52697399 drept comercial carpenaru nemes curs id 2007 2008

5/17/2018 52697399 DREPT COMERCIAL Carpenaru Nemes Curs Id 2007 2008 - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/52697399-drept-comercial-carpenaru-nemes-curs-id-2007-2008

UNIVERSITATEA „NICOLAE TITULESCU” ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ

DREPT COMERCIAL ROMÂNProf. univ. dr. STANCIU D. CĂRPENARU

Lect. univ. drd. VASILE NEMEŞ

EDIŢIA A III A REVĂZUTĂ

BUCUREŞTI2007



Obiectivele cursului şi criteriile de evaluare a cunoştinţelor

A. OBIECTIVELE CURSULUIPrezentul suport de curs se adresează studenţilor din învăţământul universitar la

distanţă, având ca finalitate explicarea principalelor instituţii ale dreptului comercial.Lucrarea tratează aspectele fundamentale ale dreptului comercial, astfel încâtstudenţii să-şi însuşească noţiunile şi termenii din domeniul comercial.

La elaborarea cursului, s-au avut în vedere actele normative în vigoare până la datade 1 august 2007.

Cursul de faţă îşi propune:1. să analizeze instituţiile fundamentale ale dreptului comercial şi conexiunile existente între ele;2. să transmită studenţilor informaţiile necesare pentru interpretarea şi aplicarea corectă alegii comerciale;3. să transmită studenţilor cunoştinţele de drept comercial, necesare înţelegerii dreptului

comerţului internaţional şi a altor discipline înrudite, în vederea formării unor bunispecialişti în domeniu.Cursul este structurat în 7 capitole, corespunzătoare instituţiilor pe care le tratează. Însuşirea temeinică a disciplinei dreptului comercial presupune, pe lângă activităţile

didactice programate, un efort consistent din partea studenţilor, în ceea ce priveşte studiulindividual, pe baza bibliografiei minime obligatorii, recomandată în prezenta lucrare.

B. EVALUAREA Aprecierea nivelului de pregătire a studenţilor, se realizează astfel:

1. evaluarea parţială, prin intermediul lucrărilor de control programate conformcalendarului disciplinei;

2. evaluarea finală, prin examen la sfârşitul fiecărui semestru. Examenul este scris, iar notarea se face de la 1 la 10. Stabilirea notei finale va avea loc în felul următor:a) răspunsurile la examen – 80%;b) activităţi în cadrul întâlnirilor tutoriale (referate, participări la dezbateri, etc.) – 10%;c) teste pe parcursul semestrului – 10%.

Promovarea examenului presupune obţinerea unei note mai mari sau egale cu 5, încare să aibă o pondere de cel puţin 50% nota de la examenul propriu-zis. Studenţii carenu au obţinut cel puţin nota 5 (50%) la examenul propriu-zis, nu pot promova examenul pebaza notării făcute la evaluarea parţială.

C. GRIA DE EVALUAREGrila de evaluare pentru examen, cuprinde:

1. 2 subiecte teoretice, care trebuie tratate analitic;2. 10 teste, care pot cuprinde şi aplicaţii practice.

–3–



CAPITOLUL INOŢIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND DREPTUL COMERCIAL

1. Noţiunea, obiectul şi definiţia dreptului comercial

Denumirea drept comercial sugerează ideea că dreptul comercial constituie unansamblu de norme juridice care reglementează comerţul.

Noţiunea de comerţ este folosită în mai multe sensuri: etimologic, economic şi juridic. În sens etimologic , expresia de comerţ provine din cuvântul latinesc commercium, care

la rându-i reprezintă o juxtapunere a cuvintelor „cum” şi „merx ”, ceea ce înseamnă „cumarfă”. Deci, comerţul ar consta în operaţiuni cu mărfuri.

În sens economic , comerţul este definit ca o activitate al cărei scop este schimbul şicirculaţia mărfurilor de la producători la consumatori.

În sens juridic , noţiunea de comerţ are un conţinut mai larg decât cel al noţiunii definite în sens economic. Ea cuprinde nu numai operaţiunile de interpunere şi circulaţie a

mărfurilor, pe care le realizează negustorii, ci şi operaţiunile de producere a mărfurilor, pecare le efectuează fabricanţii, precum şi executarea de lucrări şi prestarea de servicii, pecare le realizează antreprenorii, respectiv prestatorii de servicii sau, în general, întreprinzătorii.

Având în vedere accepţiunea juridică a noţiunii de comerţ, care trebuie reţinută, dreptulcomercial are o sferă mai cuprinzătoare; el reglementează activităţile de producere şicirculaţie (distribuţie) a mărfurilor, executarea de lucrări şi prestarea de servicii.

Dreptul comercial cuprinde normele juridice care reglementează activitatea comercială,adică producerea şi circulaţia (distribuţia)mărfurilor, executarea de lucrări şi prestarea deservicii.

Determinarea obiectului dreptului comercial, a sferei sale de aplicare, este legată deopţiunea legiuitorului pentru un anumit sistem.

Codul comercial român are la bază, ca principiu, sistemul obiectiv. Art.3 C.com.stabileşte actele juridice, faptele şi operaţiunile considerate fapte de comerţ, cărora li seaplică Codul comercial, indiferent dacă persoana care le săvârşeşte are sau nu calitateade comerciant.

Dreptul comercial este un ansamblu de norme juridice de drept privat care sunt aplicabile raporturilor juridice izvorâte din săvârşirea actelor juridice, faptelor şi operaţiunilor, considerate de lege fapte de comerţ, precum şi raporturilor juridice la care participă persoane care au calitatea de comerciant.

2. Izvoarele dreptului comercial

Constituţia. Ca lege fundamentală a ţării, Constituţia reglementează principiile deorganizare a activităţii economice.

Potrivit art.135 din Constituţie, economia României este o economie de piaţă. Statultrebuie să asigure libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale, crearea cadruluifavorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie.

Având în vedere că raporturile juridice, în general, şi raporturile comerciale, în special,se bazează pe raporturile de proprietate, Constituţia prevede că statul ocroteşteproprietatea în cele două forme ale sale, proprietatea publică şi proprietatea privată

(art.136). Totodată, dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului suntgarantate, în condiţiile legii [art.4 alin.(1)].

–4–



Codul comercial . Normele dreptului comercial se află, în principal, în codul comercial,adoptat în 1887. Acest act normativ constituie reglementarea de bază a activităţiicomerciale. El cuprinde norme juridice care reglementează instituţiile fundamentale aledreptului comercial: faptele de comerţ, comercianţii, obligaţiile comerciale etc.

În legătură cu normele cuprinse în Codul comercial se impun anumite precizări.Normele juridice din Codul comercial sunt norme specifice reglementării activităţii

comerciale. Specificitatea acestor norme se asigură prin procedee diferite.Unele norme juridice reglementează instituţiile proprii ale dreptului comercial; deexemplu, faptele de comerţ (art. 3, art. 4, art. 56 C.com.), calitatea de comerciant (art. 7 şiart. 8 C.com.), contractul de comision (art. 405 - 412 C. com.) etc.

Anumite norme ale Codului comercial consacră derogări de la regulile Codului civil; deexemplu, solidaritatea codebitorilor (art. 42 C.com.), termenul de graţie (art. 44 C.com.),retractul litigios (art. 45 C. com.) etc.

Alte norme ale Codului comercial dezvoltă reglementarea unor instituţii din Codul civil,adaptându-le nevoilor activităţii comerciale; de exemplu, contractul de vânzare-cumpărare(art.60-73 C. com.), contractul de mandat (art.374-391 C. com.).

În Codul comercial sunt cuprinse şi anumite norme privind încheierea contractelor între

absenţi (art.35-39 C. com.).Codul civil şi legile civile speciale. Potrivit art.1 C. com., în absenţa unor norme în

Codul comercial, se aplică dispoziţiile Codului civil. Deci, Codul civil constituie un izvor subsidiar al dreptului comercial.

Anumite aspecte ale activităţii comerciale fac obiectul reglementării unor legicomerciale speciale.

Aceasta înseamnă că numai în absenţa unor norme în Codul comercial şi în legilecomerciale speciale se aplică dispoziţiile Codului civil. Întrucât Codul civil cuprindenormele generale aplicabile dreptului privat, dispoziţiile sale servesc în mare măsură lafundamentarea instituţiilor dreptului comercial. Ca izvor subsidiar al dreptului comercial, oimportanţă deosebită o au dispoziţiile Codului civil privind materia obligaţiilor, precum şicele privind contractele speciale (contractul de vânzare-cumpărare, contractul de mandatetc.).

–5–



CAPITOLUL IIFAPTELE DE COMERŢ

1. Concepţia Codului comercial român privind faptele de comerţ

Pentru determinarea raporturilor care formează obiectul dreptului comercial, Codulcomercial român stabileşte anumite acte juridice şi operaţiuni pe care le califică „ fapte decomerţ” . Prin săvârşirea uneia sau mai multor fapte de comerţ se nasc anumite raporturi juridice, care sunt reglementate de legile comerciale.

Art. 3 C. com. prevede: „Legea consideră ca fapte de comerţ:1) Cumpărările de produse sau de mărfuri spre a se revinde, fie în natură, fie după ce

se vor fi lucrat sau pus în lucru, ori numai spre a se închiria; asemenea şi cumpărareaspre a se revinde de obligaţiuni ale statului sau alte titluri de credit circulând în comerţ;

2) Vânzările de produse, vânzările si închirierile de mărfuri, în natură sau lucrate, şi

vânzările de obligaţiuni ale statului sau de alte titluri de credit circulând în comerţ, când vor fi fost cumpărate cu scop de revânzare sau închiriere;

3) Contractele de report asupra obligaţiunilor de stat sau a altor titluri de creditcirculând în comerţ;

4) Cumpărările şi vânzările de părţi sau de acţiuni ale societăţilor comerciale;5) Orice întreprinderi de furnituri;6) Întreprinderile de spectacole publice;7) Întreprinderile de comisioane, agenţii si oficiuri de afaceri;8) Întreprinderile de construcţii;9) Întreprinderile de fabrici, de manufactura si imprimerie;

10) Întreprinderile de editura, librărie si obiecte de arta, când altul decât autorul sauartistul vinde;

11) Operaţiunile de bancă şi schimb;12) Operaţiunile de mijlocire (samsărie) în afaceri comerciale;13) Întreprinderile de transporturi de persoane sau de lucruri pe apa sau pe uscat;14) Cambiile si ordinele in producte sau mărfuri;15) Construcţiunea, cumpărarea, vânzarea si revânzarea de tot felul de vase pentru

navigarea interioara si exterioara si tot ce priveşte la echiparea, armarea si aprovizionareaunui vas.

16) Expediţiunile maritime, închirierile de vase, împrumuturile maritime si toatecontractele privitoare la comerţul de mare si la navigaţiune;

17) Asigurările terestre, chiar mutuale, în contra daunelor şi asupra vieţii;18) Asigurările, chiar mutuale, contra riscurilor navigaţiunii;19) Depozitele pentru cauza de comerţ;20) Depozitele în docuri si antrepozite, precum şi toate operaţiunile asupra recipiselor

de depozit (warante) şi asupra scrisorilor de gaj, liberate de ele. În continuare, art. 4 C.com. dispune: „Se socotesc, afara de acestea (afară de cele

prevăzute în art.3 – n.n, S.c.), ca fapte de comerţ celelalte contracte şi obligaţiuni ale unuicomerciant, daca nu sunt de natură civilă sau dacă contrariul nu rezultă din însuşi actul”.

În sfârşit, art.56 C. com. prevede: „Dacă un act este comercial numai pentru una dinpărţi, toţi contractanţii sunt supuşi, încât priveşte acest act, legii comerciale, afară dedispoziţiunile privitoare la persoana chiar a comercianţilor şi de cazurile în care legea ar

dispune altfel”.

–6–



2. Noţiunea faptelor de comerţ

Actele de comerţ sau, mai larg, faptele de comerţ sunt actele juridice, faptele juridice şi operaţiunile economice prin care se realizează producerea de mărfuri, executarea de

lucrări ori prestarea de servicii sau o interpunere în circulaţia mărfurilor, cu scopul de aobţine profit.

3. Categoriile de fapte de comerţ

Pentru a uşura înţelegerea materiei, vom folosi drept criteriu al clasificării faptelor decomerţ, însăşi reglementarea Codului comercial. Vom împărţi faptele de comerţ în treicategorii: faptele de comerţ obiective (art.3 C. com.), faptele de comerţ subiective (art.4 C.com.) şi faptele de comerţ unilaterale sau mixte (art.56 C. com.).

3.1. Faptele de comerţ obiectiveSunt actele juridice şi operaţiunile prevăzute, în principal, în art.3 C. com. Aceste fapte

de comerţ sunt obiective, deoarece legiuitorul le-a considerat comerciale datorită naturii lor şi pentru motive de ordine publică. Ele se clasifică în: fapte de comerţ de interpunere, întreprinderi şi conexe.

3.1.1. Faptele de comerţ de interpunere. Cumpărarea-vânzarea comercială esteasemănătoare vânzării-cumpărării civile. Într-adevăr, atât într-un caz, cât şi în celălalt,operaţiunea realizează transmiterea dreptului de proprietate asupra unui bun în schimbulunui preţ. Ceea ce deosebeşte cumpărarea-vânzarea comercială de vânzarea-cumpărarea civilă, este funcţia economică pe care o îndeplineşte cumpărarea-vânzareacomercială şi anume, interpunerea în schimbul bunurilor.

Cumpărarea cu intenţia de a revinde sau a închiria, ca şi vânzarea sau închiriereaprecedată de cumpărare cu intenţia de a revinde sau închiria reprezintă esenţa activităţiicomerciale sub forma circulaţiei, a distribuţiei mărfurilor (comerţ în sens restrâns).

Cumpărarea-vânzarea comercială poate avea ca obiect numai bunurile mobile:productele, mărfurile şi obligaţiunile statului şi titlurile de credit care circulă în comerţ.

a) Productele. Noţiunea de producte desemnează, în dreptul comercial,produsele naturale ale pământului, care se obţin prin cultură sau exploatare directă (deexemplu, cerealele, legumele, lemnele etc.), precum şi produsele animalelor ( de exemplu,laptele, lâna etc.).

b) Mărfurile. Acestea sunt produsele realizate din activitatea de producţie,destinate schimbului (de exemplu, autoturismele, mobilierul etc.).

c) Titlurile de credit. Titlurile de credit sunt înscrisuri în baza cărora titularii

lor au calitatea să exercite drepturile specificate în cuprinsul lor. Întrucât aceste titluri(înscrisuri) încorporează anumite drepturi, ele pot fi obiectul dreptului de proprietate şi alunor operaţiuni juridice, între care şi cumpărarea şi vânzarea.

În concepţia Codului comercial, vânzarea-cumpărarea bunurilor imobile reprezintăoperaţiuni civile şi nu comerciale.

Nu sunt fapte de comerţ cumpărările de producte sau de mărfuri care s-ar face pentruuzul sau consumaţia cumpărătorului ori a familiei sale. De vreme ce asemenea cumpărărinu se fac cu intenţia de revânzare, evident, ele nu pot fi considerate fapte de comerţ.

Tot astfel, nu sunt fapte de comerţ actele de vânzare a productelor pe care proprietarul sau cultivatorul le realizează de pe pământul său ori cultivat de acesta. Scoaterea acestor acte de vânzare de sub incidenţa legilor comerciale este concepută ca un mijloc de

protecţie pentru agricultori.Sunt fapte de comerţ de interpunere şi operaţiunile de bancă şi schimb.

–7–



Potrivit O.U.G nr. 99/2007, societăţile bancare efectuează următoarele activităţi:acceptarea de depozite; emiterea de garanţii; tranzacţii cu instrumente monetarenegociabile şi valori mobiliare; administrarea de portofolii ale clienţilor; operaţiuni demandat etc. (art.18).

Operaţiunile de schimb sunt operaţiunile de schimb valutar.3.1.2 Întreprinderea. Întreprinderea apare ca un organism economic şi social; ea

constituie o organizare autonomă a unei activităţi, cu ajutorul factorilor de producţie ( forţelenaturii, capitalul şi munca) de către întreprinzător şi pe riscul său, în scopul producerii debunuri, executării de lucrări şi prestări de servicii, în vederea obţinerii unui profit.

Din definiţia dată rezultă următoarele caracteristici ale întreprinderii:a) existenţa unei organizări autonome a unei activităţi cu ajutorul factorilor de

producţie;b) asumarea de către întreprinzător a coordonării întregii activităţi şi implicit a riscului

acestei activităţi;c) scopul activităţii este producerea de bunuri, executarea de lucrări şi prestarea de

servicii, în vederea obţinerii unui profit. Având în vedere obiectul lor, întreprinderile enumerate de art. 3 C.com. se împart în

două grupe.Prima grupă cuprinde întreprinderile de producţie (industriale) şi din ea fac parte

întreprinderile de construcţii şi întreprinderile de fabrici şi manufactură. A doua grupă priveşte întreprinderile de prestări de servicii şi cuprinde: întreprinderile

de spectacole publice; întreprinderile de comisioane, agenţii şi oficii de afaceri; întreprinderile de editură, imprimerie, librărie şi obiecte de artă; întreprinderile deasigurare; întreprinderile de depozit în docuri şi antrepozite.

3.1.3. Faptele de comerţ conexe (accesorii). Categoria faptelor de comerţ obiectiveinclude, alături de operaţiunile de interpunere şi de întreprinderi, faptele de comerţ conexesau accesorii.

Faptele de comerţ conexe sunt acte juridice sau operaţiuni care dobândesccomercialitate datorită strânsei legături pe care o au cu acte sau operaţiuni considerate delege fapte de comerţ. Deci, acte sau operaţiuni care prin natura lor nu sunt comerciale, dar datorită legăturii lor cu acte juridice sau operaţiuni pe care legea le califică fapte decomerţ, dobândesc şi ele caracter comercial.

Din categoria faptelor de comerţ conexe, fac parte: contractele de report asupratitlurilor de credit; cumpărările sau vânzările de părţi sociale sau de acţiuni ale societăţilor comerciale; operaţiunile de mijlocire în afaceri; cambia sau ordinele în producte saumărfuri; operaţiunile cu privire la navigaţie; depozitele pentru cauză de comerţ; contulcurent şi cecul; contractele de mandat, comision şi consignaţie; contractul de fidejusiune.

3.2. Faptele de comerţ subiective

Aşa cum am arătat, art.3 C.com. enumeră actele şi operaţiunile considerate, datoritănaturii lor şi pentru motive de ordine publică, fapte de comerţ obiective. În continuare, art.4C.com. dispune: : „Se socotesc, afara, de acestea (afară de cele prevăzute în art.3 – notan.s, S.C.), ca fapte de comerţ celelalte contracte şi obligaţiuni ale unui comerciant, dacanu sunt de natură civilă sau dacă contrariul nu rezultă din însuşi actul”.

Prin urmare, pe lângă faptele de comerţ obiective, a căror comercialitate esteindependentă de calitatea persoanei care le săvârşeşte, codul comercial reglementează şifaptele de comerţ subiective, care dobândesc caracter comercial datorită calităţii decomerciant a persoanei care le săvârşeşte.

Art.4 C.com. instituie o prezumţie de comercialitate pentru toate obligaţiilecomerciantului.

Prezumţia de comercialitate este înlăturată, dacă obligaţia are un caracter civil orinecomercialitatea rezultă din însuşi actul săvârşit de comerciant.

–8–



a) Natura civilă a obligaţiilor. Dacă o anumită obligaţie asumată decomerciant este de natură civilă, prezumţia de comercialitate este înlăturată. Aceastăexcepţie se bazează pe realitatea că, în afara actelor şi operaţiunilor legate de activitateape care o exercită ca profesiune, comerciantul face şi acte de natură civilă, care, evident,nu pot fi supuse regimului codului comercial; de ex., acceptarea unei moşteniri.

b) Necomercialitatea rezultă din însuşi actul săvârşit de comerciant.

Prezumţia de comercialitate este înlăturată în cazul când necomercialitatea rezultă dinchiar actul săvârşit de comerciant.3.3. Faptele de comerţ unilaterale sau mixteUn act juridic sau o operaţiune poate fi faptă de comerţ pentru ambele părţi participante

la raportul juridic.Dar, având în vedere că mărfurile şi serviciile sunt destinate şi necomercianţilor, este

posibil ca actul juridic sau operaţiunea să fie faptă de comerţ numai pentru una dintre părţi,iar pentru cealaltă parte să fie un act civil; de exemplu, un necomerciant cumpără alimentede la un comerciant sau încheie un contract de antrepriză pentru construirea unei locuinţe.

În anumite cazuri, chiar legea prevede că anumite acte au caracter comercial numaipentru una dintre părţi.

Astfel, potrivit art.5 C.com., nu se poate considera faptă de comerţ vânzareaproduselor pe care proprietarul sau cultivatorul le are după pământul său, ori cel cultivatde acesta. Deci, vânzarea de produse agricole unui comerciant este act de comerţ pentrucomerciant şi act civil pentru agricultor.

Art.56 C.com. dispune: „Dacă un act este comercial numai pentru una din părţi, toţicontractanţii sunt supuşi, încât priveşte acest act, legii comerciale…”.

Prin urmare, faptele de comerţ unilaterale sau mixte sunt guvernate de legeacomercială pentru ambele părţi, chiar dacă pentru una dintre ele actul juridic are caracter civil.

Art.56 C.com. prevede că actul juridic care este comercial numai pentru una dintrepărţi, este supus legii comerciale, "afară de dispoziţiunile privitoare la persoana chiar acomercianţilor şi de cazurile în care legea ar dispune altfel".

Prin urmare, principiul potrivit căruia faptele de comerţ unilaterale sau mixte suntguvernate de legea comercială cunoaşte două limite; nu sunt aplicabile dispoziţiilereferitoare la persoana comerciantului şi acele dispoziţii pe care însăşi legea comercială leexclude de la aplicare.

a) Dispoziţiile legii comerciale privind persoana comercianţilor. Aşa cum rezultă dinart.56 C.com., faptele de comerţ unilaterale sau mixte sunt supuse legii comerciale.Trebuie observat, însă, că legea comercială reglementează numai actul juridic încheiat depărţi. Aceasta înseamnă că, în privinţa încheierii şi executării actului, a dovezii drepturilor,a prescripţiei etc., sunt aplicabile dispoziţiile legii comerciale.

Dacă, în ce priveşte actul juridic, părţile sunt supuse legii comerciale, art.56 C.com.exclude aplicarea dispoziţiilor legii comerciale privind persoana comercianţilor. Legeacomercială reglementează numai raportul juridic, fără a avea vreo consecinţă asuprastatutului juridic al părţii pentru care actul juridic nu este act de comerţ. Cu alte cuvinte,prin faptul că actul juridic la care participă necomerciantul este guvernat de legeacomercială nu îl transformă pe necomerciant în comerciant, cu toate obligaţiile care îi revinacestuia. În consecinţă, necomerciantul, oricâte acte juridice de acest fel ar încheia, nudevine comerciant şi nu va fi obligat să se înmatriculeze în registrul comerţului, să ţinăregistrele comerciale, etc. şi nu va putea fi supus procedurii reorganizării judiciare şi afalimentului. Pe scurt, necomerciantului nu îi sunt aplicabile dispoziţiile legii comercialereferitoare la persoana comerciantului.

b) Dispoziţiile pe care însăşi legea comercială le exclude de la aplicare. Art.56 C.com.prevede că faptele de comerţ unilaterale sau mixte sunt supuse legii comerciale, "afară …de cazurile în care legea ar dispune altfel". Deci, însăşi legea comercială admite anumite

–9–



cazuri când dispoziţiile sale nu sunt aplicabile. În consecinţă, în asemenea cazuri suntaplicabile regulile dreptului civil.

Un caz în care dispoziţiile legii comerciale nu sunt aplicabile faptelor de comerţunilaterale sau mixte priveşte obligaţiile cu pluralitate de debitori. Art. 42 C.com. stabileşteregula potrivit căreia: "În obligaţiunile comerciale codebitorii sunt ţinuţi solidar, afară destipulaţie contrară". Deci, în dreptul comercial legea instituie o prezumţie de solidaritate a

codebitorilor. Dar, în alineatul final al art.42 C.com., se prevede că această prezumţie "nuse aplică la necomercianţi pentru operaţiuni care, în cât îi priveşte, nu sunt fapte decomerţ".

4. Scurte consideraţii asupra caracterului operaţiunilor din domeniul agriculturii

Urmând concepţia tradiţională, Codul comercial român consideră că agricultura, însensul de cultură a solului sub diferitele sale forme, nu intră sub incidenţa legii comerciale. În acest sens, art.5 C.com. prevede: "Nu se poate considera ca fapt de comerţ… vânzareaproductelor pe care proprietarul sau cultivatorul le are de pe pământul său sau cel cultivatde dânsul".

Soluţia legii se explică prin preocuparea legiuitorului de a proteja pe agricultori, de a-iferi de obligaţiile şi răspunderile pe care le implică activitatea comercială (înmatricularea înregistrul comerţului, ţinerea registrelor comerciale, aplicarea procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului etc.).

În temeiul dispoziţiilor art.5 C.com., vânzarea produselor agricole în starea lor naturală,obţinute de cultivator, este socotită un act civil, iar nu comercial. Se consideră că o atareoperaţiune este inerentă valorificării produselor pământului.

Vânzarea acestor produse este un act civil, fără a distinge după cum vânzătorul esteori nu proprietarul pământului, deoarece legea se referă la vânzarea de către cultivator.

Soluţia nu se schimbă dacă vânzarea se face direct de la cultivator către consumator ori se face cu ridicata către un comerciant. De asemenea, este fără relevanţă locul undeare loc vânzarea (la cultivator, în pieţe, târguri, etc.).

Prin Legea nr. 36/1991 privind societăţile agricole şi alte forme de asociere înagricultură se stabileşte că proprietarii de terenuri agricole care beneficiază de prevederileLegii fondului funciar nr.18/1991, precum şi alţi proprietari de terenuri agricole, pot să-şiexploateze pământul sub forme de asociere cum sunt: asociaţia simplă, contractul desocietate reglementat de Codul civil, societatea comercială constituită în condiţiile Legiinr.31/1990 privind societăţile comerciale şi societatea agricolă.

Asociaţia simplă şi contractul de societate reglementat de Codul civil, evident, nu aucaracter comercial. Nici societatea agricolă nu are un asemenea caracter, soluţie expresconsacrată de art. 5 alin.2 din Legea nr. 36/1991.

Exemple de subiecte

1. Faptele de comerţ obiective2. Faptele de comerţ conexe(accesorii).3. Faptele de comerţ subiective.4. Faptele de comerţ unilaterale sau mixte.

–10–



CAPITOLUL IIICOMERCIANŢII

1. Noţiunea de comerciant şi categoriile comercianţilor

1.1. Definiţia comerciantuluiCodul comercial nu dă o definiţie a comerciantului, ci precizează cine are calitatea de

comerciant. Art.7 C.com. prevede că: "Sunt comercianţi aceia care fac fapte de comerţ,având comerţul ca o profesiune obişnuită, şi societăţile comerciale".

Deci, au calitatea de comercianţi persoanele fizice care săvârşesc fapte de comerţ caprofesiune obişnuită şi societăţile care au ca obiect activitatea comercială.

În lumina dispoziţiilor citate, comerciantul poate fi definit ca orice persoană – fizică sau juridică – care desfăşoară o activitate comercială, adică săvârşeşte fapte de comerţ cucaracter profesional.

Întrucât activitatea comercială cuprinde, atât activitatea de producere a mărfurilor şiserviciilor, cât şi activitatea de circulaţie (distribuţie) a mărfurilor, noţiunea de comercianteste o noţiune generică; ea desemnează orice persoană – fizică sau juridică – caredesfăşoară, în mod profesional, o activitate comercială, indiferent de obiectul acesteia.

1.2. Categoriile de comercianţiComercianţii persoane fizice. Persoanele fizice au calitatea de comerciant dacă

săvârşesc fapte de comerţ cu caracter profesional. În concepţia Codului comercial, comerciantul persoană fizică este definit nu prin

apartenenţa sa la un anumit grup profesional, ci prin actele şi operaţiunile, adică prinfaptele de comerţ pe care le săvârşeşte în mod profesional.

De remarcat că persoana fizică are calitatea de comerciant, atât în cazul cândsăvârşeşte fapte de comerţ cu caracter profesional în mod independent, cât şi în cazulcând realizează această activitate în cadrul unei asociaţii familiale.

Societăţile comerciale. În privinţa societăţilor comerciale, Codul comercial semulţumeşte să precizeze că ele au calitatea de comerciant. Într-adevăr, prin însuşiobiectul lor comercial, societăţile comerciale sunt recunoscute în calitate de comerciant.

În concepţia Codului comercial, prin societăţi comerciale trebuie să înţelegem atâtsocietăţile comerciale constituite în condiţiile Legii nr.31/1990, cât şi societăţile comercialecu capital de stat înfiinţate în temeiul Legii nr.15/1990.

Regiile autonome. Aceste entităţi au luat fiinţă prin reorganizarea unităţilor economicede stat în temeiul Legii nr.15/1990, în ramurile strategice ale economiei naţionale.

Regiile autonome desfăşoară o activitate comparabilă cu cea a societăţilor comerciale.Ele sunt persoane juridice şi funcţionează pe bază de gestiune economică şi autonomiefinanciară.

Organizaţiile cooperatiste. Potrivit legilor lor organice, organizaţiile cooperatistedesfăşoară o activitate de producere şi desfacere de mărfuri şi prestări de servicii.Organizaţiile cooperatiste îşi desfăşoară activitatea pe baza principiilor gestiuniieconomice şi beneficiază de personalitate juridică.

Grupurile de interes economic . Sunt entităţi juridice reglementate prin Legeanr.161/2003.

2. Calitatea de comerciant

2.1. Dobândirea calităţii de comerciant

–11–



Pentru dobândirea calităţii de comerciant de către o persoană fizică se cer trei condiţii:săvârşirea de fapte de comerţ obiective; săvârşirea faptelor de comerţ ca profesiune;săvârşirea faptelor de comerţ în nume propriu.

Pentru a dobândi calitatea de comerciant, nu este suficient ca o persoană săsăvârşească fapte de comerţ obiective; se cere ca săvârşirea faptelor de comerţ să aibăcaracter de profesiune. Săvârşirea faptelor de comerţ are caracter profesional când ea

constituie o ocupaţie, o îndeletnicire permanentă pe care o exercită o anumită persoană.Pentru dobândirea calităţii de comerciant este necesară o a treia condiţie, casăvârşirea faptelor de comerţ să se facă în nume propriu. O persoană nu devinecomerciant decât dacă săvârşeşte fapte de comerţ obiective cu caracter profesional, înnume propriu, independent şi pe riscul său.

Exercitarea activităţii comerciale este raţiunea de a fi a societăţii comerciale. Înconsecinţă, pentru a dobândi calitatea de comerciant, societatea comercială trebuie să seconstituie cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege în acest sens.

Prin urmare, persoana fizică dobândeşte calitatea de comerciant prin exercitareacomerţului cu caracter profesional, pe când societatea comercială dobândeşte aceastăcalitate ab origine, prin însăşi constituirea ei, independent de săvârşirea vreunei fapte de

comerţ.Cu toate că nu are calitatea de comerciant, statul poate săvârşi anumite fapte de

comerţ şi, ca urmare, raporturile juridice care iau naştere sunt supuse legilor comerciale.Concluzia este deopotrivă valabilă şi pentru unităţile administrativ – teritoriale.

Potrivit Legii nr.15/1990, regiile autonome se organizează şi funcţionează în ramurilestrategice ale economiei naţionale: industria de armament, energetică, exploatareaminelor şi a gazelor naturale, poştă şi transporturi feroviare (art.2). Ele sunt persoane juridice şi funcţionează pe bază de gestiune economică şi autonomie financiară (art.3).Prin activitatea desfăşurată, regiile autonome trebuie să-şi acopere cheltuielile dinveniturile realizate şi să obţină profit (art.6).

Având în vedere aceste caracteristici, concluzia care se impune este aceea că regiileautonome au calitatea de comerciant.

Potrivit legii, organizaţiile cooperatiste desfăşoară o activitate de producere şidesfacere de mărfuri, de prestări de servicii, etc. Întrucât prin desfăşurarea acesteiactivităţi se urmăreşte obţinerea de profit, ea are un caracter comercial. În consecinţă,organizaţiile cooperatiste au calitatea de comerciant.

Potrivit legii, scopul înfiinţării asociaţiilor şi fundaţiilor este desfăşurarea unei activităţidezinteresate (activitate culturală, sportivă, caritabilă, etc.), iar nu obţinerea unui profit.Deci, asociaţiile şi fundaţiile nu au calitatea de comercianţi.

Cu toate că nu au calitatea de comerciant, asociaţiile şi fundaţiile pot săvârşi anumitefapte de comerţ. Mai mult, art.47 din O.G. nr.26/2000 recunoaşte asociaţiilor dreptul de a

înfiinţa societăţi comerciale; de exemplu, o asociaţie organizează un restaurant pentrumembrii săi, sau participă la constituirea unei societăţi comerciale.2.2. Dovada calităţii de comerciant În cazul unui litigiu, se poate pune problema existenţei calităţii de comerciant a uneia

dintre părţile litigante. Potrivit legii, sarcina probei revine părţii care formulează anumitepretenţii (onus probandi incumbit actori ). Deci, cel care invocă ori neagă calitatea decomerciant a unei persoane fizice sau a unei societăţi comerciale trebuie să facă dovada.O atare dovadă se poate face cu orice mijloace de probă admise de legea comercială(art.46 C.com.).

În cazul persoanei fizice, întrucât calitatea de comerciant se dobândeşte prinsăvârşirea faptelor de comerţ obiective cu caracter profesional, înseamnă că această

calitate se poate proba numai prin prezentarea unor dovezi din care să rezulte căpersoana în cauză a săvârşit efectiv una sau mai multe fapte de comerţ prevăzute de art.3C.com. ca profesiune obişnuită şi în nume propriu.

–12–



În cazul societăţii comerciale, calitatea de comerciant se dobândeşte prin însăşiconstituirea societăţii. Deci, calitatea de comerciant a societăţii comerciale se poate probaprin dovedirea constituirii societăţii în condiţiile prevăzute de lege.

2.3. Încetarea calităţii de comerciant Aşa cum calitatea de comerciant se dobândeşte, ea se şi pierde ori încetează în

anumite condiţii.

În cazul persoanei fizice, de vreme ce calitatea de comerciant se dobândeşte prinsăvârşirea unor fapte de comerţ obiective cu caracter profesional, înseamnă că persoana în cauză încetează să mai aibă calitatea de comerciant în momentul în care nu maisăvârşeşte fapte de comerţ ca profesiune.

Trebuie observat că încetarea săvârşirii faptelor de comerţ poate să fie temporară, şi,deci, ea să fie reluată. Pentru a avea efectul încetării calităţii de comerciant, trebuie ca încetarea săvârşirii faptelor de comerţ să fie efectivă şi din ea să rezulte intenţia de arenunţa la calitatea de comerciant.

În cazul societăţii comerciale, întrucât dobândirea calităţii de comerciant este legată de însăşi constituirea societăţii comerciale ca persoană juridică, înseamnă că această calitatese pierde în momentul când societatea încetează să mai existe ca persoană juridică, la

dizolvarea şi lichidarea societăţii.

3. Condiţiile de exercitare a activităţii comerciale

3.1. Principiul libertăţii comerţului Constituţia stabileşte că economia României este o economie de piaţă. Deci, economia

ţării se bazează pe proprietatea privată şi se dezvoltă prin acţiunea legii cererii şi a ofertei. În aceste condiţii de organizare a economiei, statul este obligat să asigure libertateacomerţului, protecţia concurenţei loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificareatuturor factorilor de producţie (art.135).

Statornicind că dreptul la muncă nu poate fi îngrădit, Constituţia dispune că alegereaprofesiei este liberă (art.41), iar exerciţiul acestei libertăţi poate fi restrâns "numai prin legeşi numai dacă se impune, după caz, pentru apărarea siguranţei naţionale, a ordinii, asănătăţii, ori a moralei publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor…" (art.53).

Dacă alegerea profesiei este liberă, înseamnă că orice persoană are libertatea săexercite o profesie comercială, în funcţie de dorinţele şi interesele sale.

Accesul liber la profesiunile comerciale cunoaşte anumite limite, stabilite de lege, careau un fundament diferit.

Astfel, legea stabileşte anumite condiţii speciale privind capacitatea persoanei fizice dea desfăşura o activitate comercială. Prin lege sunt instituite unele incapacităţi, care suntmenite să protejeze anumite persoane, punându-le la adăpost de consecinţele grave ale

unei profesiuni comerciale. Apoi, legea stabileşte anumite incompatibilităţi, decăderi şi interdicţii din dreptul de aface comerţ, precum şi anumite autorizaţii, pentru a putea desfăşura o activitatecomercială. Ele au ca scop protecţia interesului general, adică respectarea ordinii publiceşi a bunelor moravuri.

3.2. Capacitatea persoanei fizice cerută pentru a fi comerciantCu privire la capacitate, trebuie făcută distincţie între capacitatea persoanei fizice de a

face acte de comerţ izolate şi capacitatea cerută pentru a fi comerciant.Codul comercial nu cuprinde dispoziţii speciale privind capacitatea de a face acte de

comerţ izolate. În consecinţă, pentru încheierea acestor acte se cer a fi îndeplinitecondiţiile generale ale dreptului civil referitoare la încheierea actelor juridice.

În temeiul dispoziţiilor Codului comercial şi ale Decretului nr.31/1954 privindpersoanele fizice şi juridice, o persoană fizică are capacitatea de a fi comerciant dacă are

–13–



capacitate deplină de exerciţiu. Având o asemenea capacitate, persoana fizică poate să-şiexercite drepturile şi să-şi asume obligaţii săvârşind acte juridice.

Având în vedere aceleaşi dispoziţii ale Codului comercial şi ale Decretului nr.31/1954,nu au capacitatea de a fi comerciant: minorul şi persoana pusă sub interdicţie.

Întrucât aceste persoane sunt lovite de incapacitate, ele nu pot dobândi calitatea decomerciant, chiar dacă săvârşesc fapte de comerţ, în condiţiile art.7 C.com.

a) Minorul. Nu are capacitatea de a fi comerciant persoana care are condiţia juridică deminor.Incapacitatea de a fi comerciant priveşte pe orice minor.O problemă se pune în legătură cu capacitatea femeii minore căsătorite. Într-adevăr,

potrivit legii, femeia se poate căsători la împlinirea vârstei de 16 ani şi, cu dispensă, la împlinirea vârstei de 15 ani, şi prin căsătorie dobândeşte capacitate deplină de exerciţiu[art.8 alin.(3) din Decretul nr.31/1954].

Cu toate că, prin căsătorie, femeia minoră dobândeşte deplina capacitate de exerciţiusocotim că ea nu poate avea capacitatea de a fi comerciant, până la împlinirea vârstei de18 ani.

Recunoaşterea deplinei capacităţi de exerciţiu minorei căsătorite se întemeiază pe

principiul egalităţii care trebuie să existe între soţi în timpul căsătoriei. Această raţiune alegii nu este cu nimic încălcată, sub aspectul care se discută, deoarece, aşa cum amarătat, nici bărbatul nu are capacitatea de a fi comerciant înainte de împlinirea vârstei de18 ani.

În concepţia Codului comercial, incapacitatea minorului priveşte începerea unui comerţ . Minorul nu are capacitatea de a începe un comerţ. Legea permite însăcontinuarea comerţului în numele minorului. Se au în vedere acele cazuri în care s-ar aflaminorul de a fi titularul unui fond de comerţ dobândit pe cale succesorală.

b) Persoana pusă sub interdicţie. Potrivit art.14 C.com., persoana pusă sub interdicţienu poate fi comerciant şi nici continua comerţul.

Neavând discernământ, din cauza alienaţiei ori debilităţii mintale, persoana în cauzăeste pusă sub interdicţie. În consecinţă, ea nu va mai putea încheia acte juridice, inclusivactele juridice pe care le reclamă activitatea comercială. Legea interzice acestei persoanesă înceapă ori să continue un comerţ.

3.3. Restricţiile privind exercitarea activităţii comercialeIncompatibilităţile. Activitatea comercială are, prin definiţie, un caracter speculativ, în

sensul că ea urmăreşte obţinerea unui profit. Acest caracter face ca activitatea comercialăsă nu poată fi exercitată de persoanele care au anumite funcţii sau profesii legate deinteresele generale ale societăţii. Existând o incompatibilitate de interese, legea interzicepersoanelor care au asemenea funcţii sau profesii să exercite comerţul cu caracter profesional. Scopul urmărit prin instituirea acestor incompatibilităţi este să asigure

demnitatea şi prestigiul funcţiei sau profesiei în cauză.Prin Constituţia României se prevede că funcţia de judecător este incompatibilă cuorice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământulsuperior (art.125). O prevedere identică există şi în privinţa procurorilor (art.132) şi judecătorilor Curţii Constituţionale (art.144). Din generalitatea dispoziţiilor constituţionalerezultă că persoanele care au funcţiile de judecător, procuror sau judecător al CurţiiConstituţionale nu pot exercita profesiunea de comerciant.

Prin Legea nr.188/1999 sunt stabilite anumite incompatibilităţi pentru funcţionariipublici, iar prin Legea nr.161/2003 incompatibilităţii în exercitarea demnităţii publice.

Persoana care nu respectă dispoziţiile legale privind incompatibilitatea şi exercită oprofesiune comercială, urmează să fie destituită din funcţia ce deţine ori, după caz, să fie

exclusă din organizaţia profesională din care face parte.

–14–



Decăderile. Desfăşurarea activităţii comerciale impune respectarea de cătrecomercianţi a dispoziţiilor legale care privesc ordinea publică şi bunele moravuri. Încazurile încălcării acestor dispoziţii legale, comercianţii trebuie să suporte rigorile legii.

