Comunicarea mediatică. Teorii şi metode. Funcţii şi efecte

Inflenţa mass-media (efectele) - Efect înseamnă „toate modificările la nivel individual sau

social pe care le produc mass-media prin tipul lor de mesaje” (Maletzke). Teoria influenţei mass-

media ţine seama de dimensiunile efectelor.

cine suportă efectul – la nivel individual, de grup şi social;

natura efectelor (de ordin cognitiv sau de ordin comportamental);

durata efectului – interval de timp care se scurge între emisia mesajului şi momentul în

care se poate înregistra un oarecare efect. Există trei tipuri de efecte: efecte pe termen

scurt (până la 6 zile), efecte pe termen mediu (7-30 zile), efecte pe termen lung (peste o

lună).

Factorii care influenţează acţiunea mediatică:

atenţia selectivă (selective exposure)

comunicarea în două trepte (two-step-flow of communication).

Atenţia selectivă: necesitatea selecţiei. Există două tipuri de selectivitate: selectivitatea de facto şi

selectivitatea motivată. Selectivitatea de facto se referă la tendinţa de a selecta informaţia

conform predispoziţiilor. Publicul se îndreaptă spre acele emisiuni sau programe care corespund

propriilor interese, atitudini sau opinii. Selectivitatea motivată – selecţia se face conştient,

conform concepţiei de viaţă.

Comunicarea în două trepte: liderii de opinie Comunicarea mediatică nu se deschide, direct,

tuturor. În contactele sau discuţiile personale, informaţia constiuie obiectul unor relatări

ulterioare. Liderul de opinie se orientează spre comunicarea mediatică, mai mult decât ceilalţi

membri ai grupului său. Liderul de opinie are tendinţa să prezinte informaţia într-o manieră care

face ca informaţia să confirme conceptele şi normele de viaţă ale lui şi ale grupului său.

Abordarea „în trepte” este specifică anilor '50. Expansiunea a condus la revizuirea teoriei şi

împărţirea comunicării în două procese – fluxul informaţiei şi fluxul influenţei.

Efectele la micronivel - Disonanţă şi consonanţă

Disonanţa intervine când sursa (emitentul) nu este apreciată sau credibilă, iar receptorul nu se

aşteaptă ca opiniile emitentului să coincidă cu ale sale. Consonanţa apare când, primind un mesaj

dintr-o sursă pe care o consideră valoroasă, receptorul preia opiniile/ideile emitentului, acestea

coincizând cu universul său de opinie.

1

Societatea ca obiectiv: macroefectele - În cadrul unor macromodele, efectele mediatice au

accepţiunea de efecte pe termen lung şi de efecte indirecte. Trei teorii domină cercetarea

macroefectelor mediatice: agenda-setting (teoria agendării), Schweigerspirale (teoria spiralei

tăcerii) şi cunoaşterea diferenţială (teoria prăpastiei cognitive).

Teoria agendării - Mass-media fixează agenda publică. Ele sunt acelea care, ca urmare a

procesului de selecţie şi focalizare a faptelor sociale, desemnează prioritatea subiectelor de

discuţie pe ordinea de zi. Mass-media impun subiectele. Teoria agendării: publicul dă

importanţă exact acelor subiecte care se bucură de atenţia mediatică. Există deci două tipuri de

agendare: agendarea mediatică şi agendarea publică. Agenda publică conţine trei subpuncte:

Agenda intrapersonală – conţine subiecte de importanţă exclusiv personală;

Agenda interpersonală – conţine subiectele importante pentru contactele sociale;

Agenda comunităţii – subiecte de importanţă generală, pentru întreaga societate.

Spirala tăcerii (Schweigspirale) - Definiţie: Opinia publică obligă individul să se reţină, să nu-şi

divulge propriile. Cheia teoriei este deosebirea dintre televiziune şi celelalte mass-media.

Televiziunea este un mediu prin excelenţă non-selectiv: oamenii se uită la TV fără să se întrebe

ce fel de imagini le trec prin faţa ochilor. În cazul presei scrise, fiecare îşi alege ziarul sau revista

preferată. Un mediu non-selectiv, cum este televiziunea, are o influenţă mai mare asupra

publicului. În cazul consumului non-selectiv, lipseşte selectivitatea, primul „zid de apărare”

împotriva influenţei mediatice.

Teoria prăpastiei cognitive şi a creşterii diferenţiale a cunoaşterii - Definiţie: Prin consumul

mediatic, persoanele cu un statut social-economic înalt (venituri ridicate şi educaţie superioară)

acumulează mai rapid şi mai multe cunoştinţe decât persoanele cu un statut social inferior.

Mass-media oferă primului grup un mai mare profit de cunoaştere. (Tichenon, Donohue şi

Olien).

Mass-media şi funcţiile sociale

supravegherea mediului social;

corelarea părţilor componente ale societăţii şi a reacţiilor lor specifice;

transmiterea moştenirii sociale de la o generaţie la alte.

Triada lui Laswell a fost mai târziu redată în alţi termeni:

prezentarea actualităţii (culegerea şi diseminarea de date referitoare la evenimentele

sociale curente).

2

cristalizarea opiniilor (diversele grupuri sociale ajung să-şi asume punctele de vedere);

socializare (generaţiei următoare i se transmite ceea ce s-a dobândit în plan social).

Funcţiile Mediatice În Sistemul Democratic

Funcţia informativă. Acţiunea mediatică:

diseminarea informaţiei. Consecinţele pentru public: ridicarea nivelului de cunoaştere. În general,

această funcţie mediatică priveşte alimentarea publicului cu ştiri sau informaţii despre

evenimentele sociale şi afacerile publice. Informaţia are un caracter faptic, mai mult sau mai

puţin obiectiv.

comentarea faptelor. Consecinţele pentru public: fixarea propriei opinii. Importante în acest

cadru sunt interpretarea şi judecata de valoare la care sunt supuse evenimentele sa faptele publice.

Funcţia expresivă. Acţiunea mediatică: semnalarea în public. Consecinţele pentru public:

conştientizare. Mass-media sunt din punct de vedere funcţional un forum în care indivizii sau

diversele grupuri sociale îşi pot face cunoscute opiniile şi câştigă o identitate politică, culturală şi

socială.

Funcţia critică. Acţiunea mediatică: analiza faptelor. Consecinţele pentru public: prelucrarea şi

adaptarea lor critică. Această funcţie se referă la o categorie eterogenă de activităţi mediatice:

rolul de „câine de pază” pe care mass-media îl joacă faţă de aparatul de stat.

Mass-media şi rolul lor de mediator politic - Pornind de la interdependenţa dintre mass-media şi

politic, se ajunge la un ansamblu restrâns de trei funcţii mediatice (informativă, expresivă şi

critică). Prima funcţie mediatică – funcţia informativă – are rolul de a informa cetăţenii despre

programul de guvernare, despre intenţiile guvernului şi despre modalităţile de realizare.

Comunicarea are loc dinspre politic spre societate. Funcţia expresivă permite autorităţilor de stat

(categoriei active) să ia act de ceea ce animă sau frământă (categoria pasivă). Transferul de

informaţii se face din direcţia societăţii civile spre zona politicului. Funcţia critică: mass-media

au rolul de a critica programul politic al unui guvern şi felul în care acesta încearcă să-l realizeze.

3

Conceptul de comunicareComunicarea, în cazul fiinţei umane, este un fenomen de relaţie, un proces ce influenţează

însăşi realitatea, dar în acelaşi timp este un mod exemplar de expresie a umanităţii generice.

Lipsa comunicării, acolo unde sunt prezenţi doi sau mai mulţi oameni, indică un viciu substanţial

de standard, un handicap în urma căruia identitatea sau amprenta umană sunt de nerecunoscut. În

fapt, absenţa comunicării, oriunde se manifestă persoane, ne poate trimite spre un nonsens, câtă

vreme cădem în paradox – lipsa oricărei comunicări este, prin sine, un mesaj. Ca verb, a

comunica, a marcat evoluţia speciei umane, procesul comunicaţional fiind o componentă

esenţială a rafinării spiritului şi a raţionalităţii, declanşând transformările care ne-au adus din

preistorie în contemporaneitate.

Gestul comunicaţional poate fi regăsit într-o paletă infinită de modalităţi, practic fiecare fiinţă

umană având o identitate comunicaţională, un anume fel inconfundabil de a se exprima pe sine

sau de a formula mesaje pentru alţii. Comunicăm în funcţie de interese sau de trăirile afective. O

putem face în modalităţi foarte simple sau, dimpotrivă, făcând apel la canale de comunicare

sofisticate, astfel încât mesajul nostru să fie recepţionat într-un fel spectaculos. A comunica

simplu nu înseamnă nicidecum a comunica rudimentar. Întreaga evoluţie a comunicării - de la

formele minimale, pentru care erau suficiente două persoane (comunicarea interpersonală are

nevoie, pentru a se efectua, de două condiţii: prezenţa în acelaşi loc şi timp a comunicatorilor, dar

şi capacitatea de a înţelege ceea ce se comunică, de a surprinde mesajul în autenticitatea sa cât

mai apropiată de intenţiile comunicatorului), până la formele maximale (complexe), printre care

comunicarea de masă are o extensie planetară - întregul efort de adecvare prin modalitatea relaţiei

de tip emiţător-receptor revendică atributul cunoaşterii. A şti şi a înţelege sunt cele două ipostaze

în care omul se raportează la sine, dar mai ales la tot ceea ce-l înconjoară. Din acest punct de

vedere, modernitatea a stârnit orgoliile experţilor în producerea pachetelor cu mesaje, le-a

supralicitat tot mai mult străduinţele şi energiile, în tentativa mereu repetată de a arunca limitele

comunicării până dincolo de închipuirile şi idealurile cele mai îndrăzneţe.

Astăzi, mass-media, în diferitele lor ipostaze au o ofertă remarcabilă, adresată consumatorilor

feluriţi, atât ca pregătire şi educaţie, cât şi ca situare geografică. Marea problemă, aflată în

actualitatea zilelor noastre, nu este aceea a lipsei mesajelor, ci a luxurianţei acestora, astfel încât

la fel de important este să ştii să descifrezi un mesaj cu activitatea de selecţie a acestora.

4

1. Teoriile efectelor puternice

Teoriile privind efectele puternice ale mesajelor asupra consumatorului sunt elaborate

începând cu anii ’20, în contextul creşterii influenţei propagandei, a regimurilor de dictatură

interesate direct în procesul de „dresaj ideologic” exercitat prin media obedientă sau transformată

în instituţie aservită propagandei şi manipulării. La baza acestora stau mai multe cercetări

întreprinse în domeniul sociologiei şi psihosociologiei, direct intreresate de comportamentele

grupurilor şi persoanelor masificate la contactul cu mesajele având mare încărcătură afectiv-

emoţională, elaborate cu scopul prealabil de a influenţa opiniile consumatorilor. Dintre acestea,

cele mai importante sunt cele semnate de Gustav Le Bon (Psihologia maselor), Scipio Sighele,

Gabriel Tarde, americanul H. D. Lasswell sau germanul Serge Tchakhotine (Violul mulţimilor

prin propaganda politică).

Atenţia celor care au studiat fenomenul comunicaţional dintre cele două războaie a insistat

asupra spectaculozităţii reacţiilor sau efectelor „proceselor de contagiune, de sugestie şi de

halucinaţie, în sens mai larg, asupra posibilităţilor de manipulare a mulţimilor prin exaltarea

sentimentelor şi inhibarea gândirii”1.

Principalele teorii cu privire la posibilitatea ca mesajele să aibă un efect puternic asupra

receptorilor pot fi grupate astfel:

Înţepătura hipodernică sau „glonţul magic”. Se bazează pe o percepere a comunicării de tipul

stimul – răspuns, pe o agresivitate a componentei emoţionale a mesajului şi pe crisparea sau

deruta consumatorului, într-un câmp social dominat de frică şi de exaltările ideologice

(promovarea propagandei de stat într-o formă agresivă, chiar violent- militaristă, ca în cazul

fascismului italian, a hitlerismului sau stalinismului). Mihai Coman insistă asupra faptului că

„mesajele ajung la receptor nefiltrate de vreun factor social sau cultural”2, fapt pentru care teoria

mai poartă numele de flux într-un singur pas. Sintagma „înţepătura hipodermică sugerează că

mesajul are un impact major asupra individului, că îi „fecundează” conştiinţa, modul de a gândi

sau acţiona, astfel încât reacţiile determinate de mesaj au caracter instant, imediat subsecvent

„înţepăturii, pe când sintagma „glonţ magic” are o altă sugestie, anume că mesajul acţionează ca

1 Ibidem, p. 54.2 Mihai Coman, op. cit., p. 154.

5

un factor care vrăjeşte, care subjugă graţie unor mecanisme care depăşesc puterea de înţelegere

raţională;

Spirala tăcerii. Teoria a fost elaborată de Elisabeth Noelle-Neumann, care porneşte de la premisa

că fiecare membru al societăţii vrea să fie unul cu o cât mai mare vizibilitate sau ca opiniile lor să

fie legitimate de vectorii de imagine importanţi. Presa are un impact major câtă vreme poate

legitima sau delegitima aşteptările indivizilor, le poate accentua frica faţă de căderea în „tăcere”

(părerile lor nu contează şi nu au cotă de audienţă) sau le anulează această frică prin faptul că

oferă un câmp de interes faţă de opţiunile lor. Tăcerea sau supunerea la insignifianţă prin refuzul

de-a fi băgat în seamă poate da naştere la minorităţi tăcute, dacă anumite grupuri se simt izolate

şi refuzate, sau chiar la majorităţi tăcute3, dacă mass-media promovează puncte de vedere ale

unor personaje influente (din politică, grupuri de interese sau media), fără ca acestea să fie

acceptate de majoritate. Bineînţeles, fiecare individ caută să evite căderea în astfel de zone ale

tăcerii şi lipsei de relevanţă publică. În consecinţă va alege şi va adera la acele mesaje care

validează grupurile vizibile şi influente;

Teza imperialismului cultural. Teoria a fost lansată de către Herbert Schiller, în 1969, observând

că statele mai puţin dezvoltate suportă o permanentă presiune din partea statelor dezvolatte sau a

superputerilor industrializate, inclusiv prin faptul că produsele culturale ale celor bogaţi devin

obiectul de interes şi al dorinţei de imitaţie din partea celor săraci. Astfel „imperialismul cultural”

se bazează pe faptul că „valorile culturale importate din alte ţări (SUA, în special) sub formă de

divertisment sau de alte genuri de programe nu numai că pot polua cultura locală, îndeosebi când

este vorba de ţări mici sau în curs de dezvoltare, ci pot fi surse de influenţă, deci comunicarea de

masă a devenit un mecanism eficient de dominaţie culturală a lumii”4.

Alte teorii bazate pe ideea unor efecte puternice ale mesajelor media asupra audienţei

pornesc de la teza industriilor culturale care dezvoltă o dependenţă a receptorilor faţă de mesaje

prin capacitatea acestora de seducţie şi manipulare culturală (Şcoala de la Frankfurt, reprezentată

de Adorno şi Horkheimer) sau de la modelul „hegemonic”, potrivit căruia „clasele dominante îşi

3 Ibidem, p. 1614 Marian Petcu, op. cit., p. 62, 63.

6

exprimă puterea, în momentele de stabilitate economică şi socială, nu atât prin măsuri represive,

cât prin mijloace persuasive de tip cultural-simbolic” 5.

2. Teoriile efectelor limitate

Studiile tot mai aprofundate privind fenomenul media, dar mai ales impactul mesajelor

asupra comunităţilor de receptori, realizate mai ales după anul 1940, au relevat faptul că efectele

nu sunt directe şi puternice, ci cunosc o diferenţiere în funcţie de caracteristicile consumatorilor

sau de contextele comunicaţionale, precum şi o configuraţie în trepte. Noua generaţie de

cercetători, reprezentată prin Paul Lazarsfeld, B. Berelson, H. Gaudet sau Elihu Katz a lansat alte

teorii privind efectele mass-media, mult mai nuanţate şi adecvate noilor vremuri postbelice.

Teoria sau modelul în doi paşi (Fluxul în doi paşi). Calea mesajului către public nu este una

directă, prin care mesajul comunicatorului să fie transmis liniar către consumator, urmând ca

acesta din urmă să constate şi să înţeleagă semnificaţiile mesajului. Dimpotrivă, drumul este unul

fragmentar, în trepte sau etaje: „în drumul său către public, mesajul presei este filtrat de un factor

intermediar, care a căpătat în literatura se specialitate apelativul de ,lider de opinie’”6. Factor

intermediar decisiv pentru

înţelegerea mesajului, liderul de opinie este produsul fragmentării grupului masificat al publicului

în microgrupuri. Fiecare astfel de microgrup are un lider care este capabil să desluşească tainele

mesajului, să-l interpreteze şi să-l facă abordabil într-un sens mult mai profund. Caracteristicile

care determină ca un individ să devină lider de opinie sunt: credibilitatea, notorietatea şi relaţiile

cu mediul exterior grupului, reprezentativitatea sau capacitatea de a interioriza şi exprima

caracteristicile grupului. Teoria „fluxului în doi paşi” – sintagmă care îi aparţine lui E. Katz –

modifică percepţia despre efectele mass-media, care „nu poate exercita o influenţă imediată,

uniformă şi totală; efectele acţiunii sale asupra receptorilor sunt parţiale, ating publicul treptat şi

cunosc o mare varietate de forme”7.

5 Mihai Coman, op. cit., p. 157.6 Ibidem, p. 163.7 Ibidem, p. 165.

7

Modelul cultivării. Teoria a fost lansată de Georg Gerbner, un sociolog american care a constatat,

în urma cercetărilor empirice, faptul că se crează o dependenţă a persoanelor care consumă

mesaje media, mai ales a acelora care petrec mult timp în faţa ecranului televizorului, faţă de

comunicarea de masă. Lumea însăşi devine, pentru un astfel de consumator, o imagine, un şir de

mesaje care îi parvin şi care devin substituienţii realităţii şi a vieţii. De asemenea, programele tv

devin sursă pentru interiorizarea unor comportamente agresive sau excentrice, la fel ca acelea

văzute la eroii preferaţi.

