba român<; în acest caz este vorba despre un cuvânt.

Se înţelege din toate acestea c< limba este un sistem de comunicare, care funcţioneaz< pe baza unor semne lingvistice, numite cuvinte. Din aceast< perspectiv<, forma cuvântului are valoare de semnificant, iar conţinutul cuvântului are valoare de semnificat. Relaţia este comparabil< cu cea din oricare alt sistem de comunicare. În cazul semaforului, de exemplu, culoarea verde este semnificantul c<reia îi corespunde, ca semnificat, permisiunea de a continua circulaţia. Aceeaşi relaţie o reg<sim în semnele de circulaţie, în marcajele turistice, în semnele şi simbolurile din algebr<, geometrie, chimie etc.

În cazul sistemului lingvistic, au valoare de semn şi m<rcile gramaticale, m<rcile stilistice, solidar cu cele fonetice şi semantice.

Cuvântul

Formă şi conYinut

Limba ca sistem de semne

Cuvântul ca semn



Prin urmare, forma şi conţinutul definesc împreun< (solidar) un cuvânt. Aceasta nu înseamn< c< între cele dou< componente exist< vreo relaţie logic< preconceput<, originar<. Este absolut întâmpl<tor faptul c< pentru a denumi cl<direa construit< în scopul ad<postirii unei familii de oameni s-au folosit sunetele c, a, s, ă (în aceast< ordine). Dovad< a arbitrariului semnului lingvistic este faptul c< în alte limbi se folosesc alte cuvinte pentru a desemna aceeaşi realitate (fr. maison, engl. house, rus. dom, ş. a. m. d.). Dac< ar fi existat o leg<tur< logic< între form< şi conţinut, atunci toţi oamenii de pe p<mânt ar fi folosit aceiaşi termeni pentru aceleaşi noţiuni, adic< s-ar fi vorbit o limb< unic< pe tot globul p<mântesc. Numai în anumite situaţii exist< o motivare a semnului lingvistic: cuc, zumzet, a măcăi, a şuiera sunt cuvinte formate prin mimarea sunetelor reflexe; căsuţă, căsoaie, căsători sunt motivate prin fenomenul deriv<rii de la cuvântul de baz<, casă.

Altfel, relaţia dintre form< şi conţinut, în majoritatea cuvintelor de baz<, se stabileşte prin convenţie social<, la scar< istoric<. Fiecare generaţie dintr-o anumit< comunitate de vorbitori învaţ<, în cadrul experienţei sociale, semnificaţiile cuvintelor de la p<rinţi, care le-au înv<ţat de la generaţiile anterioare, cum se învaţ< toate celelalte reguli ale convieţuirii în respectiva comunitate.

Forma cuvântului este aceea care reflect< structura sa fono-morfologic<. Pe de o parte, în latura material< a cuvântului se pot distinge grup<rile de sunete (foneme) în silabe, în morfeme (unit<ţi sonore minimale, purt<toare de sens gramatical), iar acestea se grupeaz<, la rândul lor, în r<d<cin<, tem<, afixe şi desinenţe.

Rădăcina (radicalul) este partea elementar< a cuvântului, care r<mâne de obicei neschimbat<, comun< tuturor cuvintelor care alc<tuiesc o familie lexical<: copil – din familia: copilaş, copilandru, copilărie, copilări, copiliţă, copilăresc, copilăreşte etc. De asemenea, aceast< parte r<mâne stabil< în timpul flexiunii: copil, copilului, copilule! etc.

În ambele situaţii, r<d<cina este aceea care p<streaz< sensul lexical al cuvântului de baz<.

Afixele sunt elementele fono-lexicale „ataşate” r<d<cinii pentru a crea noi cuvinte de la cel de baz< (cf. lat. affixus).

Sufixele din familia lexical< citat< mai sus (-aş, din copilaş; -ărie, din copilărie; -andru, din copilandru ş. a. m. d.), precum şi prefixele din exemplele de tipul în-flori; re-găsi; ne-vrednic ş. a. m. d. sunt cele dou< tipuri uzuale de afixe în limba român<. Acestea sunt numite afixe lexicale. Vom avea prilejul s< le studiem detaliat în lecţia despre mijloacele interne de îmbog<ţire a vocabularului.

Tot afixe sunt şi sunetele sau grupurile de sunete care contribuie la crearea unor forme flexionare ale cuvântului: -u din căzu sau căzuse; -se din acelaşi căzuse ori din veniserăm; ră- din acelaşi veniserăm etc. Ele se numesc afixe gramaticale (sau afixe flexionare).

R<d<cina + afixul (afixele) formeaz< tema, care poate fi definit< ca parte a cuvântului comun< întregii flexiuni a acestuia. De exemplu, copil+ărie constituie tema (lexical< şi flexionar<) a formelor (a) copilări (vb.); copilărie (subst.) etc.

Desinenţele sunt sunetele sau grupurile de sunete care se adaug< la tema cuvântului pentru a exprima categoriile morfologice ale

Arbitrariul semnului lingvistic

Structura cuvântului

Valorile lexicale şi gramaticale ale părYilor componente ale cuvântului (rădăcină, temă, afixe, desinenYe)



Cuvânt

Vocabular

Limbă

acestuia: genul, num<rul, cazul – la substantive, adjective; num<rul şi persoana – la verbe.

Exemple: - i, din forma elevi, reprezint< desinenţa de masculin, plural, nominativ – acuzativ

(nearticulat) a substantivului respectiv; - ă, din forma frumoasă, reprezint< desinenţa de feminin, singular, nominativ – acuzativ

a adjectivului respectiv; - e, din forma vede, reprezint< desinenţa de persoana a II-a, singular, a verbului

respectiv. Cunoaşterea acestor elemente ale structurii cuvântului este

important<, întrucât ne ajut< s< înţelegem modul în care forma cuvântului, prin diferitele sale componente, indic< nu numai semnificaţia strict lexical<, ci şi sensurile particulare (diminutivul copil-aş), precum şi valorile fono-morfologice şi sintactice ale cuvântului respectiv (genul, num<rul, cazul, respectiv persoana, num<rul; funcţia de subiect, predicat ş. a. m. d.).

Conţinutul cuvântului poate fi şi el detaliat, ca în cazul deosebirii dintre semnificaţie şi sens, amintit< mai sus, pe care o impune structura formal< a cuvântului. Ceea ce ne intereseaz< în acest paragraf este s< subliniem natura relaţiei dintre forma şi conţinutul cuvântului. O relaţie indisolubil<, intim<, pe de o parte, foarte complex<, pe de alt< parte, c<ci, dup< cum s-a v<zut, fiecare element al uneia dintre cele dou< componente d< seama despre elementele celeilalte.

Asupra implicaţiilor pe care le presupun raporturile semnificaţie – sens – noţiune ş. a. vom reveni în capitolul consacrat semanticii.

Aici trebuie s< mai ad<ug<m, îns<, observaţia c< exist< multe cuvinte monosilabice, în general, alc<tuite numai din r<d<cin<, care poart<, totuşi, o semnificaţie. Prepoziţiile, conjuncţiile, unele adverbe, interjecţiile sunt lipsite de morfeme gramaticale, deseori şi de accent propriu, dar au roluri bine definite în sistemul limbii, de la cel de „instrumente gramaticale”, pân< la p<rţi de propoziţie principale.

În sfârşit, trebuie s< preciz<m c< în studiul vocabularului lu<m în considerare, ca punct de pornire, forma standard a cuvântului, adic< forma-tip din dicţionare, invarianta formal< şi semantic<, bazat< pe radicalul stabil, numit< în lingvistica structural< lexem. Formele flexionare se numesc alolexeme.

Rezumând informaţiile de mai sus, putem redefini cuvântul ca pe un ansamblu de forme şi sensuri, care împreun< formeaz< o unitate autonomă din sistemul limbii, unitate identică mereu cu sine în tr<s<turile definitorii.

Aplicaţii

Cuvânt

formă, complex sonor

conţinut; semnificaţie

m ă r

?

măr

‘

ExerciYiul nr. 1

Din sunetele şi grupurile de sunete de mai jos, numai unele sunt cuvinte. Subliniaz<-le şi explic< de ce le-ai selectat pe acestea: a, al, arf, btar, brut, car, cra, crau, rda, dar.



3.4. Disciplinele conexe în studiul vocabularului

Lexicologia, ca disciplin< lingvistic< ce studiaz< cuvintele sub aspectul alc<tuirii lor, al relaţiilor dintre sens şi form<, al organiz<rii lor în sistemul general, integrator, al limbii, este, la rândul ei, organizat< în domenii care s-au dezvoltat atât de mult, încât au devenit ele însele ramuri ale ştiinţei despre vocabular. R<mânând domenii conexe, complementare, ale lexicologiei, ele au evoluat de la statutul de discipline subordonate, la cel de discipline autonome, deoarece au obiecte de studiu specifice, precum şi metode şi instrumente de cercetare specifice. Prin rezultatele obţinute, ele lumineaz<, din perspective diferite, complexitatea fenomenelor lexicale în sistemul limbii.

Lexicografia este ramura lexicologiei care stabileşte principiile şi metodele întocmirii dicţionarelor. În sens restrâns, prin lexicografie se mai înţelege şi totalitatea dicţionarelor dintr-o limb< dat<, într-un interval de timp dat. Termenul vizeaz< îns< mai mult decât atât, c<ci presupune o ştiinţ< întreag< despre selecţia cuvintelor într-un dicţionar, glosar etc., despre definirea lor, despre echival<ri etc. Diversitatea tipurilor de dicţionare (monolingve, bilingve, etimologice, explicative, enciclopedice, de specialitate – lingvistice, tehnice, economice etc., ortografice ş. a. m. d.) dovedeşte importanţa acestei ramuri aplicative care, de altfel, a precedat în timp lexicologia teoretic<, datând din antichitate.

Etimologia este ştiinţa care se ocup< de originea cuvintelor. Rom. pâine, de exemplu, provine din forma latineasc< (la acuzativ) panem. Originea comun< latin< explic< similitudinile de înţeles şi form< cu fr. pain, it. pane etc. Şi etimologia este un domeniu foarte vechi. Înv<ţaţii (filosofii, mai întâi) au vrut s< ştie care este „adev<rata origine” a cuvintelor (gr. etymos „adev<rat” + logos „cuvânt”), dac< între forme vechi şi noi, între cuvinte relativ asem<n<toare din limbi mai vechi şi mai noi exist< o leg<tur< de rudenie, de filiaţie, sau sunt simple coincidenţe. C<utarea adev<rului presupune vaste cunoştinţe – limbi str<ine, istorie, psihologie, etnografie etc., aşa încât domeniul s-a transformat într-o adev<rat< ştiinţ<. Pentru a ar<ta c< rom. Paşti (subst.) < lat. pascha < gr. pascha < ebr. Pâsach „trecere”, este nevoie de investigaţii ample în domenii diverse (istoria religiilor şi teologie, în primul rând, istorie, geografie etc.), în afar< de buna st<pânire a ştiinţelor limbii (fonetic< şi fonologie, lexicologie, gramatic< etc.) Uneori, cu toate eforturile, sursa primar< a unor cuvinte r<mâne necunoscut<, iar alteori se dau etimologii greşite sau populare.

Formarea cuvintelor este înrudit< cu etimologia şi deseori ambele domenii sunt tratate împreun< şi denumite printr-un singur termen (de obicei, etimologia). Diferenţa ar consta în faptul c< prin formarea cuvintelor se vizeaz< stadii mai recente, relativ mai uşor de analizat, din evoluţia istoric< a lexicului. Formarea unui cuvânt, precum despărţitor, presupune descompunerea lui în elementele componente pe care le-am studiat mai devreme, radical – tem< – afixe etc., care ne conduc la forma primar< (etimonul) parte, combinat cu prefixe, sufixe etc. (des-, -itor), cu alternanţe fonetice ş. a. m. d. Alte procese formative (compunerea – prin sudare – lexicalizare) apar în cumsecade, untdelemn etc. Etimologia propriu-zis< şi formarea cuvintelor



acţioneaz< împreun<, la scar< istoric<, în explicarea unui cuvânt precum rom. înalt < lat. in+alto.

Semantica studiaz< conţinutul cuvintelor, mai precis, organizarea vocabularului dup< relaţia dintre conţinut şi form<. Sinonimele, antonimele, omonimele, paronimele, cuvintele polisemantice sunt submulţimi ale vocabularului, grupate prin jocul de asem<n<ri, deosebiri, opoziţii etc., în relaţia form< – fond.

Frazeologia se ocup< cu studiul îmbin<rilor de cuvinte în unit<ţi lexicale stabile, cu sensuri de sine st<t<toare – locuţiuni, expresii, sintagme de tipul: băgare de seamă, a se face luntre şi punte, a-şi lua inima-n dinţi, săruri minerale, ciocan pneumatic ş. a. m. d. Strâns legat< de etimologie, de formarea cuvintelor, de lexicografie, ea ofer< date importante despre istoria limbii, despre stilurile funcţionale, despre specificul limbii, în general. Theodor Hristea, unul dintre cei mai avizaţi cercet<tori în acest domeniu, atr<gea atenţia asupra necesit<ţii studierii lui în şcoala de toate gradele, întrucât frazeologia evidenţiaz<, mai mult decât alte domenii, bog<ţia şi expresivitatea limbii noastre, implicit vechimea ei (cf. cap. Introducere în studiul frazeologiei, în Sinteze de limba română, Albatros, Bucureşti, 1984, p. 134-160).

Onomastica este disciplina care studiaz< originea, formarea şi evoluţia numelor proprii. Este unul dintre puţinele sectoare ale limbii în care se poate vorbi despre o anumit< motivaţie (secundar<) a semnului lingvistic, c<ci numele proprii au fost date, la începuturi, în conformitate cu semnificaţiile (sensurile speciale) ale numelor comune. Etimologia şi formarea cuvintelor explic<, şi în acest caz, evoluţiile respective. Aglaia însemna, ca adjectiv, „str<lucitoare”, în limba greac<, Teodor însemna „darul lui Dumnezeu”, în aceeaşi limb<. Corespondentul în slav< al acestui nume este Bogdan, în italian< Deodato etc. Desigur, preluarea în român< s-a f<cut într-o epoc< mai veche; ast<zi aproape nimeni nu mai ştie care este înţelesul primar al cuvintelor respective, dar se înţelege de aici c< exist< o istorie întreag< – social<, politic<, economic<, lingvistic< – implicat< în aceste nume proprii. La fel de interesante sunt numele de locuri. Bucureşti vine de la Bucur, care însemna în traco-dac< „vesel”, „frumos” + eşti. Brebu era, la origine, un substantiv comun care desemna, în limbile slave, o specie de castori, semn c< aceste animale au tr<it pe teritoriul ţ<rii noastre. Cozia, de origine cuman< (o limb< turcic< veche) este echivalent cu termenul de origine latin< Nucet, ambele desemnând p<duri de nuci s<lbatici. De altfel, istoria, geografia, etimologia, lingvistica, psihologia ş. a., care ofer<, dar şi primesc date interesante în şi din acest domeniu, justific< dezvoltarea unor subdomenii ale onomasticii: antroponimia – studiul numelor de persoane; toponimia – studiul numelor de locuri; hidronimia – studiul numelor de ape; oronimia – studiul numelor de munţi, precum şi altele, înc< mai specializate (toponimia minoră – nume de str<zi, cartiere, dealuri, locuri publice etc.; teonimia – nume de zei, hieronimia – nume de sfinţi ş. a. m. d.).

Teoria cuvântului, onomasiologia, statistica lexicală ş.a. sunt alte discipline conexe mai mult sau mai puţin autonome faţ< de lexicologie.

S-a înţeles, din cele prezentate mai sus, c< între toate acestea exist< strânse leg<turi şi c< ele reprezint< domenii mai aplicate ale



lexicologiei, mai teoretic< şi mai cuprinz<toare. Grafic, relaţiile între aceste domenii pot fi redate ca în Figura 1.2.

LEXICOLOGIA

Lexicografia – Etimologia/Formarea cuvintelor – Sematica – Frazeologia – Onomastica – Lexicostatistica

Figura 1.2.: RelaYiile dintre lexicologie şi domeniile conexe

Test de evaluare 1. Precizeaz< care subdomeniu al lexicologiei se ocup< cu

analiza fenomenelor şi proceselor lingvistice prezentate mai jos: a) gr. basileos „rege, bazileu, domn, st<pân” > gr. basilika „casa

domnului” > lat. basilica „casa lui Dumnezeu” > rom. veche besearică > rom. biserică.

R<spuns: ....................................................................................................................................

b) Cuvintele nea – zăpadă – omăt alc<tuiesc o serie sinonimic<,

iar cuvintele frumos/urât, mare/mic formeaz< cupluri antonimice. R<spuns:

.................................................................................................................................... c) Cuvântul antiaeriană este un derivat reductibil la o baz< (aer),

c<reia i s-au ad<ugat formaţiuni prefixale şi sufixale (anti-, -ian) şi o desinenţ< (-ă).

R<spuns: ....................................................................................................................................

2. A fi cătrănit, (om) cu scaun la cap sunt îmbin<ri de cuvinte care nu trebuie luate în sensul lor propriu, ci în cel figurat, ca expresii metaforice, locuţionare etc. Asemenea structuri frazeologice cu caracter stabil intereseaz< diverse domenii ale ştiinţelor limbii (semantica, formarea cuvintelor, pe de o parte, morfologia şi sintaxa, pe de alt< parte). În fapt, îns<, exist< un domeniu conex al lexicologiei care are ca obiect specific de studiu îmbin<rile de cuvinte.

Denumeşte-l! R<spuns:

....................................................................................................................................

.................................................................................................................................... 3. Roxana este numele propriu provenit din limba iranian<, unde

adjectivul corespunz<tor însemna „str<lucitoare”. Antroponimul a devenit uzual prin fenomenul modei, c<ci a fost purtat de soţia lui Alexandru Macedon, de la care a fost preluat de c<tre familiile princiare, iar de la acestea s-a r<spândit în mase, în timp şi în spaţiu. Bistriţa, numele unui râu din vestul ţ<rii, a fost dat de c<tre slavii migratori aşezaţi în spaţiul carpato-danubiano-pontic, între secolele al VI-lea şi al X-lea. Spre izvoare, în ţinuturile muntoase, inaccesibile populaţiei migratoare, râul şi-a p<strat numele originar, latinesc, Repedea. De la numele apei provine şi numele ţinutului. Ar<taţi care este domeniul lexicologic conex şi care sunt subdomeniile ce dau seam< de istoriile acestor cuvinte.

R<spuns: .................................................................................................................................... ....................................................................................................................................



3.5. Criterii de organizare a vocabularului

Dintre toate domeniile limbii, vocabularul este partea cea mai dinamic<, mai supus< influenţelor externe şi, în consecinţ<, cea mai mobil< şi mai eterogen< în privinţa conţinutului şi a structurii organizatorice. Pe de alt< parte, elementele constitutive sunt şi foarte numeroase. În principiu, dicţionarele-tezaur ale limbii române înregistreaz< între 140.000 de cuvinte şi 175.000 de cuvinte (cu tot cu variantele cuvintelor-titlu), dar un num<r exact este imposibil de stabilit.

În comparaţie cu vocabularul, celelalte domenii ale limbii – fonetica, morfologia, sintaxa, au un num<r redus şi relativ finit de unit<ţi, organizate dup< nişte criterii destul de riguroase. Ştim exact câte vocale, semivocale, consoane, diftongi, triftongi etc. exist< în limba român< şi cum se grupeaz< acestea (dup< locul şi modul de articulare etc.) în sistemul fonologic al limbii. Ştim bine câte p<rţi de vorbire exist< în sistemul morfologic al limbii române şi care sunt clasele gramaticale definitorii. Concretiz<rile în practica vorbirii şi chiar în sistemul standard dezv<luie, desigur, unele dificult<ţi de clasificare (concretiz<rile fonetice ale sunetelor sunt, practic, infinite; apartenenţa articolului la o clas< morfologic< flexionar< sau la clasa instrumentelor gramaticale este incert< ş. a. m. d.). Dar aceste fenomene nu reprezint< decât excepţiile care confirm< organizarea intern< foarte riguroas< a domeniilor respective.

Chiar dac< este mai puţin stabil, şi vocabularul reprezint< o mulţime de elemente, care se pot organiza în submulţimi unitare. Criteriile de organizare intern< a lexicului ne-au fost sugerate, într-o oarecare m<sur<, de subdomeniile care s-au n<scut în procesul cercet<rii acestuia (etimologia, semantica, statistica lexical< etc.). Pe de alt< parte, vom relua fiecare criteriu în capitolele special consacrate analizei detaliate a vocabularului limbii române – întrucât ele constituie baza studierii sistematice a acestui sector al limbii. În acest paragraf ne vom mulţumi, aşadar, s< le enumer<m succint.

Criteriul funcţional-ierarhic acţioneaz< pe baza unor factori psihologici, socio-culturali, teritoriali etc., ordonând cuvintele în submulţimi organizate dup< frecvenţa cuvintelor în vorbirea întregii comunit<ţi a vorbitorilor de limba român<, a unor categorii de vorbitori etc.

Rezult< de aici urm<toarele subdiviziuni: • Vocabular fundamental şi masa vocabularului; • Vocabular activ şi vocabular pasiv; • Vocabular literar şi vocabular popular; • Vocabular uzual şi vocabular cu sferă limitată de utilizare etc. Acestea se intersecteaz<, se suprapun parţial. Pe de alt< parte,

fiecare dintre ele se subdivide în alte categorii de cuvinte. De exemplu, „vocabularul cu sfer< limitat<” cuprinde arhaismele, regionalismele, neologismele, termenii argotici, cei de jargon, profesionali etc.

Toate grupele şi subgrupele enumerate reflect< o organizare externă a vocabularului, dat< de factorii extralingvistici amintiţi mai sus.

Criteriul semantic se întemeiaz<, dup< cum ştim deja, pe analiza conţinutului cuvintelor, mai precis, pe sensul cuvintelor, dar ordoneaz<



cuvintele în submulţimi prin raportarea acestora la tr<s<turile formale ale unit<ţilor lexicale. Când definim „sinonimele” de exemplu, spunem c< sunt cuvinte cu sensuri (aproape) identice, dar cu forme diferite; omonimele sunt cuvinte cu sensuri diferite, dar cu forme identice. Subdiviziunile rezultate sunt, aşadar:

- sinonimele; - antonimele; - omonimele; - paronimele; - cuvintele polisemantice; - câmpurile lexico-semantice etc.

Este un criteriu intern, ca toate cele care vor mai urma, bazat pe factori lingvistici (dar nu f<r< implicaţii social-istorice prezente în evoluţia general< a oric<rei limbi).

Criteriul etimologic-formativ are în vedere, dup< cum am putut înţelege din descrierea domeniilor de cercetare corespunz<toare (şi înrudite), geneza şi evoluţia istoric< – formal< şi semantic< – a cuvintelor în sistemul lexical. Rezultatul este sistematizarea acestuia, în dou< mari clase: cuvinte primare (care nu pot fi reduse la unit<ţi lexicale mai mici) şi cuvinte formate (de la cuvinte primare–baz<, prin mijloace interne de îmbog<ţire a vocabularului – derivarea, compunerea, conversiunea). Fiecare dintre acestea se subdivide, la rândul ei, în submulţimi specifice: • cuvinte primare: moştenite – autohtone (din substratul traco-dac); din

latin<; • cuvinte împrumutate din limbile slave vechi, din maghiar<, din turc<, din greac<; neologice – latino-romanice, germanice, englezeşti etc.; • cuvinte formate pe teren românesc prin: derivare (sufixal<, prefixal<, parasintetic< etc.); compunere (din cuvinte întregi, din abrevieri etc.); conversiune (substantival<, adjectival<, verbal<, adverbial< etc.); • cuvintele formate prin calc lingvistic.

Alte criterii de organizare a vocabularului sunt mai mult sau mai puţin legate de cele trei prezentate mai sus. Unii autori separ< criteriul extralingvistic (funcţional-ierarhic), în trei criterii, dup< factorii inductori: factorul psihologic, factorul stilistico-funcţional, factorul frecvenţă (cf. Coteanu – For<scu - Bidu-Vr<nceanu, 1985, p. 162-182). Alţii acord< statut de criteriu ordonator frazeologismelor (cf. Th. Hristea, loc. cit.) sau onomasticii, iar alţii consider< c< onomasiologia este un criteriu (şi, respectiv, un domeniu de cercetare) autonom, distinct de semantic< şi de onomastic< (cf. Ion Toma, 2001, p. 118-119).

În paginile de faţ< vom trata vocabularul dup< cele trei mari criterii expuse mai sus, cu reluarea preciz<rii intersect<rii factorilor care asigur< sistematizarea lexical< în submulţimi relativ unitare. La o analiz< simpl<, funcţionarea unui criteriu d< o imagine relativ clar< a sistemului (cf. Figura 1.3.)



Sinonime

Antonime

Omonime

Paronime

Etc.

Figura 1.3. Organizarea vocabularului după criteriul semantic

Practic, îns<, lucrurile sunt mai complicate. De exemplu, drept

este sinonim (parţial) cu corect, dar numai drept poate intra în relaţie de antinomie cu strâmb, înclinat, în timp ce corect are ca antonim pe incorect etc. Aşadar, în interiorul aceluiaşi criteriu, dou< submulţimi se suprapun în mod diferit, dup< factori diferiţi.

Pe de alt< parte, o serie sinonimic< se poate naşte tocmai din straturi etimologice diferite:

- nea < latin< - zăpadă < slav< - omăt < turc<.

Aşadar, criterii diferite se includ unele în altele, se suprapun şi se explic< reciproc. Toate cuvintele dintr-o limb< au o explicaţie etimologic<-formativ<, dar nu toate pot intra într-o serie semantic<, de exemplu. Deci, criteriul semantic este inclus în cel etimologic-formativ. (Fig. 1. 4.).

Figura 1.4. Organizarea internă a vocabularului

Xinând cont de toate acestea, putem analiza universul fascinant al vocabularului în mod sistematic, în aşa fel încât s< putem evidenţia în permanenţ< relaţiile întregului cu elementele componente şi, pe de alt< parte, relaţiile vocabularului cu întregul sistem al limbii.



ExerciYiul nr. 2 Expresia: „Cu mic cu mare” este o locuţiune din vorbirea

popular<, cu valoarea pronumelui nehot<rât toţi („toată lumea”). Ea este construit< pe opoziţia antonimic< a termenilor-suport de origine latin<, mic şi mare (cf. DEX, s. v. mic, mare). Ce criterii de organizare a vocabularului au fost utilizate pentru a defini locul acestei expresii în vocabularul limbii române?

....................................................................................................................................

....................................................................................................................................

....................................................................................................................................

....................................................................................................................................

3.6. ImportanYa studierii vocabularului

a. Vocabularul este parte integrant< din sistemul general al limbii. Am remarcat în mai multe rânduri (tangenţial, fireşte, dat fiind caracterul introductiv al acestui capitol) diverse relaţii ale lexicului cu fonetica, morfologia, sintaxa etc. Vom avea prilejul s< analiz<m în profunzime asemenea conexiuni. De exemplu, îmbog<ţirea vocabularului prin „schimbarea valorii gramaticale” (conversiune), presupune o bun< cunoaştere a p<rţilor de vorbire, adic< a morfologiei. Dar şi reciproca este valabil<. În descrierea oric<rei p<rţi de vorbire se analizeaz< cuvintele primare şi cuvintele provenite din alte p<rţi de vorbire, prin conversiune (dar şi prin derivare, compunere etc.). Simplul fapt că reprezintă o parte dintr-un întreg lingvistic coerent structurat îi conferă vocabularului importanYă obiectivă (Figura 1.5.)

Sistemul limbii

Fonetica-Vocabular-Morfologie-Sintaxa-Stilistica

Figura 1.5. Elementele sistemului limbii

b. Dar vocabularul este mult mai mult decât o component<, printre

altele, a sistemului limbii. Când se fac aprecieri despre bogăYia, plasticitatea, capacitatea de reprezentare a realităYii prin intermediul limbii, este vizat mai ales lexicul. Th. Hristea, unul dintre cei mai avizaţi susţin<tori ai importanţei studierii vocabularului în şcoal< şi în sistemul educaţiei permanente a adulţilor, afirma:

„... bogăţia unei limbi este dată, în primul rând, de bogăţia şi de varietatea vocabularului ei, teză unanim acceptată atât în lingvistica generală, cât şi în cea românească” (Th. Hristea, Sinteze de limba română, ed. cit., p. 7).

Rolul vocabularului în ansamblul limbii

BogăYia unei limbi înseamnă, în primul rând, bogăYie lexicală



c. Exist< domenii ale limbii pentru care o bun< cunoaştere a problematicii lexicale constituie o condiţie sine qua non1. Este cazul stilisticii, şi aceasta, sub mai multe aspecte. Stilurile funcYionale (beletristic, ştiinţific, politico-administrativ etc.) se individualizează extrem de puţin prin elemente fonetice, destul de puţin prin elemente gramaticale, dar în mod hot<râtor prin selecYiile lexicale operate, prin frecvenţa anumitor cuvinte, prin semantismul special al acestora, precum şi prin structurile frazeologice specifice. Or, toate acestea ţin de vocabular.

d. RelaYia foarte strânsă între limbă, cultură şi societate este infinit mai mult ilustrată prin vocabular decât prin celelalte compartimente ale limbii. Este un adev<r pe care l-am putut deja constata în cele câteva exemple care au susţinut diverse particularit<ţi ale structurii lexicale. Un fapt morfologic, precum conjugarea verbului a avea, de pild<, poate oferi date interesante pentru tipologia lingvistic< în care se încadreaz< limba român< şi numai în plan secundar despre civilizaţia pe care o exprim< (limb< indo-european<, din familia romanic< etc.). În schimb, un cuvânt precum mire, provenit din latinescul miles „soldat”, explic< un proces fundamental din istoria etnogenezei poporului român. Dinamica extraordinar< a vocabularului, permeabilitatea sa la elementele alogene, noi, reflect< nu numai contactele istorice ale poporului nostru cu alte comunit<ţi etnice, ci şi evenimentele social-politice interne, evoluţia economic<, ştiinţific<, spiritual< etc. Istoria câte unui singur cuvânt (precum domn, a scrie, a citi, moşie etc.) implic< pagini întregi referitoare la epoci foarte diferite din evoluţia culturii şi civilizaţiei româneşti).

e. Puternica interdeterminare, pe de o parte, cu factorii strict lingvistici, pe de alt< parte, cu cei extralingvistici, justific< rolul important pe care vocabularul îl are în optimizarea comunicării. Comunicarea interuman<, cu tot corolarul ei de discipline revenite sau inovate atât de spectaculos în actualitate (teoriile argument<rii, neoretorica, programarea neurolingvistic< etc.), se întemeiaz<, desigur, pe cunoştinţe de logic<, psihologie, pe cultur< general<, dar în primul rând pe resursele limbii. Dintre acestea din urm<, regulile privind fonetica şi morfo-sintaxa se însuşesc, în esenţa lor, înc< din primii ani de viaţ< şi ajung la o relativ< stare de corectitudine, nuanţare, performanţ<, în anii de înv<ţ<mânt general preuniversitar. În domeniul vocabularului, dat< fiind bog<ţia sa, mobilitatea sa, dinamica sensurilor, permanenta suprapunere între valorile proprii şi cele figurate, continua p<trundere a elementelor neologice, ca urmare a vitezei cu care se produc schimb<rile în ştiinţ< şi tehnologie, „achiziţionarea de noi cuvinte şi folosirea lor corect< r<mân un deziderat permanent de-a lungul întregii vieţi”. Un om foarte instruit nu ajunge s<-şi însuşeasc< nici m<car a zecea parte din totalul cuvintelor dintr-o limb<, iar pentru cele câteva mii de cuvinte pe care le-a achiziţionat nu poate st<pâni nici pe departe toate sensurile create în procesul viu al vorbirii. De aceea, greşelile de vocabular sunt mult mai frecvente şi mai grave decât cele gramaticale (cf. Th. Hristea, op. cit., p. 8). Acestea provoac< grave perturb<ri în receptarea şi transmiterea ideilor, sentimentelor,

1 Sine qua non (potest) (lat.) = f<r< de care nu se poate

Vocabularul şi comunicarea interumană

Vocabularul şi stilistica

Vocabularul şi evoluYia societăYii umane



atitudinilor. Or, comunicarea este o tr<s<tur< fundamental< pentru om, definit ca fiinţ< social<.

f. Înv<ţarea limbilor str<ine, utilizarea computerului, însuşirea limbajelor speciale, chiar şi a celor nonverbale, depind, în bun< m<sur<, de prealabila st<pânire a vocabularului limbii materne. Succesul în studierea oricărei alte discipline (istoria, geografia, matematica, fizica, astronomia), contribuie la îmbog<ţirea şi nuanţarea vocabularului dar este, la rândul s<u, condiţionat de el.

Toate acestea sunt suficiente raţiuni ale importanţei studierii sistematice a vocabularului în procesul înv<ţ<rii limbii române.

AplicaYii. Lectură suplimentară

„Orice vocabular exprimă o civilizaţie”.

Ü Marele lingvist francez Antoine Meillet afirma c< „orice vocabular exprim<, de fapt, o civilizaţie”, iar succesorul şi conaţionalul s<u, Georges Matoré, reluând ideea („vocabularul este expresia societ<ţii”), avansa propunerea ca lexicologia s< fie definit< ca o „disciplin< sociologic<” (Apud Th. Hristea, loc. cit.).

Ü Alţi specialişti subliniaz< relaţia indestructibil< dintre diverse ramuri ale lexicologiei (semantica, onomastica etc.) şi istoria, geografia, relaţia cu diverse alte ştiinţe socio-umane. Albert Dauzat considera c< toponimele reprezint< (prin substantivele cu valoare calificativ<, prin adjectivele din structura numelor de locuri, prin derivatele care exprim< o anumit< atitudine – augmentativele, diminutivele) „un preţios capitol de psihologie social<” (Dauzat, 1939, p. 9).

Ü Acelaşi mare întemeietor al onomasticii moderne punea disciplina sa în leg<tur< cu toate disciplinele sus-menţionate, dar şi cu mitologia, religia, etnografia, folclorul, literatura etc., ar<tând c< prin toate aceste conexiuni, numele proprii ofer< informaţii preţioase pentru a înţelege „sufletul unui popor, sentimentele sale, preferinţele sale”. Cu aceast< afirmaţie, el continua un întreg curent din istoria lingvisticii, neogramatica, de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. Ap<rute în Germania, ideile neogramaticilor s-au r<spândit în multe ţ<ri, unul dintre reprezentanţi fiind şi lingvistul român Ovid Densusianu. Ei considerau c< limba, în general, reflect< sufletul şi istoria unui popor (Vezi revista „Grai şi suflet” a lui Ov. Densusianu). Dar argumentele erau aduse mai ales din domeniul lexical.

Ü Într-un celebru curs universitar, Densusianu analizeaz< cuvinte, expresii, sintagme care dovedesc specificul pastoral al începuturilor istoriei poporului român.

Ü În acelaşi sens, A. Meillet, Al. Graur au vorbit despre latin< ca despre o „limb< de militari”, respectiv „de ţ<rani”. Chiar dac< nu trebuie extrapolat studiul limbii la studiul tr<s<turilor distinctive ale poporului respectiv (ideea analizei lingvistice prin sine şi pentru sine a fost susţinut< de A. de Saussure şi de alţii, ca Ernest Muret), relaţiile cu societatea r<mân valabile, în special, dac< nu exclusiv, în domeniul vocabularului. De altfel, chiar Saussure nuanţeaz< teoria raportului

ÎnvăYarea prin cuvânt



dintre evenimentul politico-social şi evenimentul lingvistic (Curs de lingvistică generală, trad. rom., 1999, p. 45-47).


Sunt selectate aici trei categorii de lucr<ri de referinţ<: a) tratate şi manuale care abordeaz< teoretic problemele vocabularului; b) sinteze şi culegeri de exerciţii, teste, aplicaţii; c) instrumente lexicografice (dicţionare), enciclopedice, lingvistice. Cei interesaţi vor g<si în aceste lucr<ri utile trimiteri la alte surse bibliografice.

BIDU-VR;NCEANU, Angela, Structura vocabularului limbii române contemporane, Editura Ştiinţific< şi Enciclopedic<, Bucureşti, 1986.

COTEANU, Ion; FOR;SCU, Narcisa; BIDU-VR;CEANU, Angela, Limba română contemporană, Editura Didactic< şi Pedagogic<, Bucureşti, 1985.

*** Formarea cuvintelor în limba română (FCLR) (Redactori responsabili: Al. GRAUR şi Mioara AVRAM). Vol. I (Compunerea), Editura Academiei, Bucureşti, 1970. Vol. II (Prefixele), Editura Academiei, Bucureşti , 1978. Vol. III (Sufixele), 1 (Derivarea verbală), Editura Academiei, Bucureşti, 1989.

HRISTEA, Theodor (coordonator), Sinteze de limba română, Editura „Albatros”, Bucureşti, 19843.

TOMA, Ion, Limba română contemporană. Privire generală, Editura „Niculescu”, Bucureşti, 2001.

*

CHIRIAC, Marilena; IANCU, Marin, Vocabular. Teorie şi teste, Editura „Recif”, Bucureşti, 1995.

GHIX;, Iulian, Sinteze şi exerciţii lexicale, lingvistice şi stilistice, Editura Didactic< şi Pedagogic<, R. A., Bucureşti, 1995.

HRISTEA, Theodor, Limba română. Teste rezolvate. Texte de analizat şi un Glosar de neologisme, Editura Petrion, Bucureşti, s.a.

IONESCU, Cristina; CERKEZ, Matei, Exerciţii de gramatică a limbii române, Editura Diaconu Coresi, Bucureşti, 19932.

*

AVRAM, Mioara (redactor responsabil), Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române (DOOM), Editura Academiei, Bucureşti, 1982-1989.

BIDU-VR;NCEANU, Angela; C;L;RAŞU, Cristina; IONESCU-RUX;NDROIU, Liliana; PAN; DINDELEGAN, Gabriela, Dicţionar general de ştiinţe. Ştiinţe ale limbii (DSL), Editura Ştiinţific<, Bucureşti, 1997.



CONSTANTINESCU-DOBRIDOR, Gheorghe, Mic dicţionar de terminologie lingvistică (MDTL), Editura „Albatros”, Bucureşti, 1980.

*** Dicţionarul explicativ al limbii române (DEX), ediţia a II-a, Editura „Univers Enciclopedic”, Bucureşti, 1996.

*** Dicţionarul enciclopedic român, E. S. E., 1991.

3.8. Lucrare finală de evaluare 1. Vocabularul este definit din perspectiva diacronic< şi sincronic<.

De aceea spunem c< el reprezint< totalitatea cuvintelor care: ......................................................................................................... (completeaz< spaţiul marcat prin puncte).

2. Totalitatea cuvintelor dintr-o limb< se numeşte vocabular sau

lexic. Dar ştiinţa care studiaz< vocabularul poart< o denumire format<, numai pe baza cuvântului „lexic”. Cum se numeşte aceasta?

R<spuns: ....................................................................................... 3. Cuvântul – ca unitate de baz< a vocabularului, are o natur<

dual<. Precizaţi cel puţin câte doi termeni care denumesc fiecare dintre cele dou< componente ale cuvântului.

R<spuns:

a) ...............

b) .............. 4. Analizeaz< componenţa structural< a cuvântului strălucitor.

R<spuns: .......................................................................................

5. Cum se numesc disciplinele lexicologice care studiaz< originea, formarea, respectiv sensurile cuvintelor?

R<spuns: ....................................................................................... 6. Pentru alc<tuirea unor dicţionare, ca Dicţionar de antonime al

limbii române şi Dicţionar de expresii şi locuţiuni ale limbii române, s-au folosit principiile şi metodele a cel puţin trei discipline conexe ale lexicologiei. Enumer<-le!

R<spuns: .......................................................................................

7. Subdiviziuni ale vocabularului, de tipul „vocabular fundamental – masa vocabularului”, „termeni literari – termeni populari” etc., se organizeaz< dup< un criteriu extralingvistic. Despre ce criteriu este vorba?

R<spuns: .......................................................................................



8. Care este criteriul lingvistic ordonator al unor cuvinte „primare”, de tip floare, faţ< de cele „derivate”, de tip înfloritor? sau al unor termeni moşteniţi din latin< faţ< de împrumuturile din francez<?

R<spuns: .......................................................................................

9. Cuvinte ca revoluţie, paşoptism, proclamaţie ş. a. reflect< un anumit eveniment istoric, cu consecinţe foarte importante asupra evoluţiei societ<ţii româneşti, dovedind strânsa relaţie dintre societate şi limb<. Despre ce eveniment este vorba?