Prin Legea nr.12/1990 privind protejarea populaţiei împotriva unor activităţi comercialeilicite s-au prevăzut faptele care constituie activităţi comerciale ilicite, precum şi sancţiunilecontravenţionale sau penale care se aplică pentru săvârşirea acestor fapte.

Interdicţiile. În anumite cazuri, exercitarea activităţii comerciale este supusă unor interdicţii. Prin H.G. nr.1323/1990 au fost stabilite, în temeiul art.287 din Legea nr.31/1990,activităţile care nu pot face obiectul unei societăţi comerciale: activităţile care, potrivit legiipenale, constituie infracţiuni sau sunt contrare unor alte dispoziţii legale cu caracter imperativ; activităţile care constituie, în condiţiile stabilite de lege, monopol de stat;fabricarea sau comercializarea de droguri sau narcotice în alt scop decât de medicament;imprimarea hărţilor cu caracter militar etc.

Încălcarea dispoziţiilor legale menţionate atrage după sine nulitatea contractului desocietate.

Autorizaţiile. Desfăşurarea de către persoanele fizice, în mod independent ori încadrul unei asociaţii familiale, a unor activităţi comerciale, este condiţionată de existenţa

unei autorizaţii administrative. Autorizaţia se eliberează de către primarii comunelor, oraşelor, municipiilor, respectiv

ai sectoarelor municipiului Bucureşti în a căror rază teritorială solicitanţii îşi au domiciliul(reşedinţa) sau vor desfăşura activitatea, în condiţiile Legii nr. 300/2004.

4. Obligaţiile comercianţilor

4.1. Publicitatea prin registrul comerţuluiPublicitatea prin registrul comerţului este reglementată prin Legea nr.26/1990 privind

registrul comerţului şi Legea nr.358/2004 privind simplificarea formalităţilor la înregistrarea în registrul comerţului.

Registrul comerţului se ţine de Oficiul Registrului Comerţului, care este organizat lanivel central, în fiecare judeţ şi în Municipiul Bucureşti.

Registrul central al registrului comerţului este ţinut de Oficiul Naţional al RegistruluiComerţului, care este instituţie publică, cu personalitate juridică, organizată în subordineaMinisterului Justiţiei.

La nivel teritorial, registrul comerţului este ţinut de oficiile registrului comerţului,organizate în subordinea Oficiului Naţional al Registrului Comerţului şi care funcţioneazăpe lângă tribunale.

La fiecare oficiu teritorial este delegat un judecător al tribunalului care asigură controlulde legalitate a înregistrărilor în registrul comerţului.

Registrul comerţului este public. Deci, orice persoană interesată poate lua cunoştinţăde înregistrările cuprinse în registrul comerţului. În acest sens, legea prevede că oficiulregistrului comerţului este obligat să elibereze, pe cheltuiala solicitantului, copii certificatede pe înregistrările efectuate în registrul comerţului, ca şi de pe actele prezentate laefectuarea înregistrărilor. De asemenea, oficiul registrului comerţului are obligaţia săelibereze certificate care să ateste că un anumit act sau fapt este sau nu înregistrat.

Comercianţii au obligaţia ca, înainte de începerea comerţului, să ceară înmatricularea în registrul comerţului, iar în cursul exercitării şi la încetarea comerţului, să ceară înscrierea în acelaşi registru a menţiunilor privind actele şi faptele a căror înregistrare esteprevăzută de lege. Aceste obligaţii revin şi persoanelor fizice şi juridice prevăzute de lege(de ex., grupurile de interes economic).

Înmatricularea în registrul comerţului se realizează în baza unei cereri tip adresateBiroului unic din cadrul oficiului registrului comerţului, însoţită de actele prevăzute de lege.

–15–



Odată cu cererea se depune şi declaraţia-tip pe proprie răspundere, semnată deasociaţi sau de administratori, din care să rezulte că persoana juridică îndeplineştecondiţiile de funcţionare prevăzute de lege (prevenirea şi stingerea incendiilor, protecţiamediului, sanitar, sanitar-veterinar etc.).

Înmatricularea se dispune prin încheiere, de către judecătorul delegat la oficiulregistrului comerţului.

La înmatriculare se eliberează solicitantului certificatul de înregistrare conţinândnumărul de ordine din registrul comerţului şi codul unic de înregistrare, precum şicertificatul constatator al înregistrării declaraţiei-tip pe proprie răspundere privind îndeplinirea condiţiilor de funcţionare.

Aceste documente se eliberează în termen de 3 zile de la înregistrarea cererii. Eleatestă îndeplinirea condiţiilor legale privind luarea în evidenţă şi începerea activităţii.

Înregistrarea menţiunilor în registrul comerţului priveşte modificările intervenite după înmatricularea în registrul comerţului. Se înscriu în registrul comerţului menţiuni numai înlegătură cu actele şi faptele prevăzute de lege (modificarea actului constitutiv al societăţiicomerciale, deschiderea procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului, etc.).

Înmatricularea şi înregistrarea menţiunilor în registrul comerţului au rol de publicitate,

pentru a le face opozabile terţilor.Cei păgubiţi prin înregistrările efectuate pot cere radierea lor, în condiţiile art.25 din

Legea nr.26/1990.4.2. Organizarea şi ţinerea contabilităţii activităţii comercialePotrivit legii, fiecare comerciant este obligat să ţină anumite registre de contabilitate, în

care să consemneze operaţiunile cu caracter patrimonial efectuate în cursul exercităriicomerţului şi să facă recapitularea lor periodică prin întocmirea inventarului şi a situaţieifinanciare anuale. Obligaţia este prevăzută de Codul comercial şi Legea contabilităţiinr.82/1991.

Potrivit legii, registrele de contabilitate obligatorii sunt:a) Registrul - jurnal . În acest registru, comerciantul este obligat să înregistreze zilnic

toate operaţiunile comerţului său, adică "ce are să ia şi ce are să dea… şi în general tot ceprimeşte şi plăteşte sub orice titlu" (art.23 C.com.).

Prin înregistrările pe care le cuprinde, registrul – jurnal constituie o oglindă a actelor juridice pe care comerciantul le-a săvârşit în activitatea sa, în ordinea succesiunii lor.

b) Registrul – inventar. În acest registru, comerciantul copiază inventarul patrimoniuluisău. Comerciantul este obligat să efectueze inventarierea generală a patrimoniului latermenele stabilite de lege. Inventarul priveşte averea sa mobilă şi imobilă, datoriile şicreanţele comerciantului (art.24 C.com.)

c) Registrul cartea mare. Un asemenea registru se ţine de comercianţii care au oactivitate cu volum mare şi cu o complexitate ridicată. Cartea mare este un registru de

conturi personificate, iar contabilitatea se face în partidă dublă, în sensul că fiecareoperaţiune comercială dă naştere unei duble înregistrări.Pentru a putea stabili rezultatele activităţii desfăşurate, comerciantul este obligat ca, pe

baza înregistrărilor din registrele de contabilitate, să întocmească situaţia financiarăanuală.

Situaţia financiară anuală se compune din bilanţ, cont de profit şi pierdere, situaţiamodificării capitalului propriu, situaţia fluxurilor de trezorerie, politici contabile şi noteexplicative.

4.3. Exercitarea comerţului în limitele concurenţei licite O componentă intrinsecă a economiei de piaţă o constituie libera competiţie,

concurenţa dintre agenţii economici.

Prin legi speciale sunt stabilite limitele în care trebuie să se manifeste liberaconcurenţă, precum şi consecinţele pe care le au încălcările acestor limite legale.Concurenţa este protejată de lege sub dublu aspect.

–16–



Pe de o parte, legea reprimă înţelegerile şi practicile anticoncurenţiale, monopoliste,care periclitează existenţa concurenţei. Această protecţie este asigurată prin Legeanr.21/1996 asupra concurenţei.

Pe de altă parte, legea are în vedere sancţionarea folosirii unor mijloace nelicite deatragere a clientelei (concurenţa neloială). Această protecţie face obiectul Legii nr.11/1991privind combaterea concurenţei neloiale.

5. Fondul de comerţ

Desfăşurarea unei activităţi comerciale impune existenţa şi folosirea unor instrumentede lucru adecvate. Acestea pot fi, în funcţie de obiectul comerţului, bunuri precum: local,mobilier, mărfuri, instalaţii, brevete de invenţii etc. Toate aceste bunuri destinate realizăriiactivităţii comerciale formează fondul de comerţ.

5.1. Definiţie şi natură juridică Fondul de comerţ poate fi definit ca un ansamblu de bunuri mobile şi imobile, corporale

şi incorporale, pe care un comerciant le afectează desfăşurării unei activităţi comerciale,în scopul atragerii clientelei şi, implicit, obţinerii de profit.

Noţiunea de fond de comerţ este distinctă faţă de noţiunea de patrimoniu. Spre

deosebire de fondul de comerţ, care este un ansamblu de bunuri mobile şi imobile,corporale sau incorporale, afectate de comerciant desfăşurării unei activităţi comerciale,patrimoniul reprezintă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor comerciantului, care au o valoareeconomică. Aceasta înseamnă că fondul de comerţ nu cuprinde creanţele şi datoriilecomerciantului, cu toate că ele fac parte din patrimoniul acestuia.

Întrucât în ansamblul elementelor cuprinse în fondul de comerţ prevalează bunurilemobile, corporale sau incorporale, fondul de comerţ este un bun mobil. Fiind un bun care îngemănează elementele care îl compun, iar în cadrul acestora preponderente ca valoaresunt bunurile incorporale, fondul de comerţ este un bun mobil incorporal căruia i se aplicăregulile privind bunurile mobile incorporale.

5.2. Elementele fondului de comerţFondul de comerţ cuprinde acele bunuri pe care le reclamă desfăşurarea activităţiicomerciale avute în vedere de către comerciant. Deci, fondul de comerţ nu are ocompoziţie unitară, ci una variată, în funcţie de specificul activităţii comerciantului.

Totodată, compoziţia fondului de comerţ nu este fixă, ci variabilă; elementele fonduluide comerţ se pot modifica, în funcţie de nevoile comerţului, însă fondul de comerţ continuăsă subziste.

Oricare ar fi obiectul activităţii comerciale, în general, fondul de comerţ cuprinde douăcategorii de bunuri: incorporale şi corporale.

5.2.1. Elementele incorporale ale fondului de comerţ Firma. Firma sau firma comercială este un element de individualizare a comerciantului

în câmpul activităţii comerciale. Ea constă în numele sau, după caz, denumirea sub careun comerciant este înmatriculat în registrul comerţului, îşi exercită comerţul şi sub caresemnează (art.30 din Legea nr.26/1990).

În cazul comerciantului persoană fizică, firma se compune din numele comerciantului,scris în întregime, adică numele şi prenumele, sau din numele şi iniţiala prenumelui. Deci,firma comerciantului persoană fizică coincide, în principiu, cu numele civil alcomerciantului.

În cazul unei societăţi comerciale, firma are un conţinut diferit, în funcţie de forma juridică a societăţii comerciale.

Firma unei societăţi pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni se compune dintr-odenumire proprie, de natură a o deosebi de firma altei societăţi, şi va fi însoţită de

menţiunea scrisă în întregime "societate pe acţiuni", sau prescurtat "S.A.", ori, după caz,"societate în comandită pe acţiuni".

–17–



Firma unei societăţi cu răspundere limitată se compune dintr-o denumire proprie, lacare se poate adăuga numele unuia sau mai multor asociaţi, însoţită de menţiunea scrisă în întregime "societate cu răspundere limitată" sau prescurtat "S.R.L.".

Fiind un atribut de individualizare a unui comerciant în activitatea comercială, firmatrebuie să se caracterizeze prin noutate.

Prin înregistrarea unei firme, care se realizează prin înmatricularea comerciantului în

registrul comerţului, comerciantul dobândeşte dreptul de folosinţă exclusivă asupra ei[art.30 alin.(4) din Legea nr.26/1990].Emblema. Ca şi firma, emblema este un atribut de identificare în activitatea

comercială.Emblema este semnul sau denumirea care deosebeşte un comerciant de altul de

acelaşi gen.Emblema îşi justifică recunoaşterea ca element de identificare în măsura în care

asigură un supliment de individualizare, printr-un semn sau o denumire, între comercianţiicare exercită activitatea comercială în acelaşi domeniu.

Spre deosebire de firmă care este un element obligatoriu pentru individualizareacomerciantului, emblema are caracter facultativ. Conţinutul emblemei poate fi un semn

sau o denumire.Pentru a fi recunoscută şi ocrotită ca atare, emblema trebuie să aibă caracter de

noutate, în sensul că trebuie să se deosebească de emblemele înscrise în acelaşi registrual comerţului, pentru acelaşi fel de comerţ, precum şi de emblemele altor comercianţi depe piaţa unde comerciantul îşi desfăşoară activitatea.

Clientela şi vadul comercial. Clientela are un rol important pentru activitatea unuicomerciant. Aceasta este definită ca totalitatea persoanelor fizice şi juridice care apelează în mod obişnuit la acelaşi comerciant, adică la fondul de comerţ al acestuia, pentruprocurarea unor mărfuri şi servicii.

Deşi este o masă de persoane neorganizată şi variabilă, clientela constituie o valoareeconomică, datorită relaţiilor ce se stabilesc între titularul fondului de comerţ şi acestepersoane care îşi procură mărfurile şi serviciile de la comerciantul respectiv.

Clientela se află într-o strânsă legătură cu vadul comercial, care este definit ca oaptitudine a fondului de comerţ de a atrage publicul. Această potenţialitate a fondului decomerţ este rezultatul unor factori multipli care se particularizează în activitatea fiecăruicomerciant. Asemenea factori sunt: locul unde se află amplasat localul, calitatea mărfurilor şi serviciilor oferite clienţilor, preţurile practicate de comerciant, comportarea personaluluicomerciantului în raporturile cu clienţii, abilitatea în realizarea reclamei comerciale,influenţa modei etc.

Drepturile de proprietate intelectuală. Fondul de comerţ poate cuprinde şi anumitedrepturi de proprietate intelectuală (invenţii, mărci etc.).

Drepturile de proprietate intelectuală sunt recunoscute şi ocrotite în condiţiile stabilitede lege. În scopul asigurării protecţiei prevăzute de lege, comercianţii au obligaţia să ceară înscrierea în registrul comerţului a menţiunilor privind brevetele de invenţii, mărcile şiindicaţiile de provenienţă.

Fondul de comerţ poate să cuprindă şi anumite drepturi de autor rezultate din creaţiaştiinţifică, literară şi artistică.

Regimul creanţelor şi datoriilor. Creanţele şi datoriile comerciantului nu fac parte dinfondul de comerţ. Concluzia se bazează pe faptul că fondul de comerţ, deşi cuprinde unansamblu de elemente corporale şi incorporale, totuşi, el nu constituie o universalitate juridică, un patrimoniu în sens juridic.

Întrucât creanţele şi datoriile nu sunt cuprinse în fondul de comerţ, ele nu se transmit

dobânditorului în cazul înstrăinării fondului de comerţ. Se admite, totuşi, ca anumitedrepturi şi obligaţii izvorâte din contractele de muncă, contractele de furnitură (apă, gaz,electricitate, telefon etc.) se transmit dobânditorului în condiţiile codului civil.

–18–



5.2.2. Elementele corporale ale fondului de comerţ. Din categoria elementelor

corporale sau materiale fac parte bunurile imobile şi bunurile mobile corporale.Bunurile imobile. În activitatea sa, comerciantul se serveşte şi de anumite bunuri

imobile. Acestea pot fi imobile prin natura lor (de exemplu, clădirea în care se desfăşoarăcomerţul) sau imobile prin destinaţie (de exemplu, instalaţii, utilaje, maşini etc.).

Potrivit Codului comercial, actele de vânzare – cumpărare privind bunurile imobile suntde natură civilă şi nu comercială. Atunci când bunurile imobile constituie elemente ale fondului de comerţ, contopindu-se

în masa fondului, actele de vânzare – cumpărare referitoare la bunurile imobile sunt actede comerţ.

Bunurile mobile corporale. Fondul de comerţ cuprinde şi bunurile mobile corporalecum sunt: materiile prime, materialele, etc., destinate a fi prelucrate, precum şi produsele(mărfurile) rezultate din activitatea comercială.

5.3. Actele juridice privind fondul de comerţVânzarea – cumpărarea fondului de comerţ. Contractul de vânzare – cumpărare

poate avea ca obiect fondul de comerţ, ca bun unitar sau elemente componente ale

acestuia.Contractul este supus regulilor generale privind contractul de vânzare – cumpărare.Vânzarea fondului de comerţ dă naştere unei obligaţii speciale în sarcina vânzătorului.

Este vorba de obligaţia de a nu face concurenţă cumpărătorului.Vânzarea fondului de comerţ constituie un act care trebuie înregistrat în registrul

comerţului (art.21 lit.a din Legea 26/1990).Locaţiunea fondului de comerţ. Fondul de comerţ poate face obiectul unui contract

de locaţiune, în condiţiile Codului civil. În temeiul contractului de locaţiune, în schimbul unui preţ, proprietarul fondului, în

calitate de locator, transmite locatarului folosinţa asupra fondului de comerţ. În lipsa unei stipulaţii contrare, dreptul de folosinţă priveşte, ca şi în cazul vânzării,

toate elementele fondului de comerţ.Ca şi în cazul vânzării, locatorul are obligaţia să nu facă locatarului concurenţă, prin

desfăşurarea unui comerţ de acelaşi gen, la mică distanţă de locatar.Locaţiunea fondului de comerţ constituie un act despre care comerciantul are obligaţia

să facă menţiune în registrul comerţului [art.21 lit.a) din Legea nr.26/1990].O aplicaţie actuală a locaţiunii fondului de comerţ o reprezintă locaţia gestiunii,

reglementată prin acte normative speciale.Garanţia reală mobiliară asupra fondului de comerţ. Fondul de comerţ poate face şi

el obiectul unei garanţii reale mobiliare, în condiţiile Legii nr.99/1999.Garanţia reală poate să aibă ca obiect un bun mobil individualizat sau determinat

generic ori o universalitate de bunuri mobile. În cazul în care bunul afectat garanţiei constă într-o universalitate de bunuri mobile,inclusiv un fond de comerţ, conţinutul şi caracteristicile acestuia vor fi determinate de părţi.

Garanţia se constituie pe baza unui contract de garanţie. Ea se poate constitui cu saufără deposedarea de bunul care face obiectul garanţiei.

Pentru protejarea dreptului real de garanţie dobândit de creditor, legea cere îndeplinirea unei formalităţi de publicitate. Această condiţie este îndeplinită din momentul înscrierii avizului de garanţie reală la Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare (art.29din lege).

Legea nr.26/1990 prevede obligaţia comerciantului de a cere înscrierea în registrulcomerţului a menţiunii privind constituirea garanţiei reale mobiliare asupra fondului de

comerţ [art.20 lit.a) din lege]. Această menţiune este opozabilă terţilor de la data efectuăriiei în registrul comerţului.

–19–



6. Auxiliarii comercianţilor

În realizarea activităţii lor, comercianţii cooperează cu anumite persoane care, fie le

reprezintă interesele, fie le facilitează efectuarea unor operaţiuni comerciale. Acestepersoane sunt denumite auxiliari ai comercianţilor. Activitatea desfăşurată de auxiliarii comercianţilor implică anumite raporturi de

reprezentare între comercianţi şi auxiliarii lor. Datorită acestui fapt, pentru a putea înţelegenatura activităţii auxiliarilor comercianţilor, este necesară, mai întâi, o analiză a instituţieireprezentării.

6.1. Reprezentarea6.1.1. Definiţia şi felurile reprezentării. Reprezentarea este un procedeu tehnico –

juridic prin care o persoană, numită reprezentant, încheie acte juridice cu terţii, în numeleşi pe seama altei persoane, numită reprezentat, cu consecinţa că efectele actelor juridice încheiate se produc direct în persoana reprezentatului.

Reprezentarea are izvor legea sau voinţa persoanei interesate. În consecinţă,reprezentarea este legală sau convenţională.

În cazul reprezentării legale, puterea unei persoane de a reprezenta o altă persoanărezultă din lege.

În cazul reprezentării convenţionale, o persoană (reprezentatul) împuterniceşte o altăpersoană (reprezentantul) să încheie acte juridice în numele şi pe seama reprezentatului.

6.1.2. Condiţiile reprezentării. Reprezentarea impune trei condiţii: existenţa împuternicirii de reprezentare; intenţia de a reprezenta şi voinţa valabilă areprezentantului.

Cele trei condiţii trebuie îndeplinite cumulativ.a) Existenţa împuternicirii de reprezentare. Potrivit legii, reprezentarea presupune

existenţa unei împuterniciri de a reprezenta din partea reprezentatului (dominus negotii ).Reprezentatul nu poate fi angajat prin actele juridice ale reprezentantului decât dacă l-a împuternicit el însuşi, conferindu-i calitatea de reprezentant.

Acţionând în baza împuternicirii primite, reprezentantul încheie actele juridice pentrualtul, iar nu pentru sine (nomine alieno).

Împuternicirea dată de reprezentat este un act unilateral; ea poate fi constatată printr-un înscris numit procură.

Cel mai adesea, împuternicirea se dă reprezentantului înainte ca acesta să încheieactele juridice cu terţii. Dar, împuternicirea poate fi dată şi post factum, sub forma ratificăriiactelor juridice încheiate de reprezentant în numele şi pe seama reprezentatului.

În toate cazurile, reprezentantul trebuie să acţioneze numai în limitele împuterniciriiprimite de la reprezentat.b) Intenţia de a reprezenta. Atunci când, în baza împuternicirii, încheie un act juridic

cu terţul, reprezentantul trebuie să acţioneze cu intenţia de a reprezenta pe cel de la carea primit împuternicirea. Mai mult, reprezentantul trebuie să aducă la cunoştinţa terţuluicalitatea sa de reprezentant.

Numai dacă există intenţia de a reprezenta, efectele juridice ale actului încheiat întrereprezentant şi terţ se vor produce în persoana reprezentatului. Dacă reprezentantul nu aacţionat cu intenţia de a reprezenta, şi nu a făcut cunoscută calitatea sa de reprezentant alaltei persoane (reprezentatul), el va deveni personal obligat faţă de terţ.

Intenţia de a reprezenta poate fi expresă sau tacită; ea poate rezulta din declaraţia

expresă a reprezentantului sau din anumite fapte şi împrejurări ale încheierii actului juridic(ex factis et rebus).

–20–



c) Voinţa valabilă a reprezentantului. În baza împuternicirii primite, reprezentantul încheie actul juridic cu terţul. La încheierea actului, reprezentantul manifestă voinţa saproprie chiar dacă o face din însărcinarea, în numele şi pe seama reprezentatului (nominealieno). De aceea, pentru a aprecia valabilitatea actului trebuie examinată voinţareprezentantului care s-a manifestat la încheierea actului juridic. Aceasta înseamnă căactul juridic încheiat de reprezentant cu terţul este valabil numai dacă voinţa

reprezentantului a fost liberă şi neviciată. Dacă această voinţă a fost afectată de vicii, actul juridic este lovit de nulitate, în interesul reprezentatului, chiar dacă actul prin care s-aconferit împuternicirea este valabil.

6.1.3. Efectele reprezentării.a) Efectele în raporturile dintre reprezentat şi terţ. Principalul efect al reprezentării

constă în faptul că actul juridic încheiat de către reprezentant şi terţ va produce efecte faţăde reprezentat, adică faţă de acela care a dat împuternicire reprezentantului să încheieactul în cauză.

Actul juridic încheiat creează raporturi juridice direct între terţ şi reprezentat, ca şi cândreprezentatul ar fi încheiat el însuşi actul ce terţul. Deci, reprezentatul devine parte în actul juridic încheiat şi răspunde pentru executarea obligaţiilor născute din acest act.

Se înţelege că actul juridic încheiat de către reprezentant şi terţ îl obligă pe reprezentatnumai dacă actul a fost încheiat în limitele împuternicirii date reprezentantului. În absenţa împuternicirii ori a depăşirii ei, actul juridic nu produce efecte faţă de reprezentat, afară decazul când a fost în culpă în legătură cu redactarea procurii. În schimb, reprezentantuldatorează despăgubiri faţă de terţ pentru eventualele prejudicii cauzate.

Actul juridic încheiat fără împuternicire ori cu depăşirea împuternicirii poate produceefecte fată de reprezentat dacă acesta îl ratifică ulterior.

b) Efectele faţă de reprezentant. Actul juridic încheiat de către reprezentant şi terţproduce efecte exclusiv între reprezentat şi terţ. El nu are nici un efect faţă dereprezentant.

Rolul reprezentantului a fost acela de a încheia actul juridic cu terţul. O dată îndeplinitacest rol, reprezentantul rămâne străin faţă de actul încheiat.

6.2. Prepuşii comercianţilor În dreptul comercial, noţiunea de prepus are un sens bine determinat. Art. 392 C.com.

dispune: "Prepus este acela care este însărcinat cu comerţul patronului său, fie în loculunde acesta îl exercită, fie în alt loc".

Din dispoziţiile citate rezultă că o persoană are calitatea de prepus al comerciantuluidacă îndeplineşte două condiţii.

În primul rând, persoana în cauză este însărcinată cu comerţul patronului său, adicăeste împuternicită să efectueze toate operaţiunile pe care le reclamă exercitareacomerţului. Deci, prepusul este împuternicit să conducă întreaga activitate comercială şi

să îl reprezinte pe patron în toate actele juridice privind desfăşurarea activităţii comerciale. În al doilea rând, împuternicirea dată priveşte activitatea comercială la locul undecomerciantul îşi exercită comerţul, adică acolo unde îşi are sediul, sau în alt loc determinat , de exemplu, locul unde se află o sucursală.

Prepusul dispune de puteri largi; el poate efectua toate operaţiunile necesaredesfăşurării comerţului.

Reprezentarea este generală, ceea ce înseamnă că puterile prepusului sunt jalonatenumai de obiectul comerţului pe care este împuternicit să îl exercite.

Puterea de reprezentare a prepusului nu este numai generală, ci ea este şi permanentă, adică se exercită în timp, până la încetarea calităţii prepusului.

În sfârşit, puterea de reprezentare este legată de un anumit loc, care este sediul

principal ori secundar al comerciantului.

–21–



Întrucât puterile de reprezentare ale prepusului se deosebesc de cele ale unuireprezentant obişnuit, legea prevede în sarcina sa obligaţii specifice, a căror nerespectareatrage răspunderea.

Potrivit legii, prepusul are unele obligaţii care fac parte din categoria obligaţiilor comercianţilor.

Prepusul este obligat să ţină, cu respectarea dispoziţiilor legii, registrele comerciale (de

contabilitate) ale comerciantului. În caz de nerespectare a obligaţiilor, prepusul esteculpabil şi este sancţionat în condiţiile legii. În cazul încetării plăţilor, comerciantul este supus procedurii reorganizării judiciare şi a

falimentului, chiar dacă faptele care au dus la această situaţie au fost săvârşite de prepus. În acest caz, deşi prepusul nu este comerciant, actele sale pot duce la aplicarea proceduriimenţionate asupra comerciantului.

Legea prevede obligaţia prepusului de a nu îl concura pe comerciant. Potrivit art.397C.com., prepusul nu poate, fără învoirea expresă a comerciantului, să facă operaţiuni înnumele său propriu şi nici nu poate să ia parte, pe seama sa ori a altei persoane, la uncomerţ de felul aceluia cu care a fost însărcinat.

6.3. Mijlocitorii În activitatea comercială, un anumit rol îl au mijlocitorii, cunoscuţi şi sub denumirea de

samsari ori misiţi .Mijlocirea este o activitate prin care o persoană, denumită mijlocitor, urmăreşte să

pună faţă în faţă două persoane care vor să încheie o afacere şi, graţie diligenţelor sale,să le determine să încheie contractul avut în vedere.

Dacă, urmare activităţii depuse de mijlocitor, părţile încheie contractul avut în vedere,mijlocitorul are dreptul la o remuneraţie, de la ambele părţi, ori numai de la una dintre ele,după caz.

Dreptul la remuneraţie se naşte numai dacă părţile au încheiat contractul, iar încheierea lui este rezultatul diligenţelor mijlocitorului.

Din cele arătate rezultă că mijlocitorul nu este reprezentant al părţilor; el nu are puterede reprezentare pentru a încheia acte juridice în numele şi pe seama părţilor.

6.4. Agenţii comerciali permanenţi Agenţii comerciali permanenţi reprezintă o categorie de intermediari reglementată prin

Legea nr.509/2004. Agentul comercial permanent este un comerciant, persoană fizică sau persoană

juridică, care, în calitate de intermediar independent, este împuternicit în mod statornic sănegocieze sau să negocieze şi să încheie afaceri pentru altă persoană fizică sau juridică,numită comitent, în schimbul unei remuneraţii.

Instrumentul juridic prin care se realizează intermedierea este contractul de agenţie.

Exemple de subiecte1. Dobândirea calităţii de comerciant.2. Dovada calităţii de comerciant.3. Încetarea calităţii de comerciant.4. Definiţia şi natura juridică a fondului de comerţ.5. Firma.6. Emblema.7. Clientela şi vadul comercial.8. Actele juridice privind fondul de comerţ.9. Condiţiile reprezentării.

10.Prepuşii comercianţilor.

–22–



CAPITOLUL IV

SOCIETĂŢILE COMERCIALE

A. Reglementarea juridică a societăţilor comerciale în RomâniaReglementarea generală, dreptul comun, în materia societăţilor comerciale este

cuprinsă în Legea nr.31/1990 privind societăţile comerciale, în forma republicată în 2004,modificată prin Legea nr. 441/2006 şi prin O. U. G. nr. 82/2007.

Legea nr.31/1990 cuprinde reguli generale aplicabile oricărei societăţi comerciale,precum şi reguli speciale privind fiecare formă juridică de societate comercială.

Unele societăţi comerciale sunt guvernate de reglementări speciale (societăţilebancare, societăţile de asigurări).

B. Regulile comune aplicabile oricărei societăţi comerciale

1. Noţiunea, elementele specifice şi clasificarea societăţilor comerciale

1.1. DefiniţieSocietatea comercială poate fi definită ca o grupare de persoane constituită pe baza

unui contract de societate şi beneficiind de personalitate juridică, în care asociaţii seînţeleg să pună în comun anumite bunuri, pentru exercitarea unor fapte de comerţ, înscopul realizării şi împărţirii profitului rezultat.

1.2. Elementele specifice ale contractului de societate care stă la baza societăţiicomercialeElementele specifice contractului de societate care stă la baza societăţii comerciale:

aporturile asociaţilor, intenţia de a exercita în comun o activitate comercială, precum şi împărţirea profitului.

a) Aporturile asociaţilor Prin aport se înţelege obligaţia pe care şi-o asumă fiecare asociat de a aduce în

societate un anumit bun, o valoare patrimonială.Sub aspect etimologic, noţiunea de aport desemnează bunul adus în societate de către

asociat. Aportul în numerar. Acest aport are ca obiect o sumă de bani pe care asociatul se

obligă să o transmită societăţii. Întrucât sumele de bani sunt indispensabile începerii activităţii comerciale, aporturile înnumerar sunt obligatorii la constituirea societăţii comerciale, indiferent de forma ei (art.16din Legea 31/1990).

Aportul în natură. Acest aport are ca obiect anumite bunuri, care pot fi: bunuri imobile(clădiri, instalaţii, etc.) şi bunuri mobile corporale (materiale, mărfuri, etc.) sau incorporale(creanţe, fond de comerţ, etc.).

Aporturile în natură sunt admise la toate formele de societate comercială. Acesteaporturi se realizează prin transferarea drepturilor corespunzătoare şi predarea efectivă abunurilor către societate (art.16 alin.2 din Legea 31/1990).

Aportul poate consta în transmiterea către societate a dreptului de proprietate asupra

bunului ori a dreptului de folosinţă. În lipsa unei stipulaţii contrare, bunurile devinproprietatea societăţii (art.65 din Legea 31/1990).

–23–



Bunul care face obiectul aportului în natură trebuie evaluat în bani, pentru a se puteastabili valoarea părţilor de interes, părţilor sociale sau a acţiunilor cuvenite asociatului înschimbul aportului. Această evaluare se face de către asociaţi sau, când este necesar, decătre experţi.

Aportul în industrie. În terminologia legii, aportul în industrie constă în munca sauactivitatea pe care asociatul promite să o efectueze în societate, având în vedere

competenţa şi calificarea sa. Aportul în prestaţii în muncă este permis numai asociaţilor din societatea în numecolectiv şi asociaţilor comanditaţi din societatea în comandită.

În actul constitutiv, trebuie să se arate aportul fiecărui asociat.Legea nu cere ca aporturile asociaţilor să fie egale ca valoare sau ca ele să aibă

acelaşi obiect şi nici ca aportul unui asociat să aibă un obiect unitar. Asumarea obligaţiei de aport este denumită subscriere la capitalul societăţii. Ea se

naşte prin semnarea contractului de societate sau, după caz, prin participarea lasubscripţia publică.

Efectuarea aportului poartă denumirea de vărsare a capitalului (vărsământ). Asociaţiisunt obligaţi să efectueze aporturile potrivit stipulaţiilor din contractul de societate şi cu

respectarea dispoziţiilor legii.Dacă asociatul nu a respectat termenele de efectuare a aportului şi, prin aceasta, a

cauzat societăţii anumite prejudicii, el este obligat la plata de despăgubiri, în condiţiiledreptului comun.

Pentru cazul când aportul a fost stipulat în numerar, legea prevede că asociatul "esteobligat şi la plata dobânzilor legale din ziua în care trebuia să se facă vărsământul".

Aporturile asociaţilor trebuie privite nu numai în individualitatea lor, ci şi în totalitateaacestora. Aceste aporturi reunite formează capitalul social al societăţii şi, totodată, eleconstituie elemente ale patrimoniului societăţii.

Capitalul social şi patrimoniul societăţii sunt două concepte strâns legate între ele, dar nu trebuie confundate.

Capitalul social. Prin capitalul social al unei societăţi comerciale se înţelege expresiavalorică a totalităţii aporturilor în numerar şi în natură ale asociaţilor care participă laconstituirea societăţii. Capitalul social mai este denumit şi capital nominal .

Capitalul social are o semnificaţie contabilă; el nu are o existenţă reală, concretă, cireprezintă o cifră convenită de asociaţi.

În bilanţul societăţii, capitalul social apare evidenţiat la pasiv, deoarece el reprezintăaporturile asociaţilor, care, la dizolvarea societăţii, trebuie restituite. În schimb, bunurileefective care constituie aporturile asociaţilor figurează în activul bilanţului, întrucât eleaparţin societăţii.

Capitalul social are însă şi o semnificaţie juridică; el constituie limita gajului general al

creditorilor societăţii, în sensul că în patrimoniul societăţii trebuie să existe bunuri a căror valoare să fie cel puţin în limita capitalului social. În scopul asigurării intereselor creditorilor societăţii, pentru anumite forme de societate,

legea stabileşte un plafon minim al capitalului social: 90.000. lei, în cazul societăţii peacţiuni sau comandită pe acţiuni; 200 lei, în cazul societăţii cu răspundere limitată.

În privinţa capitalului social, legea distinge între capitalul subscris şi capitalul vărsat.Capitalul subscris reprezintă valoarea totală a aporturilor pentru care asociaţii s-au

obligat să contribuie la constituirea societăţii. Capitalul subscris coincide cu capitalulsocial.

Capitalul vărsat este valoarea totală a aporturilor efectuate şi care au intrat înpatrimoniul societăţii.

Capitalul social al societăţii este divizat în anumite fracţiuni, denumite diferit dupăforma juridică a societăţii: părţi de interes, în cazul societăţii în nume colectiv şi societăţii în

–24–



comandită simplă; părţi sociale, în cazul societăţii cu răspundere limitată; acţiuni, în cazulsocietăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni.

Asociaţii dobândesc în schimbul aportului un număr de părţi de interes, părţi socialesau acţiuni corespunzător valorii aportului fiecăruia.

Patrimoniul societăţii. Patrimoniul societăţii îl constituie totalitatea drepturilor şiobligaţiilor cu valoare economică aparţinând societăţii.

Patrimoniul social cuprinde: activul social şi pasivul social, care se evidenţiază înbilanţul societăţii cu respectarea dispoziţiilor legale contabile. Între capitalul social şi patrimoniul societăţii există unele deosebiri. Astfel, în timp ce capitalul social este expresia valorică a aporturilor asociaţilor,

patrimoniul societăţii este o universalitate juridică, în care sunt cuprinse toate drepturile şiobligaţiile, precum şi bunurile societăţii.

Apoi, spre deosebire de capitalul social care nu are o existenţă reală, patrimoniulcuprinde elemente concrete, adică totalitatea bunurilor societăţii.

În sfârşit, pe când capitalul social este fix, patrimoniul societăţii are o compoziţie şi ovaloare care variază, în funcţie de rezultatele activităţii societăţii.

b) Intenţia asociaţilor de a colabora în desfăşurarea activităţii comerciale

(affectio societatis) Un alt element esenţial al contractului de societate îl reprezintă elementul psihologic,

adică intenţia asociaţilor de a colabora în desfăşurarea activităţii comerciale (affectiosocietatis).

Affectio societatis presupune intenţia de colaborare voluntară a asociaţilor, de a lucra în comun, suportând toate riscurile activităţii comerciale.

Elementul psihologic affectio societatis constituie un criteriu de distincţie întresocietatea comercială şi anumite grupări economice sau contracte.

c) Împărţirea profitului Scopul societăţii este acela de a realiza profit din activitatea comercială desfăşurată şi

de a-l împărţi între asociaţi.Cota-parte din profit ce se plăteşte fiecăruia dintre asociaţi poartă denumirea de

dividend. Întrucât activitatea comercială ar putea să înregistreze pierderi în loc de profit, datorită

legăturii sociale care îi uneşte, asociaţii trebuie să participe şi la pierderi.Deci, desfăşurând activitatea comercială în comun, asociaţii participă împreună, atât la

profit, cât şi la pierderile societăţii.Prin profit se înţelege un câştig evaluabil în bani.Realizarea ori nerealizarea de profit poate fi stabilită numai la sfârşitul exerciţiului

financiar, prin întocmirea situaţiei financiare anuale.Pentru a putea fi repartizat, profitul trebuie să fie real . Aceasta înseamnă că trebuie să

se fi realizat un excedent, adică o sumă care să fie mai mare decât capitalul social.Totodată, profitul trebuie să fie util , adică să reprezinte profitul rămas după întregireacapitalului social, când acesta s-a micşorat în cursul exerciţiului financiar şi dupăconstituirea rezervelor.

Dacă potrivit situaţiei financiare anuale, nu există profit, nu pot fi distribuite dividendeasociaţilor. În caz contrar, dividendele sunt fictive; ele sunt luate din activul patrimoniului înlimita capitalului social, cu prejudicierea drepturilor creditorilor.

Distribuirea de dividende, în absenţa unor beneficii reale şi utile, reprezintă o faptăilicită, care are consecinţe sub aspect civil şi penal.

În privinţa împărţirii profitului între asociaţi, legea consacră libertatea asociaţilor de adecide prin actul constitutiv al societăţii.

În cazul în care în actul constitutiv, asociaţii nu au stabilit modul de împărţire a profituluişi de suportare a pierderilor, îşi găsesc aplicarea dispoziţiile legale: "dividendele se vor

–25–



plăti asociaţilor în proporţie cu cota de participare la capitalul social vărsat, dacă prin actulconstitutiv nu s-a prevăzut altfel" (art.67 alin.2 din Legea nr.31/1990).

În cazul în care societatea a realizat profit, acesta va fi repartizat de către adunareaasociaţilor pe destinaţiile legale: reîntregirea capitalului social, formarea fondului derezervă, reinvestire prin majorarea capitalului social, distribuire de dividende către asociaţietc.

Dividendele se plătesc în termenul stabilit de adunarea generală, dar nu mai târziu de8 luni de la data aprobării situaţiei financiare anuale aferente exerciţiului financiar.Dacă societatea nu îşi execută obligaţia de plată a dividendelor, ea va plăti o penalitate

aferentă perioadei de întârziere la nivelul dobânzii legale.1.3. Formele societăţii comerciale

Potrivit art.2 din Legea nr.31/1990, societatea comercială îmbracă una din următoareleforme juridice: societatea în nume colectiv; societatea în comandită simplă; societatea peacţiuni; societatea în comandită pe acţiuni; societatea cu răspundere limitată.

Deosebirile dintre diferitele forme ale societăţii comerciale au drept criteriu întinderearăspunderii asociaţilor faţă de terţi pentru obligaţiile societăţii (art.3 din Legea nr.31/1990)

a) Societatea în nume colectiv este acea societate ale cărei obligaţii sociale sunt

garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a tuturor asociaţilor.

b) Societatea în comandită simplă este societatea ale cărei obligaţii sociale suntgarantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor comanditaţi; asociaţii comanditari răspund numai până la concurenţa aportului lor.

c) Societatea pe acţiuni este societatea al cărei capital social este împărţit în acţiuni, iar obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social; acţionarii răspund numai în limitaaportului lor.

d) Societatea în comandită pe acţiuni este societatea al cărei capital social este împărţit în acţiuni, iar obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi curăspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor comanditaţi; asociaţii comanditari răspundnumai până la concurenţa aportului lor.

e) Societatea cu răspundere limitată este societatea ale cărei obligaţii sociale suntgarantate cu patrimoniul social; asociaţii răspund numai în limita aportului lor.

Enumerarea formelor juridice ale societăţii comerciale are un caracter limitativ.Persoanele care doresc să constituie o societate comercială sunt libere să aleagă

oricare formă de societate prevăzută de lege. În mod excepţional, forma de societate este impusă de lege (societăţile din domeniul

bancar şi al asigurărilor).

