I. INTRODUCERE N SOCIOLOGIA POLITIC

1. PRINCIPALELE MOMENTE ALE CONSTITUIRII SOCIOLOGIEI POLITICE CA STIIN

Sociologia politic a venit trziu n familia tiinelor sociale, nchegndu-se ca ramur specializat abia prin anii 30 ai secolului nostru. Dar ea nu a venit pe loc gol: soclul a existat dup cum se exprim plastic autorii unui tratat de sociologie politic1.

Fapt este c, nc din Antichitate, a fost sesizat existena politicului ca obiect de cercetare n general, ceea ce a fcut ca elemente ale disciplinelor specializate care se vor constitui ulterior s existe nc din perioada nceputurilor refleciei teoretice asupra politicului si a politicii.

Abordarea politicului din perspectiva care ne intereseaz aici cea sociologic are si ea, ca i celela1te perspective de abordare a fenomenului, o istorie extrem de bogat.

Ana1itii desprind dou momente hotrtoare: cel al precursorilor si cel al ntemeietorilor, n care abordarea din perspectiv sociologic a politicului se contureaz ca fiica incestuoas a istoriei i dreptului, fenomenul politic fiind abordat fie din perspectiva istoriei, mai ales legat de marile personaliti istorice, cptnd astfel o tent anecdotic, evenimenial, fie din cea a dreptului, mai ales a dreptului public si constituional, constituindu-se ca anex a acestor domenii, dobndind o tent predominant descriptiv. In primul moment, au fost create premisele, prin contribuiile precursorilor, in cel de-al doilea, a fost constituit soclul, prin contribuiile ntemeietorilor.

Seria precursorilor ncepe cu Aristotel care, in lucrarea sa Politica, subliniaz c omul este o fiina politic pentru c el este un animal naturalmente sociabil, capabil s triasc n grupuri organizate i reglate, n societatea civil i n corpuri politice, n cadrul crora unii comand, iar alii se supun. Spre deosebire de animale, numai omul este civic spune Aristotel deoarece numai el este n stare s formeze societi civile i s-i organizeze moda1itti de sociabilitate sub form de grupri politice i stat.

J-P. Cot, Jean-Pierre Mounier, Pour une sociologie politique, voL I, Seuil, Paris, 1974, p. 8.

Contribuia lui Aristotel este deosebit mai a1es n ceea ce privete ana1iza raporturilor dintre cetean, comunitate i stat, folosirea metodei comparative in studiul constituiilor cetilor antice, distincia ntre formele de guvernmnt si succesiunea acestora pe baza criteriilor de natere, avere i numr. La Stagirit, decisiv este ns criteriul calitativ sau pur, i anume n folosul cui se exercit actul de guvernmnt. Dac acesta se exercit n favoarea sau interesul celor mai muli, adic al Binelui Public, atunci decisiv este criteriul calitativ: guvernarea unuia singur sau a unui grup n folosul tuturor. Succesiunea formelor de guvernmnt, astfel obinut, este paralel cu aceea a formelor de guvernmnt obinut prin

1

aplicarea criteriului impur sau derivat : guvernarea unuia singur sau a unui grup n folosul persona1. Or, la Aristotel, politica, tiina rega1, este tiina celui mai mare Bine, a Binelui Public. Viziunea sa organicist despre devenire gsete n ontologia existenei sociale argumentele integratoare ale eticii si economiei n politic, adic preeminena politicului este vzut ca derivnd din prioritatea i superioritatea intregului asupra prilor. Cauzele care acioneaz materia, conform scopului, spre forme tot mai elaborate, acioneaz, deopotriv, i n viaa social. De aceea, Aristotel vedea n polis forma desvrit a comunitii politice, ideal pentru dezvoltarea personalitii ceteanul ui, ca proprietar, om liber grec prin natere. Att n Politica, ct i n Statul atenian, Aristotel ia n considerare factorii social-economici si soci alpsihologici n interpretarea cauzelor schimbrilor produse n formele de guvernmnt. Referindu-se la aportul lui Aristotel la crearea unor temeinice premise pentru fundamentarea ulterioar a sociologiei politice, sociologul francez Schwartzenberg2 relev c acest corifeu al gndirii antice a elaborat nu numai filosofia politic, ci chiar sociologia propriu-zis pentru c, spre deosebire de Platon, de exemplu, Aristotel a efectuat cercetri concrete, variate si extinse, conduse ntr-un

2 loger-Grard Schwartzenberg, Sociologie politique, Edjtions Montchrstien, Paris, 1971, p.l-2.

spirit tiinific, folosind nu metode deductive si abstracte, ci inductive i comparative.

O a doua figur monumental a precursorilor este Machiaveili (1469-1527), socotit, pe drept cuvnt, cel care a conferit, nc din Renastere, caracter tiinific preocuprilor teoretice privind politicul i politica, prin cele dou opere fundamentale: Discurs asupra primei decade a lui Titus-Livius (1520) i Principele (scris n 1513 publicat n 1532). n ambele lucrri, dar mai ales n Principele, Machiavelli a descifrat legi1e evoluiei statelor, a abordat faptele politice n nlnuirea lor cauzal si a relevat, pe de o parte, interesul ca element motor a1 aciunilor umane i rolul proprietii ca izvor al conf1ictelor de interese n societate, iar, pe de alt parte, a def1nit politicul ca domeniu de ref1ectare i manifestare a conflictului dintre interesele unor grupuri sau personaliti. E1 este, pe bun dreptate, socotit creatorul discursului tiinific asupra politicii pentru c i-a conferit acestuia obiect propriu, metod i, mai a1es, Iegi proprii. n ceea ce privete obiectul, Machiavelli scoate tiina politic drept tiin despre stat si tiin a puterii. Principele este, de fapt, un studiu laborios n legtur cu obinerea, creterea i pierderea puterii, un discurs asupra anatomiei pierderii puterii, ca i asupra patologiei acesteia. Referitor la metoda cercetrii politice, Machiavelli a fcut saltul de la filosofia politic la tiina politic, rupnd-o pe aceasta din urm de teologie i concepnd-o ca demers pozitiv. De aceea, n concepia lui Machiavelli, studiul politicii este o disciplin descriptiv i nu normativ, indicativ nu imperativ, constatativ

nu valorizatoare, ntemeindu-si studiul vieii politice pe observare, inducie, comparaie. Iar cu privire la legile vieii politice, Machiavelli desprinde din multitudinea faptelor observate constantele, relaiile i succesiunile

2

semnificative, strduindu-se s trag din fapte generalizri, s descopere legi care unesc i explic evenimentele. E1 fondeaz noiunea de lege sociologic, adic legea tiinific si nu moral care guverneaz faptele socia1e.

Astfel, nelesul nou pe care Machiavelli l confer noiunilor de soart (fortuna), virtute (virtu) relev nu numai o desprindere a politicului de sub tutela religioas, dar si af1rmarea autonomiei aciunii umane, specific Renaterii. La verit effetuale della cosa (adevrul efectiv al lucrurilor) l nscrie pe secretarul f1orentin n cmpul experimenta1 al cunoaterii naturii din aceeai epoc: o

ipotez tiinific nu poate depi vocea luntric a fenomenelor naturale i sociale. Din studiul istoricilor romani, coroborat cu abordarea epocii sale, Machiavelli ajunge la concluzia c natura uman este rea si neschimbat n timp. Din aceeai viziune mizantropic i extrage Machiavelli principiile propagandei i psihologiei politice, arme redutabile n cucerirea i creterea puterii.