R<spuns: .......................................................................................

10. Indic< titlul unei lucr<ri de referinţ<, din care au ap<rut pân< acum trei volume, în domeniul form<rii cuvintelor româneşti prin derivare şi compunere.

R<spuns: .......................................................................................

3.9. Răspunsuri şi comentarii la exerciYii şi teste

ExerciYiul nr. 1: Sunt cuvinte: a = cuvânt, c<ci poate fi: 1. articol posesiv genitival feminin

singular (o carte a fetei); verb auxiliar „a avea” (a venit); prepoziţie (c<rţile a trei elevi); interjecţie (a!) etc.;

al = articol posesiv genitival masculin singular (un prieten al fratelui meu);

brut = adjectiv, cu sensul „neprelucrat, primar”: form< brută, salariu brut etc.;

car = substantiv, cu sensul de „vehicul terestru cu patru roţi, cu tracţiune animal<, folosit la ţar< pentru transportarea (sic!) alimentelor” (DEX, s.v.);

crau = cuvânt; deşi nu are morfeme, el este totuşi o îmbinare de sunete dotat< cu sens, c<ci în limba român< reprezint< interjecţia imitativ< pentru sunetul scos de cioar<;

dar = cuvânt; 1. substantiv, definit prin sinonimul „cadou”; 2. conjuncţie adversativ<: „îns<”, „ci”; 3. adverb (înv. şi reg.) însemnând „da”, „aşa”, „astfel”.

Celelalte sunete sau grupuri de sunete nu au statut de cuvinte, deoarece sunt lipsite de semnificaţie.

Test de evaluare nr. 1: 1.a) etimologia b) semantica c) formarea cuvintelor 2. frazeologia 3. onomastica – antroponimia – hidronimia/toponimia



ExerciYiul nr. 2:

- criteriul funcţional-ierarhic, prin plasarea în clasa „vocabularului cu sfer< restrâns<”, subclasa „popular”;

- criteriul semantic, prin relevarea bazei antonimice a termenilor-cheie;

- criteriul etimologic-formativ, prin invocarea originii latine şi a valorii locuţionare.

Test de autoevaluare 1. „... se folosesc sau au fost cândva folosite într-o limb<” 2. a) form<; complex sonor; expresie; semnificant; b) conţinut; semnificaţie; înţeles; semnificat 3. Lexicologie 4. stră- (prefix); luci (cuvânt-baz<); -tor (sufix) 5. Etimologia; formarea cuvintelor; semantica 6. Lexicografia, semantica, frazeologia 7. Criteriul funcţional-ierarhic 8. Criteriul formativ-etimologic 9. Revoluţia de la 1848 10. Formarea cuvintelor în limba română (vol. I-III, 1970-1989) Punctaj: pentru fiecare r<spuns corect şi complet se acord< 10

puncte. Total: 100 puncte.

Organizarea funcţional-ierarhic< a vocabularului


Unitatea de învăYare nr. 4 ORGANIZAREA FUNCXIONAL-IERARHIC; A VOCABULARULUI

Cuprins:

4.1. Obiective educaţionale .....................................................................................53 4.2. Vocabularul fundamental şi masa vocabularului...............................................56 4.2.1. Vocabularul fundamental (VF) .......................................................................56 4.2.2. Masa vocabularului........................................................................................56 4.3. Vocabular uzual şi vocabular cu sfer< limitat< de utilizare................................56 4.3.1. Vocabularul de uz general .............................................................................57 4.3.2. Vocabularul cu sfer< limitat< de utilizare .......................................................56 Vocabularul regional ...............................................................................................57 Vocabularul arhaic...................................................................................................58 Vocabularul neologic ...............................................................................................58 4.4. Vocabular activ şi vocabular pasiv....................................................................60 4.5. Vocabularul special şi specializat ....................................................................62 4.5.1. Argoul ...........................................................................................................62 4.5.2. Jargonul ........................................................................................................63 4.5.3. Vocabularul specializat .................................................................................63 4.6. Vocabular literar şi vocabular neliterar .............................................................65 4.7. Dinamica vocabularului.....................................................................................62 4.8. Structura vocabularului .....................................................................................68 4.9. Lucrarea final< de evaluare ..............................................................................70 4.10. R<spunsuri şi comentarii la exerciţii şi teste ...................................................71 4.11. Surse bibliografice ..........................................................................................72


Dup< parcurgerea acestei unit<ţi de înv<ţare vei fi capabil:

• s< Identifici cuvintele din vocabularul fundamental şi din masa vocabularului; • s< prezinţi tr<s<turile specifice ale cuvintelor din vocabularul fundamental; • s< determini ariile de utilizare ale diferitelor grupe lexicale stabilite dup< criteriul frecvenţei; • s< identifici echivalente literare pentru cuvinte din sferele populare, regionale, familiare, argotice, tehnice; • s< recunoşti sursele şi procesele transferului lexical; • s< schimbi registrele lexicale în comunicarea scris< şi oral<.

Reţine ! În capitolul introductiv am stabilit c< ierarhizarea funcţională a vocabularului este un criteriu extern, care acţioneaz< prin factori



psihologici, socio-culturali, istorici, geografici etc., creând submulţimi lexicale diferite între ele prin niveluri (de corectitudine faţ< de standardul stabilit la un moment dat, de utilitate, niveluri estetice) şi prin sfere de întrebuinţare (general< – regional< – profesional< – individual< etc.). În primul caz, vorbim despre registre lexicale, în al doilea caz, despre uz sau frecvenţ<.

De fapt, axele de organizare se intersecteaz<, dup< cum şi elementul psihologic (preponderent individual, intensiv, sincronic) acţioneaz< împreun< cu cele sociale, culturale, teritoriale (preponderent colective, extensive, diacronice). Consecinţele sunt uşor de remarcat • acelaşi vorbitor (grup de vorbitori) poate utiliza cuvinte din clase

funcţionale-ierarhice diferite (schimbând registrul, dup< împrejur<ri: nevastă – în mediu familiar; soţie – în societate); • acelaşi cuvânt poate face parte din mai multe clase sau chiar din toate (a fi, a avea, zi, om, frumos), pe când un alt cuvânt poate aparţine unei singure clase; • acelaşi cuvânt poate avea mai multe sensuri – care aparţin unor clase diferite. Exemplu: operaţie aparţine limbii literare standard, prin sensul s<u de baz<, „acţiune, lucrare” (executat< de om sau de un utilaj); prin sensurile sale secundare, el aparţine limbajului profesional, iar în cadrul acestuia se disting mai multe domenii: medical, militar, financiar, matematic etc.; prin urmare, criteriul funcţional-ierarhic funcţioneaz< şi la nivelul sensurilor, nu numai al cuvântului; • aceast< suprapunere parţial< de clase dovedeşte c< acest criteriu (al funcţionalit<ţii, al frecvenţei) nu poate acţiona foarte riguros în condiţiile unui material lexical imens, foarte mobil, extrem de nuanţat. Din aceast< cauz<, unii specialişti nu recunosc decât o singur< ierarhizare, aceea a lexicului de baz<, opus masei lexicale;• ezit<rile se v<d în subdiviziunile operate, precum şi în terminologia special<, destul de diferit< de la un cercet<tor la altul. Din raţiuni metodologice, didactice, se folosesc ierarhiz<ri binare, în principiu, dar unele clase impun mai multe trepte de ordonare a subclaselor.

4.2. Vocabularul fundamental şi masa vocabularului

4.2.1. Vocabularul fundamental (VF)

Este alc<tuit din acele cuvinte care sunt folosite frecvent (practic, aproape zilnic) de c<tre toţi vorbitorii unei limbi, indiferent de nivelul instruirii, profesie, vârst<, sex, regiune, religie etc.

Numit şi vocabular de bază sau vocabular reprezentativ, vocabular esenţial, fond principal lexical, fond principal de cuvinte, el reprezint< nucleul funcţional stabil al limbii (I. Toma, 2001, p. 78).

Unii cercet<tori numesc nucleu un subgrup din VF, restrâns la circa o sut< de cuvinte, aşa-numitele unelte gramaticale: prepoziţii, conjuncţii, verbe auxiliare, articole etc. (cf. A. A. Moles apud I. Coteanu, 1985, 177-178).

FuncYionalitate frecvenYă



În limba român<, num<rul de cuvinte care intr< în VF se estimeaz< la circa 1500. Ele se grupeaz< dup< criterii extralingvistice şi lingvistice şi îndeplinesc anumite caracteristici definitorii.

• numele p<rţilor corpului omenesc: cap, ochi, nas, gură, dinte, piept, mână, picior etc.; • numele de rudenie: părinte, copil, mamă, tată, fiu, fiică, frate, soră, bunică, văr, nepot etc.; • numele principalelor acţiuni umane: a mânca, a bea, a vorbi, a merge, a cânta, a lucra etc.; • denumirile pentru locuinţ<, unelte şi obiecte uzuale: casă, masă, fereastră, uşă, topor, roată, inel etc.; • numele principalelor alimente şi b<uturi: pâine, carne, lapte, brânză, apă, vin etc.; • numele unor animale domestice şi s<lbatice: câine, pisică, găină, cal, vacă, oaie; lup, urs, peşte, ţânţar etc.; • nume de arbori şi plante: pom, cireş, plop, floare, frunză, iarbă, ceapă, varză etc.; • denumiri pentru elementele universului şi ale formelor de relief: cer, pământ, aer, soare, lună, stea; munte, deal, câmpie, râu, mare etc.; • denumiri pentru exprimarea timpului şi a spaţiului: zi, noapte, an, lună, vară, iarnă, acum, atunci, departe, aproape, aici, acolo etc.; • numele unor calit<ţi şi defecte: bun, rău, frumos, urât, mare, mic, deştept, prost, tânăr, bătrân, vesel, trist etc.; • numele unor culori: roşu, galben, verde, albastru (alb, negru); • instrumente gramaticale (conjuncţiile şi prepoziţiile): şi, nici, dar, că, să, în, pe, cu, la, din, de etc.; • verbele auxiliare: a fi, avea, a voi; • sistemul pronumelor: eu, tu, el, ea, noi, voi; ăsta, altul, nimeni, toţi etc.; • numeralele de la 1 la 10; • anumite adverbe (bine, rău, repede, mult) ş.a.m.d. • sunt cuvinte foarte vechi, aparţinând, mai ales fondului latin; • au un mare grad de stabilitate; au r<mas cu sensurile originare şi cu forme aproape neschimbate; nu au putut fi înlocuite de cuvinte din straturile etimologice ulterioare încheierii procesului form<rii limbii române; • au, în principiu, corp fonetic redus, fiind formate din 1-2 silabe, rar-mai multe: om, cap, fiu, mamă, trei, noi, fi, avea; • au frecvenţ< mare (respectiv, mare valoare circulatorie, cf. supra, definiţia) în timp şi spaţiu, între niveluri şi registre lexicale diferite; de aceea sunt „primele înv<ţate şi ultimele uitate”; • sunt cuvinte polisemantice, în majoritate (vezi cuvântul cap, care are circa 54 de sensuri, ochi etc.); • au mare putere de derivare şi compunere (vezi familia lexical< a unor cuvinte ca om, floare, pământ etc.); • au o mare capacitate de a forma locuţiuni, expresii metaforice, frazeologice (om de omenie, om de bază, s-a făcut om etc.; floarea tineretului, în floarea vârstei etc.).

Gru

pe l

exic

o-t

em

ati

ce a

le V

F

Cara

cte

risti

ci

ale

cu

vin

telo

r d

in V

F



4.2.2. Masa vocabularului

Reprezint< restul cuvintelor din vocabular, în cazul limbii române, diferenţa de la cele circa 1.500 de unit<ţi ale VF pân< la totalul de aproximativ 175.000 de cuvinte (cu tot cu variante).

Aceast< parte se şi numeşte, în diverse lucr<ri de specialitate, restul vocabularului sau vocabular secundar, vocabular disponibil. Termenul de „rest” nu trebuie înţeles în sens peiorativ, ci în cel strict matematic, statistic. C<ci, dac< la o asemenea imensitate de material se poate presupune şi o mare diversitate, în clasele care, totuşi, pot fi delimitate, intr< şi cuvinte cu frecvenţ< mare. Problema este îns< c< acestea, spre deosebire de cele din VF, sunt utilizate de grupuri mai reduse de vorbitori. În principiu, intr< aici:

- lexicul popular; - regionalismele; - arhaismele; - neologismele; - termenii de specialitate (profesional-ştiinţifici): - termenii de argou şi jargon; - creaţiile individuale; - hapax-urile (termeni atestaţi o singur< dat< în limb<) etc.

ExerciYiul nr. 1

1. Subliniaz< cu o linie cuvintele din fondul principal lexical şi cu dou< linii pe cele din masa vocabularului:

a) a auzi, agitaţie, aici, a ara, alifie, afin, a aloca, aluzie, amalgam, albastru, car, chit, ciot, cuptor, cleşte, cerb, condei, a citi, croitor, a crede, cuţit, a fugi, febră, frunte, fin, fiert, frescă, femeie, floare, fond, foc.

2. Grupeaz< cuvintele din textul de mai jos pe dou< coloane: a)

cuvinte din vocabularul fundamental, b) cuvinte din masa vocabularului:

„În fundul grădinii avea şi un măr care făcea mere de aur, şi de când îl avea, el nu putuse să mănânce din pom mere coapte, căci ... venea oarecine noaptea şi le fura, tocmai când erau gata să se coacă”. (P. Ispirescu)

4.3. Vocabular uzual şi vocabular cu sferă limitată de utilizare

Factorul social acţioneaz< extensiv, stabilind arii mai extinse sau mai restrânse ale lexicului. Specialiştii au remarcat echilibrul numeric al subdiviziunii, inegalit<ţile fiind compensate de m<rimea diferit< a grupurilor de vorbitori.

Cu toate acestea, şi dicotomia astfel stabilit< r<mâne insuficient diferenţiat, suprapus< altor grup<ri: vocabularul uzual ≈ vocabular fundamental ≈ vocabular activ etc. (vezi Figura 2.2.).

R<s

punsu

rile

vor

fi sc

rise î

n

spaţii

le l<

sate

libere



a b c

Figura 2.2. Suprapunerea grapelor lexicale (a = VF; b = vocabular uzual; c = vocabular activ).

4.3.1. Vocabularul de uz general cuprinde cuvintele folosite de c<tre întreaga comunitate a vorbitorilor, indiferent de gradul de instruire, domeniu socio-profesional, regiune etc. El se mai numeşte fond comun, fond general, vocabular mediu, vocabular supradialectal, vocabular nespecializat. Bog<ţia nomenclaturii reflect< incertitudini, suprapuneri şi diferenţe definitorii.

Chiar dac< tr<s<turile definitorii se reiau din definiţia VF, vocabularul uzual se deosebeşte de acesta prin factorul frecvenţ<, în sensul c< el cuprinde mai mult decât cuvintele folosite (aproape) zilnic. În plus, nu conţine numai cuvinte din fondul activ, ci şi din cel pasiv, termeni literari, dar şi termeni populari: mamă, dar şi talon; a se ivi, dar şi chestie etc.

Vocabularul de uz general reuneşte într-o singur< mulţime elemente active de la toate grupele de vocabular activ (care poate caracteriza o grup< sau alta de vorbitori).

Aceleaşi caracteristici se reg<sesc la nivelul cuvântului. Dintre diversele sensuri ale fiec<rui cuvânt, numai sensul de baz<, propriu, foarte cunoscut, plaseaz< cuvântul respectiv în vocabularul uzual, nu şi cele figurate, învechite, regionale etc.

4.3.2. Vocabularul cu sferă limitată de utilizare cuprinde cuvinte care au arie restrâns<

de folosire, specific<, totuşi, unor grupe de vorbitori, unor zone, epoci, vârste. Aşadar, termenul general de definire ar fi specificitatea, referitoare la grupe diferite de cuvinte1.

Aceasta înseamn< c< putem defini mai bine acest mare segment de vocabular (uşor de suprapus „masei vocabularului”) referindu-ne separat la fiecare grupare component<.

• Vocabularul regional (dialectal, provincial) se opune vocabularului supradialectal, prin acoperirea parţial< a ariei teritoriale folosite. Intr< aici, în primul rând, formele specifice dialectelor limbii române: dacoromân, meglenoromân, aromân, istroromân. De exemplu, utilizarea vocalei protetice a- în cuvinte uzuale care încep cu o consoan<: arău („r<u”), armân („român”), alăvdare („a l<uda”), însoţit< de alte tr<s<turi fonetice, sau utilizarea adjectivului muşat pentru noţiunea de „frumos” sunt elemente ale dialectului aromân (macedoromân). Dacoromâna, ca principal dialect românesc, are, la rândul ei, forme sau termeni din subdialecte, numite, în general, regionalisme: a ciupi, magiun, puţ,

1 Altfel, ar trebui s< folosim o descriere prin negaţie („cuvinte care nu sunt

cunoscute şi folosite de c<tre toţi vorbitorii”) ceea ce, din punct de vedere logic şi metodologic, nu este recomandabil: nu se defineşte un lucru prin ceea ce nu este, ci prin ceea ce este.

Regionalisme, forme dialectale

Eterogenitate



cartof, porumb (Muntenia), a pişcura, pecmez, fântână, crump (Banat), a pişca, burtă, foale, pântece, curechi, păpuşoi etc. (Moldova).

Pentru regiuni ca Oltenia, Crişana, Maramureş exist<, de asemenea, un vocabular relativ bine individualizat.

Observ<m c< unii termeni regionali au p<truns în vocabularul uzual, literar, mai ales cei din Muntenia. Totuşi, termeni regionali – termeni literari este una dintre principalele opoziţii definitorii, în sensul c< cei dintâi nu sunt supuşi actelor voite ale vorbirii şi cultiv<rii. Ei pot trece în vocabularul uzual, literar, standard, prin opere literare (vezi scrierile lui I. Creang<) sau prin actualizarea importanţei noţiunii desemnate etc. Din acest punct de vedere, regionalismele se suprapun mai degrab< cuvintelor populare, c<ci au în comun opoziţia cu vocabularul literar.

Totuşi, suprapunerea regional-popular nu este total<, c<ci populare sunt cuvintele din registrul neîngrijit, folosiţi pe întreg teritoriul în care se vorbeşte româneşte, pe când regionalismele circul< numai într-o anumit< zon< geografic<.

Exemplu: - acesta este forma literară a pronumelui demonstrativ de

apropiere; - ăsta este forma populară, general valabil< în vorbirea neîngrijit<,

familiar<, din orice teritoriu al comunit<ţii vorbitorilor de limba român<; - aista este o variantă regională moldoveneasc<; - ahăsta este o variant< regional< b<n<ţeneasc<.

• Vocabularul arhaic însumeaz< cuvintele cu sfer< restrâns< de utilizare din cauza învechirii lor, ca form< sau ca utilitate (gr. arhé „vechi”, logos „cuvânt”). Reamintim c< „vechimea” este, în principiu, o tr<s<tur< pozitiv<, definitorie pentru stabilitatea cuvintelor din VF. Arhaismele se deosebesc de acestea:

a) fie prin evoluţia învelişului sonor (arhaisme fonetice); b) fie prin pierderea unui sens special (arhaisme semantice); c) fie prin ieşirea din uz a noţiunii desemnate (arhaisme propriu-zise,

istorisme).

Exemple: a) lat. directus a trecut prin faza dirept, pentru a deveni, în româna

actual<, drept; lat. rumpere > rom. arh. rumpe > rom. actual< rupe; b) slv. prostâi „simplu” > rom. arh. prost „simplu” > rom. actual<

prost „f<r< minte”; c) arcaş, birjă, iatagan, paharnic, opaiţ, opinci.

• Vocabularul neologic cuprinde aria restrâns< a cuvintelor relativ recent p<trunse în limba român<, înc< insuficient adaptate fono-morfologic şi insuficient cunoscute ca înc<rc<tur< semantic<.

Factorii social-culturali care acţioneaz< în conturarea acestei sfere lexicale sunt concretizaţi în grupele de vorbitori (tinerii, oamenii instruiţi de toate vârstele, specialiştii în domenii de larg interes – finanţe, informatic< etc.) şi, pe de alt< parte, în evoluţia social-economic< şi politic<, ştiinţific<, spiritual<.

Arhaisme



„Vârsta neologismelor” relativizeaz< acest grup de cuvinte, c<ci sub denumirea de „nou” (gr. neo + logos) se ascund cuvinte adoptate de român< abia în ultimii 10, poate chiar numai 5 ani (computer, cip, site – sait), cât şi cuvinte care au câteva zeci de ani (tehnică), o sut< de ani (telefon, telegraf) sau chiar 350 (imperiu, consilium, consul, cometă, fantastic, răspublică – introduse în român< de c<tre Miron Costin, Dimitrie Cantemir, prin scrierile sale). Or, în acest din urm< caz, cuvântul este la fel, dac< nu chiar mai vechi ca unele arhaisme, calitatea de neologism fiindu-i conferit< doar de forma fonetic< foarte apropiat< de a etimonului din latina savant< şi de circulaţia restrâns< la nivelul literar, ştiinţific, specializat.

Multe neologisme au circulaţie internaţional<, aparţinând limbii de origine, altor limbi şi românei, în egal< m<sur< (telefon, marketing, design etc.) Caracterul restrâns al utiliz<rii lor favorizeaz< numeroase greşeli de ortoepie şi ortografie. Unele neologisme, ca şi arhaismele, sunt înregistrate în variante diferite în dicţionare.

În lingvistica româneasc<, prin neologisme se înţeleg nu numai cuvintele împrumutate, ci şi cele calchiate dup< o limb< str<in<, precum şi cele create în român<. Asupra acestor surse de îmbog<ţire, modernizare şi nuanţare a vocabularului vom reveni într-un alt capitol.

Aici ad<ug<m doar concluzia c< arhaismele şi neologismele constituie grupele polare organizate pe axa temporal< a frecvenţei, respectiv a uzului, cu implicaţiile socio-culturale, psihologice etc. obişnuite.

ExerciYiul nr. 2

1. Indic< sinonimele actuale corespunz<toare urm<toarelor arhaisme lexicale (sematice, istorisme) şi fonetice: buche, blănit, hrisov, leat, moşie, a slobozi.

....................................................................................................................................

....................................................................................................................................

2. D< un alt cuvânt regional şi apoi sinonimul literar al

urm<toarelor regionalisme: barabulă, hulub, târnă.

....................................................................................................................................

....................................................................................................................................

3. Caut< în dicţionare varianta corect< pentru urm<toarele

variante neologice: sandviş-sandvici, sanguin-sanguin, premisă-premiză.

....................................................................................................................................

....................................................................................................................................

....................................................................................................................................

....................................................................................................................................

R<s

punsu

rile

vor

fi sc

rise î

n

spaţii

le l<

sate

libere

Neologisme



4.4. Vocabular activ şi vocabular pasiv

Bifurcarea vocabularului în activ şi pasiv este unul dintre efectele organizatorice ale acţiunii factorului psihologic.

Prin vocabular activ înţelegem totalitatea cuvintelor pe care vorbitorul le întrebuinţeaz< frecvent în diverse împrejur<ri, iar prin vocabular pasiv – acele cuvinte pe care le cunoaşte sau le recunoaşte, dar nu le foloseşte decât foarte rar sau deloc. Este vorba, aşadar, despre nivelul individual al organizării vocabularului.

Dar vocabularul activ ar fi inoperant dac< nu ar coincide cu al celorlalţi vorbitori, ceea ce înseamn< c< exist< un fond lexical activ comun pentru toţi vorbitorii unei limbi, fond care se suprapune vocabularului fundamental, în mare m<sur<. Altfel spus, criteriul psihologic, individual, devine criteriu social-cultural, colectiv.

În ceea ce priveşte vocabularul pasiv, el se stratific< în mod previzibil în diverse subcategorii: a) cuvinte relativ general cunoscute, apropiate de sfera vocabularului activ, numite disponibilităţi lexicale, tocmai pentru c< pot trece oricând în aceasta, prin lecturi, studii sau prin presiunea mediului social-lingvistic (exemplu: supermarket, angro etc.); b) cuvinte rar folosite, dar pe care înc< le pot recunoaşte unii vorbitori (c<ci apar, de exemplu, în expresii, locuţiuni etc.: toptan „cantitate mare”, „belşug”, cf. loc. adj. şi adv. cu toptanul; c) cuvinte extrem de rare, foarte apropiate de frecvenţa zero în vorbire (exemplu: raia „teritoriul locuit de supuşii creştini ai Imperiului Otoman, de obicei, administrat direct de c<tre autorit<ţile militare turceşti”). Şcoala, lecturile, mass-media, c<l<toriile etc., aduc pentru un moment astfel de cuvinte în actualitate, c<ci a existat o epoc< în care ele au fost active.

Prin urmare, putem reprezenta grafic submulţimile vocabularului ca în Figura 2.1.

a b c d

Figura 2. 1. a – vocabular activ; b, c, d – vocabular pasiv, cu grade de cunoaştere şi recunoaştere descrescândă.

• Şi la nivelul unui cuvânt exist< sensuri active şi sensuri pasive. De exemplu, miez este un cuvânt pe care orice vorbitori de limba român< îl poate defini, cu aproximaţie, ca „parte interioar< (moale) a unui fruct, a pâinii etc.”. Valoarea temporal<, înregistrat< în DEX ca (sensul 3) care apare doar în expresii fixe este, de asemenea, relativ cunoscut< (miezul zilei, miezul nopţii (12 h, 24 h), miezul verii, miezul iernii), dar mai rar folosit<. Urmeaz< sensul figurat: „semnificaţie”, „esenţ<” a unei probleme, utilizat de categorii diverse

Mobilitate şi dinamism



de vorbitori, nediferenţiate socio-cultural. Sensul tehnic, „form< prin care se obţin goluri sau scobituri în piesele turnate prin topire”, este cunoscut şi utilizat, evident, numai de c<tre profesionişti.

În concluzie, vocabularul activ şi vocabularul pasiv reprezint< o clasificare impus< de mai multe criterii şi care se suprapune altor clasific<ri şi se completeaz< cu alte clasific<ri. Vocabularul activ coincide, în mare m<sur<, cu VF, iar în vocabularul pasiv intr< subgrupele din masa vocabularului (regionalisme, arhaisme, neologisme, termeni literari, termeni populari etc.)

ExerciYiul nr. 3

1. Un cuvânt precum meterhanea ar avea gradul de frecvenţ< zero, dac< nu ar fi înregistrat în DLR (dicţionarul-tezaur al limbii noastre), în dicţionarele enciclopedice, explicative sau în dicţionarele speciale etc., de neologisme, arhaisme etc.

a) Defineşte cuvântul, dup< oricare dintre aceste dicţionare; ....................................................................................................................................

....................................................................................................................................

b) Enumer< contexte în care ar putea s< apar< acest cuvânt.

....................................................................................................................................

....................................................................................................................................

2. Cuvântul strămurare desemneaz<, în limba român< veche, un

b<ţ ascuţit sau o pr<jin< cu vârf de fier, folosit< în trecut pentru a îndemna vitele la mers. El certific< o ocupaţie veche din mediul rural. Pentru vorbitorul citadin de ast<zi, el are, în mod cert, frecvenţa zero, ceea ce ar însemna, practic, un paradox privind structura vocabularului. Numeşte cele dou< clase în care cuvântul poate fi clasat, totuşi, salvând aparenţa paradoxal<.

....................................................................................................................................

....................................................................................................................................

3. Cuvântul moşie are a) un sens activ şi b) câteva sensuri

pasive. Defineşte aceste sensuri şi precizaţi sfera de utilizare în care se încadreaz<.

....................................................................................................................................

....................................................................................................................................

4.5. Vocabularul special şi specializat reprezint< grupele de cuvinte organizate dup< criteriul frecvenţei, criteriul funcţional, prin ierarhizare pe axa (de natur< psihologico-social<) a „intereselor şi preocup<rilor”. Opoziţia clarificatoare se realizeaz<, în principiu, cu vocabularul uzual, cu precizarea c< specializ<rile (lexicale, fono-morfologice, semantice) definesc grupuri în mod ostentativ „închise”. Alte opoziţii se creeaz< cu

R<s

punsu

rile

vor

fi sc

rise î

n

spaţii

le l<

sate

libere



limba literar<, cu vocabularul fundamental, ceea ce înseamn< c< grupele „speciale/specializate” se suprapun, m<car parţial, celor de la polul opus: masa vocabularului, vocabularul neliterar etc.

Vocabularele speciale sau de grup sunt argoul şi jargonul.

4.5.1. Argoul este reprezentat prin vocabularul de grup, utilizat în special de c<tre mediile interlope, de c<tre infractori sau alte medii restrânse, pentru a limita transparenţa comunic<rii doar la persoanele iniţiate.

Sursele argoului sunt: ¹ unele arhaisme („p<r<site de limba literar<”, I. Toma, 2002, p. 76): aghiotant „hoţ”, calfă, ienicer „poliţist”; ¹ neologismele nesocializate sau socializate cu alte sensuri: elice „limb<”, incubator, incintă, bordei „închisoare”; ¹ împrumuturi din alte limbi, mai ales din vorbirea romilor: gabor „poliţist” (cuvântul de origine maghiar<, însemna, în original, „ţigan”); gagiu „om” etc.; ¹ termeni uzuali, c<rora li se confer< sensuri speciale, prin metamorfozare: abajur „fust< scurt<”, amortizoare „sâni”, ghişeu „şliţ”.

Tratatele şi dicţionarele de specialitate dovedesc c< pentru fiecare referent exist< o serie sinonimic< foarte bogat<, care poate dep<şi o sut< de termeni, evident, cu nuanţele de rigoare. Pentru noţiunea de „hoţ” cuvintele argotice, extrem de numeroase, pot indica şi vechimea, domeniul de „specializare”, anii de puşc<rie, gradul ierarhic într-o „band<” etc.: bobocel, calfă, diurnist, decan; angrosist, ciupitor, hultan; ilegalist etc.

Câmpul semantic rezultat din cuvintele cu cea mai mare frecvenţ< (şi bog<ţie semantic<, sinonimic< etc.) ilustreaz< semnificativ „lumea” utilizatorilor, gândirea, sentimentele şi preocup<rile lor, dovedind înc< o dat< mobilul psiho-social care funcţioneaz< ca factor organizator al acestui grup de cuvinte.

Cei mai mulţi referenţi desemneaz<: hoţul, poliţistul, închisoarea, bătaia, băutura, prostituţia, (homo)sexualitatea, ţiganul, informatorul. Aceste cuvinte alc<tuiesc fondul activ al vorbitorilor respectivi, al<turi de referenţii din VF, pentru care argoul are, de asemenea, cuvinte proprii: p<rţile corpului – alunecători, căutători, binoclu etc. („ochi”), aftă, bot, căţea, cioc, clanţă, goarnă, muie („gur<”), aripă, cange („mân<”), cantalup, diblă, gulie, bostan („cap”), icre („creier”), ataş („fund”), bord, bufet, dulap, ghiozdan („stomac”); termeni de rudenie – balabustă, belea, jandarm, molie, remorcă, respectiva („soţie”); calit<ţi – nasol, zbanghiu, ciacâr etc.

Termenii obsceni îşi g<sesc un loc privilegiat în argou. Elevii studenţii, soldaţii preiau adesea asemenea termeni, astfel încât unele lucr<ri de specialitate vorbesc despre un „argou al elevilor şi studenţilor” (diriga, mate, şase, boabă), un argou al militarilor în termen (osu „Ofiţerul de Serviciu”; a. m. r. „au mai r<mas”, tiribau „arest” etc. Cercet<torii mai riguroşi consider< c< este o simpl< „tendinţ<”, încadrabil<, de altfel, în procesul firesc de p<trundere a unor asemenea termeni, puternic „coloraţi” stilistic, în limbajul familiar: baftă, nasol, naşpa, gagică, şest.

Sursele argoului

Pseudo-argoul



4.5.2. Jargonul cuprinde cuvintele neologice insuficient integrate în sistemul fono-morfologic al limbii române şi incomplet socializate, care circul< în paralel cu termenii uzuali, ca sinonime perfecte. Spre deosebire de neologismele necesare – care corespund unor realit<ţi noi (computer) sau unor sensuri, nuanţe noi: a faxa, a lista (un text cules prin tehnoredactare computerizat<), termenii de jargon nu acoper< o necesitate lexical<; ei reflect< snobismul unor indivizi sau grupuri socio-culturale, care cred c< astfel îşi dovedesc „superioritatea”. Din cauza aceasta, în alte limbi, ca franceza, asemenea cuvinte se numesc barbarisme. Fenomenul este vechi în român<. Ion Ghica povesteşte cum vorbea m<tuşa sa, care îşi l<uda evghenia („nobleţea”), la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea. A urmat moda franţuzismelor, care a durat aproape dou< secole, cu o exacerbare între 1850 şi 1944. Franţuzomania, integrat< într-un proces mai general de bilingvism cultural, a fost ironizat< de c<tre autori ca V. Alecsandri, I. L. Caragiale, care au surprins folosirea semidoct< – deformat<, neglijent<, a „preţioaselor ridicole” din burghezia în ascensiune: musiu, şarlă, filfizon, bulivar ş.a. În prezent, termenii de jargon provin mai ales din englez< (britanic< şi american<): O. K., bye-bye, week-end, job, business etc.

Al<turi de alte câteva zeci de mii de cuvinte de origine francez<, care au fost integrate definitiv în limba român< modern<, unele împrumuturi din francez< (ca şi din italian<) continu< s< se p<streze şi ast<zi, ca elemente de jargon, adic< inutile, artificial utilizate: a amorsa, a anvizaja, a flana, inubliabil, indimenticabil (it.), impardonabil, mefient etc.

4.5.3. Vocabularul specializat este format din terminologiile de specialitate ale diverselor profesiuni şi domenii ştiinţifice. Prin urmare, şi aceasta este o grup< lexical< delimitat< prin factorul socio-cultural, pe axa intereselor, utilit<ţilor etc., prin opoziţie cu vocabularul uzual, general. El reprezint< o subcategorie a ceea ce numim „vocabular ca sfer< limitat< de utilizare”, alc<tuit<, la rândul ei, din atâtea subdiviziuni, câte ramuri ştiinţifice şi profesiuni au un statut suficient de bine delimitat, încât s<-şi creeze un vocabular propriu. Vocabularul de specialitate nu trebuie confundat cu „limbajul de specialitate”, care presupune, în principiu, şi o structur< morfo-sintactic< şi stilistic< particular<, dar face parte din acesta, ca cea mai pregnant< caracteristic<. În plus, vocabular de specialitate poate exista pentru mult mai multe domenii decât cele care au limbaje de specialitate.

Terminologiile de specialitate sunt ast<zi atât de numeroase şi atât de dezvoltate pentru fiecare domeniu, încât lexicologia şi lexicografia au dezvoltat o alt< ştiinţ< conex<, numit< chiar terminologie. În aceast< subramur< lingvistic<, orice termen de specialitate se numeşte termen tehnic (indiferent c< el aparţine medicinei, arhitecturii sau electronicii, metalurgiei), iar totalitatea termenilor care desemneaz< obiecte, procese, fenomene, persoane, calit<ţi etc. se numeşte nomenclatură. Evident, fiecare dintre denumirile acestea au şi un sens uzual şi alte sensuri secundare; cercet<tori diferiţi folosesc termeni şi accepţii diferite ale vocabularului de specialitate. Unii continu< s< denumeasc< prin „termeni tehnici” numai cuvintele care reprezint< domeniile strict tehnico-ştiinţifice: mecanic<, metalurgie, electrotehnic<.

Tipuri de jargon

Nomenclatura



Sursele cuvintelor de specialitate sunt: ¹ cuvinte împrumutate, traduceri, cuvinte calchiate: turnesol, hârtie sticlată, etc.; ¹ cuvinte uzuale, folosite cu sensuri speciale: asociere, operaţie, soluţie etc.; ¹ cuvinte nou create, pe r<d<cini sau afixe (prefixoide, afixoide, vezi infra) savante (greceşti, latine, dar şi din italian<, francez<, englez< etc.), precum şi formaţiuni hibride: algo-calmin (< lat. algos „durere” + form. rom. calmin, de la a calma, cf. fr. calmer).

Aparţinând fondului neologic, multe asemenea cuvinte au circulaţie internaţională. De exemplu, terminologia lingvistic<, vocală, consoană, fonetic, fonologic, lexicologie, morfologie, sintaxă etc., aparţine unui mare num<r de limbi moderne, cu adapt<rile fono-morfologice de rigoare.

O condiţie a selecţiei cuvintelor în vocabularele de strict< specialitate este monosemantismul lor. Termenii tehnici trebuie s< aib< o valoare denotativă clar<, care s< exprime pregnant, f<r< riscul unor interpret<ri datorate conotaţiilor suplimentare, fenomenul, procesul, obiectul desemnat etc.

Aceasta nu înseamn< c< în vocabularele respective (biologie, geografie, geologie, istorie, administraţie, arhitectur<, medicin<, marin<, drept, transporturi, comerţ, piel<rie etc. – am citat la întâmplare ştiinţe şi profesiuni - nu exist< şi turnùri, locuţiuni, sintagme specifice, unele cu înc<rc<tur< metaforic< foarte bogat<.: a face de cart, a trage obloanele, rădăcină pătrată etc. Ele nu fac decât s< dovedeasc< puterea de acţiune a frazeologismelor în orice limb< vie şi, pe de alt< parte, s< înt<reasc< specificitatea lexicului respectiv, c<ci semnificaţia lor este accesibil< exclusiv profesioniştilor. Trecerea unor termeni şi expresii din vocabularele de specialitate în uzul comun sau în alte limbaje cu sfer< restrâns< ţine de mecanismele naturale ale evoluţiei societ<ţii şi a limbii.

Reţine ! Lexicologia, lexicografia, onomastica au generat o literatur< de specialitate şi o producţie lexicografic< impresionante, în care înc< mai exist< loc mult de noi rezolv<ri, dat fiind ritmul de dezvoltare a societ<ţii umane. Am citat deja, în Bibliografia selectivă de la Capitolul 1, dou< dicţionare de termeni lingvistici. Exist< îns< dicţionare de arhaisme, dicţionare de regionalisme, unele generale, altele înc< mai specializate, înregistrând cuvintele pe epoci, zone geografice, formaţii lexicale etc. Exist<, de asemenea, dicţionare de argou şi expresii familiare, dicţionare tehnice (în sensul restrâns al cuvântului), dicţionare bilingve, poliglote pe domenii (tehnic, de comunicare etc.), dicţionare de termeni marin<reşti, juridici, economici (cu nenum<rate subspecializ<ri şi criterii de selecţie şi echivalare). Al<turi de tratatele, studiile, manualele, revistele de specialitate, acestea reflect< foarte clar dinamica limbii, în acord cu dinamica societ<ţii, în general.

Caracteristicile terminologiei de specialitate



Exerciţiul nr. 4 1. Caut< la fişierele unei biblioteci sau la cele on-line şi

înregistreaz< câte un dicţionar de specialitate pentru:

a) limba veche româneasc<;

b) neologismele din limba român<;

c) termenii de argou;

d) tehnic plurilingv;

e) al unei profesii, la alegere. 2. În limba român< veche, cuvântul polisemantic rost „sens”,

„raţiune” etc. avea şi sensul „gur<”, „vorbire” (cf. lat. rostrum). Ast<zi, acest sens se mai p<streaz< doar în expresii ca a lua pe cineva la rost, a spune pe de rost. În ce grup< lexical< organizat< pe axa selecţiei temporale se poate încadra aceast< utilizare?

3. Cum se numesc în lexicologie termeni şi expresii de tipul:

madam, mersi, pardon, bonjur, bonsoar?

4.6. Vocabular literar şi vocabular neliterar

O alt< grupare binar< organizat< dup< criteriul funcţional-ierarhic, impus< de acţiunea factorului social-cultural, este cea care corespunde variantelor limbii, în general: literar</neliterar<.

• Vocabularul literar include cuvintele scrise şi rostite în conformitate cu sistemul normelor care asigur< caracterul cultivat, îngrijit. Este o grup< destul de mare şi de eterogen<, ca şi altele – analizate mai sus, incluzând VF, în variantele corecte, normate, dar şi termeni care desemneaz< realitatea înconjur<toare, relaţiile sociale, p<rţi ale terminologiilor speciale (administraţie, transporturi, ştiinţe, arte, presa, literatura etc.). Totuşi, s-a calculat c< într-o limb< nu se folosesc mai mult de 4000 de cuvinte „îngrijite”.