2. Constituirea societăţilor comerciale

Societatea comercială este, în esenţă, un contract şi, totodată, o persoană juridică.Fundamentul societăţii comerciale îl reprezintă actul constitutiv sau, în anumite cazuri,actele constitutive.

Societatea comercială dobândeşte personalitate juridică prin îndeplinirea unor formalităţi cerute de lege. Aceste formalităţi se întemeiază pe actul constitutiv sau, dupăcaz, pe actele constitutive.

2.1. Actele constitutive ale societăţii comercialePotrivit art.5 din Legea nr.31/1990, societatea în nume colectiv sau în comandită

simplă se constituie prin contract de societate, iar societatea pe acţiuni sau cu răspunderelimitată se constituie prin contract de societate şi statut.

În cazul societăţii pe acţiuni, în comandită pe acţiuni sau cu răspundere limitată, legeapermite ca cele două acte – contractul de societate şi statutul – să se încheie sub formaunui înscris unic, denumit act constitutiv.

–26–



Societatea cu răspundere limitată se poate constitui şi prin actul de voinţă al uneisingure persoane (societatea cu răspundere limitată cu asociat unic). În acest caz se întocmeşte numai statutul.

Când se încheie numai contract de societate sau numai statut, acestea pot fi denumite,de asemenea, act constitutiv.

a) Contractul de societate

Condiţiile pentru validitatea contractului de societate sunt următoarele: consimţământulvalabil al părţilor care se obligă, capacitatea de a contracta, un obiect determinat şi ocauză licită.

Consimţământul părţilor. Încheierea contractului de societate presupunemanifestarea de voinţă a părţilor, în sensul încheierii contractului (art.984 C.civ.).

Potrivit legii, societatea comercială va avea cel puţin doi asociaţi, în afară de cazulcând legea prevede altfel (art.4 din Legea nr.31/1990).

Voinţa fiecăreia dintre părţile contractante trebuie să fie animată de intenţia de adesfăşura în comun o activitate comercială (affectio societatis).

Persoanele care încheie contractul de societate şi, deci, îl semnează, au calitatea defondatori. Mai au această calitate şi persoanele care au un rol determinant în constituirea

societăţii.Nu pot fi fondatori şi, deci, nu pot încheia contractul de societate, persoanele care,

potrivit legii, sunt incapabile sau care au fost condamnate pentru gestiune frauduloasă,abuz de încredere, fals, uz de fals, înşelăciune, delapidare, mărturie mincinoasă, dare sauluare de mită, precum şi pentru alte infracţiuni prevăzute de lege.

Capacitatea părţilor. O persoană fizică poate fi parte în contractul de societate dacăare capacitatea pentru a încheia acest act juridic.

Obiectul contractului. Noţiunea de obiect al contractului de societate desemneazăactivitatea societăţii .

Obiectul societăţii este convenit de către asociaţi şi trebuie arătat în contractul desocietate.

Activităţile comerciale care formează obiectul societăţii pot consta în producerea şicomercializarea mărfurilor, executarea de lucrări ori prestarea de servicii.

Cauza contractului. În contractul de societate, cauza este participarea fiecărui asociatla rezultatele activităţii comerciale desfăşurate în comun, adică împărţirea profitului.

În cazul nerespectării condiţiilor de fond, prevăzute de art.948 C.civ., contractul desocietate este lovit de nulitate.

Forma scrisă a contractului. Contractul de societate se încheie în formă scrisă.Contractul poate fi încheiat sub forma înscrisului sub semnătură privată. În mod excepţional, contractul trebuie încheiat sub formă autentică în următoarele

cazuri: printre bunurile subscrise ca aport la capitalul social se află un teren; se constituie

o societate în nume colectiv sau în comandită simplă; societatea pe acţiuni se constituieprin subscripţie publică.Nerespectarea formei autentice atrage nulitatea societăţii.Consecinţele nerespectării condiţiilor de formă ale actului constitutiv. În privinţa

nerespectării condiţiilor de formă ale actului constitutiv trebuie făcută o distincţie. În cazurile când legea permite încheierea actului constitutiv în forma înscrisului sub

semnătură privată, condiţia de formă este cerută ad probationem. În consecinţă, dovadaactului constitutiv se poate face numai prin înscris.

În cazurile când legea impune forma autentică a actului constitutiv, condiţia de formăeste cerută ad validitatem. Nerespectarea formei autentice a actului constitutiv atragenulitatea societăţii, în condiţiile art. 56 din Legea nr. 31/1990.

Cuprinsul contractului de societate. Contractul de societate trebuie să cuprindăanumite clauze (elemente) care să stabilească relaţiile dintre asociaţi. Aceste clauze suntprevăzute de Legea nr. 31/1990, diferenţiat în funcţie de forma juridică a societăţii; art. 7

–27–



stabileşte cuprinsul actului constitutiv al societăţii în nume colectiv, în comandită simplă şicu răspundere limitată, iar art.8 priveşte actul constitutiv al societăţii pe acţiuni şi încomandită pe acţiuni.

Majoritatea clauzelor sunt comune tuturor formelor juridice de societate comercială. Eleprivesc identificarea părţilor, individualizarea viitoarei societăţi, caracteristicile societăţii,conducerea şi gestiunea societăţii, drepturile şi obligaţiile asociaţilor, dizolvarea şi

lichidarea societăţii.Pe lângă clauzele comune, contractul de societate poate să cuprindă şi anumite clauzespecifice unei anumite forme juridice de societate comercială.

Clauzele expres prevăzute de lege trebuie, în mod obligatoriu, să fie cuprinse încontractul de societate.

Trebuie arătat că părţile nu pot deroga de la dispoziţiile legale prin care sereglementează cuprinsul contractului de societate decât în cazurile expres prevăzute delege.

b) Statutul societăţii În cazul societăţii pe acţiuni, în comandită pe acţiuni şi cu răspundere limitată,

constituirea societăţii are ca fundament, pe lângă contractul de societate, statutul

societăţii.Statutul, ca act constitutiv distinct, cuprinde datele de identificare a asociaţilor şi clauze

care reglementează organizarea, funcţionarea şi desfăşurarea activităţii societăţii2.2. Formalităţile necesare constituirii societăţilor comercialeProcesul constituirii unei societăţi comerciale implică îndeplinirea a două formalităţi:

întocmirea actului sau actelor constitutive în forma cerută de lege şi înmatriculareasocietăţii.

a) Întocmirea actelor constitutive Prin întocmirea actelor constitutive înţelegem redactarea şi, după caz, autentificarea

înscrisurilor actelor respective. Înscrisul este redactat de asociaţi, avocat, notar. În cazurile în care legea impune forma autentică, înscrisul actului constitutiv este

prezentat notarului public, pentru autentificare.b) Înmatricularea societăţii comerciale În scopul simplificării formalităţilor de constituire a societăţilor comerciale s-a instituit o

procedură de înregistrare şi autorizare a funcţionării societăţilor comerciale. Prin îndeplinirea acestei proceduri, societatea comercială devine persoană juridică şi, totodată,este autorizată să funcţioneze, adică să desfăşoare activitatea comercială stabilită prinactul constitutiv.

Înmatricularea societăţii se solicită Biroului Unic din cadrul oficiului registruluicomerţului în a cărei rază teritorială îşi va avea sediul societatea comercială.

Înmatricularea se realizează în baza unei cereri tip al cărei conţinut este stabilit prin

hotărâre a guvernului. Cererea trebuie însoţită de următoarele documente:a) actul sau actele constitutive, în forma cerută de lege; b) dovada efectuării vărsămintelor, în condiţiile stabilite prin actul constitutiv.

Dovada atestă liberarea aporturilor de către asociaţi şi, implicit, existenţa capitalului socialvărsat. O atare dovadă se face prin înscrisuri emise de bancă sau C.E.C.;

c) actele care probează dreptul de proprietate asupra bunurilor care fac obiectulaportului în natură. Aceste acte pot fi contracte de vânzare – cumpărare, contracte deconcesiune, brevete de invenţii etc. În cazul bunurilor imobile, trebuie anexat şi certificatulconstatator al sarcinilor de care sunt grevate;

d) actele constatatoare ale operaţiunilor încheiate în contul societăţii şi aprobate deasociaţi;

e) declaraţia pe proprie răspundere a fondatorilor, administratorilor şi a cenzorilor,că îndeplinesc condiţiile prevăzute de Legea nr.31/1990. Declaraţia atestă faptul că acestepersoane nu cad sub interdicţiile stabilite de art. 6 alin. 2, art. 15314 din Legea nr. 31/1990.

–28–



Împreună cu cererea de înmatriculare se depune şi declaraţia-tip pe proprierăspundere, din care să rezulte că sunt îndeplinite condiţiile pentru funcţionarea societăţii(protecţia mediului, protecţia muncii, condiţiile sanitare, sanitar-veterinare etc.).

Cererea de înmatriculare se soluţionează de judecătorul delegat, care dispune prin încheiere înmatricularea societăţii în registrul comerţului.

Pe data înmatriculării, societatea dobândeşte personalitate juridică (art.41 din Legea

nr.31/1990).După efectuarea înmatriculării se eliberează certificatul de înregistrare, care cuprindecodul unic de înregistrare precum şi certificatul constatator al înregistrării declaraţiei-tip peproprie răspundere, privind îndeplinirea condiţiilor de funcţionare a societăţii.

După înmatriculare, un extras după încheierea judecătorului delegat privind înmatricularea societăţii, se trimite Monitorului Oficial, spre publicare.

Legea prevede că, în cazul unei societăţi pe acţiuni, dacă există aporturi în natură,avantaje rezervate fondatorilor, operaţiuni încheiate de fondatori în contul societăţii ce seconstituie şi pe care aceasta urmează să le ia asupra sa, judecătorul delegat numeşte, întermen de 5 zile de la înregistrarea cererii, unul sau mai mulţi experţi, cu respectareadispoziţiilor art. 39 din Legea nr. 31/1990.

Experţii desemnaţi vor întocmi un raport care va cuprinde răspunsurile lor privindelementele indicate de judecătorul delegat. În privinţa aporturilor în natură, raportul trebuiesă cuprindă descrierea şi modul de evaluare a fiecărui bun aportat şi va preciza dacăvaloarea acestuia corespunde numărului şi valorii acordate în schimb asociatului. Pentrubunurile mobile noi va fi luată în considerare factura.

Raportul întocmit de experţi trebuie depus în 15 zile la oficiul registrului comerţului (art.38 din Legea nr. 31/1990).

În cazul când, în urma examinării cererii, constată că sunt îndeplinite condiţiile privind înregistrarea societăţii, judecătorul delegat va da o încheiere, prin care va autorizaconstituirea societăţii şi va dispune înregistrarea ei în registrul comerţului (art. 40 dinLegea nr. 31/1990).

Judecătorul delegat trebuie să pronunţe încheierea în termen de 5 zile de la data îndeplinirii cerinţelor legale pentru înregistrarea societăţii.

Încheierea de înregistrare va cuprinde menţiunile actului constitutiv prevăzute, dupăcaz, de art. 7 sau 8 din Legea nr. 31/1990.

În cazul când cerinţele legale privind constituirea societăţii nu sunt îndeplinite, judecătorul delegat va respinge, prin încheiere, motivat, cererea de înregistrare, afară decazul în care neregularităţile sunt înlăturate, în condiţiile art. 46 din Legea nr. 31/1990.

Încheierea judecătorului delegat privind înregistrarea societăţii este supusă numairecursului, care poate fi exercitat în termen de 15 zile de la data pronunţării încheierii (art.60 din Legea nr. 31/1990).

Recursul se depune şi se menţionează în registrul comerţului unde s-a făcut înregistrarea cererii. Oficiul registrului comerţului are obligaţia ca, în termen de 3 zile de ladepunerea recursului, să îl înainteze tribunalului în a cărui rază teritorială se află sediulsocietăţii. Motivele recursului pot fi depuse cu cel puţin 2 zile înaintea termenului de judecată (art. 60 alin.3 din Legea nr. 31/1990).

Înregistrarea dispusă prin încheierea judecătorului delegat se efectuează în termen de24 ore de la data la care încheierea judecătorului delegat a devenit irevocabilă (art. 41alin.2 din Legea nr. 31/1990). Încheierea devine irevocabilă la data expirării termenuluipentru exercitarea recursului sau de la data respingerii recursului de către tribunal.

Odată înregistrată în registrul comerţului, societatea se consideră constituită. Pe data înregistrării, societatea devine persoană juridică.

2.3. Regimul actelor juridice încheiate în cursul constituirii societăţii comercialeFondatorii, reprezentanţii şi alte persoane, care au lucrat în numele unei societăţi încurs de constituire, răspund solidar şi nelimitat faţă de terţ pentru actele juridice încheiate

–29–



cu aceştia în contul societăţii, în afară de cazul în care societatea, după ce a dobânditpersonalitate juridică, le-a preluat asupra sa. Actele astfel preluate sunt considerate a fifost ale societăţii încă de la data încheierii lor (art.53 din Legea nr.31/1990).

2.4. Consecinţele încălcării cerinţelor legale de constituire a societăţii comercialeNerespectarea cerinţelor legale privind constituirea societăţii produce anumite

consecinţe.

Anumite încălcări ale legii pot fi constatate înainte de înmatricularea societăţii înregistrul comerţului. În aceste cazuri, legea oferă mijloace pentru regularizarea societăţii(art. 46 şi 47 din Legea nr. 31/1990). Prin regularizare, societatea intră în normalitate şiproduce toate efectele.

Alte încălcări pot fi constatate după înmatricularea societăţii în registrul comerţului. Înasemenea cazuri, societatea poate fi regularizată, dar prin intermediul instanţei judecătoreşti, printr-o acţiune în regularizare (art. 48 din Legea nr. 31/1990).

În cazul unor neregularităţi grave, legea prevede posibilitatea anulării societăţii (art. 56din Legea nr. 31/1990).

2.5. Înfiinţarea sucursalelor şi filialelor societăţilor comercialeLa constituirea societăţii comerciale asociaţii pot avea în vedere, încă din acest

moment, perspectivele dezvoltării activităţii societăţii. Este vorba de posibilitatea extinderiiactivităţii societăţii în alte localităţi sau în chiar localitatea unde îşi are sediul societatea. Oatare extindere se poate realiza prin înfiinţarea unor sucursale şi filiale.

Sucursala. Potrivit art.43 din Legea nr.31/1990, sucursala este un dezmembrământfără personalitate juridică al societăţii comerciale. Această subunitate este dotată desocietate cu anumite fonduri, cu scopul de a desfăşura o activitate economică, care intră în obiectul de activitate al societăţii. Sucursala dispune de o anumită autonomie, în limitelestabilite de societate.

Regimul juridic al sucursalei se aplică oricărui alt sediu secundar, indiferent dedenumirea lui (agenţie, reprezentanţă etc.), căruia societatea care îl înfiinţează îi atribuiestatut de sucursală.

Filiala. Filiala este o societate comercială cu personalitate juridică. Această societate,filiala, este constituită de societatea primară (societatea mamă), care deţine majoritateacapitalului său. Din această cauză, deşi este subiect de drept distinct, totuşi, filiala estedependentă şi se află sub controlul societăţii primare.

În privinţa sucursalelor sau altor sedii secundare, Legea nr. 31/1990 prevede că actulconstitutiv trebuie să cuprindă sediile secundare – sucursale, agenţii, reprezentanţe saualte asemenea unităţi fără personalitate juridică – atunci când se înfiinţează odată cusocietatea sau condiţiile pentru înfiinţarea lor ulterior, dacă se are în vedere o atare

înfiinţare.Sucursala se înregistrează înainte de începerea activităţii ei în registrul comerţului din judeţul unde va funcţiona.

2.6. Personalitatea juridică a societăţii comercialeSocietatea comercială se constituie prin iniţiativa asociaţilor prin îndeplinirea

formalităţilor prevăzute de lege. Din moment ce s-a constituit cu respectarea condiţiilor stabilite de lege, societatea comercială dobândeşte personalitate juridică.

a) Atributele de identificare a societăţii Firma societăţii. Pentru identificarea ei în activitatea comercială, societatea trebuie să

aibă un nume. Acest nume poartă denumirea de firmă.Potrivit legii, firma este numele sau, după caz, denumirea sub care un comerciant îşi

exercită comerţul şi sub care se semnează (art. 30 din Legea nr. 26/1990).Firma trebuie precizată în mod obligatoriu în contractul de societate.

–30–



Sediul societăţii. Acest atribut este menit să situeze societatea în spaţiu, în cadrulraporturilor juridice la care participă. Pentru a-l distinge mai bine de domiciliul asociaţilor,sediul societăţilor este denumit sediu social.

Potrivit legii, asociaţii sunt obligaţi să arate sediul societăţii în contractul de societate.Naţionalitatea societăţii. Societatea comercială se identifică şi prin naţionalitatea sa.Noţiunea de naţionalitate nu este folosită în înţelesul ei tehnic, de apartenenţă a unui

individ la un anumit stat, ci în sensul de statut juridic, adică de lege aplicabilă constituirii,funcţionării, dizolvării şi lichidării societăţii. Deci, naţionalitatea societăţii determină legeaaplicabilă persoanei juridice.

Legea nr.31/1990 prevede: "Societăţile comerciale cu sediul în România sunt persoane juridice române" (art.1 alin.2).

Prin urmare, orice societate comercială, dacă şi-a stabilit sediul pe teritoriul României,are naţionalitate română şi, în consecinţă, este supusă regimului Legii nr. 31/1990.

b) Voinţa societăţii comercialeCa persoană juridică, societatea comercială are o voinţă de sine stătătoare, care nu se

confundă cu voinţele asociaţilor.Neavând o existenţă organică, legea atribuie persoanei juridice voinţa persoanelor

fizice care o compun, în măsura în care acestea acţionează pentru realizarea scopuluipersoanei juridice. Voinţele individuale ale asociaţilor, prin manifestarea lor în adunareagenerală, devin o voinţă colectivă, care constituie voinţa socială, adică voinţa societăţii, cao persoană juridică.

La baza formării voinţei sociale stă principiul majorităţii în capital.c) Capacitatea juridică a societăţii Capacitatea juridică a societăţii cuprinde capacitatea de folosinţă şi capacitatea de

exerciţiu.Capacitatea de folosinţă. Societatea comercială are capacitate de folosinţă, adică

aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii.Capacitatea de folosinţă se dobândeşte din ziua înmatriculării societăţii în registrul

comerţului.Capacitatea de folosinţă a societăţii comerciale este circumscrisă de scopul pentru

care societatea a fost constituită. Ea este o capacitate de folosinţă specializată. Aşa cumprevede art. 34 din Decretul nr. 31/1954, "persoana juridică nu poate avea decât aceledrepturi care corespund scopului ei, stabilit prin lege, actul de înfiinţare sau statut".

Specialitatea capacităţii de folosinţă a societăţii este determinată prin precizareaobiectului de activitate al societăţii în contractul de societate.

Capacitatea de exerciţiu. Având calitatea de persoană juridică, societatea comercialăbeneficiază şi de capacitate de exerciţiu; ea are aptitudinea de a-şi exercita drepturile şi dea-şi asuma obligaţii, săvârşind acte juridice.

Actele juridice prin care societatea dobândeşte drepturi şi îşi asumă obligaţii se încheiede către administratorii societăţii cărora li s-a conferit puterea de reprezentanţi ai societăţii.d) Patrimoniul societăţii Patrimoniul societăţii este format din totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu caracter

patrimonial care aparţin societăţii. Întrucât patrimoniul societăţii are drept titular societatea, ca persoană juridică,

înseamnă că acest patrimoniu are un caracter autonom; patrimoniul societăţii este distinctde patrimoniile asociaţilor care au constituit societatea. Pentru a evidenţia caracterul săuautonom, patrimoniul societăţii mai este denumit şi patrimoniu social .

e) Consecinţele juridice ale calităţii de persoană juridică a societăţii comercialeDreptul societăţii de a participa în nume propriu la raporturile juridice. Calitatea

de persoană juridică dă dreptul societăţii comerciale de a participa în nume propriu laraporturile juridice.

–31–



Ca subiect de drept, societatea va putea să dobândească drepturi şi să îşi asumeobligaţii săvârşind acte juridice prin organele sale.

Răspunderea societăţii pentru obligaţiile sociale. Având dreptul să participe laraporturile juridice, societatea comercială îşi poate asuma anumite obligaţii. Fiind obligaţiiale societăţii (obligaţii sociale), societatea va răspunde pentru nerespectarea lor.

Răspunderea societăţii pentru obligaţiile sale este asigurată graţie patrimoniului

propriu, asupra căruia creditorii societăţii (creditorii sociali) au un drept de gaj general.Potrivit Legii nr.31/1990, în cazul societăţii în nume colectiv şi societăţii în comandită,obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şisolidară a asociaţilor, respectiv a asociaţilor comanditaţi (art.3). Deci, în aceste cazuri,răspunderea pentru nerespectarea obligaţiilor sociale revine nu numai societăţii, ci şiasociaţilor în nume colectiv şi comanditaţilor.

Dreptul societăţii de a sta în justiţie ca reclamantă sau pârâtă.Ca un efect al personalităţii juridice, societatea are dreptul de a sta în justiţie, fie în

calitate de reclamantă, fie în calitate de pârâtă.Societatea comercială poate acţiona, ca reclamantă, sau poate fi acţionată, ca pârâtă,

prin reprezentanţii săi legali.

3. Funcţionarea societăţilor comerciale

Societatea comercială funcţionează graţie organelor sale: adunarea generală,administratorii şi cenzorii societăţii.

3.1. Adunarea generală Adunarea generală este organul de deliberare şi decizie al societăţii comerciale. Ea

este formată din totalitatea asociaţilor societăţii. Potrivit legii, adunarea generală exprimăvoinţa socială, care decide în toate problemele esenţiale ale activităţii societăţii, inclusivnumirea celorlalte organe ale societăţii (administratorii şi cenzorii societăţii). Adunareagenerală apare ca organul suprem de conducere a societăţii.

Legea nr. 31/1990 reglementează adunarea generală, ca atare, numai în cazulsocietăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni şi societăţii cu răspundere limitată.

a) Felurile adunării generale Adunarea ordinară. Această adunare se întruneşte cel puţin o dată pe an, în cel mult

4 luni de la încheierea exerciţiului financiar. Ea se va ţine la sediul societăţii şi în localulindicat în convocare.

Adunarea ordinară poate să discute şi să decidă asupra oricărei probleme înscrisă înordinea de zi. Potrivit legii, adunarea generală este obligată să discute, să aprobe sau sămodifice situaţia financiară anuală, pe baza rapoartelor prezentate de consiliul deadministraţi, respectiv de directorat şi de consiliul de supraveghere, de cenzori sau, după

caz, de auditorul financiar şi să fixeze dividendul cuvenit asociaţilor (acţionarilor); săaleagă şi să revoce membrii consiliului de administraţie, respectiv ai consiliului desupraveghere, şi cenzori; să se pronunţe asupra gestiunii consiliului de administraţie,respectiv a directoratului; să stabilească bugetul de venituri şi cheltuieli şi, după caz,programul de activitate pe exerciţiul financiar următor etc. (art.111 din Legea nr.31/1990).

În societatea pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni, pentru validitatea deliberărilor adunării ordinare este necesară prezenţa acţionarilor care să reprezinte cel puţin o pătrimedin numărul total de drepturi de vot; hotărârile se iau cu majoritatea voturilor exprimate,dacă în actul constitutiv sau în lege nu se prevăd cerinţe mai ridicate de cvorum majoritate(art. 112 din Legea nr. 31/1990). Dacă nu se realizează prezenţa cerută sau majoritateanecesară luării hotărârilor, adunarea ce se va întruni, după o a doua convocare, poate să

delibereze asupra aceloraşi probleme indiferent de cvorumul întrunit, luând hotărâri cumajoritatea voturilor exprimate.

–32–



În societatea cu răspundere limitată, asupra problemelor obişnuite, adunarea decideprin votul reprezentând majoritatea absolută a asociaţilor şi a părţilor sociale (art. 192 dinLegea nr. 31/1990).

În cazul societăţii în nume colectiv şi societăţii în comandită simplă, hotărârile se iauprin votul asociaţilor care reprezintă majoritatea absolută a capitalului social.

Adunarea extraordinară. Această adunare se întruneşte ori de câte ori este nevoie a

se lua o hotărâre în probleme care reclamă modificarea actelor constitutive ale societăţii. Asemenea probleme sunt: prelungirea duratei societăţii; mărirea sau reducerea capitaluluisocial; schimbarea obiectului ori a formei societăţii; mutarea sediului; fuziunea cu altesocietăţi; dizolvarea anticipată a societăţii etc. (art. 113 din Legea 31/1990).

Întrucât vizează probleme grave pentru viaţa societăţii, condiţiile de cvorum şimajoritate sunt mai riguroase.

În societatea pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni, pentru validitatea deliberărilor adunării extraordinare, când actul constitutiv nu prevede altfel, este necesară prezenţaacţionarilor deţinând cel puţin o pătrime din numărul total de drepturi de vot, iar hotărârilese iau cu majoritatea voturilor deţinute de acţionarii prezenţi sau reprezentaţi (art. 115 dinLegea nr. 31/1990). Dacă aceste condiţii nu sunt îndeplinite, la convocările următoare,

pentru validitatea deliberării este necesară prezenţa acţionarilor reprezentând cel puţin ocincime din numărul total de drepturi de vot, hotărârile fiind luate de majoritatea voturilor deţinute de acţionarii prezenţi sau reprezentaţi.

Potrivit dispoziţiilor legale adunarea generală extraordinară poate delega consiliului deadministraţie sau, după caz, administratorului unic, în condiţiile stabilite de actul constitutivsau de hotărârea adunării generale, exerciţiul unora dintre atribuţiile sale (mutarea sediuluisocietăţii, schimbarea obiectului de activitate al societăţii, majorarea capitalului social,reducerea capitalului social sau reîntregirea lui prin emisiunea de noi acţiuni şi conversiaacţiunilor dintr-o categorie în cealaltă (art. 114 din Legea nr. 31/1990)).

Cu toate că nu este consacrată de lege, soluţia unanimităţii asociaţilor se impune şi încazul modificărilor aduse actului constitutiv, în cazul societăţii în nume colectiv şi societăţii în comandită simplă.

b) Convocarea adunării generale Adunarea generală se convoacă de consiliul de administraţie, respectiv de directorat în

cazul societăţilor pe acţiuni, de administratori şi de către asociaţi. Administratorii sunt obligaţi să convoace adunarea generală cel puţin o dată pe an sau

ori de câte ori este necesară (art. 117 şi 190 din Legea nr. 31/1990). Soluţia este aplicabilăoricărei societăţi comerciale, indiferent de forma sa.

Convocarea trebuie adusă la cunoştinţa asociaţilor. Modalitatea de încunoştinţare aasociaţilor este diferită ţinând seama de forma societăţii, în special de numărul asociaţilor .

În cazul societăţilor pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni, care au un număr mare de

acţionari, înştiinţarea se face prin publicarea convocării în Monitorul Oficial, precum şi într-unul dintre ziarele răspândite din localitatea în care se află sediul societăţii sau din cea maiapropiată localitate ( art. 117 alin.3 din Legea nr. 31/1990).

c) Şedinţa adunării generaleCalitatea de asociat conferă dreptul asociatului de a participa la adunarea generală.

Acest drept se exercită personal de către fiecare asociat. Legea permite şi reprezentareaasociaţilor la adunarea generală, dar în condiţii speciale.

Acţionarii nu vor putea fi reprezentaţi în adunarea generală decât prin alţi acţionari, înbaza unei procuri speciale, în afară de cazul când prin actul constitutiv s-a prevăzut altfel.

Şedinţa adunării generale se va ţine în ziua, ora şi locul arătate în convocare.Dreptul de vot este strâns legat de participarea la capitalul social.

Potrivit legii, orice acţiune achitată dă dreptul la un vot în adunarea generală, dacă prinactul constitutiv nu s-a prevăzut altfel (art. 101 din Legea nr. 31/1990).

–33–



Exerciţiul dreptului de vot este suspendat pentru acţionarii care nu au achitatvărsămintele ajunse la scadenţă.

În cazul societăţii cu răspundere limitată, dreptul de vot al asociaţilor se bazează peacelaşi principiu, ca şi în cazul societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni; fiecareparte socială dă dreptul la un vot (art. 193 din Legea nr. 31/1990).

Pentru a-şi exercita dreptul de vot în adunarea generală, asociaţii trebuie să facă

dovada calităţii lor, în condiţiile legii. În sfârşit, legea interzice acţionarilor care au calitatea membri ai consiliului deadministraţie, directoratului sau consiliului de supraveghere să voteze, chiar în bazaacţiunilor pe care le posedă, descărcarea gestiunilor sau o problemă în care persoana sauadministraţia lor ar fi în discuţie. Ei pot vota însă situaţia financiară anuală dacă nu sepoate forma majoritatea prevăzută de lege sau de actul constitutiv (art. 126 din Legea nr.31/1990).

Hotărârile adunării generale se iau prin vot deschis. În mod excepţional, votul secreteste obligatoriu pentru alegerea membrilor consiliului de administraţie, respectiv membriiconsiliului de supraveghere şi a cenzorilor/auditorilor interni, pentru revocarea lor şi pentruluarea hotărârilor referitoare la răspunderea membrilor organelor de administrare, de

conducere şi de control ale societăţii (art. 130 din Legea nr. 31/1990).Lucrările adunării trebuie consemnate într-un proces verbal semnat de preşedinte şi

secretar.d) Hotărârile adunării generaleHotărârile luate de adunarea generală cu respectarea legii şi actului constitutiv sunt

obligatorii pentru toţi asociaţii.Cu privire la societatea pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni, legea prevede expres

că hotărârile adunării generale sunt obligatorii chiar şi pentru acţionarii care nu au luatparte la adunare ori au votat contra (art.132 din Legea nr. 31/1990).

Pentru a fi opozabile terţilor, hotărârile adunării generale trebuie publicate în condiţiilelegii.

Hotărârile adunării generale adoptate cu încălcarea legii ori a actelor constitutive pot fianulate pe cale judecătorească.

În cazul societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni, legea prevede că hotărârileadunării generale contrare legii sau actului constitutiv pot fi atacate în justiţie de oricaredintre acţionarii care nu au luat parte la adunarea generală sau au votat contra şi au cerutsă se insereze aceasta în procesul verbal al şedinţei (art. 132 alin.2 din Legea nr.31/1990).

Dispoziţiile prevăzute pentru societăţile pe acţiuni, în ce priveşte dreptul de a atacahotărârile adunărilor generale, se aplică şi societăţilor cu răspundere limitată (art. 196 dinLegea nr. 31/1990).

Cererea de anulare a hotărârii adunării generale se poate face în termen de 15 zile dela data publicării ei în Monitorul Oficial.Odată cu intentarea acţiunii în anulare, reclamantul poate cere instanţei suspendarea

executării hotărârii atacate (art.133 din Legea nr.31/1990).3.2. Administratorii societăţiiVoinţa socială a oricărei societăţi comerciale exprimată de adunarea generală este

adusă la îndeplinire prin actele de executare ale persoanelor anume învestite, carerealizează administrarea societăţii.

Societatea comercială este administrată de unul sau mai mulţi administratori. În cazul societăţii pe acţiuni administratorii, dacă sunt mai mulţi, formează consiliul de

administraţie.

Prin actul constitutiv se poate stipula că societatea pe acţiuni este administrată deun directorat şi de un consiliu de supraveghere(art. 137).

–34–



Consiliul de administraţie poate delega o parte din atribuţii unuia sau mai multor directori, numind pe unul din ei director general.

În societatea în comandită pe acţiuni, administrarea societăţii este încredinţată unuiasau mai multor asociaţi comanditaţi (art.188).

În societatea cu răspundere limitată, administrarea societăţii este realizată de unul saumai mulţi administratori (art.197).

Din dispoziţiile citate rezultă că o societate comercială, indiferent de forma ei juridică,este administrată de un administrator ori de mai mulţi administratori. În cazul unei pluralităţi de administratori, legea face o distincţie; în cazul societăţii în

nume colectiv, societăţii în comandită simplă şi societăţii cu răspundere limitată,pluralitatea de administratori nu este organizată; în cazul societăţii pe acţiuni sau încomandită pe acţiuni, pluralitatea de administratori este organizată sub forma unor organecolegiale de administrare (consiliul de administraţie şi directorii societăţii). În cât priveştesocietatea pe acţiuni, administrarea şi conducerea societăţii se poate realiza, la alegereaasociaţilor, prin consiliul de administraţie şi directorii societăţii (sistemul unitar ) sau prindirectorat şi consiliul de supraveghere ( sistemul dualist ).

În cele ce urmează, vom examina, mai întâi, aspectele generale privitoare la

administrarea societăţii prin administratori indiferent că este singur sau sunt mai mulţi şiformează un consiliu de administraţie, iar administrarea societăţii pe acţiuni în sistemunitar sau dualist va fi examinată în cadrul secţiunii consacrate acestei forme de societate.

a) Statutul administratorilor În calitate de administrator este numită, în mod obişnuit, o persoană fizică. S-a admis

posibilitatea ca funcţia de administrator să fie îndeplinită şi de o persoană juridică. Având în vedere rolul care revine administratorului în gestiunea societăţii, persoana

care este desemnată în această calitate trebuie să îndeplinească condiţiile cerute de lege. Întrucât administratorul încheie acte juridice pentru realizarea scopului societăţii,

persoana fizică desemnată ca administrator trebuie să aibă capacitate de exerciţiudeplină.

Persoana desemnată ca administrator trebuie să aibă o moralitate neştirbită. Calitateade administrator nu poate fi îndeplinită de o persoană care a fost condamnată pentrugestiune frauduloasă, abuz de încredere, fals, uz de fals, înşelăciune, delapidare, mărturiemincinoasă, dare sau luare de mită, precum şi pentru alte infracţiuni pedepsite de legeasocietăţilor comerciale.

Administratorul poate avea calitatea de asociat ori poate fi neasociat. Administratorii sunt desemnaţi la constituirea societăţii sau, ulterior, de către adunarea

generală. În scopul cunoaşterii de către terţi a persoanelor care administrează şi reprezintă

societatea, legea instituie anumite formalităţi de publicitate.

Activitatea administratorului este, în principiu, o activitate remunerată. Organulcompetent să decidă asupra remunerării administratorilor este adunarea asociaţilor. Art.72 din Legea nr.31/1990 dispune: "Obligaţiile şi răspunderea administratorilor sunt

reglementate de dispoziţiile referitoare la mandat şi cele special prevăzute în aceastălege".

Reglementarea mandatului administratorului este contractuală şi legală. Această dublănatură – contractuală şi legală – a obligaţiilor şi răspunderii defineşte funcţia deadministrator al societăţii comerciale şi, în acelaşi timp, o deosebeşte de alte funcţii juridice.

Administratorul societăţii poate face toate operaţiile cerute pentru aducerea la îndeplinire a obiectului societăţii, afară de restricţiile arătate în actul constitutiv (art.70). În

condiţiile prevăzute de lege, administratorul este îndreptăţit să reprezinte societatea înraporturile juridice ale societăţii (art.7 şi art.8).

–35–



Administratorul este în drept să încheie actele de administrare şi actele de dispoziţie pecare le impune gestiunea societăţii.

În privinţa actelor de dispoziţie de o anumită gravitate, legea cuprinde dispoziţiispeciale (art.441).

Puterea de a reprezenta societatea este distinctă de puterea de administrare asocietăţii. Puterea de reprezentare există numai dacă ea a fost conferită administratorului.

Excepţional, în cazul societăţilor în nume colectiv, în comandită simplă şi cu răspunderelimitată, dreptul de a reprezenta societatea aparţine fiecărui administrator, afară destipulaţie contrară în actul constitutiv.

Funcţia de administrator al societăţii încetează prin: revocare, renunţareaadministratorului, moartea, incapacitatea administratorului.

Revocarea este de competenţa adunării generale, în condiţiile legii. Întrucât calitatea de administrator are caracter intuitu personae, revocarea

administratorilor este o revocare ad nutum, adică revocarea poate interveni oricând şiindependent de vreo culpă contractuală a administratorului.

Administratorul revocat se poate plânge instanţei judecătoreşti, dar instanţa nu poatesă îl reintegreze în funcţie, chiar dacă ar constata că revocarea este fără o justă cauză.

Acţiunea administratorului nu poate fi decât o acţiune în daune. Dacă se constată cărevocarea este fără o justă cauză, ea dă naştere unei răspunderi.

b) Răspunderea administratorilor Administratorii răspund faţă de societate pentru nerespectarea obligaţiilor izvorâte din

contractul de mandat. Această răspundere este o răspundere civilă contractuală. Administratorii răspund şi pentru nerespectarea obligaţiilor prevăzute în sarcina lor de

legea privind societăţile comerciale. Întrucât nerespectarea unei obligaţii legale poate fi ofaptă ilicită civilă (delict civil) ori o infracţiune, răspunderea administratorilor va fi, după caz,o răspundere civilă delictuală sau o răspundere penală.

Răspunderea civilă a administratorilor este supusă dispoziţiilor Legii nr.31/1990 şiprincipiilor generale ale răspunderii civile.

Administratorii răspund faţă de societate pentru nerespectarea obligaţiilor care le-aurevenit în baza mandatului încredinţat.

În cazul pluralităţii de administratori, fără a distinge după forma juridică a societăţii,legea prevede răspunderea solidară a administratorilor pentru nerespectarea unor obligaţii(art.73).

În afară de răspunderea obişnuită pentru faptele proprii, administratorii răspund, înanumite cazuri, şi pentru faptele prejudiciabile ale altor persoane. Potrivit art.144 2 alin.2din Legea nr.31/1990 administratorii răspund faţă de societate pentru actele îndeplinite dedirectori sau de personalul încadrat, când dauna nu s-ar fi produs dacă ei ar fi exercitatsupravegherea impusă de îndatoririle funcţiei lor.

Administratorii societăţii sunt solidar răspunzători cu predecesorii lor imediaţi, dacă,având cunoştinţă de neregularităţile săvârşite de aceştia, nu le denunţă cenzorilor (art.1442 alin.4 din Legea nr.31/1990).

Răspunderea administratorilor faţă de societate pentru prejudiciile suferite de aceastase angajează în condiţiile dreptului comun al răspunderii civile.

Cu privire la exonerarea de răspundere a administratorului sunt aplicabile regulilegenerale ale dreptului comun (art.1083 C.civ.). Legea nr.31/1990 cuprinde însă anumitedispoziţii specifice pluralităţii administratorilor.

Cu referire la consiliul de administraţie, art.148 alin.5 din lege prevede că răspundereapentru actele săvârşite sau pentru omisiuni nu priveşte şi pe administratorii care au făcutsă se constate, în registrul deciziilor consiliului, împotrivirea lor şi au înştiinţat despre

aceasta pe cenzori sau auditorii interni şi auditorul financiar.

–36–



Principiul avut în vedere în cazul analizat este deopotrivă aplicabil şi în cazul în careadministratorul a absentat de la şedinţa consiliului de administraţie care a luat deciziapăgubitoare.

În concepţia legii, acţiunea în răspundere împotriva administratorilor este o acţiunesocială; ea aparţine societăţii, iar nu asociaţilor.

În mod excepţional, acţiunea în răspundere poate fi introdusă şi de acţionarii

soccietăţii.Potrivit Legii nr. 31/1990, unele fapte săvârşite de administratorii societăţii suntincriminate şi pedepsite ca infracţiuni. În Titlul VIII al legii (art. 271-282) sunt prevăzuteinfracţiunile, precum şi sancţiunile corespunzătoare.

3.3. Controlul gestiunii societăţii comercialeBuna funcţionare a unei societăţi comerciale implică necesitatea asigurării unui control

asupra actelor şi operaţiunilor administratorilor. Un atare control se exercită în mod diferit. În societăţile de persoane, care, în general, au un număr mic de asociaţi şi se bazează

pe încredere între asociaţi, controlul se exercită de toţi asociaţii, cu excepţia celor care aucalitatea de administrator.

În societăţile de capitaluri şi societatea cu răspundere limitată, datorită complexităţii lor,

controlul privind gestiunea societăţii este încredinţat unor persoane anume învestite, caresunt auditorii financiari şi cenzorii societăţii.

Situaţiile financiare ale societăţilor comerciale, care intră sub incidenţa reglementărilor contabile armonizate cu directivele europene şi standardele internaţionale de contabilitate,vor fi auditate de către auditori financiari, persoane fizice sau persoane juridice, încondiţiile prevăzute de lege.

Societăţile comerciale ale căror situaţii financiare anuale sunt supuse, potrivit legii,auditului financiar vor organiza auditul intern potrivit normelor elaborate de Camera Auditorilor Financiari din România.

În cazul societăţilor comerciale ale căror situaţii financiare anuale nu sunt supuse,potrivit legii, auditului financiar, adunarea generală ordinară a acţionarilor va hotărî contactarea auditului financiar sau numirea cenzorilor după caz.

Societatea pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni va avea trei cenzori şi tot atâţiasupleanţi, dacă în actul constitutiv nu se prevede un număr mai mare. În toate cazurile însă, numărul cenzorilor trebuie să fie impar (art. 159 şi art. 187 din Legea nr. 31/1990).

În privinţa societăţii cu răspundere limitată, ale căror situaţii financiare anuale nu suntsupuse obligaţiei legale de auditare poate avea unul sau mai mulţi cenzori. Dacă numărulasociaţilor trece de cincisprezece, numirea cenzorilor este obligatorie (art. 199 din Legeanr. 31/1990).

Regulile privind desemnarea cenzorilor, drepturile, obligaţiile şi răspunderile acestorasunt reglementate unitar prin lege.

