FONETICA ŞI FONOLOGIA

1.1. Fonetica este ştiinţa care studiază sunetele limbii, mai exact producerea, transmiterea, audiţia şi evoluţia lor.1.1.1. Sunetul este cel mai mic element sonor al vorbirii. Limba română are 33 de sunete: 7 vocale, 4 semivocale şi 22 consoane. În scris, sunetele se reproduc prin litere1.1.2. Litera este reprezentarea grafică a unui sunet sau grup de sunete. 1.1.3. Alfabetul limbii este totalitatea literelor care notează sunetele dintr-o limbă, aşezate într-o anumită ordine. Alfabetul limbii române are 31 de litere care se pronunţă astfel:

a, A (a)ă, Ă (ă)â, Â (â)b, B (be) c, C (ce) d, D (de) e, E (e) f, F (fe) g, G (ghe)

h, H (haş) i, I (i) î, Î (î) j, J (je) k, K (ca) l, L (le) m, M (me) n, N (ne)

o, O (o) p, P (pe) q, Q (chiú) r, R (re) s, S (se) ş, Ş (şe) t, T (te) ţ, Ţ (ţe) u, U (u)

v, V (ve) w, W (dublu ve) x, X (ics) y, Y (i grec) z, Z (zet).

1.1.4. Raportul dintre litere şi sunete este, în majoritatea cazurilor, de corespondenţă constantă1, adică o literă notează un sunet. Există însă trei situaţii în care asistăm la o lipsă de corespondenţă constantă între litere şi sunete:

• Aceeaşi literă poate reprezenta mai multe sunete:~ o singură literă poate nota o vocală şi semivocala

corespunzătoare: e = /e/ – /merg/; e = /ĕ / – /mĕargă/; i = /i/ – /bine/; i = /ĭ/ – /bĭată/; o = /o/ – /dor/; o = /ŏ/ – /dŏarme/; u = /u/ – /cum/; u = /ŭ/ - /kŭarţ/.

1 G. Beldescu, Ortografie, ortoepie, punctuaţie, p. 12.

~ în funcţie de vecinătăţile în care apare, aceeaşi literă poate nota sunete diferite:

- e şi o la început de cuvânt, în faţa lui a, reprezintă pe / ĭ / şi / ŭ /: ea - / ĭa /; oaste - / ŭaste /; - b înainte de consoană surdă se aude p: subţire - / supţire /; absent - / apsent /; - c şi g urmate de i şi e, când au valoare silabică, redau sunetele / ĉ / şi / ĝ / : cer - / ĉer /; cine - / ĉine /; ger - / ĝer /; ginere - / ĝinere /;~ unele litere pot reprezenta simultan două sunete, în funcţie sau nu de vecinătăţi: e - / ĭe /; eram - / ĭeram /; expune - / ekspune /; examen - / egzamen /; ● Litere juxtapuse pot reda acelaşi sunet:~ ch şi gh înainte de i şi e notează câte un singur sunet, respectiv / k’ / şi / g’ /: chem - / k’em /; ghem - /g’em /; chip - / k’ip / ; ghips - / g’ips /;~ când au valoare nesilabică, grupurile ce, ci, ge, gi, che, chi, ghe, ghi notează tot câte un singur sunet: cheamă - / k’amă /; chiar - / k’ar /; gheată - / g’ată /; ghiaur - / g’aur /; ceară - / ĉară /; ciob - / ĉob /; geană - / ĝană /; magiun - / maĝun /. ● Acelaşi sunet poate fi redat prin litere diferite: - î - î la începutul şi sfârşitul cuvântului şi după prefix: a urî, însuşi, reînnoit; - â în interiorul cuvintelor: român, mână, câine; - k – c în calciu; - k în kilogram; - q în quasar (obiect cosmic, cu strălucire de zeci sau sute de ori mai puternică decât a celor mai mari galaxii, care emite intens radiounde);

- v – v în var; - w în watt;- i – i în in; - y în ytriu;

- ǐ în ied; - ў în yemenit.REŢINEŢI !

● Grupurile de litere ce, ci, ge, gi, transcriu:~ un sunet / ĉ /, / ĝ /, când sunt urmate de o vocală sau se află la sfârşitul cuvântului fără a forma singure silabă: cea-ră, cio-can, maci, magi;~ două sunete / ĉe /, / ĉi /, / ĝe /, / ĝi / când sunt urmate de o consoană sau formează singure o silbă:cer-nut, ce-nu-şă, cir-cu-it, ci-coa-re, gen, al-ge-bră, gin-tă, ar-gi-lă.