Trebuie s< facem deosebire între vocabularul literar standard şi vocabularul literar beletristic. Cel dintâi se opune subclasei populare, dar şi arhaice, speciale etc., pe când cel de-al doilea le poate include.

Exemplu: - soţie – termen literar standard (opus lui nevastă – popular;

molie – argotic; - soaţă – termen din literatura beletristic< (înv., poetic).

Şcoala are un rol important în l<rgirea sferei sociale a utilizatorilor vocabularului literar.

• Vocabularul neliterar include toate celelalte variante lexicale (popular, regional, argou, jargon, arhaism etc.), fiind deci o grup< înc< mai cuprinz<toare şi mai

R<s

pu

nsu

rile

vo

r fi

scris

e î

n

spaţii

le l<

sate

libere



eterogen< decât „perechea” sa de pe axa intensiv-extensiv< (calitativ/cantitativ<) a factorului social-cultural.

Eterogenitatea şi mobilitatea acestui segment lexical provine nu numai din num<rul mare al colectivit<ţilor organizate pe axa temporal<, spaţial<, cultural<, ci şi din variaţiile de registru la nivel individual. Nu numai oamenii cu o instrucţie redus< folosesc cuvinte sau forme neliterare, ci şi cei culţi, în anumite împrejur<ri. De aici rezult< o subdiviziune specific<: popular/familial.

Vocabularul popular a fost deja definit mai sus, prin raportare la cel regional. El include termenii nestandardizaţi, utilizaţi în mediile rurale, suburbane sau chiar urbane, datorit<: a) nivelului cultural-educativ: popă, nevastă, sudoare; b) exclusivit<ţii termenilor (pentru unelte şi instrumente populare:

furcă, mătură, suveică etc.); c) expresivit<ţii: năduşeală (pentru „transpiraţie”); d) dorinţei de evitare a termenilor literari, ştiinţifici, percepuţi ca

pretenţioşi, prea specializaţi: burtă (în loc de „abdomen”), râie (în loc de „scabie”), muşeţel (în loc de „Matricaria chamomilla”), pucioasă (în loc de „sulf”) etc.

Unii specialişti consider< c< pot fi incluse în vocabularul popular şi acele regionalisme care sunt bine cunoscute de întreaga comunitate a vorbitorilor de limba român<: - nea (Banat, Transilvania), omăt (Moldova), vs. zăpadă (Muntenia),

dar şi termen literar standard: - păcurar, oier, mocan, vs. cioban ş. a. m. d.

Vocabularul familiar este o subramur< a celui popular, fiind alc<tuit din cuvinte şi expresii utilizate în microgrupuri (familie, prieteni, loc de munc<), în relaţii neoficiale, intime, familiale.

Microgrupul respectiv îşi selecteaz< cuvinte sau sensuri ale unor cuvinte din diverse alte segmente ale vocabularului (popular, argotic, neologic, regional etc.). Unele familiarisme au, totuşi, circulaţie r<spândit<, singurul element specific fiind utilizarea lor în mediu restrâns, neoficial: ăsta, baftă, chestie, grăsan, mamaia, mă, mersi, mutră, nene, pă, a păpa, puiuţ, a pupa, tâmpit, treabă ş. a.

Altele sunt creaţii la nivel lexical sau semantic, cunoscute şi utilizate doar în cadru restrâns. Aşa apar cuvintele de origine infantil<, mai ales termenii de adresare c<tre membrii familiei, diverse diminutive sau orice alte creaţii accidentale, adoptate ca un limbaj intern, intim, de microgrup...

ExerciYiul nr. 5 Aparţine registrului literar enunţul (încercuiţi varianta corect<):

a) Se amestec< în vorb< nevasta domnului Iorgu. da/nu

b) Se amestec< în vorb< soţia lui nenea Iorgu. da/nu

c) Intervine în discuţie soţia domnului Iorgu. da/nu

d) Intr< în discuţie muierea domnului Iorgu. da/nu

e) Se amestec< în vorb< doamna domnului Iorgu. da/nu

Îngrijit / neîngrijit



4.7. Dinamica vocabularului

S-a înţeles, din analiza segmentelor lexicale de mai sus, c< vocabularul este o mulţime ale c<rei elemente sunt într-o continuă mişcare. Dincolo de faptul c< un cuvânt aparţine, de obicei, mai multor submulţimi, c<ci r<spunde mai multor criterii şi axe de clasificare, el îşi poate schimba sensurile (prin actualizarea, socializarea unuia în defavoarea altora), poate să se nască, pentru a denumi o noţiune absolut nou< în existenţa uman<, poate să treacă dintr-o arie de frecvenţă în alta, în raport de schimb<rile lingvistice sau extralingvistice, sau poate să piară definitiv, dac< nu a fost înregistrat într-un dicţionar-tezaur, într-un document oarecare, în perioada când era activ sau m<car în perioada de deplasare spre marginile vocabularului pasiv.

Cauzele apariţiei şi dispariţiei cuvintelor dintr-o limb<, respectiv, cauzele deplas<rii în arii şi grupe/subgrupe diferite au dubl< natur<.

Cauze extralingvistice (social-politice, economice, culturale): • contacte lingvistice (determinate istoric): - arina, de origine latin< (harena) este înlocuit cu nisip, de origine

slav< (probabil, prin contactul cu limba bulgar<); arină se deplaseaz< spre marginea masei vocabularului, ca element dialectal (meglenorom. arină), regional (arină – Crişana);

- polcovnic (de origine slav<), evghenicos (de origine greac<), divan (de origine turc<) sunt înlocuiţi, în secolul al XIX-lea, cu elemente latino-romanice sau cu creaţii interne colonel, nobil, adunare;

- slobod este dublat de liber etc.; - evoluţia societ<ţii, apariţia unor realit<ţi noi (obiecte, funcţii, acţiuni,

fenomene etc.) impune nume noi, fenomen numit de c<tre neogramatici „cuvinte şi lucr<ri”: apare o noţiune nou<, apare şi cuvântul corespunz<tor; dispare o noţiune, dispare şi cuvântul care o desemneaz<: voievod, iatagan, şfară, abac trec în masa vocabularului, în fondul pasiv; preşedinte, mitralieră, telefon, bombă atomică, informatică trec în fondul activ, unii termeni, chiar în VF (telefon).

Cauze lingvistice: • cuvintele cu corp fonetic redus, cuvintele care genereaz< ambiguit<ţi, din cauza omonimiei (omofoniei, omografiei) sunt înlocuite de sinonime cu individualitate mai pregnante.

- lat. allium > rom. ai „Alium scorodoprasum”. Acesta îns< se confunda cu persoana a II-a sg. a verbului a avea: Ai ai? Întrucât verbul respectiv este mai frecvent utilizat în limb< (rezist< mai bine, chiar dac< are corp fonetic redus, practic, la un diftong), c<ci face parte dintr-o paradigm< şi dintr-o sfer< semantic< central< (verb auxiliar - echivalat cu instrumentele gramaticale), el îl elimin< pe cel cu valoare substantival<, prin acţiunea legii clarit<ţii vorbirii. Noţiunea de ai este exprimat<, în vocabularul uzual, cu un sinonim mai consistent, ca înveliş sonor, şi mai expresiv: usturoi (2 vocale, un diftong şi 3 consoane; o metafor< construit< pe un augmentativ: a

Schimbări lexico-semantice

Cauzele deplasărilor lexico-semantice



ustura+oi). Ai nu a disp<rut de tot, dar a fost împins spre marginile masei vocabularului, ca arhaism şi regionalism (Banat, Crişana).

4.8. Structura vocabularului, dup< criteriul funcţional-ierarhic (criteriul frecvenţei), dup< axele de organizare, dup< gradul de intensitate a factorilor ordonatori, este, aşadar, marcat< de acest dinamism al unit<ţilor alc<tuitoare, dar şi al criteriilor şi formelor de organizare.

Utilizând, în mod convenţional, suita de cercuri concentrice pentru a exprima dispunerea principal< a grupelor de frecvenţ<, acestea se organizeaz< astfel (Figura 2.3.).

a) în centru, se situeaz< un nucleu foarte restrâns, circa 100 de unit<ţi, reprezentat de cuvintele-unelte (prepoziţii, conjuncţii, verbe auxiliare etc.) absolut necesare comunic<rii, altfel spus, nucleul VF;

b) sfera urm<toare este ocupat< de celelalte subgrupe lexico-gramaticale (nume de rudenie, nume ale p<rţilor corpului, numele principalelor acţiuni umane, numeralele de la 1 la 10, sistemul pronumelor etc.) şi toate celelalte cuvinte care îndeplinesc condiţiile enumerate mai sus (în modulul A), reprezentând, cantitativ, diferenţa pân< la aproximativ 1500 de cuvinte, în limba român<;

c) urmeaz< diversele subgrupe din vocabularul activ (termeni ştiinţifici, tehnici şi profesionali, termeni literari, populari, termeni relativ frecvent utilizaţi în relaţiile interumane, din diverse domenii – administraţie public<, viaţ< social-politic<, arte etc.) corespunz<tori unui prim tronson din masa vocabularului;

d) urmeaz< sfera vocabularului pasiv (arhaisme, regionalisme, neologisme, argou, jargon, termeni de strict< specialitate, actualizaţi numai în grupuri de vorbitori restrânse dup< axele spaţiale, temporale, profesionale etc.);

e) spre margine, în ultimul cerc, se situeaz< cuvintele de mult ieşite din uz, rare - prin noţiunile desemnate sau prin forme, creaţii individuale, împrumuturi foarte recente, sensuri foarte specializate, hapaxurile, în general, cuvintele apropiate de cota zero de frecvenţ<. Acestea completeaz< masa vocabularului pân< la cca. 150.000 de unit<ţi, în limba român< (175.000, cu tot cu variante, cf. Figura 2.3.).

a b c d

Figura 2.3. Structura funcYional-ierarhică a vocabularului.

Dinamica vocabularului este dat< de relaţia sa foarte strâns< cu

viaţa social<. Intervine factorul psihologic, prin care se creeaz< noi cuvinte (prin derivare, compunere, conexiune). Se creeaz< noi sensuri, care acţioneaz< în virtutea unor mecanisme psiholingvistice – legile,



tendinţele şi principiile analogiei, economiei vorbirii, clarit<ţii vorbirii. Acţioneaz< factorii extralingvistici – permanenţi – evoluţia obiectiv< a societ<ţii, dar şi cei temporari – anumite evenimente mari din viaţa unui popor.

De exemplu, generaţiile de ast<zi (tineri, adulţi, b<trâni) au asistat la un fenomen politico-social şi economic, cultural de amploare: schimbarea unei orânduiri social-politice, (prin evenimentele din decembrie 1989), a unui regim dictatorial (comunismul) cu unul democratic. Evenimentul – capital în viaţa unui popor – s-a reflectat vizibil în vocabularul limbii române. Brusc, au ieşit din VF termeni ca tovarăş, B.O.B., C. A. P., Cepeex, Marea Adunare Naţională etc., care s-au deplasat spre masa vocabularului şi unii au ajuns foarte rapid spre sfera rarit<ţilor lexicale. În sens invers, termeni din masa vocabularului, din vocabularul pasiv, au p<truns în vorbirea cotidian<, inclusiv în VF: indexare, senat, parlament, privatizare, butic, supermarket şi mulţi alţii (cf. Figura 2.4.)

a b c d

Figura 2.4. Dinamica vocabularului

Num<rul mare de cuvinte din fondul pasiv, din masa vocabularului, „actualizate” şi intrate chiar în VF, justific< aprecierile cercet<torilor cu privire la rolul de „imens fond lexical de rezerv<” al acestuia şi de „laborator” al noilor unit<ţi de baz< sau al resurselor expresive ale limbii.

Toate aceste fenomene sunt dovezi ale caracterului viu, social-cultural, profund uman al vocabularului.



4.9. Lucrarea finală de evaluare

1. Grupeaz< cuvintele de mai jos în dou< coloane, reprezentând: a) vocabularul fundamental; b) masa vocabularului: ac, cap, cocon, orz, plop, covor, cal, astru, porumb, iepure, logofăt, nepot, tigru, dinte, liber, condur, a bea, ghiduş, pâine, abataj.

2. Enumer< cel puţin cinci caracteristici definitorii ale cuvintelor din VF. 3. Enumer< cinci subgrupe lexicale care alc<tuiesc masa

vocabularului. 4. Caut< în dicţionar sinonimele literare ale urm<toarelor regionalisme:

barabulă, bumb, curechi, colb, hulub, perje, scrânciob, tină, o ţâră, vargă.

5. Subliniaz< cuvintele argotice din textul de mai jos şi explic<-le printr-

un sinonim sau o parafraz<: „– Ia stai, Paraschive, să mă bunghesc şi eu!” „Hubărul îl măsură dintr-o ochire.” „Cu şuriul ştii să dai? Să nu fie vânzare ... Mi s-a urât cu pârnaia” (Eugen Barbu)

6. Explic< sensul cuvintelor de jargon din textul de mai jos şi

preconizaţi din ce epoc< istoric< provin: a) „Atât am să te rog, arhon-postelnice...” (N. Filimon); b) „E gentilă, dacă nu beauté... Ce cauţi aici, mon cher?” (B. P.

Hasdeu)

7. D< cinci exemple de cuvinte din vocabularul popular.

8. C<rui grup din masa vocabularului îi aparţin cuvintele: 1) aerodrom; 2) cosmonaut; 3) computer; 4) convergenţă; 5) disident.

9. Stabileşte domeniul nomenclaturii în care se încadreaz< termenii de

la întrebarea 8). 10. Cum se numeşte fenomenul lexical prin care s-au creat, actualizat şi activizat, dup< 1989, urm<toarele cuvinte în limba român<:

butic, chioşcar, emanaţie, mancurtizare, mineriadă.

Foloseşte pentru r<spuns lucr<rile: Florica Dimitrescu, Dicţionar de cuvinte recente, Editura Albatros, Bucureşti, 1981, şi Dorin N. Uriţescu, De la chioşcari la vesternizare. Mic dicţionar de termeni actuali, Editura „Humanitas”, Bucureşti, 1993.




ExerciYiul nr. 1 1. Cuvintele din fondul principal: a auzi, aici, albastru, cuptor,

cleşte, a citi, a crede, cuţit, a fugi, frunte, fin, femeie, floare, foc. Celelalte cuvinte fac parte din masa vocabularului, deci se

subliniaz< cu dou< lunii 2. a) VF: în, fundul, grădinii, avea, şi, un, măr, care, făcea, de,

aur, când, îl, nu, putuse, să, mănânce, din, pom, coapte, căci, le, fura, gata, se, coacă;

b) MV: oarecine.

Comentarii

La exerciţiul 2) nu am înregistrat în tabele cuvintele care se repet< în forme flexionare diferite, deşi prin aceasta ele confirm< capacitatea de circulaţie. Judecând dup< repartiţia cantitativ< a cuvintelor din acest text, s-ar putea deduce c< exist< mai multe cuvinte în VF decât în MV (masa vocabularului). În realitate, lucrurile stau invers, dup< cum am v<zut mai sus. Textul dovedeşte îns< c< termenii din VF sunt foarte uzuali, indispensabili într-un text care reflect< destul de bine nivelul uzual, literar, standard al limbii române.

ExerciYiul nr. 2

1. a) „fanfar< militar<” turceasc<; termen de origine turceasc<, utilizat în Evul Mediu;

b) În tratatele şi manualele de istorie, în cronici, în textele literare (pentru „culoarea local<”), în lucr<ri de specialitate (istoria muzicii etc.).

2. Termen popular; arhaism.

3. a) Sens activ: „proprietate (mare) de p<mânt cultivabil; b) Sensuri pasive: (înv. şi pop.) „avere moştenit<”; (fam.) „lucru de

care cineva poate s< dispun< cum vrea”; (înv.) „p<mânt str<moşesc”; (înv.) „patrie” (cf. Eminescu, Scrisoarea a III-a: „iubirea de moşie”).

ExerciYiul nr. 3

1. Literă, îmblănit, act (domnesc, de împropriet<rire); an, proprietate funciară (ţară), a elibera.

2. crump – cartof; golâmb – porumbel; coşarcă – coş. 3. sandviş, sanguin, premisă.

ExerciYiul nr. 4

1. a) Dicţionar al limbii române vechii, de G. Mih<il<, E. E. R., Bucureşti, 1974.

b) Dicţionar de neologisme, de Florin Marcu, Constant. Manea, Editura Academiei, Bucureşti, 19783.

c) Dicţionar de argou şi expresii familiare ale limbii române, de Anca Volceanov şi George Volceanov, Livpress, Bucureşti, 1998.



d) Dicţionarul tehnic poliglot – română, rusă, engleză, germană, franceză, maghiară E. S., Bucureşti, 19672.

e) Dicţionar marinăresc, de Ilie Manole, Gheorghe Ionescu, Albatros, Bucureşti, 1982.

2. Arhaism semantic.

3. Termeni de jargon.

ExerciYiul nr. 5

Enunţul c)


BIDU-VR;NCEANU, Angela, Structura vocabularului limbii române contemporane, Editura Ştiinţific< şi Enciclopedic<, Bucureşti, 1986.

COTEANU, Ion; FOR;SCU, Narcisa; BIDU-VR;CEANU, Angela, Limba română contemporană, Editura Didactic< şi Pedagogic<, Bucureşti, 1985.

HRISTEA, Theodor (coordonator), Sinteze de limba română, Editura „Albatros”, Bucureşti, 1984.

TOMA, Ion, Limba română contemporană. Privire generală, Editura „Niculescu”, Bucureşti, 2001.

N.B. Pentru lucr<rile de stric< specialitate, trimiterile s-au f<cut în cuprinsul textelor pentru studiu.

Test de evaluare

1. a) VF b) MV ac cocon cap orz plop astru covor logof<t cal tigru aer condur porumb ghiduş iepure abataj nepot dinte liber a bea pâine

2. Vechimea, stabilitatea, scurtimea, frecvenţa mare, polisemantismul, puterea de derivare, compunere, metaforizare etc.

3. Regionalismele, arhaismele, neologismele, argoul, jargonul etc.



4. cartof, nasture, varză, praf, porumbel, prune, leagăn, noroi,

puţin, vergea.

5. a se bunghi = a se uita; hubăr = hoţ cu experienţ<; şuriu = cuţit; vânzare = tr<dare; pârnaie = închisoare.

6. a) arhon = titlu de politeţe (echivalent cu „şef”, „prim” etc.);

postelnic = mare boier, aghiotant al domnitorului – termeni din epoca fanariot<.

b) gentilă = dr<guţ<; beauté = frumuseţe; mon cher = „dragul meu” – termeni francezi sau de origine francez<, începutul secolului al XIX-lea.

7. nevastă, popă, chestie, ăsta, zău. 8. Aparţine fondului neologic. 9.Aeronautic< (1,2); informatic< (3); fizic</matematic</logic< etc.

(4); politic< (5). 10. Dinamica vocabularului.

Punctaj: 1. Se acord< câte 5 puncte pentru cel puţin cinci unit<ţi corect

clasate în grupele a) şi b) : 2 x 5 = 10 p. 2. 2p. x 5 = 10 p. 3. 2p. x 5 = 10 p. 4. 1p. x 10 = 10 p. 5. 2p. x 5 = 10 p. 6. 2p. x 5 = 10 p. 7. 2p. x 5 = 10 p. 8. 10 p. 9. 2,5 x 4 = 10 p. 10. 10p. Total: 100 p.

Organizarea semantic< a vocabularului


Unitatea de învăYare nr. 5

ORGANIZAREA SEMANTIC; A VOCABULARULUI

Cuprins:

5.1. Obiective educaţionale..............................................................................................74 5.2. Noţiune – semnificaţie – sens ...................................................................................74 5.3. Schimb<rile semantice ..............................................................................................76 5.4. Polisemia ..................................................................................................................78 5.5. Omonimia..................................................................................................................80 5.6. Sinonimia ..................................................................................................................82 5.7. Paronimia..................................................................................................................84 5.8. Antonimia ..................................................................................................................85 5.9. Hiponimia / Hiperonimia ............................................................................................88 5.10. Câmpul semantic ....................................................................................................89 5.11. Dezambiguizarea; analiza semantic<......................................................................90 5.12. Surse bibliografice...................................................................................................93 5.13. Test de evaluare (Test gril<) ...................................................................................93 5.14. R<spunsuri şi comentarii la exerciţii şi teste............................................................94


La sfârşitul unit<ţii de înv<ţare vei fi capabil:

„ s< faci o analiz< a componentelor semice ale cuvântului; „ s< sesizezi şi s< utilizezi valorile conotative ale cuvintelor, al<turi de cele

denotative; „ s< explici principalele cauze şi direcţii ale schimb<rilor semantice; „ s< identifici sensurilor secundare, metaforice ale cuvintelor polisemantice; „ s< recunoşti seriilor omonimice şi dezambiguizarea lor în procesul comunic<rii; „ s< valorifici seriile sinonimice în eforturile de nuanţare a exprim<rii ; „ s< eviţi greşelilor de exprimare generate de paronimie; „ s< utilizezi deprinderile de analiz< semic< şi contextual< pentru îmbog<ţirea,

nuanţarea şi plasticizarea vocabularului individual,

5.2. NoYiune – semnificaYie – sens

Ocupându-se de conţinutul cuvintelor, semantica (semasiologia) îşi manifest< caracterul social-istoric, specific vocabularului, în general, prin interacţiunea aspectelor lingvistice cu cele filosofice, psihologice, logice, sociologice, antropologice etc. Este domeniul despre care se poate afirma cel mai puţin c< permite o analiz< „strict” lingvistic<. Aceast< particularitate determin< dificult<ţi de abordare, dar îl face şi interesant.

Un cuvânt desemneaz<, în principiu, o noţiune, care este „forma logic< de reflectare a lumii în gândirea omeneasc<”, prin îndelungi procese de esenţializare a tr<s<turilor stabile ale fiec<rui element component. Noţiunea este unic< şi universal<, c<ci ideea abstract< de casă, de exemplu, care esenţializeaz< în mintea noastr< obiectul palpabil din realitate, exist< la toate popoarele.



Semnificaţia este exprimarea noţiunii, a imaginii logice, în forma unui cuvânt. Ea reprezint< o substituire, c<ci pronunţarea cuvântului ne scuteşte de a avea în faţ< obiectul din realitate. Este produsul vorbitorilor, diferit de la un popor la altul, pentru c< semnificaţiile din diferite limbi nu se suprapun perfect. De exemplu, expresia a face casă bună (cu cineva) nu se reg<seşte în toate limbile. Aceasta înseamn< c< semnificaţia se poate particulariza în mai multe componente, în timp şi spaţiu.

Sensul este o asemenea component<, adic< o anumit< concretizare a semnificaţiei, în anumite contexte lingvistice şi situaţionale, în timp, în spaţiu etc.

Exemplu: semnificaţia cuvântului casă se compune din urm<toarele sensuri:

1. locuinţ<; 2. înc<pere special< (casa sc<rii); 3. cutie (casa pentru litere tipografice); 4. gospod<rie; 5. familie; 6. c<snicie; 7. instituţie (Casa de Economii)

Nuanţa reprezint< o detaliere a sensului, în anumite contexte lingvistice şi situaţionale. Exemplu: sensul 1) locuinţă, poate avea nuanţele de: - „mulţime” de copii, în expresia a avea o casă de copii; - „viaţ<” (ordonat</dezordonat<), în expresii precum: casa-casă,

masa-masă; a nu avea casă şi masă; - „mormânt” (cf. casă de veci); - „odaie, camer<” (reg.), cf. casa cea mare (bună).

Aşadar, conţinutul cuvântului reprezint< un complicat proces de abstractiz<ri şi concretiz<ri în relaţiile semnificat-semnificant (Figura 3.1.)

Nuanţ< detaliere

contextuală

Sens actualizare

contextuală

Semnificaţisubstituire

Noţiune abstractizare

maximă

Obiect

real

Figura 3.1. Procesul abstractiz<rii/concretiz<rii

Cele mai multe cuvinte dintr-o limb< natural< au mai multe sensuri, ca în exemplul de mai sus. Spunem despre acestea c< sunt formate dintr-un complex de sensuri (şi nuanţe) sau c< sunt cuvinte polisemantice. Altele, mult mai puţine, au un singur sens, adic< sunt monosemantice (carbon, metru, ipotenuză etc.). Polisemantismul reprezint< o posibilitate de clasificare (organizare) coerent< a vocabularului.

Actul prin care unui obiect îi atribuim un nume se numeşte denotaţie (sau denotare, denumire, desemnare, semnificare, referinţ<). Obiectului denumit i se spune semnificat, desemnat, denotat, referent. Numelui care îl denot< (desemneaz<) îi spunem semnificant (significant) etc.

Acelaşi obiect poate fi denumit prin mai multe cuvinte, dup< cum acelaşi cuvânt poate denumi mai multe obiecte. Aceste posibilit<ţi de

Clarificări terminologice



denotare constituie criterii de organizare semantic< a vocabularului (sinonimia, omonimia).

În lingvistic<, prin obiect se înţelege orice semnificat: lucruri, fiinţe, fenomene, sentimente, idei, st<ri, acţiuni etc. Actul prin care se restrânge sau se l<rgeşte sensul unui cuvânt, în funcţie de context, se numeşte conotaţie. Sensurile, nuanţele nou obţinute se numesc conotaţii sau, mai corect, valori conotative (suplimentare) ale cuvântului respectiv sau valori stilistice (afective, expresive), deoarece contextul este, de obicei, o turnur< expresiv<, stilistic<, bazat< mai ales pe mecanismele tropilor, dup< cum vom vedea.

Relaţia noţiune-cuvânt nu este foarte riguroas<: toate noţiunile se exprim< prin cuvinte, dar nu toate cuvintele exprim< noţiuni: instrumentele gramaticale (prepoziţiile, conjuncţiile, articolele, verbele auxiliare etc.) induc sensuri, nuanţe, dar nu au un conţinut semantic propriu-zis: în induce ideea de „interioritate”, dar numai prin asociere cu un alt cuvânt; el nu are o semnificaţie proprie. Aceste cuvinte au sens, dar nu reprezint< noţiuni∗.

Concluzia este c< relaţia obiect-cuvânt trebuie s< includ< întreg lanţul prezentat convenţional în Figura 3.1.

5.3. Schimbările semantice

Schimb<rile de sens nu au caracter regulat, ca cele fonetice, ci sunt libere, extrem de numeroase şi variabile de la un cuvânt la altul. Totuşi, se pot încadra în nişte titluri generale. Sunt interesante pentru structura vocabularului prin cauzele, c<ile şi rezultatele lor.

Cauzele schimbărilor semantice sunt, ca şi în schimb<rile de vocabular, în general, extra - şi intralingvistice.

a) cauze extralingvistice: ¹ schimbarea noţiunii: pană (de gâsc<) > pană (de scris); ¹ trecerea din sfera de specialitate în uzul larg: a tămâia (relig.) – „a linguşi” (fr. rom. etc.);schimbarea atitudinii sociale: lat. servilos „de sclav, specific sclavului” – servie („umil”); ¹ evoluţia gândirii: gr. a-tomos („ne-t<iat”; „in-divizibil”) – atom (divizat, dup< cunoştinţele actuale, în protoni, neutroni etc.); ¹ trecerea dintr-o limb< în alta: slv. sila „forţ<” > rom. silă.

b) cauze lingvistice: ¹ presiunea contextului (pierderea determinatului): covor persan > persan; ţigări de Havana > havane; ¹ pierderea sentimentului etimologic (a sensului primar): lat. misselus „mizer”, „nenorocit” > rom. mişel „nemernic”; ¹ etimologii populare (asocieri fono-lexicale întâmpl<toare): lat. mutualis „reciproc” > mutual, înţeles greşit ca „pe t<cute”; ¹ corp fonetic redus ai – înlocuit cu usturoi (cf. supra 2...); ¹ ambiguit<ţi (omonimii sup<r<toare) Ai ai? > Ai usturoi?

∗ La origine, chiar şi cuvintele-instrument au reprezentat noţiuni: pas, azi golit de

noţiune, din negaţia francez< ne ... pas, provine din lat. passus, cf. rom. pas (pl. paşi).



Lectură suplimentară

„Părintele semanticii lexicale este considerat filologul şi indoeuropenistul francez Michel Bréal (1832-1915), autor al lucrării Essai de sémantique. Science des significations (Paris, 1897). Deşi, în mare măsură, aceasta este realitatea, nu vom pierde prilejul de a sublinia întâietatea compatriotului nostru, Lazăr Şăineanu (1859-1934), care, cu exact 10 ani înaintea lui M. Bréal, a publicat o lucrare similară, excelentă pentru momentul respectiv, intitulată Încercare asupra semasiologiei limbi române. Studii istorice despre transiYiunea sensurilor, Bucureşti, 1887. Teză de doctorat a lui Lazăr Şăineanu (valoroasă, încă, prin materialul bogat şi prin unele idei pe care le conţine), lucrarea a rămas, probabil, complet necunoscută atât lui Michel Bréal, cât şi celor mai mulţi semanticieni străini din epoca respectivă şi de mai târziu”. (Theodor Hristea, Sinteze de limba română, 1984, p. 17).

Căile de evoluţie sunt şi ele nenum<rate, reductibile la câteva

tendinţe generale, concretizate în acţiunea unor figuri de stil: Metafora: cătrănit cap<t< sensul figurat de supărat; metaforizarea

acţioneaz< pe scar< foarte larg<; (cf. şi pierit; a ( -ţi) se scufunda corăbiile; a (şi) arunca ochii pe fereastră etc.

Metonimia: limbă ~ vorbire; pâine ~ existenţă; vatră ~ casă, patrie; sala a aplaudat;

Sinecdoca: pahar ~ băutură („am b<ut un pahar”); Cotnar ~ vin; Eminescu ~ volum de poezii scrise de Eminescu, opera lui Eminescu;

Hiperbola: (este) un distrugător; o capacitate; ţi-am spus de o mie de ori!; (e) trăznet.

Eufemismul: venerabil (b<trân); Ironia: aghiuţă (< gr. haghios „sfânt”); deşteptule! („prostule!”) Direcţiile schimbărilor semantice sunt, în fapt, rezultatele evoluţiei

semantice: - de la concret la abstract: a tăbărî („a aşeza tab<ra”) > a tăbărî („a se

n<pusti asupra cuiva”) (cf. şi a lămuri < lamură; a îndruma < drum; a hotărî < hotar);

- de la abstract la concret: lat. anima „inim<, organ central al aparatului circulator” > rom. inimă „suflet”, lat. natio „naştere” (< nascor) > rom. naţie, naţiune „popor”;

- l<rgire de sens: lat. passer „vrabie” > rom. pasăre (termen generic); cerneală „negreal<” (cf. slv. ciornâi) > lichid pentru scris, de orice culoare (cf. cerneală roşie);

- restrângere de sens: rom. arh. varză „verdeaţ<”, „legume proaspete” > varză „curechi”;

- înnobilare a sensului: lat. minister „funcţionar m<runt” (cf. minus) > rom. ministru;

- depreciere de sens: tc. pehlivan „erou” > rom. pehlivan „şarlatan”.; - înlocuirea unui sens vechi cu un sens nou: rom. arh. prost „simplu”

(cf. slv. prostâi) > rom. prost „nepriceput”, „f<r< minte”; - ad<ugarea unui sens: limbă „organ al vorbirii”, „vorbire” > limbă

„ar<t<tor al ceasornicului”, diverse obiecte (alungite) din piele, metal, lemn etc.;

- polarizarea sensurilor: a împrumuta „a da cu împrumut”, „a lua cu împrumut”; cf. şi a închiria, înainte etc.



Toate aceste evoluţii îmbog<ţesc şi nuanţeaz< mult şi în permanenţ< semnificaţia (totalitatea sensurilor) unui cuvânt.

ExerciYiul nr. 1 1. Trecerea lui ai „usturoi” în fondul arhaic şi regional este

rezultatul însumat a dou< cauze ale schimb<rilor de vocabular. Precizeaz< care sunt acestea!

....................................................................................................................................

....................................................................................................................................

2. Sinecdoca este o relaţie bazat< pe transferul prin contiguitate (partea pentru întreg şi întregul pentru parte, genul pentru specie şi specia pentru gen, singularul pentru plural..., numele propriu pentru numele comun etc.). D< dou< exemple de schimbare lexical< datorat< acestui procedeu stilistic. Consult<, eventual, o lucrare de lexicologie sau lexicografie consacrat< metaforei (metonimiei, sinecdocei).

....................................................................................................................................

....................................................................................................................................

3. Cuvântul masă (pl. mese) „obiect de mobilier...” şi-a extins semnificaţia spre sensurile: „(fel de) mâncare”, „acţiunea de a mânca”, „intervalul de timp în care se m<nânc<” etc. Cum este numit<, în paginile de mai sus, direcţia acestor evoluţii?

....................................................................................................................................

....................................................................................................................................

5.4. Polisemia

Polisemia, fr. polysemie (cf. gr. poly „mult” + semia „sens”), este un model de organizare semantic< a vocabularului bazat pe capacitatea cuvintelor de a avea mai multe sensuri.

Între aceste sensuri se p<streaz< o oarecare leg<tur<, creându-se un microsistem polisemantic. Într-o limb< natural<,

majoritatea cuvintelor prezint< aceast< calitate a polisemantismului. Fac excepţie unii termeni strict tehnici, ştiinţifici etc., care sunt monosemantici, precum şi instrumentele gramaticale (prepoziţiile, conjuncţiile), care sunt asemantice.

Când num<rul sensurilor unui cuvânt este foarte mare (şi asta se întâmpl< cu multe cuvinte din VF – p<rţile corpului

omenesc: cap, ochi, gură, mână, picior; numele unor acţiuni – a face etc.) vorbim despre pletoră semantică. De exemplu, dicţionarele înregistreaz< 54 de sensuri sub cuvântul cap.

Sursele polisemiei sunt: a) alunec<rile (deplas<rile) de sens; b) tropii (figurile de stil); c) calcul semantic.

Caracteristică generală a cuvintelor

ExcepYii



Exemple: a) limbă „organ anatomic” > limbă „vorbire”; b) limbă „organ anatomic” > limbă „ar<t<tor al ceasornicului”; c) limbă „organ anatomic” > limbă „popor”, „naţiune”, cf. slv. jazik. Fenomenul polisemantismului are un caracter sincronic, pentru c<

înregistr<m sensurile existente în prezent în semnificaţia unui cuvânt, dar şi diacronic, deoarece se p<streaz< (în masa vocabularului) atât sensul primordial, cât şi sensurile actualizate la un moment dat, în diferite epoci ale evoluţiei istorice a limbii.

Polisemia este o dovad< a vechimii şi a vitalit<ţii unei limbi, respectiv a comunit<ţii vorbitorilor respectivi. Analiza ei, ca model de sistematizare semantic<, impune câteva clarific<ri privind clasificarea sensurilor, pe de o parte, şi c<ile şi direcţiile de evoluţie a sensurilor, pe de alt< parte.

Dac< un cuvânt monosemantic are exclusiv sens denotativ (denominativ, cognitiv), cele polisemantice nu pot avea mai mult de un sens denotativ, dar dezvolt< (foarte) multe sensuri conotative. Aceast< ierarhie este completat< de I. Coteanu cu clasa sensurilor parţiale (relaţionale) ale instrumentelor gramaticale.

Procesul l<rgirii/restrângerii semantice este numit uneori derivare semantică prin comparaţia cu derivarea morfematic<. Ca şi aceasta, are un caracter iterativ şi regulat şi, dup< cum procesul morfolexical produce cuvinte noi, cel semantic produce sensuri noi. Evoluţiile urmeaz< un traseu radial şi/sau un traseu şcolar (vezi Figura 3.2 a şi 3.2. b).

ac

bold

vârf

(de şină) ţeapă (la viespe, arici etc.)

indicator

(de ceas)

frunză (la conifere)

Figura 3.2.a. Multiplicare semantică radială: ac (de cusut) > ac de albină, acele ceasornicului, acele

ariciului (acul viespii), acele bradului, acul de cale ferată etc

baie (scaldă)

cad<

cl<dire (prin

extensie)

înc<pere (prin

restrângere)

recipient

soluţie chimic<

Figura 3.2.b. Multiplicare/restrângere scalară

Din toate aceste preciz<ri rezult<, de fapt, mai mult posibilit<ţi de

clarificare a sensurilor (cf. Gh. Constantinescu-Dobridor, 1980, s. v.):

a) 1. sensuri denotative 2. sensuri conotative 3. sensuri relaţionale Polisemantismul se formeaz< prin dezvoltarea clasei 2) din clasa 1).



b) 1. sens fundamental (de baz<, primordial, originar, primitiv, principal) 2. sens secundar

c) 1. sens general (semnificaţie) 2. sens particular (contextual)

d) 1. sens propriu (denotativ, denominativ) 2. sens figurat (conotativ, afectiv, expresiv, artistic) 3. sens impropriu (nepotrivit, nerecomandabil)

e) 1. concret (perceptibil şi reprezentabil prin simţuri) 2. abstract (care nu poate fi perceput şi reprezentat în plan senzorial)

f) 1. actual 2. învechit (arhaic) 3. rar

g) 1. hipocoristic (de alint) 2. depreciativ (peiorativ)

5.5. Omonimia

Omonimia este identitatea perfect< a formelor sonore ale cuvintelor care au înţelesuri total diferite (fr. homonymie, cf. gr. homoios „la fel”, „egal”, „acelaşi”, + nymos „nume”).

Spre deosebire de cuvântul polisemantic, înregistrat o singur< dat< în dicţionar, cu numerotarea sensurilor dup< eventualul semn egal, omonimul se numeroteaz< înainte de definirea sa, pentru a se ar<ta c< este vorba despre cuvinte diferite: - somn1 „stare fiziologic< de repaus” - somn2 „specie de peşte”

Sursele omonimiei sunt multiple:

a) dezagregarea sensurilor unui cuvânt (vezi supra: alunec<ri de sens etc.): - corn1 „excrescenţ< osoas< frontal< la animalele rumeg<toare” - corn2 „arbust cu lemn tare şi flexibil...” - corn3 „produs de panificaţie în form< de semilun<”.

Dovada faptului c< este vorba despre trei cuvinte diferite este flexiunea diferit<, cf. pl. coarne (1), corni (2), cornuri (3).

Unele dicţionare îl includ, totuşi, pe corn3 la corn1, ca sens secundar, derivat din acesta (DEX, s.v. etc.).

b) etimologia popular<; deşi au origini (etimoane) diferite, vorbirea uzual< le identific<: - semăna1 „a avea tr<s<turi comune” < lat. similare - semăna2 „a îns<mânţa” < lat. seminare

c) evoluţie întâmpl<tor identic< a unor etimoane diferite: - lac1 „întindere de ap< st<t<toare” < lat. lacus - lac2 „substanţ< lichid< care d< aspect str<lucitor suprafeţelor” < germ.

Lack.



d) evoluţia derivativ< a unei baze comune, cu sufixe lexico-semantice omonime: ciocan (cf. şi somn etc.).

Tipul a) comport< discuţii, c<ci gradul de dep<rtate de baz< a unor omonime provenite dintr-un cuvânt polisemantic este un criteriu subiectiv. Se consider< c< între broască1 „animal amfibiu” şi broască2 „încuietoare” s-a rupt leg<tura, în timp ce corn3 r<mâne în sfera semantic< a lui corn1, motiv pentru care în DEX este înregistrat ca sens al lui 1, nu ca un cuvânt separat.

Tipologia omonimiei se structureaz< dup< criterii lexico-gramaticale, semantice, etimologice: a) omonime lexicale – create la nivel strict lexical: război1 „conflict

armat de mari proporţii”; război2 „unealt</maşin< de ţesut”; b) omonime lexico-gramaticale – identitatea a dou< p<rţi de vorbire

diferite: mică1 (subst.) „mineral cristalizat”; mică2 (adj.) „de dimensiuni mici” (fem.);

c) omonime gramaticale – identitatea unor forme flexionare diferite: lucrează (el); lucrează (ei) etc.

Accidentele fono-morfologice care conduc la identitatea contextual< a unor anumite forme pun problema relaţiei omonimic „acelaşi nume” – omofonic „aceeaşi sonoritate” – omografic „aceeaşi scriere”. În principiu, cuvintele identice grafic, dar cu pronunţie diferit<, fie numai şi prin accent (tórturi – tortúri, ácele – acéle, cópii – copíi), precum şi cuvintele identice fonetic, dar cu grafie diferit< (ceai/ce-ai, nai/n-ai) nu ar trebui s< fie considerate omonime.

Dup< criteriul flexionar, exist<: a) omonime totale: - cursă1 (curse) „alergare” - cursă2 (curse) „capcan<”

b) omonime parţiale: - bandă1 (benzi) „fâşie îngust< de hârtie, ţes<tur<, metal etc. - bandă2 (bande) „grup (de r<uf<c<tori)”.

