4.actiunile in porcesul penal.pdf

7/23/2019 4.actiunile in porcesul penal.pdf

http://slidepdf.com/reader/full/4actiunile-in-porcesul-penalpdf 1/11

1

CAPITOLUL V

Acţiunile în procesul penal

Mijlocul legal prin intermediul căruia conflictul de drept este adusspre soluţionare organelor judiciare poartă denumirea de acţiune în justiţie.În funcţie de norma încălcată, conflictul de drept poate viza domeniuldreptului civil, penal, administrativ etc. În consecinţă, acţiunea în justiţie

poate fi şi ea, după caz, o acţiune civilă, penală sau contravenţională. Dreptul la acţiune nu se confundă cu dreptul lezat. Dreptul la acţiune

este un drept virtual înscris în norma care ocroteşte o anumită valoaresocială, iar dreptul lezat priveşte în mod concret valoarea socială în legăturăcu care este constituit.

În cazul în care valoarea socială nu a fost lezată, deci nu s-a nesocotitdreptul vizat de acea valoarea socială, dreptul la acţiune nu poate fi folosit.

ACŢIUNEA PENALĂ

Prin săvârşirea unei infracţiuni ia naştere un conflict concret de drept penal substanţial între societate (reprezentată de stat), pe de o parte, şiautorul infracţiuni, pe de altă parte.

Prin dispoziţiile legii penale, în care se arată ce fapte sunt considerateinfracţiuni, este instituţionalizată implicit aducerea conflictului născut prinîncălcarea legii penale în faţa organelor judiciare, în vederea tragerii larăspundere penală a celor vinovaţi de săvârşirea unor asemenea fapte, Astfel,

posibilitatea aducerii conflictului în faţa organelor judiciare, prin intermediulunui mijloc legal, este prevăzută în norma incriminatoare deoarece aceasta

prevede sancţiuni în cazul încălcării. Acţiunea penală are ca obiect tragerea la răspundere penală a

persoanelor fizice sau juridice care au săvârşit infracţiuni (art. 14 alin. 1Codul de procedură penală) şi se pune în mişcare prin actul de inculpare

prevăzut de lege (Art. 14 alin. 2 Codul de procedură penală). Alin. 3 al art.14 din Codul de procedură penală prevede că acţiunea penală se poateexercita în tot cursul procesului penal, în condiţiile legii.

Ca subiecţi ai acţiunii penale întâlnim subiecţii raportului juridic deconflict. Altfel spus, subiecţii raportului juridic de drept penal substanţialapar ca subiecţi în cadrul raportului juridic procesual penal, ei fiind, înacelaşi timp, şi subiecţii acţiunii penale. În rezolvarea raportului de conflict,subiecţii raportului juridic penal îşi schimbă r olurile: subiectul pasiv alinfracţiunii devine subiectul activ al acţiunii penale, iar subiectul activ alinfracţiunii devine subiectul pasiv al acţiunii penale.



2

Subiectul pasiv al infracţiunii penale este societatea (statul), care, înraportul juridic procesual, devine subiect activ al acţiunii penale, deoarece eleste titular al dreptului de a cere respectarea legii penale, drept încălcat prinsăvârşirea infracţiunii.

Concluzie: din punct de vedere al subiectului activ titular al acţiunii penale este statul-corolar al dreptului de a pedepsi iar subiectul pasiv alacţiunii penale este făptuitorul.

În fiecare normă penală mai găsim, ca titular al ocrotirii penale, şi persoana căreia îi aparţine valoarea ocrotită (viaţa, libertatea, patrimoniul).Acest titular, în cazul săvârşirii infracţiunii, devine, alături de societate,subiectul pasiv special al infracţiunii. Subiectul pasiv special nu devineniciodată titular al acţiunii penale, deşi uneori, legea prevede că acţiunea

penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Înacest caz, legiuitorul lasă subiectului pasiv special, numai dreptul de a

decide asupra punerii în mişcare a acţiunii penale sau a retragerii ei sau deîmpăcare cu autorul infracţiunii, acţiunea penală însă, chiar în aceste cazuri,aparţinând statului.