● Grupurile de trei litere, che, chi, ghe, ghi, transcriu:~ un sunet / k’ /, / g’ / când sunt urmate de o vocală sau se află la sfârşitul cuvântului fără a forma singure silabă: chia-bur, u-rechi, ghea-ţă, ve-ghe-re, cheag, ghia-ur, pri-veghi;~ două sunete / k’e /, / k’i /, / g’e /, / g’i / când sunt urmate de o consoană sau formează singure silabă: e-cher, che-mat, cher-che-lit, chin, chi-ot, gher-ghef, ve-ghe, ghin-dă, ma-ghi-ran.

1.1.5. Coarticulaţia „În vorbire, sunetele se rostesc înlănţuite: mişcările articulatorii se întrepătrund şi se leagă între ele: un sunet începe să fie articulat înainte ca articularea sunetului precedent să fi luat sfârşit; fenomenul se numeşte coarticulaţie. De aici rezultă că într-un context fonetic – în limitele unui cuvânt sau la limita dintre cuvinte ( fenomen de fonetică sintactică ) – sunetele se influenţează între ele.“2

Aceste influenţe pot produce modificări ce duc la schimbarea calităţii sunetelor sau chiar la dispariţia lor.

● Asimilarea este un fenomen fonetic ce exprimă tendinţa unui sunet de a dobândi caracteristici asemănătoare cu ale unui alt sunet, alăturat sau apropiat, care îl poate influenţa. De exemplu, acvatic, batjocură, glasvand se pronunţă aproape agvatic, badjocură, glazvand.

2 Mihail Andrei, Iulian Ghiţă, Limba română, p. 11.

● Disimilarea, alt fenomen fonetic, „implică schimbarea calităţii unui sunet sau căderea lui sub influenţa unui sunet identic sau asemănător; este expresia tendinţei de a suprima o mişcare ce se repetă“3. Astfel, arbitru, coridor, propriu apar pronunţate deseori albitru, colidor, propiu.1.1.6. Regulile coarticulaţiei

~ Prefixul des- se scrie şi se pronunţă dez- înaintea cuvintelor care încep cu consoanele b, d, g, l, m, n, r, v şi a vocalelor: dezbate, dezdoi, dezgropa, dezlega, dezmembra, deznădăjdui, dezrobi, dezvinovăţi deziluziona, dezechipa.

~Prefixul des- se scrie de- înaintea cuvintelor care încep cu consoanele s, ş, j: descrie, deşuruba, dejuca.

~ Prefixul răs- se scrie şi se pronunţă răz- înaintea consoanelor b, g, j, n: răzbate, răzgândi, răzjudeca, răznepot.

~ Prefizul răs- se scrie şi se pronunţă ră- înaintea cuvintelor care încep cu consoana s: răsuci.

~ prefixele in- şi în- se scriu şi se pronunţă im- şi îm- când sunt urmate de consoanele p şi b: imbatabil, imposibil, îmbunătăţi, împotrivi.

1.2. Fonologia, aşa-zisa fonetică funcţională, căreia i se mai spune şi fonematică este o ştiinţă bazată pe diferenţa dintre sunet şi fonem. „În prezent se admite că fonetica (în sens mai restrâns) priveşte sunetul ca fenomen fizic, pe când fonologia îl vede şi îl examinează ca unitate sonoră funcţională“4.

1.2.1. Fonemul este „cea mai mică unitate fonică sau sonoră a unei limbi, având funcţia de a alcătui şi de a deosebi între ele cuvinte sau forme gramaticale ale unuia şi aceluiaşi cuvânt“5. ATENŢIE! A nu se confunda sunetul cu fonemul ! Sunetul este un element material, concret,

3 Ibidem.4 Hristea, Sinteze, 1984, p. 161.5 Ibidem.

iar fonemul este un termen general, abstract, care reprezintă toate sunetele din aceeaşi categorie.

1.3. Spre deosebire de sunete care sunt numeroase şi variate, fonemele unei limbi sunt limitate ca număr şi alcătuiesc sistemul fonologic sau fonematic al limbii.1.3.1. Sistemul fonologic al limbii se subdivide în sistem vocalic şi sistem consonantic.

1.3.2. Vocalele sunt sunete continue, rostite fără ajutorul altor sunete; la rostirea acestora aerul nu întâlneşte nici un obstacol la ieşirea din aparatul fonator (porţiunea dintre plămâni şi cavitatea bucală). Ele pot forma singure o silabă.

În limba română există şapte vocale: a, e, i, o, u, ă, î. Dintre acestea numai trei (a, ă, î) sunt întotdeauna plenisone (întregi), deci pot să formeze singure o silabă (a-er, a-ră, mă-nân-că). Celelalte patru ( e, i, o, u ) pot fi plenisone, formând silabe, numai în anumite situaţii (e-ră, mi-că, o-uă, u-lei). Vocalele se clasifică după locul de articulare a limbii şi după gradul de deschidere a gurii; astfel, sistemul vocalic al limbii române poate fi reprezentat grafic printr-un triunghi cu vârful în jos.