Modelul „agendei”. În viaţa de zi cu zi, fiecare individ acţionează în conformitate cu anumite

strategii pe care şi le elaborează în funcţie de scopurile, intenţiile şi motivaţiile cele mai

importante. Altfel spus, fiecare avem o agendă, un anume calendar al opţiunilor, urgenţelor şi

activităţilor pe care ni le propunem spre îndeplinire. Teoria „agendei” susţine cu argumente faptul

că mass-media are capacitatea de a impune o anume agendă publică, prin mesajele pe care le

promovează. Astfel, ea configurează un anume mod de viaţă şi de percepţie privind evenimentele

realităţii: „valorile, ierarhiile şi normele pe care presa le promovează, înţelesurile pe care ea le

sugerează ar putea influenţa modul de gândire şi ,harta’ cognitivă a indivizilor şi a

colectivităţilor. Altfel spus, aceasta ar însemna că mass-media funcţionează în calitate

de ,creatoare de agendă’, de făuritoare de ,ordine de zi’, de clarificări şi priorităţi pentru indivizii

care compun audienţa lor”8.

În funcţie de agendele publice existente (media, politică, a consumatorului de mesaje) pot

interveni următoarele situaţii, ca urmare a „ciocnirii” agendelor9:

- mass-media are o acţiune directă asupra agendei publice, a modului ei de a se forma;

- agenda publică influenţează agenda politică;

- agenda media influenţează agenda politică;

- sunt situaţii în care agenda politică are o influenţă puternică asupra agendei media (vezi

situaţia crizelor politice sau a campaniilor electorale);

- agenda media este influenţată puternic de sursele care indică evenimentele din planul

realităţii.

Agenda setting este un model sau o teorie care pune în valoare rolul social pregnant al media,

faptul că jurnalistul are o anume responsabilitate în momentul în care propune atât subiectul,

precum şi în maniera în care îl abordează. În fiecare zi, lectura ziarului sau urmărirea emisiunilor

8 Mihai Coman, op. cit., p. 167.9 Marian Petcu, op. cit. p. 84.

8

informative radio – tv constituie modalităţi prin care o masă imensă de consumatori se

conectează la realitate şi îşi formulează opinii despre aceasta. Triunghiul public – media –

politică acţionează în interconexiune, astfel încât agenda finală a fiecărui grup este o sumă a

scopurilor şi acţiunilor proprii, la care se adaugă scopuri şi acţiuni induse de ceilalşi doi

„parteneri” ai spaţiului public.

3. Teorii ale efectelor slabe sau complexe

Noile tehnologii media, înmulţirea ofertelor din partea unor comunicatori tot mai sofisticaţi şi mai atenţi faţă de receptori, dar mai ales strategiile de curtuazie şi de ademenire a publicului au dus la un al treilea tronson al teoriilor cu privire la efectele mass-media. Acestea ţin cont de o anume „emancipare” sau câştigarea unei oarecari autonomii a publicului în relaţiile cu comunicatorii. Între cele două elemente ale actului comunicaţional intervine o negociere prin care fiecare se înfăţişează cu oferte şi pretenţii.Potrivit lui Daniel Dayan10, postulatele pe care se întemeiază efectele slabe sunt: (1) receptorul

este o persoană interesată, motivată şi activă; (2) receptorul este intregrat în mediul său cultural,

în agregatul socio- economic şi politic, precum şi în setul valorilor tradiţionale; (3) nu totdeauna

sensul textului este imanent, ci se poate afla şi în exterior, eventual la cei care îl consumă; (4)

receptorii pot vedea în text şi altceva, un alt cod, decât cel pus de comunicatorul ce l-a creat; (5)

mesajul se redefineşte în momentul receptării, în funcţie de context şi receptor, nu doar faţă de

mesajul ca atare. Acest accent pus pe receptori, descoperirea unui partener în actul de comunicare

ce şi-a abjurat pasivitatea, constituie punctele de pornire în reevaluarea teoriilor despre efectele

mass-media.

Utilizări şi gratificaţii. Este vorba despre o teorie la care am mai făcut referire când am vorbit

despre publicul cunsumator de mesaje specifice comunicării de masă. Utilizarea şi gratificaţiile

indică un efect limitat al fluxului de mesaje în sensul în care receptorii „caută să-şi satisfacă fie

nevoi inconştiente de contact social sau de evaziune, fie obţinerea unor informaţii anume”11, ori

de câte ori se află în ipostaza de a consuma produse elaborate de organizaţiile de comunicare în

masă. Concluzia este una pozitivă: „mass-media acţionează în sensul stabilităţii sociale,

10 Daniel Dayan, Raconter le public, în Hermes, nr. 11-12, 1993, apud. Mihai Coman, op. cit., p. 17311 Marian Petcu, op. cit., p. 67.

9

protejează structurile sociale existente faţă de insatisfacţiile care ar putea deveni surse de

instabilitate socială. În plus, publicul participă activ şi chiar determină conţinuturile media prin

alegerile lor”12.

Analiza receptării. Propune a abordare şi mai nuanţată, care reuşeşte să focalizeze atenţia cât se

poate de limpede pe fiecare categorie sau grup de receptori în parte. Masa publicului este

percepută demasificat, structurată, activă şi reactivă la mesaje, în stare să modifice mesajul în

funcţie de „filosofia vieţii” unui grup sau a unei culturi specifice. Lectura mesajului apare astfel

diferenţiată, în funcţie de multe caracteristici ale lectorului, ceea ce a determinat cercetări pe două

direcţii13:

- studierea situaţiei în care receptorii au propria versiune asupra mesajului, după analiza

critică a semnificaţiilor acestuia;

- dezbaterile din interiorul grupurilor mici (familie, anturaje) prin care indivizii ajung la

interpretări proprii privind valoarea şi însemnătatea mesajului.

Prin aceste modalităţi, receptorii îşi schimbă radical statutul, se „răzvrătesc” împotriva

catalogării lor drept o entitate amorfă şi gregară, fără instinctul opţiunii proprii. Efectele

mesajelor devin, efectiv, complexe, imposibil de anticipat în momentul în care comunicatorii le

lansează pe piaţă. Dincolo, însă, de acest rol activ în procesul comunicaţional, în care pot opera

negocieri în sfera semnificaţiilor mesajului şi se pot opune acelor semnificaţioi care vin din

partea grupului hegemonic (cel care poate impune structura şi conţinutul mesajului),

consumatorii media rămân prinşi în regulile jocului comunicării: „nu pot interveni în actul de

producere a mesajelor, nu pot contribui la construcţia lor, sunt şi rămân, orice ar face,

consumatori ai unor produse create de instituţii şi persoane aflate în afara sferei lor de acţiune

socială”14.

Oricum, teoriile efectelor slabe indică faptul că receptorul mesajelor a evoluat, în ton cu

rafinarea organizaţiilor de comunicatori şi cu dezvoltarea tehnologică a instrumentarului

comunicării – canale de distribuţie care fac apelul la sateliţi şi tehnologii informatice pentru a

face faţă avalanşei mesajelor.

12 Ibidem, p. 69.13 Mihai Coman, op. cit, p. 177.14 Ibidem, p. 179.

10

Indiferent de teoria care încearcă să aproximeze efectele mesajelor asupra receptorilor, ori de tipul în care aceasta se înscrie (puternice, limitate sau slabe), impactul comunicării de masă nu poate fi negat, ignorat sau relativizat. Omul contemporan este un produs al civilizaţiei comunicaţionale, atât în privinţa puterilor pe care le are, cât şi în ceea ce priveşte slăbiciunile sau carenţele de care dă dovadă. Tot ce ne atinge şi tot ceea ce înţelegem, ne afectează şi ne influenţează. Chiar şi ceea ce nu înţelegem are o influenţă prin recul, prin însuşi faptul că neînţelegerea declanşează o stare de căutare şi de punere în situaţie de a cunoaşte.

Funcţiile mass-media

Dacă privim societatea umană într-o manieră structuralistă15, constatăm faptul că ea este

compusă dintr-un şir întreg de subsisteme, care interacţionează între ele, sub presiunea zilnică a

oamenilor mânaţi de scopuri şi de interese. Mass-media au devenit o componentă, un element sau

un subsistem foarte important al corpusului social global, având un rol important în mecanismul

vieţii contemporane şi răspunzând unor necesităţi pregnante şi precise. Astfel, media îndeplineşte

anumite funcţii, se dovedeşte a fi utilă în anumite direcţii, exercitând un rol pe care comunitatea

jurnaliştilor l-a asumat. De altfel, cercetătorii, sociologii şi antropologii care s-au interesat

constant de expansiunea fenomenului mass-media, au acordat o atenţie specială teoriilor sau

modelelor funcţionaliste, ca fiind abordări ce pornesc de la premisa că „un sistem se autoreglează

în raport cu finalităţile sale, iar elementele care îl compun sunt constituite, selectate, modificate,

în acord cu cerinţele derivate din funcţionarea sistemului”16. Mass-media acţionează ca sisteme

funcţionale, elementele lor respectând regula indicată mai sus.

Încercând să definească funcţiile cele mai importante pe care mass-media le exercită,

cercetătorii au venit cu propuneri deverse, marcate de timpul în care au fost formulate şi de

maniera în care a fost abordat chiar sistemul media.

Mihai Coman discută despre cinci funcţii, mai mult pentru a răspunde rigorilor didactice,

simplificând astfel problema şi prezentând-o într-o manieră riguroasă şi discursiv-logică.

1. Funcţia de informare

Este, poate, cea mai importantă funcţie pe care jurnalismul şi-o asumă. Zilnic, aflăm ceva

despre lumea din jurul nostru, de la mai mică sau de la mai mare distanţă. Unele ştiri ne privesc

15 Prin structuralism se înţelege teoria care concepe obiectele în forma unor sisteme, adică ansambluri cu caracter organizat de elemente aflate într-o anumită structură. Aceste sisteme se caracterizează prin integralitate şi ordine.16 Marian Petcu, op. cit., p. 41, 42.

11

direct, în măsura în care avem anumite sarcini de îndeplinit, altele doar ne semnalează

evenimentele petrecute în proximitatea temporală. Acest flux zilnic de ştiri, care vine pe mai

multe direcţii (presa scrisă, audio, video şi internet) constituie un fel de mediu permanent şi

însoţitor, de care nu putem face abstracţie. Informaţii ce ne parvin pot fi structurate după mai

multe criterii. Astfel în funcţie de timpul în care sunt utile avem:

- informaţii de utilitate imediată - de care ne servim pentru a ne orienta şi adecva la

realitatea de contact;

- informaţii de utilitate pe termen mediu (câteva zile, până la o săptămână) – pot fi acele

ştiri care urmăresc derularea unui eveniment pe mai multe zile;

- informaţii de utilitate pe termen lung sau permanent – sunt informaţii sau ştiri pe care le

stocăm sau le reţinem, pentru că apelul la ele ne poate fi favorabil în situaţii care pot

surveni oricând.

Tipuri de informaţii

Mihai Coman distinge trei tipuri de informaţii pe care mass-media ni le furnizează17:

a. informaţii generale. Utilitatea acestora este permanentă, raportată la o categorie mare de fapte,

sectoare sau evenimente ale realităţii. De fapt, importanţa lor creşte enorm în momentul în care

constatăm că tot ceea ce aflăm din media, fără a avea o semnificaţie de urgenţă sau de aplicaţie

imediată, ne serveşte pentru a ne adecva, pentru a ne armoniza şi a reacţiona optim la contactul cu

realitatea. Ele ne formează interior, ne asigură o sumă de cunoştinţe: „între noi şi lume se

insinuează treptat un mediator, o instituţie care adună informaţia, o selectează, o ambalează în

forme accesibile şi o difuzează, facilitând, prin chiar efortul ei de mediere, accesul nostru la

realitate, ceea ce înseamnă că un număr din ce în ce mai mare de oameni, grupuri sau chiar

colectivităţi enorme depind de mass-media pentru a stăpâni, înţelege şi judeca lumea

înconjurătoare”18.

17 Mihai Coman, op. cit., p. 111-114.18 Ibidem, p. 111, 112.

12

E adevărat, pe de altă parte, că informaţiile ne fac, de cele mai multe ori, doar să ştim, nu

şi să înţelegem, ceea ce a fost sesizat în momentul în care funcţia de informare devine o

disfuncţie, fie din cauza unui consum enorm de informaţii, care nu mai lasă loc analizei critice,

fie chiar din apatia şi indiferenţa care devin efecte perverse ale bombardamentului mediatic

permanent: „disfuncţiile media pot fi identificabile atât la nivel individual, cât şi la cel al

grupurilor (...). Abundenţa informaţională poate antrena o anumită izolare în sensul că individul

îşi îndreaptă interesul spre universul privat, asupra căruia are control. O disfuncţie importantă ar

fi cea numită ,de narcotizare’ – expunerea la informaţiile difuzate poate duce la apatie”19;

b. informaţii instrumentale. Sunt acele informaţii de serviciu sau de utilitate, care ne fixează

indicii precişi pentru anumite servicii publice sau evenimente anunţate: datele meteo obişnuite,

mersul mijloacelor de transport în comun, orarul unor instituţii, anunţurile unor expoziţii, lansări

de carte, concerte sau alte manifestări culturale, numerele loto câştigătoare, programele TV şi

radio, dar şi anunţurile de mică publicitate, inclusiv decese, reţete culinare, oferte de shopping

etc. Astfel de informaţii sunt în continuă expansiune cantitativă, dar şi ca diversitate. Ele ne ajută

să fim eficienţi, punctuali, să nu ratăm din ignoranţă ceea ce ne-ar putea interesa din „afişul”

zilei;

3. informaţii de prevenire. Se referă la orice ar putea perturba bunul mers al activităţilor într-o

comunitate sau la nivelul indivizilor ce o compun. Aceste informaţii încearcă să ne pună în gardă

cu ceea ce ar putea deveni un pericol: datele meteo care anunţă o furtună, anunţuri privind

pericolul unor epidemii sau boli de sezon, modificarea, suspendarea sau anularea unor trasee ale

mijloacelor de transport în comun, probleme privind circulaţia pe drumurile publice şi riscul unor

accidente, modificări ale modului de funcţionare al unor instituţii publice de impact. Din aceeaşi

categorie fac parte informaţiile cu rol avertizor privind catastrofe naturale, probleme grave de

mediu, accidente, explozii, incendii sau crize din sfera financiar-bancară, căderea bursei sau, şi

mai grav, ameninţări teroriste, riscul unui război, crize politice cu impact destabilizator la nivel

macrosocial.

19 Marian Petcu, op. cit., p. 45, 46.

13

Mihai Coman sesizează două disfuncţii care port interveni când media relatează sau

difuzează astfel de ştiri: minimalizarea sau chiar ignorarea lor sau, dimpotrivă, exagerarea până la

intrarea în panică şi transformarea angoasei în groază 2. Funcţia de interpretare

Ar avea drept menire să transforme informaţiile în date înţelese, să asigure transferul de la

evenimentul întâmplat, la evenimentul priceput, desluşit în semnificaţiile lui profunde.

Interpretarea are loc la două paliere. Pe de o parte, prin faptul că jurnaliştii asigură o triere, o

selecţie a subiectelor care constituie oferta de publicare, dar şi o ierarhizare a ştirilor, în funcţie

de importanţa lor şi de domeniul la care se referă. Acest demers este similar cu acela prin care

cineva dă dreptul la viaţă sau, dimpotrivă, aruncă în neant un proiect aflat în concurenţă cu altele,

altfel spus „implică atât o judecată de valoare, cât şi un proces, nu totdeauna perfect conştientizat,

de interpretare a realului în funcţie de un ansamblu de norme, reprezentări, simboluri, principii

etc.”20

Pe de altă parte, interpretarea se realizează prin chiar luarea de atitudine, prin formularea

unor comentarii sau elaborarea unor opinii în legătură cu subiectele cele mai importante din

portofoliul realităţii. Sigur, totul se face respectându-se un principiu, potrivit căruia faptele au

prioritate în raport cu orice comentariu sau analiză21. Despărţirea netă, în spaţiul editorial al unui

ziar sau emisiuni radio-tv, a ştirii de opinie ţine de o regulă sacrosantă a jurnalismului, chiar dacă,

de la o ţară sau alta, se mai fac unele concesii: Pierre Albert caracterizează astfel tagma din care

face parte: „Jurnalismul francez a fost întotdeauna un jurnalism de expresie decât unul de

observaţie (...). Pe lângă expunerea faptelor, el a fost preocupat şi de expunerea ideilor; pe lângă

analiza situaţiilor, a fost preocupat şi de critica intenţiilor. Prin aceasta, el este fundamental

deosebit de jurnalismul anglo-saxon pentru care ştirea a avut întotdeauna prioritate în faţa

comentariului”22.

Din nefericire, jurnalismul românesc, mai ales cel din anii ’90, a ignorat uneori cu bună

ştiinţă nevoia de a separa ştirea de comentariu, astfel încât a riscat să compromită tocmai funcţia

de interpretare. Pentru a reuşi să-ţi faci o imagine, cât de cât exactă, despre un eveniment, era

necesară lectura unui număr considerabil de ziare sau ascultarea şi vizionarea programelor de ştiri

radio-tv. De multe ori, citind comentariile, puteai avea senzaţia că reporterii respectivelor ziare au

fost prezenţi la evenimente cu totul diferite.

20 Mihai Coman, op. cit., p. 116.21 Acest lucru a fost foarte plastic formulat de G. P. Scott, editor la The Guardian: „Faptele sunt sacre, comentariile sunt libere” – apud. Mihai Coman, op. cit., p. 117.22 Ibidem, p. 117.

14

Cele mai importante genuri jurnalistice prin care faptele pot fi interpretate sunt:

editorialul, comentariul sau opinia, cronica, pamfletul, caricatura. O mare amploare a luat, ca gen

de televiziune, talk-show –ul, în care dezbaterea pe un subiect nu are totdeauna intenţia de a

lămuri o problemă, ci doar de a face spectacol, complicând şi mai mult chestiunea. De regulă,

funcţia de interpretare este asigurată de persoane notorii, specialişti sau experţi în domeniul la

care se aplică opinia.