Cenzorii societăţii sunt desemnaţi în mod diferit. În societatea pe acţiuni sau încomandită pe acţiuni, cenzorii sunt stabiliţi prin actele constitutive, care trebuie să prevadădatele de identificare ale cenzorilor (art. 8 din Legea nr.31/1990). Ulterior, cenzorii suntaleşi de către adunarea generală ordinară (art. 111 din Legea nr. 31/1990).

În societatea cu răspundere limitată, cenzorii se aleg de adunarea asociaţilor (art. 199din Legea nr. 31/1990).

În toate cazurile, durata mandatului cenzorilor este de trei ani, putând fi realeşi.Legea cere ca unul dintre cenzori să fie contabil autorizat sau expert contabil.Cenzorii pot fi acţionari, cu excepţia cenzorului expert contabil sau contabil autorizat,

care poate fi un terţ ce exercită profesia individual ori în forme asociative reglementate delege.

Cenzorii îşi pot îndeplini mandatul lor privind controlul gestiunii societăţii graţiedrepturilor şi obligaţiilor prevăzute de lege.

–37–



Drepturile cenzorilor sunt menite să asigure informarea cenzorilor privind activitateasocietăţii.

Cenzorii au dreptul să participe la adunările administratorilor, fără să aibă drept de vot.Ei au dreptul să obţină în fiecare lună de la administratori o situaţie despre mersuloperaţiunilor comerciale.

Cenzorii sunt obligaţi să supravegheze gestiunea societăţii, să verifice situaţia

financiară anuală dacă este legal întocmită şi în concordanţă cu registrele. Ei trebuie săverifice dacă registrele sunt regulat ţinute şi dacă evaluarea patrimoniului societăţii s-afăcut potrivit regulilor stabilite pentru întocmirea bilanţului.

Cenzorii vor întocmi împreună raportul privind situaţia financiară anuală destinatăadunării generale. Tot împreună vor delibera şi asupra propunerilor asupra repartizăriibeneficiilor.

Pentru celelalte obligaţii impuse de lege, cenzorii vor putea lucra separat.Potrivit legii, cenzorii vor trece într-un registru special deliberările lor, precum şi

constatările făcute în timpul exercitării mandatului lor (art. 165 din Legea nr. 31/1990).Obligaţiile şi răspunderea cenzorilor sunt guvernate de regulile mandatului şi de

dispoziţiile legii societăţilor comerciale (art. 166 din Legea nr. 31/1990).

4. Modificarea societăţilor comerciale

În anumite cazuri, condiţiile economice pot determina necesitatea modificării societăţiicomerciale constituită potrivit legii, pentru a fi adaptată noilor cerinţe. Asociaţii pot fiinteresaţi în mărirea sau reducerea capitalului social, schimbarea obiectului societăţii sauformei juridice a societăţii, prelungirea duratei societăţii, etc.

Întrucât elementele care reclamă schimbarea au fost stabilite prin actul constitutiv alsocietăţii, modificarea societăţii impune modificarea actului constitutiv.

4.1. Condiţiile generale ale modificării actului constitutiv Actul constitutiv se poate modifica în condiţiile stabilite de art. 204 din Legea nr.

31/1990.a) Actul de modificare a actului constitutiv

Actul constitutiv poate fi modificat prin hotărârea adunării generale,adoptată încondiţiile legii sau prin hotărârea judecătorească.

Actul constitutiv se poate modifica prin hotărârea adunării generale extraordinare.În cazul retragerii din societate ori a excluderii asociatului din societate, prin hotărârea

judecătorească privind retragerea ori excluderea asociatului, instanţa va modifica actulconstitutiv al societăţii cu privire la participarea la capitalul social a celorlalţi asociaţi.

b) Forma actului de modificare a actului constitutiv Actul modificator trebuie să îmbrace forma scrisă. Este obligatorie forma autentică

când modificarea priveşte: majorarea capitalului social prin subscrierea ca aport în naturăa unui teren; modificarea formei societăţii într-o societate în nume colectiv sau societate încomandită simplă; majorarea capitalului social prin subscripţie publică.

c) Înregistrarea şi publicarea actului modificator potrivit legii, administratorii, respectiv directoratul va depune la registrul comerţului, în

termen de 15 zile, actul modificator şi textul complet al actului constitutiv actualizat cutoate modificările.

Ca orice înregistrare în registrul comerţului, modificarea actului constitutiv este supusăcontrolului de legalitate, care se exercită de judecătorul delegat.

După efectuarea menţiunii în registrul comerţului a modificării actului constitutiv, actulmodificator se transmite, din oficiu, Monitorului Oficial al României spre publicare, pe

cheltuiala societăţii.Prin modificarea actului constitutiv pot fi afectate interesele creditorilor societăţii. Deaceea, hotărârea adunării asociaţilor sau a organelor statutare, după caz, privind

–38–



modificarea actului constitutiv poate fi atacată cu opoziţie de către creditorii sociali şi decătre orice persoană prejudiciată.

Modificarea actului constitutiv poate afecta interesele asociaţiilor. De aceea, legearecunoaşte asociaţilor dreptul de a se retrage din societate.

4.2. Mărirea capitalului social Anumite nevoi ale societăţii comerciale pot impune necesitatea măririi capitalului social

al acesteia. Aceste nevoi pot consta în dorinţa asociaţilor de a dezvolta activitateasocietăţii sau de a înlătura unele dificultăţi financiare.

Mărirea capitalului social se realizează în condiţiile art.210 din Legea nr. 31/1990. În mod obişnuit, mărirea capitalului social se realizează prin noi aporturi. Potrivit art.

210 din Legea nr. 31/1990, capitalul social se poate mări prin emisiunea de acţiuni noi sauprin majorarea valorii nominale a acţiunilor existente în schimbul unor noi aporturi înnumerar şi/sau în natură.

Acţiunile emise de societate pentru mărirea capitalului social vor fi oferite spre

subscriere în primul rând acţionarilor societăţii, proporţional cu numărul acţiunilor pe carele posedă.

Dacă a expirat termenul de exercitare a dreptului de preferinţă, acţiunile vor putea fisubscrise public.

Adunarea generală va putea, pentru motive temeinice, să ridice acţionarilor dreptul desubscriere a noilor acţiuni, în total sau în parte.

Dreptul de preferinţă încetează dacă noile acţiuni reprezintă aporturi în natură.Dacă majorarea capitalului social al societăţii se face prin ofertă publică de valori

mobiliare, trebuie respectată Legea nr. 297/2004.Trebuie arătat că în cazul măririi capitalului social prin majorarea valorii nominale a

acţiunilor, hotărârea adunării generale trebuie luată cu votul tuturor acţionarilor, afară decând se realizează prin încorporarea rezervelor, beneficiilor sau primelor de emisiune (art.210 alin.4 din Legea nr. 31/1990).

În sfârşit, în toate cazurile, hotărârea adunării generale privind mărirea capitaluluisocial are efect numai în măsura în care a fost adusă la îndeplinire în termen de un an dela data ei ( art. 219 din Legea nr. 31/1990).

Capitalul social al unei societăţi comerciale poate fi mărit şi pe alte căi decât prin noiaporturi.

Acţiunile noi pot fi liberate prin încorporarea rezervelor, cu excepţia rezervelor legale(art. 210 alin.2 din Legea nr. 31/1990).

Rezervele constau în anumite sume de bani prelevate din profitul societăţii şi au

destinaţiile prevăzute de lege. Acţiunile noi ale societăţii pot fi liberate şi prin încorporarea profitului sau a primelor deemisiune (art. 210 alin.2 din Legea nr. 31/1990).

Acţiunile noi pot fi liberate prin compensarea unor creanţe lichide şi exigibile asuprasocietăţii cu acţiuni ale acesteia.

4.3. Reducerea capitalului social În anumite cazuri, datorită unei activităţi deficitare a societăţii sau a unei conjuncturi

nefavorabile, se poate ajunge la pierderea unei părţi din activul net al patrimoniuluisocietăţii sub limita capitalului social. Într-un asemenea caz, capitalul social va trebuireîntregit ori redus, deoarece altfel nu se poate face vreo repartizare sau distribuire debeneficii (art.69 din Legea nr. 31/1990).

În alte cazuri, capitalul social avut în vedere la constituirea societăţii se poate dovediprea mare faţă de nevoile activităţii societăţii. Într-o asemenea situaţie, pentru a asigura

–39–



echilibrul între activul şi pasivul patrimoniului societăţii, asociaţii pot reduce capitalul socialal societăţii.

Dacă reducerea activului net este determinată de pierderi ale capitalului social,reducerea capitalului social se poate realiza, potrivit art. 207 alin.1 din Legea nr. 31/1990,prin: micşorarea numărului de acţiuni sau de părţi sociale; reducerea valorii nominale aacţiunilor sau a părţilor sociale; dobândirea propriilor acţiuni urmată de anularea lor.

Potrivit art. 207 alin.2 din Legea nr. 31/1990, dacă reducerea capitalului social nu estedeterminată de pierderi, capitalul social se poate reduce prin: scutirea totală sau parţială aasociaţilor de vărsămintele datorate; restituirea de către asociaţi a unei cote părţi dinaportul, proporţională cu reducerea capitalului social şi calculată egal pentru fiecareacţiune sau parte socială; alte procedee prevăzute de lege.

Reducerea capitalului social se poate realiza în condiţiile art. 204 din Legeanr.31/1990.

Hotărârea privind reducerea capitalului social trebuie să respecte plafonul minim alcapitalului social, atunci când legea fixează un asemenea plafon, să arate motivele pentrucare se face reducerea şi procedeul ce va fi utilizat pentru efectuarea ei.

Reducerea capitalului social va putea fi realizată numai după trecerea a două luni de la

data publicării hotărârii adunării asociaţilor în Monitorul Oficial al României (art.208 dinLegea nr.31/1990).

4.4. Prelungirea duratei societăţiiSocietatea comercială va avea durata de existenţă stabilită de asociaţi prin actul

constitutiv. La expirarea acestei durate, societatea comercială se dizolvă.Constatând că societatea desfăşoară o activitate profitabilă, asociaţii pot fi interesaţi în

prelungirea duratei prevăzută de actul constitutiv. Acest lucru este posibil prin modificareaactului constitutiv, în sensul stabilirii altei durate sau a unei durate nedeterminate.

Prelungirea duratei societăţii trebuie realizată înainte de expirarea duratei prevăzute înactul constitutiv.

Prelungirea duratei societăţii se realizează prin modificarea actului constitutiv încondiţiile art.204 din Legea nr.31/1990.

Prin prelungirea duratei societăţii, în condiţiile legii, se asigură continuarea existenţeisocietăţii şi după expirarea duratei prevăzute în actul constitutiv.

4.5. Fuziunea şi divizarea societăţilor comercialeFuziunea şi divizarea sunt procedee tehnico–juridice prin care se realizează

restructurarea societăţilor comerciale.Fuziunea este operaţiunea prin care:a) una sau mai multe societăţi sunt dizolvate fără a intra în lichidare şi transferă

totalitatea patrimoniului lor unei alte societăţi, în schimbul repartizării cătreacţionarii societăţii sau societăţilor absorbite de acţiuni la societatea absorbantă

şi, eventual, al unei plăţi în numerar de maximum 10% din valoarea nominală aacţiunilor astfel repartizate; sau b) mai multe societăţi sunt dizolvate fără a intra în lichidare şi transferă totalitatea

patrimoniului lor unei societăţi pe care o constituie, în schimbul repartizării deacţiuni la societatea nou constituită şi, eventual al unei plăţi în numerar demaximum 10% din valoarea nominală a acţiunilor astfel repartizate.

Divizarea este o operaţiune prin care:a) O societate, după ce este dizolvată, fără a intra în lichidare, transferă mai multor

societăţi totalitatea patrimoniului său, în schimbul repartizării către acţionarii societăţiidivizate de acţiuni la societăţile beneficiare şi, eventual, al unei plăţi în numerar demaximum 10% din valoarea nominală a acţiunilor astfel repartizate;

b) O societate, după ce este dizolvată, fără a intra în lichidare, transferă totalitateapatrimoniului său mai multor societăţi nou constituite, în schimbul repartizării către

–40–



acţionarii societăţii divizate de acţiuni la societăţile nou constituite şi, eventual, al unei plăţi în numerar de maximum 10% din valoarea nominală a acţiunilor astfel repartizate.

Divizarea poate avea loc şi prin transferul simultan al patrimoniului societăţii divizatecătre una sau mai multe societăţi existente şi una sau mai multe societăţi nou constituite(art.238 din Legea nr.31/1990).

În procesul fuziunii sau divizării pot fi implicate numai societăţile comerciale. Acestea

pot avea aceeaşi formă juridică sau forme diferite.Potrivit art.239 din Legea nr.31/1990, fuziunea sau divizarea se hotărăşte de fiecaresocietate participantă, în condiţiile stabilite pentru modificarea actului constitutiv alsocietăţii. Aceasta înseamnă că fiecare societate în parte trebuie să îndeplineascăcerinţele prevăzute de art.204 din Legea nr.31/1990.

În cazul în care prin fuziune sau divizare se constituie o nouă societate comercială,trebuie îndeplinite şi cerinţele prevăzute de lege pentru forma de societate convenită(art.239 alin.3 din Legea nr.31/1990).

Realizarea fuziunii sau divizării implică anumite operaţiuni, care trebuie îndeplinite încondiţiile stabilite de lege.

În baza adunării generale a asociaţilor a fiecăreia dintre societăţile care participă la

fuziune sau divizare, administratorii, respectiv membrii directoratului sunt împuterniciţi să întocmească un proiect de fuziune sau divizare.

Proiectul de fuziune sau divizare trebuie să cuprindă: forma, denumirea şi sediul socialal societăţilor participante la operaţiune; condiţiile alocării de acţiuni la societateaabsorbantă sau la societăţile beneficiare; data la care acţiunile sau părţile sociale daudeţinătorilor dreptul de a participa la beneficii şi orice condiţii speciale care afectează acestdrept; rata de schimb a acţiunilor sau părţilor sociale şi cuantumul eventualelor plăţi înnumerar; cuantumul primei de fuziune sau divizare; drepturile conferite de către societateaabsorbantă sau beneficiară deţinătorilor de acţiuni care conferă drepturi speciale; oriceavantaj special acordat experţilor; data la care au fost aprobate situaţiile financiare alesocietăţilor participante şi data la care tranzacţiile societăţii absorbite sau dizolvate suntconsiderate, din punct de vedere contabil, ca aparţinând uneia dintre societăţileparticipante.

În plus, în cazul divizării, planul trebuie să cuprindă descrierea şi repartizarea exactă aactivelor şi pasivelor care urmează a fi transferate fiecăreia dintre societăţile beneficiare,precum şi repartizarea către acţionarii sau asociaţii societăţii divizate de acţiuni, respectivpărţi sociale, la societăţile beneficiare şi criteriile pe baza cărora se face repartizarea.

Proiectul de fuziune sau divizare, semnat de reprezentanţii societăţilor participante laoperaţiune, se depune la oficiul registrului comerţului la care este înmatriculată fiecaresocietate.

Întrucât prin fuziune sau divizare pot fi afectate interesele creditorilor societăţilor

participante la operaţiune, legea recunoaşte dreptul acestora de a face opoziţie.Beneficiază de acest drept oricare creditor al societăţii care fuzionează sau se divide,având o creanţă anterioară publicării proiectului de fuziune sau divizare.

Pentru a putea hotărî în adunarea generală asupra fuziunii sau divizării, asociaţiitrebuie să fie informaţi asupra condiţiilor şi consecinţelor operaţiunii. În acest scop,administratorii societăţilor care participă la fuziune sau divizare au obligaţia să pună ladispoziţia asociaţilor documentelor operaţiunii.

Hotărârea privind fuziunea sau divizarea este luată, pe baza proiectului de fuziune saude divizare, de către adunarea generală a fiecăreia dintre societăţile participante laoperaţiune.

Hotărârea trebuie luată în termen de cel mult două luni de la expirarea termenului

stabilit de lege pentru exercitarea opoziţiei sau, după caz, de la data la care hotărârea judecătorească a devenit irevocabilă.

–41–



Condiţiile de cvorum şi majoritate pentru adoptarea hotărârii privind fuziunea saudivizarea sunt cele prevăzute de lege pentru adunarea generală extraordinară.

În mod excepţional, hotărârea se ia cu unanimitate de voturi, în cazul când fuziuneasau divizarea are ca efect mărirea obligaţiilor asociaţilor uneia dintre societăţileparticipante la operaţiune.

Prin fuziunea sau divizarea societăţilor comerciale se produc anumite efecte.

Fuziunea sau divizarea are ca principal efect dizolvarea, fără lichidare, a societăţii care îşi încetează existenţa şi transmiterea universală sau cu titlu universal a patrimoniului săucătre societatea sau societăţile beneficiare (existente sau care iau fiinţă).

În schimbul patrimoniului primit, societatea sau societăţile beneficiare vor primi acţiunisau părţi sociale ale lor către asociaţii societăţii care îşi încetează existenţa.

În cazul fuziunii prin absorbţie, societatea absorbantă dobândeşte drepturile şi esteţinută de obligaţiile societăţii absorbite; în cazul fuziunii prin contopire, drepturile şiobligaţiile societăţilor, care îşi încetează existenţa, vor trece asupra noii societăţi care aluat fiinţă (art.250 din Legea nr.31/1990).

În cazul divizării, societăţile care dobândesc bunuri ca efect al divizării răspund faţă decreditori pentru obligaţiile societăţii care şi-a încetat existenţa prin divizare, proporţional cu

valoarea bunurilor dobândite, afară de cazul când prin actul de divizare s-au stabilit alteproporţii. În cazul când nu se poate stabili societatea răspunzătoare pentru o anumităobligaţie, societăţile care au dobândit bunul prin divizare vor răspunde solidar.

Dispoziţiile legale privind divizarea se aplică şi în cazul desprinderii unei părţi dinpatrimoniul unei societăţi şi transmiterii ei către una sau mai multe societăţi existente saucare iau astfel fiinţă.

4.6. Schimbarea formei societăţii comerciale În cursul existenţei unei societăţi comerciale, anumite interese ale asociaţilor pot

determina necesitatea schimbării formei juridice a societăţii; de exemplu, din societatea curăspundere limitată în societate pe acţiuni.

Schimbarea formei juridice a societăţii se realizează în condiţiile stabilite de lege pentrumodificarea actului constitutiv al societăţii.

Pentru realizarea operaţiunii trebuie îndeplinite şi condiţiile prevăzute de lege pentruforma de societate pe care o va lua societatea existentă (capital social, număr minim deasociaţi etc.).

Prin această modificare a actului constitutiv se schimbă forma juridică a societăţii fărăa-i afecta personalitatea juridică. Societatea iniţială îşi continuă existenţa, dar într-un cadru juridic nou. În acest sens, art. 205 din Legea nr.31/1990 prevede că schimbarea formeisocietăţii nu atrage crearea unei persoane juridice noi.

5. Dizolvarea şi lichidarea societăţilor comerciale

Încetarea existenţei societăţii comerciale impune parcurgerea a două faze: dizolvareasocietăţii şi lichidarea societăţii.

Faza dizolvării societăţii cuprinde anumite operaţii care declanşează şi pregătesc încetarea existenţei societăţii. În această fază, personalitatea juridică nu este afectată, însă dizolvarea pune capăt activităţii normale a societăţii.

Faza lichidării societăţii cuprinde acele operaţii de lichidare a patrimoniului societăţii,plata creditorilor şi împărţirea soldului între asociaţi. În această fază, societatea continuăsă îşi păstreze personalitatea juridică, dar ea este subordonată cerinţelor lichidării.

Cele două faze sunt distincte şi în consecinţă ele trebuie parcurse în mod succesiv, curespectarea dispoziţiilor prevăzute de lege pentru fiecare. Aceasta înseamnă că numai

după parcurgerea fazei dizolvării se poate trece la faza lichidării. Excepţional, în societăţile în nume colectiv, în comandită simplă şi cu răspundere limitată, asociaţii pot hotărî, odatăcu dizolvarea, şi modul de lichidare a societăţii.

–42–



O atare hotărâre poate fi luată numai dacă asociaţii sunt de acord cu privire larepartizarea şi lichidarea patrimoniului societăţii, şi când asigură stingerea pasivului sauregularizarea lui în acord cu creditorii.

5.1. Dizolvarea societăţilor comercialeCauzele generale de dizolvare a societăţilor comerciale sunt prevăzute de art. 227 din

Legea nr. 31/1990.

Trecerea timpului stabilit pentru durata societăţii. De vreme ce însuşi actulconstitutiv stabileşte durata existenţei societăţii, înseamnă că la expirarea termenuluicontractual, societatea se dizolvă. În acest caz, dizolvarea societăţii operează în temeiullegii, fără a fi necesară vreo formalitate.

Ca o măsură preventivă, art. 227 alin. 2 din Legea nr. 31/1990, dispune că asociaţiitrebuie consultaţi cu cel puţin 3 luni înainte de expirarea duratei societăţii cu privire laeventuala prelungire a acesteia. Dacă administratorii societăţii sau directoratul nuorganizează consultarea, la cererea oricărui asociat, tribunalul va putea dispune prin încheiere efectuarea consultării. Neefectuarea consultării nu împiedică dizolvareasocietăţii la expirarea duratei prevăzute în actul constitutiv.

Imposibilitatea realizării obiectului de activitate sau realizarea acestuia. Dacă

obiectul de activitate nu se poate realiza, societatea se dizolvă. Dacă obiectul societăţii s-arealizat, şi deci scopul asociaţilor a fost atins, societatea se dizolvă (de exemplu, obiectulsocietăţii a fost construirea unei şosele, care s-a realizat).

Imposibilitatea realizării obiectului societăţii şi realizarea obiectului sunt chestiuni defapt, care trebuie dovedite, pentru a justifica dizolvarea societăţii.

Declararea nulităţii societăţii. Nerespectarea cerinţelor legale privind constituireasocietăţii, atrage nulitatea societăţii. Pe data la care hotărârea judecătorească dedeclarare a nulităţii a devenit irevocabilă, societatea încetează fără efect retroactiv şi intră în lichidare. O atare încetare a existenţei societăţii echivalează cu dizolvarea societăţii.

Hotărârea adunării asociaţilor. Întrucât constituirea societăţii comerciale se bazeazăpe voinţa asociaţilor, manifestată prin actul constitutiv, asociaţii pot decide şi dizolvareasocietăţii. Voinţa asociaţilor privind dizolvarea societăţii se manifestă în cadrul adunăriiasociaţilor.

Hotărârea tribunalului. Dizolvarea societăţii prin hotărârea tribunalului are loc atuncicând dizolvarea nu se poate realiza prin hotărârea adunării generale.

Potrivit legii, tribunalul poate hotărî dizolvarea societăţii pentru "motive temeinice". Unasemenea motiv îl reprezintă neînţelegerile grave dintre asociaţi, care împiedicăfuncţionarea societăţii.

Falimentul societăţii. Dacă societatea face obiectul procedurii insolvenţei, patrimoniulsocietăţii este lichidat, în vederea satisfacerii creanţelor creditorilor, şi, în consecinţă,societatea se dizolvă.

Art. 237 din Legea nr. 31/1990 prevede anumite cazuri de dizolvare-sancţiune:a) societatea nu mai are organe statutare sau acestea nu se mai pot întruni;b) societatea nu a depus în cel mult 6 luni situaţia financiară anuală sau alte acte

care, potrivit legii, se depun la oficiul registrului comerţului;c) societatea şi-a încetat activitatea sau nu are sediu cunoscut ori asociaţii au

dispărut sau nu au domiciliul ori reşedinţă cunoscută;d) societatea nu şi-a completat capitalul social în condiţiile legii.Inactivitatea temporară nu duce la dizolvarea societăţii. Ea trebuie însă anunţată

organului fiscal şi înscrisă în registrul comerţului. Durata inactivităţii nu poate depăşi treiani (art.237 alin.2 din Legea nr.31/1990).

b) Căile dizolvării societăţii comerciale

Dizolvarea societăţii comerciale se realizează pe trei căi: de drept, prin voinţaasociaţilor şi pe cale judecătorească.

–43–



Fiecare dintre aceste căi de dizolvare impune respectarea unor condiţii prevăzute delege.

Dizolvarea de drept a societăţii. În cazul dizolvării de drept a societăţii, dizolvarea seproduce de plin drept (ope legis), dacă ipoteza legii este satisfăcută. În consecinţă, pentrudizolvarea societăţii nu este necesară îndeplinirea nici unei formalităţi.

Legea nr. 31/1990 reglementează dizolvarea de drept a societăţii în cazul expirării

termenului stabilit pentru durata societăţii.Din moment ce asociaţii au stabilit, prin actul constitutiv, durata societăţii, iar termenulfixat a expirat, societatea se dizolvă, de plin drept, la data expirării termenului.

Întrucât dizolvarea se produce de drept, nu este necesară nici o manifestare de voinţăa asociaţilor şi nici o formalitate de publicitate.

Dizolvarea societăţii prin voinţa asociaţiilor. Societatea comercială se poate dizolvaprin voinţa asociaţilor, manifestată în cadrul adunării generale.

Pentru dizolvarea societăţii prin voinţa asociaţilor trebuie respectate condiţiile stabilitede lege pentru modificarea actului constitutiv.

Actul care constată hotărârea adunării generale privind dizolvarea, în forma cerută delege, se depune la oficiul registrului comerţului, pentru a se menţiona în registru, după

care se transmite, din oficiu, Monitorului Oficial, spre publicare.Pentru a proteja pe asociaţi, legea permite revenirea supra hotărârii privind dizolvarea

societăţii.Dizolvarea societăţii pe cale judecătorească. Societatea comercială poate fi

dizolvată prin hotărârea tribunalului.Potrivit legii, orice asociat poate cere, tribunalului, pentru motive temeinice, dizolvarea

societăţii. Legea prezumă drept motive temeinice neînţelegerile grave dintre asociaţi, care împiedică funcţionarea societăţii.

Hotărârea judecătorească privind dizolvarea societăţii trebuie înscrisă în registrulcomerţului şi publicată în Monitorul Oficial.

Trebuie arătat că dizolvarea societăţii în condiţiile art.237 din Legea nr.31/1990 sepoate cere de orice persoană interesată, precum şi de Oficiul Naţional al RegistruluiComerţului.

Hotărârea tribunalului privind dizolvarea societăţii se publică în Monitorul Oficial.Pe data rămânerii definitive a hotărârii tribunalului, societatea va fi radiată din registrul

comerţului, din oficiu.c) Efectele dizolvării societăţii comercialeIndiferent de modul în care se realizează, dizolvarea societăţii produce anumite efecte.

Aceste efecte privesc deschiderea procedurii lichidării şi interdicţia unor operaţiunicomerciale noi.

Trebuie arătat că dizolvarea nu are nici o consecinţă asupra personalităţii juridice a

societăţii. Prin dizolvare, societatea nu se desfiinţează, ci ea îşi continuă existenţa juridică, însă numai pentru operaţiunile de lichidare.Deschiderea procedurii lichidării. Potrivit art.233 din Legea nr.31/1990, dizolvarea

societăţii are ca afect deschiderea procedurii lichidării. În anumite cazuri, dizolvarea are loc fără lichidare. Art.233 din lege menţionează cazul

fuziunii şi al divizării societăţilor comerciale.Interdicţia unor operaţiuni comerciale noi. Potrivit art.233 alin.(2) din Legea

nr.31/1990, din momentul dizolvării, „ directorii, administratorii, respectiv directorii nu maipot întreprinde noi operaţiuni”.

Din moment ce a fost dizolvată, societatea nu poate decât să continue realizareaoperaţiunilor comerciale aflate în curs, fără să mai poată începe alte operaţii noi.

Încălcarea interdicţiei legale are drept consecinţă răspunderea personală şi solidară aadministratorilor pentru operaţiunile întreprinse.5.2. Lichidarea societăţilor comerciale

–44–



Lichidarea societăţii comerciale constă într-un ansamblu de operaţiuni care au ca scopterminarea operaţiunilor comerciale aflate în curs la data dizolvării societăţii, încasareacreanţelor societăţii, transformarea bunurilor societăţii în bani, plata datoriilor societăţii şi împărţirea activului net între asociaţi.

a) Principiile generale ale lichidării societăţilor comercialeLichidarea societăţii, ca o fază subsecventă a dizolvării societăţii comerciale, este

guvernată de anumite principii.Personalitatea juridică a societăţii subzistă pentru nevoile lichidării. Legeanr.31/1990 consacră expres acest principiu în următorii termeni: „societatea îşi păstreazăpersonalitatea juridică pentru operaţiunile lichidării, până la terminarea acesteia” (art.233).

Menţinerea personalităţii juridice a societăţii are anumite consecinţe.Societatea comercială îşi conservă atributele de identificare; ea îşi păstrează firma,

sediul social şi naţionalitatea.Patrimoniul societăţii continuă să aparţină societăţii, ca subiect de drept distinct.

Patrimoniul social constituie, şi după dizolvarea societăţii, gajul general al creditorilor sociali. Într-adevăr, lichidarea societăţii nu aduce modificări raporturilor juridice dintresocietate şi creditorii săi. Aceştia îşi pot valorifica drepturile lor împotriva societăţii, care va

răspunde cu patrimoniul său. În faza lichidării, organele societăţii nu îşi încetează activitatea.Lichidarea societăţii se face în interesul asociaţilor. Lichidarea societăţii, ca urmare

a dizolvării ei, se face în principal, în interesul asociaţilor. Desigur, prin reglementarealichidării, sunt avute în vedere şi interesele creditorilor societăţii, dar numai în modsecundar. Într-adevăr, asociaţii nu pot primi nici o sumă de bani în contul părţilor ce li s-ar cuveni din lichidare, înaintea achitării creanţelor creditorilor societăţii.

Interesul asociaţilor imprimă specificitatea acestei lichidări şi o deosebeşte deprocedura insolvenţei, care este menită să ocrotească, în mod exclusiv, intereselecreditorilor.

Lichidarea societăţii este obligatorie, iar nu facultativă. Lichidarea este obligatorie,

deoarece societatea nu poate rămâne în faza de dizolvare; după dizolvare urmează, deregulă, lichidarea, iar excepţional, transmiterea universală a patrimoniului, prin fuziune saudivizare.

b) Modificările produse de trecerea la faza de lichidare a societăţii comercialeTrecerea societăţii comerciale în faza lichidării produce anumite consecinţe asupra

societăţii. Astfel, obiectul şi scopul societăţii se modifică în concordanţă cu finalitatea lichidării. Apoi, administratorii societăţii vor fi înlocuiţi cu lichidatorii, care devin organul de

administrare a societăţii în lichidare. În sfârşit, gestiunea societăţii este predată lichidatorilor, care vor administra societatea

aflată în lichidare.c) Statutul lichidatorilor Lichidatorii sunt persoanele însărcinate să organizeze şi să conducă operaţiunile de

lichidare a societăţii comerciale.Lichidator poate fi o persoană fizică sau o persoană juridică. Lichidatorul persoană

fizică, ca şi persoana fizică desemnată ca reprezentant permanent de către lichidatorulpersoană juridică, trebuie să fie lichidatori autorizaţi, în condiţiile legii (O.G. nr.79/1999).

Lichidatorii sunt numiţi prin hotărârea adunării asociaţilor, cu majoritatea prevăzută delege pentru modificarea actului constitutiv.

În toate cazurile în care nu sunt îndeplinite condiţiile menţionate, lichidatorii sunt numiţide către instanţa judecătorească, la cererea oricăruia dintre administratori sau asociaţi.

Puterile lichidatorilor sunt cele conferite de asociaţi şi cele prevăzute de lege.d) Lichidarea activului şi pasivului societăţii comerciale

–45–



Lichidarea activului societăţii. Operaţiunile de lichidare a activului societăţii cuprindtransformarea bunurilor societăţii în bani şi încasarea creanţelor pe care societatea le arefaţă de terţi.

Transformarea bunurilor societăţii în bani se realizează pe calea licitaţiei publice. Camăsură de protecţie, legea interzice vânzare în bloc a bunurilor societăţii, adică vânzareabunurilor societăţii pe un preţ forfetar (global).

Încasarea creanţelor se face la scadenţă, potrivit obligaţiilor asumate.Pentru complinirea fondurilor necesare pot fi urmăriţi asociaţii care răspund nelimitatpentru obligaţiile sociale şi asociaţii care datorează societăţii anumite sume de bani cu titlude aport.

Lichidarea pasivului societăţii. Prin lichidarea pasivului societăţii se înţelege platadatoriilor societăţii către creditorii săi.

Plata datoriilor faţă de creditorii sociali se face cu sumele de bani rezultate dinlichidarea activului societăţii.

Pentru a proteja interesele creditorilor societăţii, legea consacră anumite acţiuni princare aceştia îşi pot valorifica drepturile lor (art.259).

e) Drepturile asociaţilor cuvenite din lichidarea societăţii comercialeLa încetarea existenţei societăţii ca urmare a dizolvării şi lichidării, asociaţii sunt

îndreptăţiţi să li se restituie valoarea aporturilor efectuate la constituirea societăţii sau cuocazia majorării capitalului social, precum şi să primească partea ce li se cuvine dineventualul profit rămas nedistribuit.

Asemenea drepturi pot fi valorificate numai după ce au fost achitate toate datoriile faţăde creditorii societăţii şi numai dacă a mai rămas un sold activ.

După terminarea operaţiunilor de lichidare a activului şi pasivului societăţii, lichidatoriisunt obligaţi să întocmească situaţia finală pentru a constata rezultatele lichidării, precumşi proiectul de repartizare a activului net între asociaţi.

Activul net constituie sursa din care sunt satisfăcute drepturile asociaţilor rezultate dinlichidare.

În mod normal, activul net ar trebui să servească pentru rambursarea valorii aporturilor asociaţilor, iar restul care reprezintă profitul net să fie repartizat între asociaţi proporţionalcu participarea la capitalul social.

Pentru simplificare, cele două operaţiuni sunt contopite şi întregul activ net esterepartizat asociaţilor. În acest scop, legea prevede că lichidatorii trebuie să propună„repartizarea activului între asociaţi”, în cazul societăţilor în nume colectiv, în comandităsimplă şi cu răspundere limitată, respectiv „partea ce se cuvine fiecărei acţiuni dinrepartizarea activului societăţii”, în cazul societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni(art.263 şi art.268 din Legea nr. 31/1990).

Situaţia financiară finală de lichidare şi proiectul de repartizare a activului net întocmite

şi semnate de lichidatori, trebuie aduse la cunoştinţa asociaţilor, prin formalităţileprevăzute de lege. Asociaţii nemulţumiţi pot face opoziţie împotriva situaţiei finale de lichidare şi a

proiectului de repartizare.Pe baza propunerilor de repartizare aprobate, asociaţii vor încasa sumele de bani care

li se cuvin.f) Închiderea lichidării societăţii comercialeDupă terminarea operaţiunilor de repartizare a activului net între asociaţi, procedura

lichidării societăţii comerciale este încheiată.Potrivit art.260 alin.2 din Legea nr.31/1990, după terminarea lichidării, lichidatorii

trebuie să ceară radierea societăţii din registrul comerţului.

De la data raderii încetează personalitatea juridică a societăţii comerciale, cu toateconsecinţele care decurg din acest fapt.

–46–



C. Regulile speciale privind anumite forme ale societăţii comerciale

1. Societatea pe acţiuni

1.1. Noţiunea societăţii pe acţiuniSocietatea pe acţiuni este forma cea mai complexă şi, totodată, cea mai evoluată a

societăţii comerciale.Societatea pe acţiuni poate fi definită ca acea societate constituită prin asocierea mai multor persoane, care contribuie la formarea capitalului social prin anumite cote de participare reprezentate prin titluri, numite acţiuni, pentru desfăşurarea unei activităţi comerciale, în scopul împărţirii profitului, şi care răspund pentru obligaţiile sociale numai înlimita aporturilor lor.

Din definiţia dată rezultă caracterele societăţii pe acţiuni:a) societatea se constituie dintr-un număr minim de asociaţi , denumiţi acţionari;b) capitalul social este divizat în acţiuni, care sunt titluri negociabile şi transmisibile;c) răspunderea asociaţilor pentru obligaţiile sociale este limitată; ei răspund numai

până la concurenţa capitalului social subscris.

1.2. Constituirea societăţii pe acţiuniConstituirea societăţii pe acţiuni este reglementată de dispoziţiile Legii nr.31/1990, care

privesc constituirea oricărei societăţi comerciale, precum şi anumite dispoziţii specialeprivind această formă de societate.

a) Actele constitutive ale societăţii Potrivit art.5 din Legea nr.31/1990, societatea pe acţiuni se constituie prin contract de

societate şi statut. Contractul de societate şi statutul pot fi încheiate şi sub forma unui înscris unic, numit act constitutiv.

Contractul de societate. Acesta trebuie să se încheie în formă scrisă prevăzută delege şi să cuprindă elementele prevăzute de art.8 din Legea nr.31/1990.

Asociaţii. Ca în orice societate comercială, asociaţii societăţii pe acţiuni, denumiţiacţionari pot fi persoane fizice sau juridice.

Pentru această formă de societate, legea impune un număr minim al acţionarilor;numărul acţionarilor nu poate fi mai mic de cinci.

Firma societăţii. În cazul societăţii pe acţiuni, firma se compune dintr-o denumireproprie, de natură a o deosebi de firma altor societăţi şi va fi însoţită de menţiunea scrisă în întregime „societate pe acţiuni”, sau scrisă prescurtat „S.A.” (art.34 din Legeanr.26/1990).

Capitalul social. În contractul de societate trebuie să se prevadă capitalul socialsubscris şi cel vărsat.

Capitalul societăţii pe acţiuni nu poate fi mai mic de 90.000 lei cu posibilitatea

Guvernului de a dispune majorarea capitalului social astfel încât să nu fie sub echivalentulsumei de 25.000 euro. Deci, capitalul social subscris nu poate fi sub plafonul minimprevăzut de lege.

La constituirea societăţii, capitalul social subscris, vărsat de fiecare acţionar, nu vaputea fi mai mic de 30% din cel subscris, dacă prin lege nu se prevede altfel. Restul decapital social, va trebui vărsat, pentru aportul în numerar, în termen de 12 luni de la înmatricularea societăţii, iar pentru acţiunile emise pentru aport în natură, în termen de celmult 2 ani de la data înmatriculării (art.9 din Legea nr.31/1990).

Aporturile asociaţilor. În contractul de societate trebuie arătat aportul fiecărui asociat. Aportul poate fi în numerar, în natură sau în creanţe. În societatea pe acţiuni, aportulconstând în prestaţii în muncă nu este permis.

Acţiunile. Contractul de societate trebuie să arate numărul şi valoarea nominală aacţiunilor, cu specificarea dacă sunt nominative sau la purtător. Dacă sunt mai multe

–47–



categorii de acţiuni, se va arăta numărul, valoarea nominală şi drepturile conferite fiecăreicategorii de acţiuni.

Valoarea nominală a unei acţiuni nu poate fi mai mică de 0,1 lei (art.93 din Legeanr.31/1990).

Administratorii societăţii. În contractul de societate, asociaţii trebuie să menţionezedatele de identificare a primilor membri ai consiliului de administraţie, respectiv a primilor

membri ai consiliului de supraveghere. De asemenea trebuie prevăzute puterile conferiteadministratorilor şi, după caz, directorilor, şi dacă ei urmează să le exercite împreună sauseparat.

Cenzorii societăţii. În contractul de societate trebuie să se prevadă datele deidentificare a primilor cenzori sau a primului auditor financiar.

Clauze privind conducerea, administrarea, controlul gestiunii şi funcţionareasocietăţii. În contractul de societate se pot prevedea clauze speciale privind luareahotărârilor în adunarea generală şi modul de lucru al administratorilor.

Tot astfel, în contract trebuie să se prevadă clauze privind conducerea, administrarea,funcţionarea şi controlul gestiunii societăţii de către organele statutare.

Avantajele rezervate fondatorilor. Contractul de societate trebuie să prevadă

eventualele avantaje conferite fondatorilor pentru activitatea lor legată de constituireasocietăţii.

Operaţiunile încheiate de asociaţi în contul societăţii. Constituirea societăţii peacţiuni implică anumite operaţiuni şi cheltuieli. Întrucât acestea se realizează în contulsocietăţii, legea prevede că în contractul de societate trebuie să se prevadă operaţiunile încheiate de asociaţi în contul societăţii ce se constituie şi pe care societatea urmează săle preia, precum şi sumele ce trebuie plătite pentru acele operaţiuni.

Statutul societăţii. Statutul societăţii pe acţiuni se încheie în formă scrisă prevăzutăde lege.

Aşa cum am arătat, statutul societăţii cuprinde datele de identificare ale asociaţilor şiclauze privind organizarea şi funcţionarea societăţii.

b) Modalităţi de constituire a societăţii Legea consacră două modalităţi de formare a capitalului social, care sunt considerate

şi ca modalităţi de constituire a societăţii pe acţiuni.Constituirea simultană. Constituirea simultană sau concomitentă constă într-o

procedură simplă de constituire a societăţii pe acţiuni, care este cea folosită şi în cazulconstituirii societăţilor în nume colectiv, în comandită simplă şi cu răspundere limitată.

În cazul în care există cel puţin cinci asociaţi, care acoperă prin aporturile lor (subscriu) întregul capital social şi fiecare efectuează vărsăminte de minimum 30% din capitalulsocial subscris, aceştia vor putea trece la constituirea societăţii pe acţiuni, prin încheiereaactelor constitutive şi îndeplinirea formalităţilor prevăzute de lege.

Constituirea societăţii este simultană sau concomitentă, deoarece formarea capitaluluisocial are loc în acelaşi timp cu încheierea actelor constitutive ale societăţii.Constituirea continuată sau prin subscripţie publică. Dacă asociaţii care iniţiază

constituirea societăţii pe acţiuni nu au resursele financiare necesare pentru a subscrie întregul capital social al societăţii şi să verse minimul cerut de lege, ei pot apela lasubscripţia publică, adică pot face o ofertă de subscriere, adresată oricărei persoane caredispune de bani şi doreşte să îi investească prin cumpărarea de acţiuni.