În unele lucr<ri, clasificarea în „totale” şi „parţiale” se suprapune

altui mare tip:

a) omonime tolerabile – care rezist<, ca paralelisme, în vorbire, tocmai pentru c< au particularit<ţi fonetice, morfologice sau stilistico-funcţionale diferite (deci sunt parţiale, c<ci încalc< regula omofoniei):

- bói „înf<ţişare” - boí „colora”

- dragă (adj.) - dragă (subst.)

- boltă „arcad<” - boltă (reg.) „pr<v<lie”

b) omonime intolerabile – care au forme identice, aparţin aceleiaşi variante funcţionale a limbii şi apar în aceleaşi contexte: - spătar1 „rezem<toare de la scaun” - spătar2 „curea de ham care trece peste spatele calului” - spătar3 „boier care ţine spada domnitorului”

Omonimia intolerabil< provoac< adesea eliminarea sau modificarea unui dintre termeni.



Exemplu: pisoi1 „pui de pisic<” l-a eliminat pe pisoi2 „unealt< de pisat în piuliţe”; se pare c< şi porumb1 „plant< cerealier<” l-a eliminat (în Muntenia) pe porumb2 „specie de pas<re” sau, mai precis, l-a modificat; prin ad<ugarea unui sufix diminutival, -el, s-a format porumbel, care a rezolvat ambiguitatea sup<r<toare datorat< omonimiei (cf. şi supra, ai – usturoi).

Considerat< o maladie a limbii, sup<r<toare prin ambiguit<ţile create în comunicare, omonimia este un fenomen natural, chiar dac< bazat pe coincidenţe. Ea este o surs< de expresivitate, de turnuri stilistice (calambururi), jocuri de cuvinte (seamănă, dar nu răsare; (telefonul) nu are ton, are toane etc.). Dezambiguiz<rile se realizeaz< prin: a) sinonimie (păcurar1 „p<stor” a fost înlocuit, în zonele unde circula

păcurar2 „vânz<tor de p<cur<”); b) determinare contextual<: capră de tăiat lemne vs. capră „animal”; c) m<rci morfologice diferite: cot1 - coate vs. cot2 - coţi vs. cot3 - coturi.

Toate acestea sunt surse de îmbog<ţire, plasticizare şi nuanţare a limbii.

Româna, dat< fiind şi scrierea fonetic<, nu are prea multe cuvinte cu virtuţi omonime (mai puţin de 1.500 – cf. Alexandru Popescu-Mih<eşti, Dicţionarul de omonime, „Avram Iancu”, Bucureşti, 1993; Ion Rotaru, Marina Lorentz-Popa, Dicţionar de omonime, omofone, omografe, Ulpia Traiana, Bucureşti, 1996).

În cele din urm<, omonimia reflect< tendinţa natural< a limbii spre clarificare („legea” clarit<ţii limbii), prin reducerea polisemantismului şi crearea de forme monosemantice, pe cât posibil.

ExerciYiul nr. 2

Cuvintele móbilă, mobílă, mobilá sunt: a) toate trei omonime; b) primele dou< omonime, al treilea omograf; c) numai omofone; d) numai omografe.

Încercuieşte r<spunsul corect.

5.6. Sinonimia

Relaţia semantică stabilită între cuvinte care au forme diferite, dar înţelesuri (aproape) identice se numeşte sinonimie (fr. synonimie „împreun<”, cf. gr. syn „nume a” + nymos „nume b”).

Bazat< pe o relaţie invers< decât omonimia între form< şi conţinut, sinonimia este cea mai r<spândit< şi cunoscut< modalitate de organizare semantic< a vocabularului.

Sursele sinonimiei sunt de natur< lingvistic<, dar şi extralingvistic< (istoric<, social<, economic< etc.). a) împrumutul – surs< direct şi cea mai important<:

pântece (lat.) – foale (lat.) – stomac (sl.) – abdomen (fr.) timp (lat.) – vreme (sl.)



b) polisemia – surs< indirect<, manifestat< prin dezvoltarea unor sensuri care ajung s< desemneze acelaşi cuvânt:

dovleac – tărtăcuţă – bostan, pentru „cap” c) derivarea – prin crearea unor cuvinte noi pentru noţiuni care aveau deja un nume sau

prin valoarea sinonimic< a afixelor: a spera – a nădăjdui < nădejde + ui ilegal – nelegal

d) prin acţiunea dubletelor etimologice – cuvinte româneşti provenite de la un etimon comun, în etape diferite:

târziu – tardiv (< lat. tardivus) subţire – subtil ( < lat. subtilis)

Tipologia sinonimiei se stabileşte dup< criteriile grad<rii (intensit<ţii) denotaţiei, dup< criterii etimologice şi funcţional-stilistice, strict lingvistice.

totale: nea – zăpadă – omăt; parţiale: pom – copac – arbore; bun – preţios;

aproximative: mulţime – potop

a) sinonime

arhaice: stindard – steag

populare: muiere – femeie

regionale: crumpi – cartofi

de jargon: slujbă – serviciu

argotice: biştari – bani

profesionale: cord – inimă poetic: bălai – blond

livresc: aliaj – amestec

b) sinonime

fonetice: â – î

morfosintactice: foarte frumos – extraordinar de frumos

lexico-frazeologice: stilou – toc rezervor; a o şterge – a

spăla putina etc.

afixale: in – -ne – a-

c) sinonimii

Sinonimia reflect< capacitatea vorbitorilor, a scriitorilor de a evita

monotonia, de a nuanţa şi plasticiza exprimarea prin valorificarea resurselor limbii. M. Sadoveanu explica arhaismele folosite pentru culoarea local<, prin introducerea unor sinonime în acelaşi context: trufaş – ţanţoş – mândru; fălos – falnic – fudul (vezi studiile de specialitate ale unor cercet<tori ca Şt. Munteanu, D. Ilias<-Friguri etc.). Liviu Rebreanu sugera tema romanului Ion prin seria sinonimic< ce reflecta obsesiile personajelor (pământ – glie – ţărână – brazdă etc.). M. Eminescu ilustreaz< paradoxul înnoirii imaginii poetice prin învechirea lexicului utilizat (În privazul negru-al vieţii-mi / E-o icoană de lumină).

Sinonimia reflect< etapele evoluţiei istorice a limbii şi poporului respectiv, este un mecanism de formare a neologismelor, dând m<sura receptivit<ţii, flexibilit<ţii şi bog<ţiei unei limbi.



Lectură suplimentară

Când româna importă un cuvânt străin, ea păstrează foarte adesea cuvântul anterior care serveşte pentru a exprima acelaşi lucru. De unde, în limba actuală, foarte numeroase grupe de sinonime, ca timp (lat. tempus) şi vreme (slav vremja)...; greu (lat. grevum) şi dificil (fr. dificil); repede (lat. rapidus), iute (slv. ljutŭ), rapid (fr. rapide). Numărul cuvintelor întrebuinţate de români nu încetează să crească. Limba lor a devenit o limbă mai mult decât bogată. Importul aproape nelimitat de cuvinte noi, cadrul uimitor de extensibil al vocabularului, felul în care cuvintele trăiesc împreună în interiorul acestui cadru, concurenţa dintre cuvintele care aparţin straturilor diferite, diferenţierea semantică sau geografică a sinonimelor, – toate aceste probleme lexicologice constituie un întreg pe care nici o limbă nu-l oferă mai bine studiului. (Dup< Al. Lombard, în Ramuri, Craiova, nr. 3, 1976, p. 16).

ExerciYiul nr. 3 1. G<seşte titlurile unor dicţionare de sinonime ale limbii

române. 2. Consultând, eventual, dicţionarele de specialitate, încearc< s<

stabileşti sfera funcţional-stilistic< a termenilor din urm<toarea serie sinonimic<: (1) a muri – (2) a deceda – (3) a înceta din viaţă – (4) a-şi da obştescul sfârşit – (5) a se duce la Domnul – (6) a plecat (dintre noi) – (7) a mierlit-o – (8) a dat colţul etc.

5.7. Paronimia

Relaţia care se stabileşte între două cuvinte cu sensuri diferite, dar apropiate ca formă (fr. paronymie, cf. gr. para „al<turi” + onoma „nume”).

Exemplu: emigrant – imigrant Deşi se încadreaz< în „jocul” general semantic dintre form< şi

conţinut, fiind, practic, o cvasiomonimie şi având atingeri cu polisemia şi sinonimia, paronimia nu constituie o modalitate de organizare semantic<. Este îns<, o relaţie foarte important<, întrucât atracţia paronimic< genereaz< numeroase greşeli de exprimare.

Sursele paronimiei sunt de natur< etimologic< sau istoric<: a) dublete sau triplete etimologice: virtuos – virtuoz; scară – scală –

escală; b) evoluţii întâmpl<toare spre forme apropiate: atlas (< fr.) – atlaz ( <

tc.).

Tipologia paronimelor este foarte bogat<, ceea ce înseamn<, printre altele, c< respectiva grupare nu este foarte riguros structurat<. Într-adev<r, elementul deosebirilor fonetice nu este definitoriu, c<ci an – ac, nu sunt paronime, deşi au un singur sunet diferit. De altfel, este important de precizat c< paronimia nu trebuie confundat< cu alte fenomene fono-lexicale, ca variantele regionale (lăcrăma – lăcrima), derivatele sinonimice (fetiţă – fetică), derivatele moţionale (student – studentă), omonimia parţial<, formele articulate/nearticulate etc.



Pentru a fi definite ca paronime, cuvintele respective trebuie s<-şi manifeste diferenţa şi prin calitatea sunetului/sunetelor respective, prin locul lor în cuvânt (r<d<cini, afix), prin unele contradicţii semantice. În principiu, clasificarea ţine de num<rul şi poziţia sunetelor specifice:

a) paronime cu un fonem diferit: pronume – prenume; literar – literal paronime cu dou< foneme diferite: colabora – corobora paronime cu trei foneme diferite: fortuit – forţat.

Ultima clas< este valabil< numai pentru cuvintele mai lungi (cu cel puţin trei silabe – for-tu-it); în unele lucr<ri de specialitate acestea nici nu mai sunt considerate paronime.

b) paronime formate prin alternanţa fonemelor: preveni – proveni paronime formate prin metatez<: releva – revela paronime formate prin ad<ugare: albastru – alabastru

c) paronime realizate pe radical: cazual – cauzal paronime realizate pe prefixe: prescrie – proscrie paronime realizate pe sufixe: anual – anuar etc.

d) alte clasific<ri au în vedere factorul morfologic (subst. – subst.: erupţie – irupţie; subst. – adj.: petrolier – petrolifer) etc.

Atracţia paronimică este, dup< cum am spus, o surs< de frecvente greşeli, care const< în confuzia semantică favorizat< de apropierea formal< dintre cuvinte. S-a constatat c< unele perechi paronimice revin frecvent pe listele greşelilor de exprimare: adagiu – adagio, apropia – apropria, fortuit – forţat, familiar – familial, literar – literal, miner – minier, învesti – investi, enerva – inerva, înveterat – învederat ş. a.

Acestea se adaug< altor greşeli, care nu trebuie confundate cu atracţia paronimic<: etimologia populară (modificarea unui cuvânt sub influenţa altuia, considerat înrudit etimologic: remuneraţie – renumeraţie; algocalmin – albocalmin etc.); contaminaţia (modificarea unui cuvânt prin încrucişarea cu alt cuvânt apropiat ca înţeles, confuzie de termeni: a dura – a supravieţui).

Dicţionarele de paronime ale limbii române înregistreaz< pân< la 5000 de unit<ţi. Câteva sute fac parte din lexicul uzual, ceea ce înseamn< c< respectivul fenomen trebuie studiat cu atenţie în şcoal<, în cadrul orelor de vocabular şi cultivare a limbii.

ExerciYiul nr. 4 1. Subliniaz< forma corect< a cuvintelor din paranteze: A oprit într-o (staţie – staţiune) şi a umplut (complet – complect)

rezervorul. Atitudinea insolentă – insolită a tinerilor l-a (enervat – inervat), pentru o (fracţie – fracţiune) de secund<, dar a reuşit s< aib< o (reacţie – reacţiune) raţional<.

5.8. Antonimia

Relaţia semantică stabilită între cuvintele cu forme diferite, dar cu sensuri opuse se numeşte antonimie (fr. antonymie, cf. gr. anti „contra” + onyma „nume”).



Exemplu: frumos – urât Antonimia este cel mai riguros şi mai puternic model de

organizare semantic< a vocabularului, c<ci termenii antinomici, deşi „opuşi”, au cel puţin un sem (element semnificativ) comun şi un sem contrar, aflaţi în poziţii simetrice faţ< de un termen φ, pe o ax< de referinţ< ±.

cald 0 rece

+ - Aceast< rigurozitate, cu vaste implicaţii nu numai în organizarea

vocabularului, ci în întreaga structur< a limbii, la nivel fonetic, morfo-sintactic, stilistic şi chiar la nivelul unui mesaj de dimensiuni mari, se datoreaz< relaţiei profunde cu mecanismele gândirii umane. S-a dovedit c< în tot ceea ce gândeşte, simte şi face, omul îşi regleaz< existenţa în mod dihotomic, prin raportare la dou< repere extreme („bine” – „r<u”, „avantajos” – „dezavantajos”), între care se stabilesc, evident, diverse grade intermediare, ce marcheaz< nuanţele gândirii şi simţirii umane, salvându-le de la schematism.

Baza antonimiei o constituie, deci, opoziţiile logice, pe care le reg<sim şi în matematic< etc.:

- contrarietatea (a ⊃ b şi b ⊃ a); - contradicţie (a ⊃ b, dar b ⊃ a); - complementaritate (a ⊃ b şi – b ⊃ a).

Baza logic<, relaţiile psihologice, existenţa uman< transpus< în opoziţii, prin mecanisme psiho-logice şi lingvistice, precum şi fenomenele lingvistice şi stilistice (polisemia,

sinonimia, derivarea, compunerea, frazeologismele etc.) constituie sursele antonimiei.

Ca şi în cazul celorlalte modalit<ţi de structurare semantic<, aceste surse ofer< şi principalele criterii de clasificare:

a) antonime cu termeni: - contrari: frumos/urât; - contradictorii: mare/mic, cald/rece; - complementari: a vinde/ a cumpăra.

b) antonime:

- totale (propriu-zise); în sens restrâns: bine/rău, prost/deştept;

- parţiale; în sens larg: alb/negru, pământ/apă; - contextuale: roşu/negru, albii/roşii.

c) antonime: - binare: viaţă/moarte; - graduale: cald (călduţ, călâi)/rece (recişor).

Toate acestea sunt determin<ri logice şi psihologice: a) „Contrarele” se presupun reciproc, nu pot exista una f<r<

cealalt< (noţiunea de „frumos” o implic< pe cea de „urât”) şi au un mare grad de abstractizare şi de evaluare subiectiv< („frumosul”, „binele” înseamn< altceva pentru fiecare vorbitor). „Contradictoriile” sunt m<surabile, pe o scar< de valori, socialmente determinat< (mare/mic, greu/uşor etc.). „Complementarele” deriv< una din cealalt<, mai precis,

DefiniYie

Baza logică a antonimiei

Surse (extra)lingvistice

Tipologie



un termen se transform< în opusul s<u, ceea ce justific< statutul discutabil al relaţiei antonimice existente.

b) Antonime totale (perfecte, propriu-zise) sunt cele bazate pe o opoziţie logic< contrar<. În cazul unei perechi ca alb/negru, acestea devin antonime doar într-un proces psihic de transfer; cuvintele respective nici nu desemneaz< culori, ci ideea de „± lumin<”. În plan ontologic, extremele spectrului solar sunt „infraroşu” şi „ultraviolet”; şi în cazuri ca pământ/apă, asocierea este realizat< în sens larg, c<ci tot atât de bine se puteau opune foc/apă, aer/pământ etc. „Contextualele” depind de un eveniment, de o realitate temporar cunoscut< de c<tre vorbitori: roşu şi negru erau simbolurile profesiilor cu valoare de destin în romanul omonim al lui Stendhal; albii şi roşii erau clasele sociale în lupt< (menşevicii şi bolşevicii) în timpul Revoluţiei bolşevice din 1917-1918 ş. a. m. d.

c) „Binarele” se presupun a fi exclusive, în timp ce gradualele presupun simetrii chiar şi la niveluri intermediare (călâi/recişor). Pe axa ± se pot g<si şi alţi termeni, situaţi dincolo de cei de baz< (cald/rece), şi anume, îngheţat/fierbinte etc.

Dup< criteriile morfo-lexicale şi lexico-semantice se pot clasifica: a. Antonime:

- adjectivale: uşor/greu - verbale: a plânge/a râde - adverbiale etc.: bine/rău, repede/încet - substantivale: cer/pământ

Le-am enumerat în ordinea frecvenţei, a reprezent<rii cantitative în structura morfologic< a limbii. Este normal ca aprecierile privind calit<ţile, acţiunile, circumstanţele s< fie mai frecvent antonimice, decât cuvintele care numesc un obiect, f<r< comparaţia implicat< pe care o presupune o pereche antonimic<. Şi alte clase morfologice pot contracta perechi antonimice: acesta/acela, şi/nici, pe/sub etc.

b. Antonime: - homolexe: jos/sus - heterolexe: corect/incorect

Homolexele se bazeaz<, de fapt, pe o r<d<cin< comun< şi pe elemente afixale antonimice:

- sufixare: lăudător/lăudat; căsuţă/căsoaie etc. - prefixare: îngropa/dezgropa.

Unele sunt percepute ca antonime exclusiv în baza formanţilor derivativi, c<ci semnificaţia bazei s-a pierdut pentru vorbitorul de ast<zi:

- îmbrăca/dezbrăca (de la braca „pantaloni din piele”); - încălţa/descălţa (de la calceus „calceus”.) cf. şi încărca/descărca (car);

încăleca/descăleca (cal). c) Antonime cu formanţi:

- simetrici: învăţat/dezvăţat - asimetrici: corect/incorect - frazeologici: a dormi/a sta de veghe.

Antonimia organizeaz< întregul mesaj, de la o anumit< dispunere logic<, la cea fonetic<, lexical<, morfo-semantic<, stilistic<: De bine, de rău; La plăcinte înainte, la război înapoi etc.

O serie de figuri de stil se bazeaz< pe antonimie: ironia (deştept ≠ prost); litota (nu mare = mic); chiasmul (la trecutu-ţi mare / mare viitor); oximoronul (neguri albe / dulce durere) etc. Marc< logico-lexical< a



antinomiei, antonimia genereaz< construcţii arhitectonice de mari dimensiuni, sugerate în titluri ca Venere şi madonă, Război şi pace; cf. supra, Roşu şi negru.

Antonimia intr< în relaţii riguroase cu sinonimia, polisemia etc., ca în figura 3.2. a, b:

a. cinstit 0 necinstit

onest deştept, inteligent b. prost învăţat, cult şmecher

Figura 3.2. a, b. RelaYii intersemantice

ExerciYiul nr. 5 1. G<seşte semnele comune (supraordinate) în formula semic<

a paradigmelor antonimice: a) cald/rece; b) scump/ieftin; c) puternic/slab.

2. În principiu, perechea mort/viu reprezint< o antonimie binar<, care nu admite grade intermediare, c<ci adjectivele componente nu admit grade de comparaţie. Totuşi, limba vie g<seşte posibilit<ţi pentru a exprima nuanţe, în registrul figurat, evident. Formuleaz< sintagma care exprim< nuanţarea acestei opoziţii.

3. Unele cuvinte polisemantice au în semnificaţia lor general< inclusiv sensuri antonimice. D< dou< asemenea exemple.

5.9. Hiponimia / Hiperonimia

Este relaţia de ierarhizare semantică între dou< cuvinte, pe baza unui sem comun. De exemplu, cuvântul carte poate avea, ca supraordonat< definitorie, cuvântul cultură, care este hiperonimul s<u, iar ca subordonat<, dicţionar, care este hiponimul s<u.

Se înţelege de aici c< dintre sensurile cuvântului carte trebuie ales numai unul, cel de baz< în limba român< contemporan<, l<sând la o parte sensuri precum „scrisoare”, „înv<ţ<tur<” etc.

Relaţia este tratat< de sine st<t<tor, mai ales în lingvistica str<in<. De exemplu, în celebrul Complet de la Minnesota, la cuvântul-stimul întuneric, majoritatea r<spunsurilor de asociere s-a concretizat într-un cuvânt antonimic („lumin<”), dar unii subiecţi au r<spuns prin hiponimie/hiperonimie (noapte, cameră obscură etc.).

În lingvistica româneasc<, relaţiile ierarhice de acest tip sunt incluse în structura câmpului semantic.



5.10. Câmpul semantic

Relaţia de ierarhizare stabilit< pe baza înrudirii noţionale sau denotative între cuvinte care se organizeaz< astfel într-un fragment de lexic relativ izolat şi autonom se numeşte câmp lexical sau subansamblu lexico-semantic.

De exemplu, câmpul semantic al locuinţei este alc<tuit dintr-o submulţime de cuvinte precum: casă, vilă, castel, palat, bloc, colibă; iglu, bungalou; hotel, han, cămin, internat, pensiune; cabană, baracă, colibă, cort ş.a.m.d.

„Rudenia” dintre aceste cuvinte const< în cel puţin un sens (sem) comun, dintre cele care ocup< primele locuri în analiza componenţial< a termenilor respectivi. De exemplu, toate cuvintele din câmpul semantic de mai sus au ca prime dou< seme: „loc construit”, „pentru a fi locuit”.

Se porneşte, şi în acest caz, de la un sens fundamental al cuvântului cu virtuţi polisemantice. Nu se iau în discuţie sensurile secundare ale lui casă: „familie”, „trai” etc. De asemenea, se exclud variantele regionale, arhaice, populare. Chiar şi dup< aceste procese de dezambiguizare, stabilirea unor ierarhii (practic, a unor relaţii de hiponimie/hiperonimie) r<mâne un act relativ subiectiv. Includerea unor termeni precum clădire sau imobil în câmpul semantic al locuinţei este justificat< numai parţial, prin sensul „loc construit”, c<ci altfel, prin alte sensuri (seme) el nu respect< sensul „de locuit”, ci „pentru ad<postirea unor utilaje, aparate, birouri, servicii” etc. Termeni ca hangar, depou etc. se afl< în aceast< situaţie.

Urm<rind îns< semnele comune, se poate stabili, totuşi, un inventar de cuvinte înrudite, grupând al<turi de cele (dou<) comune, seme diferenţiatoare, relativ logic structurate: „mare” – „mic”, „luxos” – „modest”; „de folosinţ< permanent< (îndelungat<)” – „de folosinţ< temporar< (ocazional<)”; „construit din c<r<mid<, beton” – „construit< din lemn” – „~ din pânz<” – „~ din z<pad<”, „din p<mânt şi stuf” etc. (Vezi Figura 3.3.)

Figura 3.3. Câmpul semantic al locuinţei

În plus, câmpurile semantice se structureaz< prin selecţia unei anumite clase gramaticale: termenii pentru „locuinţ<” sunt desemnaţi mai ales prin substantive, ca şi „numele de rudenie”, de exemplu, dar „numele de culori” sunt, în principiu, adjectivul, pe când „fenomenele sonore” sunt desemnate mai ales prin verbe.

Prin aceste demersuri metodologice se pot izola fragmente lexicale care cuprind între câteva zeci de cuvinte (50 de nume de

„materiale de construcţii” „obişnuite” „non-obişnuite”

„maniera (construcţiei)”

„obişnuit<” „non-obişnuite”

Seme comune „construcţie” + „pentru a fi locuit<”

„lemn” „pânz<”„p<mânt” +

„stuf” „z<pad<”

„alte materiale”

„primar<” sau

„stabil<”

cl<dire imobil locuinţ< cas<

c<suţ< c<soaie

castel palat12

vil< bloc izb< iglu bungalou

„Destinaţia”

„secundar<” „temporar<”

hotel (han) motel c<min2

internat pensiune

caban< barac< colib<

cort bordei



rudenie), pân< la câteva sute (200 de termeni cromatici sau de nume ale fenomenelor sonore) în limba român< contemporan<. Numai printr-un singur sem diferenţiator („natural”, de exemplu) se pot grupa 10-20 de cuvinte (cf. Figura 3.4.).

„linie”

„direct<” „colateral<”

(L1) (L2) (L3)

Seme comune de paradigm< „relaţie” + „de rudenie natural<”

Sm Sf Sm Sf Sm Sf gr.2 bunic bunic<

„ascendent<” gr. 1 tat< mam< unchi

m<tuş< (tanti)

v<r (verişor)

var< (verişoar<

) zero (eu) frate sor<

gr.1 fiu fiic< nepot2 nepoat<2

„generaţia”

„descendent<” gr. 2 nepot1 nepoat<1

Figura 3.4. – Nume de rudenie naturală

Lingvistica structural< de diverse orient<ri a valorificat din plin resursele oferite de teoria câmpului semantic (cf. E. Coşeriu, H. Geckeler, G. Mounin). În spaţiul lingvisticii româneşti, a realizat excelente analize asupra numelor de rudenie, numelor de culori, numelor de animale, p<s<ri, insecte, numelor de sunete etc. Angela Bidu-Vr<nceanu. Pentru toate contribuţiile teoretice şi aplicative, vezi trimiterile din I. Coteanu, N. For<scu, A. Bidu-Vr<nceanu, 1985, p. 130-162.

ExerciYiul nr. 6 Stabileşte sensurile (semele) comune şi pe cele diferenţiatoare

din urm<toarea subdiviziune a câmpului semantic al „instituţiilor publice”: creşă, grădiniţă; şcoală, liceu; facultate, institut / universitate / Academie etc.

5.11. Dezambiguizarea; analiza semantică

Între diferitele modalit<ţi de organizare semantic< exist< un complex de relaţii, care complic< înţelesul cuvintelor, le face ambigue în exprimare, impunând un efort de înţelegere din partea receptorilor. Am v<zut deja c< baie1 are mai multe sensuri („acţiunea de

îmb<iere”, „locul de îmb<iere”, „cada”, „sala de îmb<iere” etc.), înrudite între ele. Nu intr< în aceast< serie baie2, cu sens de „min<”. Prin urmare, cuvântul polisemantic baie1 este omonim cu baie2, putând crea confuzii. De altfel, au şi derivaţi omonimi, c<ci băieş poate însemna atât „lucr<tor la baie”, cât şi „lucr<tor la min<” (cf. şi cap1, cap2; mai1, mai2 etc.).

De asemenea, cuvântul drept intr< în relaYie antonimică cu nedrept, dar şi cu strâmb, curb, înclinat, stâng etc. Avem aici o intersectare a organiz<rilor semantice, c<ci cuvintele din partea a doua a relaţiei pot fi sinonime (aproximative), pot fi omonime, iar opoziţia antonimic< a fiec<reia dintre ele se stabileşte cu câte un sens specializat al cuvântului polisemantic drept. Altfel spus, exist< o

RelaYii intersemantice



relaţie foarte complicat< de polisemie – sinonimie – antonimie, vezi Figura 3.5.

simo

nim

ie

drept

polisemie

nedrept

strâmb

curb

înclina

sinuos

şerpuit

stâng etc.

antonimie

Figura 3.5. Intersectarea relaYiilor polisemie – antonimie – sinonimie

Dezambiguizarea, impus< de legea clarit<ţii expresiei, se poate face în mod natural, spontan, prin:

a) eliminarea unei forme concurente, trecerea ei în fondul pasiv, în favoarea celeilalte:

baie2 „min<” – pentru anularea omonimiei cu baie1 „scald<” etc. Rezultatul este apariţia unor termeni noi, sinonimici, pentru

cuvântul eliminat (mină); b) utilizarea unor m<rci morfologice diferenţiatoare: cot – coate

cot – coţi cot – coturi

c) combinaţii morfo-sintactice diferite (distribuţie): mină de cărbune mină de război mină de pix. Ca metode de analiz< lingvistic<, se poate face apel la: a) analiza etimologic<: lac1 „ap< st<t<toare” < lat. lacus lac2 „soluţie lichid<” < germ. Lack b) analize structurale (semic< şi contextual<) • Analiza semică Se mai numeşte şi analiză componenţială, deoarece const< în

descompunerea cuvântului în unităţi de sens (seme), cum am avut deja prilejul s< o facem, chiar în paginile de mai sus. În metalimbaj lingvistic, aceste unit<ţi sunt definite astfel (cf. A. Bidu-Vr<nceanu; N. For<scu, Modele de structurare semantică, Timişoara, Facla, 1984, p. 16-28):

sem = unitate minimal< de sens + caracter distinctiv de sens; semem = reuniune de seme, care acoper< sensul unui cuvânt; lexem = reuniune de seme + complexul sonor (în principiu,

lexemul este monosemantic); cuvânt = unitatea real< a limbii. Dup< descompunere, se investigheaz< relaţiile dintre aceste

unităţi în cadrul unor clase, numite paradigme lexico-semantice. Operaţiile respective se bazeaz< pe abstractizarea datelor oferite de definiţia gramatical<, separându-se: • seme lexicale şi seme de substanţ<; • seme comune şi seme variabile.

Procedeele de baz< sunt cele tipice pentru definirea cuvântului ca unitate a limbii: comutarea şi substituţia, care reduc variantele la



invariante. Altfel spus, înlocuindu-se semele, se stabilesc identităţile (variantele, în relaţie de substituţie) şi diferenţele (invariantele, în relaţie de comutare).

Rezultatul este o formulă semică, cu rolul de a circumscrie (cât mai) exact sensul unui cuvânt.

Exemplu: cuvântul CALD are urm<toarea formul< semic<: CALD = l. /caracteristic</; l. /adjectival</; /privitoare la

temperatur</; /apreciere în plus/; /grad nedeterminat/. Dac< substituim semul /grad nedeterminat/ cu semul /grad foarte

mare/, obţinem un alt cuvânt: FIERBINTE. Rostul analizei semice este includerea/excluderea cuvintelor într-

o/dintr-o paradigm<. Este vorba, aşadar, despre o clasificare paradigmatic<. • Dac< formula semic< a cuvintelor nea – zăpadă – omăt este identic<, ele alc<tuiesc o

paradigmă sinonimică. • Dac< în formula semic< a cuvintelor cald – rece, frumos – urât etc. exist< cel puţin un sem comun („referitor la temperatur<”; „referitor la estetic<”) şi unul sau mai multe seme diferenţiatoare opuse, atunci ele intr< în paradigme antonimice. • Dac< în formula semic< a cuvintelor de tip roşu, galben, albastru, a înnegri, sidefiu intr< cel puţin un sem comun („apreciere + uzual + cromatic<”) şi mai multe seme diferenţiatoare, reductibile la o anumit< clas< ordonatoare („f<r< aproximare”, „cu aproximare”, „în plus”, „în minus”) etc., atunci aceste cuvinte formeaz< un câmp semantic.

• Analiza contextuală Se mai numeşte şi analiza sintagmatică, ţinând de semantica

sintactică şi const< în inventarierea tuturor contextelor în care apare o unitate lexical< sau în raportarea acestei unit<ţi la diferite vecin<t<ţi (contexte), cf. A. Bidu-Vr<nceanu; N. For<scu, op. cit., p. 28-33.

Rostul analizei contextuale este verificarea identităţii/non-identităţii de sens a dou< sau mai multe unit<ţi. De aceea, se mai numeşte şi probă funcţională. Din alt< perspectiv<, analiza contextual< stabileşte compatibilităţile şi incompatibilităţile combinatorii ale unor unit<ţi lexicale, la nivel semantic (nu sintactic). Analiza se desf<şoar< în dou< etape – o prim< dezambiguizare la nivel fonetic, gramatical etc.; analiza semic< (rafinare).

Exemplu: ÎNALT se grupeaz< cu SCUND, MIC, PITIC etc., pe baza tr<s<turii

„extensiune vertical<”, rezultat< din contexte ca: ÎNALT om SCUND munte MIC sentiment JOS sunet JOSNIC voce • Analiza distribuţională Intr< în analiza compatibilit<ţilor combinatorii de mai sus: TARE devine pereche sinonimic< a lui MOALE, în distribuţie cu

OU; TARE devine pereche sinonimic< a lui SLAB, în distribuţie cu

CARACTER; TEREN etc. Cafeaua poate fi tare slab<,



dar ceaiul este concentrat diluat Prin toate aceste procedee se delimiteaz< restricţiile contextuale

la nivelul vorbirii, nu al limbii. Analiza contextual<, distributiv<, se foloseşte ca o a două etapă în

analiza structural< a semantismului cuvintelor; o a treia etapă poate fi analiza stilistică. Rezultatul este o precizare a analizei semice.

ExerciYiul nr. 7 1. Se d< cuvântul casă1 „locuinţ<”. Se cere: a) formula semic<; b) dezambiguizarea faţ< de casă2 „dulap/l<diţ< de fier pentru

p<strat banii”, prin analiza etimologic<; c) aceeaşi dezambiguizare a omonimiei prin determinare atributiv<

(combinativ<); d) alc<tuirea unei liste de zece cuvinte apte s< plaseze casă2 într-

un câmp semantic.


În afar< de lucr<rile de referinţ< citate pân< acum (Coteanu – For<scu – Bidu-Vr<nceanu, 1985; Th. Hristea, 1984 etc.) se mai pot consulta cu folos studiile Angelei Bidu Vr<nceanu despre diversele câmpuri semantice semnalate mai sus. Trimiterile exacte se g<sesc la Bibliografia de la paginile 161-162 a lucr<rii din 1985.

Pentru organizarea semantic< a vocabularului limbii române, vezi Angela Bidu-Vr<nceanu şi Narcisa For<scu, Modele de structurare semantică. Cu aplicaţii la limba română, Timişoara, Editura Facla, 1984.

5.13. Test de evaluare (Test grilă)

1. Sunt monosemantice toate cuvintele din gruparea: a) tetraedru, echer, isoscel, compendiu; b) parte, tare, carte, şcoal<; c) mas<, partid, strad<, iubire.

2. Sunt polisemantice toate cuvintele din gruparea: a) teorem<, rezumat, prolegomen<, gaz; b) corp, floare, lemn, înv<ţa; c) coroan<, mân<, p<dure, alerga.

3. Cuvântul cap este întrebuinţat cu sens de baz< în: a) L-a g<sit la capul sc<rii; b) Capul r<scoalei a pl<tit cu vârf şi îndesat; c) Auzindu-se strigat, a întors capul; d) La capul str<zii s-a plantat un semn de circulaţie.

4. Cuvântul testament este: a) termen juridic şi religios; b) numai termen juridic; c) numai termen religios;



d) nici termen religios, nici termen juridic, e) un termen din limbajul didactic, cu sensul „verificare,

examinare”. Seriile: 10 acces/abces; 20 temător/temerar; 30 mări/a

augmenta; 40 típic/tipíc sunt; a) toate omonime; b) toate sinonime; c) 10 paronime; 20 şi 30 sinonime; 40 omofone; d) 10 antonime; 20 omonime; 30 paronime; 40 sinonime; e) 10 şi 20 paronime; 30 sinonime; 40 omografe.


ExerciYiul nr. 1

1. Corp fonetic redus; ambiguitate. 2. a avea un acoperiş deasupra capului („cas<”); Omul a cucerit

P<mântul (oamenii) 3. Extindere de sens.

ExerciYiul nr. 2 d) Numai omografe, nu exist< relaţie de omofonie între ele.

Exerciţiul nr. 3 1. Th. Hristea (coord.), Dicţionar de sinonime, Bucureşti, 1972. 2. Gh. Bulg<re (coord.), Dicţionar de sinonime, Bucureşti, 1972. 3. Luiza Seche şi Mircea Seche, Dicţionar de sinonime al limbii

române, Bucureşti, 1983. 2. (1) uzual, literar standard – (2) stil administrativ – (3) stil

oficial-literar – (4) literar – (5) specializat-bisericesc – (6) poetic – (7) argotic – (8) familiar.

ExerciYiul nr. 4

staţie, complet, insolentă, enervat, fracţiune, reacţie.

ExerciYiul nr. 5 1.a) „temperatur<”; b) „preţ”; c) „forţ<”. 2. „mai mult mort decât viu” (cf. supra, la cap. Polisemie,

valoarea figurat< a lui mort). 3. sensuri contradictorii: a) cap. „început”4 ∗ cap. „sfârşit”4; b) a împrumuta, „a da/a lua cu împrumut”3 (enantiosemie).

ExerciYiul nr. 6

- sem comun: „loc + construit”: - sem comun de paradigm<: „cu destinaţie public<”; - sem diferenţiator 1: „(destinaţie) educativ<”; - seme diferenţiatoare de nivel 2: a) preşcolar; b)

preuniversitar; c) universitar;



- acestea, la rândul lor, se pot diferenţia dup< seme de gradul 3, 4 etc.

ExerciYiul nr. 7

a) /loc/; /construit/; /în vederea locuirii/; /permanente/; b) casă1 < lat. casa (tc. cosam); casă2 < germ. Kasse, it. cassa

(cf. rom. cassa); c) casă de locuit x casă de bani; d) căsoaie, căsuţă, palat, castel, vilă, cocioabă, colibă,

bungalou, iglu, bordei.

Test de evaluare – Test grilă 1-a; 2-b; 3-c; 4-a; 5-e 20 p. x 5 = 100 p.

(Surse: V. Iv<nuş şi colectivul, Limba română. Compendiu. Grile, Craiova, Avr<measa, 1996; M. Xicleanu, D. Xicleanu, Gramatica limbii române în scheme. Cu exerciţii şi teste grilă, Alutus, Slatina, 19933).

Organizarea etimologic< a vocabularului limbii române. I. Elemente vechi


Unitatea de învăYare nr. 6 ORGANIZAREA ETIMOLOGIC; A VOCABULARULUI LIMBII ROMÂNE.

I. ELEMENTE VECHI

Cuprins

6.1. Obiective educaţionale............................................................................................. 96

6.2. Cuvinte primare şi cuvinte formate prin mijloace interne.......................................... 96

6.3. Straturile etimologice ale limbii române.Substratul traco-dac................................... 98

6.4. Fondul latin ..............................................................................................................99

6.5.Superstratul slav ..................................................................................................... 103

6.6. Împrumuturi din maghiar< ...................................................................................... 105

6.7. Influenţa greac< ..................................................................................................... 107

6.8. Elemente lexicale de origine turc< ......................................................................... 110

6.9. Surse bibliografice.................................................................................................. 112

6.10. Lucrare final< de evaluare.................................................................................... 113

6.11. R<spunsuri şi comentarii la exerciţii şi teste......................................................... 114


La sfârşitul unit<ţii de înv<ţare vei fi capabil: • s< sesizezi diferenţelor dintre cuvintele primare şi cele formate prin mijloace interne; • s< explici noţiuni fundamentale despre istoria limbii române; • s< utilizezi corect un fond minimal de cuvinte aparţinând diverselor straturi etimologice ale limbii române; • s< recunoşti unele categorii lexico-morfologice, tematice, tipice anumitor împrumuturi; • s< analizezi şi s< utilizezi corect formanţii productivi din diferite împrumuturi vechi şi recente.

6.2. Cuvinte primare şi cuvinte formate prin mijloace interne

Deseori, utilizarea corect< a cuvintelor, ca form< şi ca înţeles, este facilitat< de cunoaşterea originii sale. Cercetarea originii face obiectul etimologiei, despre care am vorbit în capitolul introductiv. Când elementul de baz< ni se dezv<luie prin descompunerea în elemente alc<tuitoare, spunem c< am aplicat criteriul formativ sau analiza formativă a cuvântului. Exemplu:



nerecunoscător ne dezv<luie, la o prim< analiz<, prefixul ne-, sufixul -tor şi verbul a recunoaşte; insistând îns<, observ<m repede c< şi acesta este alc<tuit dintr-un alt prefix, re-, şi verbul a cunoaşte, care a suferit o alternanţ< fonetic< (oa/o). Altfel spus, structura morfematic< ne indic< faptul c< nerecunoscător face parte dintr-un sistem formativ al lexicului românesc.

Încercând s< descompunem mai departe cuvântul respectiv, constat<m c< acest lucru nu mai este posibil. Spunem c< verbul cunoaşte este un cuvânt primar, care nu mai poate fi analizat prin descompunere în elemente formative (radical, afixe etc.). Pentru criteriul formativ-etimologic, el constituie baza de pornire a unei familii lexicale, realizate prin derivare, compunere etc. Pentru criteriul strict etimologic, un asemenea cuvânt constituie sau element moştenit, sau element împrumutat.