Alturi de Machiavelli, sunt considerai importani precursori ai sociologiei politice si Hobbes, Locke, Rousseau si ndeosebi Adam Smith, care au ncercat, fiecare n manier proprie, s explice prin factori economico-sociali temeiurile coeziunii diferitelor sisteme politice, supunerea oamenilor fa de autoritatea politic si comportamentul politic al conductorilor, al indivizilor i al grupurilor toate acestea pe baza disocierii pe care au operat-o ntre ordinea socio-politic si ordinea vieii individuale, ntre ordinea moral si cea transcendental.

Referindu-se la precursori, specialiti de marc ai sociologiei politice susin c ar trebui

considerat nu un precursor, ci chiar un adevrat ntemeietor al ulterioarei sociologii politice Montesquieu (1689-1755). Chiar dac aceast apreciere pare oarecum exagerat, nu poate fi pus la ndoial faptul incontestabil c, prin Spiritul legilor (1748), dar si prin cea de a doua sa lucrare principal Consideraii asupra cauzelor grandorii romanilor si ale decderii lor (1734) Montesquieu a avut o contribuie remarcabil la crearea premiselor pentru abordarea sociologic a politicului prin: postularea

1)rincil)iillui legitii ca decurgnd din nsi natura lucrurilor; formularea raporturilor dintre legile generale i cazurile particulare i relevarea faptului c face parte din spiritul legilor rolul pe care totalitatea condiiilor geografice, economice, psihologice, instituionale etc. l are n determinarea configuraiei si coninutului ordinii politice dintr-o anumit ar; promovarea ideii relativitii formelor de guvernmnt, idee n baza creia Montesquieu constat c nici o form de guvernmnt nu are valoare absolut, astfel nct, n loc de a postula superioritatea ori virtutea absolut a unei forme sau a alteia, trebuie ana1izat corespondena fiecreia cu spiritul poporului respectiv, cu specif1cul acestuia, spirit i specific care, la rndul lor, nu sunt un lucru accidental, ci sunt determinate de o multitudine de factori; practicarea larg a

3

observaiei faptelor i evenimentelor politice, acuitatea acesteia si, mai ales, preocuparea lui

Montesquieu de sintetizare a datelor n vederea unor concluzii genera1izatore; susinerea i argumentarea ideii c exist relaii constante ntre faptele sociale, astfel nct istoria i viata social nu sunt conduse numai de voina Providenei, de capriciile hazardului sau de voina arbitrar a oamenilor, ci si de legi ce exprim regulariti tendeniale si care se constituie ca raporturi necesare ce deriv din natura lucrurilor. De aceea, tiina care abordeaz faptele sociale, ca i pe cele politice, trebuie s fie, dup Montesquieu, ceea ce numim astzi o tiin nomotehnic, adic o tiin care se ntemeiaz nu pe raionamente a priori, ci pe observarea faptelor, pe decelarea

elesului lor, fr a face judeci de valoare, dat fiind c vrem s explicm ceea ce este si nu ceea ce am dori sau ne-ar place nou s fie. n fapt, cu Montesquieu trecem de la precursori la ntemeietorii abordrii sociologice a politicului.

ntemeietorii sunt intreaga pleiad de gnditori ai secolului al XIX-lea, secol pe parcursul cruia ei au conturat pregnant sociologia ca tiin social distinct si, n cadrul ei, au pus bazele viitoarei sociologii politice ca ramur a acesteia.

La nceputul secolului al XIX-lea, o contribuie marcant la ntemeierea sociologiei politice au avut-o socialitii utopici Saint-Simon (1760-1825), iniiatorul fiziologiei sociale, Charles Fourier, profetul armoniei culturale, condus de legea atractiei universale, i Pierre-Joseph Proudhon, care considera c tiina social trebuie s releve antinomiile mereu noi ce survin n societate. Ideea c omul este bun de la natur, dar c societatea l corupe se asociaz, n gndirea socialitilor utopici cu necesitatea unei pedagogii sociale, bazat pe educaia claselor de jos. Nencrederea n revoluie, ca instrument al transformrii sociale, este cortracarat de afirmarea energic a deinocraiei economice i sociale. Accentul este pus pe inunc si pe organizarea productiei. Saint-Simon realizeaz

si distinctia dintre productori 1enei,faptul c munca este singura

surs a valorii. Socialistii utopici critic liberalismul manchesterian, modul de repartitie a produsului social, sugernd ca aceasta s fie mai curnd asigurat de stat dect s fie lsat la discreia jocului liber al forelor pieei. Toate aceste neajunsuri determin ca transformarea global a societtji s aib numitorul comun n organizarea unor comuniti exemplare care, prin contagiune, s ntroneze in istorie o er a virtutii si a fericirii. Preconiznd, n constructijle lor ut opice, lransformarea societii n ansamblu, era firesc ca ei s pun politicul i studiul acestuia n legtur cu ansamblul social, iar ca iluministi, s pun tiina, respectiv teoria lor social-politic, n slujba acestei transformri. Socialistii utopici, ndeosebi Saint-Simon, au relevat necesitatea si posibilitatea unei tiine pozitive despre politic, ntemeiat pe observaie i experiment, aidoma tiine1or naturii idee ce avea sa fie reluat i dezvoltat, ntr-un cadru

4

epistemologic mai larg, de fondatorul pozitivismului si cre atorul numelui sociologiei Auguste Comte (1798-1867).

Fundamentnd, mai nti, noiunea de fizjc socia1, n Curs de filosofie pozitiv (vol.I i 11) iar apoi noiunea de sociologie, adic acea tiin care studiaz realitatea social, asa cum celela1te tiine studiaz realitatea fizic, Comte concepe sociologia ca o veritabil disciplin tiinific , adic obiectiv i pozitiv, observnd faptele socia1e dup metode i tehnici tiinif1ce. Pe aceste baze, el revendic o politic pozitiv, ca parte component si fina1 itate a sociologiei. Chiar dac n-a dep.sit stadiul unor deziderate abstracte siin ciuda exceselor sale, susinnd sociocratia (guvemarea sacerdota1 a savanilor care dein cunoterea sociologic) si socio latria (ca religie pozitivist a umanitii) n fundamentarea sociologiei politice ca tiin August Comte are marele merit de a fi exprimat cerinta ridicr ii studiului politicji Ia rangul unei stiin e de observaie, capabil s dezvluie legile sociale. E1 a considerat c ana1iza fiecrui fenomen, n general, i a celui politic, n specia1, poate cpta un caracter stiintif1c num ai dac ea este fcut sub un dublu aspect: 1. al armoniei fenomenului respectiv cu fenomenele coexistente si

2. a1 nlnuirii acestuia cu starea anterioar si posterioar a dezvoltrii sale. Comte a pus accentul pe ordine i solidaritate, considernd c rolul politicii ar fi acela de factor al consolidrii ordinii, iar studiul politicii s-ar constitui intr-un fel de cod de meninere a echilibrului i unitii organismului socia1, de consolidare a spiritului solidaritaii socia1e ceea ce i-a determinat pe unii analisti s-1 considere corifeu al conservatorismuluj.

Ideea Iui A. Comte privind studiul politicii ca studiu sociologic tiinific, analog celui al sti inelor naturale, dar mai ales cea referitoare 1a rolul acestuj studiu stjjntjfic in viata politic nemijlocit sunt preluate mai trziu de Herbert Spencer, care a accentuat necesitatea unei mai slrnse jonciuni ntre stiint si activjtatea de guvemmnt.

Contemporanul lui Comte, Alexis de Tocqueville (1805-1859), n principala sa oper De la democratie en Amerique (1835-1840)

construiete o veritabil teorie a democratiei pebazaunuibogat material faptic adunat din realjttile democraiei americane, prin metoda observaiei prin aplicarea tehnicilor anchetei si interviului. E1 a practicat, spre deosebire de predecesori, o observatie sistematic, bazat pe ipoteze de lucru, pentru a investiga i inf1uena instituiile politice asupra moravurilor si modului de viat.