3. Funcţia de legătură

Produsele media pot şi chiar sunt consumate sincron de către indivizi sau comunităţi

disparate, care nu comunică, de regulă unele cu altele. Totuşi, un mod de comunicare, un canal al

înţelegerii reciproce între cei ce-şi sunt, în mod curent, străini, se poate realiza în momentul în

care se găseşte o referenţialitate comună. Această şansă poate fi oferită chiar de faptul că străinii

ajunşi la contact au consumat sau consumă produse media identice. Fie că este vorba despre un

film, un personaj celebru din show-biz sau din sport, un om politic unanim cunoscut, se crează o

punte de comunicare acolo şi atunci când persoane care nu s-au văzut niciodată nu par avea nimic

în comun. De asemenea, prin aceste fire invizibile care unesc datorită aceluiaşi consum mediatic,

oameni răsfiraţi pe întreg mapamondul pot intra într-o relaţie de solidaritate pe baza unui proiect

lansat de instituţii media, fie că este vorba despre salvarea unor comunităţi de la malnutriţie, fie

de declanşarea unor acţiuni comune împotriva unor flageluri sau ameninţări palnetare: încălzirea

globală, consumul de narcotice, comerţul cu carne vie etc.

Puterea mass-media vine din capacitatea lor de a mobiliza indivizi care aparent nu au

interese comune, dar care se pot regăsi pe aceeaşi baricadă, graţie unor campanii declanşate în

scop umanitar: „Astfel, presa se dovedeşte a fi o ,creatoare de public’, deci o făuritoare de reţele

sociale, adesea mai ample şi mai active decât cele uzuale”23.

Într-o lume globalizată, dar în care, paradoxal, omul trăieşte în bună măsură atomizat şi

însingurat, media pot interveni cu succes pentru a reconecta un dialog ce pare a fi compromis:

relaţia cu cel de lângă tine care are, datorită aceloraşi mesaje accesate, un gând ce-ţi poate suscita

interesul. Iar astăzi, sintagma „cel de lângă tine” poate avea un cu totul alt înţeles decât mai

alaltăieri, datorită „ţesăturii” din cyberspace.

23 Ibidem, p. 120.

15

4. Funcţia de culturalizare

Mass-media are capacitatea, prin mesajele pe care le administrează, să contribuie, alături

de familie, şcoală, instituţii religioase, rude şi prieteni, la una dintre operaţiunile cele mai

delicate, dar cu atât mai specifice umanităţii: administrarea codurilor de comunicare, a normelor

sociale, a tradiţiilor şi cunoştinţelor despre lume, a valorilor şi interdicţiilor către cei mici, către

copiii aflaţi la vârsta învăţării şi asumării de roluri sociale şi culturale tot mai complexe. Timpul

petrecut în faţa unui televizor a crescut foarte mult, similar cu scăderea vârstei de la care copiii

consumă programe media – doi sau trei ani. De aceea, comunităţile celor care elaborează

mesajele sunt interesate în a oferi programe care să-i integreze pe cei aflaţi în proces de

socializare. De asemenea, sunt vizate toate categoriile de posibili consumatori, indiferent de

vârstă sau profesiune, de sex şi standard cultural, oferta având grijă să satisfacă toate cerinţele

imaginabile.

Fiind o instituţie cu un impact major asupra vieţii fiecăruia, media, prin mesajele difuzate

are „funcţia de a confirma, de a întări normele unei societăţi, chiar şi atunci când prezintă

comportamente deviante şi acţiuni de încălcare a normelor curente”24.

Funcţia de culturalizare a mass-media nu înseamnă faptul că ziarul, programul de radio

sau tv asigură întreaga cantitate de cunoştinţe ori promovează eficient strategii paideice (de

învăşare şi asimilare a codurilor prin care se ajunge la un nivel de spiritualitate optim). Biblioteca

rămâne locul privilegiat în care formarea intelectuală se produce, e drept, prin efort şi învăţare.

Media rămâne doar o soluţie de completare, nicidecum de substituire.

O miză exclusivă pe culturalizarea realizată prin consumul de mesaje difuzate în masă

poate avea efecte contrare scopului iniţial. Chiar dacă „transmiterea valorilor prin intermediul

mass-media contribuie la realizarea stabilităţii sociale şi la menţinerea în timp a structurilor

culturale”25, rutele clasice de formare şi de consolidare a performanţelor spirituale şi intelectuale

trebuie să fie urmate cu stăruinţă. Este vorba despre şcoală, lectură şi stimularea gândirii creative.

5. Funcţia de divertisment

Divertismentul a devenit o industrie care are cel mai scăzut cost în momentul în care

devine bun comunicat în masă. Adevărată megafuncţie, divertismentul prin media doboară record

depă record, în privinţa audienţei. Spectacolele de toate felurile, întrecerile sportive, concursurile,

24 Ibidem, p. 121.25 Ibidem, p. 122.

16

evenimentele cu rezonanţă planetară, programele de popularizare de tip Discovery sau National

Geographic, tirajele de milioane de exemplare ale publicaţiilor de toate genurile sau succesul

fulminant al cărţilor care îl au drept erou pe Harry Potter, toate acestea atrag atenţia asupra

faptului că oamenii adoră să se distreze, să trăiască febril timpul lor liber, utilizând cu predilecţie

telecomanda televizorului. Aproape orice poate fi transformat în divertisment, ceea ce devine

deja o problemă, semnalată cum se cuvine de Neil Postman: „Problema esenţială nu este aceea că

televiziunea ne oferă divertisment, ci că ea tratează toate subiectele în forma divertismentului

(...). aceasta înseamnă că divertismentul devine supra-ideologia oricărui discurs al televiziunii”26

Nevoia de senzaţional se pliază perfect pe nevoia hohotului de râs, dar şi pe senzualitatea

provocată de trăirile în faţa televizorului, seară de seară. Mihai Coman observă: „consumul de

divertisment nu răspunde numai dorinţei de relaxare şi refacere, după oboseala unei zile de

activitate; din altă perspectivă, el satisface şi nevoia omului de a scăpa de sub presiunea

cotidianului, de a evada şi de a găsi refugiu într-o lume imaginară”27. Fie că sunt numite

„experienţe vicariale”28, fie că sunt tratate drept „trăiri prin procură” de către Jean Cazeneuve 29,

toate aceste „derapaje” din realitatea imediată spre interiorul, spre ceea ce se află, iluzoriu,

dincolo de sticla televizorului constituie modalităţi prin care consumatorii de divertisment se

reidentifică sau încearcă tentative de „năpârlire”, de ieşire din epiderma şi identitatea fără

expresie şi anvergură publică.

De altfel, Marian Petcu vorbeşte chiar de o funcţie de evaziune30 specifică mass-media,

mai ales televiziunii care a juns să fie un „narcotic social”, având puterea de a deturna publicul

spre o lume imaginară, prin utilizarea de către consumatorii divertismentului a unor „proiecţii” şi

„identificări”. O proiecţie este „operaţia prin care un subiect ,expulzează’ din sine şi localizează

în altul calităţi, sentimente, dorinţe pe care nu le cunoaşte ori le refuză în sine însuşi” 31. Cât

priveşte identificarea, aceasta urmăreşte traseul prin care un individ îşi modifică personalitatea

prin interiorizarea unor caracteristici şi atribute găsite într-un model (acest model este un personaj

îndrăgit din lumea divertismentului tv).

26 apud. Mihai Coman, op. cit., p. 125.27 Ibidem, p. 124.28 Idem.29 Acesta vorbeşte despre funcţia trapeutică sau cathartică a media, din cauza faptului că oferă experienţe imaginare unor indivizi care astfel se eliberează de frustrări, pulsiuni şi nemulţumiri.30 Marian Petcu, op. cit., p. 48.31 Ibidem, p. 49.

17

Fuga de sine, de un sine nu atât deplorabil, cât valorizat ca fiind banal, îl aruncă pe

consumatorul produselor comunicării de masă cu specific de divertisment într-o experienţă

repetitivă, dar fără o împlinire majoră. Descentrarea de sine nu provoacă mulţumiri decât efemere

şi parţiale, iar recentrarea nu mai are loc sau atunci când se produce regăseşte un loc spiritual sau

sufletesc devastat, puţin primitor şi incapabil de proiecte care să-l reclădească.

Televizualul românesc tocmai trăieşte efervescenţa megafuncţiei de divertisment. Din

nefericire, acesta este de foarte multe ori nu doar de proastă calitate, ci chiar penibil şi deplorabil.

Producţii precum Vacanţa Mare, Ceao, Darwin!, Folclorul contraatacă, Trăsniţi din NATO ,

Acces direct sau reality-show-uri de tip „Big Brother” aduc divertismentul tv în zona vulgarităţii

de lupanar şi a mediocrităţii ce frizează oligofrenia.

Diferiţi autori au identificat alte funcţii ale mass-media. Printre cele mai cunoscute propuneri sunt

următoarele32: Charles Wright – funcţiile de supraveghere, corelare, transmitere culturală,

divertisment; Roland Cayrol – funcţiile de informare, exprimare a opiniilor, economică şi de

organizare socială, divertisment, psihoterapeutică, instrument de identificare şi apartenenţă

socială, ideologică; Francis Balle – funcţiile de inserţie socială, recreere, purificare sufletească;

Michel Mathien – funcţiile de evaziune, coeziune socială, distribuire a cunoştinţelor, depozitare a

actualităţii, ghid al actualităţii, recreere, purificare; Leo Thayer33 - funcţiile de socializare,

identitate, mitologizare, compensare, informare, divertisment şi educaţie; M. Wiley – funcţiile de

a furniza informaţii, de a le analiza, de a oferi un cadru general pentru cunoaştere, de a distra, de

a difuza o cunoaştere enciclopedică34.

Unele funcţii, potrivit lui R. K. Merton, au caracter manifest, iar altele latent, adică sunt

„consecinţe neaşteptate, imprevizibile şi greu de identificat la o privire superficială”35.

Mass-media îndeplineşte un rol social decisiv în procesul prin care omul şi comunităţile

pe care le compune încearcă să se raporteze prin cunoaştere la lume. Funcţiile ce îi sunt specifice

asigură sincronizarea individului la realitatea din care face parte, inclusiv la propria lui

personalitate. Dinamica acestora urmează transformările şi adecvările petrecute în chiar

mecanismele de reproducere ale mass-media.

32 apud Marian Petcu, op. cit., p. 46, 47.33 apud Mihai Coman, op. cit., p. 11034 Idem.35 Ibidem, p. 108.

18

Tipologii mass-media

Mass-media se prezintă, astăzi, ca un ansamblul de instituţii, având structuri diferite,

modalităţi de lucru specifice, formate din specialişti în comunicare pe care îi numim jurnalişti

(mai pot fi numiţi gazetari, ziarişti), care îşi desfăşoară activitatea în locaţii speciale. Acestea se

numesc redacţii. O redacţie este o structură de comunicare în masă, în care se realizează procesul

de producţie al pachetelor cu mesaje, ierarhizată strict şi divizată pe tipuri de activitate. Ca spaţiu,

o redacţie este formată din încăperi dotate cu echipamente şi instalaţii care facilitează munca

zilnică axată pe comunicare.

Principii ale mass-media

Principiile după care funcţionează instituţiile mass-media sunt:

- profesional – jurnaliştii sunt acele persoane care îndeplinesc sarcinile de serviciu având ca

finalitate mesajele cu destinaţie publică. Ei au o pregătire de specialitate şi experienţă,

astfel încât activitatea desfăşurată să aibă randament şi pregnanţă;

- concurenţial – piaţa comunicării de masă este disputată concomitent de mai multe

instituţii specializate în producţia şi difuzarea de mesaje. Lucrul acesta influenţează major

chiar modalitatea în care se desfăşoara munca de jurnalist, în primul rând conţinutul

mesajelor;

- comercial – fiecare instituţie mass-media este o societate comercială, care îşi desfăşoară

activitatea pe baza balanţei de venituri şi cheltuieli. Primul criteriu care apreciază

favorabil sau negativ totalitatea operaţiunilor de comunicare este profitul. Mediul

jurnalistic a fost şi este marcat de apariţia a numeroase instituţii noi, precum şi depariţia

prin faliment a altora;

- deontologic – profesioniştii din media se ghidează în activitatea lor de un cod

deontologic. Acesta conţine o sumă de prevederi care trebuie respectate pentru a asigura

funcţiunea normelor eticii într-un domeniu marcat de responsabilitate şi putere de impact

public. O structură care poate chema la „judecată” ziariştii care au încălcat deontologia

19

profesiunii de jurnalist este Consiliul de Onoare din cadrul Clubului Român de Presă, o

structură formată din patronii unor publicaţii şi posturi de radio-tv. Eventualele sancţiuni

aparţin strict, ca aplicabilitate, mediul sau tagmei jurnalistice, fiind cu totul diferite de alte

sancţiuni, pe baza legii, în penal sau civil, din cauza unor fapte reclamate în contul unor

gazetari, pe baza materialelor publicate de aceştia;

- ierarhic – o redacţie este construită prin distribuţia unor roluri, îndeplinite de către toţi cei

care concură la realizarea obiectivelor profesionale, statutul fiecăruia fiind determinat de

atribuţiile ce îi revin. Funcţiile sunt de decizie şi de execuţie, structura redacţională fiind

despărţită de structura managerială. Redacţia este condusă de un director sau redactor-şef,

cel care are în subordine un colectiv specializat pe roluri comunicaţionale.

Mass-media comerciale şi non-profit

Mihai Coman36 procedează la o tipologizare a instituţiilor de presă, având ca punct de pornire

diverse criterii. Varietatea tipologică este determinată de multitudinea de modalităţi prin care

mesajele sunt elaborate, de forma de prezentare a acestora şi de experimentele care au loc

permanent în instituţiile de presă scrisă şi audiovizuală. Impactul internetului a fost şi este imens,

modificând substanţial chiar forma de prezentare a mesajului.

Un prim criteriu de tipologizare este economic, vizând profitul. Astfel, instituţiile media se

împart în comerciale şi non-profit sau de serviciu public. Primele, au luat fiinţă din dorinţa

expresă a patronilor de a obţine profit prin distribuţia de bunuri de comunicare în masă. Ele nu

depind de anumite surse de finanţare atrase, ci se descurcă financiar din produsele pe care le

vând. Din acest punct de vedere, ar trebui să se bucure de o anumită independenţă editorială, câtă

vreme singura instanţă care ar trebui să valideze activitatea jurnalistică a instituţiilor comerciale

este publicul, consumatorul. Modalităţile prin care beneficiarul mesajelor difuzate sancţionează

sau nu activitatea firmelor comerciale media este de două feluri: „în mod direct (prin creşterea

sau scăderea vânzărilor unui produs) sau indirect (prin creşterea sau scăderea ofertelor de

publicitate, a căror valoare este nemijlocit legată de mărimea audienţelor)”37.

36 Mihai Coman, op. cit., p. 34-42.37 Ibidem, p. 34.

20

În ultimii ani, am asistat la un fenomen accelerat de integrare a instituţiilor media comerciale.

Consecinţa acestui fenomen a fost apariţia şi consolidarea trusturilor de presă. Fenomenul de

integrare s-a făcut pe orizontală şi pe verticală. Pe orizontală, prin multiplicarea instituţiilor

media avute în componenţă de către un trust de presă, fie că este vorba de redacţii de presă scrisă,

audio sau video, iar pe verticală, prin integrarea unor instituţii media diferite ca formă de difuzare

a mesajelor – media scrisă, vorbită şi video (uneori, integrarea a pornit de la posturi de

televiziune spre cele de radio, iar apoi spre redacţiile de ziare şi alte publicaţii – este vorba despre

trusturile Media Pro şi Impact, alteori – cum este cazul trustului intitulat Centrul Naţional Media,

patronat de fraţii Micula – integrarea a început de la publicaţii spre radio şi apoi posturi tv).

Din nefericire, statutul de posturi comerciale, deci care au drept ţintă obţinerea de profit

financiar, graţie unei activităţi comunicaţionale caracterizate prin credibilitate şi profesionalism, a

cunoscut modificări de substanţă. Lucrul acesta a fost posibil în momentul în care au devenit

patronii unor trusturi media oameni implicaţi direct în lupta politică (chiar lideri de partide

politice) sau care şi-au pus instituţiile de presă la dispoziţia unor forţe politice. Consecinţele au

fost extrem de neplăcute, afectând chiar deontologia profesiunii de jurnalist, care îşi face din

echidistanţa politică o normă de credibilitate. Criteriul profitului financiar a fost eludat, în

favoarea altor profituri – avantaje politice prin distribuirea unor roluri în executivul administraţiei

centrale, sume de bani orientaţi către aceste trusturi sub formă de publicitate de stat, constituirea

în grupuri de presiune menite să influenţeze sau chiar să determină politicile publice etc..

Complicităţile dintre structurile patronale ale trusturilor şi instituţiile politice şi guvernamentale

au fost alimentate de interesele survenite din ambele părţi, în contextul în care, la sfârşitul

ultimuluii deceniu din secolul trecut şi debutul anilor 2000, mai multe trusturi de presă aveau

imense datorii la stat, provenite din taxele şi impozitele neplătite. În acest context, prea multe

instituţii media au devenit aservite editorial unor structuri politice, motiv pentru care şi-au văzut

afectat prestigiul, pierzându-şi chiar bunul sau valoarea care întemeiază profesiunea de jurnalist –

dreptul sau libertatea de expresie.

În ceea ce priveşte instituţiile media non-profit sau aflate în serviciu public, acestea atrag

surse de finanţare de la instituţii publice, începând cu partidele politice, structuri ale statului, ale

societăţii civile sau ale mediului de afaceri. Baza în care sunt atrase fondurile financiare necesare

exercitării funcţiunii jurnalistice sunt proiectele de utilitate şi anvergură publică, având drept ţintă

21

beneficiul cetăţeanului. Instituţii cu rol de control supraveghează respectarea condiţiilor în care

instituţiile non-profit activează.

Începând cu perioada numită vârsta de aur a presei scrise (finalul secolului XIX, începutul

secolului XX – până la primul război mondial) şi până în prezent, trecând prin momentele în care

au apărut presa radio, cea tv şi apoi cyberspace-ul mass-media nu a încetat să se adapteze, să

parcurgă perioade de prosperitate şi avânt, punctate apoi de acelea de criză şi de degringoladă.

Redacţia a fost locul în care s-au pus la punct strategiile noilor media, sub impactul schimbărilor

provocate de însăşi evoluţia societăţii umane. Factorul care a influenţat cel mai mult mutaţiile din

structurile de mesaje media a fost divertismentul, adaptarea jurnalismului la loisir, câtă vreme

presa a devenit obiectul de interes nu doar a elitelor, ci în primul rând a imenselor mulţimi şi

comunităţi urbanizate.