Etimologia reprezint< mai mult decât un mijloc de organizare a vocabularului, ea ofer< material pentru istoria limbii române, care este strâns legat<, la rândul ei, de istoria poporului român. Nu vom intra aici în am<nunte. Amintim c< reconstituirea drumului parcurs de un cuvânt din limba de origine, pân< în limba român< actual< este un proces anevoios, reclamând solide cunoştinţe lingvistice, dar şi de istorie social<, geografie, etnografie, psihologie, sociologie etc. De asemenea, este necesar< cunoaşterea limbilor vechi şi moderne care au constituit surse etimologice pentru limba român<. Stabilirea „adev<ratei origini” (etimonul) a unui cuvânt presupune respectarea unor principii ale reconstrucţiei etimologice:

a) principiul fonetic – încadrarea formei cuvântului în nişte legi fonetice bine stabilite (lat. solem > rom. soare, prin pierderea consoanei finale de la forma de Acuzativ, rotacizarea lui -l- intervocalic, diftongarea lui o sub accent).

b) principiul semantic – p<strarea unei leg<turi denotative între cuvântului de origine şi cel din limba român<; dac< nu se p<streaz< acelaşi înţeles, ca în cazul lui soare, ci unul cât de cât apropiat, trebuie stabilit mecanismul evoluţiei semantice (l<rgire/restrângere de sens, metaforizare etc.), vezi cazul lat. passer „vrabie”, care devine în român< pasăre, adic< „orice fel de zbur<toare”.

c) principiul lexico-gramatical – p<strarea unei leg<turi între clasele gramaticale (substantivul din limba de origine va r<mâne tot substantiv, adjectivul – tot adjectiv) sau explicarea evoluţiei logice spre o clas< înrudit< (lat. mas, -ris; ac. marem (subst.) „porc mistreţ” > rom. mare (adj.). De asemenea, un derivat în limba de origine este preluat tot ca derivat în român< (fr. zoologie > rom. zoologie).

d) principiul cronologic – încadrarea evoluţiei fono-morfologice într-o epoc< în care acţionau legile respective sau în care se atest< contactul lingvistic respectiv. De exemplu, rom. cânt nu provine din lat. canticus, cum s-a afirmat, ci este un derivat regresiv, format pe teren românesc de la a cânta, c<ci el este atestat abia dup< secolul al XVIII-lea (probabil dup< modelul fr. chant < chanter).

Dup< toate aceste probe, se poate ajunge, totuşi, la etimologii greşite sau la concluzii incerte. În acest din urm< caz, dicţionarele înregistreaz< cuvântul cu precizarea „etimologie necunoscut<”.



În general, îns<, se cunosc originile cuvintelor, cu situarea lor în timp şi spaţiu. Trecând peste detalii care complic< mult cercetarea etimologic< (de exemplu, faptul c< aceeaşi limb< poate influenţa în mai multe etape şi pe mai multe c<i româna), specialiştii stabilesc, convenţional, o schemă a straturilor etimologice, comparabil< în linii foarte mari cu straturile geologice. În orice limb< exist<: 1) un substrat (foarte subţire), c<ci din fondul str<vechi, (precum galica – pentru francez<, celtica – pentru englez< etc.) nu se mai p<streaz< decât slabe urme; 2) un strat de bază – care d< personalitate limbii respective, în cadrul unei familii şi a unei ramuri (latina popular< – pentru francez<, vechea german< de sus – pentru englez<); 3) un superstrat – care completeaz< în mod vizibil fondul de baz< (germana – pentru francez<, italian< etc., slava – pentru român<); 4) adstraturile sau influenţele diverse, datorate contactelor istorice, geografice, culturale etc. (vezi Figura 4.1.)

1

2

3

4 a 4 b 4 c etc.

5a 5b etc.

Figura 4.1. Stratificarea etimologică a vocabularului

Pentru limba român<, substratul este format din elementele traco-dace, fondul de baz< este latin (popular), superstratul este slav, la care se adaug< influenţe maghiare, turceşti, greceşti, latino-romanice moderne etc. (Figura 4.2.)

1 substratul traco-dac

2 baza latin<

3 superstratul slav

4 a. infl. grec. 4 b. infl. magh. 4 c. infl. tc.etc.

5a. it 5b. Fr. etc.

Figura 4.2. Straturile etimologice ale limbii române

Fiecare dintre acestea contribuie la configurarea personalit<ţii lexicului românesc şi a limbii române, în general.

6.3. Straturile etimologice ale limbii române.Substratul traco-dac

Deşi lingviştii care au stabilit statistic lista celor 14 grupuri de cuvinte ce dep<şesc 1% din totalul lexicului românesc nu includ în aceste grupuri şi traco-daca, aceasta trebuie studiat< nu numai pentru c< reprezint< etapa cea mai veche, punctul de pornire al istoriei limbii noastre, ci şi pentru c<, în ciuda cantit<ţii extrem de reduse de elemente care pot fi reconstituite, se dovedeşte c< ea confer< individualitate limbii române, în raport cu celelalte limbi romanice, indo-europene etc.



Materialul lingvistic pe baza c<ruia se fac reconstituirile etimologice este puţin şi târziu: nişte glose [liste de nume (de plante)] din secolele I-III, câteva toponime, hidronime, antroponime, câteva apelative.

Criteriile de identificare a elementelor de substrat (comparaţia românei comune cu albaneza comun<, cu alte limbi balcanice, cu armeana, cu balticele etc.) ofer< date ale unei posibilit<ţi, nu certitudini. În orice caz, având în vedere imensitatea şi diversitatea spaţiului tracic, mai corect este s< vorbim despre daco-moesian<.

Trecând peste puţinele, dar deloc neglijabilele fapte fonetice şi morfosintactice, lexicul însuşi este controversat, specialiştii propunând liste diferite de cuvinte. Acceptând un inventar de circa 100 de cuvinte, acesta poate fi divizat în: „ cuvinte comune cu alte limbi balcanice: argea, baltă, broască,

brusture, buză, colibă, ghiuj, gorun, jelţ „pârâu” ( > Jiu), mal, mazăre, mânz, murg, strungă, trişcă, zimbru, zarvă etc.;

„ cuvinte comune cu albaneza: abure, amurg, baci, brad, bucura, bunget, cătun, ceafă, ciuf, codru, droaie, grumaz, măgură, moş, strungă, viezure etc.;

„ cuvinte comune cu alte limbi indo-europene: brânză, burtă, doină ş. a.;

„ câteva toponime, hidronime, oronime etc. completeaz< lista: Abrud, Ampoi, Argeş, Bârzava, Buzău, Cigmău, Drencova, Drobeta, Dunărea, Gilort, Jiu, Lotru, Motru, Napoca, Siret, Tapia, Timiş ş.a.;

„ câteva afixe s-au dovedit productive: -a deictic şi emfatic, -ac (moldac, cf. şi lat. Spartacus); -andru (băieţandru, căţelandru, cf. gr. άνおと, -hとòς „b<rbat”); -esc de la un -isk, care indica originea, locul, apartenenţa (românesc, muntenesc, cf. şi Tibiscus > Timiş, dar şi singurul sufix propriu-zis pentru numele de familie: Ion-escu).

Probabil c< reprezentarea cantitativ< era mai mare în româna comun<, dup< cum o dovedeşte analiza formelor dialectale. Puţinul material identificat pân< în prezent dovedeşte o mare vitalitate – putere de derivare, compunere, metaforizare. Un cuvânt autohton are, în medie, 4,7 descendenţi formaţi prin aceste mijloace interne (faţ< de cca. 3,1/un cuvânt latin sau 2,5/ un cuvânt slav). În VF se afl< peste 20 de cuvinte autohtone, reprezentând 1/50, faţ< de 1/1000, în general. Toate acestea probeaz< importanţa calitativ< a elementului de substrat în structura vocabularului românesc.

ExerciYiul nr. 1 1. Enumer< cinci cuvinte din substrat r<mase în vocabularul

fundamental al limbii române. 2. Indic< trei nume proprii de origine traco-dac< prezente în

româna actual< atât ca hidronime, cât şi ca toponime.

6.4. Fondul latin

1. Limba română este limba latină populară vorbită neîntrerupt în spaţiul carpato-danubiano-pontic, aşa cum arată ea după modificările



fonetice, morfosintactice şi lexicale, de-a lungul celor două mii de ani de existenţă.

Ramurile de mai sus reprezint< o parafrazare a unei celebre definiţii formulate de c<tre Al. Rosetti, în Istoria limbii române. I. Limba latină, F. P. L. A., 1938, p. 31, prin care se tranşau definitiv lungi discuţii mai vechi despre o eventual< „limb< mixt<” român< (latin< şi slav<): româna nu este o limb< mixt<; ea reprezint< transformarea fireasc< a latinei vorbite în p<rţile orientale ale Imperiului Roman într-o limb< nou<, potrivit împrejur<rilor şi influenţelor externe. O asemenea rezolvare comport< preciz<ri privind colonizarea Daciei, caracterul popular al fondului latin romanic, teritoriul de formare a limbii române, epoca de formare etc.

De exemplu, s-a spus c< intervalul scurt al st<pânirii romane în Dacia (106-271 p. C.) face, dac< nu imposibil<, miraculoas< romanizarea daco-moesianei. În realitate, influenţa latin< începuse mult mai devreme decât cucerirea din 105-106 p. C. (prin negustori, sclavi, militari etc.) şi a continuat înc< mult timp dup< retragerea aurelian< (271 p. C.), care a însemnat, de fapt, doar retragerea armatei şi a administraţiei romane. Aşa încât, acest „prim miracol al limbii române” se dovedeşte un fenomen natural, real, obiectiv.

2. Romanitatea limbii române, urmare a vastului proces de colonizare şi romanizarea Europei, se poate reprezenta, foarte schematic, astfel:

+ limbile galilor > limba francez<

+ limbile iberice > limbile spaniol<, portughez< + limba traco-daca > limba român< + evol. fon., gram., lexicologic<

> limba italian< Latina

popular<

+ alte limbi de substrat > limbile friulan<, venet<, sard<, dalmat< etc.

Familia limbilor romanice

(neolatine)

Schema presupune discutarea ideii de filiaţie/transformare în

evoluţia limbilor, mecanismului contactelor lingvistice, a locului românei în aceast< „familie” (sau grup). Astfel, este stabilit c< româna face parte din grupul apenino-balcanic, împreun< cu dalmata (azi, disp<rut<), albaneza, dialectele italiene centrale şi meridionale (Abruzzi, Puglieze etc.).

Din fondul latin al familiei romanice, exist<: - 488 cuvinte panromanice (adic< prezente în toate limbile

neolatine); - 107 cuvinte p<strate numai în român<; - 214 cuvinte panromanice absente din român<. Potrivit teoriei „ariilor laterale”, formulat< de c<tre lingvistul italian

(friulan, de fapt) Matteo Bartoli, româna, ca şi spaniola, conserv< mai bine elementul vechi şi popular latin, deoarece zonele de la extremit<ţile ariei romanice au fost mai puţin inovatoare faţ< de cele centrale (francez<, italian<). Or, româna reprezint< aria oriental< a României (teritoriul romanizat), dup< cum spaniola reprezint< extrema occidental<. Apartenenţa la fondul comun latin se stabileşte prin



compararea aplic<rii legilor fonetice, morfologice, prin evoluţiile semantice specifice, dar cu acţiune relativ regulat<:

lat. octo > fr. huit it. otto sp. ocho port. ocho rom. opt lat. noctem > fr. nuit sp. noche port. noche it. notte

rom. noapte lat. lactem > fr. lait it. latte sp. leche port. leche rom. lapte Se observ< c< în evoluţia fonetic< se p<streaz< nişte legi fixe:

grupul latin ct devine it, în francez<; tt în italian<; ch în spaniol< şi portughez<; pt în român< etc., desigur, în anumite poziţii. O accentuat devine, în anumite poziţii [ü], în francez<; oa în român< ş. a. m. d.

Latinitatea lexicului românesc Toate compartimentele limbii (sistemul fonologic, sistemul morfo-

sintactic, topica şi chiar particularit<ţile stilistice) poart< m<rcile bazei latine. Important< este structura morfologic<, partea cea mai stabil< şi, prin urmare, cea mai reprezentativ< pentru specificul unei limbi. Dar lexicul este cel care prezint< complexitatea fenomenului istoric al transform<rii latinei populare în româna comun<. • Statistic, elementul latin reprezint< ceva mai mult de 20% din totalul fondului lexical

românesc. În fondul principal lexical (VF), termenii de origine latin< reprezint< aproximativ 64%; dac< statistica se realizeaz< ţinând cont de principiul frecvenţei cuvintelor, atunci procentul ajunge la 74%, iar dac< la aceste cuvinte le ad<ug<m pe cele curente în vorbire, dar reprezentând neologisme de circulaţie internaţional< (audio, video, senat etc.), atunci cifra creşte la 80-85%. • Mai important< decât aceste statistici (care sunt, oricum, deformate prin subiectivitatea şi mobilitatea corpului de cuvinte – dicţionare, texte reprezentative – pe baza c<rora au fost alc<tuite), este reprezentarea ariei semantice şi lexico-gramaticale.

Termenii din VF sunt importanţi prin vechimea, stabilitatea, capacitatea lor de derivare, compunere, conversiune, polisemantism, dezvoltare frazeologic<, metaforic< etc.

- nume ale p<rţilor corpului omenesc: caput > cap; oculus > ochi; gulam* > gură; pectus > piept; genuculus > genunchi etc.;

- nume de rudenie: parentes > părinţi; filius > fiu; filia > fiică; nepotem > nepot; avunculus > unchi etc.;

- nume de acţiuni: manducare > mânca; dormire > dormi; fugire > fugi; ridere > râde; cantare > cânta; plangere > plânge etc.;

- nume pentru cas< şi obiectele din cas<: casa(m) > casă; uscia > uşă; fenestra > fereastră; mensa > masă etc.;

* Reamintim c< baza cuvintelor romanice o constituie, mai ales, formele latineşti

de acuzativ singular (Ac.): -am, -um, -em sau de ablativ singular(Abl.): -a, -o, -e; de aceea, d<m ca etimon uneori formele în nominativ, alteori pe cele în acuzativ sau ablativ.



- numele principalelor alimente şi b<uturi: panem > pâine; carnem > carne; ovum > ou; farina > făină; vinum > vin; aqua > apă;

- nume de plante şi animale: herba > iarbă; haedera > iederă; florem > floare; arborem > arbore; pomum > pom; canem > câine; gallina > găină; porcus > porc; equa > iapă; leporem > iepure; capra > capră;

- nume pentru elementele universului şi pentru formele de relief: caelum > cer; solem > soare; luna > lună; stella > stea; montem > munte; campus > câmp; rivus > râu; lacus > lac; mare > mare;

- nume de calit<ţi, circumstanţe etc.: bonus > bun; longus > lung; in-alto > înalt; vinus > vin; rapide > repede;

- numeralele de la 1 la 10: unum > unu; duo > doi; tres > trei; ... decem > zece; - prepoziţii şi conjuncţii: in > în; sub > sub; super > spre; cum > cu; sic > şi etc.; - sistemul pronumelor: ego > eu; tu > tu; nos > noi; se > se; - verbele auxiliare: habere > avea; fieri > a fi; velle > voi.

Termenii din sistemul etnonimelor şi glotonimelor: (populus) Romanus > (poporul) rumân (forma român este stabilit< relativ recent); lingua Romana > limba rumân-easc< (cf. sufixul -esc, supra, substratul traco-dac); terra nu a fost moştenit în român< cu sensul din celelalte limbi romanice, „p<mânt”, ci cu sensul secundar de „ţar<”; lat. terra > rom. ţeară > ţară.

De aici provin numele vechi de formaţiuni administrativ-teritoriale: Xara Făgăraşului, Xara Bârsei, Xara Zarandului, Xara Moţilor etc.; cf. germ. Land, în Deutch-land (Deutch < teutonicus); Groenland; Hoch-land; Neder-land; cf. de asemenea slv. Novaia Zemlia „Noul P<mânt”, „Xara Nou<”; latino-romanicele de tipul Terranova, Angleterre etc.

Termeni fundamentali ai creştinismului românesc. Faptul c< unii provin din latina popular< dovedeşte c< aceast< credinţ< a p<truns spontan, „încet şi tainic” în popor (Vasile Pârvan), nedirijat de vreo autoritate oficial<, în primele şapte secole de existenţ<, constituindu-se „o dat< cu poporul român şi cu limba român<”: altare > altar; basilica > biserică; coemeterium > cimitir; crucem > cruce; credo > cred; *credentia > credinţă; comendare > comăndare; *rogacionem > rugăciune; Rosalia > Rusalii; Paschae > Paşti; Sanctus Georgius > Sângiorz etc. Numele momentelor zilei, zilelor s<pt<mânii, lunilor şi anotimpurilor anului etc. Termeni cu valoare „arheologic<”. Exist< numeroase cuvinte, expresii, forme care se p<streaz< în forme arhaice, „calcifiate”, în frazeologisme, îmbin<ri fixe etc.:

branca „mân<” > brânci, în: a da brânci (a îmbrânci) rostrum „cioc, gur<” > rost „gură, vorbire, raţiune” (cf. gr. logos), în

cu/fără rost, a rosti, rostire, a spune/a şti pe de rost. Unele dintre aceste cuvinte „istorisesc”, prin evoluţia lor formal< şi

semantic<, episoade întregi din procesul form<rii poporului român şi a limbii române: lat. miles „soldat” > rom. mire (cf. supra, 1.6.).

În multe privinţe, aşadar, latinitatea lexicului românesc este mai vizibil<, pentru c< este mai conservatoare decât în cazul altor limbi romanice. Inovaţiile, formele derivative (preferinţa pentru derivarea cu sufixe) se bazeaz< pe mecanismele de regenerare continu<, moştenite din latin<. Structura predominant latin< justific< eliminarea masiv< a împrumuturilor slave, maghiare, greceşti, turceşti, în favoarea celor latino-romanice din secolele al XVIII-lea – al XIX-lea, şi receptivitatea actual< de neologisme, f<r< renunţarea la formele vechi, cu mare înc<rc<tur< semantico-stilistic<.

Prin toate aceste particularit<ţi, româna îşi înt<reşte continuu poziţia, caracterizat< ca o „insul< latin<, înconjurat< de un ocean slav, cu elemente fino-ugrice”.



ExerciYiul nr. 2 1. Stabileşte etimonul comun al urm<toarelor cuvinte din limbile

romanice: a) rom. dormi, it. dormire, fr. dormir, sp. dormir; ptg. dormir; b) rom. casă, it. casa; sp. casa, pt. casa, fr. chez [prepoziţie cu sensul (acasă) la].

2. Cuvintele gură şi ochi provin din latin<: gulam, oc(u)lus. În afar< de vechimea lor, exist< şi alte particularit<ţi care le plaseaz< în VF al limbii române. Enumer< cel puţin trei asemenea particularit<ţi.

6.5.Superstratul slav

Locul pe care îl ocup< în celelalte limbi romanice împrumuturile din germanice, este ocupat în istoria limbii noastre de c<tre împrumuturile slave. Ele se datoreaz< migraţiei slavilor dinspre Munţii Urali spre Europa Central<, între secolele al VI-lea şi al X-lea. Au existat dou< mari direcţii de deplasare, care au inclus şi teritoriile româneşti: a) valuri succesive s-au deplasat dinspre nord spre sud între secolele al VI-lea – al VII-lea, trecând prin Moldova, Dobrogea şi Muntenia, pentru a se stabili în Bulgaria de ast<zi; b) alte valuri s-au îndreptat spre Apus, spre Câmpia Panoniei, unii continuându-şi drumul, pân< în Munţii Moraviei şi pân< la Marea Adriatic<, formând popoarele slave central şi sud-europene, limbile ceh<, slovac< şi polon<, sârb<, croat<, sloven<. Şi aceste ramuri au atins parţial populaţia româneasc<. Acestor influenţe vechi li se adaug< cele slave mai noi, datorate contactelor cu popoarele vecine: ucrainene, sârbe, bulgare etc.

În total, influenţa este considerabil<, dar nu atât de mare încât s< se poat< vorbi despre român< ca despre o limb< „romano-slav<”, cum o considerau unii cercet<tori, precum Gustav Weigand.

La data primelor contacte cu slavii, procesul form<rii protoromânei, a românei primitive, se apropia de sfârşit. Primele elemente slave p<trund în vorbirea locuitorilor ţinuturilor româneşti dup< începuturile migraţiei slave, cam prin secolul al VIII-lea. Or, acesta este momentul în care limba român< comun< şi-a încheiat procesul de structurare a sistemului fonetic, morfologic, sintactic şi lexical. Limba român< oferea, de acum, prestigiul culturii şi civilizaţiei bazei latine, pe care se formase, astfel încât, paralel cu asimilarea slavilor r<maşi pe teritoriul ţ<rii noastre, s-a petrecut integrarea elementelor lingvistice de origine slav< în sistemul românesc. Fonetica, morfologia, sintaxa nu au mai putut fi marcate de aceste contacte, decât în anumite detalii (de exemplu, vocativul feminin în -o, înt<rirea neutrului etc.) Vocabularul s-a dovedit, ca de obicei, mai permeabil. Statisticile, discutabile îns<, dup< cum am v<zut, dau cam 305 cuvine de origine slav< în VF, ceea ce înseamn< aproximativ 21%, precum şi 827 cuvinte în întregul vocabular românesc, ceea ce reprezint< aproximativ 14%. Dup< criteriul frecvenţei îns<, aceste procente scad mult.

Impresia de slavizare a limbii române a fost întreţinut< şi de faptul c< pân< în 1865 în scrierea româneasc< s-a folosit alfabetul chirilic, „haina str<in< în care a fost îmbr<cat< limba român<, timp de 300 de ani”, dup< cum spunea Nicolae Iorga.



Exist< mai multe c<i şi mai multe etape de p<trundere a slavismelor în limba român<:

a) Împrumuturile populare, orale se datoreaz< contactelor directe, favorizate de îndelunga convieţuire româno-slav<, înainte de absorbţia migratorilor. Acestea sunt cele mai vechi, datând din perioada cuprins< între secolele VIII-IX, secolele X-XI, dup< cum o dovedesc diverse fenomene fonetice, semantice specifice timpului:

bob, bogat, clopot baltă, daltă, gard jupân, stăpân, smântână - secolul al VIII-lea – al IX-lea sfadă, sfat, pivniţă - secolul al X-lea muncă, luncă, crâng - dup< secolul al X-lea b) Împrumuturile cărturăreşti, scrise se datoreaz< folosirii slavonei

în biseric<, şcoal<, administraţie, în cancelariile domneşti, în diplomaţie etc. Sunt împrumuturi care dateaz< din secolele al XIV-lea – al XV-lea: boier, ceaslov, a citi, clucer, comis, cucernic, pisanie, slujbă, stareţ, utrenie, vecernie, voievod ş.a.

c) Împrumuturile neoslave, regionale se datoreaz< schimburilor obişnuite, datorate vecin<t<ţilor geografice. În Muntenia p<trund mai ales cuvinte bulg<reşti: castravete, ciupi, cobiliţă, nisip, prăşi etc. În Moldova p<trund mai ales cuvinte din ucrainean<: hulub, hrib etc. În Banat sunt atestaţi termeni de origine sârbeasc<: golâmb, gost, iorgovan ş. a.

d) Împrumuturile moderne, din limba rusă se datoreaz< mai ales intr<rii României postbelice în sfera de influenţ< a Moscovei sovietice: activist, preşedinte, tovarăş, sfetnic ş. a.

În secolul al XIX-lea a avut loc un fenomen de eliminare masiv< a termenilor vechi slavi, în favoarea celor latino-romanici, mai precis, o trecere a celor dintâi în fondul pasiv (arhaic, regional, poetic etc.), cu consecinţa cunoscut< a îmbog<ţirii seriilor sinonimice româneşti: văzduh-aer; nădejde-speranţă; slobozi-elibera; polcovnic-colonel ş.a.

• Au r<mas destule cuvinte de origine slav< şi în fondul principal lexical al limbii române: babă, boală, bogat, copil, colţ, clădi, drag, iubi, lovi, muncă, opri, păzi, sărac, scump, sfârşi, trăi, vârstă, vesel etc.

• Numeroase antroponime, toponime, hidronime au origine slav<: Bogdan, Dragomir, Mircea, Radu, Stan, Stoica, Vâlciu, Vlaicu; Bălgrad, Breaza, Craiova, Lipova, Vâlcea, Vlaşca, Târgovişte, Zlatna; Belareca, Bistriţa, Cernavodă, Dâmboviţa, Ialomiţa, Prahova ş.a.

• Numeroase alte fenomene lingvistice complic< identitatea acestor influenţe.

Complexitatea c<ilor de p<trundere şi a straturilor cronologice face dificil< datarea unor elemente slave. Bog<ţia relativ< a acestor influenţe şi suprapunerile lexicale au creat dublete lexicale de origine slavă (termen popular – vechi, termen cult, mai nou): sfârşi/săvârşi; zbor/sobor etc.

Deviaţii semantice însoţesc integrarea unor cuvinte în sistemul lexical românesc: modru însemna în slav< „înţelept” (cf. şi româna arhaic< nu e modru). În român< actual<, termenul are forma şi



semnificaţia schimbat<: mândru; slv. monka „chin” > rom. muncă (cf. rom. arh. mucenic); slv. sila „forţ<” > rom. silă (dar cf. a silui, (se) sili; slv. zlutij „galben” > rom. slut ş. a. m. d. • Numeroase calcuri lingvistice, mai ales semantice, completeaz< tabloul influenţelor

slave: rom. carte (de origine latin<) a c<p<tat sensul de „scrisoare” dup< slv. kniga „carte”, „scrisoare” rom. limbă „... popor”; cf. slv. jazik „limb<, popor” rom. arh. întuneric „... mult”; cf. slv. tǔmja „întuneric; mult” (cf. „întuneric de popoare”, la Eminescu) • Numeroase formaţiuni afixale au devenit productive în limba român<, adic< se ataşeaz<

la baze de diverse alte origini – latine, romanice, maghiare etc., generând cuvinte noi, create pe teren românesc:

sufixe: ne-, pre-, răs-; sufix: -că, -iţă, -işte, -ova, -nic ş. a. • Elementul slav a servit şi ca intermediar pentru alte influenţe: grec, romanic (francez, mai ales) etc.

În general, superstratul slav confer< individualitate şi bog<ţie limbii române, în cadrul grupului de limbi neolatine.

ExerciYiul nr. 3 1. Stabileşte care dintre urm<toarele cuvinte de origine slav<

aparţin vocabularului fundamental al limbii române şi care aparţin diverselor grupe din masa vocabularului: 1. boier, 2. copil, 3. cucernic, 4. drag, 5. iubi, 6. luncă, 7. muncă, 8. nisip, 9. prăşi, 10. slobod, 11. văzduh.

6.6. Împrumuturi din maghiară

Între secolele al X-lea – al XIII-lea, triburi de origine fino-ugric< s-au aşezat în Câmpia Panoniei, formând poporul maghiar de ast<zi. Migraţia începuse înc< din anul 895 p. C., sub presiunea pecenegilor din sud-vestul Munţilor Urali.

Unii dintre migratori şi-au continuat drumul spre nordul Europei, formând poporul finlandez de ast<zi. În înaintarea lor dinspre r<s<rit spre apus, fino-ugricii au trecut prin Carpaţii de nord-vest, o parte dintre ei aşezându-se în ţinuturile de pe malurile Tisei. În stânga Tisei, în Transilvania, au întâmpinat rezistenţa unor formaţiuni statale feudale, numite „ducate” de c<tre Cronicarul Anonim al regelui ungur Bella al III-lea. Este vorba despre voievodatele româneşti, ap<rate de c<tre armata format< din ţ<ranii de obşte. Din secolul al XI-lea, cuceritorii şi-au impus şi şi-au consolidat dominaţia în interiorul arcului carpatic prin forţa militar<, prin atragerea unor elemente autohtone (din rândurile nobilimii locale), precum şi prin colonizarea cu saşi, secui, cavaleri teutoni, între secolele al XII-lea şi al XVII-lea.

Evident, la data sosirii pe p<mânt românesc, noua populaţie nu avea cum s< mai influenţeze decisiv limba autohtonilor. Elementele de origine maghiar< se g<sesc aproape exclusiv în lexicul limbii române (nu şi în gramatic< etc.), iar în cadrul acestuia, cuvintele respective



(aproximativ 2600 de unit<ţi lexicale) sunt regionalisme, unele având utilizare cu totul sporadic< (astăluş „tâmplar”, bai „necaz”, bolund „nebun”, gealău „rindea”, uiagă „sticl<”).

Generalizarea unor termeni (circa 195 de unit<ţi) în vocabularul limbii române comune s-a realizat prin deplasarea populaţiei transilv<nene spre Muntenia şi Moldova. În epoci de opresiune naţional<, obşti întregi luau drumul bejeniei, întemeind în ţinuturile de peste munţi sate care se numesc şi ast<zi Ungureni. O alt< cauz< a generaliz<rii maghiarismelor în româna comun< a fost colonizarea ceang<ilor în Moldova (judeţul Bac<u etc.).

Faptul c< nu apar în dialectele din sudul Dun<rii probeaz< caracterul relativ recent şi parţial al influenţei. Aceasta s-a produs mult dup< separarea românei comune în dialecte.

Cele mai vechi împrumuturi din maghiar< dateaz< de prin secolele al XI-lea – al XIII-lea, dar sunt atestate documentar abia în secolul al XIV-lea: hotar, meşter, nemeş, oraş, vamă etc.

În documentele slavo-române din secolul al XV-lea şi în documentele româneşti din secolul al XVI-lea exemplele se înmulţesc, putând fi grupate dup< principiile onomasiologice:

- viaţa or<şeneasc< şi s<teasc<: birău, gazdă, lacăt, pârgar, sălaş; - organizarea politico-administrativ<: aprod, uric, viteaz*; - comerţ, justiţie: aldămaş, ban, cheltui, dijmă, marfă; - alte grupe tematice: bănui, chin, chip, fel, gând, neam, uriaş,

viclean • Unele cuvinte au circulaţie larg<, dar în fondul popular: alean, cătană, fedeleş, imaş. • În procesul general de eliminare a unor cuvinte vechi, în secolul al XIX-lea, în favoarea echivalenţilor latino-romanici, numeroase maghiarisme au fost dublate de sinonime moderne care au devenit uzuale în limba român<:

făgădui – promite; îngădui – permite; tăgădui – nega; tămădui – vindeca etc. • Schimb<rile administrative de dup< dezmembrarea Imperiului Austro-

Ungar a produs dispariţia altor termeni (sabău, birău, sămădău). • S-a petrecut şi în acest strat etimologic adaptarea fono-morfologic<: magh. marha „vit<” > rom. marfă; magh. szoba „camer<” > rom. sobă (dar, regional, p<streaz< şi sensul de „camer<”); magh. tふlvaj „hoţ” > rom. tulai (interj.). • În procesul de formare a cuvintelor au fost productive unele sufixe: -ău;

(i)şag, -şug (furtişag, rămăşag, prieteşug, hăui); altele continu< s< fie productive: -aş, -eş, -uş (mijlocaş, bebeluş etc.) • Dup< o statistic< a lui D. Todoran, elementul maghiar ar reprezenta 9,61% din totalul lexicului românesc, dar ca putere de circulaţie acesta nu dep<şeşte 2,3% din lexicul românesc contemporan.

ExerciYiul nr. 4 1. Cuvintele a) fruntaş şi b) prieteşug sunt derivate pe teren

românesc, din cuvinte-baz< şi sufixe provenite din diverse straturi etimologice ale limbii române. Arat< componentele celor dou< cuvinte derivate şi etimologiile lor.



6.7. InfluenYa greacă

Cronologic, influenţa greac< asupra limbii române ar trebui studiat< imediat dup< substrat şi fondul latin, dat fiind rolul important pe care greaca l-a avut în evoluţia latinei clasice şi în evoluţia latinei dun<rene. De fapt, procesul este înc< mai complex, c<ci greaca, mai mult decât slavele etc., a influenţat în etape diferite şi pe c<i diferite limba român<. Pentru sistematizare, se iau ca reper trei epoci importante:

6.7.1. Greaca veche

A marcat lexicul românesc prin dou< serii de cuvinte, cronologic şi structural delimitate:

1.1. Cuvinte care au intrat în latină (clasic< şi popular<) şi care reprezint<, de fapt, pentru istoria limbii române, elemente de origine latin<. Procesul a început în secolul al VIII-lea a. C. şi a continuat pân< la sfârşitul latinit<ţii.

Exemple: gr. άけけiそてな > lat. angelus > rom. înger gr. βασすλすせά > lat. basilica > rom. biserică gr. くαπkつiiち > lat. baptizare > boteza gr. φάとたαせてち „otrav<”, „leac” > lat. pharmacus > rom. farmec gr. たαけiかα (cf. rom. magia) > lat. ad-magire > rom. amăgi (cuvântul

se p<streaz< doar în român< şi în sard<, ammajare „a vr<ji”) gr. たαとkへと > lat. martur > rom. martur (cu sensurile vechi şi

actuale „martir” şi „martor”) gr. πとふjφαkてな > lat. prospetus > rom. proaspăt 1.2. Cuvinte care au intrat în latina dunăreană (secolele al V-lea –

al VII-lea a. C.) Aceste cuvinte nu se g<sesc în latin< (clasic<, literar<, popular<,

târzie). Se reg<sesc, în schimb, nu numai în daco-român< (dialectul vorbit pe teritoriul vechii Dacii), ci şi în dialectele sud-dun<rene, aromân<, meglenoromân< etc.; de asemenea, unele se g<sesc în albanez< sau în alte limbi balcanice:

gr. くとふkαχてな „broasc<” > dr. broatec; ar. şi megl. broatec; cf. şi alb. brëtëk

gr. けへとてな „cerc” > rom. giur, cf. în jur, împrejur; megl. dinzur gr. せへたα „val” > rom. ciumă „umfl<tur<” gr. πそάけすてな „înclinat”, „pieziş” > rom. plai; cf. alb. plajë „înclinat” gr. jkへπてな „trunchi” > rom. stup (evoluţia semantic< este

explicabil<; cf. şi „buduroi”) gr. Σkへそてな „coloan<” > rom. stur „stâlp” gr. φとかつ/φとかせη „zbârlire” > rom. frică gr. Χへそてな „suc” > rom. cir „zeam< de m<m<lig<”, „terci”; cf. şi ucr.

čyr

6.7.2. Greaca bizantină

A influenţat româna între secolele al VII-lea şi al XV-lea, în cadrul procesului general de elenizare a Peninsulei Balcanice. În Imperiul



Roman de R<s<rit, greaca devenise limb< oficial<. Dobrogea s-a aflat în mod direct sub influenţa bizantin< între anii 917-1185, dar întreg teritoriul românesc se situa în vecin<tatea Imperiului Bizantin, care-şi avea graniţa nordic< pe Dun<re. În plus, activitatea flotei comerciale, de la Constanţa şi Sulina pân< la Porţile de Fier, înt<resc aceste contacte.

Din p<cate influenţele din aceast< epoc< sunt greu de separat de cele ulterioare, neoelenice, deoarece primele texte româneşti se p<streaz< abia din secolul al XVI-lea. C<ile de p<trundere a elementului grec bizantin în limba român< sunt stabilite de c<tre specialişti astfel:

Ü Influenţa directă – despre care putem vorbi abia de acum – prin relaţii politico-administrative şi culturale (cancelarie domneasc<, şcoal<, biseric< etc.):

agonisi, armură, cort, cucură „tolb< de s<geţi”, folos, flamură, mătase, mânie, prisos, scafă „c<uş; strachin<”, stol, urgie/urgisi ş. a.

Tot din aceast< perioad< dateaz< toponime, hidronime precum: Calafat, cf. a călăfăti „ a da cu smoal<”, Constanţa (prin

intermediar turcesc Küstenge), Giurgiu, Maglavit, Mangalia, Sulina etc. Ü Influenţă indirectă – prin intermediul slavilor sudici (pân< în secolul al XII-lea). Este

dificil de stabilit îns< care anume dintre cuvinte au p<truns în român< prin filier< slav< şi care – în mod direct. Ceea ce se poate face este s< se delimiteze cuvintele uzuale, p<trunse pe cale oral<, de cele c<rtur<reşti:

a) Termeni uzuali, p<trunşi pe cale oral<: argat, busuioc, cămară, cămin, comoară, dafin, desagi, drum, hârtie, humă, livadă, sfeclă ş. a.

b) Termeni ecleziastici, p<trunşi pe cale preponderent c<rtur<reasc<:

acatist, arhiepiscop, episcop, evanghelie, icoană, idol, mitoc, paraclis, patriarh, smirnă ş. a.

Slavii meridionali, în primul rând bulgarii, au adoptat creştinismul de rit bizantin. Autoritatea liturghiei bizantine s-a impus şi la români, paralel cu constituirea unei ierarhii dup< modelul slavo-bizantin. Aceste realit<ţi explic< filiera slav< a grecismelor respective, dintre care puţine intr< în vorbirea cotidian<; cele mai mult r<mân în lexicul religios. Pe de alt< parte, incertitudinile cu privire la calea direct< sau indirect< de influenţare a românei este sporit< de faptul c< unii preoţi, deşi slujeau în slavon<, erau greci de origine.

În orice caz, mulţi dintre termenii laici sau bisericeşti din aceast< perioad< au circulaţie balcanic< mai larg<, putând fi identificaţi nu numai în bulgar< şi român<, ci şi în albanez<, sârbo-croat< etc. Mai mult chiar, ei trec apoi la alte popoare, ca ungurii sau slavii r<s<riteni şi apuseni (ucraineni, ruşi, cehi, slovaci etc.) (cf. H. Mih<escu, Influenţa greacă asupra limbii române până la secolul al XV-lea, Bucureşti, 1966; G. Mih<il<, Împrumuturi vechi sud-slave în limba română, Bucureşti, 1961).

Dup< forma şi sensurile lor, unele cuvinte de origine greac< pot fi plasate în epoci diferite:

- secolele IX-XII: cele de mai sus; - secolele XIII-XIV: epoca dezvolt<rii statelor feudale româneşti, a

organiz<rii ecleziastice ş. a.: afurisi, arhiereu, arhimandrit, cădelniţă, ctitor, făclie, har, hărăzi, mărturisi, pizmă, protopop, schit, scorpie, sihastru etc.;



- secolul al IV-lea: continuarea dezvolt<rii social-economice şi culturale: chelar, comis, despot, diac, grămătic, logofăt, pitar, spătar, vistiernic; cotastih, hrisov; plapumă, scufie, zahăr; catarg, cupă, horă, pitic, prăvălie, scandal, stihic, trandafir, zodie, zugrav.

Cantitativ, s-au inventariat 278 de cuvinte din greaca bizantin< (secolele al VII-lea – al XV-lea), dintre care 22 sunt împrumuturi directe, 254 – indirecte, prin filier< slav<, şi 2 (bumbac, căpitan) indirecte, prin mijlocirea latinei medievale.

Calitativ, ele caracterizeaz< mai ales vorbirea din mediul urban. Prezente mai puţin în cel rural, aceste cuvinte reflect< o anumit< treapt< de evoluţie a societ<ţii feudale româneşti.

6.7.3. Neogreaca (secolele al XV-lea – al XIX-lea)

Cele mai numeroase elemente neogreceşti din structura etimologic< a vocabularului românesc provin din perioada care începe cu anul 1453 (c<derea Constantinopolului) şi se încheie cu anul 1821 (revoluţia lui Tudor Vladimirescu, respectiv, sfârşitul epocii medievale româneşti). Consolidarea dominaţiei turceşti în secolele al XV-lea – al XVI-lea, duce la stabilirea unui mare num<r de greci (funcţionari, dasc<li etc.) în Muntenia şi Moldova. Procesul se accentueaz< dup< tragica moarte a lui Constantin Brâncoveanu, 1714, când Poarta Otoman< înlocuieşte domnitorii p<mânteni cu domnitori str<ini, mai precis, cu aristocraţi din cartierul grecesc Fanar al Constantinopolului (Istanbul). În Moldova fusese deja însc<unat primul domnitor fanariot, Nicolae Mavrocordat, dup< plecarea lui D. Cantemir, în 1711. Şcolile greceşti (1660 – Iaşi; 1689 – Bucureşti), traducerile, administraţia, viaţa economic< şi politic<, dominate de greci – numiţi în posturi cheie (deseori, pe m<sura valorii titularilor) au favorizat transformarea limbii eline în limbă de cultură pe care şi-o însuşiser< clasele conduc<toare autohtone, oamenii de cultur< ai epocii, tinerii studioşi.