Acţiunea penală are următoarele caracteristici: 1. acţiunea penală este o acţiune socială, aparţine societăţii şi se

exercită prin intermediul organelor statului anume învestite în acest sens; 2. acţiunea penală este obligatorie, ea trebuie să fie pusă în mişcare în

mod necesar ori de câte ori s-a săvârşit o infracţiune; 3. acţiunea penală este indisponibilă, deoarece, odată pusă în mişcare,

nu poate fi retrasă, ea trebuind continuată până la epuizarea ei, epuizare careare lor prin rămânerea definitivă a soluţiei ce se fă în cauza penală;

4. acţiunea penală este indivizibilă, ea extinzându-se asupra tuturorcelor care au participat la săvârşirea infracţiunii.

5. urmare a principiului răspunderii penale personale, acţiunea penalăeste individuală şi poate fi exercitată numai împotriva persoanelor care aucalitatea de participanţi la săvârşirea infracţiunii.

Acţiunea penală devine exercitabilă imediat după săvârşireainfracţiunii. Momentul punerii în mişcare a acţiunii penale nu se confundăcu începerea urmăririi penale. De îndată ce au luat cunoştinţă despre

săvârşirea unei infracţiuni, organele competente pot declanşa procesul penal, pornind în acest scop urmărirea penală. Cu toate acestea, nu întotdeauna însăorganele competente, o dată cu declanşarea procesului penal, pun în mişcareşi acţiunea penală. Momentul iniţial al folosirii acţiunii penale nu coincideîntotdeauna cu momentul iniţial al procesului penal. Pot exista situaţii încare, odată cu începerea urmăririi penale, deci odată cu pornirea procesului

penal, organele competente pun în mişcare şi acţiunea penală.



3

Spre deosebire de începerea urmăririi penale, care se face in rem, punerea în mişcare a acţiunii penale se face in personam, cu alte cuvinte, pentru punerea în mişcare a acţiunii penale este necesară cunoaşterea persoanei care urmează să fie trasă la răspundere penală. Astfel, începereaurmăririi penale, deci declanşarea procesului penal, poate avea loc înmomentul în care există date sau informaţii în legătură cu săvârşirea uneiinfracţiuni; nu în acelaşi moment se poate însă, pune în mişcare şi acţiunea

penală, chiar dacă persoana făptuitorului ar fi cunoscută. Potrivit art. 309 alin. 1 Codul de procedură penală: „ Acţiunea penală

se pune în mişcare de procuror, prin ordonanţă, în cursul urmăririi penale,

de îndată ce se constată că există probe din care rezultă presupunerea

rezonabilă că o persoană a săvârşit o infracţiune şi nu există vreunul dintrecazurile de împiedicare, prevăzute la art. 16 alin. 1”.

Acţiunea penală este un mijloc de dinamizare a procesului penal

(promovare şi propulsare). Aptitudinea funcţională a acţiunii penale este exclusă, înlăturată prin

lege aşa încât în prezenţa acestor cazuri nu mai este posibilă o tragere larăspundere penală.

Cazurile care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiuniipenale

Potrivit art. 16 alin. 1 Codul de procedură penală: „Acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în

mişcare nu mai poate fi exercitată dacă: a.

fapta nu există; Prin reglementarea acestei cauze de stingere a acţiunii penale este

avută în vedere situaţia în care fapta nu există în materialitatea sa, nu a fostsăvârşită o faptă care să fi produs modificări fizice în lumea înconjurătoare.

Această cauză produce efecte erga omnes nimeni neputând fi tras larăspundere penală pentru o faptă inexistentă. b.

fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cuvinovăţia prevăzută de lege;

În prima ipoteză a textului fapta există în mod obiectiv dar ea nu

figurează în legea penală, nu este apreciată de legiuitor ca infracţiune. În a doua ipoteză a textului, fapta există de asemenea (elementul

material al laturii obiective), însă sub aspectul laturii subiective vinovăţia nueste aceea cerută de lege (de exemplu, în situaţia în care normaincriminatoare sancţionează fapta numai dacă este săvârşită cu intenţiedirectă iar în concret nu este îndeplinită această condiţie). c.

nu există probe că o persoană a săvârşit infracţiunea;