Gradul Locul de articularede deschidere a gurii

anterioare medialeposterioare

închise i î u

mijlocii e ă o

deschise a

Vocala a este deschisă, e, ă şi o sunt mijlocii,

iar i, î şi u sunt închise; după locul de articulare a limbii, e şi i sunt anterioare, a, ă, î sunt mediale (centrale), iar o şi u sunt posterioare.

1.3.3. Semivocalele sunt sunete care se aseamănă cu vocalele, dar nu pot alcătui singure o silabă, având nevoie de altă vocală care să le susţină. Semivocalele sunt: ĕ, ĭ, ŏ, ŭ. De pildă, în sea-ră, ia-pă, oa-ie, ca-fea-ua, ĕ, ĭ, ŏ, ŭ au nevoie de vocala a pentru a forma silaba, ele contând ca semivocale.

1.3.4. Consoanele sunt sunete la rostirea cărora aerul întâlneşte obstacole la ieşirea din aparatul fonator, fie prin închiderea urmată de o deschidere bruscă a gurii, fie prin strâmtarea canalului vorbitor.

Ele nu formează silabă decât cu ajutorul unei vocale. După locul şi modul de articulare, consoanele limbii române sunt calificate astfel:

1.3.5. Diftongul este grupul de sunete alcătuit dintr-o vocală şi o semivocală, pronunţate în aceeaşi

silabă. Dacă semivocala se află înaintea vocalei în

Locul de articulare

Modul de articulare

Bila

bia

le

Labio

-denta

re

Denta

le

Pre

pala

tale

Pala

tale

Post

pala

tale

(v

ela

re)

Lari

ngale

Surd

eSonore

Surd

e

Sonore

Surd

e

Sonore

Surd

e

Sonore

Surd

e

Sonore

Surd

e

Sonore

Surd

e

Sonore

NESO

NA

NTE

OCLUSIVEEXPLOZIVE

p b t d k’

g’

k g

SEMIOCLUSIVEAFRICATE

ţ ĉ ĝ

CONSTRINCTIVEFRICATIVE

f v s z ş j h

SO

NA

NTE

OCLUSIVENAZALE m n

LIC

HID

E

LATER

LE

l

VIB

RA

NE

r

silabă, diftongul este urcător sau ascendent. Acest tip de diftong apare mai frecvent, în exemple ca: ŏa-ĭe, ĭa-pă, zěa-mă, ma-ĭor, ĭu-te. Dacă semivocala apare după vocală, diftongul este coborâtor sau descendent, ca în situaţiile: raĭ, oŭ, pă-răŭ, mâĭ-ne, ploĭ, a-mă-ruĭ.

1.3.6. Triftongul este grupul de sunete format dintr-o vocală şi două semivocale rostite într-o singură silabă. De regulă, structura triftongului este următoarea: S+V+S, vocala fiind încadrată de cele două semivocale, ca în exemplele: su-ĭaŭ, ve-děaŭ sau în perfectul simplu, pers. I, sg., al verbului a se sfii: mă sfĭiĭ. Pot apărea însă şi triftongi cu structura: S+S+V, vocala fiind precedată de ambele semivocale, în exemple de genul: a-ri-pĭŏa-ră, lĕŏar-că, însă aceste situaţii sunt mai rar întâlnite.

1.3.7. Hiatul este întâlnirea a două vocale care se pronunţă în silabe diferite, acestea făcând parte fie din acelaşi cuvânt, fie din cuvinte diferite: i-de-e, de atunci.

Hiatul dintre cuvinte poate fi evitat prin formarea unei singure silabe din două: de-atunci.

Deoarece rostirea vocalelor în hiat se realizează cu oarecare dificultate, există în limbă o tendinţă puternică de evitare a acestuia.

• O modalitate de evitare a hiatului este contragerea sau reducerea celor două vocale identice la una singură, ajungându-se astfel la pronunţări neliterare. Astfel, se aude foarte adesea rostindu-se alcol pentru alcool, zologie pentru zoologie, ştinţific pentru ştiinţific dar şi invers prooroc pentru proroc.

• Altă modalitate (nerecomandată) este aceea de a transforma în semivocală una dintre vocalele hiatului: gĕologie în loc de ge-ologie; hĭeroglifă în loc de hieroglifă

• Există situaţii când din cauza rostirii dificile, între cele două vocale din hiat, apare o semivocală,

dând naştere unui diftong: a-ĭer pentru aer, avi-iaţie pentru aviaţie. (vezi Th. Hristea Sinteze, pag. 169)

1.4. Silaba. „Silaba este segmentul fonetic superior fonemului, ce poate fi caracterizat printr-un singur accent“6.

Silaba este o vocală sau un grup de sunete care conţine obligatoriu o vocală, rostite cu un singur efort respirator. Cuvintele pot fi monosilabice (formate dintr-o singură silabă: car, sport, sac) sau plurisilabice (formate din mai multe silabe: raţă, calculator).