Comunicarea europeană nu a precedat construcţia europeană, ci i-a urmat. Pornind ca un proces

elitist, mecanismul în sine a suferit mult timp de o deficienţă democratică. Dacă, astăzi, mulţi

cercetători remarcă faptul că cetăţenii europeni percep alegerile pentru Parlamentul European ca

pe un „al doilea rând de alegeri naţionale”, aceasta relevă o inadecvare a discursului politic

european la percepţiile locale, pentru a se putea construi treptat conştiinţa europeană.

În ultimul deceniu s-au diversificat canalele de transmitere a mesajelor politice europene, însă

dezvoltarea mesajului nu a urmat aceeaşi dinamică. Comunicarea actuală se axează mai mult pe

formă decât pe substanţă, ca urmare, cetăţeanul este mai puţin informat despre

efectele/beneficiile oferite de o nouă iniţiativă în politicile europene. Rămâne simptomatic

rezultatul Barometrului de opinie european, care releva, în urmă cu câţiva ani, că un procent de

92% dintre cetăţenii europeni au auzit de Parlamentul European, însă doar 57% cunoşteau

competenţele acestuia. Deficitul democratic are la temelia sa şi un deficit de comunicare.

Mass-media europeană reuşeşte cu greu să pătrundă în spaţiile locale cu informaţii privind

politicile europene, pentru că media naţională şi locală are o greutate mai mare în formularea

agendei publice. În absenţa unei strategii integrate de comunicare la nivel european, va deveni

tot mai dificil pentru cetăţeanul european să îşi formeze o percepţie corectă şi cuprinzătoare chiar

în ceea ce priveşte importanţa procesului de integrare europeană. Internetul (pagini web

personale, bloguri, forumuri), presa electronică, mass-media scrisă şi audio-vizuală, reprezintă

doar câteva dintre canalele de comunicare europeană dezvoltate în ultimii ani. Deşi

22

instrumentele comunicării s-au dezvoltat considerabil în ultimul deceniu, mesajele de substanţă

transmise către cetăţeni se lasă aşteptate. În acest context, politicile europene se apropie lent de

cetăţeanul european, care are astfel tendinţa de a judeca activitatea politică europeană prin

aceeaşi grilă de valori pe care o aplică la nivel naţional/local.Comunicarea politică europeană

trebuie să îi activeze pe reprezentanţii europeni aleşi, deoarece ei sunt implicaţi direct în

elaborarea politicilor europene şi sunt responsabili faţă de cei care i-au ales. Dintre decidenţii

comunitari, europarlamentarii au responsabilitatea cea mai importantă de a informa cetăţenii

europeni cu privire la dezvoltarea acestor politici. Procesul decizional european, incluzând triada

Comisie-Consiliu-Parlament şi partenerii de dialog social, se va apropia de cetăţenii europeni

doar în măsura în care vor reuşi să convingă că cetăţeanul este pilonul central al Spaţiului Public

European.Construcţia conştiinţei de apartenenţă la Uniunea Europeană este un proces lent, care

trebuie să meargă împreună cu, dacă nu chiar să preceadă, procesul integrării europene. Mass-

media europeană, precum şi facilităţile comunicării electronice reprezintă atu-uri care ajută elita

europeană să comunice mai eficient şi profesionist cu cetăţenii. Chiar dacă este necesară o

restructurare internă şi o regândire a discursului lor politic, actorii politici europene vor trebui să

recreeze „conectarea cetăţenească”, pentru că, numai astfel, legitimarea acţiunii lor va spori, la fel

ca şi interesul cetăţenilor europeni pentru procesul integrării.

Comunicarea europena ca deplomatia publica

Putem vizualiza comunicare Uniunii Europene cu proprii cetăţeni,dintr-o perspectivă

“diplomatică”. Este clar că strategiile de comunicare ale UE utilizează o diversitate de politici ale

diplomaţiei publice pentru a-şi atinge ţelurile. Se urmăreşte înţelegerea reciprocă şi cooperarea în

abordarea procesului de comunicare şi informare, iar pentru aceasta, strategiile de comunicare

ale UE pot fi imaginate ca iniţiative bine-dezvoltate ale diplomaţiei publice. Diplomaţia Standard

e ceva foarte vizibil şi poate fi descrisă ca fiind căile prin care liderii guvernamentali comunică

între ei la cele mai înalte nivele. Diplomaţia Publică, prin contrast, se axează pe căile prin care o

ţară (sau o organizaţie multi-laterală) comunică cu cetăţenii. Democraţia publică efectivă începe

de la premisa că dialogul, mai mult decât o prezentare cu scopul de a vinde ceva, este adesea

elementul central pentru realizarea ţelurilor politicilor externe.Strategiile de comunicare ale UE

trebuie astfel gândite încât să amelioreze lipsa de interes a cetăţenilor, dar şi evidenta lipsă de

informare. Cetăţeanul european vrea să înţeleagă sistemul comunitar şi felul în care acesta îi

influentează viaţa, dar nu trebuie plictisit cu detalii tehnice, care pentru el par irelevante.

23

Cetăţenii trebuie să fie informaţi corect şi complet, trebuie să îşi cunoască drepturile şi trebuie să

şi le exercite, cunoscând situaţia reală existentă la nivel european, pe plan politic, social,

economic. Comunicarea cu cetăţenii UE şi cu cei din ţările care aspiră la statutul de membru UE,

reflectă majoritatea eforturilor diplomaţiei publice a Comisiei.

Comunicarea ideilor europene

Încă de acum 15 ani , Dominique Wolton considera 3 dimensiuni care ne dau măsura exactă a

complexităţii proiectului politic pe cale de a se înfăptui (Europa unită politic - cetăţean european -

identitate europeană):

• Observarea importanţei rupturii cognitive, care are loc odată cu trecerea de la Europa unită

tehnico-administrativ, la cea unită politic (cu alte cuvinte, nu putem concepe Europa ca noţiune

mai largă, ea este altceva şi necesită alte instrumente politice);

• Problema de a şti până unde este posibilă construirea în mod voluntar, rapid, şi relativ

transparent, a unei noi entităţi politice;

• Modificarea tuturor acelor categorii de gândire, de reprezentare, de simbolizare, pe care a fost

construită Europa de către minoritatea tehnocraţilor, astfel încât aceste categorii să devină viabile

şi funcţionale atunci când “este vorba de a mobiliza milioane de cetăţeni” (trecerea, de facto, de

la un model elitist, la unul înrădăcinat în conştiinţele şi voinţele populaţiei).Uniunea Europeană

se joacă de-a puterea, iar comunicarea sa, puţin confuză, oscilează între “cucerirea puterii” şi

“exercitarea puterii”. Alegerile pentru Parlamentul European sunt văzute ca fiind o opţiune

secundară în rândul alegătorilor. Politicile trebuie individualizate şi neapărat personificate pentru

a avea succes, toate celelalte lucruri fiind imparţiale.

Comunicarea politică în spaţiul mediatic

Trecerea la democraţiile societăţilor industriale şi ulterior contemporane nu ar fi fost

posibilă fără dezvoltarea spectaculoasă a mijloacelor de informare, văzute în sensul

etimologic cel mai strict al termenului de „media”, adică cel de intermediere, de

punte de legătură între politicieni şivotanţi, între guvernanţi şi guvernaţi. În sensul ei

modern, democraţia presupune existenţa unei veritabile „curele de transmisie” care, să

asigure cu succes informarea corectă şi nepărtinitoare a votantului cu privire la

actorii de pe scena politică. Este evident că acest mijloc de legătură este

obstrucţionat, imperfecţiunile jocului democratic pot fi mai mari şi analog, probabilitatea

24

atingerii unui înalt nivel de democratizare al societăţii respective va fi mai mică.

În acest context,presa are menirea principală de a acţiona ca o contrapondere a puterii politice

prin dezvăluirea abuzurilor în exercitarea autorităţii de stat, precum şi prin

înlesnireadezbaterilor privitoare labuna funcţionare a guvernării. Mass-media joacă un rol

esenţial în educaţia democratică a cetăţenilor prin faptul că face cunoscute regulile

politice, structurează şi mediază înţelegerea proceselor decizionale şi coordonează mişcările

actorilor pe scena politică.

Principala contribuţie a mass-mediei la procesul politic constă în stabilirea agendei

publice. Ca cetăţeni, nu putem asimila totalitatea evenimentelor din lume, aşa că ne

bazăm de cele mai multe ori pe activitatea mass-media care urmăreşte realitatea şi o

analizează. Iar obiectivul cheie al comunicării politiceconstăîn organizareaagendeipublice

într-un mod care să favorizezeatingerea scopurilor unei organizaţii, fie eaşi politică.

Comunicarea politică se referă la interacţiunea dintre guvernanţi şi cei guvernaţi şi descrie

relaţiile, influenţele şi modificările psihologice ori sociale ce decurg de aici. La nivelul

relaţiilor politice, ea se manifestă ca un mecanism de schimb comunicaţional, între

receptor manifestat ca alegător şi emiţătorîn postură de sursă politică. Din această

perspectivă, comunicarea politică reprezintă un „teritoriu” simbolic în care actorii

politici care negociază construcţia agendei publice, conferind vizibilitate unor proiecte

care vizează comunităţile, grupurile socialeşisocietateaîn ansamblu. Presa poate modifica

convingerile electrorale ale cetăţenilor, poate să confirme şi să reîntărească opţiunile

existente, poate să inducă idei noi, în mod unidirecţional.

Aşadar, mediatizarea este o condiţie intrisecă oricărui act de comunicare politică,

mass-media are un rol decisiv în procesul comunicării politice, fiind principala

resursă pentru vizibilitatea informaţiei politice şi, implicit,pentru dezbaterea publică a

acesteia. Mass-media poate media interacţiunea dintre participanţii la comunicarea

politică şi furnizează imagini ale acestei interacţiuni. Prin intermediulmass-media şi al

modurilor în care informaţiapolitică este pusă în scenă, putem intui diversitatea condiţiilor

care concură la producerea comunicării politice. Conceperea, derularea şi

deznodământul unei acţiuni politice depind din ceîn ce maimultde mediatizareatelevizată.

Spaţiul public, loc de manifestarea acţiunilorpolitice

25

Agora constituia primul spaţiu public real al manifestării politice. În cetatea greacă,

acest spaţiu desemna locul în care se întâlneau cetăţenii pentru a schimba opinii cu privire

la viaţa publică pentru a se consacra afacerilor personale şi vieţii economice în general şi

pentru a practica în ultimă instanţă sociabilitateaai căror purtători erau în acestcadru. Spaţiul

public, pe care urbanitatea greacă îl numea „agora“, latinii îl numeau„forum“, şi

desemna un loc al sociabilităţii, totodată, şi un loc al economiei urbane, al logicilor

de circulaţie şi de schimb, ori de vizibilitate a instituţiilor şi a practicilor politice.

Sunt deci locuri de întâlnire, cu o geografie deschisă ce favorizează schimburile şi

confruntările şi care vor servi, încăde la început, drept cadru pentru folosirearetoricii.

Ea a sfârşit prin a deveni semnificantul vieţii sociale şi politice constitutive a

cetăţii antice şi ca urmare a instituţionalizării ei ca loc de deliberare şi decizie,o

realitate socialăevidentă. Spaţiul public contemporan coincide cu apariţia politicului,

deoarece acesta se bazează pe opoziţia dintre spaţiile private, care aparţin familiilor

şi spaţiul public, care nu aparţine practic nimănui, dar care se află, din contră, la dispoziţia

tuturor şi în care interacţionează actorii sociali. În acest spaţiu public se desfăşoară

practicile, discursurile şi activităţile constitutive ale faptului politic.

Noţiunea de spaţiu public cunoaşte un destin ascendent depăşind analiza efectelor

mass-media asupra instituţiilor şi practicilor politice, această noţiune aduce un cadru

conceptual consistent pentru integrarea fenomenelor de comunicare în teoria politică,

în special prin reinterpretarea distincţiei dintre stat şi societatea civilă. Pentru a înţelege

conotaţiile simbolice ale comunicării politice trebuie să se analizeze modul de situare, unul

faţă de altul, a locurilor care îl compun, adică modul în care se articulează uzanţele

comunicării şi geografia spaţiului în care acestease înscriu.

Utilizarea noţiunii de spaţiu public în acest sens ridică o serie de probleme de

interpretare, deoarece accepţiunile sale se împart între cei doi poli: cel socialşi cel

politic. În acest sens, Pierre Chambat menţionează trei dintre aceste accepţiuni,care sedisting prin

gradul decoordonare a acţiunii comune:

- într-o primă accepţiune, spaţiul public desemnează un mediu de simplă

observabilitate reciprocă. Este sensul dat de Richard Sennett, reprezentant al Şcolii

de la Chicago, care analizează oraşul ca pe un loc de întâlnire pentru străini, unde

26

spaţiul public este un loc în care semnele şi indiciile sunt puse la dispoziţia

ocupanţilor săi pentru a descifra stările lor interneşi pentrua face reciproceatribuţiile lor;

- într-un al doilea sens, spaţiul public desemnează constituirea unei intersubiectivităţi

practice, a recunoaşterii reciproce drept subiecţi, a legăturii dintre persoane şi a

înlănţuirii acţiunilor lor în cooperarea socială, fiind vorba decide comunicareşi socializare;

- într-o altă accepţiune, în sens politic, spaţiul public desemnează ansamblul scenelor,

mai mult sau mai puţin instituţionalizate, unde este expus, justificat şi hotărât un

ansamblu de acţiuni organizate şi orientate politic. Fiind orientată către participarea

la deliberarea colectivă, acţiunea în comunestereglată aici de modalităţilede ordonare.

În viziunea lui Bernard Lamizet, spaţiul public este definit ca locul în care sedesfăşoară

ansamblul activităţilor constitutive ale faptului politic.În ceea ce priveşte accesul la

spaţiul public şi participarea politică, se apreciază că noile tehnologii de comunicare

sporesc considerabil raportarea indivizilor de a se exprima în spaţiul public, limitând

în schimb participarea indivizilor la comunicarea politică şi, implicit, la dezbaterea

publică a deciziilor politice. Spaţiul public este diminuat, paradoxal, tocmai prin

evoluţia participării indivizilor la acesta, fapt care generează fragmentarea sa excesivă şi apariţia

aşa numitelor „sfericule” sau spaţii parţiale, fără legătură unele cu altele. În ceea ce priveşte

impactul noilor practici de comunicare politică asupra statutului majorităţii şi al

cetăţeanului, Camelia Beciu este de părere că din acest punct de vedere, mediatizarea

generează efectele contradictorii asuprapracticilor democratice.

Astfel:

a) mediatizarea, marketingul politic şi „noile media” orientează acţiuneapoliticăspre un

public ţintă din ce în ce maiindividualizat;

b) noile media fragmentează electoratul, generând după unii autori „anomie”

şi„izolare”;

c) acţiunea politică este transformată într-o „activitate politică”, în timp ce identitatea

socială este convertită în comunitate virtuală, adică artificială. Noile tehnologii de

comunicare stimulează însă şi interacţiunile directe, omul politic fiind stimulat, prin

intermediul acestora, să-şi reformule zeagenda politică şi sădispunăde o „agendă permanentă“.

În aceste condiţii, noile tehnologii şi comunicarea politică mediatizată, multiplică

oportunităţile de participare directă, nemediată la viaţa politică, dă posibilitatea

27

oamenilor politici de a negocia interesele publice direct în mediul fierbinte, acolounde

cetăţenii suntprezenţi.

Obiectivele generale ale scopurilor de comunicare

Guvernul Republicii Moldova ar trebui sădispunăde patru obiective generale de comunicare

pentru strategia de comunicare UE pentru anii 2007-2010.

• Aspiraţia primordialăa Guvernului este de a realiza o implementare competentă, eficientă, cu

caracter deschis şi orientatăspre rezultate a Planului de Acţiuni UE – Moldova care

promoveazădezvoltarea relaţiilor UE – Moldova, precum şi problemele comune pe agenda

Uniunii Europene.

• Guvernul ar trebui, unde e posibil, săexercite influenţăasupra agendei, astfel încât problemele

sale prioritare orientate spre UE săfie promovate.

• Planul de Acţiuni UE - Moldova ar trebui transformat într-un obiectiv prioritar pentru întreaga

ţară şi de consolidare a interesului cetăţenilor moldoveni privind Uniunea Europeană în calitate

de organ consultativ şi de decizie în cazul problemelor politice importante.

• Toate măsurile întreprinse de Guvern ar trebui săconducăspre o integrare mai bunăa Moldovei

în spaţiul european – la prima etapănu neapărat în Uniunea Europeanăpropriu-zisă.

Elaborarea unei strategii privind comunicarea politică reprezintă un proces şi nu o

activitate punctuală. Strategia e mai mult decât un plan de lucru iar elaborarea ei presupune

parcurgerea unor etape.

Scopul strategic declarat de integrarea europeană a sugerat împrumutul de către Republica

Moldova a bunelor practici de cooperare a instituţiilor publica cu instituţiile societăţii civile.

Articolul I-47 al proiectului Constituţiei Uniunii Europene stabileşte în mod expres printre

obiectivele şi valorile Uniunii -democraţia participativă ca modalitate de implicare permanentă a

cetăţenilor şi grupurilor interesate în activităţi de influenţare a deciziilor instituţiilor

reprezentative şi executive oficiale. Obiectivele menţionate urmează a fi atinse prin: oferirea

cetăţenilor şi organizaţiilor cetăţeneşti a posibilităţii de a cunoaşte viziunile şi intenţiile

instituţiilor publice pentru a le putea influenţa; dialogul permanent, deschis şi transparent

ainstituţiilor publice cu organizaţiile societăţii civile, implicarea acestora în soluţionarea

problemelor de interes public.

