Revistă premiată cu medalia şi diploma „Pamfil Şeicaru“ pentru literatură 2008

Director fondator:Ion Iancu Vale51

Anul 5februarie

2012Revistă literară şi de cultură românească

Fondată: mai 2007

Marin Sorescun. 19 februarie 1936 - d. 8 decembrie 1996

La aniversare

2 nr. 51 n februarie 2012

Vlada Afteni Biografie Marin Sorescu 3Aurora Peţan Limba română, patria mea 4Adrian Marino Altă Românie 6Augustin Deac Codex Rohonczy 7Al. Florin Ţene Arta şi literatura în concepţia lui Alex. Ştefănescu 8Al. Florin Ţene Poezia trece 8Iulia Barcaroiu Gargantua 9Corneliu Leu Către Dimitrie Grama 10Victor Sterom Note de lectură 12Victor Sterom Timpul ca o cicatrice 13Melania Cuc Cartea cu coperţi de sticlă 14Menuţ Maximinian Poeme 15Lucian Gruia Ion Pop - În faţa mării 16Raquel Weizman Interviu cu umoristul Dorel Schor 17George Roca Ars Poetica 19Gheorghe Valerică Cimpoca Raţiune, Iubire şi Credinţă 20Ion Iancu Vale Urmărirea 21Ştefan Doru Dăncuş Lucrând la reactivarea fondului sufletesc uman 22Vavila Popovici Poeme (Hibernale) 23Llelu Nicolae Vălăreanu Poeme (Hibernale) 23Ion Iancu Vale Poeme (Hibernale) 23Kozeta Zylo Poezie albaneză din SUA 24George Roca Farmecul femeilor mature 25Ion Vanghele & Georgeta Resteman Poeme în oglindă 26Victoria Stoian Poeme cu vedere la mare 27Florin Vârlan Neamţu Din dragoste pentru Melissa (poem) 28Gavril Moisa Să redescoperim poveştile copilăriei 29Emil Niculescu Epicriza cultivatorului de umbre 30Mihai Ardeleanu Cărăuşul 31Vioryny Vintilă Am fost odată inocenţi 32George Roca Crăiasa florilor (Lianei) 33Delia Stăniloiu Rondel cu murg 33Vavila Popovici Preaplinul tăcerilor 34Marina Ilie Teneşi şi-un suflet 35Roni Căciularu Euforia de a exista 36Cristina Ott Poeme 37Manuela-Elena Dragoş Mihai Eminescu - legenda sufletului românesc 38Anca Goja Anunţ festival 39

S e m n e a z ă î n a c e s t n u m ă r

Cu ocazia zilei sale de naştere, 14 februarie1937, urăm colaboratorului nostru, mereu

tânărului şi activului scriitor Victor Sterom, celemai calde şi sincere urări de sănătate, iubiredin partea semenilor şi confraţilor săi, forţă

creatoare în continuare şi LA MULŢI ANI!

La aniversa

re

3nr. 51 n februarie 2012

Sorescu a fost poet,dramaturg, prozator,eseist și traducător. Ope-rele lui au fost traduse înmai mult de 20 de ţări,totalizând peste 60 decărţi apărute în străină-tate. S-a făcut remarcatși prin preocuparea pen-tru pictură, deschizândnumeroase expoziţii înţară și în străinătate.Fără a se înscrie într-unpartid politic dupăRevoluţia română din1989, a ocupat funcţia deMinistru al Culturii încadrul cabinetului Nico-lae Văcăroiu (25 nov.1993 - 5 mai 1995).

Şcoala primară o faceîn comuna natală. În-cepe liceul „Fraţii Bu-zeşti”, Craiova, tran sfe-rat apoi la Şcoala MedieMilitară Predeal, absol-vită în 1954. Mai apoiface facultatea de Filolo-gie din Iaşi (1955-1960).Stabilit la absolvire înBucureşti, cu o ascen-siune rapidă în lumea li-terară, ca poet, ro man-cier, dramaturg, eseist.

Este considerat unuldintre cei mai mari scrii-tori români contempo-rani. Marin Sorescu(poet, dramaturg, proza-tor, eseist şi traducător)a fost cunoscut în timpulvieţii (1936-1996) peaproape toate continen-tele planetei. Operele luiau fost traduse în: SUA,Canada, Mexic, Brazilia,Columbia, India, Anglia,Germania, Franta, Gre-cia, Suedia, Italia,Olanda, Spania, Portu-galia, China, Singapore,Rusia, Cehia, Slovacia,Serbia, Macedonia, Bul-garia ş.a., totalizândpeste şaizeci de cărţiapărute în străinătate.

A publicat primul săuvolum („Singur printrepoeţi”) în 1964 şi deatunci a impus un stildegajat, uşor ironic, fan-tezist (care atenuează re-flecţia gravă), decon -certant, de multe ori fe-roce în profundul sausimţ critic. Sunt foartecunoscute şi volumeledin ciclul „La lilieci”, ununivers poetic pornindde la un cimitir ce poartăacest nume. Ideea i-avenit lui Marin Sorescuîn momentul în careacesta se afla cu o bursăîn SUA la Universitateadin Iowa când i-a căzutîn mână un volum alpoetului american,Edgar Lee Masters inti-tulat Spoonriver, con-struit în acelaşi mod.

Ca dramaturg, So-

rescu este autorul uneicapodopere, "Iona", careîmpreună cu alte pieseale sale, figurează în re-pertoriul multor teatredin lume. Creaţia sa dra-maturgică poate fi consi-derată şi ea ca fiindexcepţională: "Iona","Paracliserul", "Matca","Există nervi", "A treiaţeapă", "Răceala".

Piesele sale s-au bu-curat de o primire excep-ţională, fiind traduse şiprezentate pe scene dinParis, Zürich, Tampere,Berna, Copenhaga, Ge-neva, Napoli, Helsinki,Dortmund, Varşovia şiPort-Jefferson (SUA).

Marin Sorescu a fostmembru al AcademieiRomâne, al AcademieiMallarmé din Paris, alAcademiei Europene de

Ştiinţă şi Artă din Vene-ţia, al Academiei de Arte,Ştiinţă şi Profesii dinFlorenţa. A condus re-vista literară "Ramuri" şia fost preşedintele Uni-unii Scriitorilor din Cra-iova.

Critici de talie inter-naţională au opinat că afost unul dintre cei maireprezentativi poeţi con-temporani ai lumii, no-minalizat pentru Pre -miul Nobel pentru litera-tură. În ţarã i-au fost de-cernate cele mai înaltedistincţii: Premiul Aca-demiei (de două ori),Premiul Uniunii Scriito-rilor (de şase ori).

Dintre premiile inter-naţionale cităm: PremiulHerder, Viena, 1991; Me-dalia de Aur pentru poe-zie "Ospiti Napoli", 1970;Premiul "FernandoRiello", Madrid 1983;Premiul "Felix Romu-liana", Belgrad 1994.

În România MarinSorescu ocupă un loc im-portant în programaşcolarã, atât în învăţă-mântul preşcolar, princărţile sale pentru copii,cât şi în învăţământulprimar şi liceal şi în Fa-cultăţile de Filologie.

A murit în anul 1996,la Bucureşti.

La moartea lui aurămas în manuscris cin-cisprezece volume ine-dite, poezie, eseu, jurnal,roman. Cunoscut şi prinpreocuparea sa pentrugrafică şi pictură (a avutmai multe expoziţii înţară şi străinătate), înurma lui au rămas operecare vor fi reproduse încataloage.

Articol îngrijit deVlada Afteni

Biografie

Marin Sorescu

Articolul a fost preluat de pe sit-ulhttp://www.istoria.md/articol/549/Marin_Sorescu,_biografie

4 nr. 51 n februarie 2012

Aurora Peţan

R: Am aflat cã, totusi,aceste piese din plumb aufost analizate.

A.P: Da. Am extras mostre dincele 35 de piese, le-am dus la In-stitutul de Fizicã Nuclearã si re-zultatele sunt, fãrã nici un dubiu:plumb de secolul al XIX-lea. S-aufãcut comparatii cu medalii deplumb din vremea lui Cuza sicompozitia este identicã. Estesigur plumb modern, careconfirmã teoria copiilor.

În anul 2002 a fost trimisã laOxford una dintre piese, îm -preunã cu o scoabã de plumb dinzidul de la Sarmizegetuza, oferitãde profesorul Ion Glodariu, careeste datatã, sigur, secolul I d.Hr.Analizele au arãtat cã piesa con-tine cam aceleasi impuritãti ca siscoaba de plumb dacicã si cã au-tenticitatea acestei piese depindede siguranta contextului în care afost gãsitã scoaba. Dacã scoaba es -te autenticã, este posibil ca si pie -sa sã fie autenticã. Pornind de laaceste rezultate, considerând cãplumbul este dacic, s-a ridicaturmãtoarea întrebare: cum e posi-bil sã arate atât de bine niste piesede plumb peste care au trecut2.000 de ani, într-un sol cu umi-ditate ridicatã, ca al tãrii noastre?

Domnul Romalo a presupus cãs-au fãcut matrite din folie de aur,în care s-au imprimat scrisul siimaginile cu poansonul, apoi s-aturnat plumb, iar când piesele aufost descoperite, s-a extras folia deaur si abia atunci plumbul ar fi in-

trat în contact cu aerul Cei de laMonetãrie spun însã cã aceastãipotezã este neplauzibilã, pentrucã multe piese au dimensiuni marisi, o folie de aur, ca sã poatã fiimprimatã, trebuie sã fie foartesubtire. Astfel de matrite nu armai fi suportat o greutate atât demare de plumb.

Analizele repetate de trei ori laInstitutul de Fizicã Nuclearã pepiesa analizatã la Oxford au de-monstrat cã existã, într-adevãr,impuritãti, dar numai la suprafatapieselor: cupru, argint si alte me-tale, în cantitãti foarte mici, carepot proveni fie din contaminareacu matritele, fie din contaminareacu obiectele împreunã cu care aufost depozitate. Însã, în interiorulpieselor este plumb pur. Este,deci, posibil, ca cei de la Oxford sãfi mãsurat numai exteriorul pie-sei, nu si interiorul. Nu existã niciun dubiu cã plumbul din interioreste 98% pur, cu adaos de staniu.Asta este formula tipicã pentruplumbul de tipografie.

R: Care este opinia Dum -nea voastrã, în legãturã cuautenticitatea acestor plãci ?

A.P: Dupã opinia mea, plãcilesunt autentice, în ceea ce privestecontinutul lor, însã, în ceea ce pri-veste suportul este vorba, în modsigur despre niste copii din seco-lul al XIX-lea.

Cu sigurantã, Regele Carol avrut, când si-a dat seama de im-portanta istoricã a acestor piese,sã lase spre cercetare, chiar dacãcele de aur nu au fost distruse,chiar dacã ele existã, copii dupãele. Pentru cã ar fi fost dificil sã sefi dat la studiat tone de aur. Mi separe logic sã fi fãcut niste dubluridupã aceste piese.

R: Dacã sunt falsuri, cine

ar fi putut sã le facã ?A.P: Se presupune cã Hasdeu.

Unii spun cã el ar mai fi fãcutniste falsuri, e vorba despre nistedocumente medievale.

Nu de aici pleacã însã ipotezafalsului. Alexandru Vulpe sustinecã un nepot de-al lui Hasdeu ar filãsat o scrisoare în care ar fi spusceva în legãturã cu aceste piese.Nu se stie nimic despre scrisoare,dacã existã sau nu. Între timp, Ale-xandru Vulpe a renuntat la ideeascrisorii, nu si la ideea falsuluiatribuit lui Hasdeu. De ce? Pentrucã, aceste plãci, pe lângã foartemulte ilustratii, contin o limbã.Ori, la vremea respectivã, în afarãde Hasdeu, nimeni nu avea cunos-tinte atât de temeinice încât sã in-venteze o limbã atribuitã dacilor.

Haşdeu a fost un personaj ab-solut genial. Este sigur cã cel care acreat plãcile, dacã admitem cã aexistat un falsificator, trebuie sã fifost chiar mai genial decât Hasdeu.

Se stie cã doar Hasdeu detineala vremea aceea cunostintele ne-cesare creãrii unei limbi si a uneiarhive atribuite dacilor, mai alescã el era foarte pasionat de subs-trat. El este cel care, scotând înevidentã exagerãrile scolii lati-niste, a studiat temeinic ce s-aputut studia, pe vremea res -pectivã, din substratul dacic. Însã,Hasdeu atribuie dacilor un alfabetfolosit de secui, descoperit într-undocument de secol XIII. Hasdeupresupunea cã dacã secuii aveauun alfabet în secolul al XIII-lea,trebuie sã-l fi gãsit acolo, în Ar-deal, si cã el trebuie sã fie conti-nuarea alfabetului dacilor.