Despărţirea cuvintelor în silabe.În unele limbi cuvintele se despart la capăt de

rând fără nici o regulă, continuându-se în rândul următor după ultima literă de la capătul rândului anterior.

În limba română, despărţirea se face după anumite reguli.

„Regula generală şi obligatorie a despărţirii în silabe a cuvintelor este interzicerea lăsării la sfârşitul rândului sau la început de rând a unei secvenţe lipsită de o vocală“7.

• Reguli fonetice~ Vocalele în hiat cad în silabe diferite (a-er)~ O vocală sau un diftong urmate de un diftong sau un triftong se despart pe grupuri vocalice:

- v + d : a-ce-ea; po-ia-tă- v + d : le-oai-că; vă-ru-iau- d + d : stea-ua; oa-ie

~ Un diftong sau triftong se desparte de consoana care îl urmează

- d + c : mai-că- t + c : lu-poai-că

~ O consoană între două silabă cade în silaba următoare

- v + c + v : ma-re; ca-să

6 Mihail Andrei, Iulian Ghiţă, op. cit., p. 14.7 Elena Petrina, Limba română, p. 14.

• Grupurile ch, gh urmate de e sau i notează o singură consoană, deci cad în silaba următoare:

- a-chi-tat- mă-ghi-ran

• Litera x este tratată ca o singură unitate, chiar dacă notează două consoane, deci cade în silaba care urmează:

- o-xi-gen~ Două consoane între două vocale cad în silabe diferite:

- ar-de; car-te; for-tis-si-mo• Numele proprii româneşti care conţin consoane

duble, fac excepţie deoarece, în aceste situaţii, consoanele duble redau un singur sunet:

- Bo-lli-ac; Ne-gru-zzi; Ru-sso• Când a doua consoană este l sau r, aceasta

atrage consoana din faţa ei în silaba a doua:- a-tlet; a-cru

~ Trei consoane aflate între vocale se despart după prima consoană:

- con-tra; cas-tru• Fac excepţie următoarele grupuri

consonantice: lpt, mpt, mpţ, ncş, nct, ncţ, ndv, rct, rtf, stm

- sculp-tor- somp-tu-os- a-sump-ţi-u-ne- linc-şii- punc-taj- punc-ţi-e- sand-vici- arc-tic- jert-fă- ast-ma-tic

~ Grupurile de patru sau cinci consoane situate între vocale se despart între prima şi a doua consoană:

- mon-stru

• Rar, aceste grupuri se despart după a doua şi a treia consoană: abs-tract sau între a treia şi a patra : vârst-nic

• Reguli morfologice8

~ Când cuvântul este analizat (total sau parţial) se ţine seama de elementele componente:

- antedatată / an-te-da-ta-tă- portavion / port-a-vi-on- binoclu / bin-o-clu

~ În despărţirea derivatelor cu prefixe, se separă prefixul în cazul în care nu este monoconsonantic:

- in-apt şi nu s-pulbera- dez-ba-te r-alia

~ La derivatele cu sufixe, se separă sufixul:- pu-i-şor- bu-ni-cel

~ Structurile de genul într-însa, dintr-unul se despart numai în situaţii excepţionale (când nu se poate evita despărţirea la capăt de rând) şi nu după elementele componente, ci conform regulilor fonetice:

- din-tr-u-nul- în-tr-în-sa

• Nu se despart la capăt de rând~ cuvintele reduse la o consoană (s-a) ; la o semivocală (i-a) ; sau la o consoană + i semivocalic (mi-a)~ cuvintele compuse din abrevieri literare: UNESCO, TAROM, UNICEF~ abrevierile unor forme curente: a.c., ş.a.m.d., d.p.d.v.~ numeralele ordinale notate cu cifre arabe sau romane: a 5-a; al XIX-lea

8 ATENŢIE! Normele actuale nu mai admit despărţirea după structură care ar conduce la secvenţe care nu sunt silabe (ex. într-ajutorare); de asemenea, în cuvintele ale căror componente s-a pierdut în limba română, normele actuale recomandă exclusiv despărţirea după pronunţare (o-biect şi nu ob-iect). Vezi DOOM2 p. LXXVIII.