28

Memorandumului privind cooperarea în procesul integrării europene, elaborat de

Ministerul Afacerilor Externe şi Integrării Europene (MAEIE) a fost lansat pentru discuţii publice

în mai 2007. El prevede cooperarea MAEIE cu organizaţiile societăţii civile în vederea atingerii

obiectivului integrării europene şi a Strategiei de informare şi comunicare pentru integrare

europeană a Republicii Moldova. Ca document de intenţii, Memorandumul a fost semnat de către

MAEIE şi peste 30 de organizaţiile ale societăţii civile. El prevede: necesitatea consolidării

cooperării între administraţia publică şi societatea civilă în procesul implementării documentelor

bilaterale între Republica Moldova şi Uniunea Europeană şi respectiv a realizării integrării

europene a Republicii Moldova; asigurarea accesului continuu la informaţia privind procesul de

integrare europeană a Republicii Moldova în ţară şi peste hotarele ei; coordonarea programele,

proiectele şi activităţile lor în domeniul integrării europene; implicarea reprezentanţilor

organizaţiilor societăţii civile în evenimentele şi activităţile organizate în contextul realizării

politicii de integrare europeană a ţării; schimbul de informaţie şi experienţă privind procesele care

se desfăşoară la nivel naţional şi local atât în contextul implementării Planului de Acţiuni RM-

UE, cât şi în vederea realizării politicii de integrare europeană a Republicii Moldova; cooperarea

în procesul de implementare a Strategiei de Informare şi Comunicare pentru Integrare Europeană.

Trecerea de la democraţia restrânsă, ateniană, la democraţiile societăţilor industriale nu ar fi fost

posibilă fără dezvoltarea spectaculoasă a mijloacelor de informare, văzute în sensul etimologic

cel mai strict al termenului de „media”, adică cel de intermediere, de punte de legătură între

politicieni şi votanţi, între guvernanţi şi guvernaţi. În sensul ei modern, democraţia presupune

29

existenţa unei veritabile „curele de transmisie” care să asigure cu succes informarea corectă şi

nepărtinitoare a votantului cu privire la actorii de pe scena politică. Este evident că dacă acest

mijloc de legătură este obstrucţionat, imperfecţiunile jocului democratic vor fi mai mari şi analog,

probabilitatea atingerii unui înalt nivel de democratizare al societăţii respective va fi mai mică.

Presa are menirea principală de a acţiona ca o contrapondere a puterii politice prin dezvăluirea

abuzurilor în exercitarea autorităţii de stat, precum şi prin înlesnirea dezbaterilor privitoare la

buna funcţionare a guvernării.

Mass-media joacă un rol esenţial în educaţia democratică a cetăţenilor prin faptul că

prescrie şi indică regulile politice, structurează şi mediază înţelegerea proceselor decizionale şi

coordonează mişcările actorilor pe scena politică. În literatura de specialitate întâlnim patru tipuri

de comunicare subsumate intereselor instituţional-politice:

comunicare prezidenţială

comuniare guvernamentală

comunicare a puterilor locale

comunicare de campanie electorală.

În sens clasic, teoria democraţiei reclamă printre altele şi existenţa unor surse alternative de

informare, precum şi libertatea de expresie. În acest context, mass-media au rolul de a difuza

informaţii despre probleme publice şi politice, de a informa la timp şi corect cetăţenii, care, având

libertatea de expresie şi acces la sursele media, pot influenţa procesul decizional la nivelul

societăţii, adică agenda actorilor politici. Modul de funcţionare a mass-media în societăţile

democratice poate fi descris astfel:

- supravegherea evenimentelor cotidiene, naţionale şi internaţionale, care pot influenţa existenţa

cetăţenilor;

- identificarea principalelor probleme social-politice;

- crearea unui spaţiu de dezbatere la care să participe atât reprezentanţii puterii politice, fie

direct, sau prin purtători de cuvânt, cât şi cetăţenii. Practicile mediatice extind spaţiul public şi,

implicit, participarea socială la dezbaterea agendei publice;

- transmiterea discursului politic;

- analizarea politicilor publice cu scopul de a responsabiliza clasa politică;

- stimularea participării cetăţeneşti prin oferirea unei înţelegeri adecvate a proceselor politice;

30

- autonomia editorială ca aspect principal al libertăţii presei;

- respectul faţă de public.

Principala contribuţie a mass-media la procesul politic constă în stabilirea agendei publice.

Ca cetăţeni nu putem asimila totalitatea evenimentelor din lume, aşa că ne bazăm de cele mai

multe ori pe activitatea mass-media care urmăresc realitatea şi o analizează. Conform lui David

Weaver, ştirile prezentate de mass-media au rolul crucial de a determina importanţa publică a

subiectelor puse în discuţie. Obiectivul cheie al comunicării politice constă în organizarea

agendei publice într-un mod care să favorizeze atingerea scopurilor unei organizaţii. Mass-media

stabilesc agenda publică prin calitatea lor de furnizori de informaţii, aducând în prim planul

atenţiei publice anumite probleme şi trecând cu vederea altele (scandalurile sexuale ale

politicienilor nu sunt pe agenda publică oficială, dar mass media aduc în prim plan astfel de

informaţii).

Conceptul modern de „ştiri” s-a dezvoltat tocmai ca mijloc de a pune la dispoziţia cetăţenilor

informaţiile cele mai importante din punct de vedere al activităţilor lor politice şi de a structura şi

ghida dezbaterea publică.

Toţi comunicatorii politici încearcă să aibă acces la mass-media, fie prin mijloace

legislative, fie prin înţelegerea adecvată a mijloacelor de funcţionare a mass-media suficientă

pentru transmiterea unui mesaj. Mijloacele de comunicare nu relatează într-o manieră neutră şi

imparţială ceea ce se pertece în arena politică din jurul lor, avem de-a face cu o încărcătură

importantă de judecăţi de valoare, subiectivism şi părtinire. Putem distinge trei categorii de

„realitate” politică:

1. realitatea politică obiectivă care cuprinde evenimentele politice aşa cum au ele loc;

2. realitatea subiectivă alcătuită din felul în care sunt percepute evenimentele politice de către

actorii politici şi de către cetăţeni;

3. realitatea construită reprezentând evenimentele aşa cum sunt ele relatate de mijloacele de

comunicare, de mass-media.

Putem afirma că mass-media transmite şi interpretează evenimentele obiective din câmpul

politic şi mijloceşte, facilitează, în sfera publică mai largă formarea percepţiilor subiective cu

privire la aceste evenimente. Între transmiterea unui mesaj politic şi recepţionarea lui de către

public, mesajul trebuie să fie modificat în diverse feluri, cu bună ştiinţă sau ca o consecinţă a

procesului producţiei mediatice, astfel că semnificaţia sa şi impactul asupra publicului pot suferi

31

schimbări. Mijloacele mass-media transmit fluxul de informaţii în mod bidirecţionat, atât de la

actorii politici către cetăţeni, cât şi de la aceştia din urmă către sfera politică. Atunci când fac

publice rezultatele obţinute în urma unor sodaje de opinie, mass-media pot pretinde că reprezintă

„opinia publică”, complex de preferinţe exprimate de un număr semnificativ de persoane cu

privire la o problemă de importanţă generală.

În 1962, Daniel Boorstin a folosit conceptul de „pseudoeveniment” ca reacţie faţă de

tendinţa mediilor informative şi jurnalistice, de a relata „evenimente” neautentice, „nereale”.

Pentru mass-media, o sursă importantă de pseudoevenimente a constituit-o procesul politic –

interviurile cu lideri ai guvernelor, scurgeri de informaţii şi conferinţe de presă - furnizând

materiale ce pot fi relatate şi care sunt preluate de ziare şi emisiunii tv. Potrivit lui Boorstin, sec.

XX a asistat la dezvoltarea unei relaţii de interdependenţă şi avantaj reciproc între politician şi

profesionistul mass-media, astfel încât unul se străduieşte să satisfacă pofta de ştiri a celuilalt în

timp ce sunt exploatate la maximum ocaziile favorabile de expunere publică.

Pentru a evalua efectele comunicării politice asupra atitudinilor şi comportamentului, se

folosesc de regulă trei modalităţi:

1. chestionarea indivizilor cu ajutorul sondajelor de opinie cu privire la modul în care au

reacţionat la anumite mesaje;

2. observarea comportamentului de vot şi punerea lui în relaţie cu strategiile de comunicare

adoptate de contracandidaţi în timpul campaniei electorale:

3. efectuarea de experimente menite să izoleze efectele unor elemente particulare ale procesului

de comunicare.

Actorii politici şi mass-media au ajuns să depindă unii de alţii, politica nu mai este numai o

artă a persuasiunii, ci şi una a spectacolului, în care factori ca stil, prezentare, maketingul politic,

au o importanţă egală cu conţinutul şi fondul acestora. Temele comunicării politice sunt tratate ca

teme reprezentative pentru interesul public. În mod similar se prezintă şi argumentele comunicării

politice întemeiate pe reprezentări, simboluri, valori şi practici. Acestea alcătuiesc „gândirea

convenţională” sau spaţiul „normalităţii” colective existente la un moment dat.

Din această perspectivă, comunicarea politică reprezintă un „teritoriu” simbolic în care

actorii politici negociază construcţia agendei publice, conferind vizibilitate unor proiecte care

vizează comunităţile, grupurile sociale şi societatea în ansamblu. Mediatizarea este o condiţie

intrisecă oricărui act de comunicare politică, mass-media are un rol decisiv în procesul

32

comunicării politice, fiind principala resursă pentru vizibilitatea informaţiei politice şi, implicit,

pentru dezbaterea publică a acesteia.

Mass-media sunt cele care pot media interacţiunea dintre participanţii la comunicarea

politică şi care furnizează imagini ale acestei interacţiuni. Prin intermediul mass-media şi al

modurilor în care informaţia politică este pusă în scenă, putem intui diversitatea condiţiilor care

concură la producerea comunicării politice. Mass-media se comportă asemenea unor actori

politici, putând ataca sau, dimpotrivă, consolida imaginea politicienilor. Conceperea, derularea şi

deznodământul unei acţiuni politice depind din ce în ce mai mult de mediatizarea televizată.

Comunicare politică a ajuns dependentă de o întreagă industrie a „imaginii”, fiecare gest al

omului politic fiind calculat şi proiectat datorită intervenţiei consultanţilor politici. Specializarea

comunicării politice prezintă avantaje notabile pentru diferite „pieţe” cum sunt cea a publicităţii,

a consultanţei şi expertizei, a show-business-ului. Comunicarea politică este rezultatul

interacţiunii dintre publicitate – sondaje şi televiziune, sondajele venind cu conceptul de opinie

publică (construcţie formală, teoretică în care individul este încadrat într-un mediu

statistic).Campaniile politice reprezintă practici sociale care urmăresc stabilirea identităţii şi a

valorilor unei comunităţi.

În ceea ce priveşte conceptul de spaţiu public, asistăm la o mişcare în plan conceptual şi in

planul cercetărilor, care se centrează în jurul comunicării electorale. Această tendinţă se

evidenţiază în timpul campaniilor electorale, perioadă în care sunt mobilizate resurse importante

în direcţia investigării mecanismelor şi practicilor de comunicare politică. Campania electorală

este un eveniment convenţional în care actorii politici, indivizi sau partid intră în competiţie în

faţa alegătorilor, în vederea dobândirii de credibilitate. Privind din perspectivele unei practici

politice, campania electorală este reglementată de un set de coduri socio-politice, existând un set

de proceduri şi ritualuri configurate în principal la scară naţională.

Din punct de vedere al metodei, campaniile electorale răspund nevoii de a selecta în mod

democratic liderii politici. Aceasta se realizează prin respectarea normei participării şi respectarea

normei majorităţii. În vreme ce norma participării presupune crearea condiţiilor sau a posibilităţii

de a fi selectat, norma majorităţii impune criteriile de validare a selecţiei.

Principiile democratice din punct de vedere procedural spun despre campaniile electorale că

reprezintă cadrele legale şi tehnice în care se desfăşoară procesele de selecţie a liderilor.

33

Din punct de vedere al ritualului politic, în cadrul campaniilor electorale sunt generate

discursurile sau practicile de comunicare ce doresc validarea unora sau a altora dintre actorii

politici. Se vorbeşte despre un spaţiu discursiv în care candidaţii apelează la o anumita tematică,

fac apel la modalităţile diverse de expunere a acestei tematici. Ritualul politic regăsit în

campanile electorale este dat de condiţiile socio-politice specifice fiecărei ţări. Această

specificitate se regăseşte mai puţin la nivelul procedurilor legale sau tehnice şi este extrem de

accentuată în ceea ce priveşte ritualul campaniilor electorale.

Campaniile electorale oferă unei comunităţi posibilitatea de a-şi construi o parte din

identitatea ei. Practica politică şi socială, votul ca act individual sau colectiv, dă legitimitatea

formală a actorilor sociali de a se exprima în spaţiul public. Această exprimare în spaţiul public

este astăzi una mediată. Mass-media este singurul actor social care are posibilitatea şi resursele de

a facilita schimbul de idei între electorat şi politicieni. Acest schimb are menirea de a “construi”

identitatea electoratului. Această construcţie exclude manipularea acestuia.

Conceptul de spaţiu public este identificat ca fiind funcţional la mijlocul secolului al XVIII-

lea în Anglia şi Franţa unde apare ca şi „sfera politică burgheză”.

Într-o primă fază, aceste spaţii publice reunesc indivizi care se manifestă în sfera puterii, iar

pentru prima dată această formă primară a spaţiului public include folosirea publică a raţiunii.

Conceptul de spaţiu public cunoaşte o dezvoltare odată cu teza lui Habermas. Spaţiul public şi

campania electorală oferă posibilitatea manifestării discursului electoral. Discursul politic este

electoral în momentul în care este generat de un element convenţional, şi anume campania

electorală. Este deasemenea nevoie de un anumit context comunicaţional (practici specifice de

campanie electorală), este nevoie de un context de interacţiune (dezbaterile electorale).

Discursurile actorilor politici îmbracă forme diferite pentru că ele comentează situaţii de

comunicare diferite. O situaţie de campanie include :

- un context evenimenţial (reprezentat de momentul care declanşează discursul)

- context comunicaţional ( verbal, non-verbal sau vizual).Tipul de comunicare susţine schimbul

discursiv, căruia îi corespund diferite practici de comunicare.

- contextul de interacţiune, în care accentul cade pe rolul fiecărui participant la schimbul

discursiv, iar în funcţie de această prestaţie sunt satisfăcute sau nu anumite aşteptări ale

interlocutorului.

34

Discursul politic se distinge de alte forme discursive tocmai prin gradul ridicat de

contextualizare. Este punctual, legat de un eveniment, poate genera sau poate fi generat de

anumite evenimente, are rolul de a evalua situaţia comunicării publice. Aceste evaluări sunt

puternic ritualizate. Riturile trebuie privite ca ansamblul de comportamente individuale sau

colective, relativ codificate, având un suport corporal (gestual, verbal) cu caracter mai mult sau

mai puţin repetitiv. Riturile au o încărcătura puternică pentru interpreţii lor, ele reuşind să

determine adeziune mentală adeseori inconştientă. Cu alte cuvinte, ritul poate fi înţeles ca

reprezentând un set de acţiuni secvenţiale, de roluri teatralizate, de valori sau simboluri şi sunt

comunicate într-un sistem mass-media sau codificat. Riturile sociale au rolul de a crea o anumită

realitate. Această dimensiune simbolică a realităţii sociale e cea care dă sens sau modifică sensul

în plan individual. Această realitate simbolică nu se poate constitui fără a ţine seama de rolul

imaginaţiei individuale, care stă la baza reprezentărilor sociale (se vizează cea a aşteptărilor, care

va fi regăsită în discursul politic.)

Discursul electoral este unul codificat, reprezintă o ofertă, una deja cunoscută de electorat, ofertă

întrebuinţată de fiecare dată. Prin discursul său, actorul politic trebuie să ajungă să simbolizeze

exact ceea ce vor masele, întăreşte astfel nevoia de siguranţă, speranţă şi învinge neliniştile.

Campania electorală privită ca ritual social implică în mod simetric omul politic şi

cetăţeanul într-o relaţie în care cele două părţi ajung să fie convinse că au asemănări şi interese

comune. Votul este singura formă prin care majoritatea cetăţenilor participă la actul de guvernare.

Studiile privind comportamentul politic arată că majoritatea dintre cei care votează nu sunt

conştienţi de urmările votului acordat şi puţini ştiu pe cine votează.

Metodele utilizate pentru descrierea, tipologizarea şi explicarea comportamentelor

electorale se regăsesc în trei mari abordări:

1. Modelul determinist statutar – care explică comportamentele electoratului plecând de la ariile

culturale de apartenenţă, de la poziţia socială sau mediul social de apartenenţă, votul nefiind

altceva decât un reflex al variabilelor prezentate anterior (are un caracter puternic descriptiv).

2. Modelul psihosociologic – se centrează pe atitudinile sociale ale alegătorului şi pe studiul

motivaţiei acestora. În acest model apar ca fiind variabile importante în explicarea

comportamentelor electorale, efectul de persuasiune în canalizarea opţiunilor electorale şi

proceselor de identificare comunitară.

35

3. Modelul interactiv (comunicaţional) – este rezultatul interacţiunii teoriilor despre sociologiile

interpretative (interacţionismul simbolic, etnometodologia, semiotică si lingvistică). Pentru acest

model, mesajul electoral este privit ca produs al negocierii între semne şi interpretarea acestora.

Conform acestui model, factorii care influenţează comportamentul electoral înainte şi în timpul

campaniilor sunt discursul politic, mediatizarea sondajelor şi resursele cognitiv-interpretative ale

alegătorilor (în funcţie de aceste resurse se definesc şi ulterior sunt controlate situaţiile

sociopolitice cu care se întâlnesc alegatorii). Astfel votul poate fi explicat ca fiind efect al

percepţiilor situaţiei politice şi a ofertei electorale şi nu ca efect mecanic al poziţiei sociale. În

ceea ce priveşte explicarea comportamentului electoral prin prisma comunicării politice, putem

reduce întreg universul de interpretare şi explicaţie la două paradigme:

• o paradigmă deterministă, care spune că alegătorul este acţionat de grupurile sociale de

apartenenţă, de elitele socio-culturale sau de mediul social.

• o paradigmă naţionalistă care priveşte electoratul ca fiind bine informat, calculat, raţional, care

ia decizii strategice şi care analizează totul din perspectiva costuri-beneficii (beneficii mai

degrabă simbolice). Acest model raţional rămâne limitat deoarece se pare că vizează o minoritate.

Etape în evoluţia comunicării politice

Etapa 1 – caracterizată prin acces relativ larg şi facil la instituţiile şi organizaţiile media.