Ion Ghica vorbeşte despre aşa-numitul jargon grecesc, utilizat de protipendada româneasc< (cf. supra, cap. I). Însuşi termenul „protipendad<” dateaz< din acea epoc< (gr. proti -pendada „prima cincime”), însemnând „primele cinci (st<ri)”, primele cinci p<turi stabilite dup< ranguri∗ şi avere în ierarhia social< a vremii. Crâncen<, din punct de vedere politic şi social, epoca a fost benefic< din punct de vedere cultural.

O epoc< atât de lung< şi de bogat< în evenimente – cu consecinţe fireşti asupra lexicului limbii române – poate fi, de asemenea, subîmp<rţit< cronologic:

a) perioada prefanariot< (1453-1711); b) perioada fanariot< (1711-1821). Totuşi, stabilirea cu exactitate a „vârstei” neoelenismelor din

aceast< epoc< este dificil<, ea f<când obiectul studiilor de strict< specialitate. Multe cuvinte (circa 1200) din perioada fanariot< au p<truns în român< pe cale scris< şi au caracterizat mai ales vorbirea oamenilor instruiţi: alfabet, caligrafie, diată „testament”; plastograf, partidă, tipografie etc.

Numai 100-150 de elenisme fanariote au intrat în limba român< uzual<: agale, ananghie, calapod, catadixi, conopidă, dichisi, fidea,

∗ 1. logofăt; 2. vornic; 3. hatman; 4. postelnic; 5. agă.



economisi, ifos, ipsos, lefter, orfan, pat, plictis, prosop, sclifosi, taifas ş.a.

La jum<tatea secolului al XIX-lea, când se manifest< influenţa occidental<, numeroase grecisme trec în fondul pasiv, arhaic, în favoarea sinonimelor latino-romanice: evghenicos – nobil; simandicos – distins; zugrav – pictor; diată – testament.

În VF au r<mas doar 18 (deci, cam 1%) cuvinte de origine greac<: substantive: folos, frică, pat, patimă, piper, zahăr etc. verbe: pedepsi, sosi, vopsi etc. adjective: proaspăt, sigur etc.

4. Elementele greceşti din neologismele de circulaţie internaţional< completeaz< tabloul complex al elenismelor din limba român<. Desigur, cuvinte ca telefon (gr. tele „departe” + foné „sunet”), seismograf, tahimetru; apoi termeni de tipul filologie, filozofie, geografie, geologie, matematica, pedagogie, logopedie etc. sunt creaţii savante, moderne, p<trunse în român< din francez<, englez<, italian< etc.

Nu ştim sigur dac< nu cumva termeni ca gramatică, matematică, istorie nu au p<truns în român< direct din neogreac<, în epoca înfloririi culturii şi înv<ţ<mântului de tip fanariot. Pe de alt< parte, unii termeni tehnici au fost creaţi în româneşte: cf. algocalmin – un hibrid greco-latin (gr. algos „durere” + lat. calmare; cf. fr. calmer), aşa cum exist< atâtea formaţiuni hibride împrumutate din limbile moderne, cf. tele(gr.) + vizor (lat.) > televizor.

Indiferent de calea pe care au intrat în limba român<, elenismele au avut şi continu< s< aib< un rol important în evoluţia lexical< a limbii române (cf. şi L. Galdi, Les mots d’origine néogrecque en roumain à l’epoque des phanariotes, Budapest, 1939; Florica Dimitrescu (coord.), Istoria limbii române, E. D. P., Bucureşti, 1978, p. 102-108).

ExerciYiul nr. 5

1. D< câte patru exemple de verbe şi de adjective care apar în limba român< cu sufixele, productive într-o anumit< epoc<, -isi, respectiv,-icos.

2. Explic< etimologia cuvintelor filologie, filozofie, filarmonică, filantrop, bibliofil.

6.8. Elemente lexicale de origine turcă

În principiu, relaţiile politice, economice, culturale ale ţ<rilor române cu Imperiul Otoman au durat din secolul al XV-lea pân< în secolul al XIX-lea (1877). Cucerind întreaga Peninsulă Balcanică, turcii au stabilit relaţii de vasalitate cu Xara Româneasc<, Moldova şi, o perioad<, şi cu Transilvania, acestea pl<tind tribut, pe baza unor contracte care asigurau autonomia intern<, spre deosebire de state precum cel bulgar, sârbesc etc., transformate în raiale turceşti. În consecinţ<, şi influenţa lingvistic< este relativ redus<. Pe de alt< parte, trebuie s< preciz<m c< elemente turceşti vechi au p<truns în român< cu



mult înainte de cuceririle turcilor osmanlâi. Vom proceda, aşadar, la o departajare cronologic< şi structural< şi în acest caz.

6.8.1. InfluenYe vechi turco-tătare

Ü Pecenegii – aşezaţi temporar în Moldova şi estul Munteniei (secolul al IX-lea), precum şi în Transilvania şi Dobrogea (secolele al X-lea – al XI-lea) au l<sat în român< câteva urme toponimice:

Peceneaga, Pecenegul, Pecenişca, Pecenevra

Ü Cumanii – veniţi din stepele de la nordul M<rii Negre, în secolul al XI-lea, r<mânând pe teritoriile româneşti câteva veacuri, ocupându-se cu p<storitul şi agricultura. Ca şi pecenegii, au sfârşit prin a fi alungaţi sau absorbiţi de populaţia autohton<. Au l<sat în limba român<: ¹ toponime, hidronime, oronime: Bărăgan, Caraiman, Caracal,

Comana, Comăniţa, Covurlui, Teleorman „p<durea nebun< (deas<)” (cf. tc. deli „nebun” + orman „p<dure”); ¹ antroponime: Balaban, Carabă, Ciortan, Coman (de unde: Comănescu, Comănici etc.), Itu, Talabă ş. a.; ¹ apelative: aslam „cam<t<”, buzdugan, cazan, cioban, duşman, maidan, suman; baltag, bardacă, catâr, chindie, chior, habar, hambar, haram, maramă, murdar, tărâm, toi.

Ü Presupusa influenţă avară (secolele al XIV-lea - al XV-lea) Ar putea fi amintite aici cuvinte ca: armig „arm<sar” (reg., Banat),

scrum (date ca atare de L. Ş<ineanu).

6.8.2. InfluenYe ale turcilor osmanlâi (secolele al XV-lea – al XIX-lea)

Ca şi în cazul limbii greceşti din aceeaşi epoc<, şi turcismele osmanlâie se pot delimita în dou< subgrupe cronologice. Ü Cuvinte pătrunse în română în secolele al XV-lea – XIX-lea Ü Turcisme din perioada fanariotă (secolele al XVIII-lea – al XIX-lea)

Primele sunt mai r<spândite şi au un caracter mai popular. Celelalte au circulat numai în epoca fanariot< şi numai în anumite medii lingvistice. Puţinele care au intrat un uzul comun au suferit devieri semantice, obişnuite, de altfel, în procesul împrumuturilor.

Pentru nespecialişti, îns<, sunt mai puţin importante subdiviziunile cronologice, decât cele tematice (cf. Fl. Dimitrescu (coord.), op. cit., p. 109-111):

a) Casa şi locuinţa: acaret, balama, cearşaf, chibrit, divan, duşumea, tavan;

b) Mânc<ruri şi b<uturi: baclava, cafea, ciulama, halva, musaca, sarma, telemea, trufanda; caimac, ciorbă, ghiveci, iahnie, iaurt, pastramă, pilaf, rachiu, tutun;

c) Îmbr<c<minte: basma, bariş, ciorap, maramă, tulpan şi multe altele, ieşite din uz (anteriu, şalvari etc.):

d) Flor< şi faun<: abanos, bamă, dovleac, dud, pătlăgea, zambilă; bursuc, catâr;



e) Comerţ: chilipir, cântar, dughiană, muşteriu, para, raft, samsar, saftea, tarabă, tejghea;

f) Meserii, unelte, piese: băcan, boiangiu, cazangiu, cazma, mucava, pingea;

g) Însuşiri: agiamiu, babalâc, fudul, lichea, peltic, pişicher, şiret, tembel, ursuz, zevzec;

h) Cuvinte pentru abstracţiuni: berechet, belea, bucluc, cusur, hal, hatâr, huzur, moft, naz, tabiet, tertip;

i) Diverse: bacşiş, ciubuc, ghiozdan, ibric, haram, harem, halal, lulea, maidan, narghilea, tiptil, zaiafet.

• Deviaţiile semantice s-au produs mai ales în sens depreciativ (peiorativ, ironic): tc. lichea „pat<”, „defect” – cap<t< în român< sensul „om de nimic” tc. pehlivan „erou” – cap<t< în român< sensul „escroc, mucalit” tc. tertip „plan, proiect” – cap<t< în român< sensul „vicleşug,

intrig<” Asemenea extensii sau restrângeri de sens pot funcţiona şi f<r<

conotaţii depreciative: tc. baglama „leg<turi” > rom. balama „obiect metalic pentru fixarea

uşii, capacului pe axul de mişcare”, „ţâţân<” Şi în cazul turcismelor p<trunse în român< prin filier< sârb< (în

Banat, Transilvania) apar sensuri cu caracter regional: baş „tocmai”, divan „discuţie”, ortac „tovar<ş” etc. • Au fost productive în român< sufixele de origine turceasc<:

- giu: tc. cafegiu, dar şi rom. barcagiu, reclamagiu - iu: tc. cafeniu, dar şi rom. maroniu, alburiu - lic, -lâc: tc. şiretlic, caraghioslâc, dar şi rom. autorlâc, crailâc • În VF al limbii române contemporane exist< numai 14 cuvinte de origine turc<, dintre care 5 au, de fapt, origine arab< (cafea, chef, chirie, cântar, tăbăci); 5 sunt de origine persan< (duşman, moft, murdar, para, zar), r<mânând numai 4 turceşti propriu-zise (chior, ciomag, hai, soi), dup< cercet<rile lui Al. Graur.

Acestea îns<, ad<ugate celor din vorbirea popular<, dovedesc o mare putere de circulaţie, fiind adânc impregnate în structura fono-morfologic<, frazeologic<, stilistic< a limbii române şi contribuind semnificativ la conturarea personalit<ţii acesteia.

ExerciYiul nr. 6 1. Care sunt elementele formative care ne îndrept<ţesc s<

consider<m c< urm<toarele cuvinte româneşti sunt de origine turc<: a) cazan, divan, duşman, tavan, Bărăgan, Teleorman; b) basma, cazma; baclava, halva, musaca, sarma; c) cafea, narghilea, giubea; d) cafegiu, geamgiu, iaurgiu.


COTEANU, Ion; SALA, Marius, 1978, Etimologia şi limba română. Principii – probleme, Bucureşti, Editura Academiei.



DIMITRESCU, Florica (coordonator), 1978, Istoria limbii române. Fonetică. Morfo-sintaxă. Lexic, Bucureşti, E. D. P.

GRAUR, Al., 1968, Tendinţele actuale ale limbii române, Bucureşti, Editura Ştiinţific<

HRISTEA, Theodor, 1972, Probleme de etimologie. Studii. Articole. Note, Bucureşti, Editura Ştiinţific<.

HRISTEA, Theodor (coordonator), 1984, Sinteze de limba română, Bucureşti, Albators, p. 39-65.

MACREA, D., 1970, Studii de lingvistică română, Bucureşti, E. D. P.

NICULESCU, Alexandru, 1965-1978, Individualitatea limbii române între limbile romanice, Bucureşti, I – Editura Ştiinţific<; II – Editura Ştiinţific< şi Enciclopedic<.

ROSETTI, Al., 1978, Istoria limbii române (ediţia a doua, rev<zut< şi ad<ugit<), Bucureşti, Editura Ştiinţific< şi Enciclopedic<.

ROSETTI, Al.; CAZACU, B.; ONU, L., 1971, Istoria limbii române literare, I, Bucureşti, Minerva.


1. Unele dintre sunetele inexistente în fondul latin (<, î, ğ, č, ş, ţ, z etc.) par a proveni din substratul traco-dac sau din fondul balcanic. D< cinci exemple de cuvinte din substrat care s< conţin< unele din aceste vocale şi/sau consoane.

2. Enumer< cinci cuvinte din VF provenite din fondul latin popular. 3. Din unit<ţile latineşti fructus; subtilis (Ac. – subtilem); veteranus

s-au moştenit cuvintele româneşti vechi: frupt, subţire, bătrân. Care sunt dubletele lexicale neologice, provenite din aceleaşi etimoane?

4. Cuvinte de tipul casă, câine, pâine, râde apar în toate limbile romanice moderne (francez<, italian<, spaniol<, portughez< etc.). C<rui fond vechi îi aparţin originile acestor cuvinte?

5. Enumer< trei limbi care au contribuit la modernizarea limbii române în aceeaşi m<sur< în care au avut şi contribuţii vechi?

6. Cuvintele provenite din superstratul slav ceas, nădejde, prieten, vreme, au câte un sinonim latin cu frecvenţ< relativ egal< în uzul limbii române. G<seşte aceste sinonime.

7. Numeralele ordinale de la 11 la 19 sunt compuse în limb< prin sistemul ad<ugirii, dup< modelul slav (calc de structur<):

11 = unu + spre + zece; 12 = doi + spre + zece (dup< odyn - na(d) - dzatĭ etc.

Identific< (folosind, eventual, un dicţionar cu indicaţii etimologice, precum DEX, MDE etc.) originea elementelor componente care intr< în structura acestor numerale (vezi şi Fondul latin al vocabularului românesc, grupe tematice).

8. D< trei exemple de regionalisme (transilv<nene) datorate influenţe maghiare.

9. Cuvintele de origine greac< filia „iubire” şi logos „cuvânt”, „ştiinţ<”, „raţiune” au intrat în componenţa multor neologisme de circulaţie internaţional<. Enumer< patru asemenea cuvinte.

10. Cuvântul de origine turc< (pre-osmanlâie) koz „nuc<”, având şi sensurile secundare „rotund”, „perfect”, „foarte”, apare în dou< contexte ale limbii române: a) într-o expresie de tip popular (ca adverb pe lâng<



adjective ca frumoasă, mândră); b) într-un toponim devenit celebru printr-o capodoper< a poeziilor lui Gr. Alexandrescu. Despre ce expresie, respectiv cuvânt, este vorba?


ExerciYiul nr. 1 1. brad, brânză, bucura, burtă, buză moş etc. 2. Argeş, Motru, Timiş etc.

ExerciYiul nr. 2 1. a) lat. dormire; b) lat. casa (forma de Ac. casam) 2. a) frecvenţa lor (stabilit< intuitiv, dar şi prin metode statistice); b) au corp fonetic redus (2, respectiv 1silab<); c) au mare capacitate de derivare: guriţă, gureş, guraliv; ochi,

ochios, ochişori etc. d) au mare capacitate de compunere: gura-leului, apă-de-gură,

ochi-de-vultur, ochi de bou etc. e) intr< în numeroase construcţii metaforice: gură de rai, bun

de gură, (cu) ochi dulci, a-şi da ochii peste cap, a-şi arunca ochii pe fereastră.

ExerciYiul nr. 3 VF: 2, 4, 5, 7 MV: 1, 3, 6, 8, 9, 10, 11

ExerciYiul nr. 4 a) frunt-, cf. rom. frunte < lat. frontem (Ac.) + sufixul -aş, de origine

maghiar< b) priete-, cf. rom, prieten > slv. prijateli + suf. -şug, de origine

maghiar< ExerciYiul nr. 5 1.- aerisi, agonisi, economisi, plictisi - fricos, nevricos, plicticos, politicos 2. -fil < gr. filein „a iubi” + logos „cuvânt”; sofia „înţelepciune”,

armonie „armonie” (sonor<), antropos „om”, biblos „carte” ExerciYiul nr. 6 a) sufixul -an b) desinenţa de feminin singular -a accentual (á), cu pluralul

corespunz<tor -ále (basmá – basmale); c) desinenţa de feminin singular -eá, cu pluralul -éle (cafeá –

caféle) d) sufixul de agent -giu

Test de evaluare Barem de notare 10 x 10 p. = 100 p. În cadrul fiec<rui item se împart cele 10 puncte

la num<rul de subitemi ceruţi (de exemplu, când se cer 4 exemple, se



noteaz< cu 2,5 puncte fiecare exemplu corect formulat; 5 exemple x 2 p.; 3 exemple x 3,3 p.; 2 exemple x 5 puncte ş. a. m. d.).

1. argea, barză, brânză, jelit, Jiu, Gilort, mânz ş. a.; se aleg cinci termeni din inventarul dat la subunitatea 4.3.

2. an, casă, dinte, dormi, floare, mânca, ochi; poartă, urs, zece ş.a. Se aleg cinci exemple din inventarul de la 4.4.

3. fruct, subtil, veteran (vezi tabelul „Dublete lexicale latine”). 4. Fondul latin popular. 5. Latina, slavele, greaca. 6. oră, speranţă, amic, timp. 7. Toate componente sunt de origine latin<: lat. unus > rom. un;

lat. super > rom. spre; lat. decem > rom. zece; în continuare se schimb< doar unit<ţile care fac parte din VF, (cf. Fondul latin, Grupe lexico-gramaticale)

8. bai „necaz”; bolând „nebun”; cătană „soldat”. 9.filo-sofie; fil-antropie; biblio-fil; filo-logie; logo-pedie; logică etc. 10. a) frumoasă coz „foarte frumoas<” (reg., p....); b) Cozia (=

Nucet).

Organizarea etimologic< a vocabularului limbii române. II. Elemente moderne


Unitatea de învăYare nr. 7 ORGANIZAREA ETIMOLOGIC; A VOCABULARULUI LIMBII ROMÂNE.

II. ELEMENTE MODERNE

Cuprins 7.1. Obiective educaţionale......................................................................................... 116 7.2. Influenţe moderne ................................................................................................ 116 7.3. Latina savant<...................................................................................................... 117 7.4. Influenţa francez<................................................................................................. 118 7.5. Influenţa italian< ................................................................................................... 120 7.6. Influenţa german< ................................................................................................ 121 7.7. Influenţa englez<.................................................................................................. 121 7.8. Concluzii .............................................................................................................. 122 7.9. Surse bibliografice................................................................................................ 123 7.10. Lucrare final< de evaluare.................................................................................. 123 7.11. R<spunsuri şi comentarii la exerciţii şi teste....................................................... 124


La sfârşitul unit<ţii de înv<ţare vei fi capabil: • s< analizezi formanţii unui cuvânt; • s< utilizezi corect fondul neologic al limbii române; • s< eviţi formele paralele (elemente de jargon, argou); • s< dezvolţi creativitate în formare şi utilizarea cuvintelor; • s< explici semnificaţia unor expresii şi cuvinte de circulaţie internaţional<.

7.2. InfluenYe moderne

În general, influenţele moderne se studiaz< în contextul analizei neologismelor dintr-o limb<. Problema este îns< c< multe dintre limbile care furnizeaz< elemente de înnoire a vocabularului în epoca modern< şi contemporan< au influenţat româna şi în etape mai vechi. Altfel spus, din aceeaşi limb<, uneori şi din aceleaşi cuvinte, exist< în român< atât arhaisme, cât şi neologisme (ca s< nu mai lu<m în calcul în regionalismele, elementele de argou şi jargon etc.).

Am constatat acest fenomen în cazul influenţelor slave, greceşti etc. şi vom avea ocazia s< relu<m ideea în alte cazuri – latina, germana etc.

Aşa încât, în privinţa neologismelor, r<mân valabile aspectele discutate în capitolul despre organizarea vocabularului dup< criteriile frecvenţei şi funcţional-stilistic, urmând ca influenţele moderne s< fie studiate dup< criteriile deja utilizate: cronologic, tematic (onomasiologic), formativ, stilistic etc.



7.3. Latina savantă

Cuvinte din latina cult<, literar<, au p<truns în român< dup< mai bine de un mileniu de la începuturile transform<rii cuvintelor din latina popular< în cuvinte româneşti. C<ile de p<trundere sunt, evident, exclusiv c<rtur<reşti.

a) prin scrieri şi documente religioase şi diplomatice din secolele al XI-lea – al XVII-lea: ¹ în Transilvania, prin episcopatele catolice din Cenad, Oradea Mare,

Alba Iulia ş. a.; ¹ în Xara Româneasc< şi Moldova, prin documente diplomatice: ¹ în toate provinciile româneşti, prin şcolile de nivel mediu-superior de la Cotnari (1542-1514), Târgovişte (1646) etc.

b) prin scrierile cronicarilor, c<rturarilor medievali (secolul al XVII-lea), care le-au preluat: ¹ fie direct din latin< (Miron Costin, Dimitrie Cantemir, Dosoftei); ¹ fie din polon<, neogreac<, maghiar<, italian< (Grigore Ureche, Miron

Costin, Constantin Cantacuzino ş. a.).

c) prin activitatea Şcolii Ardelene, curent cultural naţional care reprezint< iluminismul românesc (secolele al XVIII-lea – al XIX-lea);

d) prin evoluţia fireasc< a societ<ţii, care impune atragerea neologismelor de circulaţie universal<.

Desigur, şi în aceste cazuri se pun problemele obişnuite de datare şi stabilire a surselor: ¹ sunt mai vechi: biblie, colocviu, consul, fabulă, fantastic, imperiu, (la

M. Costin, D. Cantemir etc.), literă, răspublică, rege, testimoniu, tezaur, c<ci le g<sim în documente şi cronici; ¹ multe dintre neologismele în (-ţ)ie, provenit din lat. -(t)io, dateaz< din epoca activit<ţii corifeilor Şcolii Ardelene – S. Micu, Gh. Şincai, I. Budai-Deleanu ş. a.: excepţie, fundaţie, instrucţie, invitaţie, jurisdicţie, rezoluţie, reprezentaţie, superstiţie ş. a.

Mai delicat< ca datare este problema dubletelor lexicale latine. Practic, din acelaşi etimon latin avem în limba român< dou< serii de cuvinte:

a) unele vechi, moştenite din latina popular<; acestea au p<strat mai bine clasa gramatical< şi sensul originar, dar au suferit, firesc, mai multe modific<ri fono-morfologice;

b) altele noi, împrumutate pe cale c<rtur<reasc< din latina cult<; acestea se încadreaz< adesea în clase gramaticale diferite, au semnificaţii înrudite, dar nu totdeauna identice cu etimonul latin; ele p<streaz< mai bine aspectul fono-morfologic al acestuia (întrucât perioada de evoluţie formal< a fost mai scurt<).

Toate sunt interesante pentru deschiderea românei faţ< de o surs< atât de apropiat<, precum latina (cf. Figura 5.1.)



Latină Română a)

Moşteniri (vechi) Română b)

Împrumuturi (noi) aqua(m) ap< acvatic, acvariu canem câne > câine canin clarus chiar clar fructus (arh.) frupt fruct harena (dialectal, reg.) arin< aren< mola(m) moar< molar mentionem minciun< menţiune panem pâne > pâine panificaţie subtilem subţire subtil vesicam b<şic< vezic< veteranus b<trân veteran

Figura 5.1. Dublete lexicale latine

7.4. InfluenYa franceză

Cea mai puternic< influenţ< modern< asupra lexicului limbii române s-a exercitat din partea limbii franceze. Câteva mii de cuvinte de origine francez< au îmbog<ţit vocabularul limbii române într-o epoc< în care acesta era bine conturat, inclusiv în ceea ce priveşte variantele literare, profesionale etc. Exist< numeroase domenii de activitate în care vocabularul de specialitate este alc<tuit în majoritate covârşitoare din termeni de origine francez<: social-politic, administrativ, economic, militar, juridic, medical, ştiinţific, filosofic, filologic etc. Chiar dac< nu se atinge cifra de 40.000 de cuvinte, lansat< de c<tre unii cercet<tori, fenomenul r<mâne masiv, determinând pentru caracterizarea lui, expresia „al treilea miracol al istoriei limbii române”∗.

Începuturile penetr<rii elementului francez în limba român< dateaz< din secolele al XVII-lea – al XVIII-lea şi se realizeaz< prin filier< polon<, greco-fanariot< şi rus<. De exemplu, domnitorul Al. Ipsilanti a organizat în Xara Româneasc< şcoli dup< modelul francez. Curând, limba francez< a devenit obligatorie în multe şcoli (al<turi de român<, greac<, latin<, slavon<). În secolul al XIX-lea şi primele decenii ale secolului al XX-lea, pe fondul unor schimburi culturale accentuate (emigranţi francezi sosiţi în X<rile Române şi tineri români plecaţi la studii în Franţa), se ajunge la un adev<rat bilingvism cultural româno-francez. Primele publicaţii periodice, primele teatre româneşti apar în limba francez< sau în ambele limbi. Primele libr<rii vindeau c<rţi aproape exclusiv în francez<, traducerile din francez< dep<şeau cu mult pe cele din alte limbi, organizarea activit<ţii în toate domeniile urma modulul francez, viaţa monden< urma moda franţuzeasc<, ajungându-se la cump<na secolelor XIX-XX la o adev<rat< „franţuzomanie”. • C<ile lingvistice de influenţare sunt cele tipice: împrumuturile,

traducerile, calcurile lingvistice.

∗ Primul miracol a fost, cum s-a ar<tat mai sus (cap. 4.4.), latinizarea limbii

autohtonilor într-un interval relativ scurt de timp. Al doilea a constat în rezistenţa limbii române pe ambele maluri ale Dun<rii, în epoca tulbure dintre secolele III-XIV. Analiza datelor obiective ale istoriei social-politice şi istoriei limbii dovedesc c< toate cele trei fenomene sunt la fel de puţin „miracole”; ele sunt fapte normale, perfect explicabile istoric.



Ü Împrumuturile lexicale propriu-zise sunt foarte multe, chiar dac< nu aproape 40% din lexicul modern românesc, cum apar în studiul lui D. Macrea, Studii de lingvistică română, E. D. P., Bucureşti, 1970. Ele p<trund în mod diferit în limba român<:

a) prin texte scrise – automobil, bacalaureat, certificat, convoi, sergent ş. a., care nu s-ar putea explica în român< decât intrate în aceast< form< scris<;

b) pe cale oral< – fular (< fr. foulard); antet (< fr. en tête); coşmar (< fr. cauchemar), cale dovedit< de aspectul fono-morfologic în român<;

c) unele cuvinte au p<truns pe ambele c<i, eventual, cu specializ<ri semantice pentru fiecare variant<:

rom. bord (marginea punţii unei ambarcaţiuni) fr. bord >

rom. bor (marginea de la p<l<rie)

rom. revers (dosul unei medalii, monede etc.) fr. revers >

rom. rever (partea r<sfrânt< a hainei)

Unele forme „orale” au fost eliminate, pentru c< au fost simţite ca „inculte”: santimă (în favoarea lui centimă); pansion (pension); semplu (simplu). Ü Traducerile şi calcurile se manifest<, de obicei, împreun<, deci se

concretizeaz< mai ales în sintagme care urmeaz< tipul francez, dar utilizeaz<, parţial sau total, material românesc (traduceri literale, imitaţii etc.):

a) a pierde din vedere dup< fr. perdre de vue a face act de prezentă

dup< fr. faire act de présence

rădăcină pătrată dup< fr. racine carrée turn de fildeş dup< fr. tour d’ivoire

b) apă de toaletă dup< fr. eau de toilette câmp de bătaie dup< fr. champ de bataille

c) artist liric dup< fr. artiste lyrique calcul renal dup< fr. calcul renal artistic literar dup< fr. artistique littéraire director general dup< fr. directeur général

Th. Hristea a cercetat un întreg sistem de calcuri (totale, parţiale,

semantice, morfologice, morfolexicale etc.), ar<tând c< fenomenul este mult mai amplu decât s-a putut crede. În limba român< cele mai multe unit<ţi frazeologice (în limba cotidian<, dar mai ales în limbajele speciale, de ex. ape minerale, ape subterane, ape sulfuroase etc.) sunt, f<r< exagerare, de provenienţ< francez<, cf. Probleme de etimologie..., 1968, p. 109 şi urm.; Sinteze de limba română, p. 59-65.

• Uneori s-a exagerat contribuţia fondului francez. În realitate, unele cuvinte, expresii considerate „franceze” pot fi:



- creaţii interne româneşti: pastel (specie literar<, teoretizat< şi exemplificat< de Vasile Alecsandri);

- influenţe din franceza belgian< etc.: savonieră; - influenţe diverse:

german< – frizer rus< – logoped greac< – ortografie cu etimologie multipl<: desant (fr., engl., rus.).

• În sfârşit, acestor pseudo-franţuzisme şi franţuzisme aparente, cum le numeşte Th. Histea, li se adaug< barbarismele sau elementele de jargon. Pe lâng< mai vechile cuvinte şi structuri inutile, care dubleaz<

termenii româneşti din motive psihologice, sociale (snobism, mod<, încifrare, raţiuni socio-profesionale): Bonjur, madam, mersi, se folosesc ast<zi termeni de tipul: a flana (a se plimba), inubliabil (de neuitat), impardonabil (de neiertat), anvizaja (a pune în vedere), plezanterie (glumă) etc.

Toate aceste fenomene şi înc< multe altele au marcat profund structura vocabularului românesc, îmbog<ţindu-l, nuanţându-l, modernizându-l. Împreun< cu latina savant< şi cu italiana, franceza a contribuit la relatinizarea şi reromanizarea limbii române.

7.5. InfluenYa italiană

• Condiţiile istorice ale influenţelor italiene asupra limbii române se manifest< înc< din secolul al XIII-lea, când leg<turile comerciale cu veneţienii şi genovezii impun termeni precum ducat – numele uneia dintre primele monede naţionale româneşti . Au urmat, în secolele al XIV-lea – al XVIII-lea relaţii diplomatice, culturale, exemplificate fie prin italieni sosiţi în ţ<rile române, ca Anton Maria del Chiaro, secretarul lui Constantin Brâncoveanu (din 1709), fie prin români care au locuit sau au studiat în Italia, precum Petru Cercel, Constantin Cantacuzino Stolnicul ş.a. În epoca fanariot<, italienismele au fost aduse prin intermediar grecesc, în Moldova şi Muntenia, în timp ce în Transilvania intermediarul era limba maghiar<. C<rturarii cu mare putere de influenţ< asupra contemporanilor au des<vârşit acest proces în secolele al XIX-lea – al XX-lea (I. H. R<dulescu, Cezar Bolliac, Gheorghe Asachi, Al. Odobescu, Nicolae Filimon, George C<linescu, Vasile Pârvan ş. a.).

• Domeniile de influenţe sunt, în general, aceleaşi ca şi în alte limbi europene, ceea ce înseamn< c< autoritatea italian< în respectivele domenii a impus, practic, neologisme de circulaţie internaţional<. În consecinţ<, este posibil ca unele dintre „italienisme” s< fi p<truns în român< prin alte filiere sau s< aib< etimologie multipl<. - Terminologie muzical<: adagio, allegro, arpegiu, bariton, cantabil,

chitară, duet, flaut, operă (muzical<), partitură, pian ş. a. - Terminologie economic< şi financiar-bancar<: acont, agenţie, bancă,

fisc, gir, gira, girant, scont, scadent, speze „cheltuieli”, valută, virament ş. a.



- Alte domenii (arhitectur<, medicin<, alimentaţie, marin<, politic< sport): ancoră, basorelief, capodoperă, fascism, febră, merceologie, spaghete, teracotă ş. a.

Deşi mai redus< cantitativ, italiana a contribuit la modernizarea şi reorganizarea românei, schimbând vizibil fizionomia acesteia.

7.6. InfluenYa germană

Chiar dac< nu are aceeaşi importanţ< ca în celelalte limbi romanice (unde reprezint< superstratul etno-lingvistic, aşa cum este la noi slava), germana a acţionat în mai multe etape istorice asupra limbii române. - Unii cercet<tori vorbesc despre elemente de gepid<, gotic<, vechea

german<, pornind de la termeni precum: bâlcă „urcior”, bulz, nasture, targă, zgudui.

- În mod cert au adus germanisme coloniştii saxoni stabiliţi în Transilvania între secolele al XII-lea – al XIII-lea, aşa-numiţii saşi.

- Un alt val este reprezentat de c<tre colonişti din Suebia, stabiliţi în Banat şi Bucovina, în secolul al XVIII-lea, aşa-numiţii şvabi.

Cuvintele introduse de toţi aceştia sunt greu de deosebit de germanismele venite prin filier< maghiar<, impuse de administraţia austriac<. Cele mai multe sunt regionalisme şi cuvinte populare (ferdelă „vas de 20 de litri”, corfă „coş, colivie”, pârgar „primar”). Termeni din minerit, negoţ, meşteşuguri, industrie se impun în uzul larg: gater, flec, şnaidăr, şnaps, şvarţ etc. - Cele mai multe cuvinte de origine german< aparţin îns< epocii

moderne şi marcheaz< mai ales domeniul tehnico-ştiinţific: blitz, boiler, bormaşină, diesel, droser, electrocar, fasung, matriţă, şaibă, şaltăr, ştecher, ventil ş. a.

Mulţi compuşi din german< (care are ca mijloc preferenţial de îmbog<ţire intern< a vocabularului procedeul compunerii) p<trund în român< ca lexeme unitare: bildungsroman, capelmaistru, cremvurşt, glaspapir, glaswand, holţşurub, laitmotiv, leberwurşi. Uneori se petrec, ca şi în cazul altor limbi, devieri semantice, deform<ri, false etimologii:

germ. Damenvahl „alegerea doamnelor” > rom. damenvals germ. Pacwagen „vagon de colete” > rom. patvagon Pe lâng< contribuţiile directe, germana are calitatea de a fi

funcţionat ca intermediar pentru introducerea unor cuvinte latino-romanice: corectură, dictat, laborant, repetent, servus, sista ş. a.

7.7. InfluenYa engleză

În marşul ei triumf<tor spre toate limbile p<mântului, engleza a atins şi structura lexical< a limbii române.

• Primele elemente de origine englez< au p<truns în român< prin filier< str<in<, dup< cum o dovedeşte fonetismul actual:

- francez< (biftec, dancing, picup, sandviş, spicher); - german< (boiler, cocs); - rus<: (buldozer, motoplug, radiolocaţie).



Unele „anglicisme” au, de fapt, etimologie multipl<, dup< cum am putut constata în analiza „franţuzismelor”, „germanismelor”, „italienismelor” etc.

• Influenţa direct< – din engleza britanic< – se manifest< în câteva domenii care au produs, ca şi în cazul italienismelor, neologisme de circulaţie internaţional<.

- Terminologie sportiv<: aut, base-bal, corner, dribla, fault, fotbal, ghem, gol, handbal, henţ, polo, presing, ring, rugbi, scor ş. a.

- Alte domenii (cinematografie, finanţe-b<nci, medicin<, ştiinţ<, tehnic< etc.): apartheid, biomedicină, dispecer, marketing, smog etc.

• Americanismele sunt deseori greu de deosebit de anglicismele propriu-zise: bluf, blugi, boss, campus, cow-boy, hamburger, jazz, mass-media, motel, O. K., radar, tobogan ş.a. Dinamica vieţii economice, ştiinţifice, tehnice impune continuarea susţinut< a p<trunderii neologismelor de origine anglo-american< în vocabularul limbii române, aşa cum o dovedesc termeni foarte noi (display, hobby, cip, computer, sait, week-end etc.), contribuind din aceast< perspectiv< la procesul mai larg al globaliz<rii vieţii sociale.

7.8. Concluzii

• Aceast< deschidere a românei spre influenţe externe vechi şi moderne nu i-a alterat esenţa latină şi personalitatea, în cadrul familiei vechi indo-europene, precum şi în cadrul grupului romanic, în cadrul grupului lingvistic balcanic.

• Toate aceste influenţe au îmbog<ţit, au plasticizat, au nuanţat şi au modernizat româna, f<când-o apt< s< exprime, ca orice limb< veche, cu o puternic< dinamic< modern<, cele mai profunde judec<ţi şi cele mai înalte sentimente.

• Româna a oferit, la rândul ei, cuvinte şi expresii celorlalte limbi, mai ales celor cu care s-a aflat în contact geografic direct (cf. în maghiar<: soc, brânză etc.) şi foarte multe toponime, antroponime de tipul Bună, Szembeta (sâmb<t<), Matraguna, Volszkoch (valah) ş. a.; în ucrainean<, polon<, slovac< etc.: blynda „blând<, urticarie”, butuk, bunika, čokan, lok, malaj, Baltagul, Cerbul etc.; în limbi mai dep<rtate, ca ceha – se g<sesc termeni ca brynza („telemea”, faţ< de syr „brânz<”); în fr., engl. etc. golan ş. a. m. d.

• În sfârşit, toate influenţele descrise mai sus reprezint< o parte sensibil mai mic< decât inovaţiile interne, realizate prin mijloacele pe care le vom studia în cele ce urmeaz<: derivarea, compunerea, conversiunea. Chiar dac< pornesc de la o baz< str<in< sau cu elemente formative str<ine (afixe, elemente de compunere, calc lingvistic) aceste creaţii dovedesc vitalitatea proprie a limbii române.




BÂRLEA, Gheorghe; BÂRLEA, Roxana-Magdalena, 2000, Lexicul românesc de origine franceză, Târgovişte, Editura Biblioteca.

COTEANU, Ion; SALA, Marius, 1978, Etimologia şi limba română. Principii – probleme, Bucureşti, Editura Academiei.

DIMITRESCU, Florica (coordonator), 1978, Istoria limbii române. Fonetică. Morfo-sintaxă. Lexic, Bucureşti, E. D. P.

GRAUR, Al., 1968, Tendinţele actuale ale limbii române, Bucureşti, Editura Ştiinţific<

HRISTEA, Theodor, 1972, Probleme de etimologie. Studii. Articole. Note, Bucureşti, Editura Ştiinţific<.

HRISTEA, Theodor (coordonator), 1984, Sinteze de limba română, Bucureşti, Albatros, p. 39-65.

MACREA, D., 1970, Studii de lingvistică română, Bucureşti, E. D. P.

NICULESCU, Alexandru, 1965-1978, Individualitatea limbii române între limbile romanice, Bucureşti, I – Editura Ştiinţific<; II – Editura Ştiinţific< şi Enciclopedic<.

ROSETTI, Al., 1978, Istoria limbii române (ediţia a doua, rev<zut< şi ad<ugit<), Bucureşti, Editura Ştiinţific< şi Enciclopedic<.

ROSETTI, Al.; CAZACU, B.; ONU, L., 1971, Istoria limbii române literare, I, Bucureşti, Minerva.

SALA, Marius, 1997, Limbi în contact, Bucureşti, Editura Enciclopedic<.

URSU, N. A., 1962, Formarea terminologiei ştiinţifice româneşti, Bucureşti, Editura Ştiinţific<.


1. Cuvintele de origine francez< automobil, centimă, pension, aveau şi forme mai vechi care indicau un împrumut oral. Cum se pronunţau formele respective, r<mase în fondul învechit al limbii române?

2. Terminologia româneasc< a informaticii şi a mediilor informatice este aproape exclusiv de origine englez<. Enumer< cinci cuvinte din limbajul profesional respectiv.

3. D< echivalentele moderne ale prefixului ne-. 4. Din fondul neologic provin foarte mulţi formanţi pseudoafixali

(prefixoide, sufixoide). Enumer< patru dintre acestea. 5. C<rei influenţe moderne îi aparţin cuvintele: andante, adagio,

capodoperă, chitară? 6. Neologismele de tipul: Biblie, colocviu, consul, fabulă, împărat

sunt mai vechi de: a. 10 ani b. 100 de ani c. 300 de ani

7. Cuvintele din limbajul tehnic: bormaşină, electrocar, holţşurub se datoreaz< influenţei unei limbi în care sistemul compuselor este foarte dezvoltat. Despre ce limb< este vorba?



8. Franţuzismele de tipul: bonjur, bonsoar, mersi sunt necesare în structura limbii române?

9. ...dar anglicisme de tipul: business, buy-buy, O.K.? 10. Termenii sportivi, precum: corner, gol, fotbal, au circulaţie

internaţional<. Ei provin din: a. francez< b. italian< c. engleza britanic< d. engleza american<?


Test de evaluare

1. otomobil, santimă, pansion (arh., jargon). 2. cip, C. D., computer, e-mail, sait. 3. in-, a-. 4. aero-, bio-, filo- (-fil), logo- (-lo). 5. Influenţa italian<. 6. c) Mai vechi de 300 de ani. 7. Germana. 8. Nu sunt necesare în limba român<; se datoreaz< snobismului unor

vorbitori. 9. Vezi r<spunsul de la 8. Fac parte din seria - „barbarismelor”. 10. c) Engleza britanic<.