În acest caz, constituirea societăţii presupune o fază premergătoare, necesară formăriicapitalului social pe calea subscripţiei publice.

Întrucât constituirea societăţii se realizează în timp, în mai multe faze, ea estedenumită constituire continuată sau succesivă.

Constituirea societăţii prin subscripţie publică implică următoarele operaţiuni: întocmirea şi lansarea prospectului de emisiune a acţiunilor; subscrierea acţiunilor;

–48–



validarea subscripţiei şi aprobarea actelor constitutive ale societăţii de către adunareaconstitutivă a subscriitorilor.

Operaţiunile menţionate sunt realizate de fondatorii societăţii. Având un rol determinantla constituirea societăţii, fondatorii sunt cei care semnează actele constitutive ori au un rolimportant în constituirea societăţii pe acţiuni. Ei au drepturile, obligaţiile şi răspunderileprevăzute de lege.

Societăţile constituite prin oferta publică de valori mobiliare intră sub incidenţa Legiinr.297/2004 privind piaţa de capital.c) Formalităţile necesare constituirii societăţii Formalităţile necesare constituirii societăţii sunt cele prevăzute de Legea nr.31/1990

pentru constituirea oricărei societăţi comerciale: întocmirea actelor constitutive şi înmatricularea societăţii.

Formalităţile menţionate sunt aceleaşi, atât în cazul constituirii simultane, cât şi în cazulconstituirii continuate sau prin subscripţie publică.

Societatea pe acţiuni devine persoană juridică din ziua înregistrării sale în registrulcomerţului.

1.3. Funcţionarea societăţii pe acţiunia) Acţiunile emise de societate Acţiunea este un titlu reprezentativ al contribuţiei asociatului, constituind o fracţiune a

capitalului social, care conferă posesorului calitatea de acţionar. Acţiunile sunt fracţiuni ale capitalului social care au o anumită valoare nominală.Valoarea nominală a unei acţiuni nu va putea fi mai mică de 0, 1 lei. Acţiunile sunt fracţiuni egale ale capitalului social. Toate acţiunile trebuie să

încorporeze aceeaşi valoare. Având o valoare egală, acţiunile conferă posesorilor drepturi egale. Acţiunile sunt titluri negociabile. Acţiunile emise de societate sunt titluri care

încorporează anumite valori patrimoniale.După modul lor de transmitere, acţiunile ordinare sunt de două feluri: acţiuni

nominative şi acţiuni la purtător.Caracteristica unei acţiuni nominative este aceea că identifică titularul acţiunii. În titlu

se menţionează numele, prenumele şi domiciliul acţionarului, sau, după caz, denumirea şisediul acestuia.

Acţiunile nominative pot fi emise în formă materială, pe suport de hârtie sau în formădematerializată, prin înscriere în cont.

În cazul acţiunii la purtător, elementele de identificare a titularului acţiunii nu semenţionează în titlu. În consecinţă, titular al acţiunii este posesorul ei.

Prin actul constitutiv trebuie să se prevadă numărul şi valoarea nominală a acţiunii, cu

specificarea dacă sunt nominative sau la purtător, şi numărul lor pe categorii. Acţionarii au anumite drepturi. Acestea sunt drepturi nepatrimoniale şi drepturipatrimoniale:

- dreptul de a participa la adunarea generală a acţionarilor;- dreptul de vot. Orice acţiune plătită dă dreptul la un vot în adunarea generală, dacă

prin actul constitutiv nu s-a prevăzut altfel;- dreptul de informare. Acţionarii au dreptul să fie informaţi asupra desfăşurării activităţii

societăţii;- dreptul la dividende. Dividendele se plătesc asociaţilor în proporţie cu cota de

participare la capitalul social vărsat, dacă prin actul constitutiv nu s-a prevăzut altfel;- dreptul asupra părţii cuvenite din lichidarea societăţii. La încetarea existenţei

societăţii, acţionarii au dreptul să primească partea ce li se cuvine în urma lichidăriisocietăţii.

–49–



Acţiunile se transmit în mod diferit, după cum sunt acţiuni nominative sau acţiuni lapurtător.

Legea stabileşte unele reguli speciale pentru vânzarea acţiunilor de către acţionari prinofertă publică.

b) Adunarea generală a acţionarilor Adunările generale ale acţionarilor sunt ordinare, extraordinare şi speciale.

Adunarea generală ordinară. Această adunare se întruneşte cel puţin o dată pe an, în cel mult 5 luni de la încheierea exerciţiului financiar. Adunarea generală are ca atribuţii şi este obligată: să discute, să aprobe sau să

modifice situaţia financiară anuală şi să fixeze dividendul; să aleagă şi să revoce membriiconsiliului de administraţie, respectiv ai consiliului de supraveghere, şi cenzorii, şi săfixeze, în condiţiile legii, remuneraţia acestora; să se pronunţe asupra gestiunii consiliuluide administraţie, respectiv a directoratului.

Adunarea generală extraordinară. Această adunare se întruneşte, în modexcepţional, când trebuie să ia o hotărâre de importanţă deosebită, care, de regulă,reclamă modificarea actului constitutiv al societăţii.

Adunarea specială. Această adunare este formată din titularii unei anumite categorii

de acţiuni; de exemplu, dacă societatea a emis acţiuni preferenţiale, cu dividend prioritar fără drept de vot, titularii acestor acţiuni se pot întruni într-o adunare specială.

c) Administrarea societăţii Prin Legea nr. 31/1990 în forma actuală modificată şi completată prin Legea nr.

441/2006 şi prin O.U.G. nr. 82/2007, a fost consacrată o nouă concepţie privindadministrarea şi conducerea societăţii pe acţiuni. Noua reglementare materializeazăprincipiile guvernării corporative şi asigură armonizarea cu reglementările din ţările UniuniiEuropene.

Potrivit dispoziţiilor actuale ale Legii nr. 31/1990, administrarea şi conducerea societăţiipe acţiuni se realizează, fie prin consiliul de administraţie ţi directorii societăţii (sistemul unitar), fie prin directori şi consiliul de supraveghere(sistemul dualist)

c1 Sistemul unitar de administrare şi conducere a societăţii

Consiliul de administraţie este format dintr-un număr impar de administratoridesemnaţi în condiţiile legii.

Pentru cazul societăţilor comerciale pe acţiuni ale căror situaţii financiare anuale facobiectul obligaţiei legale de auditare, legea prevede un număr minim de 3 administratori.Consiliul de administraţie poate delega o parte din atribuţiile sale directorilor societăţii.Consiliul de administraţie este condus de un preşedinte.

Principalele atribuţii ale consiliului de administraţie sunt: stabilirea direcţiilor principale

de activitate şi dezvoltare ale societăţii; stabilirea sistemului contabil şi de control financiar şi aprobarea planificării financiare; numirea şi revocarea directorilor şi remunerarea lor;supravegherea activităţii directorilor; pregătirea raportului anual, organizarea adunăriigenerale a acţionarilor şi implementarea hotărârilor acestora; introducerea cererii pentrudeschiderea procedurii insolvenţei.

Consiliul de administraţie se întruneşte cel puţin o dată la 3 luni.Pentru valabilitatea deciziilor consiliului de administraţie, legea cere prezenţa cel puţin

a jumătate din numărul membrilor consiliului, dacă prin actul constitutiv nu se prevedealtfel, iar deciziile se iau cu votul majorităţii membrilor prezenţi.

Potrivit actualei reglementări consiliul de administraţie poate crea comiteteconsultative, însărcinate cu desfăşurarea de investigaţii şi cu elaborarea de recomandări

pentru consiliul .

–50–



Activitatea comitetelor consultative este specializată pe domenii precum auditul,remunerarea administratorilor, directorilor, cenzorilor şi personalului, nominalizarea decandidaţi pentru diferite posturi de conducere.

În cazul societăţilor pe acţiuni ale căror situaţii financiare a anuale sunt supuseobligaţiei legale de auditare financiară, crearea unui comitet de audit este obligatorie.

Directorii societăţii sunt cei care exercită conducerea societăţii. În acest scop art. 143

din lege dispune” consiliul de administraţie poate delega conducerea societăţii unuia saumai multor directori, numind pe unul din ei director general”.Director al unei societăţi pe acţiuni poate numai o persoană fizică.Potrivit legii, directorii sunt responsabili cu luarea tuturor măsurilor aferente conducerii

societăţii, în limitele obiectului de activitate al societăţii şi cu respectarea competenţelor exclusive rezervate de lege sau de actul constitutiv consiliului de administraţie şi adunăriigenerale a acţionarilor.

c2 Sistemul dualist de administrare şi conducere a societăţii În sistemul dualist conducerea şi administrarea societăţii se realizează prin directorat şi

consiliul de supraveghere.Directoratul este format din unul sau mai mulţi membri.

În cazul societăţii pe acţiuni ale căror situaţii financiare anuale sunt supuse obligaţieilegale de auditare, directoratul ester format din cel puţin 3 membri.

Membrii directoratului nu pot fi concomitent membri ai consiliului de supraveghere şi nupot încheia cu societatea un contract de muncă.

Membrii directoratului sunt desemnaţi de consiliul de supraveghere, care poate atribuiunuia dintre directori preşedinte al directoratului.

Pentru ca numirea unui membru al directoratului să fie valabilă, din punct de vedere juridic, trebuie ca persoana în cauză să accepte numirea în mod expres.

Durata mandatului membrilor directoratului nu poate depăşi 4 ani, cu posibilitatea de afi realeşi.

Directoratul asigură conducerea societăţii. El îndeplineşte actele necesare şi utilepentru realizarea obiectului de activitate al societăţi, cu excepţia celor prevăzute de lege însarcina consiliului de supraveghere şi a adunării generale a acţionarilor.

Potrivit legii directoratul reprezintă societatea în raporturile cu terţii şi în justiţie.Pentru validitatea deciziilor directoratului este necesară prezenţa a cel puţin jumătate

din numărul membrilor directoratului, dacă prin actul constitutiv nu se prevede un număr mai mare.

Deciziile în cadrul directoratului se iau cu votul majorităţii celor prezenţi.Consiliul de supraveghere este format din cel puţin 3 şi cel mult 11 membri numiţi de

adunarea generală a acţionarilor cu excepţia primilor membri care sunt desemnaţi prinactul constitutiv.

Calitatea de membru al consiliului de supraveghere o poate avea o persoană fizică sauo persoană juridică. persoanele care potrivit legii nu pot fi fondatori nu pot fi nici membrii aiconsiliului de supraveghere.

Membrii consiliului de supraveghere nu pot fi concomitent membrii ai directoratului şinici nu pot încheia un contract de muncă cu societate.

Durata funcţiei este stabilită prin actul constitutiv , dar ea nu poate depăşi 4 ani cuposibilitatea de a fi realeşi.

Raporturile dintre membrii consiliului de supraveghere şi societate sunt cele referitoarela mandat şi prevăzute de Legea nr. 31/1990.

Principalele atribuţii ale consiliului de supraveghere sunt: exercitarea controluluipermanent asupra conducerii societăţii de către directorat; numeşte şi revocă membrii

directoratului; verifică conformitatea cu legea, actul constitutiv şi hotărârile adunăriigenerale a operaţiunilor de conducere a societăţii.

–51–



Consiliul de supraveghere se întruneşte cel puţin o dată la 3 luni şi este convocat depreşedintele său.

Pentru validitatea deciziilor consiliului de supraveghere este necesară prezenţa celpuţin a jumătate din numărul membrilor consiliului, iar deciziile se iau cu votul majorităţiicelor prezenţi.

Consiliul de supraveghere poate crea comitete consultative, formate din cel puţin 2

membri.

d) Cenzorii societăţii În societatea pe acţiuni, controlul asupra actelor şi operaţiunilor administratorilor se

exercită de către auditorii financiari sau cenzori, în condiţiile legii.La societăţile pe acţiuni ale căror situaţii financiare sunt supuse obligaţiei legale de

auditare alegerea auditorilor financiari este obligatorie. În celelalte cazuri, adunarea generală ordinară va hotărî contractarea auditului

financiar sau numirea de cenzori, după caz.

e) Obligaţiunile emise de societateObligaţiunile sunt titluri de valoare (de credit) emise de societate în schimbul sumelor

de bani împrumutate, care încorporează îndatorirea societăţii de a rambursa aceste sumeşi de a plăti dobânzile aferente.

Obligaţiunile emise de societate sunt fracţiuni ale unui împrumut unic contractat desocietate. Totodată, obligaţiunile sunt titluri de valoare; ele încorporează dreptul la sumade bani prevăzută în titlu.

Obligaţiunile se rambursează la scadenţă sau anticipat. Rambursarea obligaţiunilor seface de către societatea emitentă, cu plata dobânzii aferente.

1.4. Dizolvarea şi lichidarea societăţii pe acţiuniSocietatea pe acţiuni se dizolvă şi se lichidează potrivit regulilor generale referitoare ladizolvarea şi lichidarea societăţilor comerciale şi regulilor speciale prevăzute de legepentru această formă de societate.

2. Societatea cu răspundere limitată

2.1. Noţiunea societăţii cu răspundere limitatăSocietatea cu răspundere limitată poate fi definită ca o societate constituită, pe baza

deplinei încrederi, de două sau mai multe persoane care pun în comun anumite bunuri, pentru a desfăşura o activitate comercială, în vederea împărţirii beneficiilor şi care

răspund pentru obligaţiile sociale în limita aportului lor.Din definiţia dată rezultă caracterele societăţii cu răspundere limitată:a) asocierea se bazează pe încrederea asociaţilor. Societatea are deci un caracter

intuitu personae, ca şi societăţile de persoane;b) capitalul social este divizat în anumite fracţiuni denumite părţi sociale. Aceste părţi

sociale nu sunt reprezentate prin titluri negociabile;c) asociaţii răspund pentru obligaţiile sociale numai în limita aportului lor.Distinct de societatea cu răspundere limitată de tip clasic, constituită din doi sau mai

mulţi asociaţi, Legea nr. 31/1990 reglementează şi o varietate a acesteia - societatea curăspundere limitată cu asociat unic.

Societatea cu răspundere limitată se poate constitui prin aportul unui singur asociat,

care va fi deţinătorul tuturor părţilor sociale.O persoană fizică sau o persoană juridică nu poate fi însă asociat unic decât într-osingură societate cu răspundere limitată cu asociat unic.

–52–



Societatea cu răspundere limitată nu poate avea ca asociat unic o altă societate curăspundere limitată alcătuită dintr-o singură persoană.

2.2. Constituirea societăţii cu răspundere limitatăLa baza constituirii societăţii se află actele constitutive ale societăţii.Pentru constituirea societăţii cu răspundere limitată trebuie îndeplinite formalităţile

cerute de lege.

a) Actele constitutive ale societăţii Societatea cu răspundere limitată se constituie prin contract de societate şi statut sau,după caz printr-un înscris unic.

În cazul societăţilor cu răspundere limitată cu asociat unic, actul constitutiv estestatutul.

Contractul de societate trebuie să cuprindă menţiunile prevăzute de art.7 din Legeanr.31/1990.

Pentru a asigura caracterul intuitu personae al societăţii , legea limitează numărulasociaţilor la cel mult 50 (art.12 din Legea nr.31/1990).

Contractul de societate trebuie să cuprindă capitalul social subscris şi capitalul socialvărsat. Capitalul social nu poate fi mai mic de 200 lei.

Capitalul social se divide în fracţiuni denumite părţi sociale. Ele au o valoare nominalăegală, care nu poate fi mai mică de 10 lei.

Potrivit legii, părţile sociale nu pot fi reprezentate prin titluri negociabile.Statutul societăţii cuprinde datele de identificare ale asociaţilor şi clauze privind

organizarea şi funcţionarea societăţii.b) Formalităţile necesare constituirii societăţii Formalităţile necesare constituirii societăţii cu răspundere limită sunt cele prevăzute de

Legea nr.31/1990, pentru orice formă de societate comercială.2.3. Funcţionarea societăţii cu răspundere limitatăa) Adunarea asociaţilor Adunarea generală a asociaţilor este organul de deliberare şi decizie al societăţii. Ea

exprimă voinţa socială şi, în consecinţă, decide în toate problemele esenţiale ale activităţiisocietăţii.

În cazul societăţii cu răspundere limitată cu asociat unic, atribuţiile prevăzute de legepentru societatea cu răspundere limitată aparţin asociatului unic.

Hotărârile adunării asociaţilor se iau cu votul reprezentând majoritatea absolută aasociaţilor şi a părţilor sociale, dacă legea nu prevede altfel.

Pentru hotărârile având ca obiect modificarea actului constitutiv este necesar votultuturor asociaţilor, afară de cazul când legea sau actul constitutiv prevede altfel.

b) Administratorii societăţii Societatea cu răspundere limitată este administrată de unul sau mai mulţi

administratori. Administratorii pot fi asociaţi sau neasociaţi şi sunt desemnaţi prin actul constitutiv şialeşi de adunarea asociaţilor.

Când, prin actul constitutiv, sunt numiţi mai mulţi administratori, asociaţii pot prevedeaca ei să lucreze împreună sau individual.

Administratorii societăţii pot face toate operaţiile cerute pentru aducerea la îndeplinire aobiectului de activitate al societăţii, afară de restricţiile stabilite de actul constitutiv sau delege.

Dreptul de a reprezenta societatea aparţine administratorului care a fost împuternicitprin actul constitutiv sau prin hotărârea adunării asociaţilor, în calitate de reprezentant alsocietăţii. Dacă prin actul constitutiv nu s-a stabilit care administrator are puterea de

reprezentare a societăţii, legea prezumă că dreptul de a reprezenta societatea aparţinefiecărui administrator.

–53–



În cazul societăţii cu răspundere limitată cu asociat unic, atribuţiile administratorilor sunt exercitate de către asociatul unic, dacă el are şi calitatea de administrator.

c) Controlul gestiunii societăţii În societatea cu răspundere limitată, controlul asupra gestiunii societăţii se realizează

de auditorii financiari sau cenzorii societăţii.d) Transmiterea părţilor sociale

Părţile sociale încorporează anumite valori patrimoniale şi, deci, ele pot fi transmise, încondiţiile legii.Cel mai adesea, transmiterea părţilor sociale se face sub forma contractului de

cesiune.Cesiunea între asociaţii aceleiaşi societăţi se face în mod liber, fără a fi necesar

consimţământul celorlalţi asociaţi.Dacă cesiunea are loc între un asociat şi o persoană din afara societăţii, legea cere ca

cesiunea să fie aprobată de asociaţii care reprezintă cel puţin trei pătrimi din capitalulsocial al societăţii.

În ambele cazuri, cesiunea trebuie să îmbrace forma autentică şi înscrisă în registrulcomerţului.

Părţile sociale se transmit şi pe cale succesorală. În contractul de societate se poateprevedea continuarea sau necontinuarea cu moştenitorii asociatului decedat.

e) Retragerea asociatului din societateRetragerea asociatului din societatea cu răspundere limitată se poate realiza: în

condiţiile stabilite în actul constitutiv, prin hotărârea tuturor celorlalţi asociaţi şi prinhotărâre judecătorească (art.226 din Legea nr. 31/1990)

f) Excluderea asociatului din societateExcluderea asociatului din societatea cu răspundere limitată se realizează în condiţiile

art.222-225 din Legea nr.31/1990.2.4. Dizolvarea şi lichidarea societăţii cu răspundere limitatăSocietatea cu răspundere limitată se dizolvă şi se lichidează potrivit regulilor generale

referitoare la dizolvarea şi lichidarea societăţilor comerciale şi regulilor speciale prevăzutede lege pentru această formă de societate.

Exemple de subiecte1) Aporturile asociaţilor;2) Capitalul social;3) Împărţirea profitului;4) Consecinţele juridice ale calităţii de persoană juridică societăţii comerciale;5) Statutul administratorilor;

6) Răspunderea administratorilor;7) Condiţiile generale de modificare a actului constitutiv a societăţii comerciale;8) Fuziunea şi divizarea societăţilor comerciale;9) Cauzele generale de dizolvare a societăţilor comerciale;10)Constituirea continuată a societăţii pe acţiuni;11) Administrarea societăţii pe acţiuni;12)Transmiterea părţilor sociale.

–54–



CAPITOLUL VOBLIGAŢIILE COMERCIALE

Raporturile juridice comerciale sunt raporturi de drept privat, ca şi raporturile juridicecivile. Având aceeaşi esenţă, raporturile juridice comerciale şi raporturile juridice civile suntsupuse aceloraşi reguli generale, care sunt cuprinse în Codul civil. Dar, între cele două

categorii de raporturi juridice există şi anumite deosebiri. Aspectele particulare aleraporturilor juridice comerciale sunt reglementate prin norme speciale cuprinse în Codulcomercial, Cartea I, Titlul V, „Despre obligaţiile comerciale în general ”.

Întrucât regulile generale care guvernează raporturile juridice comerciale sunt celeprevăzute de Codul civil pentru obligaţiile civile, în cele ce urmează vor fi examinate numairegulile speciale consacrate de Codul comercial.

A. Regulile speciale privind formarea şi executarea obligaţiilor comerciale

1. Regulile privind formarea obligaţiilor comerciale

1.1. Principiul libertăţii contractuale În privinţa încheierii contractelor, părţile îşi manifestă liber voinţa în sensul naşterii,

modificării, transmiterii şi stingerii unor drepturi şi obligaţii. Libertatea manifestării voinţeipărţilor contractante se defineşte ca o libertate contractuală şi constituie o expresie adrepturilor şi libertăţilor omului.

Libertatea contractuală constă în dreptul unei persoane de a încheia orice contract, cuorice partener şi cu clauzele pe care părţile le convin, cu singurele limite impuse deordinea publică şi bunele moravuri.

În dreptul comercial, principiul libertăţii contractuale are o aplicare generală; el priveştenu numai raporturile contractuale la care participă întreprinzătorii particulari (comercianţi

individuali ori societăţi comerciale), ci şi a celor la care iau parte regiile autonome şisocietăţile comerciale cu capital de stat.Orice contract, în sensul de operaţiune juridică (negotium), se încheie în mod valabil

prin simplul acord de voinţă, indiferent de forma de manifestare a voinţei părţilor contractante.

În privinţa contractelor comerciale, libertatea de exprimare a voinţei la încheiereacontractului este determinată de multitudinea contractelor şi de necesitatea asigurării uneicelerităţi în perfectarea acestora. Pentru comerciant, rapiditatea încheierii tranzacţiilor reprezintă o condiţie a succesului în activitatea comercială.

Contractul comercial se încheie, potrivit intereselor părţilor, în formă scrisă (scrisoare,telex, fax), verbal, telefonic, etc.

În cazul formei scrise, voinţa părţilor se poate exprima într-un singur înscris (înscrisulunic) sau în mai multe înscrisuri (oferta şi acceptarea ofertei).

–55–



Libertatea de exprimare a voinţei părţilor la încheierea contractului are drept corolar libertatea probelor în dovedirea drepturilor subiective izvorâte din contractul comercial.

Obligaţiile comerciale şi liberaţiunile pot fi dovedite cu mijloacele de probă admise îndreptul comun (în anumite cazuri, chiar fără restricţiile impuse în dreptul comun), precumşi prin mijloace de probă specifice (facturi acceptate, corespondenţă comercială, registrelecomerciale etc.).

Libertatea contractuală se exprimă şi prin dreptul părţilor contractante de a alege caleaarbitrajului pentru soluţionarea eventualului litigiu dintre ele. Într-adevăr, în chiar contractulpe care îl încheie, părţile pot prevedea o clauză (clauza compromisorie) prin care convinca orice litigiu ivit în executarea contractului să fie soluţionat pe calea arbitrajuluicomercial.

Pentru a proteja pe consumatori, prin Legea nr.193/2000 au fost stabilite regulispeciale privind încheierea contractelor între comercianţi şi consumatori.

Prin consumator, legea înţelege orice persoană fizică sau grupuri de persoane fizice,constituite în asociaţii care încheie un contract înafara activităţii lor autorizate profesionalesau comerciale.

1.2. Regulile speciale privind încheierea contractelor comerciale În raporturile de drept civil, în mod obişnuit, contractul se încheie prin discuţii directe

între părţile contractante. În raporturile dintre comercianţi, multitudinea contractelor care se încheie şi exigenţele

celerităţii afacerilor impun, cel mai adesea, încheierea contractelor între persoane care segăsesc în locuri diferite, iar comunicarea între ele se realizează prin corespondenţă,folosindu-se scrisoarea, telegrama, telexul ori, mai nou, telefaxul etc..

Având în vedere acest specific al încheierii contractelor comerciale, Codul comercial areglementat, prin art.35–39, anumite reguli speciale care guvernează încheiereacontractului între absenţi.

Având în vedere că ofertantul şi destinatarul ofertei se află în locuri diferite şi, dinaceastă cauză, între cele două manifestări de voinţă se scurge un anumit interval de timp,se pune problema de a şti care este momentul realizării acordului de voinţă şi deci al încheierii contractului.

Potrivit art.35 C. com., contractul sinalagmatic nu se consideră încheiat „dacăacceptarea nu a ajuns la cunoştinţa propuitorului”. Deci, contractul este socotit încheiat înmomentul cunoaşterii de către ofertant a acceptării ofertei (teoria informaţiunii).

Contractul se consideră încheiat în momentul cunoaşterii de către ofertant a acceptăriiofertei numai dacă acceptarea a ajuns la cunoştinţa ofertantului în termenul stabilit prinofertă sau, dacă nu s-a stabilit un asemenea termen, în termenul necesar schimbuluiofertei şi acceptării, după natura contractului.

Prin O.G. nr.130/2000 au fost stabilite anumite reguli speciale privind încheierea şi

executarea contractelor la distanţă între comercianţii care furnizează produse sau serviciişi consumatori.Prin contract la distanţă, ordonanţa înţelege contractul încheiat între un comerciant şi

un consumator, în cadrul unui sistem de vânzare organizat de comerciant, care utilizează în mod exclusiv, înainte şi la încheierea contractului, una sau mai multe tehnici decomunicare la distanţă.

2. Regulile privind executarea obligaţiilor comerciale

Codul comercial consacră anumite reguli speciale privind executarea obligaţiilor. Aceste reguli derogatorii de la dreptul comun se justifică prin considerente care ţin de

specificul activităţii comerciale: asigurarea creditului, a celerităţii executării obligaţiilor etc..

–56–



Exigenţele activităţii comerciale au impus reglementarea unor reguli speciale privindpreţul în obligaţiile comerciale. Aceste reguli se referă la determinarea preţului şi monedaplăţii.

2.1. Adevăratul preţ sau preţul curent În anumite cazuri, datorită modificării preţului mărfurilor sau a urgenţei executării

obligaţiilor, părţile nu sunt în măsură să stabilească preţul în contractele comerciale pe

care le încheie. În asemenea cazuri, se consideră că părţile contractante au avut în vedereadevăratul preţ al mărfurilor sau preţul curent al acestora.Dacă, la încheierea contractelor comerciale, părţile nu au stabilit preţul, ci au avut în

vedere adevăratul preţ sau preţul curent, acesta va fi preţul din listele bursei saumercurialelor de la locul unde s-a încheiat contractul, respectiv ale locului cel mai apropiat.

În privinţa condiţiilor de plată a preţului, trebuie avute în vedere reglementările privindefectuarea operaţiunilor valutare. Potrivit acestor reglementări, pe teritoriul României, încasările şi plăţile între rezidenţi se realizează în moneda naţională (leu) cu excepţiileprevăzute de lege.

2.2. Regimul juridic al dobânzilor În obligaţiile comerciale, ca şi în dreptul comun, în cazul întârzierii în executarea unei

obligaţii băneşti debitorul datorează dobânzi.Codul comercial stabileşte regula potrivit căreia „datoriile comerciale lichide şi plătibile

în bani produc dobândă de drept din ziua când devin exigibile”.Deci, în privinţa obligaţiilor comerciale având ca obiect sume de bani, debitorul se află

de drept în întârziere din momentul când obligaţia devine exigibilă. În consecinţă,dobânzile legale curg de la data scadenţei obligaţiei.

Dobânzile pentru datoriile comerciale curg de drept de la scadenţă, chiar dacă nu aufost stabilite prin contract scris între părţi.

În prezent, dobânda este reglementată prin O.G. nr.9/2000 privind nivelul dobânziilegale pentru obligaţii băneşti.

Ordonanţa consacră dreptul părţilor de a stabili prin voinţa lor cuantumul dobânzii. Art.1dispune: „ părţile sunt libere să stabilească în convenţii rata dobânzii pentru întârzierea în plata unei obligaţii băneşti ”.

Pentru cazul când părţile nu au prevăzut în contract cuantumul dobânzii, se va plătidobânda legală.

Potrivit art.3 din ordonanţă, în materie comercială dobânda legală se stabileşte lanivelul dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României.

În relaţiile de comerţ exterior, dobânda legală este de 6% pe an, atunci când s-astipulat plata în monedă străină, iar legea aplicabilă este legea română.

În privinţa dobânzilor percepute sau plătite de Banca Naţională a României, bănci, deCasa de Economii şi Consemnaţiuni şi de Ministerul Finanţelor, ele se stabilesc prin

reglementări specifice. În anumite cazuri, părţile prevăd în contractul pe care îl încheie o clauză penală, adicăo penalitate pe care debitorul obligaţiei băneşti o va achita creditorului în cazul întârzierii înexecutarea obligaţiei; de exemplu, 1% pe fiecare zi de întârziere.

Problema care se pune este a şti dacă, în acest caz, creditorul poate obţine de ladebitor, atât dobânzile, cât şi penalitatea de întârziere.

Răspunsul este negativ. Penalităţile sunt în esenţă daune-interese pentru întârziere,care sunt anticipat evaluate prin convenţia părţilor contractante. Fiind tot daune-interesede întârziere, ca şi dobânzile, ele nu se pot cumula cu acestea, deoarece s-ar realiza odublă reparaţie pentru aceeaşi abatere de la prevederile contractului.

Deci, în caz că părţile au stipulat în contract o penalitate de întârziere în executarea

obligaţiei băneşti, creditorul are dreptul numai la plata penalităţilor, nu şi la platadobânzilor. Concluzia este o consecinţă logică a prevalenţei voinţei părţilor contractante.2.3. Interdicţia acordării termenului de graţie

–57–



În obligaţiile comerciale, judecătorul nu poate acorda termenul de graţie permis deart.1021 din Codul civil.

Această interdicţie îşi găseşte fundamentul în exigenţele activităţii comerciale.Numai prin executarea la termen a obligaţiei, creditorul realizează scopul avut în

vedere la încheierea contractului cu debitorul.2.4. Solidaritatea codebitorilor

Art.42 C.com. prevede: „în obligaţiile comerciale, codebitorii sunt ţinuţi solidar, afară destipulaţie contrară”. În privinţa obligaţiilor comerciale, legea instituie o prezumţie de solidaritate a

codebitorilor. Întrucât codebitorii sunt prezumaţi obligaţi solidar, fiecare debitor este ţinutde întreaga datorie, neputând pretinde creditorului să primească o plată parţială.

Prezumţia de solidaritate a codebitorilor reglementată de Codul comercial este menităsă protejeze creditul. Ea înlătură dificultăţile pe care le implică diviziunea datoriei,conferind creditorului o garanţie eficace a executării obligaţiei de către debitori. Creditorulpoate urmări pe oricare dintre ei pentru întreaga datorie.

Codul comercial nu se mulţumeşte cu solidaritatea codebitorilor, ci extinde prezumţiade solidaritate şi asupra fidejusorului, adică asupra garantului personal al debitorului. În

acest sens, art.42 alin.(2) C.com. prevede: „aceeaşi prezumţie există şi în contrafidejusorului, chiar necomerciant, care garantează o obligaţie comercială”.

Legea exclude aplicarea prezumţiei de solidaritate, când codebitorii sunt necomercianţişi obligaţiile lor au ca temei un act juridic care, în privinţa lor, nu este faptă de comerţ.

3. Probele în materie comercială

Specificul obligaţiilor comerciale determină şi un anumit specific al condiţiilor de probăa drepturilor subiective izvorâte din raporturile juridice comerciale.

Potrivit art.46 C.com., obligaţiile comerciale şi liberaţiunile se probează: cu acteautentice; cu acte sub semnătură privată; cu facturi acceptate; prin corespondenţă, printelegrame; cu registrele părţilor; cu martori, de câte ori instanţa judecătorească ar crede cătrebuie să admită proba testimonială, şi aceasta chiar în cazurile prevăzute de art.1191C.civ.. În fine, prin orice mijloace de probă admise de legea civilă.

3.1. Probele dreptului comunPotrivit dreptului comun, dovada actelor şi faptelor juridice se poate face prin înscrisuri,

martori, prezumţii, mărturisire, expertiză etc. (art.1170 C.civ.).Mijloacele de probă ale dreptului comun sunt admise şi pentru dovedirea drepturilor

rezultate din raporturile juridice comerciale. Aceste mijloace de probă pot fi folosite încondiţiile prevăzute de Codul comercial.

a) Proba prin înscrisuri

În anumite cazuri, Codul comercial cere existenţa unui înscris, fie ad solemnitatem, fiead probationem. În aceste cazuri, actele juridice trebuie să fie încheiate în forma scrisăprevăzută de lege, deoarece proba lor se poate face numai prin înscrisuri.

b) Proba cu martori Potrivit art.46 C.com., obligaţiile comerciale şi liberaţiunile se probează cu martori ori

de câte ori instanţa judecătorească consideră că trebuie să admită proba testimonială, şiacesta chiar în cazurile prevăzute de art.1191 C.civ..

Cum se poate observa, în materie comercială proba cu martori se poate folosi fărărestricţiile stabilite de art.1191 C.civ.. Această probă poate fi folosită şi pentru dovedireaunui act juridic care are o valoare mai mare de 250 lei. Mai mult, proba cu martori se poatefolosi în contra unui înscris, peste ceea ce cuprinde înscrisul sau pentru ceea ce s-ar

pretinde că s-ar fi zis înainte, la timpul sau în urma confecţionării înscrisului.Deci, potrivit legii, proba cu martori este admisibilă în drept, iar instanţa judecătoreascăare libertatea să aprecieze, în condiţiile concrete ale litigiului, concludenţa acestei probe.

–58–



3.2. Probele specifice dreptului comercial În materie comercială se pot folosi anumite mijloace de probă specifice activităţii

comerciale. Art.46 C.com. reglementează ca mijloace de probă specifice: facturileacceptate, corespondenţa, telegramele şi registrele comerciale.

a) Facturile acceptateFactura comercială este un înscris sub semnătură privată prin care se constată

executarea unei operaţiuni comerciale.Factura trebuie să cuprindă anumite menţiuni care se bazează pe actul juridic încheiatde părţile contractante. Menţiunile facturii privesc părţile, marfa (cantitate şi calitateaacesteia), preţul mărfii, condiţiile de predare etc.

Întocmită în dublu exemplar, factura se trimite destinatarului odată cu marfa.Destinatarul va restitui emitentului duplicatul facturii acceptate, în condiţiile legii.

Ca orice înscris sub semnătură privată, factura comercială face dovadă împotrivaemitentului (vânzătorului) şi în favoarea destinatarului (cumpărătorului).

Dar, dacă factura este acceptată de către destinatar, ea face dovadă şi în favoareaemitentului. Deci, deşi nu emană de la destinatar, factura acceptată face dovadă împotrivadestinatarului.

Factura face dovadă în legătură cu existenţa actului juridic şi cu executarea operaţiuniicare constituie obiectul ei.

Cât priveşte acceptarea facturii, ea poate fi expresă sau tacită. Acceptarea facturii este expresă când destinatarul semnează cu menţiunea „acceptat”

pe un exemplar al facturii, pe care îl restituie emitentului. Acceptarea este expresă şi încazul când destinatarul confirmă factura printr-o scrisoare, telegramă etc.

Acceptarea facturii este tacită în cazul când ea rezultă din manifestări de voinţăneîndoielnice care atestă voinţa de a accepta factura: de exemplu, revânzarea mărfii,emiterea unei cambii pentru plata preţului etc. Simpla tăcere a destinatarului nu poateavea valoarea unei acceptări tacite a facturii. Nu excludem însă posibilitatea ca părţile,prin contractul încheiat, să convină că tăcerea destinatarului constituie acceptare, dacă într-un anumit termen de la primirea facturii, destinatarul nu face nici o obiecţie.

b) Corespondenţa comercială Prin corespondenţă comercială se înţelege orice fel de înscrisuri (scrisori, telegrame,

note) intervenite între comercianţi în scopul perfectării, modificării sau stingerii unor obligaţii comerciale.

Înscrisurile expediate şi primite de comerciant, care constituie corespondenţacomercială, fac parte din categoria înscrisurilor sub semnătură privată. Aceasta înseamnăcă lor li se vor aplica regulile stabilite de lege referitor la proba prin înscrisurile subsemnătură privată.

c) Telegramele

Telegrama este o comunicare a unei manifestări de voinţă transmisă la distanţă printelegraf de către o persoană (expeditorul) altei persoane (destinatarul) prin intermediuloficiului telegrafic.

Caracteristica telegramei constă în faptul că destinatarul primeşte un înscris carecuprinde conţinutul comunicării, iar nu înscrisul original predat de expeditor oficiuluitelegrafic.

Telegrama face probă, ca act sub semnătură privată, când originalul este subscris de însăşi persoana arătată într-însa ca trimiţătorul ei.

d) Registrele comercialeRegistrele pe care trebuie să le ţină comercianţii sunt: registrul-jurnal, registrul-inventar

şi registrul cartea mare.

Registrele au, pe lângă funcţiile de cunoaştere, evidenţă şi control al activităţiicomerciale, şi o funcţie probatorie. Aceste registre pot fi folosite ca mijloc de probă înlitigiile dintre comercianţi.

–59–



În raporturile dintre comercianţi, registrele comerciale au o forţă probantă diferită, dupăcum aceste registre au fost legal ţinute ori au fost ţinute fără respectarea dispoziţiilor legale.

Dacă registrele au fost ţinute cu respectarea prescripţiilor legale, ele pot fi folosite camijloc de probă nu numai în contra comerciantului care ţine aceste registre, ci şi înfavoarea acestuia.

Dacă registrele pe care comercianţii sunt obligaţi a le avea nu sunt ţinute curespectarea prescripţiilor legale, ele pot fi folosite ca mijloc de probă numai în contracomerciantului căruia îi aparţin, nu şi în favoarea sa.

3.3. Mijloacele moderne de comunicare şi valoarea lor probatorieDezvoltarea ştiinţei şi tehnicii în perioada modernă a creat noi mijloace de comunicare

care reproduc şi transmit la distanţă cuvinte sau imagini (telexul şi telefaxul) sau destocare a acestora pe suporţi electronici (discurile sau benzile magnetice, microfilmele,etc.).

Datorită avantajelor pe care le prezintă, asemenea mijloace au pătruns şi în activitateacomercială, servind la perfectarea raporturilor juridice şi la ţinerea evidenţei activităţiicomerciale.

a) Comunicările prin telex şi telefax Cele două mijloace de comunicare au particularităţi proprii.Cu toate că procedeul de transmitere este diferit, destinatarul primeşte un înscris

(denumit telex, respectiv fax), care cuprinde conţinutul comunicării, iar nu înscrisul originalredactat şi semnat de expeditor. Sub acest aspect, situaţia este asemănătoare telegramei. În consecinţă, forţa probantă a telexului sau faxului, ar putea fi cea a telegramei, adicăforţa probantă a înscrisului sub semnătură privată, dacă sunt îndeplinite condiţiile art.47C.com..

b) Înscrisurile sub formă electronicăPrin Legea nr. 455/2001 s-a reglementat regimul juridic al înscrisurilor sub formă

electronică.Cât priveşte forţa probantă a acestui înscris, legea prevede că înscrisul în formă

electronică căruia i s-a încorporat, ataşat sau i s-a asociat logic o semnătură electronicăextinsă, bazată pe un certificat calificat nesuspendat sau nerevocat la momentul respectivşi generată cu ajutorul unui dispozitiv securizat de creare a semnăturii electronice, esteasimilat, în ceea ce priveşte condiţiile şi efectele sale, cu înscrisul sub semnătură privată(art. 5 din lege).

4. Prescripţia extinctivă în materie comercială

Prescripţia extinctivă în materie comercială este guvernată de dispoziţiile Codului

comercial şi cele ale Decretului nr.167/1958.Dispoziţiile Codului comercial privesc numai anumite aspecte ale prescripţiei în materiecomercială.

În Codul comercial sunt stabilite unele termene de prescripţie; termenul general deprescripţie (art.947) şi anumite termene speciale de prescripţie (art.949 şi art.956), precumşi dispoziţii prin care se reglementează începerea prescripţiei în anumite cazuri specificeactivităţii comerciale (art.949, art.952 şi art.953), suspendarea şi întreruperea prescripţiei(art.946).

În prezent, toate dispoziţiile Codului comercial privitoare la prescripţie trebuieinterpretate în lumina Decretului nr.167/1958, care reprezintă legea generală în materiaprescripţiei extinctive.

În aplicarea reglementării Decretului nr.167/1958 asupra prescripţiei, în materiecomercială trebuie să se ţină seama că, de la data intrării în vigoare a decretului, au fostabrogate, cu unele excepţii, toate dispoziţiile legale contrare. În acest sens, art.26 din

–60–



Decretul nr.167/1958 prevede: „ pe data intrării în vigoare a decretului de faţă, se abrogăorice dispoziţii legale contrare prezentului decret, în afară de cele care stabilesc un termende prescripţie mai scurt decât termenul corespunzător prevăzut prin decretul de faţă”. Se înţelege, art.26 din decret se referă şi la dispoziţiile Codului comercial privitoare laprescripţie.