4

În situaţia art. 16 alin. 1 lit. c, legiuitorul face trimitere limitată la„probe” în sensul reglementat de art. 97 Cod procedură penală, adicăelemente de fapt care servesc la constatarea existenţei sau inexistenţei uneiinfracţiuni şi la identificarea persoanei care a săvârşit-o.d.

există o cauză justificativă sau de neimputabilitate; Cauzele justificative sau de neimputabilitate care împiedică punerea în

mişcare sau exercitarea acţiunii penale sunt prevăzute limitativ în Codul penal ca fiind: legitima apărare, starea de necesitate, exercitarea unui dreptsau îndeplinirea unei obligaţii, consimţământul persoanei vătămate (cauzele

justificative), constrângerea fizică, excesul neimputabil, minoritateafăptuitorului, iresponsabilitatea, intoxicaţia, eroarea, cazul fortuit (cauzele deneimputabilitate).

În prezenţa oricăreia dintre aceste cauze, tragerea la răspundere penalănu este posibilă deoarece aceste cauze împiedică realizarea eficientă a uneia

din trăsăturile esenţiale ale infracţiunii fără de care fapta nu are caracter penal.e. lipseşte plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organuluicompetent ori o altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentrupunerea în mişcare a acţiunii penale;

Există în normele penale de dreptul substanţial o serie de infracţiunicu privire la care legea a considerat că interesul celui vătămat prininfracţiune este mai important decât cel social, motiv pentru care asubordonat declanşarea procesului penale iniţiativei luate de persoanavătămată concretizată în formularea unei plângeri prealabile. Pe planuldreptului procesual penal, în cazul infracţiunilor pentru care punerea înmişcare a acţiunii penale este condiţionată de introducerea unei plângeri

prealabile de către persoana vătămată, lipsa acestei plângeri împiedicăînceperea urmăririi penale. Lipsa plângerii prealabile este considerată ca ocauză care stinge acţiunea penală (înlătură răspunderea penală).

Nerespectarea dispoziţiilor legale privind introducerea plângerii prealabileechivalează cu însăşi lipsa acesteia, organele judiciare urmând să dispună încetarea procesului penal.

Autorizarea prealabilă poate fi privită ca o condiţie de pedepsibilitate

ca şi plângerea prealabilă sau ca un impediment procedural pentru punereaîn mişcare a acţiunii penale. Autorizarea sau sesizarea organului competent or egăsim de obicei în legi speciale în legătură cu calitatea subiectului activ alinfracţiunii (deputat, senator, miniştri etc.). f.

a intervenit amnistia sau prescripţia, decesul suspectului ori alinculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori

inculpatului persoană juridică;



5

Amnistia, ca act de clemenţă al legiuitorului conduce la încetarea procesului penal însă nu produce efecte asupra acţiunii civile.

În cazul prescripţiei, reglementată în art. 153 ş.u. Cod penal, dacăaceasta a intervenit, acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar dacă afost pusă în mişcare ea nu mai poate fi exercitată. Soluţia este de încetare a

procesului penal, prescripţia ducând la stingerea acţiunii penale, faptacontinuând a fi incriminată de lege. Prescripţia nu înlătură răspunderea

penală în cazul infracţiunilor de genocid, contra umanităţii şi de război.Întreruperea cursului prescripţiei produce efecte faţă de toţi

participanţii la infracţiune, chiar dacă actul de întrerupere priveşte numai peunii dintre ei (art. 155 alin. 3 Cod penal).

În materie penală, răspunderea este personală, aşa încât dacă autorulinfracţiunii a decedat, acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar dacă afost pusă în mişcare ea nu mai poate fi exercitată.

Radierea persoanei juridice se dispune prin hotărâre judecătorească. g.

a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracţiunilor pentrucare retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit

împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condiţiile legii;