Organizarea vocabularului dup< criteriul formativ


Unitatea de învăYare nr. 8 ORGANIZAREA VOCABULARULUI DUP; CRITERIUL FORMATIV

Cuprins:

8.1. Obiective educaţionale .......................................................................................... 125 8.2. Formarea cuvintelor în limba român<. Mijloace interne ......................................... 125 8.3. Derivarea ............................................................................................................... 128 8.4. Compunerea.......................................................................................................... 139 8.5. Conversiunea ........................................................................................................ 142 8.6. Surse bibliografice ................................................................................................. 145 8.7. Lucrare final< de autoevaluare .............................................................................. 145 8.8. R<spunsuri şi comentarii la exerciţii şi teste .......................................................... 145



- s< descrii sistemul form<rii cuvintelor în limba român< prin mijloace externe şi interne;

- s< aplici corect mecanismul deriv<rii în limba român<; - s< recunoşti şi s< utilizezi creator valori semantice şi gramaticale

ale elementelor afixale româneşti; - s< recunoşti elementele alc<tuitoare ale cuvintelor compuse din

limba român<; - s< foloseşti corect în mod corect, în exprimarea oral< şi scris<,

cuvintele compuse din limba român<; - s< recunoşti şi s< utilizeze în contexte corespunz<toare sensurile şi valorile morfo-sintactice obţinute prin conversiunea cuvintelor;

- s< utilizezi corect structurile româneşti formate prin calc lingvistic; - s< alc<tuieşti familia lexical< a oric<rui cuvânt românesc cu

valenţe derivative, asociative în structuri compuse etc.; - s< identifici principalele surse documentare în studiul form<rii

cuvintelor în limba român<.

8.2. Formarea cuvintelor în limba română. Mijloace interne

Formarea cuvintelor constituie “unul dintre cele mai importante capitole”, nu numai în studiul vocabularului, ci în întreaga structur< diacronic< şi sincronic< a unei limbi, deoarece acesta descrie mecanismul creaţiei lexicale interne, capacitatea unei limbi de a genera sensuri, cuvinte, forme şi expresii noi, bazându-se în primul rând pe resursele proprii (cf. Th. Hristea, 1984, p. 66; Al. Rosetti, 1978, p. 327).

Dup< p<rerea multor specialişti, formarea cuvintelor ţine tot de etimologie Spre deosebire de etimologia extern<, (care analizeaz<



moştenirile), pe de o parte, şi împrumuturile str<ine (aloglote), pe de alt< parte, care formeaz< împreun< straturile etimologice ale unei limbi, etimologia intern< studiaz< mijloacele proprii prin care o limb< îşi creeaz< cuvinte, expresii, sensuri noi.

Aceste mijloace interne sunt: derivarea, compunerea şi conversiunea (sau schimbarea valorii gramaticale). Când folosim epitetul “interne” nu excludem nici cuvintele de baz< moştenite sau împrumutate în diverse etape ale evoluţiei limbii române, nici formanţii afixali (prefixe, sufixe) proveniţi din alte limbi şi nici chiar modelele str<ine folosite.

Important este ca mecanismul respectiv s< fi acţionat „pe teren românesc”. De exemplu, fată este un cuvânt românesc moştenit din fondul latin, iar -iţă este un sufix diminutival din superstratul slav. Diminutivul fetiţă este, în comparaţie cu fată, un cuvânt nou, creat în interiorul limbii române, prin procedeul deriv<rii sufixale.

Ü Proba creativit<ţii lexicale a unei limbi este bog<ţia familiilor de cuvinte. Am avut deja prilejul s< vedem cum unele cuvinte, mai ales cele din VF, au capacitatea de a dezvolta forme şi sensuri noi, prin derivare, compunere etc.:

floare flor-icică flor-icea flor-ar flor-ăreasă flor-ărie în-flor-i în-flor-it în-flor-itor ne-în-flor-it floarea soarelui etc. Observ<m c< între aceste cuvinte se p<streaz< o înrudire

semantic< (toate cuvintele nou create conţin în semnificaţia lor noţiunea de “floare”) şi o înrudire formal< (toate cuvintele nou create pornesc de la radicalul flor-/floar-).

Prin urmare, putem defini familia lexicală ca o totalitate a cuvintelor care au sens înrudit şi sunt formate de la aceeaşi rădăcină, prin derivare, compunere, schimbarea valorii gramaticale.

Aceast< definiţie impune câteva preciz<ri.

Ü Radicalul coincide uneori integral cu cuvântul-baz<: vânt –vânt-uleţ; vânt-oasă etc. Unii cercet<tori fac deosebirea între rădăcină (considerat cel mai mic morfem segmental, adic< partea cuvântului, purt<toare de sens, care nu mai poate fi redus< la alte subdiviziuni) şi radical (conceput, de fapt, ca temă a cuvântului, în accepţia pe care am dat-o în capitolul introductiv al descrierii vocabularului limbii române): cânt- (din cânt-a) este r<d<cin< şi radical, în acelaşi timp, pe când des-cânt (din descânt-a) este radical, de fapt, tema cuvântului-baz< c<ci, deşi st< la baza familiei lexicale, el poate fi descompus în prefix şi r<d<cin<. În continuare, vom folosi termenii “radical” şi “r<d<cin<” cu sensul acesteia din urm< (adic< partea cuvântului ireductibil< la alte p<rţi, mai mici) şi tem<. În sfârşit, trebuie spus c<, deşi rădăcina este definit<, în general,

Radical, rădăcină, temă, cuvânt

Familia lexicală



ca partea stabil< – formal şi semantic – în procesul deriv<rii, compunerii, ca şi în flexiunea unui cuvânt, ea sufer< în limba român< modific<rile datorate fenomenului alternanţelor fonetice (vezi Fonetica şi fonologia, subcapitolul Alternanţe fonetice). În familia lexical< a cuvântului floare exist< alternanţa vocalic< oa/o, frecvent< în limba român< (cf. poartă/portiţă/portar etc.) (vezi şi a/e; e/ea; d/z; t/ţ etc.). Exist< cuvinte în care alternanţele sunt triple sau chiar mai numeroase:

- fată/fetiţă/fătucă/; cf. şi formele flexionare de la familia lexical< bazat< pe verbul a purta: (purt-/port-/porţ-/poart-), în forme ca: purta/purtător/port/ dar şi (tu) porţi; (el) poartă.

Important este s< recunoaştem r<d<cina cuvântului-baz< al familiei lexicale, indiferent de aceste schimb<ri fonetice din interiorul radicalului.

Ü Unii cercet<tori afirm< c< familie lexical< trebuie considerat< numai mulţimea de cuvinte formate prin derivare, alţii accept< şi formele compuse, iar alţii (cf. Th. Hristea, 1984, p. 67.) include într-o familie lexical< rezultatele acţiunii tuturor celor trei mijloace interne de îmbog<ţire a vocabularului. În paginile de faţ<, subscriem la acest din urm< punct de vedere, considerând ca elemente ale unei familii lexicale toate cuvintele formate de la o baz< comun< prin derivare, compunere şi conversiune, inclusiv unit<ţile frazeologice. Desigur, în cazul acestora din urm<, ca şi în cazul compuselor, se pune problema apartenenţei la dou< sau mai multe familii, c<ci floarea soarelui poate fi încadrat< şi la floare şi la soare, iar în floarea vârstei, poate aparţine familiilor bazate pe cuvintele floare şi vârstă. În principiu, îns<, exist< un cuvânt-suport, mai puternic marcat decât celelalte, semantic şi morfo-sintactic; este cazul lui floare, din exemplele de mai sus. Sunt excluse din familia lexical<, în schimb, formele care nu au fost create pe teren românesc, ci împrumutate ca derivate, compuse etc. dintr-o alt< limb<: inflorescenţă, deflora etc.

În toate situaţiile de creaţii interne, trebuie s< ţinem cont c< nu toate derivatele pornesc direct de la cuvântul (r<d<cina)-baz<; unele sunt creaţii secundare, ce pornesc de la un alt derivat, o familie lexical< bogat< fiind, de obicei, rezultatul unor serii succesive de deriv<ri, compuneri etc., care reprezint< complicate “încreng<turi”, ca în orice “familie” (cf. Figura 6.1.).



reacredinţă

crede

credinţă încrede crezare

încredere

neîncredere

bunăcredinţă încredinţa

încredinţarecredincios

binecredincios

crez

crezământ

încrezător Crez

neîncrezător

Figura 6.1. Serii de derivate, compuse, în structura familiei lexicale a cuvântului (a) crede (după I. Coteanu, 1985, p. 187).

În schema de mai sus nu am inclus înc< destule alte cuvinte, precum credincioşie, reîncredinţare sau Crezul, cuvânt format prin trecerea de la apelativ la nume propriu, dup< derivatul regresiv crez etc. Pe de alt< parte, nu putem stabili cu exactitate direcţia deriv<rii: încredinţare poate veni de la încredinţa, dar şi de la încredere; crezământ poate veni de la crez, dar şi de la crezare.

Ceea ce putem afirma cu certitudine este faptul c< dinamica vocabularului limbii române se întemeiaz< pe acţiunea vie, continu<, a mijloacelor interne de formare a cuvintelor, în ordinea indicat< mai sus: derivare, compunere, conversiune.

8.3. Derivarea

6.3.1. Procedeul de formare a unor cuvinte noi prin ad<ugarea (mai rar, prin suprimarea) unor afixe la r<d<cina (tema) unui cuvânt-bază, se numeşte derivare. Când afixele se adaug< bazei, vorbim despre derivare progresivă, iar când acestea se elimin<, spunem c< este vorba despre derivare regresivă.

• Baza poate coincide, dup< cum am ar<tat mai sus, cu cuvântul însuşi (deget, pentru deget-ar), cu r<d<cina (lucr-, pentru lucr-a, lucr-a-re, lucr-ă-or, lucr-ă-tură, pre-lucr-a, ne-pre-lucr-at ş. a. m. d.) sau cu tema (fumător nu provine direct din fum, ci din tema fum-ă-); în ultimele dou< cazuri, ea poate suferi alternanţe fonetice (cas-ă/căs-uţă/căs-oaie etc.). Ad<ug<m aici alte câteva particularit<ţi ale acestei p<rţi fixe, stabile, autonome a cuvântului derivat:

- baza nu mai poate fi identificat< în limba român<: îm-brăc-a/dez-brăc-a < baza lat. braca “pantaloni” (cf. rom.

brăcinar) în-călţ-a/des-călţ-a < baza lat. calceum, cf. şi lat. incalceare



bibil-ică < baza tc. bibil (< tc. bülbül “privighetoare”) - baza este atestate numai în româna veche: cofet-ar < rom. arh. co(n)feturi “bomboane”, “dulciuri” - baza este un regionalism: brut-ar; brut-ărie < brut (reg. Banat, Transilvania) “pâine” (< germ.

Brot “pâine”) - baza exist< în român<, dar derivatul prezint< o caracteristic<: a)

semantic<; b) formal<, care exclude posibilitatea form<rii pe teren românesc:

a) în-râu(ri) poate fi explicat ca formare (cf. în-creţi), dar nu ca sens (“a influenţa”); pentru acesta se presupune acţiunea unui model german: bein-(be)ein “în” + floss “râu” (calc semantic);

b) virtu-os nu poate fi inclus în seria băţ-os, colţ-os, c<ci baza virtute nu funcţiona în româneşte în momentul atest<rii derivatului (exista vârtute, “forţ< fizic<”). Mai sigur, etimonul este fr. virtueux.

- baza este o form< flexionar< şi nu forma-tip a cuvântului: colţuros < colţuri (pl.), nu de la colţ bucătar < bucate “mânc<ruri”, nu de la bucată coptură < copt, nu de la (a) coace - baza este un derivat (cf. şi supra, seriile derivative din familia

cuvântului (a) crede) grădinărit < grădinărie < grădinar < grădină - baza este un compus, o sintagm< (formarea urmeaz<, adesea,

un model str<in): întruni < într-un întruloca (reg.) < într-(un) loc mărinimie < mare + inimă + ie (cf. lat. magnanimitas, fr.

magnanim)

• Afixele se împart în: sufixe, prefixe, interfixe, infixe. Acestea din urm< sunt sunete sau grupuri de sunete intercalate în tema cuvântului. Apar rar în limba român<, în forme arhaice sau regionale: rump faţ< de (a) rupe (dup< lat. rumpo). Interfixele sunt elemente care nu pot fi incluse nici în r<d<cin<, nici în sufix: -ul din om-ul-eţ etc.

Celelalte dou< tipuri de afixe sunt foarte bine reprezentate în limb< şi, ca atare, au relaţii foarte bogate cu baza .

8.3.2. Derivarea cu sufixe

Sufixarea este cel mai productiv mijloc de îmbog<ţire a vocabularului românesc. Ca şi latina, româna este o limb< derivativ sufixal< (spre deosebire de limbile slave – care prefer< derivarea prefixal<, sau faţ< de germanice – care utilizeaz< mai ales compunerea, ca mijloc intern de înnoire lexical<).

Sufixul este sunetul sau grupul de sunete care formeaz< un cuvânt nou prin asociere (ad<ugare, suprimare) cu finalul unei baze.

Foarte numeroase în limba român< (peste 600 de unit<ţi), sufixele schimb<, de obicei:

- sensul cuvântului-baz<; - clasa gramatical< a cuvântului-baz<; - se prezint< sub forme diverse (simple: croi-tor; compuse: croi-tor-

easă);



- contracteaz< aceleaşi relaţii semantice ca şi cuvintele întregi: polisemie (-tor confer< sens de “instrument”, “agent”, “calitate” etc. cuvântului-baz<); sinonimie (-aş = -ar, cf. poştar/poştaş); omonimie (băiet-an, dar şi haţeg-an); antonimie (căs-uţă, căs-oaie);

- conotaţiile lor sporesc mult polisemantismul cuvântului/familiei de cuvinte prin valorile figurate, metaforice pe care le confer<.

Toate aceste particularit<ţi devin criterii pentru o organizare coerent< a cuvintelor derivate în sistemul lexical. Evident, vor fi luate în considerare numai unele clase, tipuri, cauze.

a) Clasificarea morfologic< a sufixelor a.1. Dup< clasa morfologic< rezultat< din combinarea sufixului cu baza,

exist<: • Sufixe substantivale: - ar : fier-ar, lemn-ar, lăpt-ar - eală: fereală, negreală - easă: coloneleasă, lăptăreasă, mireasă - ime: lungime, muncitorime, tinerime - iţă: bădiţă, copiliţă - tor: croitor, întrerupător, spoitor - uş: culcuş, urcuş, căţeluş • Sufixe adjectivale: - bil: recomandabil, lăudabil - esc: românesc, firesc - iu: auriu, cafeniu - os: frumos, osos, păros - tor: fermecător, iubitor etc. • Sufixe verbale: - a: susura, murmura - i: chinui - iza: electriza, magnetiza - fica: electrifica, mortifica - ăi: măcăi, hăpăi - ăni: clănţăni, crănţăni - ona: concluziona, condiţiona - ui: hăui, ţiui, chinui etc. • Sufixe adverbiale: - eşte: bărbăteşte - iş: pieptiş - îş: târâş (?) - mente: actualmente Sufixarea este atât de activ< în limba român<, încât acţioneaz< şi

la p<rţi de vorbire care nu s-ar preta, în mod obişnuit, la dezvolt<ri derivative. • Sufixe pronominale:

- ica: atâtica - ică: mătălică - uţă: mătăluţă • Sufixe pentru numerale: - ime: doime (rezultatul poate fi considerat atât numeral, cât şi

substantiv: o doime, două doimi) • Sufixe interjecţionale:

Sufixe gramaticale



- ică: aolică!

b) Dup< genul rezultat din asocierea baz<-sufix (criteriul lexico-gramatical), exist<: • Sufixe moţionale: fem. > masc. - an: (gâsc< >) gâscan ş. a. - oi: (raţ<>) răţoi masc. > fem - ă: prietenă - că: româncă - easă: bucătăreasă - iţă: frizeriţă - oaică: leoaică

c) Dup< criteriul semantic, din num<rul mare de categorii de sufixe, mai frecvente sunt: • Sufixele diminutivale (cele mai numeroase şi cele mai active din limba român<): - aş: băieţaş - el: băieţel, încetinel, mititel - ic(ă): nevestică, tătic - ice: pădurice - ior + ioară: glăscior, mărişor; aripioară, mărişoară - iţă: fetiţă - uc: năsuc - uş: ineluş - uţ(ă): bănuţ, drăguţ(ă) - eţ: omuleţ ş. a. • Sufixe augmentative: - oi/oaie/oaică: băieţoi; căsoaie - an/ancă: băietan, lungan - andru: băieţandru - ău: mâncău

Atenţie !

Ü Diminutivele şi augmentativele au, pe lâng< valoarea denotativ<, de “micşorare”, respectiv “amplificare” cantitativ< şi calitativ< a obiectului denumit, şi valori conotative, nuanţe cu înc<rc<tur< stilistic< special<:

- eufemistice sau hipocoristice (de mângâiere): bebeluş, fetiţă, Petrişor; - depreciative: doctoraş, tâmpiţel, avocăţică, căsoaie, muieroi, băboi.

Ü Exist< numeroase situaţii de neutralizare a valorilor augmentative/diminutive, sufixele respective fiind reg<site în alte categorii semantice: nume proprii (Grigoraş, Mărioara, Ioniţă); nume de agent (slujbaş); nume de animale, de plante (căprioară, bursuc, cerceluş); moţionale (călugăriţă) ş. a.

• Sufixe pentru nume de agent: - ar: fierar - aş: poştaş - easă: spălătoreasă - eţ: cântăreţ - giu: camionagiu - ist: trompetist - tor: vânzător

Sufixe lexico-gramaticale



- (i)er: bufetier • Sufixe pentru nume de instrumente: - ar: brăzdar - (n)iţă: râşniţă - tor: întrerupător - uş: arcuş • Sufixe pentru denumirea abstracţiunilor: - are: cuvântare - ere: vedere - ire: gândire - ătate/utate/itate: bunătate, greutate, legalitate - eală: răceală - ie: omenie - ărie: copilărie - anţă/enţă/inţă: speranţă, corigenţă, dorinţă - ime: vechime - ism: Catehism, ţărănism, catolicism, simbolism, comunism - (t)ură: arsură, secătură - t(oare): măsurătoare • Sufixe pentru nume colective: - ărie/ăraie: rufărie, apăraie - et: brădet, tineret - ime: muncitorime - iş: aluniş - işte: porumbişte • Sufixe pentru denumirea originii (sufixe care arat< locul de unde provine cineva sau

ceva): - ac: austriac - an/-ean/-ian: american, muntean, brazilian - ar: morenar - aş: mărginaş - ez: francez - it: moscovit - iot: mangaliot, cipriot • Sufixe pentru denumirea însuşirilor: - al: săptămânal - ar: fugar - aş: trufaş - at: pistruiat - bil: influenţabil - esc: prietenesc - ist: familist - iu: auriu - nic: darnic - os: mătăsos - tor: ascultător - uş: jucăuş • Sufixe locative (care arat< locul unde se afl<, se produce ceva): - ie: patiserie - ărie: blănărie - et: nucet, făget - iş: aluniş

Sufixe lexicale (semantice)



• Sufixe pentru denumirea modalit<ţii - eşte: bărbăteşte - iş: făţiş - îş: târâş - mente: realmente • Sufixe pentru nume de plante - aş: toporaş - işor: cimbrişor - ioară: lăcrămioară - easă: cârciumăreasă - ică: lumânărică - el: ghiocel - iţă: crăiţă - uţă: părăluţă - uş: cerceluş - toare: sunătoare • Sufixe pentru nume de animale - ar: şoricar - aş: ferestraş - eancă: dumbrăveancă - ioară: căprioară - iţă: gârliţă - toare: ciocănitoare, lipitoare - uş: pescăruş • Sufixe pentru nume de instituţii şi unit<ţi administrative: - at: principat - ie: primărie - ură: prefectură • Sufixe pentru nume de familie: - escu (singurul sufix propriu-zis cu aceast< valoare, provenit din -

esc < isk, cf. supra, Etimologia): Ionescu, Dăscălescu, Popescu, Vasilescu

- eanu: Dorneanu, Câmpeanu, Munteanu - aru/ariu: Spătaru, Fieraru, Pescariu, Olariu - ache (< gr. akis): Dumitrache, Vasilache

Reţine ! Ultimele patru categorii de sufixe (pentru nume de plante,

animale, instituţii, familie) nu aparţin propriu-zis categoriilor semantice ale deriv<rii, ci mai degrab< onomasiologiei, c<ci semnificaţia lor nu provine din sufix (unde se produce neutralizarea semantic<), ci din valoarea r<d<cinii. Se remarc< uşor c< numele de plante şi animale se formeaz< cu afixe diminutivale, locative, de calitate etc., numele de familie – cu sufixe pentru agent, pentru indicarea originii ş. a. m. d.



Neutralizarea semantic< funcţioneaz< şi în cazul celorlalte sufixe, din categoriile derivative propriu-zise: sufixe colective, locative etc. apar în formarea numelor proprii care nu mai au semnificaţia pe care ar trebui s< o imprime elementele afixale respective: Făget, Nucet, Păltiniş, Munteanu pot, cel mult, s< ateste o foarte veche relaţie între referent (baz<) şi sufix („locul unde se afl< o p<dure de fagi, nuci s<lbatici” etc.).

Organizarea semantic< explic< în toate categoriile de sufixe

reluarea unora la diverse categorii semantice: sinonimia (-ar/-aş/-giu/-uş/-ist); omonimia (aş1 din ciocănaş “ciocan mic” vs. aş2 din ciocănaş “t<ietor de sare (cu ciocanul) în ocn<); antonimia (-uţ/-andru; -uţă/-oaie), paronimia (-ar) şi mai ales polisemia (-tor poate indica: agentul, instrumentul, calitatea, numele de animal, numele de plant<, numele propriu de familie, toponimul.

În sfârşit, exist< o relaţie relativ strâns< între valorile gramaticale (morfologice, morfo-lexicale) şi valorile semantice ale sufixelor. În general, sufixele de agent, instrument, abstracţiuni, colective etc. sunt sufixe substantivale; cele pentru calit<ţi, origine etc. sunt adjectivale, iar cele pentru modalitate sunt, firesc, adverbiale. Acelaşi sufix, îns<, -tor, -an poate fi şi substantival şi adjectival (muncitor/fermecător etc.).

Toate aceste observaţii probeaz< complexitatea sufix<rii şi explic< importanţa ei în creaţia lexico-semantic< a limbii române.

ExerciYiul nr. 1 G<seşte cel puţin cinci derivate sufixale cu valori semantice

diferite, formate cu sufixul -tor/-toare.

8.3.3. Derivarea cu prefixe

Prefixul este sunetul sau grupul de sunete care se ataşeaz< la începutul cuvântului-baz< pentru a forma un nou cuvânt.

Prefixele sunt mult mai puţine şi mai unitare decât sufixele în sistemul derivaţional al limbii române. De asemenea, spre deosebire de sufixare, prefixarea nu are ca rezultat schimbarea clasei gramaticale a cuvântului, ci numai schimbarea sensului. Astfel, în veni > pre-veni, baza este un verb, iar cuvântul nou format prin derivare cu prefix este tot un verb.

P<strarea p<rţii de vorbire se datoreaz< faptului c< prefixarea nu implic< eliminarea sufixului, prefixul ad<ugându-se cuvântului întreg, nu radicalului. Altfel spus, dac< partea de vorbire din care f<cea parte radicalul se schimb<, totuşi, aceasta se datoreaz< sufixului:

rob-ire > dez-robire, dar dulce > în-dulc-i Consecinţa acestei particularit<ţi este c<, întrucât criteriul

gramatical (morfologic) nu pune probleme deosebite, singurele criterii de ordonare a prefixelor sunt: a) etimologic; b) semantic.

a) Dup< originea lor, prefixele se împart în: • Moştenite (din latin<)

Prefixarea



des(dez-, de-): desface în-(îm-): înflori stră-: străluci • Împrumutate (din slav<): ne-: nedrept pre-: prefăcut răs(răz-, ră-): răscopt • Neologice (împrumutate relativ recent, din latina savant<, greac<,

francez< etc.); a-: anormal con-: convieţui extra-: extraordinar hiper-: hipercorect re-: reface b) Dup< sensul lor, prefixele se pot grupa astfel: • Prefixe privative – care imprim< bazei (mai ales verbe, participii şi

adjective) sensul „f<r<”, „a lipsi de”, „lipsit de”: a-: apolitic des-/dez-/de-: desprinde, dezlega, dejuga • Prefixe negative – care imprim< bazei (mai ales adjective,

substantive, adverbe) valoare negativ<, dar cu foarte multe conotaţii suplimentare (superlative, lipsa de finalizare a unei acţiuni, frecvenţ<, afirmaţie):

a-/an-: agramat, anistoric, anormal dis-/diz-: disproporţionat, dizgraţios in-/im-/i-: incorect, impropriu, imoral ne-: nedrept, nefiert, necredincios, neasemuit, neîncetat,

neîncredere • Prefixe iterative – care confer< cuvântului (verb, adjectiv participial) ideea de repetare, cu diverse alte conotaţii: extinderea, refacerea acţiunii în sens contrar, revenirea la starea iniţial< (eventive) etc.:

răs-/răz-/ră-: răsciti, răzgândi, răsuci; răsfira, răzleţi, răscumpăra re-: reciti, redescoperi • Prefixe ale superlativului (de intensitate maxim<) – aplicate adjectivelor şi substantivelor; marcheaz< întâietatea,

incomensurabilul, neobişnuitul, exagerarea etc.: arhi-: arhiepiscop, arhiplin, arhicunoscut extra-: extrafin, extraordinar hiper-: hipersensibil, hiperaciditate super-: superproducţie supra-: supraaglomerat, supracontrol ultra-: ultrascurt, ultraviolet • Prefixe delocutive – formeaz< cuvinte noi pornind de la o baz<

locuţionar<, exprimând chiar „înlocuirea”, dar mai ales „introducerea”, „devenirea”, „facerea” etc.:

în-: înlocui ( < a pune în loc); înfăptui (a pune în fapt), înroşi, înnegri, înnora, îmbuna

de-: dedulci, depărta, deosebi • Prefixe locative – indic< locul în raport cu semnificaţia bazei, dar şi ierarhizarea valoric< etc.:

ante-: antebraţ extra-: extravilan

Originea prefixelor

Semantica prefixelor



intra-: intravilan pre-: prefaţă post-: postfaţă sub-: subaprecia supra-: supraaprecia • Prefixe ale asocierii: con-/com-/co-: consătean, compatriot, coproprietar

Reţine ! Prefixele pot contracta şi ele relaţii semantice, ca şi sufixele, ca

şi cuvintele întregi: sinonimie (in-/ne-: inadaptabil/neadaptabil); antonimie (sub-/supra-; ante./post-: subalimentat/supraalimentat); paronimie (ante-/anti-; hiper-/hipo-; inter-/intra-; super-/supra: antevorbitor/antivorbitor); polisemie (extravilan/extrafin etc.).

De asemenea, apare fenomenul neutraliz<rii valorii iniţiale, prin lexicalizarea formaţiunii rezultate: negreşit „fireşte”, „cu siguranţ<”.

Faptul c< multe prefixe au forme şi echivalenţe prepoziţionale (în, de, sub etc.) justific< p<rerile conform c<rora prefixarea ar fi mai aproape de compunere decât de derivare. Totuşi, funcţional, ele constituie formanţi din aceeaşi categorie cu sufixele, deoarece, ca şi acestea, nu au autonomie morfologic< şi sintactic<.

ExerciYiul nr. 2 Analizeaz< componenţa şi semnificaţiile relaţiei moral – imoral – amoral

8.3.4. Derivarea regresivă

Procedeul prin care se formeaz< cuvinte noi de la o baz< derivat<, prin înl<turarea afixelor se numeşte derivare regresivă sau inversă.

Baza psiholingvistic< a acestui procedeu este analogia. Cunoscând (intuitiv) procedeul deriv<rii progresive, vorbitorii „refac”, prin analize, forme care nu au existat. Fenomenul este posibil în condiţiile în care nu totdeauna derivarea progresiv< urmeaz< o evoluţie fireasc<, dup< sistemul convenţional stabilit de noi: substantiv concret – substantiv abstract; verb la infinitiv – verb la participiu – adjectiv – adverb etc.

Pe de alt< parte, vorbitorii separ< p<rţi ale cuvântului care nu au valoare afixal<, prin analogie cu descompunerea afixelor. Asemenea formaţiuni – nu prea numeroase – sunt greu de identificat, pentru c< numai prin studii de specialitate se poate stabili care cuvânt a fost mai vechi şi a constituit baza derivativ< a celuilalt.

De exemplu, ştim din istoria limbii c< unele nume de ocupaţii (substantive abstracte) au intrat ca atare în limba român<, din compuse savante de origine greac<, dar prin filier< francez< etc., de obicei:

pedagogie, filologie, ecologie etc. Numele de ocupaţii s-au format de la acestea şi nu invers, cum ar

crede un nespecialist: pedagog, filolog, ecolog etc.

Derivarea inversă



Pentru a stabili „protocronismul” unuia dintre cuvinte în raport cu altele din familia lexical< respectiv<, trebuie aplicate toate principiile şi criteriile cu care opereaz< atât etimologia extern<, cât şi etimologia intern< (formarea cuvintelor prin mijloace interne, cf. supra, cap. Organizarea etimologică a vocabularului)

O clasificare dup< criteriul morfologic a derivatelor regresive porneşte, în mod firesc, de la clasa bazei şi nu a derivatului, c<ci se analizeaz< procesul invers faţ< de derivarea progresiv<.

a) Derivare postsubstantivală, prin eliminarea unor sufixe sau pseudosufixe: -ă; -ie; -are; -tor; etc.: mâţ (< mâţă); alun ( <alună); cireş (< cireaşă); prun (< prună); gelozi (< gelozie); logoped (< logopedie); aniversa (< aniversare); comunica(< comunicare); picta (< pictor);

b) Derivare postadjectivală – prin eliminarea sufixelor (-ast; -ist etc.), mai ales de la participii negative:

bruma (< brumat < brumă); desăvârşi (< desăvârşit); nemulţumi (< nemulţumit)

c) Derivare postverbală – prin eliminarea sufixelor/desinenţ< de conjugarea I şi a IV-a etc.:

cuget < a cugeta; învăţ < a învăţa; dezvăţ < a dezvăţa; omor < a omorî; sărut < a săruta, accept < a accepta

Rezultatul este, cum se vede un substantiv (numit deverbativ), de gen neutru, din registrul poetic sau din sfera neologic<. Unele primesc desinenţa -ă, care le confer< genul feminin: rugă < a (se) ruga; cf. şi ceartă etc.

8.3.5. Derivarea parasintetică

Procedeul prin care se creeaz< cuvinte noi prin ataşarea simultan< a prefixelor şi sufixelor la o baz< se numeşte derivare parasintetic<:

groapă > în-grop-a; nod > în-nod-a; dez-nod-ământ etc. floare > în-flor-i-tor; ne-în-flor-it ş. a. m. d. Evident, simultaneitatea cronologic< este mai greu de dovedit.

Consider<m îns< derivate parasintetice, în sens larg, toate formaţiunile care au în structura actual< a cuvântului prefixe şi sufixe analizabile, ba chiar şi pe cele care sunt rezultatul compunerii şi deriv<rii, inclusiv prin abreviere:

autostopist, navomodelism, traseist

ExerciYiul nr. 3

a) Cum se numeşte procedeul prin care s-au format cuvintele alint, cânt, rugă, tremur?

b) În ce registru funcţional-stilistic pot fi încadrate cuvintele enumerate la a)?

c) Denumeşte tipul de derivare care a generat cuvintele nemulţumire, nedumerire.

Prefixare + sufixare (simultană)



8.3.6. Prefixoidele şi sufixoidele

Pe lâng< formaţiunile afixale inventariate mai sus (sufixe, prefixe, interfixe), exist< foarte multe false sufixe şi prefixe, cu mare putere de creaţie în registrele cultivate ale limbii. Deşi sunt frecvent omologate cu sufixele şi prefixele propriu-zise (cf. supra, arhi, ante, anti, hiper etc.), ele au un statut diferite de acestea, chiar dac< funcţional se încadreaz< în categoria formanţilor afixali:

- sunt, de fapt, cuvinte de sine st<t<toare în limba de origine (greac<, latin< etc.);

- se pot traduce printr-un lexem corespunz<tor în român<, ceea ce le confirm< valoarea denotativ< specific< unui cuvânt (substantiv, verb, adverb, adjectiv, prepoziţie etc.);

- au, de obicei, mărci formale: -o (la cele de origine greac<); -e (la cele de origine latin<);

- au circulaţie internaţional<, caracterizând fondul neologic, vocabularul tehnico-ştiinţific, profesional al limbilor moderne.

În consecinţ<, ele sunt mai degrab< elemente de compunere decât afixe, iar procedeul ar trebui studiat mai degrab< la compunere decât la derivare. Prin poziţia lor, la începutul/sfârşitul cuvântului-baz< şi prin lipsa de autonomie funcţional<, lingviştii prefer< s< le încadreze în categoria afixelor, sub numele de prefixoide şi sufixoide. Aceleaşi cuvinte pot funcţiona şi ca sufixe şi ca prefixe (-fil, dar şi fil-: filosofie; bibliofilie). Deseori se combin< chiar între ele (fotofob, calofil), într-un fals derivat (dar şi fals compus), numit lexemoid.

Din lista foarte lung< a acestor formanţi, foarte productivi în formarea savant< a cuvintelor, amintim aici numai câţiva: acva- (lat. aqua „ap<”): acvacultură aero- (gr. aer „aer, oxigen”): aerodinamic, aerodrom, aerosol agro- (lat. ager „ogor”): agronom, agroturism alo- (gr.(h)alos „altul”, „diferit”): alogen, alomorf antropo- (gr. anthropos „om”): antropologie, antropofag auto- (gr. autos „însuşi”): autoservire, automobil biblio- (gr. biblos „carte”): bibliotecă, bibliografie bio- (gr. bios „viaţ<”): biografie, biosferă calo- (gr. calos „frumos”): caligrafie, calofil crono- (gr. cronos „timp”): cronometru, cronof... eco- (gr. oecos „cas<”): ecologie, economie fil- (gr. fileín „a iubi”): filologie, filantrop: bibliofil, germanofil -fob (gr. fobein „a urî”): fotofob, germanofob foto- (gr. photos „lumin<”): fotogen, fotografie, fotofob geo- (gr. gē „p<mânt”): geometrie, geologie, geografie, George helio- (gr. helios „soare”): heliocentric, heliomarin, Helena (h)etero- (gr. heteros „cel<lalt”, „altul”): heterosexual, (h)eterogen hidro- (gr. hydros „ap<”): hidronim, hidrotehnic hipo1- (gr. hippos „cal”): hipodrom, hipotracţiune hipo2- (gr. hypo „sub”, „mai jos”): hipotensiune, hipotermal (h)omo- (gr. homoios „acelaşi”, „identic”): homosexual, (h)omogen,

omofon, omonim orto- (gr. ortos „drept”, „corect”): ortografie, ortodoxie pseudo- (gr. pseudos „fals”): pseudoped, pseudonim tele- (gr. teleos „departe”): telefon, televizor, telepatie

Falsele afixe



zoo- (gr. zoon „fiinţ<”, „animal”; cf. gr. zoe „viaţ<”; zoein „a tr<i”): zoologie, zoomorf, Zoe.

Multe altele sunt mai uşor de „tradus”: macro-, micro-, mono-, multi- (lat.), poli- (gr.), pshiho-, termo- etc.

Unele sufixoide/prefixoide sunt formaţii mai recente, desprinse prin fals< analiz< din cuvinte, termeni francezi, englezeşti etc.: tele2 – „referitor la televizor”; auto2 – „referitor la automobil” etc.

ExerciYiul nr. 4 a) Ştiind c< gr. sofia = înţelepciune, argyrios = „argint”; gr.

armonia = armonie (muzical<), gr. adelpho = frate, defineşte termenii: filozofie, arghirofilie, Filadelfia;

b) Explic< sensurile cuvintelor: fotofil/fotofob; xenofil/xenofob (gr. xenos „str<in”); c) În ce tip de organizare semantic< se includ cuvintele care

pornesc de la baze comune?

8.4. Compunerea

Formarea unui cuvânt nou prin reunirea a dou< sau mai multe cuvinte existente în vocabularul limbii respective se numeşte compunere.

În exemplul floarea-soarelui s-a pornit de la dou< unit<ţi lexicale vechi, stabile, bine individualizate fono-morfologic, pentru a se crea un cuvânt nou, care înseamn< altceva decât „soare” şi „floare”. Noul cuvânt trebuie analizat din mai multe puncte de vedere:

- are o semnificaţie de sine st<t<toare, denumind un referent cu totul deosebit de cel al elementelor componente;

- are o structur< stabil<, chiar fix<, elementele componente nefiind interşanjabile:

# soarele florii nu poate fi înlocuit cu floarea-soarelui; - îndeplineşte anumite condiţii morfologice şi sintactice: • morfologic, de obicei, numai unul dintre componente intra în

paradigme flexionare şi derivative (al florii soarelui; untdelemnului); • sintactic, compusele pun probleme de relaţii interne – alc<tuirea prin hipotax< (ciuboţica cucului), alc<tuirea prin paratax< (câine-lup), dar şi de relaţii externe, contextuale.

În principiu, aceste particularit<ţi constituie criteriile de organizare a compuselor într-un sistem formativ relativ coerent.

8.4.1. Compunerea din cuvinte întregi

a) Subordonarea (hipotaxa) unui element/a unor elemente faţ< de altul, prin relaţii atributive, completive, circumstanţiale, este bine reprezentat< în limba român<. Este un procedeu uzual şi popular, mai Compunerea

prin hipotaxă



ales, care foloseşte drept componente substantive, adjective, verbe, adverbe etc. şi are ca rezultate, practic, orice parte de vorbire. • Substantive:

botgros, Făt-frumos, Valea Mare, bunăvoinţă (subst. + adj.) viţă-de-vie, Malu-cu-Flori, Poienile-de-sub-Munte (subst. N + prep.

+ subst. Ac.) fluieră-vânt, papă-lapte (vb. + subst.) taie-frunză-la-câini, ducă-se pe pustii (vb. + prep. + subst.,

locuţiune) • Adjective: roşu-închis; galben-portocaliu (subst. + adj.) binevenit; drept-credincios (adv. + adj./part.) cuminte, cumsecade (prep.+ adv. + subst.; vb. etc; exemplele ţin,

în acelaşi timp, de procedeul conversiunii) • Numerale: doisprezece (nr. card. + prep. + nr. card.) al douăzecilea (art. + nr. card. + art. + particul<) • Pronume: orişicare, nici unul (conj. + pron. etc.) • Verbe: binevoi, binecuvânta (adv. + vb.) • Adverbe: alaltăieri, dis-de-dimineaţă, cu una – cu două (asociere de pron. + adv.; adv. + subst.; prep. + nr. etc.) • Prepoziţii: de la, fără de, de pe sub (asociere de prepoziţii simple) • Conjuncţii: ca să, cum că (asociere de conjuncţii, adv. + conj. etc.) • Interjecţii: cioc-cioc, tic-tac (asociere de interjecţii). b) Coordonarea (parataxa) caracterizeaz< registrul literar, îngrijit al

limbii, mai ales lexicul savant, profesional (câine-lup, fier-beton). De altfel, multe asemenea compuse sunt calchiate dup< modele str<ine:

locotenent (cf. fr. lieutenant; it. luogotenente, lat. locumtenens) binecuvânta (cf. slv. blagosloviţi) Semantic, asemenea compuse culte au ap<rut ca rezultat al

necesit<ţii nuanţ<rii, caracteriz<rii unui element prin cel<lalt sau al exprim<rii simultaneit<ţii calitative, cantitative etc.: locotenent-colonel; general-maior; produs standard; social-politic.

c) Pseudoparataxa este rezultatul acţiunii principiului economiei vorbirii. Cuvinte care sunt compuse, în realitate, prin hipotax<, Târgu-Jiului, Ocna-de-la-Sibiu (N. + G., N. + prep. + Ac.), ajung s< fie pronunţate „pe scurt” Târgu-Jiu, Ocna-Sibiu. Fenomenul apare mai ales în toponimie şi este oficializat în nomenclatura administrativ< şi în normele ortografice, mai ales c< exist< modele realmente paratactice: Băile Felix, Măneşti-Ungureni etc.