Contribuia substanial a lui Tocqueville la ntemeierea sociologiei politice const, sub aspect teoretic, n elaborarea si fundamentarea teoriei democratiei ca mod de guvernare, chiar dac realitatea empiric de la care a plecat nlruchipa un singur fel de democraie cea american; sub aspect metodologic, aportul lui rezjd n dezvoltarea metodei observaiei, prin crearea i aplicarea unor procedee ce tin de ceea ce astzi numim

5

tehnici de investigare a opiniilor (chestionar i interviu), fapt ce 1-a determinat pe Maurice Duverger s aprecieze c, prin aceasta, metoda observaiei iese din faza sa preistoric pentru a deveni realmente stjintific3.

Unii cercettori contemporani care se ocup cu istoria constituirii l dezvoltrii sociologiei politice ca mod de abordare specific al politicului l consider pe Marx printre precursorii disciplinei. Ceea ce aduce el nou este, n primul rnd, considerarea politicului n perspectiva sistemului socia1 global i, in a1 doilea rnd, dezv1uirea n acest cadru a interaciunii complexe a politicului cu structura social-economic si de clas a societtii. n acest spirit, cunoscutul sociolog Otto Stammer aprecia c marxismul a fost prima concepie care a pus ordinea politic n raport cu relaiile de putere i cu grupurile concurente existente n societate4. Iar sociologul nord-american Eric Nordlinger considera c a caracteriza sociologia politic drept un dialog pe parcursul unui secol cu Marx nu este un enun exagerat5. Meritul lui Marx, dup autorul american, const n faptul c a pus cu fermitate o problem capital: cum putem explica anumite instituii majore ale societii forma sa de guvemmnt, tipurile sale educaionale, cultura ii religia sa, ljniile sale de clivaj, n f1ne, ntreaMaurice Duverger, Mthodes de la science politique, P U F, Paris, 1959, p.

39.

Otto Stammer, Gesellschaft und Politik, n Wemer Ziegenfuss (hrsg), Handbuch der

Soziologie, Ferdinand Enke Verlag, Stuttgart, 1956, p.551.

Eric A. Nordlinger, Politjcs sociology: Marx and Weber, n E.A.N. (ed.) Politics and Society. Studies in Cotnparative Political Sociology, Englewood Cliffs, N. J., Prentice-Hall, 1970, p. 1-20.

ga ei suprastructur si c a oferit un model teoretic pentru a fumiza un rspuns.

Dac degajm elementele de analiz po1itic din scrierile lui Marx i Engels de mesajul distorsionat cu privire la viitorul omenirii coninut n ele, putem gsi destule argumente n sprijinul ideii larg rspndite despre contribuia lor la fundamentarea sociologiei politice n a doua jumtate a sec. a1 XIX-lea. Marx evidentiaz c determinarea esenial a politicului este aceea de putere i c n ansamblul su ornduirea politic se ntemejaz i, la rndul ei, d intemeiere legal proprietii private. Djn aceast perspectiv activitatea politic este un act esenial pentru clasa care domin societatea, n virtutea monopolului pe care-1 deine asupra proprietii. Esena politicului este, deci, un raport de puteri, dar nu de puteri politice (derivate), ci economice (originare)6 .

Aadar, Marx studiaz, mai nti, puterea ca relaie de dependent in

6

procesul de producie capitalist, ca o manifestare a relaiei de dominaie i servitute (relaie social de dependen) ce creste direct din producie. Forma specific a procesului capita1ist de munc, arat Marx, determin forma relatiilo r de putere predominante n societatea capitalist. Intruct puterea economic a capitalului se manifest ca dominaie asupra muncii la nivelul raporturilor dintre clase, care devin astfel antagonice, dominaia economic devine, n acelasi timp, i dominaie politic, iar statul capitalist este instrumentul principal al acestei puteri politice nscute din dominaia economic de clas; ntruct se manifest ca putere de clas, puterea economic a capitalului este, totodat, i putere politic. Totusi, puterea politic are o independen relativ n raport cu baza sa economic. Engels descria modul cum puterea politic este nzestrat cu o miscare proprie, tinznd la ct maj mult independent. Actiunea sa asupra dezvoltrii economjce poate fi de lrei feluri: ea poate aciona in aceeasi directie si atunci dezvoltarea sa merge mai repede; ea poate aciona mpotriva ei sj, n cazul acesta ... ea se va duce n cele din urm de rp; sau poate s nchid dezvoltrii economice anumite ci i s-i dicteze altele7. Autorul marxist atrage ns atenia c n 6 (Karl Marx, Contributii la critica filosofiei hegeliene a dreptului, n: Marx, Engels, Opere, vol. l, Bucuresti, ES PLP, 1957, p. 336; 346; 353.,Fr. Engels, Ctre Conrad Schmidt (27 octombrje 1890). n: Marx, Engels, Opere alese, vol. 2, Bucuresti, Ed. Politic, l 967, p. 464) ultimele dou cazuri puterea politic poate s duneze mult dezvoltrii economice i s produc o mare risip de forte si resurse materiale.

Interdependena dintre cele dou forme de putere., economic politic precum si fel ul n care prima constituie o resurs pentru cea de-a doua, dictndu-i totusi interesele sale, constituie astzi o pre-ocupare major penlru teoria social, ref1ectat partial si n volumul de fa. Ceea ce mi se pare ns excesiv n analiza ntemejetorilor marxismului este postularea caracterului antagonic al relatjilor de producie (concept cheie n teoria marxist) din cauza cruia ar urma inevitabil pieirea capitalismului. Pe lng faptul c dezvoltarea istorjc din acest secol a demonstrat c nici o societate nu se transform n mod obligatoriu ca urmare a antagonismelor de clas i c, dimpotriv, e posibil lransformarea sa radica1 de pe urma unui ir succesiv de reforme la nivelul forelor sale de producie, ca s ne exprimm n limbaj marxist, scrierile lui Marx i Engels conin in sine o iluzie periculoas. Plecnd de la ele, aripa radical a stngii cea comunist, pe ct de minoritar pe att de violent si vind icativ, a putut imagina, avnd n vedere postulatul antagonismului ireductibil dintre burghezie i proletariat, o teorie asa-zis revolutionar, de la care plecnd, voluntarismul bolsevic n frunte cu Lenin a putut imagina i pune n practic sistemul sovietic, n fapt, una dintre cele mai teribile experimente totalitariste din sec. 20. Desigur, nu facem parte dintre cei care susin rspunderea integral a unor autori asupra felului n care sunt folosite ulterior scrierile lor, ns trebuie, pe de a1t parte, s recunoastem c de la Manifestul Partidului Comunist din 1848 scriere nc din tineree si pn la Critica Programului de la Gotha din

7

1875 n care expun ideile de baz ale organizrii stata1e de tip comunist, pe baza experimentului Comunei din Paris, cei doi ntemeietori ai marxismului au rspndit idei de un radica1ism extrem pentru care antimarxistii occidentali i-au asimilat cnd cu anarhistii (pe care cei doi i-au criticat), cnd cu iacobinii.

Dialogul cu Marx sau marxismul se poart astzi n sociologia politic de pe diferite poziii cu variate intenii: este ns necesar a desprinde abordarea teoretico-metodologic, propus de el, de elementele ideologice care au insotit-o sau care i s-au suprapus, pent ru c nrurirea sa asupra formrii si dezvoltrii disciplinei nu poate fi ignorat.