R: Si nu este asa ?A.P: Alfabetul secuilor nu are

nici o legãturã cu alfabetele de peplãci. Acestea sunt, predo-minant, grecesti. Alfabetul

Limba română,patria mea (5)

4

nr. 51 n februarie 2012 5

secuiesc este foarte straniu.Dacã Hasdeu ar fi fãcut

plãcile astea, nu ar fi folosit alfa-betul grec, el fiind convins cã acelalfabet al secuilor este dacic.

Înainte de a descoperi alfabe-tul secuilor, Hasdeu presupuneacã Deceneu, care, conform lui Ior-danes, ar fi stat o vreme în Egipt,ar fi adus de acolo o scriere. Deci,a avut o ipotezã anterioarã alfabe-tului secuiesc. Asta ar fi primaneconcordantã. A doua ar fi legatãde limbã. Si este mult mai gravã.

Limba din plãci nu seamãnã cusubstratul limbii române. Nuexistã cuvinte din substratul lim-bii române, nu existã fenomeneatribuite substratului limbii ro-mâne. Ori, Hasdeu, care studiasesubstratul (este primul nostru lin-gvist care studiase substratul) n-ar fi ratat ocazia sã introducã nisteelemente, clar de substrat, înaceste plãci.

R: Atunci, în ce limbã aufost scrise plãcile ?

A.P: Dupã mine, limba dinplãci nu este o limbã indo-europeanã. Acesta este lucrul sen-zational pe care îl pot spune. Esteo limbã care nu are desinente, carenu face distinctie de gen, depersoanã, de numãr, de caz. Nustim când avem plural, când avemsingular, când avem feminin.Aproape toate cuvintele se ter -minã în “o”, nu în “a “, asa cum lestim noi din izvoarele grecesti silatinesti (de exemplu Boerobiseto,Vezino), chiar si femininele seterminã în “o”: Napoco, Genuclo.Existã elemente care se regãsesc siîn limba românã, dar care, para-doxal, în românã nu sunt atribuitesubstratului, ci limbii latine. Estelimba dacã, fãrã îndoialã, însã, fieeste o limbã preindo-europeanã,deci mult mai veche – ceva degenul limbii basce care a supravie-tuit asimilãrii indo-europene, fie,adoua variantã (la care m-am gân-dit, dar la care nu tin foarte mult)este o limbã sacrã, folositã numaide preoti, în vreme ce poporul fo-losea o limbã comunã, diferitã.

Plãcutele ar putea fi, deci,scrise într-o limbã sacrã, care sãse fi conservat în casta preotilor.

R: De unde ar putea sãprovinã aceste plãci scrise, sice povestesc ele?

A.P: În mod sigur, plãcuteleprovin din mai multe zone si dinmai multe epoci. Ele au foststrânse laolaltã, într-un anumitmoment. Însã, existã o unitate destil si de redactare, ceea ceînseamnã cã exista o traditieputernicã. Plãcile consemneazã,cu sigurantã, evenimente impor-tante de la curtea regilor daci, pre-cum aliante, rãzboaie câstigate,diferite evenimente. Lipsescmulte piese din aceastã arhivã.Noi avem foarte putine. Se vedeusor cã existã o unitate de stil pen-tru plãcile din vremea lui Bure-bista, pentru cele din vremea luiDecebal, pentru cele din Dobro-gea si asa mai departe.

Mai mult, tipurile de scriere segrupeazã pe epoci si pe zone.Lucru foarte important, pentru cãe greu de crezut cã cineva în seco-lul al XIX-lea cunostea scrierilegrecesti locale.

Mai exact, plãcile din Dobro-gea sunt scrise în alfabet grecescionian, care folosea omega si eta.Este vorba de plãcile care par sãprovinã de la cetatea Genucla,spre exemplu.

În functie de informatiile de peplãci, le-am putut grupa: asdar suntplãci de la Sarmizegetuza, de lacetãtile din Dobrogea, plãcile lui Co-tizo, care sunt din zona Banatului.

Cele care par sã provinã din Do-brogea folosesc un alfabet deinfluentã clar ionianã, lucru firesc,pentru cã acolo erau cetãtile gre-cesti milesiene. În schimb, plãciledin vremea lui Decebal folosesc unalfabet grecesc occidental, care tre-buie sã fi provenit de undeva dinsudul Italiei, acelasi care stã la bazaalfabetului latin, prin intermediaretrusc. Ori asa ceva nu stiu dacã seputea cunoaste la vremearespectivã (secolul XIX n.n.) pentrucã alfabetele locale si dialectologia

greacã s-au constituit ca stiinte doarla mijlocul secolului al XX-lea.

Multe sunt plãci de la CetateaHelis. Ele vorbesc nu numai des-pre Dromichete, el fiind unul din-tre nenumãratii regi de la Helis.Avem chiar o genealogie de laHelis (mai existã încã una de laSarmizegetuza), care se încheie cuOroles, care trebuie sã fie acelasicu Rholes, din Dio Cassius, si care,cum pare sã rezulte din texte, esteautorul complotului care l-a de-tronat pe Burebista.

R: Prof. dr. Vasile Boro-neant mi-a arãtat nistesemne asemãnãtoare, desco-pertie de dânsul pe nistemandibule de cal, la Chitila...

A.P: Am vãzut si eu semnele depe oasele de la Chitila. Textele dinplãci sunt scrise 90% în alfabetgrecesc, cu diferite variante. Esteadevãrat cã existã si câteva scrieritotal necunoscute în aceste plãci.Cea mai stranie apare pe fronto-nul templelor reprezentate peplãci. Aceastã scriere seamãnã,într-adevãr, cu scrierea de pe oa-sele de la Chitila.

R: Asemenea semne seaflã si în Biblia lui Wulfila...

A.P: Biblia lui Wulfila se stie cãa fost scrisã în nordul Dunãrii însec. IV d.Hr Wulfila a trãit câtivaani aici. El a fost cel care i-a cresti-nat pe goti si primul care a tradusîn goticã Biblia. Alfabetul gotic afost inventat de el, si se spune cãare la bazã alfabetul grecesc. Însãalfabetul gotic primitiv, publicat deVulcanius Bonaventura, contine celputin un semn, care a fost folosit side daci în aceste tãblite. Pentru cã,chiar dacã spunem cã dacii au folo-sit în tãblite alfabetul grecesc, nueste totusi alfabetul grecesc pur, ciunul care contine niste semne spe-ciale, pentru sunete speciale, carenu existã în limba greacã. Acelsemn din alfabetul gotic, care în al-fabetul dacic noteazã sunetul “ce”,nu are valoare în alfabetul gotic,pentru cã nu existã sunetul. Deaceea nu se explicã existenta lui,decât printr-o preluare de la daci.

Va urma

4

6 nr. 51 n februarie 2012

Adrian Marino

Ar mai fi de îndeplinitşi o altă ultimă condiţie aemancipării şi „europe-nizării" noastre. Poatecea mai dificilă dintretoate. A nu mai da vina,la infinit, numai pe alţii.A conta doar - sau în pri-mul rând - pe forţeleproprii. A cultiva solidulprincipiu seif help. Adori şi a voi să constru-ieşti efectiv o ţară. Pen-tru a fi luat cu adevăratîn serios, a inspira încre-dere şi a avea un minimprestigiu, care, acum,lipseşte total. Şi, nu înultimul rând, suficientde „tare", pentru a re-zista sau măcar a nego-cia - în condiţii onorabile- formidabilei presiuniruseşti, directe sau indi-recte. Mă obsedează şiadesea chiar mă umi-leşte imaginea, larg răs-pândită, a unei ţăriinconsistente, nese-rioase, exportatoaredoar de borfaşi, băşcă-lioasă şi vulgară. Pescurt, dispreţuită. Cucerşetori, cu copii ai stră-zii, cu plaje murdare, cuservicii proaste, cu un„turism" mizerabil. Numă va convinge nicio-dată, nimeni, şi sub niciun motiv din lume, că

„spiritualitatea", în ac-tualul stadiu istoric deevoluţie a României, estemai importantă decât ri-dicarea standardului decivilizaţie şi de dezvol-tare economică.

O concepţie radicaldeosebită am - în sfârşit- şi despre o nouă cul-tură română. O compo-nentă esenţială şistructurală a unei noiRomânii pe care, în modindiscutabil, o „meri-tăm" din plin. Că ea di-feră profund de ideilecare circulă în mod cu-rent în acest domeniu numai am iarăşi nici o în-doială. Dar, din punctulmeu de vedere, estevorba de o situaţie lipsităde importanţă. Iar dacămă exprim, mai ales laacest capitol, în mod re-zumativ, sumar şi expe-ditiv, cauza este unasingură: asupra acestuisubiect m-am exprimatanterior, în repetate rân-duri. în diferite cărţi şiarticole. Reţin deci doarcâteva idei de bază pecare le consider funda-mentale.

Cred mai întâi, în su-perioritatea culturii „ci-tadine" asupra celei„populare". A culturii ur-banizate, bine personali-zate, individualizate şinu „folclorice", arheti-pale, anonime. Pusă apoipe baze solide, de marecompetenţă şi erudiţie.O cultură construită şiorganizată, nu improvi-zată. Toată viaţa mea amdorit să „construiesc"ceva şi cred că - în cul-tura română - câteva„premiere absolute" se

leagă şi de numele meu:unele cărţi despre Mace-donski. Eliade, primuldicţionar do idei literare,prima biogralie (respec-tiv istorie) a ideii do lite-ratură etc. Nu ostc foartemult, dar nici chiarfoarte puţin şi neglijabil.0 cultură do sinteze per-sonale, nu de simplesnobisme la modă, mi-metisme şi sincronismede import. Ştiu că „for-mele fără fond" sunt orealitate inevitabilă. Dardatoria noastră este de ale da cât mai repede po-sibil un „fond" real, co-respunzător. Cheiasoluţiei? Continuitate,reflexie personală, serio-zitate şi spirit critic. Fărăacest filtru obligatoriu,orice cultură intră în de-rivă şi rămâne într-unminorat etern. Subdez-voltată şi fără nici unprestigiu.

Foarte importantăeste şi depăşirea domi-naţiei culturii oficiale(sub toate aspectele: aca-demie, universitate, uni-uni de creaţie, programedidactice etc.) asupraculturii alternative, inde-pendente, libere. Culturaeste o întreprindere şi oactivitate liberă sau nuexistă. Dirijismul, propa-ganda, ierarhiile consa-crate o anulează înger mene. La fel, dogma-tismul, repetiţia litanicăa unor clişee („cum aspus Noica" etc), citareaevlavioasă, în transă ad-mirativă, a unor „măies-trii spirituali" (NaeIonescu, N. Steinhardt).Ravagiile acestor „direc-tori de conştiinţă", într-o

cultură crudă, nedezvol-tată, nefundamentată pebaze raţionale (inclusivraţionaliste) sunt incal-culabile. Cred că T. Ma-iorescu a văzut cel maibine: avem, în primulrând nevoie de un ma-nual de logică. L-aş„completa" cu un ma-nual de înţelepciune cri-ticistă, sceptică şi,bineînţeles, stoică. Dartoate acestea, ştiu foartebine, au neapărată ne-voie de o altă dezvoltareşi argumentare. Nu înacest context, totuşi.

Într-o lume în plinăglobalizare şi mondiali-zare (cuvinte devenite lamodă, dar care exprimăo realitate evidentă),problema integrării eu-ropene şi „universale" aculturii şi literaturii ro-mâne se pune cu acui-tate şi stringenţă. Amscris în acest sens în re-petate rânduri. În spe-cial din perspectivă„comparatistă". Dar nunumai. Este vorba, înacelaşi timp, de o poli-tică de relaţii externeculturale (deocamdatăfoarte slabă, ca să nuspun inexistentă), datăpe mâna unor cunoscuţicarierişti, gen Dan Hău-lică, „ambasador" - o,vai! - al culturii românela UNESCO, de fapt şi eaun mare moft şi de o re-organizare internă. Inte-grare nu înseamnă, înmod categoric, niciepigo-nism, nici renun-ţare la personalitate şiiniţiative proprii, nicieternul complex de infe-rioritate. obligatorie.