Retragerea plângerii prealabile este reglementată în art. 158 Cod penalca şi cauză care înlătură răspunderea penală. Pentru a înlătura răspunderea

penală, retragerea plângerii prealabile trebuie să fie totală şi necondiţionatăîn sensul că trebuie să privească ambele laturi, penală şi civilă ale cauzei.Alături de retragerea plângerii prealabile, Codul penal reglementează în art.159 şi instituţia împăcării. Împăcarea părţilor apare ca un act de înţelegereîntre făptuitor şi persoana vătămată prin care, în condiţiile legii, pentruanumite infracţiuni se înlătură răspunderea penală şi celelalte consecinţe alesăvârşirii infracţiunii. Împăcarea trebuie să aibă loc în faţa organului judiciarşi trebuie să se facă între persoana vătămată pe de o parte şi suspect sauinculpat pe de altă parte. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat căîncetarea procesului penal în cazul infracţiunilor pentru care împăcarea

părţilor înlătură răspunderea penală poate fi dispusă de instanţă numai atuncicând aceasta constată nemijlocit acordul de voinţă al inculpatului şi al

persoanei vătămate de a împăca total, necondiţionat şi definitiv, exprimat în

şedinţa de judecată de aceste părţi personal sau prin persoane cu mandatspecial ori prin înscrisuri autentice.

Ultima teză a art. 16 alin. 1 lit. g vizează încheierea unui acord demediere în condiţiile legii (a se vedea art. 23 Cod procedură penală).h.

există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege; Cauzele de nepedepsire sau cauzele de impunitate sunt prevăzute în

normele penale de drepte substanţial având ca urmare înlăturarea răspunderii



6

penale pentru anumite infracţiuni (de exemplu: art. 290 alin. 3 „ Mituitorulnu se pedepseşte dacă denunţă fapta mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat cu privire l a aceasta”; art. 269 alin. 3: „ Favorizarea săvârşită de un membru de familie nu se pedepseşte”). De asemenea,dispoziţii legale cu referire la înlăturarea răspunderii penale se regăsesc şi îndiferite legi speciale (De exemplu: Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şicombaterea traficului şi consumului ilicit de droguri). i. există autoritate de lucru judecat;

Hotărârile judecătoreşti definitive capătă autoritate de lucru judecat, prezumându-se că ele reflectă adevărul. Acest principiu juridic esterecunoscut din cele mei vechi timpuri. Existenţa autorităţii de lucru judecatîmpiedică exercitarea unei noi acţiuni penale împotriva aceleiaşi persoane,

pentru aceeaşi faptă (non bis in idem).Cauza intervine atunci când procesul penal a fost pornit sau acţiunea

penală a fost pusă în mişcare din eroare şi operează chiar dacă fapta anterior judecată ar putea primi o altă încadrare juridică (de ex. ucidere din culpă înloc de omor).

Când existenţa autorităţii lucrului judecat nu a fost cunoscută sau invocată şi s-a pronunţat o nouă hotărâre definitivă, această hotărâre

pronunţată ulterior va fi desfiinţată pe calea contestaţiei în anulare (art. 426alin. 1 lit. i)

Cauza operează in rem atunci când hotărârea priveşte mai mulţiinculpaţi.

j.

a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii”. Situaţia avută în vedere a fost analizată la paragraful având ca obiect

aplicarea legii procesual penale în spaţiu ca excepţii de la principiulteritorialităţii între care se situează recunoaşterea şi executarea hotărârilor

penale străine când aceste hotărâri produc efecte pe teritoriul statului nostru.Conform L. 302/2004 prin hotărârea penală străină se înţelege hotărârea

pronunţată de instanţa competentă a unui alt stat. Momentul punerii în mişcare a acţiunii penale îi succede momentul

exercitării ei. Prin exercitarea acţiunii penale se înţelege susţinerea ei învederea realizării tragerii la răspundere penală a inculpatului.

Procurorul şi organele care înfăptuiesc cercetarea penală cercetarea penală au sarcina să exercite acţiunea penală pe tot parcursul urmăririi penale; acestora li se poate alătura, la exerciţiul acţiunii penale, şi persoanavătămată, în cazurile în care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea

prealabilă şi această plângere se adresează organelor de cercetare. În faza de judecată, acţiunea penală se exercită, în principal, de către

procuror. În cazurile în care participarea procurorului la judecată nu este



7

obligatorie, acţiunea penală va fi exercitată de partea vătămată ş i, în acestesituaţii, activitatea părţii vătămate va fi dublată de cea a procurorului, care

poate fi prezent, întotdeauna, la exercitarea acţiunii penale. Partea vătămată, având drept, în anumite situaţii, să dispună de

acţiunea penală, poate implicit să renunţe la exercitarea ei, retrăgându-şi plângerea prealabilă sau împăcându-se cu făptuitorul.Între momentele procesuale importante pe care le distingem în desfăşurareaacţiunii penale se înscrie şi stingerea acesteia. Stingerea acţiunii penale poateavea loc înainte de punerea ei în mişcare ori de câte ori se constată existenţauneia dintre cauzele prevăzute în art. 16 Codul de procedură penală, înainteca organele competente să fi pus în mişcare acţiunea penală.