Etapa 2 – una de recunoaştere a puterii pe care o au organizaţiile şi instituţiile media asupra (in

raport cu) instituţiilor politice; apare ideea de mass-media.

Etapa 3 – se diversifică extrem de mult canalele de comunicare ale mass-media atât în sensul

apariţiei unor canale noi (internet şi comunicare mediată de PC) cât şi în sensul proliferării

posturilor de radio, TV, număr de publicaţii în presa scrisă.

Cele trei etape reprezintă stări calitativ distincte în evoluţia comunicării politice, atât pentru

actorul politic, cât şi pentru organizaţiile media şi cetăţean. Cele trei stări calitativ distincte sunt

determinate de schimburi majore care au avut loc în plan social, cultural şi tehnologic. Aceste

schimbări au determinat alte schimbări în planul instituţiilor politice şi ulterior a comunicării

politice. Efectul cel mai vizibil în acest sens e legat de modul în care sunt definite agenda omului

politic şi agenda cetăţeanului.

Studiile media efectuate în anii ``40-50, pe comunicare politică, arată o relativă stabilitate a

instituţiilor politice care aveau la bază un sistem de valori care se baza pe încrederea votanţilor şi

36

pe o anumită tradiţie în asumarea unor ideologii sau a orientării politice. Accesul actorului politic

la canalele media nu făcea decât să consolideze un cadru instituţional stabil.

Următoarele două decenii înseamnă accesul restrictiv al unor forţe politice la mass-media şi

tot atunci o întărire a poziţiei vis-a-vis de instituţiile statului, în special în relaţiile cu guvernele.

Dezvoltarea tehnologică determină puţin mai târziu o ambiguitate a instituţiilor şi a mesajelor

politice în mass-media. În condiţiile abundenţei şi a omniprezenţei informaţiilor şi ştirilor, este

extrem de dificilă prestaţia actorului politic. El trebuie să răspundă de multe ori la provocări sau

situaţii pentru care nu s-a documentat suficient sau pentru care nu i-au fost furnizate suficiente

date sau informaţii. Astfel, competiţia politică nu se rezumă doar la respectarea unei strategii

prestabilite, ea trebuind să fie atât proactivă cât şi reactivă. În ceea ce priveşte jurnalistul (în

situaţia informaţiilor abundente), el trebuie să facă faţă unei competiţii din ce în ce mai mari în

procurarea de ştiri care să menţină atenţia publicului căruia i se adresează. Dezvoltarea

tehnologică a fost şi va rămâne un factor important în ceea ce priveşte răspândirea acţiunii

jurnalistului şi a actorului politic în planul comunicării politice. Un alt grup important în

configurarea comunicării politice este cel format din cercetătorii acestor procese. Dinamica

ridicată a schimbărilor în cadrul campaniilor politice determină nevoia evaluării permanente a

tendinţelor sau a evoluţiilor care au loc în rândul publicului sau a opiniei publice. Publicul sau

opinia publică de după anii`80 se caracteriză printr-un grad ridicat de scepticism sau de

indiferenţă faţă de actorii politici. Acest tip de atitudine se datorează în principal proceselor de

socializare a individului.

Principalele valori ale proceselor de socializare după anii ``50 vin din sfera

consumatorismului: prosperitate, bunăstare individuală, individualism, confort şi securitate.

Aceste idei se regăsesc în agenda politicianului sau actorului politic sub forma „o viaţă mai bună

pentru individ” şi „servicii publice mai bune pentru individ”. În aceste condiţii, în agenda

cetăţeanului figurează probleme sau situaţii la care solicită rezolvări rapide chiar în condiţiile

masificării universului de aşteptare; politicienii trebuie să facă faţă unor publicuri extrem de

volatile, individualizate şi sceptice sau critice. În acest context, rolul mass-media rămâne unul

important, având de îndeplinit câteva sarcini:

• selectarea;

• adresarea uni grup ţintă:

• amplificarea unor teme;

37

• rolul de mediator între actorul politic şi grupul ţintă;

• identificarea problemelor de interes pentru opinia publică.

Calitativ, publicul diferă în funcţie de publicaţiile emise. În condiţiile acestei diversităţi a

publicului, rolul mass-media este acela de a menţine interesul şi de a creşte aria de audienţă.

Profesionalizarea este impusă tocmai de abundenţa mijloacelor de comunicare şi a mesajelor, de

fragmentarea publicurilor şi a mijloacelor de comunicare. Câteva aspecte ale profesionalizării în

acest domeniu sunt date de posibilităţile de răspuns rapid la evenimentele zilnice, posibilitatea de

a culege si analiza date privind tendinţe în rândul opiniei publice, calitatea sau capacitatea de a

planifica un detaliu, o strategie de campanie. Profesionalizarea mai poate însemna şi capacitatea

de a obţine şi gestiona resurse financiare consistente.

In etapa comunicării politice, actorii se mişcă într-un mediu competitiv, extrem de mare.

Este vorba de o competiţie dată de:

• mass-media;

• opinia publică;

• oponenţi.

Oferta ridicata a mass-media în ceea ce priveşte emisiunile sportive, divertisment, muzica, etc.,

reprezintă motive de abandonare a emisiunilor cu caracter politic. Rolul emisiunii politice sau a

acţiunii politice este cel de a informa, de a persuada atât editorii cât şi reporterii şi audienţa.

Opinia publică şi comunicarea politică

Opinia publică nu poate fi în primul rând altceva decât un sistem de norme şi valori prezent

la un moment dat într-o societate. Rolul sociologic al anchetei în ceea ce priveşte opinia publică

este stabilirea unei agende compatibile cu mentalităţile. Plecând de la definiţia opiniei publice,

(…”un complex de preferinţe exprimate de un număr semnificativ de persoane cu privire la o

problemă de importanţă generală…”), putem identifica principalele elemente (ale opiniei publice)

detectabile, elemente care au o largă circulaţie atât în spaţiul de analiză cât şi în cel al informării

publice. Un prim element important este reprezentat de existenţa unei probleme de importanţă

generală. Pentru a deveni de interes public, ea trebuie să fie controversată, în sensul posibilităţii

de a suscita dispute, dezbateri. În cazul unor teme ca de exemplu corupţia, există un grad mare de

consensualitate, iar în cazul altora de genul problemelor mediului apar curente de opinii extrem

38

de puternice dar de sens contrar. Argumentele nu se bazează pe raţionalitate ci de cele mai multe

ori pe tradiţie, recursul la morală, aceste argumente subliniind de fapt importanţa socială a

problemei discutate. Un alt aspect important referitor la opinia publică este dat de numărul

semnificativ de persoane. Semnificativ nu înseamnă majoritatea populaţiei. Acest atribut, de

semnificativ, în ceea ce priveşte numărul celor vizaţi se referă la publicurile expuse posibilei

implicări într-o dezbatere. Dezbaterile pe teme politice, sociale, de mediu, determină de cele mai

multe ori formarea unor publicuri semnificative, care trebuie tratate cu relativitate. În unele

situaţii nu numărul determină apariţia unei probleme care să intre în discuţia opiniei publice.

O altă caracteristică ar fi aceea a populaţiei vizate, care, preocupată de o anumită problemă,

formează publicul. În spaţiul social există în acelaşi timp mai multe publicuri. Criteriile care

determină gruparea indivizilor într-un anumit public sunt în principal legate de aspecte socio-

demografice şi economice. Cu alte cuvinte publicurile pot fi identificate şi apelând la anumite

criterii: clasa socială, profesii, gen sau vârstă.

O ultima caracteristică a opiniei publice ar fi faptul că avem de-a face cu un complex de

păreri, lucru care înseamnă că în rândul unui public există poziţii sau opinii care se manifestă cu

intensitate diferită. Aceste păreri sau opinii nu sunt neapărat mutual exclusive (de genul da sau

nu). În foarte puţine cazuri avem situaţii dihotomice (ca în cazul pedepsei cu moartea).

Caracteristic opiniei publice este multitudinea de păreri exprimate public. Exprimarea

publică poate îmbrăca diferite forme: verbale, comportamentale, (acţiuni deschise sau colective),

iconice (afişe, obiecte simbolice). La baza opiniei publice manifeste, se află opinia publică

latentă. Gradul de cristalizare a unor opinii, credinţa, reprezintă doar câţiva dintre predictorii

privind manifestarea opiniei publice.

Una dintre greşelile frecvent întâlnite în discursul politic se referă la personificarea opiniei

publice. Nu se poate vorbi de o opinie publică singulară, unică, nu putem presupune o

unanimitate în cazul opiniei publice. Forme de genul opinia publică românească sunt folosite cu

intenţia de a da greutate unei informaţii şi de cele mai multe ori în scopuri propagandistice sau

electorale. Invocarea opiniei publice se poate face doar în condiţiile în care putem dovedi

existenţa unor curente de opinie a unor teme aflate în dezbatere, dovada aceasta fiind făcută în

urma cercetării opiniei publice. Plecând de la anumite sondaje în câmp politic, unii lideri de

opinie (politicieni, jurnalişti) îşi asumă rolul de lider sau se erijează în purtător de cuvânt al

opiniei publice. Formarea curentelor de opinie nu depinde în mod necesar de eficienţa unor

39

instituţii politice sau administrative. Curentele de opinie se formează în principal plecând de la un

sistem de mentalităţi sau a unui sistem de valori existente în populaţie la un moment dat.

Triada conceptuală: norme – atitudini – comportamente, reprezintă sau cel puţin ar trebui să

reprezinte obiectul de studiu şi de analiză al tuturor celor care proiectează campanile de

comunicare politică. În primul rând aici ar trebui cunoscut fundalul axiologic al

populaţiei/publicurilor. În funcţie de acest fundal axiologic se poate construi un fundal de

consens. Acest fundal se construieşte cu ajutorul mass-media, liderilor de opinie, asociaţiilor,

partidelor politice, structurilor organizaţionale. Invocarea frecventă a mentalităţii nu trebuie

explicată prin intermediul opiniei publice manifeste ci făcând apel la structurile axiologice din

societate.

Un alt concept frecvent întâlnit în analiza opiniei publice este acela de climat de opinie.

Climatul de opinie nu reprezintă în mod necesar curentele de opinie deja cristalizate ci doar o

stare în care există consens valoric asupra unor teme sau probleme aflate în dezbatere.

Schimbările majore la nivelul opinie publică sunt determinate sau pot fi corelate cu schimbările

de mentalitate, care sunt în general determinate de componenţa pozitivă praxiologic –

educaţională. Ceea ce trebuie să rămână în atenţia analistului şi practicianului din domeniul

comunicării politice este multitudinea şi fluctuaţia mare în rândul publicurilor şi a opiniilor

exprimate, motiv pentru care singurul mod eficient în care putem gestiona aceste opinii trebuie să

se bazeze pe cunoaşterea permanentă a opiniei publice.

Comunicarea politică si acţiunea colectivă

Cele mai multe orientări teoretice din ştiinţele socio-umane consideră că dimensiunea

raţională a comportamentului uman este dominanţa. Experienţa cotidiană atrage atenţia asupra

faptului că o mare parte a comportamentului de grup depăşeşte graniţa raţionalului. Foarte multe

din manifestările individuale sau instituţionale depăşesc cadrele normalităţii. Majoritatea

comportamentelor umane sunt reprezentate de dimensiunea non-raţională.

O atenţie deosebită se acordă comportamentelor sau acţiunilor de masă (comportamentul

colectiv). Acestea desemnează acţiunile ce nu întrunesc cerinţele raţionalităţii şi de obicei în

aceste acţiuni sunt angajaţi un număr mare de oameni. Acţiunile colective sunt tratate corelat cu

40

tema schimbării sociale. În caracterizarea acestor concepte nu putem omite definirea termenului

de „colectivitate” :

- grup social aparte care se comportă mai spontan şi mai puţin deliberat în comparaţie cu

grupurile obişnuite, o colecţie mai largă de indivizi care nu sunt selectaţi după anumite criterii,

scopurile nu sunt alese pe baze raţionale şi de obicei colectivităţile sunt de scurtă durată.

- grup temporar, nestructurat, cu o slabă definire a rolurilor şi o slabă configurare a autorităţii.

Când se aminteşte de formele comportamentului colectiv se definesc:

• acţiunea de masă – demersul acţionar este slab reglat de norme;

• comportamentul instituţionalizat – intervin normele, apare recursul la regulă într-o mai mare

măsură;

În categoria „acţiunilor de masă” sunt încadrate următoarele tipuri de acţiuni sociale: moda,

zvonul, isteria de masă, mişcările sociale.

În clasificarea acţiunilor de masă în funcţie de non-raţionalitatea lor avem în vedere următoarele

trăsături:

• gradul de percepere neadecvată a realităţii existente (există în unele cazuri o nepotrivire între

ceea ce fac, spun şi gândesc oamenii, dar şi mai mult între ceea ce fac şi ceea ce cred că fac).

• gravitatea efectelor;

• mărimea abaterilor de la alegerea raţională a scopurilor şi a mijloacelor;

• măsura nerespectării normelor sociale;

• gradul de ignorare a altora.

Principalele acţiuni non-raţionale de masă

Este vorba de publicuri formate dintr-un număr relativ mare de oameni ce împărtăşesc un

interes comun faţă de anumite probleme. Identificarea unei întregi populaţii cu opinia publică

este ficţiune. Ea este rezultanta părerilor împărtăşite de un public despre o problemă sau alta.

Opinia publică este fluctuantă, motiv pentru care în societăţile democratice se consumă resurse

importante pentru cunoaşterea curentelor de opinie în vederea influenţării sau schimbului acestor

opinii. În acest sens, în spaţiul politic sunt organizate adevărate campanii în vederea construirii

unor imagini favorabile pentru partid sau pentru candidaţi. Putem defini campania ca fiind

41

organism de propagandă cu intenţia deliberată de a convinge audienţa în vederea unor opinii

particulare.

Cel puţin în campaniile electorale se face apel frecvent la conceptul de opinie publică,

considerându-se sau invocându-se tirania opiniei publice. Sociologii invocă unele practici care au

menirea de a influenţa comportamentul electoral, ca de exemplu publicarea datelor din sondajele

de opinie în perioada campaniei electorale cu intenţia de a influenţa modul în care oamenii vor

vota. Faptul că opinia publică este volatilă, instabilă, este caracterizat de unii ca fiind o acţiune

non-raţională de masă.

Comportamentul colectiv şi acţiunea politică

Într-una din lucrările sale, Gustave LeBon abordează problema conştiinţei şi acţiunii

colective. Spune că indivizii, indiferent de modul lor de viaţă, de aspiraţii, caracter sau

inteligenţă, în momentele în care compun o mulţime, suferă modificări în planul conştiinţei şi al

comportamentului. Situaţia de mulţime pentru individ îl determină să simtă, să gândească si să

acţioneze într-o manieră semnificativ diferită decât în situaţiile în care s-ar afla singur. Bazându-

se pe date si pe observaţie, Le Bon ajunge la concluzia că emoţiile şi comportamentele pot fi

transmise de la o persoană la alta. Consideră aceste procese ca fiind de contagiune, un fapt comun

pentru indivizii care se află în grupuri mai mari. Stările de contagiune presupun o sugestibilitate

pronunţată. În situaţiile de masă, individul aşteaptă configurări, idei de susţinere din partea

celorlalţi. Disponibilitatea de a primi idei, aprobare, încurajare, este in planul conştiinţei. În al

doilea rând, procesul de contagiune presupune stimulare permanentă în situaţiile de masă cu

proximitate fizică ridicată. Stimularea ia forma răspunsurilor circulare, fiind puţin prezente

situaţia răspunsurilor interpretative. Dimensiunea critică scade. Răspunsul interpretativ se reflectă

atunci când decide să acţioneze. În cazul răspunsurilor circulare aceştia nu judecă şi nu apreciază

acţiunea făcută de alţii. În aceste condiţii oameni apreciază greşit situaţiile în care se află. Situaţia

de contagiune presupune imitabilitatea. Mulţimea determină în plan individual tendinţa puternică

de a-i imita pe ceilalţi care sunt în mare majoritate liderii. Eroarea individului luat ca model poate

fi considerată ca fiind un adevăr pentru că se observă că şi alţii fac la fel.

Un alt autor care tratează aceste aspecte ale imitării este Gabriel Trade în „Legile imitaţiei”.

Imitaţia respectă regula de la socialul superior spre socialul inferior în general. În plan social

42

imitaţia are o anumită perioadă de ciclitate. Contagiunea presupune facilitarea socială care

determină în plan individual un plus de curiozitate sau un grad mai ridicat de asumare a riscului.

Asumarea unor riscuri inutile în situaţiile de mulţime au loc pentru că individul apreciază că nu

poate fi tras la răspundere. Contagiunea presupune conformitate. În situaţiile de izolare, individul

e liber să gândească şi să acţioneze, dar ca parte a mulţimii această libertate este semnificativ

redusă, mulţimea exercitând o presiune puternică asupra individului, încurajând anumite acţiuni

şi descurajând altele. Studiul conformităţii îşi găseşte aplicabilitate în problemele sau în

raporturile care se stabilesc între majoritate şi minoritate. Într-un sens, majoritatea este asemănată

cu ideea de mulţime si cei care nu se încadrează în această majoritate sunt percepuţi ca fiind

indezirabili sau în minoritate.

Alături de teoria lui LeBon mai putem menţiona alte câteva teorii frecvent apelate atunci

când tratăm substraturile comportamentului de masă.

• teoria convergenţei – principala variabilă luată în analiză este compoziţia mulţimii, de obicei

persoane care se aseamănă sau care împărtăşesc în comun anumite caracteristici, formează o

mulţime.

• teoria devenirii normelor – neagă prezenţa unor porniri non-raţionale ale individului în situaţii

de masă. Există o dinamică a normelor şi valorilor pe care individul o adoptă conştient în funcţie

de caz (răspunsurile potrivite situaţiei în care se află). În funcţie de situaţiile de mulţime există

atitudini şi comportamente diferite la nivel individual. Cercetătorii care observă mulţimile sunt

deseori afectaţi de situaţiile de masă şi nu pot observa în totalitate şi obiectiv acest fenomen.

• teoria deindividualizării – Ph. Zimbardo – autorul acestei teorii, care prezintă trei elemente

importante: anonimitatea, reducerea responsabilităţii, alterarea modului în are individul percepe

realitatea.