Va urma

Altă Românie (17)

7nr. 51 n februarie 2012

Augustin Deac

Descifrarea şi prezen-tarea de către cercetătoa-rea Viorica Mihai-Enăciuc a primului docu-ment, care conţine Jură-mântul tinerilor vlahi,adică români, cu care sedeschide acest Codex,care se află în ArhivaAcademiei de ştiinţă aUngariei şi care a fostadus în ţară sub formă demicrofilm color, de cătreautorul acestor rânduri,a produs in rândul spe-cialiştilor o mare sur-priză, întrucât conţinutulacestui Codex comple-tează multe goluri dincunoaşterea adevărateiistorii a poporuluiromân, dar, în acclaşitimp corectează multeafirmaţii ale unor oa-meni de ştiinţă români şistrăini referitoare la mo-mente semnificative dinistoria poporului nostru,evidenţiindu-se astfel ve-chimea lui multi mile -narã, continuitiatea luineîntreruptă în spaţiu1strămoşilor lui autoh-toni, geto-dacii, ca şi ni-velul deosebit de ridicatal culturii lui materiale şispirituale, dovedindu-se,fără putinţă de tăgadă căpoporul român era unuldintre cele mai vechi po-poare ale Europei.

Comentând primelepagini descifrate aleacestui Codex, specialis-tul român de marcă,I.C.Chiţimia, într-o pre-zentare intitulată Culturăşi scris românesc în ve-chime, sublinia valoareaistorică deosebită a con-ţinutului acestui Codex,scriind printre altele: “Seface din ce în ce mai multdovada că, pe lângă el-cmente de cultură stră-veche, poporul român aavut şi un scris de vechemoştenire, care s-a dez-voltat progresiv până la aturna în el, cu vremea,chiar limba română, îndiverscle ei faze de evolu-ţie. Epoca noastră va ră-mâne, probabil, în sem -nată, foarte însemnată,tocmai prin această cu-noaştere ştiinţifică cumult înainte, faţă de da-tele cunoscute pânăacum, a elementelor decultură şi a scrisului ro-mânesc... Acest codice de448 de pagini, copie aunui original, care se re-feră la evenimente foartevechi, va deveni senza-ţional la publicarea inte-grală. Deocamdată, pri -mele pagini transpuse înlimha română curentă,pe care le avem în faţă,referitoare la jurăimân-tul ostaşilor “blahi”, sur-prind, prin ideile deinitiere şi înalta educaţiecivică şi patriotică a tine-retului, prin creşterea lorîn realitatea vieţii pe pă-

mânt, şi prin forme reto-rice, ce ating timbrulpoeziei, mai ales dacă serestructurează puţin to-pica frazei pentru ure-chea cititorului de azi şise traduc pentru înţele-gerea lui expresiile sim-bolice. Este, nici maimult, nici mai puţin, odesprindere de obiceiurişi practici vechi... Dacăn-am avea literele greude interpretat, nu la în-demâna oricui, precum şistructura străveche ascrisului de la drcaptaspre stânga şi de jos însus (la lectură), s-arputea bănui că este vorbade o mistificare târzie.Scrisul acesta nu seputea inventa, de aceeanici nu s-a descifrat.

Nu avem de-a faceînsă numai cu un scrisexersat foarte devreme siîn forme moştenite, ci şicu inculcarea unui modde viaţă, dezbărat de obi-ceiuri străvechi, cu o altăînţelegere a virtuţilorumane. Suntem in faţaunui document monu-mental!“ Şi profesoruluniversitar dr. AntonVraciu, de la Universita-tea “Al.I. Cu za” - Iaşi, Fa-cultatea de Filologie,apreciind munca deose-bit de migăloasă a cerce-tătoarei Viorica Mihai-Enăciuc de descifrare atextului cu alfabet geto-dacic ca şi valoarea de-osebită a conţinutuluiCodexului Rohonczy, pu-

blica in revista Anale deIstorie nr.6/1983 urmă-toarea consemnare: “Lu-crarea expune unelerezultate ale încercării dea descifra semnele scrie-rii şi limba CodexuluiRohonczy. Pânã în pre-zent se cunoştea, pe de oparte, faptul că textul re-prezintă un manuscrisrecopiat în prima jumă-tate a sec. al XVIlea, pehârtie de pergament fa-bricată în nordul Italiei,pe de alta, că, pe Ia sfâr-şitul secolului trecut, aufost sistematizate sem-nele, fără însă ca textulsă fi putut fi citit. Impor-tantă este constatareaautoarei că semnele ar-haice din acest Codex auanalogii în scrierile sila-bice indo-europene dinepoca bronzului, iar al-tele se întâlnesc în scrie-rile fonetice ale aceloraşipopulaţii, ceea ce ar do-vedi că scrierea aparţineunor populaţii indoeuro-pene, nu cumanice. Fap-tul că unele semneasemănătoare sunt inse-rate în legende ale mone-delor din secolul alXIVlea, emise pe terito-riul Ţării Româneşti închirilică şi latină, şi per-sistenţa altora în arta po-pulară unde au pierdutvaloarea fonetică, dar şi-au păstrat valoarea decomunicare, demons-trează că acest Codex afost redactat in Valachia.

Va urma

O cronică românească însumând 448 depagini, din secolele XII-XIII, scrisă în limba românăarhaică cu alfabet geto-dacic.

Codex Rohonczy (10)

8 nr. 51 n februarie 2012

Poezia treceAl. Florin Ţene

În vremuri ancestraleGânditorul din Hamangiaadăstând într-o valecu tribul său împreunăse temeau de apariţia scrisului,sub lună,acele semne de rău prevestitoare :“cine va mai ascultacântece şi gândurisub soarecând nimeni nu ştie să citeascăşi scrisul pe piatră costăcât un ciubăr de iască?”Îşi ziceau ieşinddintr-o grotă anostă…

Vremurile se rostogoleauvremuind generaţiişi Gutengerg a înfiptun spin de teamă,menestreli de prin

toate castelele Europeişi prelaţiiîncălzeau saloanele cuincertitudini şi dramă:“cine va mai ascultacântecele noastresub fonta solară şi astrecând puţini ştiu să citeascăiar cartea e scumpă şi fragilăşi poate să ardă ca o iască?Nu e mai bine s-o facem din argilă?”

…şi Dumnezeu a mai întorscâteva secole de paginipe dos,poeţii la colţurile pieţelorunor simpozioane de imaginiprevesteau sfârşitul Poeziei,sorbind laptele viei:“Nimeni nu mai citeşte o carteşi internetul cititorii n-i împarte,”

nevăzând că Poeziaîncălţată cu sandale din pielea cerului

şi talpă din scoarţă de teiagalevenind din veacuri ancestralese strecoară printre eica o femeie tânărăşi dornică de dragosteîn mână cu o carteîn mileniul viitormai departe...

Al. Florin Ţene

Cunoscut ca un exi-gent critic literar Alex.Ştefănescu face parte dincategoria cercetătorilorsobri şi serioşi, uneoriironic, cu o temeinică for-maţie lingvistică şi filoso-fică pentru care actulcritic izvorăşte dintr-oprofundă necessitatelăuntrică obiectivă de cla-rificare a problemelor li-terare contemporane.Deşi a debutat ca poet, în1965, (scriam odată, afir-mând: critical literar pro-vine dintr-un poet sau

prozator ratat), din 1970s-a dedicat criticii literare,prin rubric a“ Comentariicritice“ de la revista „Lu-ceafărul“ condusă de pro-zatorul Ştefan Bănulescu.

Pasiunea de literaturăse manifestă încă din anide studii medii de laşcoala din Suceava, fiindun iubitor al romanelorlui Tolstoi şi poeziile luiEminescu.Îşi continuăiubirea de literatură lafacultatea de Filologiedin cadrul universităţiiBucureşti, pe care o ter-mină în 1970. După carelucrează, succesiv, la re-vistele: Tomis, SLAST,România liberă, Maga-zin. Din 1990 devine re-

dactor la România lite -rară, şi din 1995 estepromovat redactor şef laaceastă publicaţie.

Debutul editorial l-aavut în 1977, cu volumulde critic literară „Prelu-diu”, apărut la edituraCartea Românească.Acest volum anunţa apa-riţia unui critic exigent pefirmamentul literaturiiromâne. La numai treiani de la acest debut îiapare la aceeaşi editură onouă carte de critică lite-rară, intitulată „Jurnal decritic”. La numai un anEditura Eminescu îi pu-blică volumul „Tudor Ar-ghezi interpretat de…”, încare descoperim şi talen-

tul de istoric literar al cri-ticului comentat.

Cărţile apărute, pânăîn present, purtând sem-nătura lui Alex.Ştefă-nescu, ne dezvăluie unspecialist pătruns de do-rinţa de a cunoaşte maimult despre opera abor-dată, despre autorul ei.Este o necesitate lăun-trică obiectivă de clarifi-care. Chiar dacă denenumărate ori în croni-cile sale strecoară o iro-nie fină, uneori sarcastic,dar niciodată răută-cioasă.

Arta şi Literatura înconcepţia lui Alex.

Ştefănescu

9nr. 51 n februarie 2012

GargantuaTraducere şi

comentariu deIulia Barcaroiu,

SUA

Marea Gâlceavă dincare se iscară Mari

Războaie.La acea vreme, cea al

începutului de toamnă,când se culegea via, păs-torii din ţinut îşi petre-ceau vremea păzindpodgoriile şi împiedi-când pe sturlubatici sămănânce strugurii. Încare timp, plăcintarii dinLerne tocmai treceau pedrumul mare ducând laoraş zece ori douăspre-zece încărcături cu plă-cinte. Cei păstori îichemară plini de curte-nie şi le cerură câte uneleîn schimbul banilor lor,la preţul pieţii. Căci, no-taţi, lucru ceresc de-adreptul este a mânca laprânz plăcintă proaspătăcu struguri, mai alesdacă aceştia sunt dinsoiul de Burgundia oritămîioşi ori coarnă oriceasla.

Plăcintarii nu răspun-seră în niciun fel la che-marea lor ci, cu mult mairău, îi măscăriră întrutotul numindu-i oamenide gloată şi de nimic,

ştirbi, petrecăreţi, râioşi,bădărani, prefăcuţi, le-neşi, lacomi, beţivi, fan-faroni, neciopliţi, clienţirăi, linge-blide, lăudă-roşi, moftangii, maimu-ţoi, adormiţi, mojici,neghiobi, ticăloşi, pros-tănaci, pierde-vară, măs-cărici, bicisnici şi cu alteasemenea epitete defăi-mătoare, adăugând că n-or să ajungă ei a măncadin aceste plăcinte fru-moase ci mai bine să semulţumească numai cupâinea cea mare şi readin secară.

La acea ocară, unuldintre ei, numit Frogier,un tânăr de treabă şiprea cinstit de felul său,răspunse cu blândeţe:"De când aţi prinscoarne de aţi devenit aşabătăioşi? Cu adevărat,aveaţi obiceiul de a nevinde şi nouă cu dragăinimă; ci acum ne refu-zaţi. Nu este asta faptăde bună vecinătate şi nuaşa vă facem noi cândveniţi să cumpăraţi fru-mosul nostru grâu câr-nău din care vă faceţiprăjiturile şi plăcintele.Ba chiar, în schimb, am

fi putut să vă dăm cevastruguri; dar s-ar puteasă vă căiţi, că doar vetimai avea de-a face cunoi. Atunci om potrivi şinoi la fel; să vă aduceţiaminte de asta!"

Atunci Marquet, maimare în confreria plăcinta-rilor îi zise: "Eşti într-ade-văr ca un cocoş înfuriat îndimineaţa asta; ai mâncatprea mult mei ieri seară.Vino deci, vino şi-ţi voi dadin plăcinte." Şi iată căFrogier se apropie cu toatăsimplitatea scoţând de lacurea o piesă de unspre-zece parale şi gândi că pen-tru asta Marquet avea să-iumple buzunarele de plă-cinte dar acesta îi dădu înschimb cu biciul peste pi-cioare aşa de-i lăsă urme,apoi se puse pe fugă. DarFrogier strigă a moarte şi aluptă cât îl ţinu gura şiaruncă în el cu bâta sa decioban pe care o purta lasubsuoară; şi-l pocni înmoalele capului, peste ar-tera temporală, în parteadreaptă, în aşa fel ca Mar-quet căzu de pe iapă. Maimult mort părea decât viu.În acest timp, arendaşiicare băteau nucile alergară

cu beldiile lor mari si dă-dură în plăcintari ca în se-cara cea verde. Ceilalţipăstori şi păstoriţe, auzindstrigătul lui Frogier, venirăşi ei cu ciomege şi praştii şiîi urmăriră cu aruncăricumplite de pietre, atâteacă păreau să fie grindină.In sfârşit îi a junseră dinurmă şi le inşfăcară campatru sau cinci duzini deplăcinte; le plătiră, totuşi,la preţul obişnuit şi le maidădură pe deasupra o sutăde nuci şi trei coşuri destruguri albi. Apoi plăcin-tarii îl ajutară pe Marquetsă urce pe cal, căci avea orană urâtă şi se întoarserăla Lerne fără a-şi mai urmadrumul spre Parille, ame-ninţându-i sus şi tare pe bi-volarii, păstorii şi arendaşiidin Seuille şi Sinais.