O figur proeminent a epocii tiinifice a fost Max Weber (1864-1920), care a fundamentat sociolngia politic mai ales prin contributiile sale n caracterizarea politicului, definirea statului si rolului acestuia, interpretarea birocrati ei constituirea unei tipologii a fenomenelor de dominaie. O idee central a sistemului teoretic weberian este c sociologia politic poate i trebuie s f1e o disciplin stiintific distinct, avnd sarcini i arii problematice proprii.

n vederile sale, sociologia politic i propune s neleag, dnlr-o perspectiv specific sociologic, n ce sens si n ce grad politica exercit o influen semnificativ asupra oamenilor, n snul unor grupuri determinate, i orienteaz comportamentul lor, genernd noi relaii sau transformndu-le pe cele vechi. Ca sociologie a dominatiei, sociologia politic trebuie s realjzeze o definire a tipurilor de aciune politic, nu dup coninutul sau scopurile urmrite, ci dup mijloacele folosite, precum o tipologie a autoritii dup mecanismele socia1-psihologice ale motivatiei, care confer acesteia legitimitate.

O concluzie cu caracter mai genera1 care s-ar desprinde din elementele relevate ar fi c, n prima jumtate a secoluluj a1 XIX-Iea, ntemeietorii viitoarei sociologii politice au pus fundamentele aces-tei stiinte, sesiz nd cel puin urmtoarele aspecte esentia1e:

a. politicul si socialul sunt dou rea1itti distincte, relativ autonome, aflate ns n slrnse relatii de interdependent si infl uen reciproc;

b. specificitatea instituiilor proceselor politice n raport cu cele sociale; c.caracterul schimbtor, dimensiunea temporal, istoric a tipurilor de ordine politic. n a doua jumtate a secoluluj a1 XIX-Iea i n primele decenii ale secolului al XX-lea,

abordarea sociologic a politicului a cunoscut o fecunditate deosebit, mai a1es prin amploarea pe care au luat-o n cteva ri occidenta1e studiile si cercetrile de profil.

Astfel, n Frana sunt notabile urmtoarele contributij de mare valoare: Le Play si discipolii si, care au pus bazele cercetrii empirice n sociologie n general si n cea politic n specia1, com

8

binnd ana1iza statistic cu cea monografic; Emile Durkheim (1858-1919), care, ndeosebi prin lucrarea Regulile metodei socio-logice (1895), a contribuit la progresul sociologiei, mai a1es sub aspect metodologic.8 Durkheim si scoala sa au dezvoltat abordarea sociologic a politicului prin preocuprile penlru diviziunea muncii n societate, tipurile de solidaritate i implicaii1e lor asupra mecanis-melor de integrare, funciile autoritii; Mauss, Halbwachs, Lucien Levy-Bruhl, Emil Boutmy s.a., care au ntemeiat scoala sociologic francez i, respectiv, Ecole libre des sciences politiques, ambele ducnd mai departe ana1izele lui Durkheim, aplicndu-le la diverse sectoare ale cunoaterii sociologice si contribuind astfel la dez-voltarea sociologiilor particulare: sociologie juridic, politic, eco-nomic etc.; Leon Duguit, cunoscut jurist de orientare pozitivist, care a contribuit substanial la aprofundarea raporturilor reciproce dintre juridic i politic respectiv, dintre sociologia juridic i sociologia politic, Charles Benoist care, n lucrarea La Politique (1894), sublinia, sub influena gndirii sociologice a vremii, c toate formele vietii sociale intr, ntr-o anumit latur, n domeniul po1iticii sau l ating; Andre Siegfried care, prin lucrarea Tableau des forces politiques de Ia France de lOuest, este initiatorul si fonda-torul, n Frana, a1 sociologiei electorale.

n Marea Britanie, figura centra1 este Herbert Spencer, care, prin lucrarea Principiile sociologiei, unde aplic notiunile de struc-tur si functi e din biologie, orienteaz sociologia pe

ca1ea abordrii organicist-istoriste a fenomenului politic. De mare valoare sunt i contributiile lui James Bryce, care, ndeosebi prin dou dintre prin-cipalele sale crti The American Commonwealth (1888) si Modern Democracies (1921) dezvolt metoda comparativ totodat, formuleaz expres principiul c fiecare organism politic, fiecare for politic trebuie s fie studiat n mediul social-istoric n care a aprut sj n care funcioneaz, pentru c n afara acestuia nu poate fi inteleas. O ntreag pleiad de cercettori britanici au contributii su bstaniale la dezvoltarea sociologiei politice, mai ales in domeniul investigaiilor empirice de mare anvergur, acele social

8 Pentru contributia lui E. Durkheim ta studierea si ntele gerea politicului, vezi si Bernard Lacrotx, Durkheitn et la politique, Paris-Montreal, 1981.

surveys efectuate ntr-o zon sau alta a vieii politice britanice din perioadele respective.

n Germania, dup Marx si Weber, o ntreag pleiad de socio-logi u realizat trecerea de la ceea ce ei numeau o sociologie a sta-tului (Staatssoziologie) la o sociologie politic (Politische Soziologie). Pe parcursul acestui drum se nscriu contributiile deosebjte ale lui Caspar Bluntschli, Ferdinand Tonnies, Wilhelm Dilthey, Georg Simmel, Max Scheler, Herman HelIer s.a., care, prin studiile lor, au fundamentat sociologia politic, aljmentnd-o cu ana1iza formelor autoritii, cu

9

construirea tipologiei comunittilor umane si a tipologiilor formelor de asociere politic.

n Italia, abordarea sociologic a po1iticului, n perioada consi-derat (a doua jumtate a secolului a1 XIX-lea), a beneficiat de apor-tul a dou figuri proeminente: Gaetano Mosca, n ale crui Elemente ale stiintei politice este promovat conceptul de clas politic asociat celui de formul politic (de legitimitate), i Vilfredo Pareto, al crui Tratat de sociologie general a nsemnat un tratat de referint n domeniu, prin fundamentarea teoriei circulatiei elitelor analiza rolului elitelor politice.

Statele Unite reprezint tara n care contributiile la edificarea i aprofundarea viitoarei sociologii politice au fost cele inai substantiale i inai ample, datorjt: conditiilor maj propice, precum i dezvoltrii

instituionalizate,

mai timpurii i mai ample a unei stiine 1)olitice

n nvtmnt si n domeniul cercetrii; accentului rnai inare pus pe caracterul tiinific al elaborrilor teoretice i al investigaiilor einpirice; dezvoltrii inai pregnante a unor noi tehnici metodologice; afirmrii si predoininatiei curentului behaviorist, sub impactul concepiei si practicii c.ruia au fost stimulate cutri teoretice i investigaii sociologice ale cornportarnentului uman n aspectele sale po1itice. In aceste conditii favorabi1e perspectiva sociologic a domenjului a cunoscut o dezvoltare considerabil, att prin lucrrile lui W. G. Summer, F. H. Giddings i, mai ales, ale lui C. H. Cooley si G. H. Mead, dar i prin activitatea de investigare concret i elaborrile teoretice ale unei ntregi serii de cercettori care s-au afirmat n aceast a doua jumtate a secoluluj a1 XIX-lea i, indeosebi, n primele dou-trei decenii ale secolului nostru. Intreaga lor oper este o ilustrare exemplar a efortului de a statua objectul specific,

metodele si fu nciile proprii sociologiei politice ca una dintre socio-logii. Printre numele care nu pot fi evitate sunt cele ale lui Ch. Beard, A. Bontlay, Ch. Merriam, H. Lasswell si David Trurnan.

n tara noastr, preocupri manifeste de sociologie politic, n perioada la care ne referim, ntlnim n literatura sociologic de la inceputul secolului al XX-lea, ca elemente n cadrul unor sisteme so-ciologice cu vocaie mai genera1 (A. D. Xenopol, Spiru C. Haret) sau n cadrul lucrrilor unor prestigiosi sociolo gi, consacrate unor teme speciale: Virgil Brbat Imperialismul american (1920), D.