Stingerea acţiunii penale are loc însă, frecvent, după punerea ei înmişcare.

Acţiunea penală pusă în mişcare se stinge, în mod normal, prin

judecată, adică prin pronunţarea unei hotărâri de către organele judecătoreşticărora le-a fost dedus spre soluţionare conflictul născut în urma săvârşiriiinfracţiunii. Soluţiile prin care acţiunea penală se stinge în urma desfăşurării

judecării cauzei sunt: achitarea, condamnarea sau încetarea procesului penal. Stingerea acţiunii penale poate avea loc şi pe parcursul urmăririi

penale, înainte ca activitatea procesuală să se epuizeze prin desfăşurarea judecăţii. Soluţiile prin care acţiunea penală se stinge fără ca să fie epuizatăîntreaga activitate procesuală normală sunt: scoaterea de sub urmărire

penală, încetarea urmăriri penale, încetarea procesului penal şi clasareacauzei penale.

Cauzele care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau caresting acţiunea penală sunt prevăzute în art. 16 lit. a - j Codul de procedură

penală.

Acţiunea civilă în procesul penal Este posibil ca săvârşirea unei infracţiuni să producă, pe lângă

urmarea socialmente periculoasă, şi un prejudiciu material sau moral îndauna unei persoane fizice sau juridice, în acest caz infracţiunea fiind şi

sursa unor obligaţii civile. Mijlocul prin care persoana păgubită material cere să îi fie reparat

prejudiciul cauzat este acţiunea civilă. Acţiunea civilă este, în esenţă, o instituţie de drept civil, ea devenind

instituţie a dreptului procesual penal în măsura în care este exercitată încadrul unui proces penal.



8

Acţiunea civilă în procesul penal are acelaşi izvor ca şi acţiunea penală, şi anume infracţiunea săvârşită; în raport cu această trăsătură,acţiunea civilă în procesul penal nu poate avea ca obiect decât repararea

prejudiciilor cauzate prin infracţiune. Acţiunea civilă, fiind alăturată acţiunii penale, are un caracter

accesoriu şi, în consecinţă, poate fi exercitată în cadrul procesului penalnumai în măsura în care poate fi pusă în mişcare acţiunea penală. Caracterulaccesoriu al acţiunii civile în procesul penal face ca aceasta să poată fiexercitată numai împotriva inculpatului sau părţii responsabile civilmente,

precum şi faţă de succesorii acestora. Pentru ca acţiunea civilă să poată fi exercitată în cadrul procesului

penal se cer a fi îndeplinite, cumulativ, anumite condiţii: a. infracţiunea să fi cauzat un prejudiciu material sau moral;

b. între infracţiunea săvârşită şi prejudiciul cerut a fi acoperit să existe

o legătură de cauzalitate; c. prejudiciul trebuie să fie cert; d. prejudiciul să nu fi fost reparat; e. în cazul persoanelor fizice cu capacitate deplină de exerciţiu ori a

persoanei juridice să existe cererea de constituire ca parte civilă în cadrul procesului penal.

Potrivit art. 19 Codul de procedură penală: „1.Acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal are ca obiect

tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit

legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectulacţiunii penale.

2. Acţiunea civilă se exercită de persoana vătămată sau de succesoriiacesteia, care se constituie parte civilă împotriva inculpatului şi, după caz, a părţii responsabile civilmente.

3. Când persoana vătămată este lipsită de capacitate de exerciţiu sau

are capacitate de exerciţiu restrânsă, acţiunea civilă se exercită î n numeleacesteia de către reprezentantul legal sau, după caz, de către procuror, în

condiţiile art. 20 alin. 1 şi 2, şi are ca obiect, în funcţie de interesele persoanei pentru care se exercită, tragerea la răspundere civilă delictuală.