Acestea fiind făcute,păstorii şi păstoriţele, sebucurară foarte cu plă-cintele celea şi cu strugu-rii cei buni şi se distrarăîmpreună in sunetul fru-mos al cimpoiului, râ-zându-şi de plăcintariiglorioşi care nu se scula-seră in apele lor in aceadimineaţă. Şi spălară in-cetişor cu struguri marişi albi picioarele lui Fro-gier aşa de bine ca pe locacestea se vindecară.

Va urma

Francois RabelaisPregătit pentru viaţa ecleziastică pe care chiar a practicat-

o până în 1527, François Rabelais (1494-1553) a observat ne-cruţător şi caustic metodele scolastice proprii instrucţieimonahale pe care le-a combătut in opera sa de mai târziu, pri-vindu-le filosofic si uşor batjocoritor si opunându-le un modelmodern al educaţiei.

Spirit iscoditor, un as în practicarea medicinei, observatorfin, Rabelais a lăsat în urmă o operă vizibil marcată de pro-gresul spiritual al omenirii în epoca renascentistă; regăsim înea umanismul profund si bucuria de a trăi, tentinţe funda-mentale ale unui secol eliberat de ascetismul religios.

Ca medic, el consideră corpul omenesc o realizare des-avârşită a Creatorului; ca filosof, îl eliberează de constrângerisi dispreţ. I se pare firesc să-l înzestreze pe om cu o viaţă mo-rală in care liberul arbitru vine totdeauna în întâmpinarea bi-nelui.

„Gargantua”, lucrare capitală în cinci volume, reprezintăun drum deschis către libertate spirituală, inţelepciune şi bunsimţ, echilibru şi moderaţie.

10 nr. 51 n februarie 2012

Corneliu Leu

Şi, atunci, te întreb, prea ale-sule Dimitrie: Există lucru maifrumos şi mai încurajator înaceastă existenţă trecătoare anoastră (despre care fiziocraţii arspune că este programată a fi tre-cătoare dar tac atunci când vinevorba de Marele Programator)decât să ştii că omul poate meditala propria-i perfecţiune iar uneori,tocmai prin această meditaţie,chiar a face paşi spre înţelepciu-nea ei?! Nu este aceasta o perma-nenţă umană care nu sedemodează, nu se alterează, nu sedemonetizează pentru că oricândomul are nevoie de ea, iar ea ori-când se adaptează la elementelenoi care constituie existenţa?

Eu am văzut lucrul acesta launchiul meu, Episcopul Grigoriecare, istoriceşte privind lucrurileacum, se ştie prea bine că şi-a să-vârşit viaţa ca un martir; dar capremoniţie sufletească şi bună do-tare cărturărească a personalităţiisale, pot spune că din tinereţe aavut vocaţia martiriului căpătatăprin transcendenţa pe care ţi-o dătocmai meditaţia spre perfecţiu-nea care ne face să devenim totmai noi înşine, pe măsură ce în-cercăm să ne imaginăm cum ararăta sufleteşte, ca dorinţă şi faptă,chipul Lui. Unchiul meu era unasemenea caracter: Atent cu sineînsuşi şi cu toate reacţiile fiinţeisale pentru ca şi fapta şi sentimen-tele şi comportamentele sale să fieaşezate pe calea prin care să-şi gă-

sească corespondenţa necesară cuFiinţa Divină a Credinţei sale. Şinu pot spune nici că trăda, nici cădepăşea prin aceasta trăsăturilesale omeneşti. Pentru că încerca şiştia să fie cât mai drept, cât maisincer, cât mai înţelegător,cât maionest, cât mai neclintit în convin-geri, cât mai recunoscător faţă debucuriile pe care i le dădea viaţa.Era şi bun părinte duhovnicesc şimare patriot; şi cetăţean dăruit,ştiind ce-nseamnă afirmarea ţăriilui, şi bun gospodar, ştiind şi învă-ţându-i pe ceilalţi ce-nseamnă bu-năstarea prin muncă; şiconducător ascultat, îndemnându-i pe oameni la afirmare şi la faptăproductivă, şi ierarh binecuvântat,ştiind ce-nseamnă grija creştinăfaţă de semen; şi părinte grijuliu lanevoia altuia, şi om tolerant cuconcepţiile altuia, dacă acestea nudeveneau agresive nerespectându-i-le pe ale lui. Credinţa lui, argu-mentată într-o aprofundarepermanentă a dogmaticii avea şiconvingerea simplă a ţăranului, şihotărârea curajoasă a soldatului,şi înţelepciunea temeinică a mi-sionarismului cărturăresc întru lu-minarea celor din jur, dar şiamplificarea acestora printr-o şti-inţă deosebită a pastoraţiei. Cu câtera mai plecat în faţa Dumnezeu-lui său, cu atât avea o şiră a spină-rii mai dreaptă întru rostireaconvingerilor sale patriotice şi aleiubirii de neam; cu cât era maiadâncit în studiul şi decriptareatrăirilor metafizice, cu atât aveamai directă vorbire şi înţelegere cuorice categorie de fiinţă umană. Îlsimţeam drept şi auster în tăriacredinţei sale, dar foarte apropiat

sufletelor din jur prin omeniaacestei credinte... Şi, tocmai fiin-dcă i-am cunoscut asemenea vir-tuţi, nu pot să nu mă-ntreb cepoate fi rău în asta şi nici nu potaccepta ideea că sentimentul drep-tei credinţe poate deveni un lucrudemodat sau căzut în derizoriu, devreme ce el căleşte fiinţa umanăîntr-o demnitate a simţirii şi a trăi-rii faptelor sale.

Recunosc: Din păcate, aceastăfermitate nu există în tot omul şinici în toate momentele vieţii lui.Iar slujitorii Credinţei sunt şi eioameni. Supuşi fiind păcatului celdihotomic cu aspiraţia spre bine,poate că în ei şi în limitele lor tre-buie să căutăm şi fundamentalis-mul care vine şi demodează pânăla absurd credinţa, şi ascunzişu-rile omeneşti ale unor fariseiceambiţii şi interese seculare care oalterează, şi accentele formale, de-magogice, habotnice, ipocrite, bi-gote care o demonetizează, ca şipreocupările accentuat materialeşi numai materiale care o coboarăîn derizoriu făcând-o să se con-funde cu marfa sau cu prestareade servicii. Ştiind toate acestea,avem dreptul să ne întrebămritos: Nu cumva, lăsând la o parteatacarea credinţelor adevăratecare sălăşluiesc în suflete fa-cându-le, în ori ce caz, bine, ar tre-bui ca, mai întâi, să căutămmotivele nemulţumirii noastre in-telectuale, uneori foarte sincere şichiar cu convingătoare aparenţede raţionalitate, nu în slujire, ci înslujitori? Nu în universali-tatea ei, ci în situarea limi-

CătreDimitrie

Grama (2)Dimitrie Grama

4

11nr. 51 n februarie 2012

tată la cele lumeşti a acesto -ra; nu în aprecierea ei a -

tunci când o vedem că reînvie îno menire după orice fel de atac, ciîn deprecierea acestor slujitori ca -re nu ştiu să-şi depăşească tareleu mane sau, uneori, chiar nici nucred că ar trebui să vrea aşa ce -va?!... Iar, dacă s-a demonstrat căambiţiile omeneşti pot fi compati-bile cu Credinţa şi interesele mes-chine se pot bucura de atenţie sublumina ei, înseamnă oare că de laea vin acestea, sau de la cei care-şiasumă ministeriatul slujirii fără ase ridica la valorile ei şi chiar fărăa le înţelege pe toate? Influenţabilfiind, omul e făcut prin fiinţa sa săfie şi schimbător. Cel primitiv areinstincte dihotomice, care-l tragîntr-o parte sau în alta; cel evoluatare interesele care sunt de aceeaşinatură şi i se impun în balanţadintre bine şi rău; iar cel pervertitîn concentrarea numai pe tot cepoate să-ţi placă imediat, ajungesă aibă foarte dezvoltat instinctulinteresului imediat, strict secula-rizat, fără a-i mai păsa de per-spectivă. Din păcate, slujitoriibinelui se aleg dintre oameni şisunt şi ei oameni supuşi acestorinstincte chiar dacă, prin formaţialor, se presupune că au învăţatcum să le depăşească. Studiindu-iatent ne dăm uneori seama că nuvedem binele nu pentru că nu arexista, nu pentru că nu ar fi posi-bil, ci pentru că ei nu-l slujesc cumtrebuie.

Binele nu poate fi decât bine.El nu se poate tranforma în cevacare face rău, pentru că ar în-semna să se aneantizeze. Dar bi-nele poate să fie îndepărtat înîntregul lui dacă este slujit prost.Pentru că binele nu poate fi decâtun întreg. De asta credinţa e uni-versală, iar Biserica ajunge a oscrie cu literă mare: Pentru că esteformată din sufletele tuturor cre-dincioşilor şi nu doar din cinulslujitorilor ei. Credinţa nu poate finiciodată de stat, cum şi-au dorit-o sau şi-au făcut-o imperiile ca săle fie instrument în guvernare im-punând slujitori pretabili întruaceasta. Dar credinţa poate fi na-ţională, în măsura în care serveşte

la afirmarea obştei acelei naţiuniprin ea. Credinţa nu poate fi nicicolectivă, adică impusă din afarăca să dea omogenitate unei colec-tivităţi ne omogene numai prin în-registrarea în registrele slujito-rilor ei; dar credinţa poate fi co-munitară pentru că vine să ex-prime duhul unei comunităţi detrăiri şi idei şi pentru că îşi găseşteslujitorii printre cei mai dedicaţidin interiorul ei. Sociologia cre-dinţei nu este totuna cu organiza-rea ei administrativă, cu toate căambele se ocupă de acelaşi dome-niu; tot aşa cum harisma duhov-nicească nu este totuna cu carieratehnocratică. Şi nu pentru că nu s-ar asemăna formal, de vreme ceambele se bazează pe transmiterede învăţăminte în comunicarea cucei pe care îi păstoreşte; dar la unaeste vorba de transmiterea trăiriifierbinţi, în vreme ce la alta estede ajuns transmiterea cunoştinţe-lor reci.

Recunosc faptul că nu-mi estedeloc uşor să explic toate acestea,şi chiar mă văd nevoit să fac apella unele exemple pe care aş fi doritsă nu le amintesc; să le păstrez înmine şi să le duc cu mine, pentrucă eu nu le gândesc spre a întinamemoria cuiva şi n-aş vrea să daualtora prilejul s-o facă. Eu le dez-vălui şi le discut aici, numai şinumai pentru a avea exemple princare să-mi susţin ideile. Fiindautor de proză, eu lucrez cu per-sonaje în a căror gestică, mişcare,vorbire şi atitudine descopăr sim-bolurile filosofice ale vieţii. Dise-carea personajului îmi dă maimultă îndemânare decât mânui-rea termenilor abstracţi şi astfelînţeleg să-mi fac pledoaria privindimperiosul comandament moralal persoanei umane: Acela de amedita măcar, dacă nu a tindespre perfecţiunea pe care datelecreaţiei sale, posibilităţile dotăriisale iniţiale, o deţin.

Se găseşte deseori scuză pentruslujitorii bisericeşti care au conlu-crat cu securitatea în faptul că eiau ajutat să nu se ia măsuri maidure în legătură cu credinţa, iar euspun că nici comuniştii, nici secu-riştii lor nu erau vreodată complet

convinşi de lipsa de nevoie a cre-dinţei, numai că o doreau a sepractica cu slujitori supuşi lor.Pentru că, pe de o parte, erau oa-meni şi, vrând-nevrând, purtauaceastă năzuinţă omenească îndatele eului lor iar, pe de altăparte, în ori ce caz aveau inteli-genţa de a nu o neglija, consem-nând-o ca pe o realitate în sânulpopulaţiei. Aşa că, dacă privim lu-crurile chiar şi numai din punct devedere socio-politic, tot trebuiausă-i dea atenţie. Această lipsă deconvingere în combaterea religiei,ezitarea lor dintr-un motiv saualtul în faţa anihilării unui Adevărpe care omenirea îl poartă dintot-deauna, a cultivat teama lor de ase implica total, o parte din cre-dinţă rămânând chiar şi în sufle-tele lor păcătoase. Alături decredinţa totală, a tuturor drept-credincioşilor, aceasta a constituitmajoritatea sentimentelor omeni-rii îngenunchiate de comunism şi,astfel, s-a dovedit mai puternică,triumfând. În asemenea condiţii,ea nu avea nevoie de slujitori caresă facă pactul cu diavolul ca s-osalveze, acest concept demons-trându-se a fi o aberaţie, o scuzălipsită total de sens. Pentru că aface pact cu cel ce reprezintă în-săşi distrugerea ta, înseamnă să teautodistrugi.