• teoria condiţionării – Neil Smelser analizează condiţiile care determină transformarea unor

acţiuni de tip raţional. Condiţii:

- conductibilitate structurată – se referă la condiţiile care evidenţiază apariţia unor acţiuni

particulare non-raţionale;

- tensiuni structurale – condiţii ce provoacă tensiuni în rândul oamenilor (sărăcia, conflictul,

discriminările, incertitudinea).

- credinţa generalizată – situaţia în care majoritatea dezvoltă opinii comune faţă de situaţia în care

se află. Credinţa nu este o situaţie care să păstreze caracteristicile raţionalităţii.

43

- factorul precipitant – un incident minor şi singular amplificat prin intermediul zvonurilor este

suficient în unele cazuri pentru a declanşa acţiuni non-raţionale de masă.

- modificarea pentru acţiune – desemnează organizarea mulţimii în forme nestructurate şi

rudimentare.

Comunicarea politică şi tranziţia

Ţările Europei Centrale şi de Est se angajează în procese de tranziţie odată cu schimbarea

regimurilor de tip totalitar. Aceste societăţi se confruntă cu o instabilitate care se reflectă negativ

la nivelul comportamentului individual şi instituţional. La nivel politic de vârf asistăm la o

negociere simbolică ce are ca rezultat inventarea regimurilor democratice. Avem un joc politic la

care este greu de anticipat cursul, miza este puterea iar actorii politici nu sunt foarte bine definiţi.

Situaţiile de tranziţie în general sunt surse de stres pentru individ şi societate. Putem vorbi de un

stres individual şi instituţional. Un individ stresat comite greşeli, tensiunile sunt consecinţe

normale. Lipsa sentimentului de stabilitate generează disfuncţionalitatea în ceea ce priveşte

funcţionarea sistemului politic şi economic. Această lipsă de stabilitate are drept cauză

inoperabilitatea vechilor tipare, noile tipare nefiind suficient de adaptate.

In acestă tranziţie, suportul social la nivel individual este furnizat de reţeaua personală a

indivizilor (diferite aranjamente interpersonale-strategii de adaptare). Aceste strategii de adaptare

se regăsesc şi în planul vieţii politice. Ele sunt dictate de anumite circumstanţe, în general sociale

şi politice. Din nefericire, aceste strategii conjuncturale de salvare a unor indivizi (actori politici

sau partide) au generat în timp o imagine negativă şi anume neîncrederea cetăţeanului asupra

clasei politice. În societăţile de tranziţie totul este incert, vechile valori sunt considerate accidente

politice, noile valori nu sunt încă structurate, perioada vizibilă a tranziţiei este transferată unor

instituţii. Tranziţia este completă în momentul în care asistăm la schimbarea mentalităţilor şi a

comportamentelor.

Limbaj şi tranziţie politică

Transformările instituţiilor aduc după sine şi anumite mesaje, imagini sau simboluri. O

instituţie nouă va transmite altceva. Semiotica regimurilor politice este în unele cazuri mai

44

relevantă. Perioada de tranziţie a însemnat pentru viaţa politică o adaptare a unor practici

occidentale şi democratice, o creştere a culturilor politice, nivelul rămânând totuşi scăzut. Primii

ani după 1990 înseamnă pentru discursul politic o revenire la sintagme, concepte şi practici

caracteristice limbii de lemn.

Limbajul politic post-decembrist este structurat pe trei dimensiuni:

- mesajul populist şi mobilizator – mesajele proprii celor aflaţi la guvern indiferent de culoarea

politică;

- mesaje contestatoare – mesajele celor aflaţi în opoziţie, mesaje cu referire la democraţie;

- mesaje moralizatoare – caracteristice atât puterii cât şi opoziţiei, fac referire la un fals apel la

dialog, o falsă toleranţă.

În ceea ce priveşte mesajul populist, întâlnim o serie de teme deja consacrate în ultimii 15 ani:

- unicitatea şi virtuţile unice ale poporului român;

- tot ceea ce se întâmplă negativ nu este din vina poporului român;

- poziţia geo-strategică a României;

- cauzele insucceselor economice;

- contextul socio-politic şi economic la nivel regional şi global.

Strategii de comunicare politică

Elaborarea unei strategii privind comunicarea politică reprezintă un proces şi nu o activitate

punctuală. Strategia e mai mult decât un plan de lucru iar elaborarea ei presupune parcurgerea

unor etape.

Activitatea de cercetare

Mulţi politicieni evită această etapă, argumentul lor fiind că ei cunosc realităţile şi

problemele oamenilor. În fapt, anchetele sociale, sondajele de opinie, focus-grup-urile trebuie să

reprezinte primul pas în orice demers strategic. Din nefericire, există numeroase situaţii în care

consilierul PR începe elaborarea mesajului fără a avea în spate o anumită strategie. Acest demers

este unul eronat, pentru că vorbim de mai multe mesaje, avem mai multe publicuri. Vorbim de

eficienţa în comunicarea politică în momentul în care ştim cu exactitate publicul ţintă şi pentru

fiecare din acestea stabilim mesajul şi canalul de comunicare. O altă situaţie eronată este aceea în

care creatorii publicităţii politice consideră că mesajul trebuie să fie frumos. Mesajul trebuie să

45

schimbe atitudini şi comportamente, trebuie să motiveze audienţa. „A vinde săpun nu e acelaşi

lucru cu a vinde o idee”.

Rolul cercetărilor în elaborarea strategiei este impus de situaţia în care comunicarea politică

vizează publicuri mari. Orice formă de investigare este o formă de ascultare. Atunci când avem

de-a face cu grupuri mici se impune ascultarea necodificată a fiecărui individ din grup; în

momentul în care grupul este mai mare ascultarea este posibilă prin intermediul a mai multe

metode. Acest demers este unul extrem de util în lumea politicii, în care politicianul trebuie să

identifice teme şi probleme în rândul publicului. Unii politicieni se feresc să apeleze la cercetări

argumentând lipsa fondurilor sau autosuficienţa. Cercetarea este singura metodă prin care

adunăm informaţii corecte şi precise despre diferitele publicuri. Astfel putem identifica valori,

credinţe, comportamente şi nevoi. Rezultatele acestor studii ne indică ce trebuie să spunem şi cui,

cum trebuie să spunem şi prin ce canal. Cunoaştem aceste lucruri pentru a evita bombardarea sau

suprasaturarea grupurilor ţintă. Ex: discursul specializat, logic, bine argumentat vizează indivizi

bine educaţi. Acest grup ţintă este unul redus ca dimensiuni, este deja informat iar ei sunt deja pro

sau contra unei idei.

Există mai multe modalităţi de investigare a publicurilor. O parte din aceste modalităţi sunt

accesate înaintea elaborării strategiei, altele sunt puse în practică în paralel cu desfăşurarea

strategiei sau sunt utilizate la final în vederea evaluării. Primul sondaj care se realizează înaintea

elaborării unei strategii este cunoscut sub denumirea de base-line. În baza acestuia sunt produse

cifre exact, avem o reprezentare cantitativă asupra audientei. Ulterior, această informaţie se

impune a fi completată cu informaţie calitativă (focus grupuri) care ne permit să aprofundăm

gusturile grupului, identificarea sentimentelor. Ce-a de-a doua modalitate de cercetare, care se

desfăşoară continuu, pe parcursul activităţii se referă la sondajele periodice, în mod normal

săptămânale. Aceste traking peals au rolul de a semnala reacţia publicului în situaţiile de criză.

În ultima fază, post strategia, rolul cercetării e acela de a evalua nivelul de atingere a obiectivelor

propuse, pentru că nu întotdeauna a câştiga înseamnă ca s-a lucrat bine.

Campaniile electorale – CANDIDAT sau CAMPANIE

Analiza oricărei campanii electorale, fie că este de succes fie că este vorba de o înfrângere

trebuie să examineze factorii de natură internă şi pe cei de natură externă care au dus la un anumit

46

rezultat. Aceşti factori reprezintă şi elementele în jurul cărora se organizează campania. La

categoria factori interni care sunt direct sub controlul echipei de campanie menţionăm:

• candidatul

• organizaţia (partidul)

• strategia de campanie

• resursele

În rândul factorilor externi, necontrolabili:

• organizaţiile sau partidele din competiţie

• media

• sondajele de opinie

După alegerile din anul 2000 a fost realizată o cercetare care avea ca temă tocmai

investigarea modului în care sunt gândite şi implementate campaniile de comunicare politică.

Grupul investigat a fost format din 15 şefi de campanie iar temele abordate vizau aşteptările

staffului de campanie, inventarierea opiniilor privind comportamentul electoral, modul în care

sondajele influenţează activitatea de campanie, rolul media. În urma acestei evaluări au reieşit o

serie de aspecte interesante atât din punct de vedere teoretic cât şi al practicismului:

- asemanarea dintre marketingul campaniilor comerciale şi campaniile politice. Referindu-ne la

aspectele de natură teoretică, ilustrativă este următoarea definiţie: „Campania poate fi definită ca

fiind un efort sistematic ce urmăreşte câştigarea puterii politice, după caz, atingerea scopurilor

politice”. Atingerea scopurilor politice este posibilă apelând la operaţia de organizare a

procesului de comunicare cu scopul de a informa, persuada un anumit public.

Efectul persuadării se concretizează în atitudine, credinţe şi opinii noi. În această idee se poate

observa orientarea spre piaţa acţiunii politice din perioada electorală, o tendinţă în creştere în

întreaga lume. Asemănarea între marketingul standard şi cel politic are la bază în principal

instrumentele, metodele şi tehnicile folosite, care sunt similare. În ambele situaţii vorbim de un

studiu de cercetare a pieţei, se vorbeşte despre o segmentare a pieţei, de targeting, de poziţionare,

strategie de dezvoltare, implementare.Votantul poate fi analizat ca un consumator de piaţă

politică la fel de competitivă ca si piaţa de bunuri si servicii. Toate aceste atribute ale campaniei

electorale au determinat încadrarea acestor practici în aşa-numitul model american de campanie

politică, model caracterizat de:

47

• o anumită tendinţă dominantă în campanii

• poziţii apropiate

• importanţa banilor

• importanţa crescândă a comunicatorilor profesionişti

• importanţa sondajelor

• importanţa fond-raising

Toate aceste elemente evidenţiază importanţa noilor tehnologii, a mass-media,

demonstrează trecerea în plan secund a partidelor politice. Evidenţiază preocuparea publicului

faţă de influenţa tot mai mare pe care o au consultanţii asupra candidaţilor. Dimensiunea

financiară a campaniilor politice poate bloca partea de implementare. Construcţia imaginii este

partea esenţială a unei strategii deoarece strategia trebuie să includă profilul candidatului sub

raport politic care sa fie adecvat pentru fiecare dintre grupurile ţintă. Iluzia privind imaginea sau

profilul candidatului pentru diferite publicuri este crucială şi ea dictează persoana care va fi

candidat. Persoana care candidează nu rezultă numai din negocierile de partid ci în urma

sondajelor publice, a strategiei. În construcţia imaginii candidatului şi în elaborarea mesajelor

avem de-a face cu o triadă ce influenţează într-o manieră definitivă sondajele, politicienii, media.

Într-o oarecare măsură, mesajele şi profilul influenţează la rândul lor, sunt importante dar au un

plan secundar. În relaţiile media-politic au fost identificate patru mari ipoteze cu valabilitate

discutabilă:

- mass-media furnizează multă informaţie din planul politic;

- media este condusă de o logică profesională proprie, alta decât a partidelor sau a cetăţenilor;

- actorii politici acordă prima atenţie mediei pe care încearcă sa o influenţeze. Politicianul ajunge

de la public la media.

- rolul şi locul mass-media este unul în creştere atunci când vorbim de influenţe asupra

comportamentului electoral.

În cele ce urmează vom analiza pe scurt campaniile electorale pentru prezidenţiale, care au

fost organizate în România în perioada 1992 – 2008, cuprinzând totodată şi campania pentru

alegeri parlamentare din 2008. Interesul se va concentra pe modul în care au fost folosite mass-

media pentru a disemina mesajul electoral al diferiţilor candidaţi, şi, nu în ultimul rând pe

strategiile de marketing politic la care au apelat aceştia.

48

În ceea ce o priveste, identitatea europeanã trebuie sã fie si rezultatul unui proces de

negociere între participantii la „procesul european”. În etapa actualã a extinderii UE

asimilarea aquis-ului comunitar coincide cu redefinirea aquis-ului identitar, în special

prin dezvoltarea de obiective strategice, de conceptii si de institutii compatibile, atât în

tãrile membre ale Uniunii cât si în tãrile candidate.Sub aspectul obiectului sãu,

identitatea europeanã ar putea cuprinde urmãtoarele sase elemente[1][8] :

sinergia identitãtilor nationale ale statelor membre ale Uniunii Europene;

 identitatea autoritãtilor centrale din Bruxelles (Comisia Europeanã, Consiliul

European, Parlamentul European) care se aflã sub observarea permanentã a

statelor membre;

 identitatea ca rezultat al unui comportament comun si al unor obiective

împãrtãsite (dezvoltarea PESC ar urma sã reflecte cel mai fidel o asemenea

identitate);

identitatea societãtilor multinationale care activeazã în tãrile europene si care

promoveazã interesele europene pe piata mondialã;

 identitatea retelelor formate din grupuri socio-profesionale, institutii, organizatii etc. care

promoveazã actiuni, initiative si idei europene

Dezvoltarea democratică a unei societăţi presupune, prin ea însăşi, pluralismul politic, deci şi

pluralismul ideilor şi concepţiilor despre lume şi viaţă, despre organizarea socială, despre

raporturile dintre membrii societăţii. Ca fiinţe sociale, oamenii au nevoie să primească idei şi

informaţii şi să-şi exprime în orice formă propriile lor idei şi concepţii. Aceasta este, în fond,

raţiunea pentru care firul logic al reglementărilor tuturor textelor de lege, după promovarea

drepturilor şi libertăţilor omului, garantează dreptul la liberă exprimare.

Comunicare constituie unul dintre fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice.

Aceasta priveşte nu numai informaţiile sau ideile apreciate favorabil sau considerate ca

inofensive sau indiferente, dar şi pe cele care contrariază, şochează sau neliniştesc, aceasta fiind

exigenţa pluralismului, a toleranţei şi spiritului de deschidere într-o societate democratică2. Ca

atare, în orice circumstanţă trebuie evidenţiată importanţa crucială a libertăţii de exprimare, ca

una dintre condiţiile prealabile ale unei bune funcţionări a democraţiei. Constituţia României

apără libertatea de exprimare a opiniilor şi ideilor, precum şi pe cea de informare, fără nici o

constrângere, prin mijloace tehnice diverse, de la cele tradiţionale la cele mai moderne, ce apar pe

49

măsura dezvoltării tehnicii şi a mijloacelor de comunicare în masă.

Libertatea de exprimare nu poate fi disociată de recunoaşterea libertăţii de gândire şi de

conştiinţă, de libertatea de manifestare a opiniilor faţă de ceilalţi membri ai societăţii. Totuşi, ştiut

fiind faptul că libertatea fiecărui individ își regăsește limita în punctul în care începe libertatea

celuilalt, în România există în Codul Penal trei articole ce sancţionează persoanele care, într-un

mod arbitrar şi cu rea-credinţă folosesc libertatea de exprimare, aducând atingere valorilor sociale

ocrotite de lege. În acest sens, limitele libertăţii de exprimare, prevăzute în art. 30, alin. (6) din

Constituţia României, concordă întru totul cu noţiunea de libertate, care nu este şi nu poate fi

înţeleasă ca un drept absolut. Ca atare, art. 57 din Constituţie prevede expres obligaţia

„cetăţenilor români, cetăţenilor străini şi apatrizilor de a-şi exercita drepturile constituţionale cu

bună credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi”3.

Libertatea, integritatea corporală, sănătatea şi viaţa omului dobândesc adevărata lor valoare

numai în măsura în care acesta se bucură de demnitate, atât în raport cu propria persoană, cât şi în

raport cu ceilalţi membri ai societăţii. Luând în calcul faptul că omul lipsit de demnitate este

asociat, în spaţiul comunitar, cu o imagine negativă, ce poate avea impact inclusiv asupra

relaţiilor sale în plan social, Parlamentul României a adoptat, în anul 2006, Legea 278, publicată

în Monitorul Oficial nr. 601 din 12 iulie, act normativ ce viza modificarea şi completarea Codului

penal şi prin care, printre altele, au fost abrogate articolele 205, 206 şi 207. Pentru a clarifica, din

perspectivă juridică, relaţia dintre aceste articole și problema libertăţii de exprimare, trebuie spus,

mai întâi, că articolul 205 din Codul penal reglementa, la acel moment, infracţiunea de insultă, și

stipula că „atingerea adusă onoarei ori reputaţiei unei persoane prin cuvinte, prin gesturi sau prin

orice alte mijloace, ori prin expunerea la batjocură, se pedepseşte cu amendă (…)”4. În același

sens, articolul 206 din Codul penal viza infracţiunea de calomnie, susţinând că „afirmarea sau

imputarea în public, prin orice mijloace a unei fapte determinate privitoare la o persoană, care,

dacă ar fi adevărată, ar expune acea persoană la o sancţiune penală, administrativă sau

disciplinară, ori dispreţului public se pedepseşte cu amendă de la 250 lei la 13.000 lei (…)” 5. În

fine, articolul 207 din Codul penal avea în vedere proba verităţii, indicând faptul că „proba

verităţii celor afirmate sau imputate este admisibilă dacă afirmarea sau imputarea a fost săvârşită

pentru apărarea unui interes legitim. Fapta cu privire la care s-a făcut proba verităţii nu constituie

infracţiunea de insultă sau calomnie.