Potrivit Codului comercial, termenul general de prescripţie în materie comercială este

de 10 ani. În prezent, acest termen trebuie considerat ca modificat prin intrarea în vigoarea Decretului nr.167/1958. În temeiul art.26 din decret, de la data intrării în vigoare adecretului, termenul general de prescripţie în materie comercială s-a redus la 3 ani.

Având în vedere reglementarea actuală a prescripţiei extinctive, termenul de 3 ani estetermen general de prescripţie, atât în materie civilă, cât şi în materie comercială.

Codul comercial stabileşte şi anumite termene speciale de prescripţie:- art. 949 C.com. prevede un termen de prescripţie de 5 ani, care, în temeiul art.26 din

Decretul nr.167/1958, a fost înlocuit cu termenul de 3 ani. Acest termen de prescripţiepriveşte acţiunile care derivă din contractul de societate sau din alte operaţiuni sociale,precum şi acţiunile privind cambia şi cecul;

- art. 952 C.com. stabileşte un termen de prescripţie de 2 ani pentru acţiunile

mijlocitorilor pentru plata drepturilor lor. Acest termen se menţine în vigoare;- art. 956 C.com. reglementează termene de prescripţie privind acţiunile contra

cărăuşului în temeiul contractului de transport; 6 luni, dacă expedierea a fost făcută înEuropa; un an, dacă expedierea s-a făcut în ţări extraeuropene.

B. Contractele comerciale speciale

1. Contractul de vânzare-cumpărare comercial

1.1. Comercialitatea contractului de vânzare-cumpărareVânzarea-cumpărarea comercială este asemănătoare vânzării-cumpărării civile. Într-

adevăr, şi într-un caz şi în altul, este vorba de un contract prin intermediul căruia setransmite proprietatea unui lucru în schimbul unui preţ.

Trăsătura caracteristică a cumpărării şi vânzării comerciale o constituie intenţia derevânzare; cumpărarea este făcută în scop de revânzare sau închiriere, iar vânzarea esteprecedată de o cumpărare făcută în scop de revânzare.

1.2. Definiţia şi caracterele juridice ale contractuluiContractul de vânzare-cumpărare comercială este acel contract prin care o parte

(vânzătorul) se obligă să transmită dreptul de proprietate asupra unui bun către cealaltăparte (cumpărătorul), care se obligă să plătească o sumă de bani drept preţ.

Din definiţia dată, rezultă şi caracterele juridice ale contractului de vânzare-cumpărare

comercială; contractul este bilateral, cu titlu oneros, comutativ, consensual şi translativ deproprietate.1.3. Condiţiile de validitate a contractului Ca orice contract, contractul de vânzare-cumpărare, pentru a fi valabil încheiat, trebuie

să îndeplinească anumite condiţii: consimţământul, capacitatea, obiectul şi cauza (art.948C.civ.).

Întrucât problemele generale privind condiţiile de validitate ale contractului de vânzare-cumpărare comercială sunt aceleaşi ca şi cele ale contractului de vânzare-cumpărarecivilă, vom reţine numai unele aspecte care interesează activitatea comercială.

Contractul de vânzare-cumpărare comercială poate avea ca obiect lucrurile mobilecorporale sau incorporale, lucrurile prezente ori viitoare, lucrurile determinate sau

determinabile.

–61–



Aşa cum am arătat, bunurile imobile nu pot constitui obiectul contractului de vânzare-cumpărare comercială; actele de vânzare-cumpărare privind aceste bunuri sunt acte juridice civile.

Pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare, părţile trebuie să cadă de acordnu numai asupra lucrului vândut, ci şi asupra preţului, care este obiectul prestaţieicumpărătorului.

Potrivit legii, preţul vânzării trebuie să fie determinat sau, cel puţin, determinabil.Un contract care cuprinde un preţ determinabil este perfect valabil. În acest sens,art.60 C.com. prevede: „Vânzarea pe un preţ nedeterminat în contract este valabilă dacă părţile au convenit asupra unui mod de a-l determina în urmă”.

1.4. Efectele contractului de vânzare-cumpărare comercială Prin încheierea sa în condiţiile legii, contractul de vânzare-cumpărare comercială

produce anumite efecte juridice.Principalul efect al contractului de vânzare-cumpărare îl constituie transmiterea

dreptului de proprietate asupra lucrului de la vânzător la cumpărător.Totodată, din contractul de vânzare-cumpărare se nasc anumite obligaţii în sarcina

părţilor în legătură cu lucrul vândut şi preţul vânzării.

a) Transmiterea dreptului de proprietate şi a riscurilor de la vânzător lacumpărător

În privinţa transmiterii dreptului de proprietate asupra lucrului vândut şi a riscurilor,Codul comercial cuprinde puţine dispoziţii care se referă la situaţii specifice activităţiicomerciale. În consecinţă, transmiterea dreptului de proprietate şi a riscurilor în contractulde vânzare-cumpărare comercială este guvernată de regulile generale stabilite în Codulcivil şi regulile specifice prevăzute de Codul comercial (art.1 C.com.).

Codul civil instituie regula potrivit căreia transmiterea dreptului de proprietate asupralucrului vândut de la vânzător la cumpărător operează de drept, din chiar momentul încheierii contractului (art.1295 C.civ.).

Odată cu transmiterea dreptului de proprietate asupra lucrului se transmit de lavânzător la cumpărător şi riscurile (art.971 C.civ.). Deci, în caz de pieire fortuită a lucruluivândut, chiar înainte de predare, riscul va fi suportat de către cumpărător.

Regula transmiterii de drept a proprietăţii în contractul de vânzare-cumpărare opereazănumai dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii: contractul să fie valabil încheiat;vânzătorul să fie proprietarul lucrului; lucrul vândut să fie un bun individual determinat.

În cazul în care lucrul vândut constă în anumite bunuri determinate generic,transmiterea dreptului de proprietate şi a riscurilor operează în momentul individualizăriibunurilor. Până la individualizare, riscurile sunt suportate de vânzător.

În Codul comercial este reglementată transmiterea dreptului de proprietate şi ariscurilor în anumite situaţii speciale. Aceste situaţii privesc contractele de vânzare-

cumpărare comerciale al căror obiect îl formează bunurile determinate generic.Transmiterea proprietăţii şi a riscurilor în cazul bunurilor determinate generic carecirculă de pe o piaţă pe alta prin intermediul cărăuşului operează în momentul predăriibunurilor către cărăuş, în vederea transportului.

Contractul de vânzare-cumpărare privind bunurile care se transportă pe apă cuarătarea vasului cu care se efectuează transportul este considerat un contract încheiat subcondiţia suspensivă a sosirii vasului în portul de destinaţie. Aceasta însemnă că dacăbunurile pier fortuit în cursul transportului, deci înainte de îndeplinirea condiţiei (sosireavasului la destinaţie), riscurile sunt suportate de către vânzător (art.1018 C.civ.). Acesta nuva avea dreptul la plata preţului, dar nici nu va putea fi obligat să predea alte bunuri şi nicisă plătească despăgubiri.

Codul comercial reglementează şi consecinţele avarierii mărfurilor în cursultransportului. Potrivit art.66 C.com., aceste consecinţe sunt diferite: avariile întâmplate întimpul călătoriei atrag rezoluţiunea contractului, dacă mărfurile sunt atât de deteriorate,

–62–



încât nu mai pot servi scopului pentru care fuseseră destinate; dacă avariile nu facmărfurile improprii întrebuinţării, cumpărătorul este ţinut să le primească în starea în carese vor afla la sosire, însă cu o scădere de preţ corespunzătoare.

b) Obligaţiile părţilor b1 ) Obligaţiile vânzătorului Vânzătorul are două obligaţii: să predea lucrul cumpărătorului şi să răspundă pentru

lucru, adică să îl garanteze pe cumpărător în privinţa lucrului dobândit.Obligaţia de a preda lucrul vândut este reglementată prin dispoziţiile Codului civil. În anumite cazuri, termenul de predare a lucrului vândut poate fi considerat esenţial de

către cumpărător sau de ambele părţi (de exemplu, lucrul vândut îl constituie o cantitatede brazi pentru pomul de iarnă).

Deoarece termenul este considerat esenţial, predarea lucrului trebuie să se efectuezela termenul convenit de părţile contractante.

Obligaţia de garanţie a vânzătorului are un dublu aspect: garanţia liniştitei folosinţe alucrului, adică obligaţia de garanţie contra evicţiunii, şi garanţia utilei folosinţe a lucrului,adică obligaţia de garanţie contra viciilor lucrului.

Vânzătorul răspunde pentru evicţiunea totală sau parţială a lucrului, precum şi pentru

sarcinile care grevează lucrul vândut şi care nu au fost declarate la încheiereacontractului.

În absenţa oricărei dispoziţii în Codul comercial, condiţiile cerute pentru existenţaobligaţiei şi efectele garanţiei contra evicţiunii sunt cele prevăzute de art.1337-1351 C.civ.

Codul comercial cuprinde puţine dispoziţii privind obligaţia de garanţie a vânzătoruluipentru viciile lucrului vândut. Aceste dispoziţii sunt derogatorii de la dispoziţiile generaleale Codului civil.

Potrivit art.70 C.com., în contractul de vânzare-cumpărare comercială, vânzătorulrăspunde nu numai pentru viciile ascunse, ca în materie civilă, ci şi pentru viciile aparente.

Răspunderea vânzătorului pentru viciile aparente priveşte bunurile care se transmit depe o piaţă pe alta. Deci, legea are în vedere cazurile când cumpărătorul nu preia directbunurile de la vânzător, ci de la cărăuş. El poate să constate viciile aparente ale bunurilor numai la primirea efectivă a bunurilor în cauză.

Cumpărătorul trebuie să aducă la cunoştinţă vânzătorului viciile aparente constatate, întermen de două zile de la primirea bunurilor. Legea permite prelungirea acestui termencând el nu este suficient pentru cunoaşterea viciilor aparente, datorită condiţiilor excepţionale în care s-ar afla lucrul vândut ori însuşi cumpărătorul.

Potrivit legii, după expirarea termenului, cumpărătorul nu mai poate reclama viciileaparente ale bunurilor primite.

În privinţa viciilor ascunse, Codul comercial reglementează numai termenul înăuntrulcăruia cumpărătorul trebuie să aducă la cunoştinţa vânzătorului viciile ascunse ale

bunurilor. Acest termen este tot de două zile, socotit de la descoperirea viciilor. Şi în acestcaz, expirarea termenului decade pe cumpărător din dreptul de a mai reclama viciilelucrului vândut.

Condiţiile şi efectele răspunderii pentru viciile ascunse ale lucrului vândut sunt celeprevăzute de Codul civil şi Decretul nr.167/1958.

Prin O.G. nr.21/1992 privind protecţia consumatorilor a fost instituit un nou cadru juridical asigurării calităţii produselor şi serviciilor.

Consumatorii au dreptul de a pretinde agenţilor economici remedierea sau înlocuireagratuită a produselor obţinute, precum şi despăgubiri pentru pierderile suferite ca urmare adeficienţelor constatate în cadrul termenului de garanţie sau de valabilitate.

Termenul de garanţie este definit ca limita de timp, stabilită de producător, în cadrul

căreia produsul achiziţionat trebuie să-şi păstreze caracteristicile calitative prescrise, iar cumpărătorul are dreptul la remedierea sau înlocuirea gratuită a acestuia, dacădeficienţele nu-i sunt imputabile.

–63–



Termenul de valabilitate priveşte anumite produse care pot fi folosite numai într-unanumit termen (produse alimentare, farmaceutice, cosmetice). El este definit ca o limită detimp stabilită de producător, în care produsul poate fi consumat şi în care acesta trebuiesă-şi menţină caracteristicile calitative prescrise, dacă au fost respectate condiţiile detransport, manipulare, depozitare şi consum.

Consumatorul (cumpărătorul) care constată în termenul de garanţie anumite deficienţe

ale produselor are dreptul să ceară agentului economic (vânzător) remedierea sau înlocuirea produselor ori restituirea preţului. În cazul produselor cu termen de valabilitate, consumatorul poate cere înlocuirea

produselor sau restituirea preţului.După expirarea termenului de garanţie, consumatorii pot pretinde remedierea sau

înlocuirea produselor care nu pot fi folosite potrivit scopului pentru care au fost realizate,ca urmare a unor vicii ascunse apărute pe durata medie de utilizare a acestora.

O atare răspundere este exclusă pentru produsele pentru care există un termen devalabilitate.

Viciile ascunse sunt deficienţe calitative ale unor produse, care, existând în momentulpredării, nu au fost cunoscute şi nici nu puteau fi cunoscute de către consumator prin

mijloacele obişnuite de verificare.Durata medie de utilizare a produselor este intervalul de timp, stabilit în documentele

tehnice normative sau declarat de către producător ori convenit de părţi, în cadrul căruiaprodusele, altele decât cele cu termen de valabilitate, trebuie să-şi menţină caracteristicilecalitative prescrise, dacă au fost respectate condiţiile de transport, manipulare, depozitareşi exploatare.

În cazul când apar vicii în cursul duratei medii de utilizare a produselor, consumatorul(cumpărătorul) are dreptul să pretindă agentului economic (vânzător) remedierea sau înlocuirea produselor, dacă acestea nu mai pot fi folosite potrivi scopului pentru care aufost realizate.

Termenul de prescripţie pentru reclamarea viciilor ascunse este de 6 luni, afară decazul când viciile au fost ascunse cu viclenie.

Termenul începe să curgă de la data descoperirii viciilor, dar numai dacă acestea aufost descoperite în cadrul duratei medii de utilizare a produselor.

b2) Obligaţiile cumpărătoruluiFiind un contract bilateral, contractul de vânzare-cumpărare dă naştere la obligaţii şi în

sarcina cumpărătorului. Potrivit Codului civil, principala obligaţie a cumpărătorului esteaceea de a plăti preţul vânzării (art.1361). Pe lângă această obligaţie, cumpărătorul are şiobligaţia de a primi lucrul vândut şi, în anumite cazuri, obligaţia de a suporta cheltuielilevânzării.

Obligaţia de plată a preţului este principala obligaţie a cumpărătorului. Cumpărătorul

datorează preţul prevăzut în contract.O actualizare a preţului este posibilă.Cât priveşte criteriul de actualizare a preţului, el nu poate fi decât coeficientul creşterii

inflaţiei pe perioada întârzierii în executarea obligaţiei, iar nu cursul leu/dolar.Potrivit legii, cumpărătorul datorează, pe lângă preţul vânzării, şi dobânda preţului în

caz de întârziere la plată.S-a decis că repararea integrală a prejudiciului cauzat prin nerestituirea sumei de bani

datorate se realizează prin actualizarea ei cu indicele inflaţiei la care se adaugă dobândalegală.

Cumpărătorul are şi obligaţia de a lua în primire lucrul vândut.Luarea în primire a lucrului vândut se face la data şi locul convenite de părţi în contract.

1.5. Consecinţele nerespectării obligaţiilor contractuale

–64–



Obligaţiile părţilor trebuie executate în strictă conformitate cu clauzele contractului.Nerespectarea obligaţiilor contractuale produce consecinţele reglementate de Codul civil şiCodul comercial.

Potrivit legii, în cazul când una dintre părţi nu îşi execută obligaţiile asumate, cealaltăparte este îndreptăţită să uzeze de excepţia de neexecutare, să ceară rezoluţiuneacontractului ori să ceară executarea obligaţiei în cauză.

a) Rezoluţiunea contractului Cerinţele activităţii comerciale reclamă existenţa unor reguli speciale privindrezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare comercială.

Potrivit art.67 C.com., când mai înainte de expirarea termenului fixat pentru executareacontractului, una din părţi a oferit celeiIalte predarea lucrului vândut sau plata preţului şiaceasta nu îşi îndeplineşte la termenul fixat obligaţiunea sa, atunci contractul se considerădesfiinţat în favoarea părţii care îşi executase obligaţiunea sa.

Prin urmare, rezoluţiunea contractului se produce de drept (ope legis) când o parteoferă executarea, iar cealaltă parte nu îşi execută obligaţia sa.

Astfel, dacă în contract s-a stabilit un termen de predare a lucrului cu plata preţului laacelaşi termen, contractul se desfiinţează în cazul când, înainte de împlinirea termenului,

cumpărătorul oferă preţul, iar vânzătorul nu predă lucrul la termenul convenit.Tot astfel, contractul se desfiinţează în cazul când înainte de îndeplinirea termenului

convenit pentru predarea lucrului şi plata preţului, vânzătorul oferă lucrul iar cumpărătorulnu plăteşte preţul la termenul stabilit.

Un alt caz de rezoluţiune a contractului reglementat de Codul comercial priveşterezoluţiunea pentru expirarea termenului esenţial. Nerespectarea termenului esenţialatrage rezoluţiunea de drept a contractului în favoarea părţii în folosul căreia s-a stipulattermenul esenţial.

b) Executarea coactivă Întrucât executarea pe cale silită, în condiţiile dreptului comun, nu satisface cerinţele de

executare promptă a obligaţiilor din contractul de vânzare-cumpărare comercială, Codulcomercial a reglementat un mijloc mai eficient de executare, cu participarea părţiiinteresate în obţinerea executării obligaţiei. Acest mijloc de executare este denumit îndoctrină executare coactivă.

Dacă vânzătorul nu îşi execută obligaţia de predare a lucrului, cumpărătorul are dreptul„a face să se cumpere lucrul de către un ofiţer public însărcinat cu asemenea acte”. Deci,cumpărătorul are dreptul să-şi procure bunul de pe piaţă prin intermediul unui agent oficial.

În cazul în care la cumpărarea efectuată prin intermediul agentului oficial s-a plătit unpreţ mai mare decât cel convenit prin contract, cumpărătorul are dreptul să pretindădiferenţa de la vânzător.

Când cumpărătorul nu îşi execută obligaţia de a lua în primire bunul, vânzătorul are

dreptul, fie să depună bunul la o casă acreditată de comerţ pe socoteala şi cheltuialacumpărătorului, fie să vândă bunul.Dacă preţul la care s-a vândut bunul este mai mic decât cel prevăzut în contract,

vânzătorul are dreptul să pretindă diferenţa de la cumpărător.

2. Contractul de mandat comercial

2.1. Noţiunea şi caracteristicile mandatului comercialCa structură, mandatul comercial se aseamănă cu mandatul civil. Dar, mandatul

comercial are o funcţie deosebită, aceea de a mijloci afaceri comerciale.Contractul de mandat comercial poate fi definit ca acel contract în temeiul căruia o

persoană (mandatarul) se obligă să încheie în numele şi pe seama altei persoane care i-adat împuternicirea (mandantul) anumite acte juridice care pentru mandant sunt fapte decomerţ.

–65–



2.2. Condiţiile de validitate a contractului de mandat comercialPentru a fi valabil încheiat, contractul de mandat comercial trebuie să îndeplinească

condiţiile cerute pentru orice contract: consimţământul, capacitatea, obiectul şi cauza(art.948 C.civ).

Întrucât problemele generale privind aceste condiţii sunt aceleaşi ca şi cele alemandatului civil, vom reţine numai unele aspecte care interesează activitatea comercială.

Contractul de mandat comercial se încheie prin acordul de voinţă al mandantului şimandatarului.Comerciantul care nu voieşte să primească însărcinarea mandantului are obligaţia ca,

în cel mai scurt termen posibil, să îl înştiinţeze pe mandant despre refuzul său.Totodată, legea obligă pe comerciant să păstreze bunurile care i s-au expediat şi să le

conserve pe cheltuiala mandantului, până ce acesta va putea să ia măsurile necesare.Contractul de mandat are ca obiect „tratarea de afaceri comerciale” (art.374 C.com).

Deci, obiectul contractului de mandat îl constituie actele juridice care, potrivit legii, suntfapte de comerţ. Aceste acte juridice trebuie să fie fapte de comerţ pentru mandant. Celmai adesea, actele juridice care se încheie în baza mandatului privesc vânzarea-cumpărarea de mărfuri.

2.3. Efectele contractului de mandat comerciala) Obligaţiile părţilor Din contract rezultă anumite obligaţii pentru mandatar, care acţionează în numele şi pe

seama mandantului.Mandatarul are obligaţia să execute mandatul. Această obligaţie constă în încheierea

actelor juridice cu care a fost împuternicit de mandant. Având în vedere că, în activitatea comercială este necesară o mai mare libertate de

acţiune a mandatarului, depăşirea împuternicirii este considerată permisă, dacă este îninteresul mandantului.

Mandatarul este ţinut să îşi îndeplinească obligaţiile cu bună-credinţă şi diligenţa unuibun proprietar. El trebuie să respecte clauzele contractului şi instrucţiunile primite.

Mandatarul are obligaţia să aducă la cunoştinţa terţului cu care încheie actul, împuternicirea în temeiul căreia acţionează.

Mandatarul are obligaţia să îl înştiinţeze pe mandant despre executarea mandatului(art.382 C.com).

Mandatarul are obligaţia să plătească dobânzi la sumele de bani cuvenite mandantului(art.380 C.com). În cazul în care în executarea mandatului, a încasat anumite sume debani cuvenite mandantului, mandatarul este obligat să le remită acestuia ori să leconsemneze pe numele mandantului.

Nerespectarea obligaţiei atrage curgerea dobânzilor în favoarea mandantului.Mandatarul va plăti dobânzi din ziua în care era dator a le trimite sau a le „consemna”.

Din contractul de mandat rezultă şi obligaţii în sarcina mandantului care a dat împuternicirea mandatarului.Mandantul este obligat să pună la dispoziţia mandatarului mijloacele necesare pentru

executarea mandatului.Mandantul are obligaţia să plătească mandatarului remuneraţia datorată pentru

executarea mandatului.Mandantul are obligaţia să restituie cheltuielile făcute de mandatar pentru executarea

mandatului. Prin cheltuieli de executare a mandatului legea înţelege sumele de baniavansate de mandatar pentru îndeplinirea mandatului (art.1547 C.civ.), precum şidespăgubirile cuvenite mandatarului pentru pagubele suferite cu ocazia îndepliniriimandatului (art.1549 C.civ).

Se înţelege că mandantul va suporta aceste cheltuieli numai în măsura în caremandatarul a acţionat potrivit împuternicirii primite şi nu i se poate reţine nici o culpă în îndeplinirea mandatului.

–66–



b) Privilegiul mandatarului În scopul protejării intereselor mandatarului, legea îi conferă un privilegiu special, prin

care i se garantează satisfacerea drepturilor sale băneşti de către mandant.Prin acest privilegiu i se garantează mandatarului plata sumelor de bani pe care le

datorează mandantul cu titlu de retribuţie, cheltuieli făcute cu execuţia mandatului,despăgubiri pentru prejudiciul suferit cu ocazia îndeplinirii mandatului etc.

Privilegiul se exercită asupra tuturor bunurilor mandantului pe care mandatarul ledeţine pentru executarea mandatului sau care se găsesc la dispoziţia sa, în magazinelesale ori în depozitele publice, sau pentru care el poate proba prin posesia legitimă a poliţeide încărcare (documentul de transport) că i-au fost expediate (art.387 C.com.).

În cazul în care bunurile mandantului au fost vândute de mandatar, potrivit mandatului,privilegiul poartă asupra preţului [art.387 alin.(4) C.com.].

Pentru a exercita dreptul de garanţie, mandatarul trebuie să îi notifice mandantuluisumele de bani pe care acesta le datorează, cu somaţia de a fi achitate în termen de cincizile.

3. Contractul de comision

3.1. Noţiunea şi caracterele juridice ale contractului de comisionEsenţa contractului de comision este cuprinsă în art.405 C.com care prevede:

„comisionul are ca obiect tratarea de afaceri comerciale de către comisionar în socotealacomitentului ”. Contractul de comision este un contract prin care o parte, numităcomisionar, se obligă pe baza împuternicirii celeilalte părţi, numită comitent, se încheieanumite acte de comerţ, în nume propriu, dar pe seama comitentului, în schimbul uneiremuneraţii, numită comision.

Având în vedere elementele care îl definesc, contractul de comision apare ca ovarietate a mandatului comercial; contractul de comision este un mandat comercial fărăreprezentare.

Deosebirea dintre cele două contracte priveşte structura lor; în cazul mandatului,mandatarul are un drept de reprezentare, şi deci el încheie actele juridice în numele şi peseama mandantului; în cazul contractului de comision, comisionarul nu beneficiază dedreptul de reprezentare şi, în consecinţă, el încheie actele juridice în nume propriu, dar peseama comitentului.

Din definiţia dată contractului de comision rezultă caracteristicile acestui contract:contractul este bilateral, cu titlu oneros şi consensual.

3.2. Condiţiile de validitate a contractului de comisionContractul de comision este valabil încheiat dacă sunt îndeplinite condiţiile cerute de

art.948 C.civ., pentru orice convenţie: consimţământul, capacitatea, obiectul şi cauza.Ca orice contract, contractul de comision se încheie prin acordul de voinţă al părţilor.

În cazul în care comisionarul nu voieşte să primească însărcinarea comitentului, el esteţinut să îndeplinească obligaţiile prevăzute de art.376 C.com. (să îl înştiinţeze pe comitentde refuzul său, să conserve bunurile primite din partea comitentului etc.).

Contractul de comision are ca obiect „tratarea de afaceri comerciale” (art.405 C.com.).Deci, actele juridice pe care comisionarul le încheie cu terţii trebuie să fie fapte de comerţ.

3.3. Efectele contractului în raporturile dintre comitent şi comisionar Întrucât în temeiul contractului de comision, comitentul îl împuterniceşte pe comisionar

să încheie anumite acte juridice pe seama comitentului, între părţi se nasc obligaţiiasemănătoare celor izvorâte din contractul de mandat în raporturile dintre mandant şimandatar.

Din contractul de comision rezultă anumite obligaţii pentru comisionar.

Comisionarul este obligat să execute mandatul încredinţat de comitent. În baza împuternicirii primite, comisionarul este obligat să încheie actele juridice stabilite decomitent.

–67–



Comisionarul este ţinut să îndeplinească toate actele pe care le reclamă realizareaoperaţiunii comerciale cu care a fost împuternicit de comitent; comisionarul-vânzător primeşte de la comitent mărfurile ce urmează să fie vândute şi încasează preţul de la terţi,iar comisionarul-cumpărător primeşte bunurile şi face plata preţului către terţi.

În executarea mandatului, comisionarul este obligat să se conformeze instrucţiunilor comitentului.

Comisionarul este obligat să dea socoteală asupra îndeplinirii mandatului primit. Întemeiul acestei obligaţii, comisionarul este ţinut să-l informeze pe comitent asupramersului operaţiunilor şi a împrejurărilor de natură să modifice împuternicirea primită.

Întrucât contractul cu terţul este încheiat de comisionar în nume propriu, dar în seamacomitentului, drepturile dobândite de comisionar trec direct asupra comitentului, care este în realitate stăpânul afacerii. Tot astfel, obligaţiile asumate de comisionar prin contractul încheiat cu terţul se răsfrâng asupra comitentului.

Ca expresie a acestor efecte ale contractului de comision, dreptul de proprietateasupra bunurilor care fac obiectul contractului încheiat de comisionar şi terţ, ca şi riscurile,se transmit direct de la comitent la terţ şi invers, de la terţ la comitent.

Comitentul este ţinut să îşi îndeplinească obligaţiile cu buna-credinţă şi diligenţa unui

profesionist.Contractul de comision dă naştere unor obligaţii în sarcina comitentului.Comitentul are obligaţia să plătească remuneraţia (comisionul) cuvenită comisionarului.

Pentru îndeplinirea obligaţiei privind încheierea actelor juridice care au făcut obiectul însărcinării primite, comisionarul este îndreptăţit să primească o remuneraţie.

Comitentul este obligat la plata remuneraţiei din momentul în care comisionarul a încheiat actele juridice cu terţii, chiar dacă nu au fost executate încă obligaţiile rezultatedin actele juridice încheiate.

3.4. Efectele executării contractului de comision faţă de terţi În baza împuternicirii primite, comisionarul încheie acte juridice în nume propriu. Deci,

în contractul încheiat între comisionar şi terţ, comisionarul este parte contractantă şi, înconsecinţă, el are calitatea de debitor sau creditor, după caz, faţă de terţ. În acest sens,art.406 C.com. prevede: „Comisionarul este direct obligat către persoana cu care acontractat ca şi cum afacerea ar fi fost a sa proprie”.

Rezultă că prin încheierea contractului între comisionar şi terţ nu se stabilesc nici un felde raporturi juridice între comitent şi terţ. De aceea art.406 alin.(2) C.com. dispune:„Comitentul nu are acţiune în contra persoanelor cu care a contractat comisionarul şi niciacestea nu au vreo acţiune contra comitentului”.

Pentru nerespectarea obligaţiilor din contractul încheiat între comisionar şi terţ,răspunderea aparţine părţii contractante în culpă. Aceasta înseamnă că pentrunerespectarea obligaţiei de către terţ nu va răspunde comisionarul, ci terţul.

Comisionarul este răspunzător faţă de comitent pentru încheierea actelor juridice cuterţul, nu şi pentru executarea lor. În mod excepţional, comisionarul va răspunde pentru nerespectarea obligaţiilor de

către terţ în cazul în care, în contractul de comision s-a stipulat o obligaţie de garanţie aexecutării din partea comisionarului. Este vorba de clauza „star del credere” (garanţiasolvabilităţii).

În schimbul garanţiei executării obligaţiilor, comisionarul are dreptul la o remuneraţiespecială.

4. Contractul de garanţie reală mobiliară

În scopul sporirii eficienţei garanţiei executării obligaţiilor civile şi comerciale, prinLegea nr.99/1999 a fost adoptată o nouă reglementare privind garanţiile. În Titlul VI al legiise reglementează regimul juridic al garanţiilor mobiliare.

–68–



De la data intrării în vigoare a acestei reglementări se abrogă art.478-489 din Codulcomercial, Titlul XIV „Despre gaj”. Aceasta însemnă că, în prezent, în materie comercialănu mai există garanţia gajului, ea fiind înlocuită cu garanţia reală mobiliară.

Noua reglementare este de sorginte americană şi cuprinde 105 articole, ceea cepermite a considera această reglementare ca un adevărat cod al garanţiilor realemobiliare.

Prin noua reglementare se instituie un sistem unitar privind constituirea, înregistrarea şiexecutarea garanţiei.Bunurile care fac obiectul garanţiei s-au diversificat, iar prin consacrarea garanţiei fără

deposedare se elimină consecinţele antieconomice ale gajului tradiţional.Publicitatea şi ordinea de preferinţă a garanţiei sunt asigurate printr-un sistem

transparent, care foloseşte mijloace moderne de evidenţă. În sfârşit, în condiţiile noii reglementări, valorificarea garanţiei se realizează printr-o

procedură de executare privată, care asigură o mai mare operativitate şi eficienţă.Potrivit art.1 din lege, garanţiile reale mobiliare reglementate de această lege sunt

destinate să asigure îndeplinirea unei obligaţii civile sau comerciale născute din oricecontract încheiat între persoanele fizice sau juridice.

De remarcat că domeniul de aplicare al acestei reglementări este mult mai larg decâtcel al reglementării gajului comercial.

Legea reglementează contractul de garanţie reală mobiliară, adică un contract încheiatanume pentru garantarea executării obligaţiilor.

Dar, noua lege reglementează şi alte garanţii reale mobiliare rezultate din anumite acte juridice, care nu sunt încheiate special pentru garantarea executării obligaţiilor. De aceea,aceste garanţii ar putea fi denumite garanţii reale mobiliare asimilate.

4.1. Noţiunea şi caracterele juridice ale contractului de garanţie reală mobiliarăContractul de garanţie reală mobiliară este contractul în temeiul căruia debitorul unei

obligaţii constituite în favoarea creditorului o garanţie reală asupra unor bunuri mobile saudrepturi în scopul asigurării executării obligaţiei asumate (art.14 din lege).

Prin contractul de garanţie se naşte un drept real care conferă creditorului un drept depreferinţă şi un drept de urmărire.

Creditorul este îndreptăţit să-şi satisfacă creanţa cu obiectul garanţiei înaintea altor creditori ale căror garanţii reale sau drepturi afectate garanţiei au un grad de prioritateinferior [art.9 alin.(2) din lege].

Dacă debitorul a dispus de bunul sau dreptul afectat garanţiei, în cazul în care nu îşi îndeplineşte obligaţia garantată, creditorul are posibilitate să îşi exercite dreptul asuprabunului afectat garanţiei, care se găseşte în posesia unui terţ, precum şi asupraproduselor acestuia [art.23 alin.(2) din lege].

Din definiţia dată rezultă caracterele juridice ale contractului; contractul este bilateral,

cu titlu oneros, accesoriu şi solemn.Contractul de garanţie reală are valoarea unui titlu executoriu (art.17 din lege). Aceasta însemnă că în cazul când debitorul nu va îndeplini obligaţia garantată, creditorul va puteasă execute garanţia în temeiul contractului, învestit cu formulă executorie, în condiţiilelegii.

4.2. Constituirea garanţiei reale mobiliareContractul de garanţei reală mobiliară se încheie între părţile contractante, având ca

obiect bunurile prevăzute de lege şi cu respectarea formalităţilor de publicitate instituite delege.

Părţile contractante sunt denumite de lege debitor şi creditor (art.19 din lege).Debitorul (garantul) este persoana obligată să aducă la îndeplinire obligaţia garantată

printr-o garanţie reală mobiliară.Creditorul (persoana garantată) este persoana în favoarea căreia s-a constituit garanţiareală.

–69–



Prin lege sunt reglementate bunurile care formează obiectul garanţiei reale, precum şiobligaţiile garantate.

Art.6 din lege instituie principiul potrivit căruia se consideră cuprinse în domeniul deaplicare al legii toate bunurile mobile, corporale sau necorporale.

Bunurile care constituie obiectul garanţiei pot fi proprietatea debitorului sau a alteipersoane. Pe durata contractului de garanţie, debitorul are dreptul de a administra bunul şi

a dispune de el şi produsele sale (închiriere, vânzare, constituirea unei alte garanţii etc.).Prin contractul de garanţie mobiliară se poate garanta îndeplinirea oricărei obligaţiicivile sau comerciale născute din orice contract încheiat între persoanele fizice sau juridice.

Contractul de garanţie se încheie în formă autentică sau prin înscris sub semnăturăprivată şi trebuie semnat de către debitor.

Forma scrisă a contractului este impusă de lege pentru a se putea realiza condiţiapublicităţii contractului.

Dreptul real de garanţie al creditorului rezultat din contractul de garanţie este opozabilterţilor numai prin îndeplinirea formalităţii de publicitate reglementate de lege.

De regulă, condiţia publicităţii se consideră îndeplinită din momentul înscrierii avizului

de garanţie reală la Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare (art.29 din lege). În anumite cazuri, publicitatea se realizează şi prin alte metode (art.30 din lege).

4.3. Efectele contractului de garanţie reală mobiliarăContractul de garanţie reală mobiliară dă naştere la drepturi şi obligaţii, atât pentru

debitor, cât şi pentru creditor.Drepturile şi obligaţiile debitorului privesc bunul care face obiectul garanţiei.Pe durata contractului de garanţie, debitorul care deţine bunul afectat garanţiei are

dreptul să administreze bunul şi chiar să dispună de el în orice mod (vânzare, închiriere,constituirea altei garanţii, etc.), precum şi de fructele bunului.

În cursul duratei contractului de garanţie, debitorul care are posesia bunului afectatgaranţiei este obligat să întreţină bunul şi să îl folosească ca un bun proprietar.

Drepturile şi obligaţiile creditorului se referă la bunurile garanţiei. În calitatea sa de titular al unui drept de garanţie reală, creditorul este în drept să

verifice bunul afectat garanţiei aflat în posesia debitorului, fără să afecteze activitateaacestuia.

Dacă debitorul nu îşi îndeplineşte obligaţia garantată, creditorul are dreptul, în temeiulgaranţiei, să intre în posesie sau să reţină bunul afectat garanţiei şi dreptul de a-l vindepentru a obţine plata obligaţiei garantate.

În cazul când obligaţia garantată a fost îndeplinită, creditorul care a intrat în posesiabunului are obligaţia să îl restituie debitorului.

4.4. Executarea garanţiei reale mobiliareDacă debitorul nu îndeplineşte obligaţia garantată, creditorul are dreptul să aleagă,pentru satisfacerea creanţei sale, între a iniţia procedura de executare reglementată deCodul de procedură civilă sau de a executa garanţia reală în condiţiile prevăzute de art.62şi urm. din lege.

În vederea satisfacerii creanţei sale, creditorul are dreptul să ia în posesie bunul afectatgaranţiei, în mod paşnic sau cu ajutorul executorului judecătoresc.

Creditorul are dreptul să ia în posesie, în mod paşnic, bunul care constituie obiectulgaranţiei sau produsele realizate din valorificarea acestuia, precum şi înscrisurile careconstată dreptul de proprietate al debitorului asupra bunului.

În cazul când nu este posibilă intrarea în posesia bunului în mod paşnic, creditorul

trebuie să apeleze la executorul judecătoresc.Odată intrat în posesia bunului, creditorul va proceda la vânzarea lui (art.69 din lege).

–70–



Înainte de vânzare, creditorul trebuie să notifice vânzarea către debitor şi ceilalţicreditori care şi-au înscris un aviz de garanţie faţă de acelaşi debitor şi cu privire la acelaşibun, precum şi către proprietarul bunului, dacă o altă persoană este proprietarul acestuia.

Debitorul, creditorul sau proprietarul bunului poate face opoziţie la vânzarea bunului, întermen de 5 zile de la primirea notificării.

Nerespectarea formalităţilor notificării atrage după sine nulitatea vânzării şi

răspunderea pentru pagubele cauzate.Cât priveşte modalitatea vânzării, ea este cea prevăzută în contractul de garanţie. Înabsenţa unei clauze în contract, creditorul trebuie să vândă bunul „într-o manierăcomercială rezonabilă”, care să asigure obţinerea celui mai bun preţ.

Suma de bani obţinută din vânzarea bunului va fi distribuită de creditor în ordineastabilită de lege (plata cheltuielilor privind conservarea, luarea în posesie şi vânzareabunului, plata dobânzilor şi a creanţei garantate care are primul rang de prioritate chiar dacă aceasta nu a devenit exigibilă).

Prin lege sunt reglementate şi căile de executare a garanţiilor reale având ca obiectalte bunuri (sumele depuse în cont la bancă, titlurile negociabile etc.).

Exemple de subiecte1) Regimul juridic al dobânzilor în raporturile comerciale;2) Solidaritatea codebitorilor;3) Facturile acceptate ca mijloc de probă în raporturile comerciale;4) Prescripţia extinctivă în materie comercială;5) Executarea coactivă;6)Privilegiul mandatarului;7)Efectele contractului de comision în raporturile dintre comitent şi comisionar;8) Efectele executării contractului de comision faţă de terţi;9) Efectele contractului de garanţie reală mobiliară;

10)Executarea garanţiei reale mobiliare.

–71–



CAPITOLUL VITITLURILE COMERCIALE DE VALOARE

Titlul comercial de valoare poate fi definit ca un înscris denumit şi titlu în temeiul căruia

posesorul său legitim este îndrituit să exercite, la o dată determinată, dreptul arătat în înscris.

O categorie importantă a titlurilor comerciale o reprezintă efectele de comerţ, care daudreptul la plata unei sume de bani. Intră în această categorie: cambia, biletul la ordin şicecul.

1. Cambia

Cambia este reglementată prin Legea nr.58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin.1.1. Noţiunea şi mecanismul juridic al cambieiCambia este un înscris prin care o persoană, denumită trăgător sau emitent, dă

dispoziţie altei persoane, denumită tras, să plătească la scadenţă o sumă de bani unei atreia persoane, numită beneficiar sau la ordinul acesteia.

Aşa cum rezultă din definiţie, cambia implică participarea a trei persoane:a) trăgătorul (emitentul) este persoana care emite titlul; el dă dispoziţia să se plătească

o sumă de bani. Prin semnătura sa, trăgătorul îşi asumă obligaţia de a face să seplătească suma de bani beneficiarului de către tras. Emitentul înscrisului poartă denumireade trăgător, deoarece „trage” titlul asupra debitorului care este obligat să efectueze plata;

b) trasul este persoana căreia i se adresează dispoziţia (ordinul) de a plăti o sumă debani;

c) beneficiarul este persoana căreia sau la ordinul căreia urmează să se facă plata de

către tras. Înţelegerea mecanismului juridic al cambiei presupune răspunsul la trei întrebări.Cum se explică dreptul trăgătorului de a da dispoziţie trasului să facă o plată? De

ce trasul trebuie să execute această dispoziţie? În ce temei beneficiarul primeşte plata? În mod obişnuit, emiterea unei cambii are la bază existenţa unor raporturi juridice

anterioare între persoanele în cauză, care au ca izvor anumite acte juridice. În temeiulacestor raporturi juridice, denumite raporturi fundamentale, fiecare persoană are calitateade creditor sau debitor în raporturile juridice la care participă. Prin emiterea cambiei şiefectuarea plăţii se execută obligaţiile din raporturile juridice preexistente.

Cele arătate pot fi mai bine înţelese prin următorul exemplu: comerciantul A vindecomerciantului B o cantitate de marfă la preţul de 50.000 lei, plătibil la 60 de zile de la

primirea mărfii. Deci, cumpărătorul B datorează vânzătorului A preţul mărfii de 50.000 lei,care va fi plătit la termenul convenit. În acelaşi timp comerciantul A datorează la rându-i,

–72–



faţă de comerciantul C, la acelaşi termen, suma de 50.000 lei dintr-un contract de împrumut.