Spre a-i evalua real, trebuie săprecizăm că aceia care s-au pretatla aşa ceva nu erau slujitori înadevăratul înţeles al cuvântului.Erau, de fapt, racolaţi ca agenţi aisecurităţii sau ai intereselor departid marxist-leninist printrecredincioşii Bisericii şi specializaţia face diverse slujbe în interiorulei. Îi putem ierta, dar nu le puteminversa identitatea. Am un exem-plu chiar din dosarul de urmărireal tatălui meu; urmărire care afuncţionat atât de mulţi ani dupăeliberarea sa din lagărul de laCanal, încât, obţinând documen-tele de la CNSAS m-am minunatcu câtă prostie îndârjită consumadictatura fondurile publice pe ac-ţiuni inutile rămase din inerţia ru-ginită a unei birocraţii dictato-riale şi din nevoia de a se da sala-rii unor profitori ai regimului.

Va urma

4

Creaţia în sine din -Oraşul Marea - EdituraMuzeul Literaturii Ro-mâne, Bucureşti,2006, sesingularizează prin ceea cepresupune structuralechilibrul ei în deosebitacapacitate a „construcţiei”proiectată din cuvinte careplutesc în atmosfera cita-dină unde realitatea etranscendată vădit iar ele-giacul se întipăreşte barocşi confesiv. „Oraşul acestaîn care m-am născut amcrescut am îmbătrânit/oraş de-a lungul râuluiîntre maternitate şi mor gădeschizându-se ca urievantai/tălăzuind de oa-meni concreţi în metrouriîn lifturi în hale de peşte/pâlpâind de oameni abs-tracţi în laboratoare în bi-blioteci sub cupola obser -vatorului a stronomic”. Lanivelul conştiinţei literare,al expresiei şi al sintaxeipoetice, Constantin Abă-luţă se foloseşte de ima -gini-simbol şi imagini-paradigmă sublimate se-mantic.

„Oraşul acesta în care amuri e-o operaţie canta-bilă ca oricare alta/un bi-lanţ al unui magazin debijuterii ori al unei crâşmeordinare/o achiţiţie a tonede nisip pentru o fabricăde geamuri/care dă fali-ment şi nisipul se-mpră-

ştie peste tot/intră în pan-tofii trecătorilor se-ncrus-tează în tălpi/cauzânddureri minuscule căroranimeni/nu le dă impor-tanţă un timp”. De aici ilu-zia că poetul C. Abăluţăscrie aşa cum vorbeşteîntr- o limbă de toate zi-lele, dar, aleasă, magis-trală, fără să se simtăvreun efort în acest sens.

„Oraş fără martori/case cu provenienţă ui-tată/oameni distraţi pestrăzile întortocheate/mânaţi de un trecut ob-scur către un viitor in-cert/supravegheaţi deceasurile electronice de larăspântii/ ce-arată fiecarealtă oră şi altă tempera-tură” (p. 9) Mai de -parte poemul cu motive

distincte se dedică exclu-siv oamenilor, pentrucare, poetul Abăluţă e înstare să înalţe „imnuri”sau „ode” semenilor săi capentru el însuşi.

„Oameni ce nu mai aude pierdut decât golul dinpalme/oameni faţă decare arborii şi statuile aumai multă personali-tate/generaţii întregi deoameni respirând uni-form între ziduri/blago-slovind ori ponegrindodăile lumina scările şi cu-loarele/tot ce în plină ig-noranţă au primit de laalţii/tot ce a fost făcut ne-implicându-i câtuşi depuţin/aşa cum un călătormiop bâjbâind pe bordulunui vapor/n-are habarde nava cu lentile ce sescufundă undeva/ în apele

altui ocean” (p. 10)Lecturând această

carte, descifrezi un princi-piu atitudinal în ritmul va-lurilor mării - flux şi reflux- o adevărată ma ree într-opoezie ceremonioasă şimeditativă în ansamblulunităţii stilistice. Sunt des-tule poeme de naturăepică în care ConstantinAbăluţă nu se contractă,deci nu gândeşte centripetşi în subsidiar nici entazic,retrăgându- se în sine caîntr-un ecou, ci mai de-grabă, gândeşte centrifu-gal şi deci extazic,surprinzând viaţa coti-diană într-un „flux” al ma-teriei vii proliferândrelaţional, reverberândcognitiv. „Ancorând zi -ua/cu o stradă lungă şi tă-cută/o stradă fără numerede case/o stradă ce seduce şi se-ntoarce sub ste-lele/tot atât de anonime/înspre prânz omul care fu-mează/o ţigară mergândpe sub copaci/le va-ntâlnipe surorile gemene/pecare le ştia din copilărie/vor tăcea împreună/in-ventând numere pentrucâteva case/şi din pudoareîn faţa zidurilor vechi/sevor despărţi/fără niciuncu vânt”. (p. 13) Amintirinoi, amintiri vechi, nostal-gii meditative, în fine,poetul Abăluţă transformăîn imagini poetice aproapetot ce vede, ce atinge/cesimte; cuvintele sintag-mate sau nu, ascultându-itot ce rosteşte mai multamical decât oficial, prie-teneşte, dar cu aură de

mare maestru. Conştientde forţa expresivă a prozo-diei cuvântului: „cuvântule o maşină infernală” spu-nea bunăoară Ion Cara-ion, înţelege să-şi punăpoezia în valoare neelu-dând slujba antiinerţiei„Există străzi pe care nuvoi călca niciodată înviaţă/deşi praful lor e pebuzele mele/sunt străzicare se strâng încet un-deva/ca apa în ecluze/ şicare vor da năvală asupra-mi cu valurile lor/ de-abiaîn ziua-n care voi muri/Străzile mele post-mor-tem/ecluzele mele post-mortem/girând împăcataignoranţă/a caldarâmuluişi-a tălpilor mele/tăcereafără oprelişti răspândităpe faţadele/ caselor şi pepropriu-mi chip” (p. 49)

Printr-un limbaj lax şimodern, poetul bucureş-tean Constantin Abăluţă(născut la 8 octombrie1938) vine cu o libertatede „zicere” fără complexemarginale în câmpul refle-xiilor, filtrând ontologicstările lirismului postmo-dern într-un text adecvat.Rafinament, acuitate, me-morie culturală, dar deloclivrescă, împotrivire faţăde retorismul gratuit, faţăde un anume patetism ex-cesiv, precum şi pasiunea,intuiţia şi inspiraţia pen-tru poezia mare a lumii,sunt câteva caracteristicicare legitimează conţinu-tul volumului: - OraşulMarea - cu poeme menitesă devină străzi, autostrăzide comunicare întru dez-voltarea unui text vast, ri-guros şi capabil sărestaureze un spaţiuatemporal şi un timp as-paţial, cum şi o lume para-lelă cu lumea reală.

12 nr. 51 n februarie 2012

Note de lectură

Victor Sterom

Constantin Abăluţă - Imagini-simbol &imagini-paradigmă sublimate semantic

de Victor Sterom

Prima ipostazăNu mă mai întreb de când ai fostultima oară în odaie la mine.Nu mai vreau să-mi amintescnimic.

Iese din mine, iese din tinefulgerul ochilor tăişi se face pasăre,şi se face pasărefără de cuib,fără de stea,fără de cer...

Nu mă mai întreb cum trec zilele,cum trec cuvintele,cum trec nourii,cum trec nopţile,fără de tine.încotro se duc nopţile, bătrâne?

Ştie vreo geometrie să-mi aşeze pefruntezarea care nu se vede?Vedenia din zare care ne pân-deşte?Pânda care ne ucide?Ştie vreo geometrie...

Vrea cineva să-mi spună ce estenucul fără de nucă,ce este cerul fără de fântână,ce este pământul care se lăţeştede la glezna broaştei la sfârculmamei mele,la sfârcul mamei talecare ne-a făcut să fim împreunăacum şi în vecii vecilor;ne-a făcut să fim împreunăUN PUNCT.

A doua ipostazăM-ai învăţat spunându-mi căavem o casăcă dealul de sub ea ne va iubi veş-nic;pe unde umblam, pe unde nu um-blamaveam în ochi casa de pe deal.

Toate anotimpurile se opreau înferestrele ei;iarba stătea cu noi la masă,cireşul şi piersicul în fiecare pri-măvară

erau luminile noastre adevărate...

M-ai învăţat spunându-mi să nuuit niciodatădrumul spre casa noastră; şi aşa afost.Memoria mea se umpluse de visulacesta,de realitatea aceasta.

Nu trăiam decât în interiorul aces-tor cuvintecare locuiau în sângele meucum locuiesc: iubirea, aşteptarea,viaţa,moartea: Da, moartea...

Aceasta din urmă mi-a luat dinbraţeamintirea cea mai frumoasă: Casade pe deal.

De unde plecam în lume, la careveneamcu ea în privire, cu tine în gând să-mi fii iarăşilumina şi dragostea mult lipsite ovreme...

Da, moartea - această fiară ge-loasă,această umbră care merge dupăfiecaremi-a înghiţit într-o clipă: iubirea,aşteptarea,Viaţa talăsându-mi privirile goale...

Acum toate anotimpurile nu-şimai au cuiburileîn ferestrele casei noastre;

cireşul şi piersicul au ajunsdoi stâlpi de cenuşă peste zare...

A treia ipostazăO vreme am ştiut să cobor în mineînsumica într-o mină unde se cutremurănervii de teamăşi se ridică părul şi se lasă sufletulîn genunchi.

Apoi mi s-a luminat calea:A venit ziua să ies în lumea ceamare; şi-am ieşit.Am dat buzna cu poemul în gea-mul primăriei.

Ce ziceţi: gata, gatasă-mi dea pe gratis o tonă de hâr-tiesă-mi depun amintirile cât am statîn întuneric...

Dar s-a lăsat pe spate într-un fo-toliu autoritateaşi cu luleaua în colţul gurii mi-azis:

-eu nu sunt ca tine, nu pot fi catineatât de curajos şi plin de har;cum ai putut domnule să ieşi dincoajă şi să deviipeste noapte vultur?mă întreb şi parcăîmi vine să plâng;cum ai putut domnulesă nu-ţi dai seamacă de-acumaj2n-ai să mai fii nici chiarce-ai fost acolo, în adânc...

Mă uitam la elşi mă îndureram de milăcă-i aşa de micşi tot atât de neputinciossă înţeleagăşi să descifreze

Lumina din sufletul meucare urca încet,încetpe lângă el.

13nr. 51 n februarie 2012 13

Timpul cao cicatricePoem dramaticîn trei ipostaze

de Victor Sterom

14 nr. 51 n februarie 2012

MM: Psihologii afir -mă că privitul în ochiiinterlocutorului, în tim-pul conversaţiei, denotăsinceritate, interes, mul-ţumire de sine şi un ca-racter puternic. Mereuai avut darul dialogului,tocmai de aceea te-amprovocat la confesiune.Este conversaţia o artă?

MC: Nu sunt ceea cese numeşte un mare ora-tor, când vorbesc, o facpentru că trebuie, dardialogul cu o persoană,pe care o intuiesc a fi peaceeaşi undă cu mine,este mereu o bucurie.Rar mai găseşti oamenidipsuşi să te şi asculte întimp ce vorbeşti. Dacăpriveşti în jur, vei vedeacă toată lumea vorbeştefără punct şi fără virgulă.

Vorbim nu conver-săm. Arta conversaţiei s-a pierdut în ultimeledecenii, şi nu doar în Ro-mânia. Frazele noastresunt ca tăiate din bardă,abrupte sau la capătulcelălalt al sentimentelor,frazele ne sunt alune-coase ca un guşter rececare îţi intră în sân. Fie-care vrem să-l convin-gem pe celălalt de

adevărul nostru, perso-nal. Nu ne prea pasă depărerea interlocutoruluişi ne suprapunem în re-marci dintre cele mai ne-potrivite, ba, chiar şicaraghioase, uneori. Măsimt ca un obiect, atuncicând stau la o cafea cu ci-neva, şi acel cineva e cugândul la ale lui, în timpce mi-a pus o întrebare şila care eu mă străduiescsă îi dau un răspuns.Realizez că totul este for-mal, o cutumă socială, şică începe să nu ne maipese de cei din jur. Dar,oare, de noi înşine nepasă îndeajuns, pentru adialoga şi lăuntric? Nuprea. Clipa cea repede netoacă, asemeni unui ma-laxor, nu mai citim dinmarile cărţi ale omenirii,nu ne mai punem între-bări esenţiale.