Drghicescu Partide politice si clase sociale (1922), P.P. Negulescu

Partide politice (1926), Stefan Zeletin Neoliberalismul (1927) s. a..

O atentie deosebit acordat nu numai unor probleme de socio-logie politic, ci si statutului

10

acesteja ca disciplin caracterizeaz opera ui: P. P. Negulescu, care, n monumentala sa lucrare Destinul omenirii, realizeaz (n primele dou volume) o analiz erudit a regimurilor politice totalitare; Dimitrie Gusti, n concepia cruia tiina politic apare ca o disciplin exclusiv normativ i practic, sarcina explicrii fenomenului politic revenind sociologiei i, n par-ticular, unei viitoare sociologii politice, probnd aceasta prin sectiunea a doua a lucrrii Sociologia militans, seciune intitulat Elementele sociologiei 1)olitice 51 consacrat partidului politic i sociologiei rzboiului; Petre Andrei, n Iucrarea Sociologia gene-ral (1936), dar si n cteva studii semnificative anterioare Sociologia revoluiei (1921), Politica social (care s-a pierdut) arguinenteaz c politica este o parte a socio1ogiei, aI crei obiect l constituie statul, adic forma de organizare a autontii con-strrigtoare, sociologia politic fiind. ri concepia sa, o tiint explicativ Si flU normativ; Mircea Djtivara, n lntroducere Ia politica general (1932), pe urmele traditiei germane, consider c unul si acelasi obiect aciunea politic si statul poate fi studiat din trei puncte de vedere distincte sociologic, juridic si politic ns cel sociologic, spre deosebire de tiina politic, prin excelent nor-mativ i practic, ti interzice orice fel de apreciere, mrginindu-se doar la a constata realittjle sociale si fenomenele politice, fr s-i permit s judece ce este just, moral sau eficace.

In perioada postbelic, sociologia romneasc, n general, i pre

ocuprile de sociologie politic, n special, au avut o evoluie sinuoa-s: n etapa dogmatismului de tip sta1inist, sociologia a fost declarat n ntregime o tiin burghez, reactionar si a fost scoas dintre disciplinele de nvmnt si din aria cercetrii. Aproximativ de prin anii 58-60, ea a nceput s fie introdus cu timiditate i practicat mascat n diferite colective de cercetare, iar ncepnd cu 1965 a fost recunoscut oficial. S-a nfiintat o facultate de sociologie n cadrul Universitii Bucuresti un cenlru de sociologie la Academia Romn. Prima nou promoie de sociologi a audiat si un curs de sociologie politic, initiat de prof. Ovidiu Trsnea. A urmat apoi o perioad de reflux, la captul creia sociologia a fost scoas din nvtmntul superior, iar cercetarea sociologic supus unor puter-nice rigori, ncorsetri i comprimri. n pofida acestor tribulatiuni, n toat aceast perioad sociologia romneasc s-a afirmat, graie activittii Cenlrului de sociologie i lucrrilor de referint ale unor cadre didactice universitare. Sociologia politic ns nu a avut conditii s se nchege i s se dezvolte ca atare dect ntr-o foarte mic msur, mai a1es prin preocuprile de cercetare a mecanismelor democraiei specifice regimului politic respectiv, prin lucrrile tiprite de Centrul de sociologie, precum i prin lucrrile de referint a1e prof. O. Trsnea si a1e altor cadre didactice ii cercettori, n spe-cial cele consacrate sistemului politic, partidismului si doctrinelor politice contemporane.

Concluzia mai general care se poate desprinde din analiza istoricului abordrii teoretice din perspectiv sociologic a politicu-lui n diferite ri, inclusiv n ara noastr, n aceast a doua jumtate a secolului a1 XIX-lea

11

primele dou-trei decenii ale secolului nos-tru, este c s-a reusit: s fie lichidat viziunea eronat a gndirii sociale a trecutului ce opunea statul i societatea ca dou organisme independente i s se demonstreze c statul este doar unul dintre mul-tiplele grupuri de instituii politice, iar institutiile politice doar unul djntre multiplele grupuri de institutii sociale; s se stabileasc, n consecint, c raportul dintre instituiile i grupurile de instituii sociale constituie obiectul sociologiei genera1e, iar raportul dintre instituiile politice si celelalte institutji, domenjul special al sociologiei politice; s se analizeze forele evidente a1e dezagregrii, cauzele ii manifestrile conflictului politic, ca expresie a tensiunilor si con

flictelor socia1e, aspectele disfuncti ona1e ale politicii si modului de guvemare ntr-un moment sau a1tul sau ale mecanismelor de luare a deciziilor politice, prin astfel de abordri preocuprile de sociologie politic din perioada considerat cptnd o puternic tent radica1, critic, demascatoare ceea ce le-a ajutat Sa-i gseasc un loc sub soare si s-si desc hid ua spre statutul academic, spre cel de tiin constituit i oficia1 din faza maturitii sa1e.

ncepnd de prin anii 30-40 ai secolului nostru, sociologia politic se afirm ca o tiin constituit, dobndeste constiina specificitii sa1e i i-o revendic, trece printr-un proces

viguros de specializare i profesionalizare si-si circumscrie valenele pragmatice ca rspuns la nevoia acut resimit de ameliorare a instituiilor, aspirnd s aib utilitate direct pentru aciunea politic si s-si afirme vocaia reformatoare. Dar, pentru a reforma, este necesar, mai nti, a observa, a cunoaste, a analiza faptele, datele, realittile politice asa cum sunt ele. Rspunznd unui asemenea imperativ, sociologia po1itic trece prin trei etape mai importante:

a. etapa empiric, marcat de dou curente principale: empiris-mul si behaviorismul.

Empirismul este orientarea care opereaz ruptura cu epoca ante-rioar a speculaiilor teoretice si a fctorilor de utopii i care nte-meiaz sociologia politic pe afirmarea cercetrii empirice, a investigaiei concrete, a examinrii datelor si evenimentelor, a for-mulrii constatrilor factuale. Aceast orientare, precizeaz Schwartzenberg n lucrarea9 menionat anterior, fundamenteaz cteva concepte de baz a1e sociologiei politice, cum este cel cle pro-ces politic, neles ca interaciune a instituiilor politice cu grupurile sociale, i cel de viat politic, definit ca rezultant a interaciunii grupurilor sau a grupurilor de interese.

Cu toale aceste contribuii, empirismul a fost depsit pentru c prezenta, cel puin, urmtoarele neajunsuri: concentrarea ateniei numai asupra a ceea ce se poate msura, fapt care nu a permis dect abordarea doar a unei pri a rea1itii politice cea cuantificabil exacerbnd-o, asa curn s-a ntmplat cu fenomenul alegerilor, socio-logia politic suferind

12

astfel o malformatie constnd n reducerea sa la un singur capitol, cel al sociologiei electorale; obsesia

Roger-Gtrard Schwartzenberg, op.cit., p.10-ii.

metodelor, a tehnjcjlor de investigare empiric, ceea ce i-a atras ca-lificativul de mperia1isin metodologic, adic instalarea situatiei inacceptabile n care metodele dicteaz objectul cercetrii; pierderea din vedere a ansamblului vieii sociale, neglijarea bogiei realitii con crete a vieii politice.