50

Pornind de la sensul clasic al teoriei democraţiei, unde mass-media are menirea să difuzeze şi să

răspândească informaţii despre problemele publice, inclusiv politice, să informeze corect şi la

timp cetăţenii, care, la rândul lor, vor influenţa procesul decizional la nivelul societăţii, lucrarea

arată cum efectele mass-media se pot resimţi în zone diferite ale societăţii. Mesajele mediatice

pot stimula obedienţa faţă de puterea politică şi instituţiile acesteia, sau pot promova susţinerea

partidelor ce cultivă valorile liberale, pro-capitaliste. Prin difuzare, saturare şi exagerare, mass-

media pot impune acele fapte şi idei care corespund liniei oficiale şi produc consens politic în

raportul dintre putere şi guvernaţi. Cercetarea aduce în discuţie o formă de comunicare politică,

aceea a comunicării cu publicul prin intermediul mass-media. Întrucât comunicarea mediatică se

adresează unui public heterogen, (în funcţie de mai multe criterii: vârstă, sex, religie, etnie,

cultură, nivel de instruire, categorie socio-profesională etc.) şi discursul politic trebuie să se

adapteze pentru a putea câştiga şi menţine atenţia unui public cât mai larg. Prin intermediul

presei, clasa politică îşi extinde destinatarul într-un mod mult mai facil. Fără intermedierea

canalelor mediatice, personajele politice şi-ar câştiga cu greu popularitatea şi şi-ar face cunoscute

mesajele politice cu mai multă dificultate.

2. Integrarea Europeană constituie prioritatea politicii interne şi externe a statului.

Politica de integrare europeană a Republicii Moldova se bazează pe doi piloni: (i)

implementarea Planului de Acţiuni Moldova – UE şi (ii) examinarea posibilităţilor Republicii

Moldova de participare la toate iniţiativele regionale din cadrul Pactului de Stabilitate pentru

Europa de Sud-Est, al Procesului de Cooperare în cadrul Europei de Sud-Est (PCESE) şi al

Acordului CEFTA. Acestea sunt două direcţii principale ale procesului de integrare europeană a

Republicii Moldova care pot să se suprapună şi să se completeze reciproc. La nivel instituţional a

fost stabilit un mecanism de coordonare şi supraveghere a implementării Planului de Acţiuni, prin

intermediul celor patru Comisii Interministeriale, a căror activitate este coordonată de cele patru

ministere specializate. Ministerul Afacerilor Externe şi Integrării Europene are rolul de

monitorizare şi coordonare a tuturor activităţilor care au ca scop implementarea Planului de

Acţiuni. În ciuda faptului că suntem la sfârşitul primului an de implementare a Planului de

Acţiuni,Republica Moldova a obţinut progrese semnificative în procesul de atingere a

obiectivelor Planului de Acţiuni în toate domeniile, astfel încât acţiunile planificate pentru anul

2005 au fost realizate în mare parte.

Cele mai semnificative progrese în cadrul relaţiilor dintre Republica Moldova şi UE, de la

51

semnarea Planului de Acţiuni, au fost:

- Desemnarea Reprezentantului Special al UE pentru Republica Moldova

- Instituirea Delegaţiei Comisiei Europene la Chişinău

- Includerea UE şi a SUA cu statut de

Presa, a patra putere în stat

Datorită rolurilor sale de formare, influenţare şi/sau manipulare a opiniei publice este clar că

presa reprezintă o putere în stat. De multe ori anumite decizii politice sau juridice au fost

influenţate de apariţia unor informaţii în presa. Aceasta nu este o situaţie foarte confortabilã

pentru presa, deoarece trebuie să facă faţă unui număr crescut de condiţionări de natură politică,

economică  şi socială care, prin însumare, îi pot anula eficienţa acţiunii. Pentru a fi eficientă în

acţiunile ei, presa trebuie să fie independentă; acest lucru este relativ atât pe plan naţional dar şi

internaţional. Nu putem vorbi de o obiectivitate absolută deoarece şi presa este reprezentată de

oameni, care pot fi mai mult sau mai puţin obiectivi, în funcţie de subiectul tratat, situaţie,

implicarea sau neimplicarea în situaţia prezentată în presa, şi nu în ultimul rând în funcţie de

apartenenţa sau simpatia pentru un anumit segment politic, în funcţie de gradul de cultură şi de

experienţa profesională a ziariştilor. Pe de altă parte independenţa editorială a presei şi

profitabilitatea ei nu pot fi păstrate într-o  economie de piaţă. Ziarele, revistele, emisiunile sunt

urmărite în funcţie de diverşi factori: cultură, educaţie, situaţie socială. Nu putem pretinde unui

şomer sau unui om care are dimpotrivă o situaţie materială profitabilă dar este lipsit de o educaţie

de nivel mediu să cumpere reviste sau să urmărească emisiuni cu caracter cultural educativ.

Acesta va fi interesat cel mult de latura relaxanta, de divertisment a presei care de multe ori are

un caracter informaţional precar chiar degradant în ceea ce priveşte caracterul formativ. În acest

fel, o presa de calitate din punct de vedere educaţional, formativ nu poate fi accesat nici de cei

interesaţi - din lipsa de bani - dar nici de cei care ar avea nevoie de ea pentru a-şi ridica nivelul

educaţional, şi care au situaţii materiale bune, datorită lipsei de instrucţie a persoanelor

respective.

Agenda setting (stabilirea agendei) este teoria conform careia mass media influenteaza publicul

in stabilirea prioritatilor sociale, politice si economice pornind de la subiectele pe care le acopera.

Cu alte cuvinte, daca ceva a devenit stire, este important. Cum blogurile reprezinta o importanta

52

componenta sociala a new media, o consecinta a acestei teorii este declinul originalitatii in

blogosfera romaneasca.

Teoria "agenda-setting" sustine ca "mass-media nu le spune oamenilor "cum" sa gandeasca, ci

"despre ce" sa gandeasca; le arata care este "relieful evenimentelor din spatiul public", le

stabileste ordinea de zi a discutiilor: ordinea de zi a mass-media (gradul de atentie acordat

problemelor) devine ordinea de zi a publicului. Chiar si numai prin faptul ca da oamenilor un

subiect de discutie, presa contribuie la emergenta opiniei publice: ne amintim ca opinia devine

publica prin comunicare in public" (S. Chelcea, 2006, 102)

Teoria „Agenda-Setting” după M. McCombs, D.Shaw, D.M.White Publicul, fiind supus unui flux de mesaje continuu, poate analiza doar acele subiecte care sunt propuse de presă. Comunicarea din presă poate aborda primordial probleme sociale şi ignoră altele.[6] Astfel, presa fixează agenda publică, ea e acea care selectează şi focalizează opinia publică asupra faptele sociale, desemnând prioritatea subiectelor pentru o perioadă de timp. Presa dispune de posibilitatea de a „structura „viaţa” în mintea publicului”, pentru că jurnaliştilor le revine „puterea de a defini, eticheta şi construi actualitatea”. Presa este un mecanism de selecţie, un filtru al societăţii. Presa este apreciată de cercetători ca „mijloc de tratare a informaţiei”, de „triere” a acesteia. Circulaţia informaţiei depinde de persoanele care ocupă poziţii strategice în cadrul presei. Aceştia decid care mesaje vor fi emise publicului şi de asemenea complexitatea lor. Modelul „Agenda-Setting” atribuie mijloacelor de comunicare în masă funcţia de ierarhizare, de alegere, de ordonare şi de prezentare a informaţiei, şi în 11 concluzie, definesc şi construiesc actualitatea. Rolul presei este de a stabili subiectele/temele prioritare şi ordinea ierarhică ale acestora – scara priorităţilor.

Discursul politic – sub imperiul notelor machiavelliene

by protonulmioritic

Practica politică relevă două idei cercetătorului: că este un joc al aparenței câștigătoare și că

manipularea aparenței aduce mai adesea schimbarea realității și cu beneficii mai mari pentru

regizor decât manipularea directă a realității. Tot cercetătorul va conchide în deplină siguranță că

aparența este forma de exercițiu a realității, idee pe deplin însușită de strategii politici

contemporani din studiul arhitecților statali trecuți. Judecând în această paradigmă, alegem să

tratăm succint discursul politic, așa cum a fost, este și ar trebui să fie și dacă este să îmbrățișăm

idealismul, o vom face numai pentru scurt timp și numai spre reliefarea unui pragmatism

niciodată uitat de istoria marilor oameni. Considerând discursul politic drept arta metamorfozării

realității în aparență și transmiterea cu succes a acesteia spre însușire maselor și partenerilor

politici, vom încerca o reliefare indirectă a necesității sale în contextul democrației. De

asemenea, spre o mai bună înțelegere a ideilor prezentate, vom păstra întotdeauna în minte că în

53

opinia autorului, democrația reprezintă un regim artificial în condițiile unei naturi umane în stare

neadaptată unei utopii evolutive.

Rolul discursului politic

În tratarea oricărui act politic, după definirea acestuia în sens larg, trebuie tratat imediat rolul său.

Discursul politic este un act eminamente politic, fără nicio importanță juridică, dar extrem de

important pentru relațiile stabilite atât între reprezentanții și membri societății civile, cât și între

orice tip de actori ai vieții unui stat. Trebuie adăugat în acest punct că discursul politic conferă

tuturor persoanelor implicate calitatea de deținător al puterii politice (în diferitele ei instanțe);

indiferent dacă este vorba de un simplu cetățean, acesta, prin ascultarea discursului, devine un

jucător în viața politică. Afirmăm aceasta deoarece discursul politic își câștigă această calitate

numai dacă măcar unul dintre efectele pe care să le producă este de natură politică. Ascultătorul

primește așadar mesajul în calitate nu de agent economic (sau nu numai), dar în primul rând în

calitate de emitent al puterii politice. În acest punct, ne pare logică afirmarea rolului discursului

politic drept obținerea pentru autor sau pentru alte persoane a unui beneficiu de ordin politic.

Numai în acest context putem considera existența acestui tip de mesaj drept relevantă.

Înainte de a conchide acest subcapitol al prezentării noastre, considerăm că este extrem de

importantă analiza separată și detaliată a unui aspect particular al rolului discursului politic:

beneficiul de imagine. Practica politică a unei istorii europene milenare ne dovedește necesitatea

unei imagini oportune a politicianului. Niccollo Machiavelli analizează pe larg acest aspect,

tratând o serie de personalități în „Principele”. Deocamdată vom aminti un singur percept emis

de marele analist politic, extrapolându-l bineînțeles la situația actuală: iubirea celor mulți, deși

nestatornică, se bazează pe interese ușor de satisfăcut, deoarece cer numai să nu fie asupriți; a le

îndeplini această dorință, în aparență sau în realitate, poate aduce omului politic o siguranță mai

mare decât cea oferită de cetăți. Așa cum aminteam și la început, discursul politic formează

piatra de temelie a aparenței și atâta vreme cât nu sfidează până și limitele demagogiei, poate

înșela ușor, căci tot Machiavelli amintește: mereu se găsește cineva care poate fi înșelat.

Încheiem acest punct prin a susține că beneficiul de imagine este astfel facil de obținut pentru cel

ce știe a mânui instrumentul discursului politic.

Limitele ș i adaptabilitatea discursului politic

Înainte de intra în tratarea acestui capitol, dorim să-l anunțăm drept inima acestei prezentări.

Discursul politic în practica europeană a demonstrat de-a lungul timpului că nu se poate înscrie

decât într-o serie de limite ce țin în principal de cerințele etice, profesionale și morale dezvoltate

54

de marea masă de alegători a fiecărei culturi (de multe ori prin cultură înțelegându-se țară). Spre

o mai bună plasticizare, amintim fără a sublinia practica britanică și practica italiană. Diferențele

pot fi ușor sesizat. De reținut că nici în acest caz amintit mai sus, nici în restul acestui subcapitol,

autorul nu va emite judecăți de calitate bazate criterii etnice sau naționale. În schimb, vom aduce

pe rând în discuție următoarele idei: „factorii discursului politic”, „discursul politic între bine și

rău”, „miniciuna, omisiunea și adevărul” și „armonizarea scopului cu pericolul”.

Între factorii discursului politic vom impune trei cei mai importanți în opinia noastră: masele,

partenerii politici și convingerile proprii. Despre primii doi putem aduce iarăși argumente din

opera lui Machiavelli. Dacă suntem de acord că discursul politic este conform ideii enunțate

chiar în deschiderea prezentării, vom observa că pentru a putea transmite mesajul destinatarului

într-un mod optim, autorul trebuie să-și codifice mesajul în așa fel încât să fie pe înțelesul

destinatarului. În cazul de față, destinatarul primește numele generic de „mase”, însă un om

politic nu trebuie să se lase amăgit nici de numărul acestora, nici de dorințele lor personale.

Masele trebuie să se reflecte în discurs numai sub forma limbajului: stilul trebuie adaptat

capacității de a înțelege a fiecăruia, lungimea adaptată spiritului ascultătorului. Numărul nu

trebuie să aibă nicio importanță. Discursul trebuie să aibă aceeași forță indiferent de câți ascultători sunt. În limbajul lui Machiavelli, masele sunt „cei mulți” și regăsim idea de mai sus

într-una dintre condițiile puse de el: principele trebuie să se arate generos prin participarea la

activitățile celor mulți, dar fără a-și pierde niciodată prestanța, aceasta fiind temelia respectului

celorlalți. Adresarea unui singur individ precum ar fi o masă de oameni, lăsându-i impresia că

votul său contează tot atât de mult ca trei sute ale altora este o dovadă de generozitate oferită

celor mulți. Prestanța nu trebuie să aibă de suferit nici acum, cum nu trebuia nici în secolul XVI,

căci omul nu va vota un egal al lui și prin prestanță îi este oricui cel mai ușor să-și arate

superioritatea, chiar și atunci când aceasta nu este decât o aparență.

În ceea ce-i privește pe partenerii politici („cei puțini și puternici” cum îi numește Machiavelli)

rămânem la aceeași părere precum analistul italian: trebuie calibrat spre a-i ataca pe cei ce este

oportun să fie atacați și spre a-i ajuta, dar niciodată prea fățiș, pe cei ce este oportun și necesar

să fie ajutați. Un discurs politic ce face reclamă în mod vehement atuia este nul, acesta trezind

suspiciuni mult prea mari în rândul ascultătorilor.

Am lăsat la deoparte ultimul mare factor, deorece vrem să întărim o idee: părerile proprii, dacă nu

concordă cu dorința de a câștiga puterea, nu trebuie să conteze decât în situații excepționale.

Discursul politic vizează obținerea câștigului politic; politicianul nu trebuie să vizeze decât ceea

55

ce este oportun. Punctual, amintim iarăși: salvarea aparenței, Singurul fel în care pot influența

convingerile proprii discursul politic este următorul: dacă crezul politicianului este cunoscut

public, discursul politic trebuie să urmeze aparența respectării crezului omului politic.

Machiavelli aduce în acest caz exemplul Papei Alexandru al VI-lea și al politicii sale de

guvernare.

Însă cum situăm actul discursului politic în balanța binelui și a răului ? Cum delimităm un act de

natură politică atunc când îl cântărim în termeni atât de relativi ? Ne vom axa răspunsul pe esența

discurului politic: metamorfozarea realității în aparență. Din punct de vedere al autorului, scopul

este atins atunci când obține beneficiul politic. Din punct de vedere al maselor, scopul este atins

atunci când sunt informate corect și sunt în măsură să acționeze mai departe. Între aceste două

puncte de vedere sunt efectele discursului. Răul se poate astfel manifesta numai în măsura în care

un discurs politic duce la asuprirea nejustificată a celor nevinovați. Machiavelli susținea mai

degrabă teama decât iubirea ca fundament al puterii, însă în contextul democrației și al jocului

aparențelor, susținem că în prezent iubirea este un fundament mult mai plauzibil și mai sigur

pentru puterea bazată pe mase. Nu vom trata și efectele relațiilor cu partenerii politici deoarece

să păstrăm relațiile politice dintre jucătorii statali în sfera binelui și a răului, oricât de relativă ar

fi ea, constituie o utopie. O să ne limităm pe acest subiect la afirmarea superiorității interesului ca

marcă a situării discurului politic între bine și rău și vom motiva aceasta printr-un adevăr

general: dreptul este separat de morală. Dacă justiția nu urmează întotdeauna căile moralei și

acest lucru este general acceptat și împărtășit, de ce politica ar trebui s-o facă ?

Înainte de a vorbi despre limitarea discursului politic din cauza unor eventuale pericole, vom

încerca să prezentăm succint felul în care trei noțiuni înrudite pot afecta limitele discursului

politic: miniciuna, omisiunea și adevărul. Toate pot fi regăsite într-un discurs, toate având efecte

benefice sau distrugătoare, atât pentru autor, cât și pentru ceilalți. A le lua și detalia pe toate este

poate inutil într-o prezentare scurtă ca a noastră. Ce vom face însă, este să afirmăm că dintre toate

trei, adevărul este cel mai dificil și periculos de manevrat. Oamenii au iertat și vor ierta mereu

minciuna și omisiunea – pentru că fac parte din banalitățile vieții, dar nu vor ierta niciodată pe

cel ce i-a lovit în mod real prin adevăr, deoarece este crunt să ți se pună o oglindă în față atunci

când ești nepregătit.

În final, iată-ne ajunși la ultima parte a acestui subcapitol: armonizarea scopului cu pericolul.

Cum scopul l-am reliefat deja în paginile anterioare, ne rămâne doar să definim pericolul drept

urmările negative ce pot surveni emiterii mesajului discurului politic. Cum pot surveni și din ce

56

cauză ? Nu vom înșira nici modalități, nici cauze, dar pe scurt: pierderea poziției, imaginii sau

potențialului politic. Amintim că dreptul la răzbunare este un drept necesar și de la sine înțeles în

lumea politică și unei mișcări greșite i se va răspunde mereu cu atacuri mult mai crunte. Și cum

vom armoniza acest pericol ? Prin strategie a priori. Un atac nu va fi niciodată neintenționat și

fiecare cuvânt va fi gândit până la ultimul efect. De asemenea, un discurs politic trebuie să fie

mereu bine ancorat în prezent, căci ascultătorii nu doresc nici o lecție de istorie cu prea multe

amănunte, nici promisiuni lipsite de fundament. Echilibrul oportunismului, iată armonizarea

scopului cu pericolul.

Concluzie

În final nu ne vom lungi prin a repovesti tot ce-am spus anterior, dar nu vom ezita de la a-l cita

încă o dată pe Niccollo Machiavelli și fie ca prin aceasta să ni se înțeleagă mesajul: „acela care

ajunge principe prin favoarea poporului, trebuie să și-l păstreze prieten” iar „acela…care ajunge

principe…prin favoarea celor mari, va trebui să caute să câștige de partea lui poporul, ceea ce-i

va fi ușor dacă-l va lua sub oblăduirea lui”.

57