Îmi amintesc că înprima mea tinereţe, amlocuit, un timp, la rudelemele de la Braşov, unchiulera avocat, mătuşa ingi-neră. Locuiau într-o vilăsuperbă sub Tâmpa, ocasă cu multe odăi, dintrecare, în parte, erau închi-riate, de către regimul co-munist, unor persoanestrăine. Printre chiriaşiera şi un domn care lucraşofer pe maşina-cisternăde la Petrol. În unele seri,suna şi îşi cerea permisiu-nea să vină în vizită la noi.

Întotdeauna aducea a -mandine, prăjituri de lacofetăria din centrul ora-şului, unde soţia lui, oevreică mult mai în vârstădecât el, era vânzătoare.

Se aşeza cu unchiul lamasă. Mătuşa îi serveacu vişinată din sticlă decristal veritabil, iar păhă-relele acelea păreau a fiumplute cu rubine, Stră-luceau în lumina beculuielectric. În timp ce în bu-cătărie, noi râşneam boa-bele de cafea cu râşniţamanuală, un fel de cilin-dru de alamă cu o mul-ţime de ornamentearăbeşti pansonate pesuprafaţa pa - tinată devechime şi de folosinţă,apoi fierbeam cafeluţaturcească, cei doi băr-baţi, de vârste şi cu şcolidiferite, făceau conversa-ţie. Acolo existau leginescrise, pentru clipeleacelea, exista un soi decomuniune între spiriteleumane. Vorbeau despreun spectacol de operăcare tocmai avusese pre-miera în oraş, despre pic-tură şi cărţi celebre.Când unul dintre ei îşiexpunea i de ea, celălat îlprivea în ochi cu un soide admiraţie. Erau într-ocomplementaritate natu-rală, trăiau evenimentuldialogului cu eleganţăburgheză. Pe atunci, ca-feaua naturală era rari-simă, şi mătuşa meanumăra boabele de cafeaprospăt prăjită, în palmă,apoi le îndesa în râşniţăşi toată casa aceea fru-moasă mirosea a bunăs-tare, a fericire domestică,deşi ştiam cu toţii că din-colo de pereţii tapetaţi cumătase veche, era oraşulmuncitoresc, erau cozilela pâine neagră.

Niciodată nu i-amauzit să bârfească sau săînjure aşa, de dragul în-jurăturii. Nici ranchiunănu exista, şi aşa, unchiul,proprietar cu chiriaşiaduşi cu sila în propria-icasă, îi accepta pe străini,dacă nu cu generoziate,măcar cu bună- cuviinţă,cu politeţe şi acel gest deomenie, care se învaţădoar în cei şapte ani deacasă.

Făcând un arc pestetimp, astăzi, în vila desub Tâmpa locuieşte ve-rişorul meu, medic, cusoţia sa, profesoară deLimba română. Ajunşi şiei la vârsta la care erau,la vremea poveştii mele,unchiul şi cu mătuşa.Verii mei nu mai fac con-versaţie cu vecinii. Suntşi ei doar nişte oameni aizilelor noastre, dedaţi lamesajul ciuntit de pe in-ternet, la pelteaua zaha-risită a telenovelelor,asta în cazul în care nu seplâng de bătrâneţe şiplictiseală.

Sunt şi ei un eşantiondin societatea de azi, canoi toţi. Mi-e dor de vre-mea în care, până şi la ocafenea oarecare, discu-tai lucruri serioase, tepriveai în ochi cu priete-nii, erai sigur pe cuvântulcare îţi ieşea din gură.

Ceva s-a răsturnat învreme. Personal, mi-e totmai greu să privesc unom în ochi, şi să-l vădcum îmi evită privirea.Cum lasă capul în pă-mânt, sau priveşte pestecapul meu, aiurea.Atunci simt că retina măfrige şi lăcrimez fizic. Dece? Motivele sunt multi-ple şi nu pot intra în răs-punsul dat la o singurăîntrebare. Va urma

Fragmente din volumul aflat în lucru

Cartea cu coperţide sticlă

Dialoguri - Melania Cucşi Menuţ Maximinian

15nr. 51 n februarie 2012

Şi totuşi...Sunt un om fericit. Şi totuşi...Mi-am licitat iubireape scena singurătăţii.

Sunt un om liniştit. Şi totuşi...Am o atracţie sadică spre interzis.

Sunt un om melancolic. Şi totuşi...Nu ştiu să spun „Te iubesc”.

Sunt un om credincios. Şi totuşi...Cer multe şi nu dau nimic.

Sunt un om fidel. Şi totuşi...Dacă voi fi părăsitmă voi bucura de suferinţă.

Sunt un om al generaţiei. Şi totuşi...Visul meu este mereu altul.

Sunt un om bun. Şi totuşi...Îmi pare atât de rău şi atât de binecă îmi pare rău.

Sunt un om dinamic. Şi totuşi...Mereu acelaşi drum:casă-scenă, scenă-casă.

Sunt un om tare. Şi totuşi...Iubesc până la lacrimi.

Sunt un om liber. Şi totuşi...Mi-e frică de cărări...

Şi totuşi... Sunt om...

Scara de focUrsitoare în alb,Copil în scutece de foc,Viaţă în faţă,Cu cărţi de apă.

Seceta smulge păcatul,Făina pâinii se înmulţeşte,Fiul se ridică din moarte, Cerurile deschid ploile.

Vântul vârtej face,În stele ajunge carul,Duhul suflă linPeste câmpia românească.

Sfântul adie ca un vânt de vară

Peste satele cu cenuşă în sobă,Şi clopote ce bat prin fumVestesc iubirea.

Cugetul cugetă, urechile aud,Gura laudă preamărirea,Deneînceputul cu denesfârşitulFac casă luminii.Strigaţi sfântului să vă audă,Pe pene de aur el doarme,Iar inima lui, împărţită în mii,Luceşte pe boltă.

Sfântul şi sfânta ies la plimbareNorii îi acoperă în dragoste,Iar noi, ne bucurăm,Când merele caddin pomul raiului.

PuiulUn pui de porumbel.Un suflet de om.Doi prieteni.Un timp.

Cu aripile descoperă cerul,Cu inima dăruieşte lumină.Viaţa e mai mult,Moartea e o punte.

Pui cu telecomandă,Cu limbă de extraterestru,Om cu duh,Cu gânduri de sfânt.

Balerina bibelouPrintre cărţi e casa ei.De 20 de ani stă pe aceeaşi poliţă.Când se plictiseşte îi trage cuochiul lui Eminescu,Sau lui Coşbuc, Sau la alţii din Biblioteca pentru toţi.

E o balerină nobilă, Din porţelan fin, sau sidef cu iri-zaţii albăstrui.Nici ea nu ştie exact din ce e făcutăDar se simte bine în carnea ei.

Pe rochia scurtă are dantelă,La păr o floare,

La inimă un ghimpe.

Cu mâinile aşezate pe creţurile rochiei,Rememorează gloria de altădată.Când era venerată.Astăzi nici praful nu mai este ştersdin jurul ei.

Într-o toamnă cu frunze de aurŞi-a trăit prima iubire.A fost a lui şi de atunciTimpul pare că a încremenit.Perdeaua dragostei e trasă, Balerina stă neclintită,Pe raftul cu scriitori.

Un gram de iubireCând mă îndrăgostescsimt singurătatea,Iar când sunt singur,mă îndrăgostesc.

Nu-mi las inimasă-mi amorţească. Supuns la probe,Ca într-un examen prelung.

Nu ştiu să spun „Te iubesc!”Cerşesc iubire, dar nu dau nimic,Dacă sunt părăsitmă bucur de suferinţă,Pentru că sunt viu,iar dragostea va veni iar.Îmi pare atât de bine că îmi pare rău.

Când sunt nefericitfac lucruri mari,Suferinţa are şi ea voluptăţile ei.Iubirea e o cârjă, un paravan,Iar eu o savurez până la lacrimi.

Poeme de Menuţ Maximiniandin volumul „Noduri în haos”

16 nr. 51 n februarie 2012

Lucian Gruia

ÎN FAŢA MĂRII (Ed.Limes, Cluj-Napoca,2011) reprezintă al nouă-lea volum de versuri alrenumitului critic şi isto-ric literar, poet şi tradu-cător (din limbafranceză), profesoruluniversitar dr. Ion Pop,născut la 01.07.1941 înMireşu Mare (Maramu-reş). Absolvent al Facul-tăţii de filologie secţiaromână din cadrul Uni-versităţii „Babeş-Bolyaidin Cluj-Napoca, râ-mâne în cadrul învăţă-mântului universitar laaceeaşi facultate, deve-nind profesor, din anul1990 (a îndeplinit şifuncţia de decan). A con-dus revista Echinox înperioada 1969-1972, caredactor şef, apoi, întreanii 1973-1983, ca direc-tor. În perioada 1973 –1976 a fost asistent aso-ciat la Universitatea IIIParis – Sdorbonne Nou-velle.

A îndeplinit funcţiade director al CentruluiCultural Român de laParis (în perioada 1990-1993).

A scris despre: avan-gardismul românesc şicel european; poezia luiBlaga, Ilarie Voronca,Gellu Naum, Nichita

Stănescu; a recenzat nu-meroşi poeţi românicontemporani; a tradusdin limba franceză dinGeorges Poulet, JeanStarobinski, Paul Mo-rand, Paul Ricoeur, Ty-vetan Todorov,

Cărţile sale, de ex-cepţie, au fost distinseani la rând cu nume-roase premii ale UniuniiScriitorilor: (în anii:1973, 1979, 1985, 2001),iar eseurile, reunite subtitlul Jocul poeziei, cuPremiul „B. P. Haşdeu”al Academiei Române, înanul 1985.

Am trecut în revistăaceste date biobibliogra-fice întrucât autorul aîmplinit în anul 2011vârsta de 70 de ani, pri-lej cu care îi dorim sănă-tate şi importanterealizări literare.

Volumul la care ne re-ferim /1/ cuprinde douăcapitole intitulate suges-tiv: Pietre sub pietre(scris în 2011 în ŢaraSfântă) şi În faţa mării(elaborat pe ţărmul Me-diteranei, unde Funda-ţia Bogliasco-Genova i-aoferit o frumoasă şi rod-nică vacanţă, în anul2010, încheiată cu scrie-rea volumul de versuriamintit, tipărit în anulde graţie 2011).

Viziunea ontologicăunitară a cărţii constă înfaptul că cele două capi-tole reprezintă o cobo-râre autoscopică în timp,pe filiera memoriei co-

lective a speciei. Primulcapitol reiterează, în car-nea poetului, suferinţelelui Iisus Cristos pe Dru-mul Crucii şi în timpulrăstignirii: „Am maiurcat cândva, suntaproape sigur, pe acestdrum, / pe pietre de subpietre (Via dolorosa), iaral doilea, realizează im-ersiunea în abisul acva-tic, pe calea noesică:„Fereastră a ferestrelor,poate, / prin care se vădtot ferestre” (Pentru odefiniţie a mării).

Capitolele devin con-sonante şi prin sugera-rea tăcerii necesarămeditaţiei: iată reuniteîn aceeaşi poezie, Sur-priza, surzenia indusăpoetului de zgomotul va-lurilor care i-au sparttimpanele: „Numai că,ajuns pe ţărm, / am sur-piza / de-a nu mă maiauzi.” şi tăcerea pietrelorde sub pietre: „şi maisunt şi acele cumplitedepuneri de tăcere / dinmausoleele cu eroi za-darnic căzuţi / în care,oricât ai urla, / nu ţi-aiauzi urletul”.

Originalitea viziuniiacvatice, la poetul IonPop, constă în faptul căşi valurile suferă iz-bindu-se de ţărm: „Poatecă oboseşte şi marea, /ca un Sisif al apei” (Car-net), ba mai mult, sufe-rinţele ei îmi parsimilare celor cristice(dacă facem similitudi-nea stânci – oameni):

„Aseară, îndată ce acăzut întunericul, / mi s-a părut că marea / a în-ceput să se confeseze. /Cum urcă ea spre ţărm,cât de greu, / cu atâtaamar de ape, / cât detare o dor loviturile deasprele stânci, „(Spove-danii). Iată, în conso-nanţă, şi suferinţeleFiului (acceptând omo-logia sânge – apă): „Pepiatra asta – aud - / afost întins şi biciuit El, /aici a gemut, aici i-ausângerat rănile, / pe pia-tra asta care-i doar pia-tră.” (Pe piatra asta).