~ silabele iniţiale şi finale constituite dintr-o singură vocală: a-er; su-i~ abrevieri literale: G. Enescu, F. C. Argeş~ notaţiile: 5 kg; art. 1~ cuvintele compuse şi grupurile ortografice scrise cu cratimă, când locul despărţirii ar coincide cu locul cratimei (pe cratimă de la natură): du-te; văzându-se; floarea-soarelui

OBSERVAŢIE:O silabă poate fi alcătuită din:

~ un sunet – o vocală: a-pă~ mai multe sunete, printre care o vocală: ar-bi-tru~ două cuvinte rostite împreună: l-a (dus); s-a (spus)~ un cuvânt rostit împreună cu un fragment din cuvântul următor: s-adapă~ fragmentul final dintr-un cuvânt rostit împreună cu cuvântul următor: văzându-l~ fragmentul final al unui cuvânt rostit împreună cu fragmentul iniţial al cuvântului următor: în-tr-a-de-văr

1.5. Alternanţa fonetică este „schimbarea regulată a unui sunet din rădăcina sau din tema cuvântului în alt sunet, mai mult ori mai puţin diferit de cel dintâi“9. Alternanţele fonetice se produc în cursul flexiunii (fie la declinare, fie la conjugare) şi în procesul derivării şi pot fi vocalice sau consonantice; în primul rând se întâlnesc la substantiv, adjectiv şi la verb.

1.5.1. Alternanţele vocalice se întâlnesc mai rar şi „tind să nu se mai producă la neologismele recente“10: evoc, evoci, evocă, la persoana a II-a întâlnim alternanţa consonantică k > ĉ, însă dispare alternanţa vocalică o > oa de la persoana a III-a (cum ar fi fost în cazul lui joc, joci, joacă).

Pot alterna:• o vocală cu altă vocală:

9 Theodor Hristea, op. cit., p. 167.10 Idem, p. 168.

- a > e : fată –fete; masă – mese;- a > ă : hartă – hărţi; ladă – lăzi;- ă > e : văr – veri; măr – meri;- o > u : soră – surori; noră – nurori;

• o vocală cu un diftong:- o > oa : om – oameni; frumos – frumoasă;

mor – moare;• o semivocală cu altă semivocală:- ŭ > ĭ : boŭ – boĭ; leǔ – leĭ.

1.5.2. Alternanţele consonantice apar mai des decât cele vocalice, deoarece sistemul consonantic al limbii române este mai bogat decât cel vocalic.

d > z : şed – şezi; stradă – străzi t > ţ : pot – poţi; frate – fraţid > j : oglindă – oglinjoară t > ĉ (ci) : castravete – castraveciori s > ş : frumos – frumoşi c > ĉ (ci) : fac – faci g > ĝ (gi) : drag – dragi1.5.3. Alternanţa grupurilor consonantice

funcţionează după regula alternanţelor consoanelor simple.

sc > şt : cunosc – cunoşti st > şt : prost – proşti str > ştr : astru – aştri

1.6. Accentul constă în „pronunţarea mai intensă sau pe un ton mai înalt, fie a unei silabe dintr-un cuvânt, fie a unui cuvânt dintr-o propoziţie sau frază“.11

În limba română, accentul este liber, adică nu are un loc fix (ca în franceză sau maghiară, unde stă pe ultima, respectiv pe prima silabă). Aşadar, el poate sta:

• pe ultima silabă : covór, curéa• pe penultima silabă : scáun, cásă

11 Theodor Hristea, op. cit., p. 41.

• pe antepenultima silabă : márgine, pásăre• rar, pe a patra sau a cincea silabă (de la sfârşit

spre început) : prépeliţă, şáptesprezece• cuvintele polisilabice pot avea două accente :

accent principal şi accent secundar.În cursul flexiunii nominale (declinării), deşi liber,

accentul este totuşi stabil : copíl – copíi; copílului – copíilor.

În cursul flexiunii verbale (conjugării), accentul este mobil, adică se deplasează : cấnt; cântắm; cântárăm.

Deoarece este liber şi mobil, accentul are uneori în limba română funcţie distinctivă, adică are rolul de a diferenţia două cuvinte sau două forme ale aceluiaşi cuvânt (omografe, deoarece se scriu la fel dar se pronunţă diferit, datorită accentului) : compánie – companíe; vesélă – véselă; comédie – comedíe; cópii – copíi; ácele – acéle; adúnă - adunắ

Unele cuvinte, în special neologisme cunosc o dublă accentuare: ántic – antíc; carácter – caractér; áripă – arípă; ácvilă – acvílă; début – debút; edítor – editór; regízor – regizór; símbol – simból.

În vorbire, unele cuvinte nu au accent, fiind cuprinse într-o unitate accentuală cu cuvântul accentuat următor sau precedent:

• articolul: un elév• pronumele (forme neaccentuate): gândéşte-

te• auxiliarele: s-au dús• prepoziţiile: de avút• conjuncţiile: bíne că.Se recomandă ca, ori de câte ori există

nedumeriri cu privire la accentuarea şi la pronunţarea unor cuvinte, să se apeleze la Dicţionarul explicativ al limbii române (ediţia a II-a, apărută în anul 1998).