În situaţia dată, pentru simplificarea operaţiilor de plată a sumelor de bani datorate,comerciantul A va trage o cambie asupra comerciantului B în favoarea comerciantului C.Deci, fiind creditor al preţului, comerciantul A (trăgător) va da o dispoziţie comerciantului B(tras), care este debitor al preţului, să plătească la scadenţă suma de 50.000 lei direct

comerciantului C (beneficiar), care este creditorul comerciantului A din contractul de împrumut. Prin plata la scadenţă a sumei de 50.000 lei, făcută de comerciantul B (trasul)către comerciantul C (beneficiar) se stinge, atât obligaţia comerciantului B (trasul) cătrecomerciantul A (din contractul de vânzare-cumpărare), cât şi obligaţia comerciantului Afaţă de comerciantul C (din contractul de împrumut).

Cum se poate observa, în situaţia arătată, în loc să plătească în numerar datoria sa dincontractul de împrumut, comerciantul A îi remite comerciantului C cambia trasă asupracomerciantului B, urmând ca, la scadenţă, posesorul cambiei să încaseze suma de 50.000lei de la comerciantul B.

În încheierea celor arătate se impune o precizare. Raporturile juridice care preexistăcambiei (raporturile fundamentale) explică şi justifică emiterea cambiei. Dar, odată emisă

cambia, ea trebuie privită prin ea însăşi, ca un titlu de sine stătător. Totodată, operaţiileprivind cambia fac abstracţie de existenţa raporturilor fundamentale. Aceste operaţii suntguvernate de reguli speciale, care sunt diferite de regulile care reglementează raporturilefundamentale. Regulile speciale privind crearea raporturilor juridice cambiale, circulaţia,garantarea şi plata cambiei sunt cuprinse în Legea nr.58/1934.

Trebuie observat, însă, că emiterea cambiei nu duce la stingerea raporturilor juridicefundamentale. Aceste raporturi juridice subzistă, afară de cazul când părţile au convenit onovaţie, adică stingerea obligaţiei vechi din raportul fundamental şi înlocuirea ei cu oobligaţie nouă, rezultată din raportul cambial (art.64 din Legea nr.58/1934).

Principala funcţie a cambiei este aceea de instrument de credit. Într-adevăr, deoarecesuma de bani prevăzută în cambie nu trebuie achitată imediat, ci la un anumit termen, prinintermediul cambiei se acordă debitorului un credit pe intervalul de timp până la scadenţă.

Cambia are şi funcţia de instrument de plată. Această funcţie este asemănătoarefuncţiei pe care o îndeplineşte moneda. Cambia prezintă însă avantajul că evită folosireade numerar.

Obligaţia trăgătorului şi dreptul corelativ al beneficiarului au ca izvor voinţa trăgătoruluiexprimată în titlu.

Exercitarea dreptului împotriva semnatarilor ulteriori (coobligaţi) se realizează înputerea legii şi are ca premisă prezumţia de regularitate a titlului.

Din moment ce cambia este emisă cu respectarea condiţiilor necesare, legea asigurăposesorului titlului o protecţie deplină. Acesta este îndreptăţit să primească suma de bani

menţionată în titlu, chiar dacă în fapt datoria nu ar exista. În beneficiul securităţiiraporturilor comerciale, aparenţa se impune asupra realităţii.1.2. Condiţiile cerute pentru valabilitatea cambieia) Condiţiile de fond ale cambiei Legea nr.58/1934 nu cuprinde nici o dispoziţie specială referitoare la condiţiile de fond

ale cambiei. În consecinţă, pentru valabilitatea cambiei, trebuie îndeplinite condiţiileprevăzute de Codul civil pentru validitatea actelor juridice: consimţământul, capacitatea,obiectul şi cauza (art.948 C.civ).

Obligaţiile cambiale se pot naşte şi prin reprezentare, în condiţiile art.9 şi 10 din Legeanr.58/1934.

b) Condiţiile de formă ale cambiei

Ca orice titlu comercial de valoare, cambia are un caracter formal. Acest caracter trebuie înţeles sub un dublu aspect: cambia trebuie să îmbrace forma scrisă şi înscrisul săcuprindă, în mod obligatoriu, menţiunile prevăzute de lege.

–73–



Cambia este un înscris sub semnătură privată având configurarea unei scrisori întocmite de trăgător şi adresată trasului. Nimic nu se opune ca înscrisul să fie autentic.

Se admit şi formularele tipizate, care se completează în spaţiile libere. În toate cazurile însă, semnătura trebuie să fie manuscrisă, adică să aparţină persoanei care semnează.

Înscrisul cambial trebuie să cuprindă, obligatoriu, menţiunile prevăzute de art.1 pct.1-8din Legea nr.58/1934.

Denumirea de cambie. Potrivit legii, înscrisul trebuie să cuprindă denumirea decambie „în însuşi textul titlului”. Această cerinţă este menită să atragă atenţia celui caresemnează asupra naturii obligaţiei ce îşi asumă şi asupra efectelor sale.

Ordinul necondiţionat de plată a unei sume de bani determinate. Ordinul de platătrebuie exprimat sub forma unui ordin propriu-zis („plătiţi”, „veţi plăti” etc).

Legea prevede expres că ordinul trebuie să fie necondiţionat;el trebuie să priveascăplata unei sume de bani determinate. Această plată trebuie să aibă ca obiect numai osumă de bani şi într-un cuantum determinat.

Numele trasului . Legea cere ca înscrisul să prevadă numele persoanei care trebuiesă execute plata, adică numele trasului.

Indicarea scadenţei. Potrivit legii, înscrisul trebuie să indice scadenţa, adică data la

care obligaţia cambială devine exigibilă şi posesorul cambiei poate cere plata sumei debani menţionată în înscris.

Modalităţile de stabilire a scadenţei sunt prevăzute de lege. Art.36 din Legeanr.58/1934 prevede că o cambie poate fi trasă: la vedere; la un anume timp de la vedere;la un anumit timp de la data emisiunii; la o zi fixă.

Indicarea locului unde trebuie făcută plata. Înscrisul trebuie să prevadă locul undedebitorul (trasul) va face plata.

Întrucât legea cere să se indice locul plăţii, se consideră că trebuie să se arate numailocalitatea, iar nu domiciliul ori sediul debitorului.

Numele acelui căruia sau la ordinul căruia se va face plata. Potrivit legii, în cambietrebuie să se arate persoana căreia i se va face plata sau la ordinul căreia plata trebuiefăcută.

Data şi locul emiterii cambiei. Înscrisul trebuie să cuprindă data şi locul emiteriicambiei de către trăgător.

Semnătura trăgătorului. Faptul că voinţa exprimată în cambie aparţine trăgătoruluieste atestat de semnătura acestuia pe înscrisul în cauză. În absenţa semnăturiitrăgătorului, cambia este lovită de nulitate. Semnătura trebuie să fie autografă (manu proprio).

Titlul căruia îi lipseşte vreuna din condiţiile arătate în art.1 nu are valoarea unei cambii,afară de cazurile arătate de lege.

1.3. Transmiterea cambiei (girul)

a) Definiţia girului Girul este un act juridic prin care posesorul cambiei, numit girant, transmite alteipersoane, numită giratar, printr-o declaraţie scrisă şi semnată pe titlu şi prin predareatitlului, toate drepturile izvorând din titlul respectiv.

Prin gir, posesorul cambiei dă ordin trasului să plătească suma menţionată în titlupersoanei în favoarea căreia a transmis cambia.

Girantul este persoana titulară a dreptului, legitimată în condiţiile legii şi care esteposesoarea titlului. Deci, primul girant este persoana indicată de către trăgător în calitatede beneficiar al cambiei.

Giratarul poate fi orice persoană, indiferent dacă este o persoană străină sau care esteimplicată în raportul cambial (trăgător, tras, etc).

Girul are la bază un raport juridic preexistent între girant şi giratar; de exemplu,posesorul cambiei avea de plătit unui creditor o sumă de bani dintr-un contract de împrumut şi, pentru achitarea datoriei, girează cambia în favoarea creditorului său.

–74–



b) Condiţiile de valabilitate a giruluiGirul este un act juridic şi deci, trebuie să îndeplinească toate condiţiile generale ale

unui act juridic. În plus, el trebuie să îndeplinească şi condiţiile speciale prevăzute delegea cambială.

Girul trebuie să fie necondiţionat şi trebuie să privească întreaga creanţă prevăzută întitlu.

Girul este valabil dacă îndeplineşte condiţiile de formă prevăzute de lege.Girul complet, denumit şi girul plin, constă într-o declaraţie a girantului, semnată deacesta, pusă pe dosul titlului, care cuprinde ordinul adresat debitorului principal (trasul) dea plăti persoanei indicate de girant suma de bani menţionată în cambie.

Girul se exprimă printr-o formulă adecvată: „plătiţi lui…” ori „plătiţi la ordinul lui…”. Încazul girului plin, această formulă trebuie să cuprindă numele şi prenumele, respectivdenumirea giratarului. Desemnarea giratarului se face după aceleaşi reguli ca şi indicareabeneficiarului.

Menţiunea cuprinzând girul trebuie însoţită de semnătura autografă a girantului.Pe lângă girul complet sau girul plin, legea reglementează şi girul în alb. Potrivit art.15

alin.(2) din lege, girul în alb este girul care nu arată numele giratarului.

De asemenea, în aceeaşi idee, a facilitării circulaţiei cambiei, legea recunoaşte şi girulla purtător. Potrivit art.14 alin.(3) din lege, „girul la purtător” este echivalentul unui „gir înalb”. Deci, girul la purtător are valoarea şi efectele juridice ale girului în alb.

c) Efectele girului Legea reglementează trei efecte ale girului: efectul translativ de drepturi, efectul de

garanţie şi efectul de legitimare.Prin gir se transmit drepturile cambiale, adică acele drepturi specifice dreptului cambial.

Fac parte din această categorie: dreptul la suma de bani menţionată în cambie; dreptul dea prezenta cambia la acceptare şi, la scadenţă, de a o prezenta la plată etc.

Ca efect al transmiterii cambiei prin gir, girantul îşi asumă obligaţia de a garantaacceptarea şi plata cambiei de către tras (art.17 din lege). Aceasta însemnă că, dacătrasul va refuza acceptarea şi plata cambiei, girantul va fi ţinut personal să achite suma debani prevăzută în titlu.

Ca urmare a transmiterii cambiei prin gir, giratarul este legitimat în calitate de creditor al sumei menţionate în titlu. În consecinţă, giratarul este abilitat să exercite drepturileprevăzute în cambie.

1.4. Acceptarea cambieia) Prezentarea cambiei pentru acceptarePrezentarea cambiei la acceptare are un caracter facultativ.Posesorul cambiei sau chiar un simplu deţinător poate prezenta trasului, până la

scadenţă, cambia spre acceptare.

Întrucât prezentarea cambiei pentru acceptare este facultativă, însemnă că posesorulcambiei poate să prezinte cambia direct la plată, fără a o prezenta în prealabil pentruacceptare.

În anumite cazuri, prezentarea cambiei către tras pentru acceptare este obligatorie.Prezentarea cambiei la acceptare este obligatorie când scadenţa cambiei a fost

stabilită la un anumit termen de la vedere (art.26 din lege).Prezentarea cambiei pentru acceptare este obligatorie şi în cazul când trăgătorul ori

girantul a stipulat în cambie clauza prezentării titlului pentru acceptare (art.25 din lege).

b) Condiţiile acceptării cambiei Cambia se prezintă la acceptare de către posesorul cambiei sau de către orice

deţinător al ei (art.24 din lege).Cambia se prezintă trasului pentru a fi acceptată.Posesorul cambiei sau deţinătorul acesteia poate prezenta cambia până la scadenţă.

–75–



Acceptarea se scrie pe cambie şi se exprimă prin cuvântul „acceptat” sau orice altăexpresie echivalentă („voi plăti”, „voi onora” etc.). Acceptarea trebuie să fie semnată decătre tras.

c) Efectele acceptării cambiei Acceptarea cambiei are ca efect naşterea obligaţiei trasului de a plăti la scadenţă suma

de bani menţionată în titlu (art.31 din lege).

Prin acceptarea cambiei, trasul devine obligat cambial; el este obligat principal şirăspunde direct de plata sumei de bani către posesorul cambiei.d) Refuzul de a accepta cambia În cazul în care trasul refuză acceptarea cambiei, declaraţia de refuz trebuie

constatată, în termenele stabilite pentru prezentarea la acceptare, printr-un act întocmit deexecutorul judecătoresc în condiţiile prevăzute de art.66-69 din lege. Acest act poartădenumirea de protest de neacceptare.

În cazul refuzului de acceptare a cambiei, posesorul cambiei poate exercita, chiar înainte de scadenţă, dreptul de regres împotriva giranţilor, trăgătorului şi a celorlalţi obligaţicambiali (art.48 din lege).

1.5. Avalula) Noţiunea avalului Asigurarea executării unei obligaţii cambiale este sporită, ca şi în cazul obligaţiilor civile

sau comerciale, printr-o garanţie. Cu privire la obligaţiile cambiale, această garanţie poartădenumirea de aval.

Avalul poate fi definit ca un act juridic prin care o persoană, numită avalist, se obligă săgaranteze obligaţia asumată de unul dintre debitorii cambiali, numit avalizat.

Cel care garantează (avalistul) intervine pentru a întări încrederea în titlu, obligându-sesolidar cu ceilalţi semnatari ai cambiei la plata sumei de bani prevăzută în cambie. Încalitate de avalist poate figura o terţă persoană sau chiar un semnatar al cambiei [art.35alin.(2) din lege].

Cel garantat (avalizatul) este un obligat cambial, adică trăgătorul, trasul acceptant saugirantul.

Prin aval, posesorul cambiei dobândeşte un nou debitor, pe lângă debitorul avalizat.Dar, avalul dă naştere unei obligaţi cambiale autonome şi abstracte, identică obligaţieioricărui alt semnatar al cambiei.

b) Condiţiile de valabilitate a avalului Avalul este valabil dacă îndeplineşte condiţiile legii.Prin aval se poate garanta plata întregii sume de bani menţionate în cambie ori numai

a unei părţi din această sumă. Avalul nu se poate da sub condiţie şi nu poate cuprinde clauze contrare naturii sale. Avalul se scrie pe cambie.

Avalul se exprimă prin cuvintele „pentru aval” sau prin orice altă formulă echivalentă(„pentru garanţie”, „pentru siguranţă” etc.) şi se semnează de către avalist.c) Efectele avalului Avalistul este ţinut în acelaşi mod ca acela pentru care a garantat. Deci, avalistul se

află în poziţia juridică a avalizatului, având toate drepturile şi obligaţiile acestuia. Aceasta însemnă că avalistul va putea fi urmărit, după caz, ca tras acceptant, trăgător sau girant, în funcţie de calitatea avalizatului în raportul cambial.

Când avalistul plăteşte cambia, el dobândeşte drepturile izvorând din ea împotriva celuigarantat, precum şi împotriva acelora care sunt ţinuţi faţă de acesta din urmă, în temeiulcambiei.

Deci, prin plata cambiei, avalistul dobândeşte drepturile izvorând din cambie, atât

împotriva avalizatului cât şi contra acelora care sunt obligaţi în temeiul cambiei faţă deavalizat.1.6. Plata cambiei

–76–



Pentru asigurarea eficienţei cambiei, legea reglementează principiile privind platacambiei.

În vederea achitării sumei de bani prevăzută în titlu, cambia trebuie prezentată la plată.Prezentarea cambiei şi deci dreptul la plată îl are posesorul legitim al titlului (art.43 din

lege). Acesta poate fi beneficiarul indicat de trăgător în cambie sau giratarul.Plata cambiei se poate cere, în primul rând, trasului acceptant, care este debitorul

principal al cambiei (art.42 din lege).Plata cambiei poate fi cerută şi direct de la avalistul trasului, dacă există un asemeneagarant.

În subsidiar, cambia poate fi prezentată la plată debitorilor de regres, dacă au fost îndeplinite formalităţile legale.

Plata cambiei se poate cere la scadenţă.Plata la scadenţă, cu îndeplinirea condiţiilor cerute de lege, produce efecte diferite,

după cum ea a fost efectuată de un debitor cambial principal sau un debitor de regres.Dacă plata este făcută de trasul acceptant, care este debitorul cambial principal,

această plată stinge obligaţia cambială a trasului, precum şi obligaţiile tuturor debitorilor cambiali (trăgător, girant şi avaliştii acestora şi ai trasului acceptant).

Dacă plata este făcută de un debitor de regres, ea stinge numai obligaţiile carefigurează pe titlu, după debitorul care a plătit, adică obligaţiile giranţilor succesivi şiavaliştilor lor. O atare plată nu stinge obligaţiile giranţilor anteriori şi nici obligaţiile trasului,trăgătorului şi avaliştilor acestora. Aceşti debitori vor putea fi urmăriţi în temeiul cambiei.

1.7. Consecinţele neplăţii cambieia) Mijloacele de valorificare a drepturilor cambiale în cazul refuzului de plată a

cambiei Posesorul cambiei care nu a primit suma de bani prevăzută în cambie poate obţine

satisfacerea dreptului său, fie prin mijloace cambiale, adică mijloace legate de specificulcambiei, fie prin mijloace extracambiale, care sunt acţiuni reglementate de dreptul comun.

Potrivit legii, mijloacele cambiale sunt proceduri de valorificare a drepturilor cambialecare decurg din principiile care guvernează cambia. Ele constau în anumite acţiuni (acţiunicambiale) care pot fi folosite împotriva celor obligaţi la plata cambiei sau în punerea înexecutare a cambiei.

Acţiunile cambiale sunt de două feluri: directe şi de regres (art.47 din lege). Distincţiaare în vedere existenţa celor două categorii de obligaţi cambiali: obligaţi direcţi sauprincipali şi obligaţi indirecţi sau de regres.

Acţiunile directe sunt acţiunile îndreptate împotriva celor direct obligaţi la plată, caresunt acceptantul şi avalistul său. Potrivit art.31 alin.(2) din lege, în cazul când trasul refuzăplata, posesorul cambiei, chiar dacă este trăgător, are împotriva acceptantului o acţiunecambială directă pentru tot ce poate fi cerut în temeiul art.53 şi 54.

Aceste acţiuni sunt cereri de chemare în judecată obişnuite care se exercită în temeiultitlului; ele nu sunt supuse unor formalităţi speciale şi se pot exercita în cadrul termenuluide prescripţie.

Acţiunile de regres sunt acţiunile contra oricărui alt obligat cambial, adică împotrivatrăgătorului, giranţilor şi avaliştilor acestora. Aceste acţiuni pot fi exercitate pe cale judiciară numai în condiţiile prevăzute de legea cambială.

Executarea cambială este o procedură specială de valorificare a drepturilor cambiale.Ea se realizează în condiţiile stabilite de lege.

b) Regresul Obligaţia de plată a cambiei incumbă trasului ca obligat principal. În subsidiar, obligaţia

de plată revine celorlalţi obligaţi cambiali, care sunt trăgătorul, giranţii şi avaliştii lor. Într-

adevăr, fiecare dintre aceste persoane, prin semnarea cambiei îşi asumă obligaţia de agaranta acceptarea şi plata cambiei din partea trasului. În consecinţă, în cazul când, lascadenţă, trasul refuză plata, obligaţia de garanţie a coobligaţilor cambiali devine o

–77–



obligaţie de plată şi posesorul cambiei are posibilitatea să îşi exercite drepturile împotrivalor, printr-o acţiune de regres. În acest sens, art.48 lit.a) din lege prevede că, dacă lascadenţă, plata nu a avut loc, posesorul cambiei poate exercita drepturi de regres împotriva giranţilor, trăgătorului şi a celorlalţi obligaţi.

Fiind debitori de regres, trăgătorul, giranţii şi avaliştii răspund numai în subsidiar pentruplata cambiei.

Potrivit legii, trăgătorul, girantul şi avalistul sunt ţinuţi solidar faţă de posesorul cambiei.Posesorul are drept de urmărire împotriva tuturor acestor persoane, individual saucolectiv, fără a fi ţinut să respecte ordinea în care s-au obligat (art.52 din lege).

c) Executarea cambialăPentru valorificarea drepturilor cambiale, posesorul cambiei poate folosi, pe lângă

acţiunile cambiale (directe şi de regres) şi calea executării nemijlocite a cambiei. Aceastăcale constituie o procedură simplificată, care evită procesul judiciar şi executarea silită, întemeiul unei hotărâri judecătoreşti obţinute ca urmare a procesului. Într-adevăr, pe caleaexecutării cambiale, posesorul cambiei trece direct la executare în temeiul cambiei, careare valoarea unui titlu executor.

În vederea executării cambiei, legea impune învestirea cambiei cu formulă executorie.

Competentă pentru a învesti cambia cu formulă executorie este judecătoria.Pentru soluţionarea cererii de învestire a cambiei cu formulă executorie, instanţa

judecătorească trebuie să verifice îndeplinirea condiţiilor formale ale cambiei şi scadenţacambiei, precum şi dacă au fost efectuate actele de conservare a drepturilor cambiale.

Învestirea cambiei cu formulă executorie se face în condiţiile art.269 C. proc. civ..Pe baza cambiei învestite cu formulă executorie, posesorul cambiei poate să adreseze

debitorului o somaţie de plată. Această somaţie se notifică prin executorul judecătoresc.Debitorul care a primit somaţia de plată este în drept să facă opoziţie la executare.

Opoziţia se va introduce la judecătoria care a învestit cambia cu formulă executorie.d) Prescripţia acţiunilor cambialeOrice acţiune rezultând din cambie împotriva acceptantului şi avaliştilor săi se prescrie

în termen de 3 ani.Termenul de prescripţie curge de la data protestului de neacceptare a plăţii. Acţiunile giranţilor exercitate de unii contra altora şi împotriva trăgătorului se prescriu

în 6 luni.Termenul de prescripţie curge din ziua când girantul a plătit cambia ori din ziua în care

acţiunea de regres a fost pornită împotriva sa, după caz, potrivit distincţiilor făcute de lege.e) Acţiunile extracambialePe lângă mijloacele cambiale, legea reglementează şi mijloacele extracambiale pentru

valorificarea de către posesorul cambiei a drepturilor sale. Aceste mijloace sunt în realitateanumite acţiuni de drept comun, care pot fi folosite de către posesorul cambiei pentru

satisfacerea drepturilor sale cambiale. Acţiunile extracambiale sunt: acţiunea cauzală şiacţiunea de îmbogăţire fără cauză. Acţiunea cauzală se întemeiază pe raportul fundamental.Posesorul cambiei care nu a obţinut suma de bani prevăzută în cambie poate intenta o

acţiune împotriva debitorului în temeiul raportului fundamental; de exemplu, posesorulcambiei dobândise cambia prin gir, în scopul restituirii unui împrumut pe care îl acordasegirantului. Dacă trasul a refuzat plata cambiei, posesorul cambiei (giratarul) are împotrivagirantului o acţiune bazată pe contractul de împrumut.

Acţiunea de îmbogăţire fără cauză este ultimul mijloc de care dispune posesorulcambiei pentru satisfacerea drepturilor sale.

Art.65 din lege prevede că în cazul în când posesorul cambiei a pierdut acţiunea

cambială în contra tuturor obligaţilor şi nu are contra acestora acţiune cauzală, poateexercita contra trăgătorului, acceptantului sau girantului o acţiune pentru plata sumei cucare aceştia s-au îmbogăţit fără cauză în dauna sa.

–78–



2. Biletul la ordin

Biletul la ordin este un titlu comercial de valoare asemănător cambiei. De aceea,reglementarea sa se află în aceeaşi lege care reglementează cambia, adică Legeanr.58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin.

Deşi se aseamănă, între cele două titluri există şi anumite deosebiri. Aspecteleparticulare ale biletului la ordin sunt reglementate în Titlul II al legii (art.104-107).Pornind de la asemănările şi deosebirile care există între aceste titluri de valoare,

art.106 din lege stabileşte principiul potrivit căruia dispoziţiile referitoare la cambie suntaplicabile şi biletului la ordin, în măsura în care nu sunt incompatibile cu natura acestuititlu.

2.1. Noţiunea biletului la ordinBiletul la ordin este un înscris prin care o persoană, numită emitent sau subscriitor, se

obligă să plătească o sumă de bani la scadenţă unei alte persoane, numită beneficiar, saula ordinul acesteia.

Cum se poate observa, spre deosebire de cambie, care implică raporturi juridice între

trei persoane (trăgător, tras şi beneficiar), biletul la ordin presupune raporturi juridice întredouă persoane: emitentul (subscriitorul) şi beneficiarul.

Biletul la ordin se aseamănă cu o recunoaştere de datorie de către debitor, faţă decreditorul său.

Emitentul are calitatea de debitor; prin emiterea titlului, el se obligă să plătească osumă de bani la scadenţă.

Beneficiarul are calitatea de creditor; el este îndreptăţit să primească plata ori plata seface la ordinul său.

Emiterea biletului la ordin este determinată, ca şi în cazul cambiei, de existenţa întrepărţi a unui raport juridic (raportul fundamental).

Specificul raporturilor juridice care se nasc din emiterea biletului la ordin determină şiparticularităţile acestui titlu de credit.

2.2. Condiţiile formă ale biletului la ordinBiletul la ordin este un titlu formal; el trebuie să îmbrace forma scrisă şi să cuprindă

menţiunile prevăzute de lege.Ca şi cambia, biletul la ordin este un înscris sub semnătură privată. Se admite şi

folosirea formularelor tipizate, cu condiţia ca semnătura să fie manuscrisă.Menţiunile obligatorii sunt următoarele:Denumirea de bilet la ordin. Legea cere ca denumirea de bilet la ordin să fie trecută

în însuşi textul titlului şi să fie exprimată în limba folosită pentru redactarea acestui titlu.Promisiunea necondiţionată de a plăti o sumă de bani determinată. Înscrisul

trebuie să cuprindă promisiunea (angajamentul) emitentului de a plăti o sumă de bani,care este menţionată în titlu. Promisiunea de plată se exprimă în cuvintele „voi plăti” sau expresii echivalente.Obligaţia de plată asumată de emitent trebuie să fie necondiţionată şi să privească o

sumă de bani determinată în titlu.Indicarea scadenţei. Înscrisul trebuie să arate scadenţa obligaţiei de plată asumate

de emitent.Modalităţile de stabilire a scadenţei sunt reglementate de lege pentru cambie.Dacă nu se arată scadenţa în scris, plata se va face „la vedere” [art.105 alin. (2) din

lege].Locul unde trebuie făcută plata. Înscrisul trebuie să arate locul unde emitentul

trebuie să facă plata.Numele acelui căruia sau la ordinul căruia se va face plata. Înscrisul trebuie sămenţioneze persoana care va primi plata. Această persoană este beneficiarul arătat în

–79–



scris de către emitent, care va avea dreptul să pretindă suma de bani ori să indicepersoana, care, la ordinul său, va primi plata (giratarul).

Data şi locul emiterii biletului la ordin. Înscrisul trebuie să arate data şi locul emiteriititlului.

Semnătura emitentului . Înscrisul trebuie să poarte semnătura personală a emitentului(manu proprio).

Datorită caracterului său formal, titlul căruia îi lipseşte vreuna din menţiunile arătate deart.104 din lege nu va avea valoarea juridică a unui bilet la ordin, afară de cazurile expresadmise de lege.

2.3. Plata biletului la ordinRegulile care guvernează plata biletului la ordin sunt cele stabilite de art.41-46 din lege

pentru plata cambiei.Trebuie arătat că, deoarece în cazul biletului la ordin, plata se face de către emitent, iar

nu de o altă persoană (trasul) ca în cazul cambiei, legea nu mai prevede formalitateaprezentării biletului la ordin la acceptare. Deci, la scadenţă, biletul la ordin se prezintăemitentului direct pentru plată.

Excepţional, dacă biletul la ordin are scadenţa la un anumit timp de la vedere,

posesorul titlului trebuie să prezinte emitentului biletul la ordin pentru viză într-un termende un an de la data emiterii titlului. Formalitatea vizei are drept scop numai stabilirea dateiexigibilităţii obligaţiei.

Neplata la scadenţă a sumei de bani prevăzută în biletul la ordin deschide posesoruluititlului dreptul la acţiunile directe sau de regres, ca şi la executarea nemijlocită a biletului laordin (art.47-55; art.57-65 din lege).

3. Cecul

Cecul este reglementat prin Legea nr. 59/1934 asupra cecului.

3.1. Noţiunea ceculuiCecul este un înscris prin care o persoană, numită trăgător, dă ordin unei bănci la careare un disponibil bănesc, numită tras, să plătească, la prezentarea titlului, o sumă de banialtei persoane, numită beneficiar.

Din definiţie, rezultă că cecul implică, la fel ca şi cambia, trei persoane: trăgătorul,trasul şi beneficiarul.

3.2. Premisele emiterii ceculuiPotrivit legii, cecul nu poate fi emis decât dacă trăgătorul are un disponibil la tras, iar

între trăgător şi tras există o convenţie privind emiterea de cecuri.Trăgătorul poate emite cecul numai dacă are la bancă (tras) un disponibil bănesc

pentru efectuarea plăţii de către bancă. Acest disponibil (fonduri băneşti) poartă

denumirea de provizion sau acoperire. El poate fi un depozit bancar al trăgătorului ori odeschidere de credit în favoarea acestuia.Disponibilul trebuie să reprezinte o sumă de bani lichidă, certă şi exigibilă, asupra

căreia trăgătorul are dreptul să dispună prin cec.Emiterea cecului fără acoperire constituie infracţiune şi se sancţionează în condiţiile

art.84 pct.2 din lege.Dreptul trăgătorului de a emite cecuri are ca temei convenţia încheiată între client şi

bancă.Prin convenţie, banca autorizează pe client (trăgător) să tragă asupra ei cecul,

obligându-se să efectueze din disponibil plăţile, la ordinul trăgătorului.Emiterea de cecuri fără autorizarea băncii reprezintă infracţiune şi se sancţionează în

condiţiile art.84 pct.1 din lege.3.3. Condiţiile de valabilitate a cecului

–80–



Având caracter formal, cecul trebuie să îmbrace forma scrisă şi să cuprindă menţiunileobligatorii prevăzute de lege.

În privinţa condiţiilor de fond, legea nu cuprinde dispoziţii speciale. În consecinţă,condiţiile de fond cerute pentru emiterea cecului sunt cele din dreptul comun.

Cecul trebuie să îmbrace forma scrisă. Înscrisul cecului este tipărit sub forma unui exemplar tipizat, aprobat în condiţiile legii.

Emiterea cecului constă în completarea formularului de către trăgător, cu menţiunilecerute de lege şi semnarea înscrisului.Cecul trebuie să cuprindă menţiunile prevăzute de art.1 şi 3 din lege:Denumirea de cec . Această denumire trebuie inserată în textul înscrisului pentru a

atrage atenţia asupra semnificaţiei juridice a înscrisului.Ordinul necondiţionat de a plăti o sumă de bani. Înscrisul trebuie să cuprindă

ordinul trăgătorului adresat trasului (băncii) de a plăti beneficiarului suma de banimenţionată în titlu.

Ordinul trebuie să fie necondiţionat şi să privească o sumă de bani determinată. Sumade bani trebuie menţionată în cifre, cu indicarea monedei în care se face plata.

Numele celui care trebuie să plătească (tras). Înscrisul trebuie să arate pe cel care,

în calitate de tras, va trebui să plătească suma de bani menţionată în titlu. Aşa cum amarătat, calitatea de tras o poate avea numai o societate bancară.

Locul unde trebuie făcută plata. Înscrisul trebuie să indice locul unde trasul va faceplata.

Data şi locul emiterii cecului Semnătura trăgătorului. Semnătura va trebui să fie scrisă de mână de către trăgător.Titlul căruia îi lipseşte una din menţiunile prevăzute la art.1 din lege nu va fi socotit cec,

afară de cazurile când legea dispune altfel.3.4. Plata cecului Întrucât cecul este plătibil la vedere, adică la prezentarea titlului, el nu este supus

acceptării din partea trasului, aşa cum se cere în cazul cambiei. De aceea, menţiunea deacceptare inserată în titlu se consideră nescrisă.

Deoarece cecul nu poate fi acceptat, trasul nu are calitatea de debitor de drept cambialfaţă de posesorul cecului, ci îndeplineşte numai funcţia de plătitor (solvens) pentrutrăgător.

Potrivit legii, cecul este plătibil la vedere. Orice stipulaţie contrară se socoteştenescrisă (art.29 din lege). Deci, plata cecului se face la prezentarea de către posesor acecului la tras (bancă), pentru plată.

Întrucât cecul este un instrument de plată, legea stabileşte termene scurte pentruprezentarea la plată a cecului emis şi plătibil în România: 8 zile, dacă cecul este plătibil închiar localitatea unde a fost emis, 15 zile dacă cecul este plătibil în altă localitatea decât în

cea în care a fost emis.Cecul emis într-o ţară străină şi plătibil în România trebuie să fie prezentat la plată întermen de 30 de zile, iar dacă este emis într-o ţară din afara Europei, în termen de 70 dezile.

În cazul în care trasul (banca) refuză plata, beneficiarul cecului nu are o acţiune directă împotriva trasului.

Acest lucru se explică prin aceea că, aşa cum am arătat, trasul (banca) nu este undebitor de drept cambial, ci îndeplineşte numai o funcţie de plătitor (solvens) pentrutrăgător.

Refuzul de plată din partea trasului deschide calea acţiunilor de regres; posesorulcecului poate exercita dreptul de regres împotriva giranţilor, trăgătorului şi a celor obligaţi

de regres (art.43 din lege).

–81–



Pentru exercitarea acţiunilor de regres, legea cere ca cecul să fi fost prezentat la plată în termen util (termenul de 8 zile sau 15 zile, după caz) şi refuzul de plată al trasului să fieconstatat în condiţiile legii.

Potrivit legii, cecul are valoare de titlu executoriu pentru capital şi accesorii.Competentă pentru a învesti cecul cu formulă executorie este judecătoria (art.53 din lege).Deci, posesorul cecului are deschisă şi calea executării nemijlocite a cecului, în condiţiile

legii (art.54 din lege).Pentru valorificarea drepturilor sale, posesorul cecului are la îndemână acţiuneacauzală şi acţiunea de îmbogăţire fără cauză, care se exercită în condiţii asemănătoare cucele prevăzute de lege în materia cambiei (art.56 şi 57 din lege.

Exemple de subiecte

1) Menţiunile obligatorii ale cambiei;2) Girul cambiei;3) Acceptarea cambiei;

4) Avalul cambiei;5) Plata cambiei;6) Executarea cambială;7) Condiţiile de formă ale biletului la ordin;8) Condiţiile de valabilitate a cecului;9) Plata cecului.

–82–



CAPITOLUL VIIPROCEDURA INSOLVENŢEI

1. Activitatea comercială şi dificultăţile sale

Desfăşurarea normală a activităţii comerciale impune ca toţi comercianţii care şi-auasumat obligaţii, în baza raporturilor juridice la care participă, să îşi execute acesteobligaţii în strictă conformitate cu contractele încheiate.

În privinţa executării obligaţiilor, o importanţă deosebită o are executarea obligaţiilor al

căror obiect îl constituie plata unor sume de bani (preţul mărfurilor, al lucrărilor şiserviciilor, rambursarea împrumuturilor etc.). Într-adevăr, neachitarea la scadenţă asumelor de bani datorate de către debitor îl pune pe creditor în situaţia de a fi lipsit demijloacele financiare necesare reluării ciclului de producţie.

Neexecutarea obligaţiilor băneşti la scadenţă produce consecinţe negative nu numaiasupra creditorului, ci şi faţă de alţi comercianţi cu care creditorul se află în raporturi juridice. Ţinând seama de interconexiunea raporturilor juridice în care se află comercianţii, însemnă că nerespectarea obligaţiilor privind plata sumelor de bani se poate repercuta „înlanţ” asupra altor comercianţi, ducând la un blocaj financiar, cu consecinţe funeste pentruactivitatea comercială şi pentru securitatea creditului.

Încă de la începutul activităţii comerciale, când au apărut şi dificultăţile financiareinerente acesteia, s-a pus problema reacţiei faţă de un atare comerciant a cărui activitatenecorespunzătoare cangrenează activitatea comercială. Atitudinea faţă de un asemeneacomerciant nu a fost întotdeauna aceeaşi; ea a fost în funcţie de anumite concepţii care s-au manifestat de-a lungul vremii.

Ca tratament juridic aplicabil comercianţilor în dificultate, de curând, a fost adoptatăLegea nr.85/2006 privind procedura insolvenţei, care a abrogat Legea nr.64/1995 privindprocedura reorganizării judiciare şi a falimentului.

Noua lege reglementează două proceduri specifice insolvenţei şi anume: proceduragenerală şi procedura simplificată.

2. Scopul procedurii insolvenţeiScopul Legii nr.85/2006 este instituirea unei proceduri colective pentru acoperirea

pasivului debitorului aflat în insolvenţă.Căile prin care se realizează scopul legii sunt reorganizarea judiciară şi falimentul.Procedura reorganizării judiciare constă în anumite reguli privind organizarea activităţii

debitorului pe baze noi, în vederea redresării economico-financiare şi asigurării mijloacelor băneşti pentru plata datoriilor faţă de creditori. Această procedură se poate realiza fie prinreorganizarea activităţii debitorului, prin anumite măsuri economice, financiare,organizatorice, juridice etc.; fie prin lichidarea unor bunuri din patrimoniul debitorului, pânăla acoperirea creanţelor creditorilor.

Potrivit Legii nr.85/2006 reorganizarea judiciară se realizează pe baza unui plan dereorganizare a activităţii debitorului.

–83–



De remarcat că aplicarea procedurii reorganizării judiciare presupune continuareaactivităţii debitorului, sub conducerea acestuia sau a persoanelor abilitate de lege.

Procedura falimentului constă în anumite reguli prin care se reglementează executareasilită a bunurilor din patrimoniul debitorului, în vederea plăţii datoriilor faţă de creditori.

Aplicarea procedurii falimentului are drept consecinţă încetarea activităţii debitorului(dizolvarea societăţii, în cazul debitorului societate comercială).

Pentru realizarea scopului trebuie aplicată procedura adecvată. Opţiunea estedeterminată de starea patrimoniului debitorului, de şansele redresării şi de intereselecreditorilor, în raport de care se va aplica procedura generală sau procedura simplificată.

3. Condiţiile aplicării procedurii insolvenţei

Pentru aplicarea procedurii, legea cere îndeplinirea a două condiţii: debitorul să facăparte din categoriile persoanelor cărora li se aplică procedura şi debitorul să se afle îninsolvenţă.

3.1. Categoriile de persoane cărora li se aplică proceduraLegea nr.85/2006 reglementează categoriile de persoane cărora li se aplică procedura.

Sunt legiferate persoanele cărora li se aplică procedura generală şi cele cărora li se aplicăprocedura simplificată.

Astfel, debitorii cărora li se aplică procedura generală sunt:1. societăţile comerciale;2. societăţile cooperative;3. organizaţiile cooperatiste;4. societăţile agricole;5. grupurile de interes economic;6. orice alta persoana juridică de drept privat care desfăşoară şi activităţi economice. Procedura simplificată se aplică debitorilor aflaţi în stare de insolvenţă, care se

încadrează în una dintre următoarele categorii:a) comercianţi, persoane fizice, acţionând individual;b) asociaţii familiale;c) comercianţi care fac parte din categoriile prevăzute la alin. (1) şi îndeplinesc una

dintre următoarele condiţii:1. nu deţin nici un bun în patrimoniul lor;2. actele constitutive sau documentele contabile nu pot fi găsite;3. administratorul nu poate fi găsit;4. sediul nu mai există sau nu corespunde adresei din registrul comerţului;

d) debitori care fac parte din categoriile prevăzute la alin. (1), care nu au prezentatdocumentele prevăzute la art. 28 alin. (1) lit. b), c), e) şi h) în termenul prevăzut de lege;

e) societăţi comerciale dizolvate anterior formulării cererii introductive;f) debitori care şi-au declarat prin cererea introductivă intenţia de intrare în faliment saucare nu sunt îndreptăţiţi să beneficieze de procedura de reorganizare judiciară prevăzutăde prezenta lege.

3.2. Insolvenţa debitorului Insolvenţa este acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin

insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor exigibile. Trebuie reţinut căLegea nr.85/2006 consacră insolvenţa vădită şi insolvenţa iminentă.

Insolvenţa este prezumată ca fiind vădită atunci când debitorul, după 30 de zile de lascadenţă, nu a plătit datoria sa faţă de unul sau mai mulţi creditori.

Insolvenţa este iminentă atunci când se dovedeşte că debitorul nu va putea plăti la

scadenţă datoriile exigibile angajate, cu fondurile băneşti disponibile la data scadenţei.Creditorul poate cere aplicarea procedurii insolvenţei asupra debitorului numai dacătimp de cel puţin 30 de zile nu a plătit datoriile ce alcătuiesc valoarea-prag. Prin valoare-

–84–



prag se înţelege cuantumul minim al creanţei, pentru a putea fi introdusă cerereacreditorului. Aceasta este de 10.000 lei, iar pentru salariaţi, de şase salarii medii peeconomie.

Insolvenţa se deosebeşte de insolvabilitatea debitorului; pe când insolvenţa este aceastare a patrimoniului care exprimă neputinţa debitorului de a plăti la scadenţă datoriile saledin cauza lipsei de lichidităţi, insolvabilitatea este o stare de dezechilibru financiar a

patrimoniului debitorului, în care valoarea elementelor pasive este mai mare decâtvaloarea elementelor active. Aplicarea procedurii insolvenţei intervine în toate cazurile în care debitorul se află în

imposibilitate de a plăti datoriile exigibile cu fondurile băneşti disponibile, indiferent deraportul dintre activul şi pasivul patrimoniului debitorului.

4. Participanţii la procedura insolvenţei

Organele care aplică procedura sunt: instanţele judecătoreşti, judecătorul-sindic,administratorul judiciar şi lichidatorul.

Organele prevăzute la alin. (1) trebuie să asigure efectuarea cu celeritate a actelor şi

operaţiunilor prevăzute de prezenta lege, precum şi realizarea în condiţiile legii adrepturilor şi obligaţiilor celorlalţi participanţi la aceste acte şi operaţiuni.