Marea reprezintă ca-drul ideal pentru evoca-rea trecerii timpului şi azbuciumului sufletesc.Ion Pop renunţă la artifi-ciile calofile ale simbolis-mului acvatic, teoretizatimpresionant de GastonBachelard şi se adre-sează cititorilor, simplu,sincer, veridic, păs-trându-şi totuşi eleganţaaristocratică specifică. Înfaţa momentelor exis-tenţiale majore, cuvin-tele nu pot fi decâtsimple.

Dialogul cu marea sedesfăşoară ca o spoveda-nie cosmică. După cemarea îşi plânge durerile

Ion Pop – Înfaţa mării

Continuare înpagina 33

17nr. 51 n februarie 2012

Raquel Weizman

Raquel Weizman:Stimate domnule Schor,sunteţi autorul mai mul-tor cărţi de aforismeumoristice, iar anulacesta va apărea şi ver-siunea spaniolă a cărţii„Înger cu Coarne”, o edi-ţie îmbunătăţită şi lăr-gită cu mai multeaforisme, sub numele„Costumul lui Adam –Ascuns după cuvinte”, laEditura Niram Art. Înprimul rînd, aş dori săîmi daţi o scurtă defini-ţie a cuvîntului „afo-rism“, una mai puţinortodoxă şi mai perso-nală.

Dorel Schor: Afo-rismul este exprimarealapidară a unui gînd, oconstatare inteligentă, ocugetare care sugereazăun adevăr. Dacă are şi unstrop de umor, place şise reţine. Iată un exem-plu de aforism-definiţie:„un aforism este unroman de un rînd“…Există culegeri de citatecelebre, de cugetări şimaxime, cuvinte de duh

şi cuvinte potrivite, dareu prefer sclipirile inteli-gente care te obligă să leciteşti de două ori pentrucă merită.

RW: Ce v-a făcut săvă îndreptaţi spre acestgen destul de rar întîl-nit?

DS: Dacă aveam ră-suflarea lungă a roman-cierului, nu aş fi scrisschiţe scurte, umoristice.Probabil că mi se potri-veşte genul scurt, replicaimediată. Cunoaşteticazul scriitorului care sescuză: „sînt foarte grăbit,aşa că nu am timp săscriu pe scurt“. Nici eunu am niciodată timp,pur şi simplu nu ştiu săscriu lung. Aforismul mise potriveşte… Cred călocul aforismului spiri-tual este în literaturaumoristică, iar aceastapoate fi satirică, ironică,cinică… Poate fi rea pînăla durere. Mai ales încazul autorilor de umor,se potriveşte de minuneaforismul lui Buffon „sti-lul e omul“. Vom admite,aşadar, că şi omul e sti-

lul!RW: Cum vedeţi uni-

versalitatea acestor afo-risme?

DS: Ştiţi cine a for-mulat primele aforisme?Un medic mult mai cu-noscut decât mine, „cole-gul“ Hipocrate. Cugetăricare au străbatut veacu-rile ne-au rămas de la re-gele Solomon, de laEuripide, Democrit, Pla-ton şi Aristotel, de la Ci-cero şi Seneca, OmarKhayam şi Confucius,Shakespeare şi Rouche-foucauld, Cervantes şiVoltaire, Goethe, Napo-leon şi Tagore. Aforismulse adresează oamenilorinteligenţi care se aflăpeste tot… într-o anu-mită măsură.

RW: Să reluăm firulistoriei dvs. personale.Aţi început să scrieţi şisă publicaţi de la vîrstade 9 ani, începînd cu di-verse reviste pentrucopii şi tineret. Aţi puteasă îmi povestiţi maimulte despre atmosferafamilială care a făcutposibilă această activi-

tate precoce? Aţi moşte-nit de la părinţi dragos-tea pentru cărti şi scris?

DS: Răspunsul seaflă în întrebarea dvs. Dela bunicul dinspremamă, am moştenit nu-mele şi un dicţionar Şăi-neanu, din anul 1908.Un dicţionar român-român la un evreu dinŞtefăneşti, tîrg faimospentru curtea unui marerabin, nu era ceva foarteobişnuit, dar DavidSchor avea biblioteca peromâneşte şi pe idiş, încare se întîlneau mariscriitori şi filosofi. Tatălmeu făcuse liceul înRusia ţaristă, a ajuns înRomânia din cauza po-gromurilor ce însoţeauanii de după revoluţie,era un autodidact pe ro-mâneşte. De notat că eusînt Schor şi maternal şipaternal, familii din ţăridiferite. Explicaţia stă înliterele shin, vaf, reish,care în ebraică semnificăshofet ve rabi, adică ju-decător şi rabin. Daracesti schori nu erau for-mal nici una nici alta, cidoar oameni pe care co-lectivitatea îi consideraşcoliţi şi corecţi, în mă-sură să judece priciniledintre evrei, fără să re-curgă la autorităţi.

RW: Paralelcu scrierile umo-

Interviu cu umoristul Dorel Schor

„Umor de calitate fărăinteligenţă nu există!“Dorel Schor (n. 30 iulie 1939, Iaşi) este scriitor umorist, gazetar şi cronicar

plastic israelian de limbă română, membru al Asociaţiei Scriitorilor Israelienide Limbă Română (A.S.I.L.R.). Colaborează la numeroase reviste de limbă ro-mână din Israel (Orient Expres, Ultima Oră, Expres Magazin şi Minimum),din Statele Unite, Spania, România etc. A publicat şase volume individuale şieste prezent în numeroase antologii, printre care „5000 de ani de umor evre-iesc” (O antologie subiectivă de Teşu Solomovici, Editura Teşu, Bucureşti2002), sau „The Challenged Generation/ Solo Har-Herescu” (Editura Hase-fer, Bucureşti, 1997, ediţie bilingvă româno-engleză).

4

18 nr. 51 n februarie 2012

ristice, aţi alcă-tuit, de-a lungultimpului, o ade-

vărată colecţie de pre-zentări şi cronici de artădespre artişti plastici is-raelieni şi, în special,despre panorama artis-tică a evreilor românidin Israel. Ştiu că sînteţişi un colecţionar deartă. Cum aţi ajuns de laipostaza de iubitor deartă la cea de cronicar?

DS: Colecţionar deartă, mai modest des-igur, am fost şi în Româ-nia. Deşi tînăr medic, amfost solicitat să fiu secre-tar literar iterimar, pen-tru un an, la teatrul dinBotoşani. Prilej norocosde a cunoaşte nu numaiactriţe, ci şi dramaturgi,regizori, scenografi.Printre aceştia din urmă,Constantin Piliuţă, IonMuraru, Vasile Jurje…Printre colaboratorii zia-rului la care scriam, pic-torii Mocanu şi Vigh.Prin ei şi alături de ei,am descoperit picturamodernă, am început săcolecţionez, dar ce eramai mare ca dimensiuninu am putut lua cu noicînd am emigrat. În Is-rael, am iniţiat o rubricăplastică în revista OrientExpres, însoţită de omini-expoziţie pe pagi-nile cromate. Ideea aavut succes la cititori, re-dacţia m-a încurajat…Am scris despre SilviaGhinsberg, Miriam Cojo-caru, Edwin Solomon,Tuvia Juster, BaruchElron, Liana Saxone-Ho-rodi, Zahava Lupu,Moni Leibovici, AviSchwartz, Eduard Mat-tes, Eduard Grossman,Vladimir Strihan, ZinaBercovici, Moris Manes,

Lipa Natanson. Dar nu-mărul este mult maimare, incluzînd artiştiplastici evrei şi românide avangardă din Româ-nia, pictori israelieni for-maţi în ţară sau veniţidin fostele republici so-vietice, din Franţa, Sta-tele Unite, Germania,Argentina, Croaţia, Polo-nia, Ungaria, Maroc,Olanda, Africa de Sud,Yemen, Australia…

RW: În interviuldvs. acordat domnuluiRăzvan Niculescu pen-tru revista Orient-Ex-pres din Israel, citesc oafirmaţie interesantă:„cît despre umor, nuexistă umor mai de cali-tate decît cel involuntar.Trebuie numai să-l cu-legi discret, să-l cureţide impurităţi şi să-l ser-veşti înainte de a se eva-pora vitaminele.” învolumul în curs de apa-riţie în Spania, descopăro altă definiţie a umoru-lui: „Sîngele este sărat.Lacrimile sînt sărate. Deaceea, dintre toate ge-nurile literare, umoruleste cel mai organic“. Cîteste de necesar umorulpentru fiinţa umană şicare sînt beneficiile„uzului“ zilnic?

DS: Aş putea, camedic, să răspund cu untruism: rîsul e sănătos.Aţi auzit, probabil, declinicile care practică„şedinţe colective de rîs“.Merită să vedeţi specta-colul… Vă mărturisesc cărîsul e molipsitor, la unmoment dat rîzi şi te în-trebi de ce, dar, dupăaceea, te simţi reconfor-tat şi optimist. Ziua încare nu ai rîs e o zi deri-zorie, am scris nu demult… Dar, în pivniţa

aforismelor mele, ammizat întotdeauna nu perîsul gros, ci pe zîmbetulsubţire. Vă dau un exem-plu de umor involuntar.La ceremonia acordă riiunor premii literare, odoamnă m-a felicitat.Am întrebat-o dacă măcunoaşte din scris. Oh,nu, mi-a răspuns ea co-chetă, vă cunosc numaidin citit…

RW: Volumul „Cos-tumul lui Adam” este în-soţit de 50 de caricaturiale domnului Constan-tin Ciosu, un caricatu-rist de renume, într-oarmonie completă scris-imagine. Cum vedeţiaceastă legătură întreartele plastice şi litera-tură?

DS: Constantin Ciosue mai mult decît un cari-caturist. El face parte dinfamilia restrînsă a car-toon-iştilor formatori deopinie, ca Saul Stein-berg, Devis Grebu, Raa-nan Lurie… Am scrisdespre el şi arta lui înurmă cu ceva timp. Cînds-a pus problema ilustră-rii volumului „Costumullui Adam”, m-am gînditla dumnealui, la modulcel mai firesc. îi mulţu-mesc şi pe această calepentru buna colaborare,aş spune intrinsecă. Totaşa cum precedentulvolum de aforisme, edi-tat în România, a fostilustrat cu desene ale luiBaruch Elron, din păcateplecat dintre noi la aceadată. Există grafica decarte ca specie plastică,ilustrînd personaje sausituaţii literare. Eu ampreferat o autonomie adesenului, nu dublîndaforismele, ci comple-tînd tematic, conceptual,

dar independent „stareade umor“.

RW: Credeţi că dacăexistă fiinţe extrateres-tre, cu o formă de orga-nizare avansată,acestea ar fi posibil săaibe şi simţul umorului?

DS: Dacă există,aceste fiinţe se află într-oetapă de dezvoltare maiavansată decît noi. Şidacă sînt mai inteligentedecît noi, atunci au unumor de şi mai bună ca-litate. Probabil, subtil şicerebral.

RW: Dacă sîntem fă-cuţi după chipul şi ase-mănarea lui Dumnezeu,atunci şi Dumnezeu aresimţul umorului. Mărtu-risiţi chiar dvs. Aceastăopinie, în aforismeledvs. Daţi-mi măcar unexemplu de umor divin.

DS: Cîtă vremeexemplele îmi aparţin,umorul nu e divin, ciprofan. Să luăm la întîm-plare: „îţi mulţumesc,Doamne, că m-ai făcutateu“. Sau: „Blestemat înnumele Domnului“…Cum dracu’? Sau:„Doamne, ajută-neaproape pe toţi…“ „Ce nupoţi pricepe, explică-lealtora…“ „Dacă ajungi lao concluzie, nu e obliga-toriu să rămîi acolo…“„Dracul a apărut odatăcu religia…“ „La începuta fost Cuvîntul, apoi l-auacoperit cuvintele…“„Dumnezeu lucreazăprin oameni. Şi dracul lafel…“ în carte, găsiţi multmai multe exemple.

RW: Rămânând totpe planul religios, nu potsă nu observ că însuşititlul cărţii dvs. are refe-rinţe biblice. Adam, încostum sau fără,ascuns sau neas-

4

4

19nr. 51 n februarie 2012

cuns, trăieşte încăîn fiecare dintrenoi. Dacă dvs. aţi

fi acel Adam primordialşi pomul cunoaşterii bi-nelui şi al răului ar fi defapt pomul simţuluiumorului, aţi muşca dinfructul oprit?

DS: Pomul simţuluiumorului? Conform le-gendei biblice, s-ar pre-supune că nu aş şti ce felde pom este, altfel zis nuar depinde de voinţamea sau de interesul pri-mordial, ci de soţia meaşi de calitatea fructelor...Cred că ar merita riscul…Oricum, vorba lui MarkTwain, în grădina raiuluie destul de plictisitor.