La baza scrierii noastre actuale stă principiul fonetic, aşadar se scrie cum se aude.

• ATENŢIE! Se scrie: • a nu ea în: şade, jale coaja;• ă nu e în: uşă, grijă, păpuşă;• â nu î în interiorul unui

cuvânt cu excepţia derivatelor cu prefixe;

• atât, pâine dar subînţeles, neîmpăcat;

• e nu ie în: epocă, examen, educaţie;

• ie nu e în: trebuie, creier;• ee nu ie în: creez, agreez;• i la sfârşitul unor cuvinte:

acelaşi, însuşi, totuşi, iarăşi;• ând nu ind în: plouând,

agreând;• ind nu ând în: tăind,

apropiind;• u final în: salariu, serviciu,

onorariu;• uu nu u în: ambiguu,

continuu, asiduu, perpetuu;• ea nu a în: seară, greşeală,

clujean;• ia nu ea în: trăiască,

alcătuiască, întemeiază;• b nu v în: februarie,

septembrie;• s nu z în: căsnicie, pleonasm,

prismă, basm, premisă;• z nu s în: gleznă, izmă, izlaz,

zmeu;

• cs nu x în: ticsit, Alecsandri, cocs, facsimil, îmbâcsit, rucsac;

1.7. Valorile stilistice ale foneticiiÎn măsura în care normele ortoepice (reguli de

pronunţare corectă, fixate în exprimarea literară) nu sunt respectate în totalitate, putem vorbi de valori fonologice expresive, de o stilistică a foneticii“12.

În analiza unui text literar – mai ales în poezie – se întâlnesc deseori anumite fenomene fonetice cu valori stilistice. Acestea se pot realiza prin:• diminuarea cantităţii sonore:

- Afereza este prinderea unui fonem sau a unui grup de foneme aflate la începutul cuvântului:

„În ciuda cercărilor grele Mai sunt încă roze...“ (Al. Macedonski)

- Apocopa este prinderea unui fonem sau a unui grup de foneme aflate la sfârşitul cuvântului:

„Castelul are multe poveşti ce te minună...“ (Al. Macedonski)

- Sincopa constă în prinderea unui fonem în interiorul cuvântului:

„Mire văzut ca femee, Cu părul scăpat în volute...“ (I. Barbu)

- Sinereza este fuziunea într-un diftong sau triftong a unor vocale în hiat:

„De-acuma nu te-oi mai vedea...“ (M. Eminescu)- Sinalepsa este reducerea la o singură

vocală a unui diftong:d-aia; d-acum

- Eliziunea este pierderea unei vocale din hiat:

12 Aurel J. Istrate, Limba română, p. 14.

„Ea-şi acopere cu mâna faţa roşă de sfialăOchiu-n lacrimi şi-l ascunde într-un păr ca de beteală“ (M. Eminescu)• augmentarea (creşterea) valorii sonore:

- Paragoga este adăugarea unui fonem ori a unei silabe la sfârşitul cuvântului:

„Asfel treci şi tu prin lume ... ca un basmu de proroc!“ (M. Eminescu)

- Diereza constă în transformarea diftongului în hiat:

„Toate-mi sunt de o potrivă Eu rămân ce-am fost: romantic.“ (M. Eminescu)• repetarea unor foneme:

- Aliteraţia constă în repetarea aceluiaşi fenomen ori a aceluiaşi grup de foneme:

„Şi zalele-i zuruie crunte“ (G. Coşbuc) - Asonanţa constă în repetarea unor foneme asemănătoare prin locul de articulare, şi totuşi diferite:

„De treci codrii de aramă, de departe vezi albind Şi-auzi mândra glăsuire a pădurii de argint“

(M. Eminescu)• muzicalitatea textului, armonia, analogia şi euforia cuvintelor:

- Rima este potrivirea silabelor finale ale versurilor:

„Cobori în jos, luceafăr blând, Alunecând pe-o rază, Pătrunde-n casă şi în gând Şi viaţa-mi luminează!“ (M. Eminescu)

- Rima interioară constă în potrivirea unor cuvinte în interiorul versului:

„Supus doar ca nealţii la suferinţe grele Unind cu ele ştirea nimicniciei mele“. ( M. Eminescu)

- Paronomaza reprezintă o similitudine sonoră între cuvinte:

„Aş vrea să pot a-i spune că nu voiesc s-o port Dar crucea te urmează oriunde – viu sau mort.“ (Al. Macedonski)