4. Acţiunea civilă se soluţionează în cadrul procesului penal, dacă prin aceasta nu se depăşeşte durata rezonabilă a procesului.

5. Repararea prejudiciului material şi moral se face potrivit

dispoziţiilor legii civile”. Astfel, repararea prejudiciului se poate face:



9

- în natură, prin restituirea lucrului, prin restabilirea situaţiei anterioaresăvârşirii infracţiunii, prin desfiinţarea totală ori parţială a unui înscris şi prinorice alt mijloc de reparare;

- prin plata unei despăgubiri băneşti, în măsura în care repararea înnatură nu este cu putinţă.

Acţiunea civilă poate avea ca obiect şi tragerea la răspundere civilăatât pentru repararea daunelor materiale cât şi pentru repararea daunelormorale, suferite de partea civilă, potrivit legii civile.

În situaţiile în care prin săvârşirea infracţiunii s-a produs şi un prejudiciu material sau moral în dauna unei persoane fizice sau juridice, ianaştere, în mod normal, un raport de conflict civil.

Persoana responsabilă civilmente este persoana care răspunde alăturide inculpat pentru repararea pagubei, potrivit legii civile ( părintele pentrucopil, comitentul pentru prepus, educatorul sau profesorul pentru elev).

Introducerea în procesul penal a persoanei responsabile civilmente poateavea loc, la cerere sau din oficiu, fie în cursul urmăririi penale, fie în faţainstanţei de judecată până la începerea cercetării judecătoreşti.

După începerea cercetării judecătoreşti, partea responsabilă civilmentenu mai poate fi introdusă în procesul penal, dar ea poate interveni în proces,din proprie iniţiativă, până la terminarea cercetării judecătoreşti la primainstanţă, luând procedura din stadiul în care se află în momentul intervenţiei(art. 21 alin 3-4 Cod procedură penală).

Subiecţii raportului de conflict apar ca subiecţi în acţiunea civilă careeste exercitată în cadrul procesului penal.

Subiectul activ al acţiunii civile este persoana în dauna căreia a fost produs prejudiciul material. Această persoană fizică sau juridică, exercitândacţiunea civilă în cadrul procesului penal, capătă calitatea de parte civilă.

Subiecţii pasivi ai acţiunii civile în cadrul procesului penal suntinculpatul, precum şi partea responsabilă civilmente.

Potrivit art. 20 alin. 1 din Codul de procedură penală „Constituirea ca parte civilă se poate face până la începerea cercetării judecătoreşti”.

Constituirea ca parte civilă se face în scris sau oral, cu indicareanaturii şi a întinderii pretenţiilor, a motivelor şi a probelor pe care acestea se

întemeiază (art. 20 alin. 2 din Codul de procedură penală). În cazul în care constituirea ca parte civilă se face oral, organele

judiciare au obligaţia de a consemna aceasta într -un proces – verbal sau,după caz, în încheiere (art. 20 alin. 3 din Codul de procedură penală).

În situaţia în care nu se respectă vreuna dintre condiţiile prevăzute înart. 20 alin. 1 şi 2, persoana vătămată sau succesorii acesteia nu se mai pot



10

constitui parte civilă în cadrul procesului penal. Cu toate acestea, potintroduce acţiunea la instanţa civilă.

Potrivit art. 20 alin. 5 din Codul de procedură penală: „Până laterminarea cercetării judecătoreşti, partea civilă poate: a. îndrepta erorile materiale din cuprinsul cererii de constituire ca partecivilă;

b. mări sau micşora întinderea pretenţiilor; c. solicita repararea prejudiciului material prin plata unei despăgubiri

băneşti, dacă repararea în natură nu mai este posibilă”. În cazul în care un număr mare de persoane care nu au interese

contrarii s-au constituit parte civilă, acestea pot desemna o persoană care săle reprezinte interesele în cadrul procesului penal.

Dacă părţile civilă nu şi-au desemnat un reprezentant comun, pentru buna desfăşurare a procesului penal, procurorul sau instanţa de judecată

poate desemna, prin ordonanţă, respectiv prin încheiere motivată, un avocatdin oficiu pentru a le reprezenta interesele. Încheierea sau ordonanţa va ficomunicată părţilor civile, care au obligaţia să încunoştinţeze procurorul sauinstanţa în situaţia în care refuză să fie reprezentaţi prin avocatul desemnatdin oficiu.