RW: Multe aforismeumoristice de mare sa-voare aparţin mareluifizician Albert Einstein.Care este legătura din-tre inteligenţă şi umor?

DS: Ne întoarcem la

sorgintea evreiască a sa-vantului. Umor de cali-tate fără inteligenţă nuexistă. în principiu, niciinteligenţă fără umor nuar trebui să existe… Cîtdespre Albert Einstein,era el foarte deştept, darbogat nu a ajuns. Treabaasta mă cam îngrijo-rează…

RW: Care este afo-rismul dvs. preferat?

DS: Aforismul prefe-rat e… mai multe. So-crate: „cunoaşte-te petine însuţi.“ Buffon: „sti-lul e omul.“ Lec: „şi petron se rod pantalonii…“

RW: Umor, litera-tură, religie, ştiinţă,toate acestea se regăsescîn opera pictorului is-raelian născut în Româ-nia, Baruch Elron, pecare aţi prezentat-o înnenumărate rînduri, înpaginile mai multor re-viste. Aţi fost şi un bun

prieten al pictorului. Nueste o coincidenţă ca vo-lumul dvs. va apărea înSpania în acelaşi timpcu volumul BaruchElron al criticului deartă Hector MartinezSanz, la editura NiramArt. Ce poveşti sau si-tuaţii umoristice ne pu-teţi dezvălui în legăturăcu personalitatea mare-lui pictor şi care credeţică era importanţa acor-dată de el umorului, atîtîn arta sa cît şi în viaţă?

DS: în cartea „5000de ani de umor evreiesc”(Editura Teşu, Bucureşti,2002), sînt şi multe ilus-traţii semnate de BaruchElron. Evident, cu umorsubtil şi de calitate, aşacum e conceput tot volu-mul. „Amintirile mele le-gate de Bik”, cum îispuneau prietenii, secentrează mai mult peperioada cînd sănătatea

sa era foarte precară. Elcontinua să picteze cu în-dărătnicie, cred că pic-tura i-a mai dăruit nişteani, aşa cum, mai în-ainte, el dăruise picturiianii lui frumoşi. Prinfirea lucrurilor, situaţianu abunda în umor, amnotat totuşi nişte vorbeamuzante ale lui, pe carele-am publicat în rubricamea săptămînală de afo-risme din revistele româ-neşti din Tel Aviv,menţionînd autorul, cade exemplu: „Nemurireaconsta în neuitare.“

RW: Lăsîndu-vădreptul de a ascundedupă cuvinte orice consi-deraţi necesar, vă mul-ţumesc pentru răbdareadvs. de a răspunde laatîtea întrebări.

DS: Eu vă mulţumescşi vă doresc sănătate. E ourare sinceră, cu toate căvine de la un medic!

4

Editura Pre-Textosdin Valencia, Spania, apublicat, recent, o amplălucrare: Andrés SánchezRobayna (Ed.), Ars poe-tica (Versiones de poesíamoderna), cuprinzândtraduceri din poezia eu-ropeană, precum şi dinalte spaţii geografice şiculturale, de la roman-tism până în strictă con-

temporaneitate. Uriaşa muncă de tăl-

măcire în limba spaniolăa unor eşantioane con-cludente, editate bilingv,din opera a treizeci şicinci de poeţi, de la Wil-liam Wordsworth, Ra-iner Maria Rilke, AldoPalazzeschi, Saint-JohnPerse, Anna Ahmatova,la Pierre Reverdy, PaulÉluard, Gary Snyder,

André Velter etc., s-aefectuat în celebrul, deacum, Atelier de Tradu-cere Literară (Taller deTraducción Literaria) dela Universitatea din LaLaguna, Tenerife, iniţiat,cu 16 ani în urmă, şi con-dus de Profesorul, criti-cul literar şi poetulAndrés Sánchez Roba y -na, una din personalită-ţile cele mai reputate ale

vieţii literare şi universi-tare spaniole, care sem-nează şi o cuprinzătoareIntroducere. Postfaţaacestei importante apa-riţii îi aparţine poetuluişi eseistului francez YvesBonnefoy.

Se cuvine să subli-niem că poezia românămodernă este prezentăîn acest prestigios con-text prin două nume :Lucian Blaga şi EugenDorcescu.

Tălmăcirea textelor luiLucian Blaga se datoreazălui Andrés Sánchez Ro-bayna şi Lilicăi Voicu-Brey.

Poeziile lui EugenDorcescu au fost tradusede Lilica Voicu-Brey şiSilvana Rădescu, sub ve-ghea şi cu supervizarealui Andrés Sánchez Ro-bayna.

George Roca prezintă:

Ars Poeticao carte de valoare pentru

literatura universală

20 nr. 51 n februarie 2012

Gheorhe ValericăCimpoca

Materia care ne în-conjoară şi o percepemcu toate simţurile faceparte din categoria lu-crurilor simple, manifes-tate, îndemnându-ne săne pierdem aproape tottimpul cu ele. Raţiuneaeste facultatea omului dea cunoaşte, de a gândilogic, de a înţelege sen-sul şi legătura fenome-nelor. Raţiunea se expri-mă prin două sensuriopuse, raţional şi iraţio-nal. Ambele au logică şipot fi înţelese. Omul esteînzestrat cu raţiune ca săjudece, să se cântăreas-că, să se cunoască câtmai bine pe sine însuşi.Deşi suntem fiinţe raţio-nale, capabile să gândimlogic şi să descoperimerorile din gândirea al-tora, calea pe care o ale-gem pentru a lua o deci-zie sau pentru a trage oconcluzie nu este întot-deauna logică atuncicând este vorba de pro-pria noastră persoană.Raţionalismul rămâneexpresia unei tendinţesimplificatoare, tipicmo derniste, de a reducelucrurile la elementelelor inferioare. Inteli-genţa n-a mai rămas de -cât un mijloc de a acţi-

ona asupra materiei şi dea o plămădi în scopuripractice. Ştiinţa s-a res-trâns într-atât, încâtnumai contează decât înmăsura în care e suscep-tibilă de aplicaţii indus-triale. Folosim raţionalulca să înţelegem, emitemipoteze, elaborăm teoriişi apoi trecem la experi-mente. Aşa s-a născutuniversul cunoaşteriinoastre, care ne includeşi pe noi. Un universstrâmt, rigid, limitat înspaţiu, cu mişcări impre-vizibile şi care ne do-mină gândirea şi neconsumă majoritateatimpului astral. Gândi-rea raţională ne face săne îndrăgostim de unobiect, de o experienţă,de o descoperire şi înfinal de o fiinţă. Dragos-tea este un simţământcare cuprinde doar un„colţişor” al fiinţei noas-tre. În această stare,cerem, dăm şi cerem şicând nu ni se dă, atuncinu mai suntem îndră-gostiţi, pentru că „obiec-tul dragostei” noastre numai corespunde cerinţe-lor noastre şi trece. Îndragoste intervine senti-mentul „posesiunii”, aldorinţei de a avea, de apăstra doar pentru tine„obiectul” dragostei tale.Deoarece, în dragoste fo-losim exclusiv raţionalul,aceasta este egoistă, or-golioasă, vanitoasă, in-transigentă. Aparentlucrurile făcute prin dra-goste ar conduce numai

la beneficii în favoareaomenirii, care să-i alintetrecerea pe acest pă-mânt. Dragoste se gă-seşte din plin în desco -peririi noi, în tehnologiinoi, în aproape toateobiectele pe care le utili-zăm. O dragoste a parte oreprezintă dragostea faţăde semenii noştri, de lapartenera noastră lacopii noştri şi părinţiinoştri. Dragostea este li-mitată în timp şi spaţiuDin dragoste apar lu-cruri minunate, dar şidezastre. În dragostesunt ascunse gelozia şiposesivitatea, care o datădezlănţuite ne distrugprieteniile şi copii. Totaşa se nasc dictaturile şiapar războaiele. Avemimpresia că totul neaparţine şi că o fiinţăumană trebuie să fie pro-prietatea noastră.

Din fericire, fiecare fi-inţă umană este o enti-tate unică şi esteînzestrată cu un puternicsentiment de Iubire.Aceasta constituie al doi-lea stâlp al spiritualităţiişi o dată instaurată nu vadispare niciodată. Ceeace avem diferit trebuie săne apropie şi mai mult,pentru că, astfel, învă-ţând unii despre alţii, cu-noaştem lumea şi nedefinim pe noi. Dragos-tea se naşte din lucrurilepe care le simţim încomun, iubirea se con-struieşte şi se păstreazămai ales prin lucrurile pecare le avem diferite. In

iubire nu poate existaegoismul spiritului deproprietate. Daca avemimpresia ca o fiinţăumana trebuie sa fie pro-prietatea noastră, în-seamnă că nu iubim.Singurul lucru care iţipoate aparţine dintr-oaltă fiinţa umana estemodul în care ai nevoiesă o iubeşti - proiecţia taasupra acelei persoane.Şi asta este exclusiv ale-gerea ta si trebuie sa ti-oasumi ca atare, respon-sabil şi pană la capăt. Iu-birea construieşte, estealtruista, tolerantă şiplină de compasiune.Starea de iubire este ostare magică, prin ea în-săşi, prin care toate do-vezile de iubire, imate-riale, devin perceptibile,vizibile, palpabile... Pedrumul ce ne poartă spreDivinitate, fiecare omtrebuie să meargă alăturide ceilalţi oameni. Cel cecrede că trebuie sămeargă singur, că el sin-gur este chemat, nupoate ajunge nicăieri,căci va rătăci singur, înîntunericul singurătăţiisale. Credinciosul careare aşteptări şi pretenţiila apariţia unor eveni-mente magice şi miracu-loase în viaţa sa, ca efectal credinţei sale, este lafel de neînţelegător, cacel care crede că iubeşte,şi are pretenţii şi aştep-tări privind dovezi mate-riale ale iubirii celor dinjurul său. Credinţa fărăiubire este oarbă, este cao formă fără conţinut.Iubirea este poarta cedeschide Calea spre Ade-văr. Pe această Cale, prinRevelaţia Adevărului,omul capătă o Credinţăclarvăzătoare. Va urma

Raţiune, Iubireşi Credinţă (2)

21nr. 51 n februarie 2012

Ion Iancu Vale

Nu mai realiza decând alerga. Să fi fost mi-nute, ore, zile... Câmpiarămânea la fel de fărăcapăt, dură şi duşmă-noasă în uniformitatea eiaccidentată. Solul cald şisfărâmicios îngreunafuga până la chin,prafulîi intra în ochi, în gură,în nas. Iar el alerga,alerga... Auzea în urmăgâfâitul sacadat al câini-lor care parcă dinadinsnu-l înhăţau, înnebu-nindu-l cu mârâitul stre-curat prin greblasticloasă, lucitoare a făl-cilor lor mari, aşteptândsă cadă epuizat şi moaleca o curea udă, ca maiapoi să-l rupa în tihnă.

Şi alerga întruna,cădea, se ridica, scuipacocoloaşe zgrunţuroaseşi amare, de ţărânăamestecată cu salivă.Privea din când în cândîn urmă şi stiletele scân-teietoare din ochii câini-lor îi dădeau aripi. Darefortul îndelungat şigroaza densă ca un norîn plinul furtunii îl dă-dură aproape gata, când,deodată, în faţa lui se ivipasarela. Cu ultim efortstrăbătu distanţa rămasăşi înşfăcă disperat unadin barele de oţel ale scă-rii cu care era dispusăconstrucţia si incepu saurce. Pasarela – sau maibine zis estacada – era olucrare foarte ciudată.Părea un lung stâlpdreptunghiular de înaltătensiune, ce se întindeaorizontal de-a lungulcâmpiei, până hăt de-parte. La capătul ei se ză-reau acoperişurile şiturlele unui oraş, scli-pind ademenitor în lu-

mina ceţoasă a acelei în-ăbuşitoare zile. Căutăde-a lungul estacadei ocale de acces, dar aşaceva nu exista pe orizon-tala ei inutilă şi tristă. Îşitrase puţin sufletul în-cercând să-şi potoleascăbătăile repezi ale inimii,îşi şterse sudoarea de pefaţa schimonosită deefort şi spaimă şi începusă coboare inapoi, scarape care de-abia urcase.La un moment dat, totcoborând, îşi aruncă pri-virea sub el şi fu cât pe cesă se prăvaleasca în golulde sub el. Pe platoul debeton ce se întindea subestacadă îl aştepta haitade câini furioşi ce săge-tau înălţimea cu boturilerânjit