- Palindromul este grupul de litere care poate fi citit de la stânga la dreapta şi de la dreapta

la stânga, fără să-şi piardă sensul: aşa, sos, rar, radar, tivit

- Calamburul este jocul de cuvinte bazat pe omofonie (rostirea identică a două structuri grafice cu sensuri diferite): demers – de mers; aluat – a luat

Atenţie ! Un fenomen fonetic de evitat este cacofonia, adică întâlnirea de cuvinte sau silabe cu efect neplăcut:

Nică care nu ştia... Mi-a spus că când vine

TESTE ORTOGRAFICE

TESTUL 1

1. Explicaţi semnele de ortografie şi punctuaţie din textul următor:

Te-am ruga, mări, rugaSă-mi trimiţi prin cinevaCe-i mai mândru-n valea ta:Codrul cu poienele,Ochii cu sprâncenele;Că şi eu trimite-voiCe-i mai mândru pe la noi... (M.

Eminescu).2. Alegeţi varianta corectă:Cei/ce-i din jur nul/nu-l înţeleg deloc/de loc.

Oare cel/ce-l determină să se răzbune, câtă vreme cel/ce-l din dreapta lui sa/s-a oferit săl/să-l ajute?! Doar a făcut cel/ce-l mai frumos gest!

3. Identificaţi ortogramele şi explicaţi folosirea cratimei în textul:

Copiii nu-nţeleg ce vor:A plânge-i cuminţia lor,Dar lucrul cel mai laş în lumeE un bărbat tânguitor...

Comediant e cel ce plângeŞi-i un neom, că-i dezertor. (G.

Coşbuc)4. Alcătuiţi enunţuri cu ortogramele: cor/c-or,

dea/de-a, şa/ş-a, deal/de-al.5. Citiţi cu atenţie textul următor şi arătaţi în ce

constă rezonanţa deosebită a versurilor:Strofe vechi, o mandolină,Un Cézanne şi doi Gauguin,Patru măşti de bronz:Beethoven, Berlioz, Wagner şi Chopin,O sofa arabă, două vechi icoane bizantine,

Un potir de-argint, mai multe vase vechi de Saxa pline

Cu mimoze, tamburine spaniole, lampioaneJaponeze, trei foteluri cu inscripţii musulmane, Fleurs du mal legate-n piele de Cordova, Şi pe pian:Charles Baudelaire şi alături Villiers de l’Isle-

Adam.(I. Minulescu)

6. Stabiliţi rima, ritmul şi măsura versurilor de mai jos:

Plouă stupid.../Cerul îşi scutură/Ca dintr-o ciutură/Frigul lichid. (G. Topârceanu).

TESTUL 2

1. Explicaţi semnele de ortografie şi de punctuaţie din textul următor:

Iar marţi des-dimineaţă puse tarniţele şi desagii pe cai şi legându-i frumuşel cu căpăstrul, pe cel de-al doilea de coada celui dintâi, pe cel de-al treilea de coada celui de-al doilea,...cum îi leagă muntenii, a zis:

- Ei, măi Ştefane şi Smărănducă, mai rămâneţi cu sănătate că eu m-am dusu-m-am... (I. Creangă).

2. Alcătuiţi enunţuri în care ia/i-a să aibă valori diferite(câte două pentru fiecare formă).

3. Realizaţi contexte cu termenii rezultaţi prin introducerea blancului în cuvintele compuse de mai jos: oricine, oricare, fiecine, fiecare, demult, astăzi, oricum, nicicum, oricând, nicicând.

4. Exemplificaţi folosirea punctului cu valoare ortografică.

5. Formulaţi propoziţii în care cratima să fie folosită între: pronume-pronume, pronume-verb, verb-pronume, prepoziţie-adverb, prepoziţie-substantiv, verb-articol, prepoziţie-articol, substantiv-pronume.

6. Inversaţi următoarele forme şi explicaţi ortografierea: au înţeles, vor cânta, aş fi, s-a spus, se va zice, le-ar lua, ai pune-o, o vor pune, i-aş spune-o, i s-a frânt, l-am ascultat, li se vor stinge, vi le-ar spune.

TESTUL 3

1. Alegeţi varianta corectă din următoarele serii: înapoi/înnapoi, înegrire/înnegrire, împodobit/înpodobit, împărţit/înpărţit, înotător/înnotător, înapoiere/înnapoiere, îmbibat/înbibat, înorare/înnorare, înobilare/înnobilare, apoi motivaţi alegerea.

2. Formaţi pluralul nearticulat, apoi articulat hotărât, al următoarelor substantive: copil, fiu, elev, maestru, hangiu, codru, artist, ministru; introduceţi-le în enunţuri potrivite.