4.1. Instanţele judecătoreştiInstanţele judecătoreşti competente să aplice procedura insolvenţei sunt tribunalul şi

curtea de apel.a) Tribunalul. Competenţa privind aplicarea procedurii insolvenţei aparţine tribunalului

în jurisdicţia căruia se află sediul debitorului.Tribunalul are o competenţă exclusivă în aplicarea insolvenţei, indiferent că se

realizează prin procedura generală sau prin procedura simplificată. Atribuţiile care revin tribunalului în aplicarea procedurii insolvenţei sunt exercitate prin

judecătorul-sindic, care este un judecător al tribunalului.b) Curtea de apel. Curtea de apel este competentă să soluţioneze recursul împotriva

hotărârilor judecătorului-sindic.Hotărârile judecătorului-sindic nu pot fi suspendate de instanţa de recurs.Sunt exceptate de la interdicţia suspendării următoarele hotărâri ale judecătorului-

sindic:a) sentinţa de respingere a contestaţiei debitorului, introdusă în temeiul art.33 alin. (4);b) sentinţa prin care se decide intrarea în procedura simplificată;c) sentinţa prin care se decide intrarea în faliment, pronunţată în condiţiile art.107;d) sentinţa de soluţionare a contestaţiei la planul de distribuire a fondurilor obţinute din

lichidare şi din încasarea de creanţe, introdusă în temeiul art.122 alin. (3).

Curtea de apel este competentă să soluţioneze căile de atac, în condiţiile generale aleCodului de procedură civilă, împotriva hotărârilor tribunalului, date în exercitarea atribuţiilor care îi revin.

Această soluţie nu este prevăzută expres de Legea nr.85/2006, dar ea se impunedeoarece legea nu o interzice, aşa cum o făcea în reglementarea iniţială.

4.2. Judecătorul-sindic În aplicarea procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului, un rol important îi revine

judecătorului-sindic.Judecătorul-sindic are statutul juridic al unui judecător al tribunalului.Judecătorul-sindic este nominalizat, în fiecare caz, de către preşedintele tribunalului,

dintre judecătorii desemnaţi ca judecători-sindici.

Principalele atribuţii ale judecătorului-sindic sunt următoarele:- pronunţarea motivată a hotărârii de deschidere a procedurii şi, după caz, de intrare înfaliment atât prin procedura generală, cât şi prin procedura simplificată;

–85–



- judecarea contestaţiei debitorului împotriva cererii introductive a creditorilor pentru începerea procedurii; judecarea opoziţiei creditorilor la deschiderea procedurii;

- desemnarea motivată, cu caracter provizoriu, a administratorului sau lichidatorului,confirmarea ulterioară a acestora, stabilirea atribuţiilor, controlul activităţii şi, dacă estecazul, înlocuirea lor;

- judecarea cererilor de a i se ridica debitorului dreptul de a-şi mai conduce activitatea;

- judecarea cererilor de atragere a răspunderii membrilor organelor de conducere careau contribuit la ajungerea debitorului în insolvenţă;- judecarea acţiunilor introduse de administratorul judiciar sau de lichidator pentru

anularea unor acte frauduloase şi a unor constituiri ori transferuri cu caracter patrimonial,anterioare deschiderii procedurii;

- judecarea contestaţiilor debitorului şi a opoziţiilor creditorilor împotriva măsurilor luatede administratorul judiciar sau de lichidator;

- admiterea şi confirmarea planului de reorganizare sau, după caz, de lichidare, dupăvotarea lui de către creditori;

- judecarea acţiunii în anularea hotărârii adunării creditorilor;- pronunţarea hotărârii de închidere a procedurii.

În îndeplinirea atribuţiilor sale, judecătorul-sindic pronunţă hotărâri (încheieri sausentinţe). Hotărârile judecătorului-sindic sunt definitive şi executorii. Ele pot fi atacate curecurs la Curtea de Apel.

4.3. Administratorul judiciar În realizarea procedurii insolvenţei, un rol important revine administratorului judiciar.

Prezenţa unui specialist în activitatea de gestiune şi management este indispensabilăpentru iniţierea şi realizarea unor măsuri pentru redresarea activităţii debitorului.

Statutul administratorului este reglementat prin O.G. nr.79/1999 privind organizareaactivităţii practicienilor în reorganizare şi lichidare.

Judecătorul-sindic va desemna, cu caracter provizoriu, o persoană care să îndeplinească funcţia de administrator judiciar, prin hotărârea de deschidere a procedurii.

În cadrul primei şedinţe a adunării generale a creditorilor sau ulterior, creditorii caredeţin cel puţin 50% din valoarea totală a creanţelor pot decide desemnarea unuiadministrator judiciar, stabilindu-i şi remuneraţia chiar dacă anterior judecătorul-sindicdesemnase un administrator.

Principalele atribuţii ale administratorului judiciar sunt următoarele:- examinarea situaţiei economice a debitorului şi a documentelor depuse şi întocmirea

unui raport amănunţit asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la apariţia stării deinsolvenţă, cu menţionarea persoanelor cărora le-ar fi imputabilă;

- întocmirea actelor prevăzute la art.28 alin.1, în cazul în care debitorul nu şi-a îndeplinit această obligaţie;

- elaborarea planului de reorganizare a activităţii debitorului şi supraveghereaoperaţiunilor de gestionare a patrimoniului debitorului;- conducerea integrală, respectiv în parte, a activităţii debitorului;- convocarea, prezidarea şi asigurarea secretariatului şedinţelor adunării creditorilor

sau ale acţionarilor, asociaţilor ori membrilor debitorului persoană juridică;- introducerea de acţiuni pentru anularea actelor frauduloase încheiate de debitor în

dauna drepturilor creditorilor şi menţinerea sau denunţarea unor contracte încheiate dedebitor;

- verificarea creanţelor, încasarea lor şi încheierea de tranzacţii, descărcarea de datorii,descărcarea fidejusorilor, renunţarea la garanţii reale.

4.4. Lichidatorul

În cazul când se dispune trecerea la procedura falimentului este necesară numireaunui lichidator, care să realizeze operaţiunile de lichidare a bunurilor din patrimoniuldebitorului.

–86–



Ca şi în cazul administratorului judiciar, lichidatorul trebuie să fie un specialist. Statutulsău juridic este reglementat prin O.G. nr.79/1999 privind organizarea activităţiipracticienilor în reorganizare şi lichidare.

Principalele atribuţii ale lichidatorului sunt următoarele:- examinarea activităţii debitorului în raport cu situaţia de fapt şi întocmirea unui raport

asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la starea de insolvenţă;

- conducerea în tot sau în parte a activităţii debitorului;- introducerea de acţiuni pentru anularea actelor frauduloase încheiate de debitor, îndauna drepturilor creditorilor;

- aplicarea sigiliilor, inventarierea bunurilor şi luarea măsurilor corespunzătoare pentruconservarea lor;

- menţinerea sau denunţarea unor contracte încheiate de debitor;- urmărirea încasării creanţelor din patrimoniul debitorului rezultate din transferul de

bunuri sau de sume de bani efectuate de acesta înaintea deschiderii procedurii etc..

5. Alţi participanţi la procedura insolvenţei5.1. Adunarea creditorilor. Comitetul creditorilor În aplicarea procedurii insolvenţei un anumit rol îl au adunarea creditorilor şi comitetul

creditorilor.a) Adunarea creditorilor. Adunarea creditorilor cuprinde pe toţi creditorii care au

anumite creanţe faţă de debitor şi are ca atribuţii principale:- desemnează comitetul creditorilor;- analizează situaţia debitorului şi rapoartele întocmite de comitetul creditorilor.b) Comitetul creditorilor. Judecătorul-sindic va desemna, dacă apreciază că este

necesar, în raport cu situaţia concretă, un comitet format din 3-7 dintre creditorii cucreanţele garantate şi chirografare cele mai mari.

Comitetul creditorilor este desemnat prin încheiere, după întocmirea tabeluluipreliminar de creanţe.

Desemnarea comitetului creditorilor de către judecătorul-sindic are un caracter provizoriu, fiind determinată de anumite nevoi ale desfăşurării procedurii. Într-adevăr,potrivit legii, în cadrul primei şedinţe a adunării creditorilor, aceştia pot alege un comitetformat din 3 sau 5 dintre creditorii cu creanţe garantate şi creditorii chirografari, dintreprimii 20 de creditori, în ordinea valorii.

Comitetul creditorilor ales va înlocui comitetul desemnat anterior de judecătorul-sindic.Dacă, în cadrul adunării creditorilor nu se obţine majoritatea necesară alegerii

comitetului, judecătorul-sindic va putea desemna comitetul, în condiţiile menţionate sau vaputea menţine comitetul desemnat anterior.

Comitetul creditorilor are următoarele atribuţii:

- să analizeze situaţia debitorului şi să facă recomandări adunării creditorilor cu privirela continuarea activităţii debitorului şi la planurile de reorganizare propuse;- să negocieze cu administratorul judiciar sau cu lichidatorul care doreşte să fie

desemnat de către creditori în dosar condiţiile numirii şi să recomande adunării creditorilor astfel de numiri;

- să ia cunoştinţă despre rapoartele întocmite de administratorul judiciar sau delichidator, să le analizeze şi, dacă este cazul, să facă contestaţii la acestea;

- să întocmească rapoarte, pe care să le prezinte adunării creditorilor, privind măsurileluate de administratorul judiciar sau de lichidator şi efectele acestora şi să propună,motivat, şi alte măsuri;

- să solicite, în temeiul art.47 alin.5, ridicarea dreptului de administrare al debitorului;

- să introducă acţiuni pentru anularea unor transferuri cu caracter patrimonial, făcute dedebitor în dauna creditorilor, atunci când astfel de acţiuni nu au fost introduse deadministratorul judiciar sau de lichidator.

–87–



5.2. Administratorul special În noua reglementare, adunarea generală a membrilor sau a asociaţilor/acţionarilor nu

mai este prevăzută printre organele care aplică procedura. Locul adunării generale esteluat, însă, de administratorul special, care este un participant nou la procedură. În acestsens, art.18 dispune că după deschiderea procedurii, adunarea generală aacţionarilor/asociaţilor debitorului, persoană juridică, va desemna, pe cheltuiala acestora,

un reprezentant, persoană fizică sau juridică, administrator special, care să reprezinteinteresele societăţii şi ale acestora şi să participe la procedură, pe seama debitorului.După ridicarea dreptului de administrare, debitorul este reprezentat de administratorul judiciar/lichidator care îi conduce şi activitatea comercială, iar mandatul administratoruluispecial va fi redus la a reprezenta interesele acţionarilor/asociaţilor.

Atribuţiile administratorului special sunt următoarele:- exprimă intenţia debitorului de a propune un plan, potrivit art.28 alin.1 lit. h), coroborat

cu art. 33 alin. (2);- participă, în calitate de reprezentant al debitorului, la judecarea acţiunilor prevăzute la

art. 79 şi 80;- formulează contestaţii în cadrul procedurii reglementate de prezenta lege;

- propune un plan de reorganizare;- administrează activitatea debitorului, sub supravegherea administratorului judiciar,

după confirmarea planului;- după intrarea în faliment, participă la inventar, semnând actul, primeşte raportul final

şi bilanţul de închidere şi participă la şedinţa convocată pentru soluţionarea obiecţiunilor şiaprobarea raportului;

- primeşte notificarea închiderii procedurii.

6. Cererile introductive

Procedura insolvenţei este deschisă printr-o cerere adresată tribunalului competent decătre: debitor, creditori precum şi Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare.

6.1. Cererea debitoruluiDacă debitorul constată că este în stare de insolvenţă, el este obligat să ceară

tribunalului să fie supus procedurii generale sau procedurii simplificate.Cererea trebuie făcută în 30 de zile de la apariţia stării de insolvenţă.Legea permite deschiderea procedurii chiar înainte de ivirea stării de insolvenţă, dacă

aceasta este iminentă. Dar, în acest caz, cererea este facultativă, fiind lăsată la apreciereadebitorului.

Cererea debitorului privind aplicarea procedurii trebuie însoţită de anumite acte:- situaţia financiară anuală şi copii de pe registrele contabile curente;

- lista tuturor bunurilor debitorului;- lista creditorilor cu precizarea creanţelor acestora;- declaraţia prin care debitorul îşi arată intenţia privind opţiunea asupra procedurii

aplicabile. Debitorul trebuie să arate opţiunea între aplicarea procedurii generale şiprocedura simplificată. Absenţa unei atare declaraţii prezumă debitorul în stare deinsolvenţă şi judecătorul-sindic va pronunţa o hotărâre de intrare în procedura simplificată.

6.2. Cererea creditorilor Cel mai adesea, începerea procedurii insolvenţei are loc la iniţiativa creditorilor.Legea prevede că orice creditor care are una sau mai multe creanţe certe, lichide şi

exigibile poate introduce la tribunal o cerere împotriva unui debitor care este prezumat îninsolvenţă din cauza încetării plăţii faţă de acesta timp de 30 de zile. Aceşti creditori, legea

îi numeşte creditori îndreptăţiţi să solicite deschiderea procedurii insolvenţei. Întrucât debitorul este prezumat a fi în insolvenţă, el poate face dovada că nu se află înincapacitate de plată şi că dispune de fonduri băneşti.

–88–



7. Deschiderea procedurii şi efectele deschiderii procedurii

După înregistrarea unei cereri introductive, preşedintele tribunalului va nominalizadeîndată judecătorul-sindic.

7.1. Hotărârea judecătorului-sindic privind deschiderea procedurii

Cererea introductivă este verificată de judecătorul-sindic.Modul de a proceda al judecătorului sindic este diferit, în funcţie de cerereaintroductivă.

În cazul cererii debitorului, dacă cererea îndeplineşte cerinţele legii, judecătorul-sindicva da o hotărâre de deschidere a procedurii.

Creditorii sunt în drept să facă opoziţie la cererea debitorului. În cazul cererii creditorilor, judecătorul-sindic va comunica cererea introductivă, în

copie, debitorului.Dacă debitorul nu contestă că ar fi în stare de insolvenţă, judecătorul-sindic va da o

încheiere de deschidere a procedurii. În cazul în care debitorul contestă că ar fi în stare de insolvenţă, judecătorul-sindic va

ţine o şedinţă pentru soluţionarea contestaţiei.Dacă se constată că sunt îndeplinite toate condiţiile cerute de lege pentru ca debitorul

să fie supus procedurii, judecătorul-sindic va respinge contestaţia debitorului şi vadeschide procedura printr-o sentinţă.

Dacă se stabileşte că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru aplicareaprocedurii, judecătorul-sindic va respinge, prin sentinţă, cererea introductivă, care va ficonsiderată ca lipsită de orice efect, chiar de la înregistrarea ei.

Prin sentinţa de deschidere a procedurii, judecătorul-sindic va desemna, dacă estenecesar pentru protejarea intereselor creditorilor şi/sau asociaţilor/acţionarilor, unadministrator judiciar provizoriu, stabilindu-i atribuţiile.

7.2. Efectele deschiderii proceduriiPotrivit Legii nr.85/2006, deschiderea procedurii insolvenţei produce anumite efecte juridice.

a) Ridicarea dreptului debitorului de a-şi administra avereaDeschiderea procedurii ridică debitorului dreptul de administrare – constând în dreptul

de a-şi conduce activitatea, de a-şi administra bunurile din avere şi de a dispune deacestea – dacă acesta nu şi-a declarat, în condiţiile legii, intenţia de reorganizare.

Întrucât debitorul nu mai are dreptul de administrare asupra averii sale, toate actele,operaţiunile şi plăţile săvârşite de debitor, ulterior deschiderii procedurii, sunt nule faţă demasa creditorilor, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege şi de cele autorizate de judecătorul-sindic.

b) Suspendarea acţiunilor judiciare şi extrajudiciare pentru realizarea creanţelor asupra debitorului sau a bunurilor saleDe la data deschiderii procedurii se suspendă toate acţiunile judiciare sau

extrajudiciare pentru realizarea creanţelor asupra debitorului sau bunurilor sale.Deci, ca efect al începerii procedurii, orice urmărire individuală împotriva debitorului se

suspendă.c) Suspendarea cursului prescripţiei privind acţiunile pentru realizarea

creanţelor împotriva debitorului Pentru a proteja pe titularii acţiunilor care au fost suspendate, legea reglementează şi

suspendarea cursului prescripţiei privind aceste acţiuni.Pe data începerii procedurii, prescripţia acţiunilor pentru realizarea creanţelor asupra

debitorului sau a bunurilor sale se suspendă.Termenele vor începe să curgă de la data pronunţării hotărârii de închidere aprocedurii insolvenţei.

–89–



d) Suspendarea curgerii dobânzilor, majorărilor şi penalităţilor Deschiderea procedurii are efecte diferite asupra curgerii dobânzilor, majorărilor şi

penalităţilor privind creanţele născute anterior deschiderii procedurii.După deschiderea procedurii curg şi, deci, se iau în considerare la stabilirea drepturilor

creditorilor, numai dobânzile, majorările şi penalităţile aferente creanţelor garantate, nu şi în privinţa creanţelor chirografare, afară de cazul când prin planul de reorganizare s-a

stabilit altfel.e) Interdicţia înstrăinării acţiunilor sau părţilor socialeDupă deschiderea procedurii este interzis administratorilor debitorului, sub sancţiunea

nulităţii, să înstrăineze fără acordul judecătorului-sindic, acţiunile sau părţile lor socialedeţinute la debitorul care face obiectul procedurii insolvenţei.

8. Primele măsuri Odată ce procedura a fost deschisă prin hotărârea judecătorului-sindic, trebuie luate

primele măsuri pentru realizarea procedurii insolvenţei.8.1. Notificarea deschiderii procedurii şi a primelor măsuri În urma deschiderii procedurii, administratorul judiciar va trimite o notificare tuturor

creditorilor menţionaţi în lista depusă de debitor, debitorului şi oficiului registruluicomerţului sau, după caz, registrului societăţilor agricole ori altor registre unde debitoruleste înmatriculat/înregistrat, pentru efectuarea menţiunii.

Notificarea cuprinde următoarele elemente:- termenul limită de depunere, de către creditori, a opoziţiilor la hotărârea de

deschidere a procedurii, precum şi termenul de soluţionare a opoziţiilor;- termenul limită pentru înregistrarea cererii de admitere a creanţelor asupra averii

debitorului;- termenul de verificare a creanţelor şi de definitivare a tabelului creanţelor;- locul, data şi ora primei şedinţe a adunării creditorilor.8.2. Declararea creanţelor creditorilor a) Cererea de admitere a creanţelor Potrivit legii, toţi creditorii ale căror creanţe sunt anterioare datei deschiderii procedurii,

cu excepţia salariaţilor, vor depune o cerere de admitere a creanţelor.Declaraţiile creditorilor privind creanţele împotriva debitorului vor fi înregistrate într-un

registru care se păstrează la grefa tribunalului.b) Verificarea creanţelor înregistrateToate creanţele înregistrate sunt supuse procedurii de verificare, cu excepţia creanţelor

constatate prin titluri executorii şi creanţele bugetare rezultând dintr-un titlu executoriunecontestat în termenele prevăzute de legi speciale.

c) Întocmirea tabelului preliminar al creanţelor Pe baza verificărilor efectuate, administratorul judiciar va întocmi un tabel preliminar alcreanţelor.

d) Contestaţiile privind creanţele creditorilor Creanţele înscrise în tabelul preliminar pot fi contestate de către debitor, creditori şi

orice altă persoană interesată.e) Înregistrarea şi afişarea tabelului definitiv al creanţelor Odată soluţionate contestaţiile privind creanţele, tabelul creanţelor creditorilor poate fi

considerat definitiv. În consecinţă, administratorul va înregistra, de îndată, la tribunal şi vadispune afişarea la sediul tribunalului a tabelului definitiv al tuturor creanţelor împotrivaaverii debitorului, cu precizarea sumei, a priorităţii şi a situaţiei (garantată sau negarantată)

a fiecărei creanţe.

–90–



De remarcat că, potrivit legii, numai titularii creanţelor înregistrate în tabelul definitiv audreptul să participe la adunările creditorilor, să voteze asupra unui plan şi să participe laorice repartiţii de sume în cadrul procedurii falimentului.

Totalitatea creanţelor creditorilor sau, din perspectiva debitorului, totalitatea datoriilor,formează masa pasivă.

Având în vedere că, prin procedura insolvenţei creditorii urmăresc realizarea aceluiaşi

scop – satisfacerea creanţelor lor – ei formează o grupare organizată, pe care doctrina adenumit-o masa credală.8.3. Întocmirea şi prezentarea raportului privind situaţia debitorului Administratorul judiciar va întocmi şi va supune judecătorului-sindic, în termenul stabilit

de acesta, care nu va putea depăşi 30 de zile de la desemnarea sa, un raport prin care săpropună fie intrarea în procedura simplificată, fie continuarea perioadei de observaţie dinprocedura generală.

Raportul va indica dacă debitorul se încadrează în criteriile legii şi, în consecinţă,trebuie supus procedurii simplificate caz în care va cuprinde documentele doveditoare şipropunerea de intrare în faliment în procedura simplificata.

Ulterior, administratorul judiciar sau, după caz, lichidatorul, în cazul procedurii

simplificate, va întocmi şi va supune judecătorului-sindic, în termenul stabilit de judecătorul-sindic, dar care nu va putea depăşi 60 de zile de la desemnarea sa, un raportasupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la apariţia insolvenţei debitorului, cumenţionarea persoanelor cărora le-ar fi imputabilă.

Rapoartele întocmite de administratorul judiciar trebuie prezentate judecătorului-sindic,iar administratorul va asigura posibilitatea consultării acestora, fie la sediul său, fie la grefatribunalului.

8.4. Şedinţa adunării creditorilor Prima şedinţă a adunării creditorilor are loc la data şi locul stabilit prin convocarea

făcută prin notificarea adresată creditorilor. La această şedinţă, administratorul judiciar îiva informa pe creditorii prezenţi despre voturile valabile primite în scris, cu privire lapropunerea de intrare în faliment a debitorului, în procedura generală.

9. Planul de reorganizare

Spre deosebire de reglementarea cuprinsă în Legea nr.64/1995, prezenta legecuprinde doar planul de reorganizare a activităţii debitorului, nu şi planul de lichidare.

9.1. Elaborarea şi conţinutul planului de reorganizareLegea nr.85/2006 recunoaşte dreptul de a propune un plan debitorului,

administratorului judiciar şi creditorilor.Planul cuprinde anumite elemente, diferenţiate în funcţie de obiectul planului de

reorganizare. În primul rând, planul de reorganizare trebuie să indice perspectivele de redresare aactivităţii debitorului, luând în considerare posibilităţile şi specificul activităţii debitorului, cumijloacele financiare disponibile şi cu cererea pieţei faţă de oferta debitorului.

În al doilea rând, planul de reorganizare trebuie să prevadă modalităţile de lichidare,totală sau parţială, a pasivului debitorului. Planul va menţiona tratamentul categoriilor decreanţe defavorizate (pentru care se prevede o modificare a creanţei ori a condiţiilor derealizare), precum şi despăgubirile ce ar urma să fie oferite tuturor categoriilor de creanţe, în comparaţie cu valoarea ce ar fi primită prin distribuire în cazul aplicării proceduriiinsolvenţei.

În al treilea rând, planul de reorganizare trebuie să cuprindă măsurile adecvate pentru

realizarea obiectivelor sale.Pentru măsurile propuse în planul de reorganizare trebuie stabilite termene de îndeplinire.

–91–



Executarea planului de reorganizare nu va putea depăşi 3 ani calculaţi de la dataconfirmării planului.

9.2. Formalităţile privind aprobarea planului de reorganizareDupă elaborarea sa, planul de reorganizare parcurge formalităţile reglementate de

Legea nr.85/2006.a) Depunerea şi comunicarea planului

Planul în copie este depus la grefa tribunalului, unde se înregistrează, precum şi laregistrul oficiului comerţului. Totodată, el se comunică debitorului, prin administratorulspecial, administratorului judiciar şi comitetului creditorilor.

b) Admiterea planului de către judecătorul-sindic Judecătorul-sindic va convoca o şedinţă la care vor fi citaţi cei care au propus planul,

debitorul şi administratorul.După audierea persoanelor citate, judecătorul-sindic va admite sau va respinge planul

propus.c) Publicitatea privind planul După admiterea planului, judecătorul-sindic va dispune publicarea unui anunţ privind

propunerea planului în Buletinul Procedurilor de Insolvenţă.

d) Votarea planului de către creditori După admiterea planului, judecătorul-sindic dispune convocarea creditorilor.Potrivit legii, fiecare creanţă beneficiază de un drept de vot, pe care titularul acesteia îl

poate exercita în categoria de creanţe din care face parte creanţa respectivă. În vederea protejării intereselor creditorilor, art.100 din Legea nr.85/2006 stabileşte

următoarele categorii distincte de creanţe, care votează separat:- creditorii cu creanţe garantate;- creditorii bugetari;- creditorii chirografari pentru creanţele izvorâte din contractele de furnitură fără de

care activitatea debitorului nu se poate desfăşura;- ceilalţi creditori chirografari.Planul va fi acceptat de o categorie de creanţe dacă în categoria respectivă planul este

acceptat de o majoritate absolută din valoarea creanţelor din acea categorie.Confirmarea planului. Legea prevede că judecătorul-sindic va confirma un plan de

reorganizare dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:- cel puţin jumătate plus una dintre categoriile de creanţe menţionate în programul de

plăţi, dintre cele menţionate la art. 100 alin. (3), acceptă sau sunt socotite că acceptăplanul, cu condiţia ca minimum una dintre categoriile defavorizate să accepte planul;

- în cazul în care sunt doar două categorii, planul se consideră acceptat în cazul încare categoria cu valoarea totală cea mai mare a creanţelor a acceptat planul;

- fiecare categorie defavorizată de creanţe care a respins planul va fi supusă unui

tratament corect şi echitabil prin plan.Se înţelege că doar un singur plan de reorganizare va fi confirmat. În cazul când nici un plan nu este confirmat, iar termenul pentru propunerea unui plan

a expirat, judecătorul-sindic va dispune începerea de îndată a procedurii falimentului.

10. Procedura reorganizării

Dacă un plan de reorganizare a fost confirmat de către judecătorul-sindic, acest plantrebuie pus în aplicare în scopul redresării activităţii debitorului şi pe cale de consecinţă,plăţii creanţelor creditorilor.

În îndeplinirea planului de reorganizare, debitorului îi revin anumite obligaţii.

Activitatea debitorului trebuie reorganizată corespunzător planului; creanţele şidrepturile creditorilor şi ale celorlalte părţi interesate trebuie modificate astfel cum s-aprevăzut în plan.

–92–



Debitorul este obligat să pună în practică măsurile avute în vedere pentru redresareaactivităţii. Este vorba de măsurile organizatorice, economice, financiare, juridice, care suntmenite să ducă la însănătoşirea activităţii debitorului şi implicit, la asigurarea resurselor necesare pentru plata creanţelor creditorilor.

În urma confirmării unui plan de reorganizare, activitatea debitorului va fi condusă deadministratorul special, sub supravegherea administratorului judiciar.

În cursul reorganizării, debitorul, prin administratorul special, sau, după caz,administratorul judiciar, trebuie să prezinte comitetului creditorilor anumite rapoarte privinddesfăşurarea activităţii.

În cazul nerealizării planului de reorganizare, judecătorul-sindic va dispune începereaprocedurii falimentului.

11. Procedura falimentului

Falimentul se aplică în cazurile prevăzute de lege şi are drept scop prefacerea în bania bunurilor din patrimoniul debitorului, în vederea satisfacerii creanţelor creditorilor.

11.1. Cazurile de aplicare a procedurii falimentului Art.107 din Legea nr.85/2006 prevede următoarele cazuri în care se poate decide

intrarea în procedura falimentului:- debitorul şi-a declarat intenţia de a intra în procedura simplificată;- debitorul nu şi-a declarat intenţia de reorganizare sau, la cererea creditorului de

deschidere a procedurii, a contestat că ar fi în stare de insolvenţă, iar contestaţia a fostrespinsă de judecătorul-sindic;

- nici unul dintre celelalte subiecte de drept îndreptăţite nu a propus un plan dereorganizare, sau nici unul dintre planurile propuse nu a fost acceptat şi confirmat;

- debitorul şi-a declarat intenţia de reorganizare, dar nu a propus un plan dereorganizare ori planul propus de acesta nu a fost acceptat şi confirmat;

- obligaţiile de plată şi celelalte sarcini asumate nu sunt îndeplinite în condiţiile stipulateprin planul confirmat sau desfăşurarea activităţii debitorului în decursul reorganizării saleaduce pierderi averii sale;

- a fost aprobat raportul administratorului judiciar prin care se propune, după caz,intrarea debitorului în faliment.

11.2. Încheierea judecătorului-sindic privind intrarea în procedura falimentuluiJudecătorul-sindic decide intrarea debitorului în procedura falimentului prin încheiere şi

dispune:- ridicarea dreptului de administrare al debitorului;- în cazul procedurii generale, desemnarea unui lichidator provizoriu, iar în cazul

procedurii simplificate, confirmarea în calitate de lichidator al administratorului judiciar şi

stabilirea atribuţiilor ce le revin;- termenul maxim de predare a gestiunii averii de la debitor/administrator cătrelichidator, împreună cu lista actelor şi operaţiunilor efectuate după deschiderea procedurii;

- notificarea intrării în faliment.Din momentul stabilirii atribuţiilor lichidatorului, atribuţiile administratorului judiciar

încetează.Deschiderea procedurii ridică debitorului dreptul de administrare.Din momentul desemnării lichidatorului şi a stabilirii atribuţiilor sale, dreptul de

administrare a averii debitorului aparţine lichidatorului. În temeiul dispoziţiei judecătorului-sindic privind intrarea debitorului în faliment,

lichidatorul va trimite o notificare tuturor creditorilor menţionaţi în lista întocmită de

debitor/administrator, debitorului şi oficiului registrului comerţului sau, după caz, registruluisocietăţilor agricole, unde debitorul este înmatriculat, pentru efectuarea menţiunii.Prin notificare se comunică:

–93–



- termenul limită pentru înregistrarea cererii de admitere a creanţelor asupra averiidebitorului, născute după data deschiderii procedurii, în vederea întocmirii tabeluluisuplimentar;

- termenul de definitivare a tabelului suplimentar al creanţelor născute după datadeschiderii procedurii şi de întocmire a tabelului definitiv consolidat.

11.3. Măsurile premergătoare lichidării

Pentru a putea proceda la lichidarea bunurilor din averea debitorului se impune luareaunor măsuri: stabilirea averii debitorului, întocmirea listei bunurilor din averea debitorului,inventarierea şi conservarea bunurilor din averea debitorului.

În înţelesul Legii nr.85/2006, prin averea debitorului se înţelege totalitatea bunurilor şidrepturilor patrimoniale ale acestuia, inclusiv cele dobândite în cursul procedurii, care potface obiectul unei executări silite, în condiţiile Codului de procedură civilă (art.3 din lege).

Bunurile din averea debitorului care urmează a fi lichidate sunt cele stabilite în listabunurilor debitorului.

Pentru a se asigura condiţiile lichidării lor, bunurile din averea debitorului vor fi sigilate.Dacă inventarierea se poate realiza într-o singură zi, lichidatorul va proceda imediat la

inventariere, fără a aplica sigiliile.

11.4. Efectuarea lichidării bunurilor din averea debitorului În vederea obţinerii sumelor de bani necesare pentru plata creanţelor creditorilor,

bunurile din averea debitorului sunt supuse lichidării. Aceste bunuri sunt lichidate prinvânzarea lor, în condiţiile legii.

Legea nr.85/2006 prevede că lichidarea bunurilor din averea debitorului va fi efectuatăde către lichidator sub controlul judecătorului-sindic.

Operaţiunea de lichidare a bunurilor din averea debitorului trebuie să înceapă de îndată după finalizarea inventarierii bunurilor debitorului.

Bunurile vor putea fi vândute în bloc, ca un ansamblu funcţional, sau individual.Vânzarea bunurilor se poate face prin negociere directă către un cumpărător deja

identificat, sau fără cumpărător identificat, iar dacă acest lucru nu se realizează, bunurilevor fi vândute la licitaţie, în condiţiile stabilite de Codul de procedură civilă.

Între bunurile din averea debitorului supuse lichidării se pot afla şi bunuri asupra căroracreditorii au anumite garanţii reale (ipotecă, gaj, drept de retenţie sau alte garanţii reale). În acest caz, potrivit principiilor dreptului comun, creditorul titular al unei garanţii reale este îndreptăţită să fie satisfăcut cu prioritate din suma de bani obţinută din vânzarea bunuluicare a făcut obiectul garanţiei sale reale.

11.5. Distribuirea sumelor de bani realizate în urma lichidăriiDupă ce bunurile din averea debitorului au fost lichidate, adică au fost prefăcute în

bani, urmează distribuirea sumelor realizate între creditori. În vederea repartizării între creditori a sumelor realizate, lichidatorul trebuie să

întocmească un raport asupra operaţiunilor de lichidare şi un plan de distribuire a sumelor de bani între creditori. În cadrul procedurii falimentului, creanţele creditorilor vor fi plătite în ordinea stabilită de

art.123 din Legea nr.85/2006.După lichidarea bunurilor din averea debitorului, lichidatorul întocmeşte un raport final,

împreună cu un bilanţ pe care le supune judecătorului-sindic.Sumele de bani nereclamate, în termen de 90 de zile, de către creditorii îndreptăţiţi, vor

fi depuse de către lichidator la bancă, în contul patrimoniului debitorului. Extrasul de contse depune la tribunal. Aceste sume de bani pot fi folosite în condiţiile art.4 alin.(4) din lege.

12. Închiderea procedurii insolvenţei

12.1. Cazurile de închidere a procedurii

–94–



a) Închiderea procedurii reorganizării judiciare. Procedura reorganizării judiciare, fieprin reorganizarea activităţii, fie prin lichidarea unor bunuri din averea debitorului, realizatăpe bază de plan va fi închisă, dacă au fost îndeplinite toate obligaţiile de plată asumateprin planul confirmat.

Dacă procedura începe ca procedură de reorganizare şi, datorită nerealizăriiobiectivelor sale, devine procedură de faliment, aceasta va fi închisă ca procedură de

faliment.b) Închiderea procedurii falimentului Procedura falimentului va fi închisă după aprobarea de către judecătorul-sindic a

raportului final şi după ce toate fondurile şi bunurile din averea debitorului au fostdistribuite, iar fondurile nereclamate au fost depuse la bancă.

Procedura se închide chiar înainte ca bunurile din averea debitorului să fi fost lichidate în întregime, dacă creanţele creditorilor au fost complet acoperite prin distribuţiile făcute.

c) Închiderea procedurii rămasă fără obiect Procedura se închide dacă la expirarea termenului pentru înregistrarea cererilor de

admitere a creanţelor se constată că nu s-a depus nici o cerere din partea creditorilor.12.2. Hotărârea privind închiderea procedurii În toate cazurile, închiderea procedurii este dispusă de judecătorul-sindic, prin sentinţă.Sentinţa de închidere a procedurii va fi notificată de judecătorul-sindic direcţiei

teritoriale a finanţelor publice şi oficiului registrului comerţului sau, după caz, registruluisocietăţilor agricole unde debitorul este înmatriculat, pentru efectuarea menţiunii.

12.3. Consecinţele închiderii proceduriia) Descărcarea judecătorului-sindic de îndatoririle şi responsabilităţile sale.Din moment ce procedura insolvenţei a fost închisă, judecătorul-sindic se consideră

descărcat de îndatoririle şi de responsabilităţile sale privind procedura în cauză. Deaceeaşi descărcare de răspundere beneficiază administratorul şi lichidatorul.

b) Descărcarea debitorului de obligaţiile anterioarePrin închiderea procedurii de faliment, debitorul persoană fizică va fi descărcat de

obligaţiile pe care le avea înainte de intrarea în faliment.Prin urmare, închiderea procedurii de faliment operează, în temeiul legii, o liberare a

debitorului de obligaţiile anterioare intrării în procedura falimentului. De această iertarelegală beneficiază numai debitorul persoană fizică şi numai pentru obligaţiile anterioareintrării în faliment care nu au plătite în cadrul procedurii falimentului, datorită insuficienţeifondurilor.

Soluţia legii este menită să-i acorde debitorului persoană fizică şansa unui nou început în activitatea comercială.

Debitorul persoană fizică nu beneficiază de descărcare în cazul când a fost găsitvinovat de bancrută frauduloasă sau de plăţi ori transferuri frauduloase.

13. Răspunderea pentru aplicarea procedurii insolvenţei

În concepţia Legii nr.85/2006, procedura insolvenţei nu are un caracter punitiv; ea nuurmăreşte să îl sancţioneze pe debitorul aflat în dificultate căruia i s-a aplicat procedurareorganizării judiciare şi a falimentului.

În mod excepţional, Legea nr.85/2006, reglementează o răspundere în cazurile în care,prin faptele lor, anumite persoane au dus la insolvenţa debitorului ori au săvârşit anumiteinfracţiuni. Această răspundere este o răspundere civilă şi o răspundere penală.

13.1. Răspunderea civilăPotrivit art.138 din Legea nr.85/2006, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte a

pasivului debitorului persoană juridică ajuns în stare de insolvenţă, să fie suportată decătre membrii organelor de supraveghere din cadrul societăţii sau de conducere –

–95–



administratori, directori, cenzori şi orice altă persoană care a contribuit prin fapta sa laajungerea debitorului în această situaţie.

Răspunderea membrilor organelor de conducere ale debitorului este o răspunderecivilă; ea este o răspundere contractuală sau delictuală, în funcţie de izvorul obligaţiei încălcate.

Răspunderea persoanelor menţionate constă în suportarea unei părţi din pasivul

societăţii.Determinarea legăturii cauzale între faptele săvârşite de aceste persoane şiinsolvenţă, precum şi a părţii de pasiv pe care ele trebuie să o suporte, sunt problemegreu de rezolvat, ceea ce face dificilă angajarea răspunderii persoanelor menţionate.

Administratorii, directorii şi cenzorii vor suporta o parte din pasivul debitorului, dacă aucontribuit la ajungerea debitorului în stare de insolvenţă, prin una dintre următoarele fapte:

- au folosit bunurile sau creditele societăţii în folosul propriu sau în cel al unei altesocietăţi;

- au făcut acte de comerţ în interes personal, sub acoperirea societăţii;- au dispus, în interes personal, continuarea unei activităţi care ducea în mod vădit

societatea la încetarea de plăţi;

- au ţinut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nuau ţinut contabilitatea în conformitate cu legea;

- au deturnat sau au ascuns o parte din activul societăţii sau au mărit, în mod fictiv,pasivul acesteia.

Răspunderea persoanelor mai sus menţionate se decide prin hotărârea judecătorului-sindic.

Judecătorul-sindic va stabili partea din pasivul debitorului care urmează a fi suportatăde administratorii, directorii şi cenzorii vinovaţi de starea de insolvenţă a debitorului. Această parte de pasiv, care reprezintă „prejudiciul”, trebuie să fie rezultatul faptelor ilicitesăvârşite de persoanele în cauză.

Sumele de bani obţinute prin angajarea răspunderii administratorilor, directorilor şicenzorilor vor intra în averea debitorului. Destinaţia lor este diferită: în cazul reorganizării,sumele sunt folosite pentru completarea fondurilor necesare continuării activităţiidebitorului, iar în cazul falimentului, pentru acoperirea creanţelor creditorilor.

13.2. Răspunderea penalăPotrivit legii, persoanele vinovate de săvârşirea unor fapte grave, incriminate de lege

ca infracţiuni, răspund penal. Această răspundere se angajează în condiţiile Legiinr.85/2006.

Exemple de subiecte1) Condiţiile aplicării procedurii insolvenţei;

2) Atribuţiile judecătorului sindic;3) Administratorul judiciar;4) Lichidatorul;5) Administratorul special;6) Efectele deschiderii procedurii insolvenţei;7) Planul de reorganizare;8) Cazurile de aplicare a procedurii falimentului;9) Cazurile de închidere a procedurii insolvenţei;10)Răspunderea pentru aplicarea procedurii insolvenţei.

–96–



BIBLIOGRAFIE:

STANCIU D. CĂRPENARU – Drept comercial român, Ediţia a VI-a, revăzută şi adăugită,

Editura Universul Juridic, Bucureşti 2007

I.L. GEORGESCU – Drept comercial român, Editura SOCEC, Bucureşti 1946, vol.I

I.N. FINŢESCU – Curs de drept comercial, vol.I, Bucureşti 1929

P. PORUŢIU – Tratat de drept comercial, vol.I, Editura Universităţii Cluj 1945

O. CĂPĂŢÂNĂ – Societăţile comerciale, Editura Lumina, Bucureşti 1991I. TURCU – Teoria şi practica dreptului comercial român, vol.I şi II, Editura Lumina Lex

1998

I. TURCU – Legea procedurii insolvenţei. Comentarii pe articole, Editura C. H. Beck,

Bucureşti 2007

–97–



CUPRINS:

CAPITOLUL INOŢIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND DREPTUL COMERCIAL ………...5

CAPITOLUL IIFAPTELE DE COMERŢ …………………………………………………..…8

CAPITOLUL IIICOMERCIANŢII ……………………………………………………………..16

CAPITOLUL IVSOCIETĂŢILE COMERCIALE …………………………………………….35

CAPITOLUL VOBLIGAŢIILE COMERCIALE …………………………………………..…83

CAPITOLUL VITITLURILE COMERCIALE DE VALOARE …………………………….108

CAPITOLUL VIIPROCEDURA INSOLVENŢEI …………………………………………...124

BIBLIOGRAFIE ……………………………………………………………145

–98–

52697399 drept comercial carpenaru nemes curs id 2007 2008

Documents