Dacă dreptul la repararea prejudiciului a fost transmis pe caleconvenţională unei alte persoane, aceasta nu poate exercita acţiunea civilă încadrul procesului penal. Dacă transmiterea acestui drept are loc dupăconstituirea ca parte civilă, acţiunea civilă poate fi disjunsă.

Potrivit art. 20 alin. 8 din Codul de procedură penală: „Acţiunea civilăcare are ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului şi părţiiresponsabile civilmente, exercitată la instanţa penală sau la instanţa civilă,este scutită de taxă de timbru”.

În legătură cu exercitarea acţiunii civile, care au acelaşi izvor – săvârşirea unei infracţiuni -, pot fi distinse soluţiile prevăzute de art. 25 dinCodul de procedură penală. Instanţa se pronunţă prin aceeaşi hotărâre atâtasupra acţiunii penale, cât şi supra acţiunii civile.

În cazul în care acţiunea civilă are ca obiect repararea prejudiciuluimaterial prin restituirea lucrului, iar aceasta este posibilă, instanţa dispune ca

lucrul să fie restituit părţii civile. În situaţia în care, nu există constituire de parte civilă, instanţa se

pronunţă cu privire la desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris sau larestabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii.

Potrivit art. 25 alin. 5 din Codul de procedură penală: „ În caz deachitare a inculpatului sau de încetare a procesului penal, în baza art. 16



11

alin. 1 lit. b teza întâi, lit. e, f, g, i, j precum şi în cazul prevăzut de art. 486

alin. 2, instanţa lasă nesoluţionată acţiunea civilă”. Instanţa va lăsa nesoluţionată acţiunea civilă şi în cazul în care

moştenitorii sau, după caz, succesorii în drepturi ori lichidatorii părţii civilenu îşi exprimă opţiunea de a continua exercitarea acţiunii civile sau, dupăcaz, partea civilă nu indică moştenitorii, succesorii în drepturi ori lichidatorii

părţii responsabile civilmente în termenul prevăzut de art. 24 alin. 1 şi 2 (art.25 alin. 6 din Codul de procedură penală).

Potrivit art. 26 Cod procedură penală, instanţa poate disjunge acţiuneacivilă în cazul în care soluţionarea acesteia determină depăşirea termenuluirezonabil de soluţionare a acţiunii penale, iar soluţionarea acţiunii civilerămâne în competenţa instanţei penale. Disjungerea se dispune de cătreinstanţă fie din oficiu, fie la cererea procurorului sau a părţilor; încheierea

prin care se disjunge acţiunea civilă este definitivă.

Conform art. 27, dacă nu s-au constituit parte civilă în procesul penal, persoana vătămată sau succesorii acesteia pot introduce la instanţa civilăacţiune pentru repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune. Cu toate acestea, persoana vătămată sau succesorii acesteia pot introduce acţiune lainstanţa civilă dacă, prin hotărâre definitivă, instanţa penală a lăsatnesoluţionată acţiunea civilă ori dacă procesul penal a fost suspendat.

Persoana vătămată sau succesorii acesteia, care au pornit acţiunea înfaţa instanţei civile, pot să părăsească această instanţă şi să se adresezeorganului de urmărire penală, judecătorului ori instanţei, dacă punerea înmişcare a acţiunii penale a avut loc ulterior sau procesul penal a fos t reluatdupă suspendare. Părăsirea instanţei civile nu poate avea loc dacă aceasta a

pronunţat o hotărâre, chiar nedefinitivă. Potrivi art. 28 Cod procedură penală, hotărârea definitivă a instanţei

penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecăacţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o.Însă, instanţa civilă nu este legală de hotărârea definitivă de achitare sau deîncetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului or i avinovăţiei autorului faptei ilicite.

Hotărârea definitivă a instanţei civile prin care a fost soluţionată

acţiunea civilă nu are autoritate de lucru judecat în faţa organelor judiciare penale cu privire la existenţa faptei penale, a persoanei care a săvârşit-o şi avinovăţiei acesteia (art. 28 alin. 2 Cod procedură penală).

4.actiunile in porcesul penal.pdf

Documents