3. Explicaţi semnele de ortografie şi punctuaţie din textul de mai jos:

- Hai să-ţi dea mama ceva bun.- Din şifonieră?- Din şifonieră, zâmbi doamna Deleanu(...).- Mamă, câte am voie să iau? întrebă Dănuţ,

ronţăind o tabletă rotundă de şocolată(...).- Ia-ţi-le pe toate(...). Dănuţ, du-te în

sofragerie... Te aşteaptă moşul Puiu. (I. Teodoreanu).

4. Exemplificaţi trei situaţii în care se impune folosirea virgulei şi alte trei în care se interzice.

5. Alcătuiţi enunţuri cu omofonele: altădată/altă dată, binecunoscut/bine cunoscut, deodată/de o dată, întruna/într-una, numai/nu mai, numaidecât/nu mai...decât, pesemne/pe semne, seduc/se duc, cumsecade/cum se cade.

6. Rescrieţi corect:El a făcut nişte iluzii necuvincioase la adresa s-

a.

Mâine vor cădea adverse puternice de ploaie.Alexandri, bradul de la Miceşti, este un mare

poet.Asistăm la un obuz de putere.Acidentul sa sondat cu trei victime.Chipul s-ău a fost imoralizat de un mare pictor.

TESTUL 4

1. Scrieţi după dictare textul următor: - Mai auzit-ai dumneata, cumnată, una ce asta,

să fure Ion pupăza, care - zicea mătuşa cu jale - ne trezeşte des-dimineaţă la lucru de atâţia ani!...

- Ce spui cumnată? Da’ că l-aş ucide în bătaie când aş afla că el a prins pupăza s-o chinuiască. De-amu bine că mi-ai spus; las’ pe mine, că ţi-l ieu eu la dăpănat!... (I. Creangă).

2. Identificaţi ortogramele din textul de mai jos şi explicaţi-le:

Voi l-aţi fi luat pe cel cu umeri laţi, iar eu l-aş fi ales pe cel ce nu e laş. Altfel, ce-l interesează pe el dacă procedez în alt fel.

3. Treceţi la plural nearticulat, apoi la plural articulat următoarele cuvinte: familie, gelozie, imprecaţie, peripeţie şi introduceţi-le în contexte potrivite.

4. Conjugaţi la indicativ prezent şi la indicativ perfect simplu verbele a se apropia şi a se speria.

5. Comentaţi versurile următoare, explicând de ce nu se foloseşte majuscula pentru începutul fiecărui vers:

Numai pe tine te am, trecătorul meu trup,şi totuşi,flori albe şi roşii eu nu-ţi pun pe frunteşi-n plete,căci lutul tău slab

mi-e prea strâmt pentru straşnicul sufletpe care-l port. (L. Blaga)6. Alegeţi varianta corectă:Mia/mi-a mi-a/mia adus o pisicuţă şi trei pisoi,

pe care vrea să mi-i/mii dea/de-a mie/mi-e: fiecare costă o mie/mi-e de lei. Mi-e/mie teamă că n-am să-i/săi pot creşte şi am să i-i/săi dau înapoi, pentru că sunt ai săi/să-i.

TESTUL 5

1. Alcătuiţi două enunţuri în care două puncte să fie folosite înaintea vorbirii directe: după un verb declarativ şi după un substantiv care anunţă vorbirea directă.

2. Daţi şase exemple de folosire a cratimei în scrierea substantivelor compuse.

3. Explicaţi semnele de ortografie şi punctuaţie din textul de mai jos:

Şi-au dzis Purice aprodul: «Doamne, eu mă voi face o moviliţă, şi vino de sui pe mine şi încalecă». Şi s-au suit pe dânsul Ştefan-vodă şi au încălecat pre cal. Şi atunce au dzis Ştefan-vodă: «Sărace Purice, de-oi scăpa eu şi tu, atunce ţi-oi schimba numele din Purice în Movilă». (I. Neculce)

4. Alcătuiţi o compunere de o pagină în care să folosiţi toate semnele de punctuaţie.

5. Alegeţi varianta corectă: şa/şea, uşă/uşe, mătuşă/mătuşe, şase/şease, jaf/jeaf, jar/jear, plajă/plaje, grijă/grije, blăjan/blăjean, aşază/aşează.

6. Identificaţi rima, ritmul şi măsura versurilor de mai jos:

Lumină din lumină şi gând din gândul meu

De-a pururea, iubito, cu mine eşti mereu,

Ba spun şi trăitorii la Pontul EuxinCum, aiurind, întruna strig numele-ţi

divin,De-aş leşina, să fie ca lutul limba mea,O, ştiu, să mi-o trezească, nici vinul n-ar

putea, Dar, dacă mi s-ar spune cumva că mi-ai

sosit,M-aş ridica din moarte atât de fericit.

(Ovidius)