l3ehaviorismul, orientare gemelar cu empirismul, s-a centrat pe conceptul de comportament politic, defiriit ca ansamblu al motivatiilor, reaciilor si actiuni1or oamenilor, ale grupurilor si ale personaliti1or fa de datele, faptele, procesele, evenimentele, struc-turile i inst ituiile politice. Propunndu-i ca scop modelarea com-portamentului politic, iar pe plan metodologic rafinarea tehnicilor de cuantificare i msurare, behaviorismul si-a revendicat patentul de a fi oferit modelele posibile i dezirabile de comportament politic, iar n ceea ce privete tehnicile, de a fi reusit s aplice cu succes metodele statistice si matematice n studierea comportamentului politic. Fr ndoial, acestea sunt, pentru sociologia politic, irnpor-tante cuceriri. Dar behaviorismul, ca i empirismul, a avut serioase lacune care i-au atras critici necrutoare din partea unor reprezentani prestigioi ai sociologiei politice, precum C. Wright Mills, Paul Lazarsfeld, George Lindberg s.a.. Acestia, constientiznd c cercetarea sociologic a politicului nu poate fi redus numaj la comportamentul politic Sj flici la o colectie de date, de detalii, fr circumscrierea ntr-o gril teoretic, fr a trece la o faz superioar

cea a interpretrii si teoretizrii rezultatelor, a l)redictiei au acuzat, i pe bun dreptate. hehaviorismul de cuantofrenie, de hiperfactualisin, de pretentia absurd de a face din sociologia politic O Stiint neu tr, rupt de sistemul de valori.

Ambele curente relev c n aceast etap interesul major al sociologiei politice s-a concenlrat, n special, asupra alegerilor, par-tidelor politice i grupurilor de interese;

b. etapa formalizrii se ntinde, cu aproxiinaie, ntre 1955-1969, cnd s-a dezvoltat un alt curent cel al perspectivei teoretice. Acesta a abordat, cu predilecie, domenii ale vieii politice ignorate pn atunci, cum este cel al valorilor, istoria ideilor politice, sistemul politic, puterea politic, birocraia, partidele politice, elitele politice etc., iar sub aspect metodologic a forjat metode rafinate si foarte modeme de analiz, cum este metoda sistemic, analiza functional,

abordarea organizaional sau analiza structuralist, teoria jocurilor s.a.. David Easton este unul dintre reprezentanii de marc ai acestui curent, care, n trei dintre lucrrile sale reprezentative

The Political System (1953), A Framework for Political An2lysis (1965), A Systems

13

Analysis of Political Life (1968) a dezvoltat o critic incisiv a hiperfactualismului, a fundamentat conceptul de sistem politic si a hn plementat n sociologia politic analiza sistemic.

Ali reprezentanti de marc sunt Talcott Parsons, Marion Lvy, Robert King Merton si, mai ales, Gabriel Almond, care au promo-vat abordarea functional, centrat pe conceptele-cheie de funcie, status, rol. Din aceast perspectiv, n patru dintre cele mai reprezen-tative lucrri a1e sa1e

The Politics ofthe Developing Areas (1960), The Civic Culture (1963), Comparative Politics. A Developmental Approach (1966), Political Development (1970)

Almond ana1izeaz funcionarea sistemului politic la lrei njvele: a. interaciunea sistemului politic cu mediul su; b. functionarea sa intern; c. meninerea i adaptarea sa. E1 deceleaz astfel un ntreg complex de funcii a1e si stemului politic, functii care, dac nu sunt ndeplinite sau sunt imperfecte, imprim sistemului politic o funcionare proast, supravieuirea sa nefiind asigurat.

Un al treilea curent, n afar de cel sistemist sj functionalis t,afost cel care a promovat abordarea organizatio nal, ce plaseaz funcionarea sistemuluj politic n cadrul general al organizatiilor socjale si aI institutjjlor politice, locul central ocupndu-I statul. Lucrrile cele mai reprezentative ale acestui curent sunt: March, H.A., Siinon, J., Organizations (1969); Michel, Crozier. La socit bloquee (1969);

c. etal)a experimentrii, a operaionalizrii instrumentelor, con-ceptelor si modelelor de analiz a complexitii i vastitii realittii politice, este etapa actual, ce se ntinde de prin anii 7O pn n prezent. Se iinpun ca importante dou aspecte fundameritale ale aces-tei etape: critica sever, dar justificat, a etapei anterioare cea a for-malizrii; reconstituirea cmpului sociologiei politice i ritocmirea nomenclatoarelor de probleme care ar da relief acestui cmp.

Sub primul aspect, sunt demne de menionat cele maj pertinente, mai justificate si ndreptite critici referitoare Ia neajunsurile, li-mitele si lacu nele etapei formalizrii, relevate de Schwartzenberg n

lucrarea citat10: excesiva abstractizare si form alizare teoretic, ca-racterul operational sczut a1 unor modele prea generale, insuficient de adaptate la rea1itate, prnd mai degrab un joc al ideilor pure i o masc dezincamat, ce arcund confljcte de interes i pasiuni politice, ce pun ntre paranteze rea1itatea politic aa cum este ori ar putea s f1e; mistifc realitatea politic, pentru c o prezint ca un sistem aflat n echi1ibru, exagernd rolul integrator al politicii; punn-du-se accent pe stabilitatea sistemelor politice, pe capacitatea lor de a supravieui, de a persista n timp, a fost exagerat echilibrul si subesti-mate dezechilibrele, tensiunile, antagonismele ceea ce-i confer un iz de apologie a statu

14

quo-ului prin aceasta, o dimensiune conserva-toare, de aprare a ordinii politice sociale existente, fiir a pune n cauz aceast ordine n trsturile ei fundamentale; pornind de la un singur tip de realitate politic, cea occidental analizele respective se dovedesc a fi occidentalocentriste, ntorcnd spatele unor tr.sturi si

particularitti ale rea1i tilor politice extraoccidentale, deosebit de

complexe i interesante; peda1nd pe ideea de persisten i stabilitate a sistemului politic, respectivele ana1ize au escamotat factorii de mis-care i schimbare, trdnd un mod anistoric de nelegere a realittilor politice concrete existente ntr-o lume ca cea contemporan aflat n schimbare i cu un profund caracter conflictual.

Sub cel de-al doilea aspect, sociologia politic este centrat pe actiunea politic, incumbndui-se rolul de disciplin capabil s serveasc terapeutica socia1, s prevad si s esti meze, jucnd un rol prospectiv, s ghideze i s orienteze evoluia vieii politice, s se implice n modelarea realitilor politice, lransformndu-se ntr-o

sociologie a actiunii, n tr-o tiin politic aplicat. Pentru a i se asigura o astfel de orientare, s-au accentuat preocuprile de a se sta-bjlj, ct mai sistematizat, tabloul sau nomenclatorul problemelor de care sociologia politic, ca sociologie a actiunii, arurmasseocupe. Dar fiecare dintre cei care au ntreprins un asemenea demers a vzut si a construit n felul su propriu respectivul tablou, astfel inct pot f1 identif1cate numeroase asemenea nomenclatoare de

probleme, lip-site de organicitate i de coerent. Astfel, S.M. Lipset revendic, de pild, pentru sociologia politic contemporan, urmtoarele

10 Ibidem.

Seymour Martin Lipset, LHotnme et la politique, Editions du Seuil, Paris, 1963, p.42-54.

domenii: votul, miscri1e politice, politica administraiilor, condu-cerea organizatiilor libere. Maurice Duverger12 se refer la trei mari capitole: sociologia partidelor politice, sociologia a1egerilor si socio-logia regimurilor politice. Raymond Aron13 reia dintre acestea sociologia partidelor politice i sociologia electora1, adugnd sociologia grupurilor de presiune i cea a organelor puterii, socio-logia relaiilor internaiona1e, sociologia rilor subdezvoltate (pe care alii

o numesc a construciei naiona1e) i sociologia istoric a politicii. Ali autori prefer alte capitole, putnd astfel meniona foarte multe exemple care, toate laolalt, relev un mozaic lipsit de orice structur.