8.4.2. Compunerea din cuvinte abreviate

Un procedeu recent (cu vechime de cel mult un secol), caracteristic mai ales vorbirii culte, const< în compunerea unor părţi din elementele componente.

a) Abreviere total< (la iniţiale, acronime): S. N. C. F. R., N(ord)-V(est);

b) Abreviere parţial<: TRANSCOM; ROMARTA; c) Abreviere mixt<: TAROM [T(ransporturi) A(eriene) Rom(âne)]

Compunerea prin parataxă

Abrevierile



8.4.3. Compunerea mixtă (cuvinte întregi + abrevieri): F. C. Argeş, Poli Timişoara Acronimele şi abrevierile parţiale şi mixte apar mai ales în

onomastic< (nume de instituţii etc.), urmând modele str<ine (german<, rus<, englez<). În franceza actual<, de exemplu, abrevierile fac ravagii, producând schimb<ri fono-morfologice (à plus < à plus tard; PDG „président directeur général”), atât în vorbirea uzual<, cât şi în cea oficial<. Trunchierile româneşti de acest tip caracterizeaz< mai ales jargonul şi argoul: cinema (< cinematograf); taxi (< taximetru); metrou (< metropolitan);: diriga (< diriginta); mate (< matematică); profu (< profesorul).

8.4.4. Compunerea parasintetică

Dac< se poate dovedi c< un cuvânt nou este rezultatul simultan al compunerii şi deriv<rii sufixale, procedeul se numeşte compunere parasintetic<. Se încadreaz< aici cu certitudine creaţiile lexicale ale puriştilor din vremea lui Aron Pumnu (nas-ştergău „batista”; gât-legău „cravata”); creaţiile unor c<rturari moderni, ca G. C<linescu (antonpannesc, cf. şi camilpetrescian etc.).

Unii cercet<tori includ aici şi derivarea parasintetic< delocutiv< (îngenunchia < în+genunchi+a) sau falsa derivare afixoidal< (foto-fil; foto-fob).

Reţine !

Ü Exemplele de mai sus au evidenţiat şi un criteriu exterior, formal, de organizare a compuselor: a) prin sudare (aglutinare): untdelemn, niciodată; b) prin al<turare (paratactic<; compunere cu blanc): nici unul, Curtea de Argeş; c) prin joncţiune (cu cratim<): maistru-instructor, Târgu-Jiu.

Ü Gradul de contopire a elementelor componente, ca şi gradul de autonomie morfo-sintactic< determin< mari probleme ortografice. Regulile de scriere a compuselor cu sau f<r< cratim<, precum şi flexiunea unuia sau altuia dintre elemente nu sunt foarte clar stabilite, cf. supra, cap. Ortografia şi ortoepia. În privinţa flexiunii, exist< exemple pentru toate tipurile:

a) flexiunea primului element: florii-soarelui b) flexiunea elementului secund: bunăstării c) flexiunea ambelor elemente: bunei-credinţei d) compuse neflexibile, practic: vorbă-lungă

Dispunerea compuselor în variantele cult</popular< a lexicului este însoţit<, în general, de o anumit< repartiţie semantic<:

a) în vorbirea popular<, compusele denumesc – locuri, plante, animale, insecte (Valea Lungă, mânuţa-maicii-

domnului, botgros, musca-de-cal; – relaţii, lucruri, dansuri, jocuri (mama-soacră, mama-mare,

poale-n brâu, ca-la-Breaza, de-a-puia-gaia);



b) în vorbirea îngrijit<, compusele denumesc – funcţii, meserii, aprecieri, nume proprii (redactor-şef, maistru cofetar, clarvăzător, Agerpres); – obiecte, unit<ţi de m<sur< etc. (OZN, cal-putere).

Ü Nu trebuie confundate compusele formate pe teren românesc, propriu-zise (gură-spartă), chiar dac< prin imitarea unor modele str<ine (nou-născut < fr. nouveau-né), cu compusele împrumutate ca atare din alte limbi (capodoperă, bormaşină). Acestea din urm< fac obiectul analizei etimologice externe.

Ü Deşi, ca procedeu de îmbog<ţire intern< a limbii române nu este nici pe departe comparabil< cu derivarea, compunerea este destul de activ< în român<, existând clase gramaticale în care formele compuse reprezint< majoritatea inventarului: numeralul ordinal; cardinalele de la unsprezece în sus, cu puţine excepţii; pronumele nehot<râte, negative; multe adverbe, prepoziţii, conjuncţii, interjecţii.

Ü Delimitarea compuselor propriu-zise de alte structuri sintactice, mai mult sau mai puţin stabile – locuţiuni, sintagme, construcţii metaforice, denumiri contextuale (Albă-ca-Zăpada/albă ca zăpada; Motanul Încălţat/motanul încălţat, cf. şi porumbel-încălţat etc.) r<mâne înc< o problem< în discuţie.

ExerciYiul nr. 5

a) Analizeaz< compusele de mai jos dup< criteriile lexico-gramaticale studiate:

fărădelege, Piatra-Olt, TAROM b) Creeaz< un compus substantival şi unul adjectival pornind de

la adverbul rău.

8.5. Conversiunea

Schimbarea valorii gramaticale (a clasei morfologice) a unui cuvânt este un procedeu intern de îmbog<ţire a vocabularului, mult mai activ decât se poate crede. El aparţine îns< domeniului gramatical, în aceeaşi m<sur< în care aparţine celui lexical şi, din aceast< cauz<, este mai greu sesizabil şi analizabil pentru vorbitorul comun. De altfel, unii lingvişti o consider< o form< de derivare (derivare improprie, cu articol etc.), iar alţii o încadreaz< printre problemele morfo-sintaxei (ca alolexem).

Absenţa unor m<rci formale, în multe situaţii de conversiune, contribuie la mascarea fenomenului.

Tocmai aceast< problem< constituie principalele criterii de sistematizare tipologic< a conversiunii.

8.5.1. După mecanismul lexico-gramatical

a) Conversiunea prin determinare se întemeiaz< pe caracterul morfologic al fenomenului, c<ci valorific< puterea articolelor şi a altor determinanţi de a schimba valoarea gramatical< a unui cuvânt. În aceste cazuri, exist< o marcă formală vizibilă: • determinare cu articol: hot<rât: adv. bine > subst. binele; vb.+ subst.

lung. cântare > subst. cântarea; nehot<rât: un bine, o cântare;



demonstrativ-adjectival: (Ştefan) cel Mare; (Mircea) cel Bătrân; posesiv-genitival: Amariţei, ai mei „familia”; (de-)al naibii „afurisit”; • determinare adjectival<: cu adjectiv propriu-zis: marele Blond; cu adjectiv pronominal: acel bine, acest doi; • determinare substantival<, adverbial< etc.: ziua întâlnirii; ziua de mâine (ziua adv. + subst.).

b) Conversiunea prin distribuţie contextuală reprezint< un grad sporit de subtilitate morfo-sintactic<, întrucât schimb< clasa gramatical< a unui cuvânt prin simpla aşezare într-un anumit context, într-o anumit< relaţie sintactic< (determinat/determinant). În aceste cazuri, nu există mărci exterioare, dac< excludem topica, nu totdeauna relevant<.

Ziua muncesc mai cu spor decât noaptea. (ziua, noaptea = adverbe)

Ziua în care ne-am cunoscut va r<mâne mereu în amintirea mea. (ziua = substantiv)

În acest din urm< exemplu funcţioneaz< şi determinarea atributiv<, c<ci substantivul ziua este determinat de subordonata atributiv< „în care ne-am cunoscut”.

acesta = pronume vs. (omul) acesta = adjectiv (Scrie) frumos = adverb vs. (Are un scris) frumos = adjectiv (St<) deasupra = adverb vs. deasupra (casei) = prepoziţie

c) Conversiune prin metalimbaj Definind metalimbajul ca pe un limbaj special (bazat pe un cod

special) şi ca pe un „limbaj despre limbaj”, putem s<-i remarc<m capacitatea de „convertire” a valorii gramaticale a cuvintelor.

„Şi” nu este o parte de vorbire flexibilă, deci nu poate avea funcţie de subiect.

În chiar acest enunţ şi, un simplu instrument gramatical, are funcţie sintactic< (de subiect), deoarece a fost transformat în substantiv.

Existenţa unei mărci formale este discutabilă. Pe de o parte, cuvântul în discuţie nu a primit nici un determinant (articol, adjectiv etc.), ci a c<p<tat funcţie sintactic<, implicit valoare morfologic< nou<, prin context, prin relaţie cu predicatele nu este o parte; nu poate (neglij<m topica – specific<, totuşi, subiectului). Pe de alt< parte, corect este s< marc<m grafic utilizarea metalimbajului prin ghilimele sau/şi caractere diferenţiatoare (italice, bold etc.).

8.5.2. După rezultatul conversiunii – sistematizarea este mult mai riguroas<:

a) Substantivarea Practic, orice parte de vorbire poate deveni substantiv prin

(aproape) oricare dintre cele trei tipuri de conversiune (determinare, distribuţie, metalimbaj). Este drept c< unele clase „dificile” (articolul, prepoziţia, conjuncţia) se convertesc aproape exclusiv prin metalimbaj. • Substantiv propriu > substantiv comun: Olanda > olandă; Havana >

havană; Savarin > savarină (procesul este mai complicat, implicând dispariţia determinatului, cf. supra); • Substantiv comun > substantiv propriu: creangă > Creangă; olarul > Olaru;

Rezultatele conversiunii



• Articol > substantiv: „L- şi le- sunt articole hot<râte pentru masculin singular”; • Adjectiv > substantiv: „I-ul poate funcţiona ca articol hot<rât de plural”: frumosul, un frumos, cel frumos, acest frumos etc.; • Pronume > substantiv: eul, sinele, sinea, nimicul, un oarecare, un ce; • Numeral > substantiv: un zece, zecele, cei doi, Doi se ceartă; • Verb la infinitivul lung: cerere, cererea etc.; • Verb la gerunziu: intrândul, un intrând, suferinzii; • Verb la participiu: învinsul, cei răniţi; • Verb la supin: „O ajuta la gătit; serveşte la citit”; • Adverbul : un bine, binele, acest bine etc.; • Conjuncţia: „Dacă” este o conjuncţie condiţional<; • Prepoziţia: „Pe-ul de aici este subiect”; • Interjecţia: oful, un of.

b) Adjectivarea Unele p<rţi de vorbire (substantivul) se adjectiveaz< numai în

contexte stilistice speciale, iar altele au o adev<rat< relaţie de alternanţ< morfo-sintactic< cu adjectivul: • Substantiv > adjectiv: „un neam călău”; un ajutor bărbat; • Pronume > adjectiv: el însuşi, copiii mei; orice om; acest om; nici un

om; care om; ce om etc. • Numeral > adjectiv: trei b<ieţi; • Verb > adjectiv: iluzii pierdute; chipuri surâzânde; • Adverb > adjectiv: asemenea om.

c) Adverbializarea • Substantiv > adverb: seara aceasta (vs. Seara ies la plimbare); • Adjectiv > adverb: Înainteaz< încet (vs. mers încet); • Pronume > adverb: Ce repede merge! • Numeral > adverb: Câştig< de două ori/îndoit; • Verb (part.) > adverb: Vorbeşte deschis; • Conjuncţie > adverb: Vine şi mai repede.

d) Alte schimb<ri de clas< gramatical< au fost deja exemplificate, parţial, mai sus: Adverb > prepoziţie: deasupra casei Interjecţie > verb: Xuşti în ap<! etc.

ExerciYiul nr. 6 Indic< schimb<rile de valoare gramatical< petrecute în cuvintele

din textul urm<tor: În faţă se oprise un tânăr bine.

............................................................................................................................




Al. Graur, M. Avram (coord.), Formarea cuvintelor în limba română (FCLR), ed. cit., cf. cap. 1.

Ion Coteanu, Narcisa For<scu, Angela Bidu-Vr<nceanu, Limba română contemporană. Vocabularul, E. D. P., Bucureşti, 1985.

Ion Toma, Limba română contemporană. Privire generală, Niculescu, Bucureşti, 2001.

8.7. Lucrare finală de autoevaluare

1. Alc<tuieşte familia lexical< a cuvântului car.

2. Formeaz< un derivat adjectival şi unul adverbial de la cuvântul bărbat.

3. G<seşte şi exemplific< cel puţin trei valori semantice ale sufixului -ar.

4. Ce valoare semantic< are prefixul din cuvântul reface?

5. Cum se numeşte fenomenul dubl<rii prefixelor din exemple de tipul neîngrijit?

6. Analizeaz< structura formativ< a cuvântului cumsecădenie.

7. Scrie câte un compus substantival, adjectival, verbal şi adverbial pornind de la cuvântul-suport bine.

8. Prin ce procedeu s-au format cuvintele nichitastănescian, înlătura?

9. Cum se numesc formanţii cuvintelor transfug, biografie, filologie?

10. Formuleaz< enunţuri în care cuvântul drept s< aib< 5 valori lexico-gramaticale diferite.


• Exerciţiul nr. 1: 1. muncitor (agent); 2. întrerupător (instrument); 3. fermecător

(calitate); 4. ciocănitoare (animal); 5. sunătoare (plant<); • Exerciţiul nr. 2: moral – cuvânt-baz<; radicalul este identic cu lexemul; sens:

„persoan< care cunoaşte şi respect< codul moral al colectivit<ţii din care face parte”; imoral – derivat prefixal, cu prefixul negativ im-; sens: „persoan< care cunoaşte codul moral, dar nu îl respect<”; amoral – derivat prefixal, cu prefixul negativ a- „f<r<”; sens: „persoan< care nu respect< codul moral pentru c< nu îl cunoaşte”.

N.B.: Derivarea nu s-a produs în limba român<; formele respective au fost împrumutate ca atare din francez< (morale, imoral, amoral), care le-a preluat, la rândul s<u, din lat. moralis, immoralis; prefixul im-



avea în latin< şi sensul „împotriva”, „contra”, ca şi prepoziţia corespunz<toare. • Exerciţiul nr. 3: a) derivare regresiv<; b) limbaj poetic; c) derivare parasintetic<.

• Exerciţiul nr. 4: filosofie „iubire de înţelepciune”; arghirofilie „dragoste de arginţi”;

Filadelfia „iubirea de frate”.

• Exerciţiul nr. 5: a) fără-de-lege = compus, hipotactic (prep. + subst. Ac.),

substantivare; Piatra Olt = compus substantival cu blanc; fals< paratax< (în realitate, hipotax< N. + G.); TAROM = compunere (substantival<) mixt< (abreviere total< + abreviere parţial<).

N. B.: fărădelege reprezint< şi un rezultat al conversiunii, precum şi al calcului lingvistic (cf. şi slv. bez zakon).

b) (un) rău-platnic: răuvoitor.

• Exerciţiul nr. 6: loc. prep. < conversiune prin joncţiune prep. + subst.; un tânăr =

substantivare prin articol nehot<rât a adj. tânăr; bine = adv. > adj. N. B.: în faţă este şi un compus

Lucrare finală de evaluare 1. car, căruţ, căruţă, căruţaş, cărucior, încărca, descărca etc.

N. B. încărca, descărca sunt, probabil, preluate ca atare din latin< (cf. şi incarricare)

2. bărbătesc, bărbăteşte 3. agent: fierar; instrument: degetar; calitate: flecar; nume de animale:

lopătar etc. 4. iterativ<, cu nuanţa de „revenire la forma iniţial<”) (eventiv<) 5. supraprefixare 6. cum (adv.) + se (pron. reflexiv) + cade (verb) + nie (sufix pentru

abstracţiuni) N. B.: - în radical se manifest< şi alternanţa vocalic< a/ă;

- este un compus paratactic, chiar dac< nu avem certitudinea simultaneit<ţii compunerii cu derivarea; mai sigur, s-a format întâi compusul (aglutinat şi lexicalizat) cumsecade (adv. şi adj.), apoi derivatul substantival abstract.

7. binecuvântare, binevenit, binevoitor, binecuvânta N. B.:

- binevoitor poate fi, dup< context, adjectiv, adverb sau chiar substantiv;

- binecuvânta s-a format, probabil, prin calc structural şi semantic. 8. Compunere parasintetic< 9. Prefixoide şi sufixoide: trans-, -fug; bio-, -grafia; filo-, -logia. 10. a) adjectiv: om drept

b) adverb: Merge drept



c) substantiv: P<şeşte cu dreptul (conversiune prin determinarea unui adjectiv cu articol hot<rât şi prin eliminarea determinatului substantival „piciorul”)

d) locuţiune prepoziţional<: în dreptul casei e) locuţiune adverbial<: de-a dreptul.

Mijloace mixte de îmbog<ţire a vocabularului. Calcul lingvistic


Unitatea de învăYare nr. 9 MIJLOACE MIXTE DE ÎMBOG;XIRE A VOCABULARULUI. CALCUL

LINGVISTIC

Cuprins

9.1. Obiective educaţionale............................................................................................148

9.2. Împrumutul, creaţia intern<, calcul lingvistic............................................................148

9.3. Calcuri semantice vechi şi neologice. Calcuri multiple ............................................149

9.4. Tipologia calcului lingvistic ......................................................................................150

9.5. Importanţa calcului lingvistic în evoluţia limbii .........................................................154

9.6. Surse bibliografice...................................................................................................155

9.7. Lucrare final< de evaluare.......................................................................................155

9.8. R<spunsuri şi comentarii la testul de evaluare........................................................156



„ s< apreciezi rolul calcului lingvistic în evoluţia unei limbi;

„ s< stabileşti relaţia calcului cu împrumutul şi creaţia intern<;

„ s< deosebeşti şi s< analizeze diferite tipuri de calc;

„ s< aplici creator în comunicarea cotidian< mecanismele calcului lingvistic.

9.2. Împrumutul, creaYia internă, calcul lingvistic

Când se vorbeşte despre influenţele str<ine asupra românei, referirile se fac la împrumuturi şi la traduceri, care se evidenţiaz< mai clar în cadrul contactelor lingvistice. Ambele procedee sunt puse în opoziţie cu creaţiile interne (derivatele, compuse, cuvintele cu valoare gramatical< schimbat<).

În realitate, între cele dou< serii de mijloace – externe şi interne – exist< o a treia – calcul lingvistic – mai subtil, mai greu de sesizat şi analizat, dar nu mai puţin important. Dimpotriv<, acesta implic< toate subdiviziunile şi mecanismele mijloacelor enumerate mai sus, dovedindu-se un fenomen mai activ şi mai r<spândit decât se putea b<nui. Multe dintre cuvintele şi construcţiile pe care suntem tentaţi s< le consider<m simple împrumuturi, traduceri sau creaţii interne de diferite

Vechi şi nou în calchierea lingvistică



categorii, au o origine mixt<: pot fi creaţii interne (totale sau parţiale), pentru c< utilizeaz< elemente româneşti, dar sunt realizate dup< model străin. Cu aceasta, am dat o prim< definiţie a calcului lingvistic.

Problema este c< pentru a sesiza profunzimea şi amploarea fenomenului sunt necesare cunoştinţe vaste, nu numai de fonetic<, semantic<, gramatic<, istoria limbii materne, ci şi cunoştinţele corespunz<toare referitoare la limbile-surs< pentru istoria limbii române (latin<, greac<, slave, romanice – mai ales franceza, germanice etc.)

Dintre definiţiile date, o alegem pe cea propus< de lingvistul român Th. Hristea, care şi-a consacrat câteva decenii de activitate studierii fenomenului.

Calcul este un procedeu special de îmbogăţire a vocabularului, a frazeologiei şi, mai rar, a structurii gramaticale, prin copierea sau imitarea aşa-zisei structuri interne a cuvintelor sau structurilor străine.

Condiţiile pe care trebuie s< le îndeplineasc< fenomenul sunt urm<toarele: - cuvintele care intr< în raza de acţiune a calcului sunt derivate sau

compuse, uşor analizabile de c<tre vorbitorul bilingv; - vorbitorul traduce integral sau parţial cuvântul/construcţia; - cuvântul nou este format din material indigen (total sau parţial) şi

structură străină împrumutat<; - sensul cuvântului nou este totdeauna identic cu al modelului imitat.

Aşadar, spre deosebire de împrumutul direct (sens + form<), calcul reprezint< un împrumut indirect, „mai mult sau mai puţin mascat”, c<ci vizeaz< numai structura (forma intern<, modul de organizare). Din aceast< cauz<, chiar marii specialişti în etimologia limbii române au interpretat greşit provenienţa unor cuvinte.

De exemplu: „ I. A. Candrea, S. Puşcariu, L. Ş<ineanu, A. Scriban, W. Meyer-

Lübke, au considerat rom. seninătate o moştenire latin<: rom. seninătate < lat. serenitatem (N. serenitas);

„ lexicografii moderni (DLMR, DEX2, MDE3, DRL) propun soluţia creaţiei interne: rom. seninătate < senin + ătate (< lat. -itas, -itatis)

„ Th. Hristea susţine ideea calcului dup< structura derivatului francez, eventual, şi dup< cel al derivatului latin:

rom. seninătate < fr. sérénité (cf. lat. serenitatem < cf. loc. adv. cu seninătate < fr. avec sérénité).

9.3. Calcuri semantice vechi şi neologice. Calcuri multiple

În capitolele referitoare la straturile etimologice ale limbii române şi la formarea cuvintelor în limba român< am folosit mai multe exemple de calc lingvistic, în m<sura în care am subliniat complexitatea influenţei unor limbi asupra românei (slave, francez< etc.) sau am analizat cazurile unei anumite structuri în limba român<.

Am vorbit, de exemplu, despre faptul c< termenii româneşti carte, întuneric, limbă etc. au c<p<tat sensuri secundare, prin calc semantic



dup< echivalentele slave ale cuvintelor respective: „scrisoare”, respectiv „mulţime”, „popor”. În aceste cazuri, fenomenul este atât de vechi, încât sensurile respective au r<mas în fondul arhaic al limbii române sau în cel popular, arhaic, poetic – mai conservatoare, prin definiţie.

Alte exemple sunt relativ recente (pânză, cu sensul „pictur<”, dup< fr. toile – atestat din secolul al XIX-lea) sau chiar foarte noi (trust, cu sensul „grupare de întreprinderi”, atestat abia dup< anul 1944 – cf. Th. Hristea, Sinteze..., p. 113-114).

Alte calcuri vechi şi noi au ca surs<-model termeni, expresii, sensuri din latina savant<, italian<, german<, rus<, englez<. Deseori, modelul este multiplu, aşa cum şi etimologia unui cuvânt poate fi multipl<. În analiza compuselor de tip locotenent (vezi subcapitolul Compunerea) am evocat dublul model, francez şi italian. Cuvântul foaie „ziar”, „revist<”, pare s< aib< model francez şi german, în acelaşi timp (secolul al XIX-lea): fr. feuille, germ. Blatt, iar cerc (din lat. circus) cap<t< sensul „club”, „reuniune”, sub influenţa fr. cercle, germ. Zirkel, rus. krújok. De departe îns<, modelul cel mai des folosit pentru român< este cel francez. De aceea, ne vom întemeia analizele ce urmeaz< pe exemple aproape exclusiv franceze.

9.4. Tipologia calcului lingvistic

Din analiza tr<s<turilor definitorii se înţelege c< structurile lingvistice imitate sunt foarte variate şi c< fenomenul se manifest< într-o multitudine de variante: total/parţial; lexical/gramatical; în cuvânt/în grup unitar de cuvinte etc.

Luând în considerare aceste posibilit<ţi, vom descrie tipurile de calc în limba român< dup< modelul limbii franceze, urmând clasificarea şi exemplele propuse de Th. Hristea.

„ Dup< compartimentul limbii şi dup< structurile copiate, exist< trei categorii fundamentale de calc:

- calc lexical - calc gramatical - cal frazeologic

„ Dup< combinaţiile dintre acestea, se disting trei tipuri secundare: - calc lexico-gramatical - calc lexico-frazeologic - calc frazeologico-gramatical

Fiecare dintre aceste şase mari clase au mai multe subdiviziuni, dup< tipurile de structur<, dup< m<sura imit<rii modelului etc.:

- derivate şi compuse - parţiale şi compuse - morfematice şi semantice - simple şi multiple etc.



9.4.1. Calcuri lexicale

Definit ca procedeu de formare a unui cuvânt nou prin imitarea structurii unui cuvânt str<in, calcul lexical este cel mai frecvent tip de manifestare a fenomenului în discuţie.

Termenul str<in poate fi derivat sau compus, iar elementele acestuia pot fi imitate total sau parţial, de unde rezult< subdiviziunile corespunz<toare. „ Calcuri totale – presupun imitarea tuturor elementelor cuvântului

str<in: fr. entrevoir > rom. întrevedea; cf. şi rom. întrez<ri fr. entreprendre > rom. întreprindere

„ Calcuri parţiale – copiaz< numai o parte din model, cealalt< fiind împrumutat< etc.:

fr. triangle > rom. tri-(împrum.) + unghi (calc) „ Calcuri autentice (veritabile) – presupun identitatea (cvasiidentitatea)

model-copie: fr. futurologie > rom. viitorologie = calc (parţial) la cuvânt compus vs. futurologie = împrumut < fr. futurologie, engl. futurology rom. ştiinţa viitorului = traducere < germ., fr., engl.

9.4.2. Calcuri de structură morfematică

Sunt acele imitaţii care vizeaz< structura unor compuse şi derivate cu tot ce presupune noţiunea de morfem (r<d<cin< + afixe: prefix, sufix, derivare parasintetic<, elemente de compunere, prefixoide):

fr. interrupteur > rom. între-rup-ător fr. brossage > rom. peri-aj Subdiviziuni: - calc total: fr. surveiller > rom. supraveghea (imitare complet<) - calc parţial: fr. mentenir > rom. men (împrumut) + ţine (copiat)

„ Calcuri după derivate: v. supra brosaj > periaj etc.

„ Calcuri după derivate parasintetice: fr. enchaîner > rom. înl<nţui fr. déchaîner > rom. dezl<nţui∗

„ Calcuri după compuse (întregi): fr. montre-bracelet > rom. ceas-br<ţar< fr. nouveau-né > rom. nou-n<scut fr. libre-penseur > rom. liber-cuget<tor fr. vas-et-vient > rom. du-te-vino fr. bien-élevé > rom. bine-crescut

„ Calcuri după compuse abreviate: fr. S. N. C. F. F. > rom. S. N. C. F. R.∗∗

„ Calcuri după derivate regresive: fr. chant (lat. cantus) > rom. cânt „diviziunea unui poem epic” vs.

∗ Aparent, aceste formaţiuni pot fi creaţii româneşti (în-lănţ-ui, ca în-chip-ui), dar

criteriul cronologic nu permite aceast< interpretare: ele sunt necunoscute în limba popular<, iar ca vechime, sunt atestate abia din sec. al XIX-lea, mult dup< echivalentele franceze. ∗∗ Nu trebuie exclus< formarea independent< în român<.



lat. canticum > rom. cântec vs. lat. cantare > rom. cânta (vb.) > rom. cânt „chanson”, derivat

regresiv, dup< model francez fr. sens > rom. simţ fr. affront > rom. înfrunt (împrumutat: afront)

Problema acestor derivate regresive postverbale a fost mult discutat< în lucr<rile de specialitate. Criteriile semantice, fonetice şi cronologice dovedesc folosirea modelului francez şi numai în anumite situaţii (un anumit sens, o anumit< form< etc.) se justific< moştenirea latin< sau creaţia pe teren românesc.

„ Calcuri lexicale perfecte Sunt cele caracterizate prin dublă identitate de ordin structural

între model şi copie, adic< prin acelaşi număr de elemente constituente şi aceeaşi ordine (distribuţie).

fr. anné-lumière > rom. an-lumin< fr. chien-loup > rom. câine-lup

„ Calcuri lexicale imperfecte Au num<r diferit de elemente constituente sau distribuţie diferit< în

structura compusului. fr. mère-patrie > rom. patrie-mam</mum< fr. S. A. R. L. > rom. S. R. L.∗∗∗

9.4.3. Calcuri de structură semantică

Când imitaţia const< în simpla atribuire de noi sensuri unor cuvinte deja existente în limba influenţat<, vorbim despre calcuri de structură semantică (numite şi împrumuturi semantice; calc-traducere).

Condiţia esenţial< care trebuie îndeplinit< este ca între cuvântul indigen şi sinonimul s<u str<in s< existe cel puţin un sens comun.

fr. thé „(metaforic) reuniune între prieteni” > rom. ceai cf. fr. donner un thé > rom. a da un ceai inviter à un thé > rom. a invita la un ceai fr. moitié, „épouse, femme” > rom. jumătate „soţie” (DEX2) (LEXIS, ROBERT s. v.) fr. berceau „loc de origine, baştin<” > rom. Leagăn „loc de origine,

baştin<”

9.4.4. Calcuri gramaticale

Definit ca o copiere a unui procedeu morfologic sau sintactic străin, calcul gramatical este mai rar întâlnit decât cel lexical, deoarece structura gramatical<, mai ales cea morfologic<, este, dup< cum se ştie, mai stabil< şi mai rezistent< la influenţele str<ine. De fapt, sistemul limbii, cu câteva mici excepţii, nici nu este afectat, nivelul la care putem constata acţiunea calcului fiind aproape exclusiv cel individual, cel numit de F. de Saussure, „parole”.

Trebuie s< mai ad<ug<m aici precizarea c< nu totdeauna este posibil< delimitarea între morfologie şi sintax<, în analiza fenomenului

∗∗∗ fr. Societé à responsabilité limitée (redate toate 4 cuvintele) - rom. Societate

(cu) răspundere limitată (redate doar 3 cuvinte).



care ne intereseaz< aici, şi c< în calcurile sintactice nu se includ şi cele frazeologice.

a) Calcuri morfologice Const< în schimbarea specificului unor categorii gramaticale,

precum tranzitivitatea unor vechi verbe româneşti (tranzitive). - rom. a vrea (activ) > a se vrea (refl.) < fr. se vouloir (chiar când

subiectul = nume de lucru); - rom. Pictura se vrea modernă. - fr. Ils se veulent immortels > rom. Ei se vor nemuritori.

De fapt, valoarea intranzitiv< exista şi în limba român< veche, dar ea a fost revitalizat< începând cu secolul al XIX-lea prin intermediul scriitorilor de formaţie francez<.

b) Calcuri sintactice Const< în schimbarea regimului verbal şi, ca urmare, în

schimbarea tipului de complemente din structura unei propoziţii: fr. habiter (+ complement direct) > rom. a locui (+ complement

direct) fr. ~ une maison > rom. a locui o casă (vs. a locui într-o casă)

(construcţie normal< vs. construcţie rar<, cf. V. Eftimiu etc.).

9.4.5. Calcuri frazeologice

Copierea structurilor unor unităţi frazeologice este relativ frecvent< în cadrul contactului lingvistic.

Problemele pe care le pune acest tip de influenţ< lingvistic< const< în interpretarea noţiunii de frazeologie (implicit, de terminologie).

În primul rând, preciz<m c< frazeologia reprezintă, în lingvistica modernă, o componentă a limbii de-sine-stătătoare, care nu trebuie confundată nici cu sintaxa, nici cu lexicologia.

Desigur, unit<ţile frazeologice sunt alc<tuite din cuvinte care îşi p<streaz< independenţa semantic< (de aceea şi pot fi calchiate), legate între ele prin anumite relaţii sintactice (subordonare, coordonare etc.). Dar, spre deosebire de îmbinările lexicale libere, care iau naştere în procesul comunic<rii, dar nu se repet< în aceeaşi structur<, unităţile frazeologice există deja în limbă, consacrate de „uzul general”, ca unităţi distincte, stabile, mai mult sau mai puţin sudate în structuri repetabile şi uşor recognoscibile:

fr. témoin oculaire > rom. martor ocular (unitate frazeologic<) vs. martor bun (mincinos, fals etc.) (îmbinare lexical< liber<). Tocmai datorit< acestei particularit<ţi au fost numite „unités

phraséologiques” (Ch. Bally), „sintagme stabile”, „unit<ţi sitagmatice”, „grupuri frazeologice”, „frazeologisme”.

Alte tr<s<turi definitorii: - denumesc, în general, un singur obiect, o singur< acţiune, un

proces unic etc.; - sunt, de obicei, echivalente reale sau potenţiale ale unor cuvinte

cu care seam<n< foarte mult.



„ Unităţile frazeologice cu caracter idiomatic Sunt grup<ri cu înţeles figurat, care aparţin întregului idiotism.

Cuvintele grupului sunt atât de sudate, încât înţelesul general nu poate fi dedus din suma p<rţilor componente. Ca urmare, traducerea este liberă, nu literar<, iar uneori este chiar imposibilă. De obicei, un idiotism se traduce printr-o alt< expresie idiomatic<, cu acelaşi sens (aproximativ sau total):

fr. faire d’une mouche un éléphant ~ rom. a face din ţânţar armăsar.

Aşadar, fiind unit<ţi frazeologice traductibile, dar nu şi calchiabile, aceste expresii trebuie studiate la capitolul consacrat „traducerii”, nu la analiza „calcului lingvistic”.

„ Unităţi frazeologice neidiomatice Sunt disociabile, fiecare cuvânt component p<strându-şi sensul

propriu, astfel încât este posibil< atât calchierea, cât şi transpunerea lor în alt< limb<:

fr. prendre la parole > rom. a lua cuvântul fr. passer en revue > rom. a trece în revistă fr. mettre en application > rom. a pune în aplicaţie fr. sauver les apparences > rom. a salva aparenţele etc.

Exemplele de acest fel sunt foarte numeroase şi de o mare diversitate, f<când posibile alte subdiviziuni.

„ Calcuri frazeologice totale fr. pierre de touche > rom. piatră de încercare fr. cheval de bataille > rom. cal de bătaie fr. racine carrée > rom. rădăcină pătrată

„ Calcuri frazeologice parţiale fr. pierre philosophale > rom. piatră (trad.) filosofală (împrum.) fr. papier tournesol > rom. hârtie de turnesol Influenţele de acest fel nu trebuie confundate cu împrumuturile

frazeologice, ca: bandă sonoră, coloană sonoră, coloană vertebrală, cordon ombilical, fond de ten, glob ocular; metabolism bazal, tur de scrutin etc.

Acestea din urm< trebuie analizate la capitolul consacrat „Împrumuturilor totale” (directe).

„ Calcuri frazeologice metaforice Este o categorie special< de calcuri frazeologice culte şi de dat<

recent<, majoritatea alc<tuite din expresii poetice consacrate, preluate de uzul general:

fr. à la fleur de l’âge > rom. în floarea vârstei „tân<r” fr. chargé d’années > rom. încărcat de ani „b<trân” fr. être dans la force de l’âge > rom. a fi în puterea vârstei „matur”

9.5. ImportanYa calcului lingvistic în evoluYia limbii

• Aşadar, calcurile frazeologice sunt pe cât de numeroase şi de interesante, pe atât de variate şi complexe, în relaţia diverselor limbi, dar mai ales a francezei cu româna. Cu toate aceste, au fost mai puţin



studiate de c<tre specialişti, pe de o parte, din cauz< c< au fost confundate cu calcurile lexicale, cu cele gramaticale (sintactice), cu împrumuturile, cu traducerile etc., pe de alt< parte, pentru c<, fiind un fenomen atât de complex şi de bogat în exemple, este dificil s< se reconstituie etimologic fiecare structur<, în toat< profunzimea.

Practic, calcul frazeologic are câte ceva din fiecare alt tip de influenţ< lingvistic<, r<mânând o cale de influenţare independent<.

• Calcul lingvistic, în general, este unul dintre procedeele uzuale prin care diversele limbi, mai ales franceza au contribuit la modernizarea limbii române literare.

Funcţionând dup< un mecanism care foloseşte toate celelalte procedee de influenţarea lingvistic<, el este deosebit de amplu şi complex, afectând toate aspectele limbii (lexic, morfologie, sintax<, stil), deseori simultan şi, în orice caz, pe arii largi de domenii tematice, atât în limbajele de specialitate, cât şi în limba literar< curent<.

• Din p<cate, tocmai aceast< complexitate l-a f<cut puţin accesibil cercet<torilor, urmarea fiind interpretarea greşit< a unor influenţe str<ine şi, înc< mai grav, incompleta cunoaştere a profunzimii şi a dimensiunilor reale ale contribuţiei limbii franceze şi a altor limbi la dezvoltarea limbii române.


Theodor Hristea, Probleme de etimologie. Studii. Articole. Note, Bucureşti, E.S., 1968.

N. A. Ursu, Formarea terminologiei ştiinţifice româneşti, Bucureşti, 1962, p. 117-119 et passim.

Gh. Bârlea, R.-M. Bârlea, Lexicul românesc de origine franceză, Târgovişte, Biblioteca, 2000, p. 96-117. N. B.: Contribuţiile esenţiale ale unor cercet<tori ca Al. Graur, Fl. Dimitrescu, Th. Hristea ş. a. la problematica frazeologiei şi a calcului lingvistic, în general, sunt consemnate în Bibliografia acestei din urm< lucr<ri, (p. 167-174).


1. Calculul lingvistic este un procedeu de îmbog<ţire lexical< a) intern; b) extern; c) mixt?

2. Calcul semantic carte „scrisoare” este vechi sau neologic?

3. Sensul „scrisoare” al cuvântului carte apare ast<zi: a) în limba literar< sau în b) variantele restrânse (arhaic, popular, regional, poetic)?

4. A conlucra este un calc lexical de structur< dup< fr. collaborer. Indicaţi sinonimele provenite din împrumut direct şi din traducerea acestui cuvânt.



5. Ce fel de compus a stat la baza form<rii prin calc a lui S. N. C. F. R.?

6. De ce numim „calc lexical perfect” relaţia fr. chien-loup > rom. câine-lup?

7. Sensul secundar, metaforic „soţie”, conferit rom. jumătate se datoreaz< modelului fr. moitié „jum<tate”, „soţie”. Cum se numeşte un asemenea calc?

8. Când se schimb< o proprietate intrinsec<, precum trazitivarea unui verb românesc, sub influenţa corespondentului str<in, vorbim despre calc... .

9. Construcţia sintactic< a scăpa controlului (în loc de: a scăpa de controlul) se datoreaz< unui anumit tip de calc. Cum se numeşte acesta?

10. Calcul lingvistic explic< mecanismele form<rii unor unit<ţi frazeologice (locuţiuni, expresii, sintagme), foarte r<spândite în limba român<. Cum se numeşte domeniul lingvistic conex lexicologiei care se ocup< cu studiul acestor structuri?

9.8. Răspunsuri şi comentarii la testul de evaluare

1. c) mixt

2. vechi; apare în textele cronicarilor munteni şi moldoveni

3. b) arhaic, popular, regional, poetic

4. a colabora (împrumut); a lucra împreună (traducere)

5. Compusul prin abreviere total< (acronim), fr. S. N. C. F. F.

6. Pentru c< între model şi copie se manifest< o dublă identitate: acelaşi num<r de elemente constituente şi aceeaşi ordine în distribuirea lor.

7. Calc de structur< semantic< (calc semantic; împrumut semantic; calc-traducere)

8. ... morfologic

9. Calc sintactic

10. Frazeologia Barem de notare: 10 x 10p. = 100 p.

Bibliografie general<


Bibliografie generală

1. BÂRLEA, Gh.; BÂRLEA, R.M., Lexicul românesc de origine franceză, Târgovişte, Biblioteca, 2000.

2. BELDESCU, Gh., Ortografie, ortoepie, punctuaţie, Bucureşti, SSF, 1982.

3. COTEANU, Ion; FOR;SCU, Narcisa; BIDU-VR;NCEANU, Angela, Limba română contemporană. Vocabularul, E.D.P., Bucureşti, 1985.

4. DIMITRESCU, Florica (coordonator), Istoria limbii române. Fonetică. Morfosintaxă. Lexic, Bucureşti, E.D.P., 1978.

5. HRISTEA, Theodor, Probleme de etimologie. Studii. Articole. Note, Bucureşti, Editura Ştiinţific<, 1972.

6. HRISTEA, Th., Sinteze de limba română , Bucureşti, Albatros, 1984. 7. IONESCU, Emil, Manual de lingvistică generală, Bucureşti, Editura All,

1995. 8. ROSETTI , Al., Introducere în fonetică, Bucureşti, Editura Ştiinţific<,

1957. 9. ROSETTI, Al., Istoria limbii române (ediţia a doua, rev<zut< şi

ad<ugit<), Bucureşti, Editura Ştiinţific< şi Enciclopedic<, 1978. 10. ROSETTI, Al.; CAZACU, B.; ONU, L., Istoria limbii române literare, I,

Bucureşti, Editura Minerva, 1971. 11. SALA, Marius, Limbi în contact, Bucureşti, Editura Enciclopedic<,

1997. 12. URSU, N.A., Formarea terminologiei ştiinţifice româneşti, Bucureşti,

Editura Ştiinţific<, 1962.

183606111 petre gh barlea fonetica si vocabular pdf libre

Documents