Acesta a fost ns un prim moment, care s-a soldat cu o multitudine ama1gamat de aspecte considerate a intra n competena sociologiei politice ca tin a aciunii. Acest moment a fost depit, astfel c, n

15

prezent, exist o cvasiunanimitate n a considera c nomenclatorul pro-blemelor care configureaz perimetrul sociologiei politice, ca tiin cu caracter aplicativ, cuprinde urmtoarele probleme fundamentale:

sistemul politic, structura, functiile si evolutia lui;

puterea politic, raporturile de putere, guvernarea, problemele administraiei;

ansamblul proceselor prin care o societate realizeaz sau nu realizeaz consensul;

procesul lurii deciziilor politice;

partidele politice, organizaiile micri1e politice, grupurile de presiune;

ideologiile politice;

comportamentul politic (comportamentul electoral, atitudini si opinii politice, cultur politic, socializare politic etc.);

elitele politice, oligarhia politic;

politic comparat;

regimuri politice, tipuri de regimuri politice;

procese de modernizare politic, de dezvoltare politic, procese i factori ai schimbrii politice.

Iat de ce apare ct se poate de ndreptit ntrebarea: Ce este sociologia politic? si de ce se impune cu o anumit acuitate pre-ocuparea de a-i da un rspuns ct mai clar i de a-i configura ct mai sistematic obiectul.

12 Maurice Duverger, Introduction une sociologie des rgimes politiques, P.U.F., Paris,

4

1963, p.3-. 13 Raymond Aron, La sociologie politique, PUF., Paris, 1966, p. 29-41.

2. CE ESTE SOCIOLOGIA POLITIC?

Clarificri terminologice. Pentru un rspuns corect si riguros Ia aceast ntrebare, este necesar mai nt o succint clarificare a ter-menilor de politic-politici, politicul, politic.

La nivelul simtului comun, n limbajul curent, termenul de politic este 16

folosit n mai multe sensuri, dintre care urmtoarele palru sunt predominante:

a. pentru a desemna domenii concrete a1e actiunii politice, spunndu-se, spre exemplu, politica economic, politica fisca1 sau financiar, po1itica cultural sau politica demografic, politica intemationa1 etc.. In aceast accepiune, substantivul politic este adeseori folosit sub forma de plura1 politici ca, spre pild, n urmtoarea expresie: politicile pe care guvernul X le-a dus n perioada Y;

pentru a exprima caracterul actiuniilaciunilor politice ale unui individ, grup ori autoriti, n vederea realizrii anumitor obiec-tive, vorbindu-se, astfel, despre o politic intervenionist, o politic libera1 sau conservatoare, politic agresiv, de bun nelegere i cooperare sau de i.mixtiune etc.;

cu referire la componentele ideatice a1e activitii politice, indiferent de agentu]Iagenii acesteia, atunci cnd sunt avute n vedere ideile politice, ideologia politica, cunotine1e politice, proiectele politice etc.;

pentru a indica rolul politicii de activitate/aciune desfsurat n vederea dezamorsrii antagonismelor si armonizarea intereselor, cu scopul de a asigura protecia organismului social, a ordinii lui inte-rioare sau a ordinii politice instituite, ca n exprimrile: politica de conciliere, politica de ntrire ori nfptuire a unitii partidului, a societtii, a natiunii, a frontului forelor pacifiste, a miscrilor de emancipare politica de consens etc.. Sub acest aspect, s-a considerat c politica este mai mult o art, adic acel gen de activitate care, fcut cu ingeniozitate, pricepere i ta1ent, imaginaie i exercitiu determin oamenii s acioneze mpreun spre atingerea unui scop comun, dincolo de varietatea infinit a aspiraiilor, intereselor, mobilurilor si telurilor existenei i manifestrii lor ca fiinte sociale.

Unul dintre reprezentanii strlucii ai nelegerii i definirii politicii ca art este Benedetto Croce, pentru care problema politic privit ca problem practic este o problem de iniiativ, creativitate, ingeniozitate i tocmai de aceea este complet persona1, individua114. n tara noastr, Dimitrie Gusti este cel care a susinut c politica este o art, mai a1es sub aspectul echilibrrii i mbinrii mijloacelor si scopurilor care iau natere din specificul vieii sociale, nota distinctiv a artei politice constnd dup Gusti n aceea c scopurile atinse conin mai mult dect cele imaginate, rezultatul obinut este mai mare dect cel scontat, mijloacele procedeele uzi-tate s-au dovedit, pn la urm, mai efciente, mai subtile sau mai adecvate dect s-a preconizat5.

n rea1itate, politica este, n acelasi timp, tiin i art: stiint pentru c ea necesit imperios cunoaterea adecvat a realittii politice fundamentarea stiintific a deciziilor politice, precum si ceea ce C. Wright Mi1ls numea (n lucrarea Imaginaie sociologic, capitolul intitulat Despre

17

politic) valoarea de adevr a faptului politic, a face politic nsemnnd dup el a practica politica ade-vrului ceea ce este de natur s contribuie la prentmpinarea ori contracararea voluntarismului si aventurismului politic, evitarea chiar a dezastrului politic; art pentru c ea necesit imaginaie, miestrie, talent, sim politic, creativitate, dar nu oricum, ci pe temeiul cunoasterii si fundamentrii stiintifice.

Din perspectiva sociologiei politice, termenul de politic desemneaz acel tip de activitate uman care const n luarea decizi-ilor politice i implementarea lor n viaa soc ial, prin aducerea lor la ndeplinire. Cu aceast conotatie, termen ul de politic capt un sens restrns, bine circumscris, referindu-se la aciunea, la prac-tica politic, neleas ca zon, compartiment sau tip de aciune sau practic socia1.

Si politicul circul cu un coninut vast i tocmai de aceea vag, acoperind ntreaga realitate politic a unei societi, fiind folosit n

14 Benedetto Croce, Elementi di Politica, Laterza, Bari, 1925, p. 46-47.

15 Dimitrie Gusti, Stiintele politi ce, sociologia, politica si etica in interdependenta lor unitar, n Opere, vol. 11, Editura Academiei Romne,

Bucuresti, 1967, p. 38.

cteva accepii mai importante, cu referire la: a. lupta pentru putere, pentru mentinerea sau schimbarea regimului politic; b. competiia de interese politice; c. ntregul sistem deciziona1; d. programele politice sau de guvernare, att cele privind obiectivele de perspectiv direciile genera1e de orientare a evolutiei soci etii, ct i cele refe-ritoare la mijloacele si cile de atingere a obiectivelor, precum sj de nfptuire a liniei politice generale.

Este uor de observat c n toate aceste conotaii, politicul se suprapune cu politica, fapt

pentru care nu numai la nivelul simtului comun, dar chiar si n dezbaterile teoretice, acesti doi termeni sunt confundati si substituitj unul prin cellalt, ceea ce l-a determinat pe William Connolly s considere politicul (Ie politique), ca notiune, un fel de concept-grebl sau conceptciorchine (le concept en grappe), adic un concept ce cumuleaz indistinct o multitudine de inelesuri 16,

Ca si n cazul termenului politic, soluia rezid n ncercarea de a privi politicul din unghiul de vedere a1 uneia dintre disciplinele

politice. Din perspectiva sociologiei politice, politicul reprezint o dimensiune imanent societtii omenesti, unul dintre parametrii relatiilor so ciale, o sfer particular a vietii sociale, o modalitate specific a organizrii interioare a ansamblului social si a struc turii relatiilor Iui cu contextul international. E1 ntruchipeaz

18

ntreaga realitate politic a unei societi date, oricare ar fi varjatiile

puterii politice, ale relaiilor, institutiilor si ideoogii1or politice, ori-cai.re ar fi evolutia cjl or, mijloacelor, instrumentelor i efectelor aciunii, respectiv practicii politice, oricare ar fi schimbarea regimurilor politice i a frontierelor pe suprafaa Pmntului. I . esen, politicul este, cum 1-a definit Eisenstadt, punctul focal a1 vietii sociale organizate ... punctul focal al relaiilor sociale pmn-tene17.

Definit astfel, se nelege c politicul nu numai c se intersecteaz cu politica, ci chiar o nglobeaz ca pe unul dintre domeniile sale intrinseci. De aceea, politicul nu poate fi conceput ca ceva ce ar

16 William Connolly, The Terms of the Political Discourse, Lexington, Massachusetts, Heath, 1974, p. 148. 17 S. N. Eisenstadt, Political Sociology. A Reader, Basic Books Inc. Pub1ishers New York, 1971, p. 3. putea exista n afara politicii sau care ar transcende-o; dup cum nici politica nu poate fi

considerat ca o activitate sau practic uman care ar absorbi ntru totul politicul, n care acesta din urm s-ar disi-pa. Este, prin urmare, justificat s se considere c politicul reprezin-t, mai degrab, ntreaga realitate politic a unei societti si modul n care aceast realitate se organizeaz, structureaz si evolueaz, iar politica actiunea sau practica politic. A le dis-tinge astfel nu nseamn nici a le confunda si su bstitui, dar nici a le autonomiza total, a le disjunge i a le opune ntr-o manier rigid, ci a le privi ntr-o strns interdependen, conlucrare si influenreci-proca.

Pentru a nu ft nclcate cerinele de rigurozitate ce se impun oricrei def1nitii stiintifice, sociologia politic definete politicul la mai multe nivele la care el se constituie si funcioneaz, pentru a-i surprinde diferitele sale momente, laturi sau faete. Un prim nivel ar fi acela al conceperii politicului ca mod sau form de organizare i conducere a societtii de mentinere structurare sau perfecionare a

ordinii ei inteme, modernd conflictele, tensiuni1e clivajele n scopul statornicirii, lega1izrii i legitimrii dominaiei unui grup, ca t n vederea garantrii securitii exteme a ntregului organism social. Un a1 doilea nivel ar fi cel al aciunii sau practicii, reprezen-tnd ansamblul actiunilor ntreprinse pentru stabilitatea sau schim-barea unui sistem politic exjstent, pentru ntrirea sau, dimpotriv, u brezirea i, pn la urm, rstumarea unui regim politic dat, ca si totalitatea activittilor desfsurate n competiia, n lupta pentru susinerea i consolidarea puterii politice, pentru exercitarea preroga-tivelor acesteja, ca si pentru influenarea, controlul sau cucerirea ei. Un a1 treilea nivel ar ft cel referitor la strategiile elaborate tacticile aplicate de forele politice,

19

de actorii politici, pentru mentinerea, consolidarea si afirmarea sistemului politic si a regimului politic, ori, din contr, pentru schimbarea si rsturnarea acestora, precum si metodele, mijloacele, procedeele folosite de agentii colectivi si indi-viduali ai puterii pentru a o exercita, influena sau cuceri n scopul de a-i rea1iza astfel interesele lor fundamentale. Un al patrulea nivel ar ft cel al cunoasterii politice, al arsenalului (in acesta intrnd ideo-logia si, n genera1, cultura politic, cu toate componentele lor, tiine1e politice, inclusiv sociologia politic) mijloacelor de inter

pretare i justificare a ordinij politice existente sau a schimbrii aces-teta. In sfrsit, un al cincilea nivel ar fi cel al continutului si dimen-siunilor comunitii internaionale, al nterrelaiilor, conjugrii si impactului acesteja asupra ordinii politice din cadrul fiecrei societti date.

Irttruct limba romn nu are corespondeni specifici pentru ceea ce n limba englez se desemneaz prin politics, policy sau polity, este necesar, atunci cnd este primejdie de confuzie prin utilizarea nediferentiat, s se precizeze sensul n care sunt folosite concepte ca politica, politicul sau chiar forma adjectival politic (precum n sin-tagma om politic, de exemplu).

Obiectul sociologiei politice. Asa cum o arat si numele socio-logia politic este, inainte de toate, sociologie fie c o considerm sociologie de ramur, prin aceast expresie reliefndu-i domeniul de care se ocup, relativ autonom si particular al realittji soc iale, fie c o apreciem ca ramur a sociologiei, subliniind prin aceasta c exist o tiin unic, sociologia general, cu subdiviziunile si ramurile sale, sociologia politic fiind una djntre acestea. j ntr-un caz si n cell alt, ceea ce este importanl de reinut este c sociologia politica este sociologie, c orict de specializat i autonom ar fi, ea r.mne sociologie i, ca atare, nu se confund dup cum vom rele-va mai departe cu una sau alta dintre tiine1e politice.

Prin substantivul sociologie din denumirea sa, sociologia politic are la ba.z urmtoarele idei directoare: a. unitatea funda-tnental a societii uinane, concepnd aceast societate ca o totali-tate, ca un ansamblu de elentente interdependente, astfel nct eco-nomicul. politicul, socialul, spiritualul, moralul, valorile etc. nu sunt dect fatete, laturi. coinponente, dirnensiuni diferite ale unuia i aceluiasi tot integral si integrator societatea global; b. aceste fatete sau laturi nu se constituie ca nite 1umi inchise, ca niste monade autosuficiente, izolate unele n raport cu celelalte, ci ca ntte lumi complexe, cu structuri, caracteristici si legaliti proprii de afirmare i evolutie, cu autonomie i independen relativ,darsi aflate ri corelaie, interdependen i influen reciproc, astfel nct nici una dintre ele nu poate fi redus la celelalte, iar caracteristicile oricreia nu pot fi stabilite prin reducerea la caracteristjcile uneia sau alteia, aa cum, prin ana1ogie, proprietile apei nu pot fi reduse la

proprietile hidrogenului si oxigenului, luate separat, i nici invers; c. structura proprie a ansamblului, a ntregului societate global ca si caracterul su deosebit de complex fac s apar anumite relaii, aumite

20

caracteristici care nu exist ca atare n fiecre djntre ele-mentele sale componente luate izolat, astfel nct un fenomen aprut intr-o anumit latur, sfer sau zon a vieii sociale poate s aib repercusiuni asupra ansamblului vjetij sociale, si invers, ceea ce face imposibil analiza unui aspect al vietii socia1e fr a tine seama de toate celelalte.

Pornind de aici, apare clar c sociologia politic, considernd politicul drept emergen a socialului, urmreste s evidentieze care este natura, locul si ro lul politicului n viaa societii, s includ politica n structura si funcionarea societii globale, s coreleze fenomenele si procesele politice cu celelalte fenomene i procese sociale. Aceast perspectiv i-a determinat pe unii analisti s con-sidere c sociologia politic reprezint acea ramur a sociologiei care analizeaz interrelatiile fenom enelor politice si sociale.

Sociologie fiind, sociologia politic nu studiaz societatea ca tot, n toate fatetele si co mponentele ei, cu ansamblul interrelatiilor acestora, ci numai o faet, o zon a societii globale, si anume

politicul. Deci, la ntrebarea: Ce este sociologia politic?, rs-punsul ar putea fi urntorul: sociologia politic este acea ramur a

sociologiei care studiaz politicul n determinarea sa concret si n desfsurarea sa istoric, raportat la cadrele si structurile socio-economice ale societii care I nglobeaz.

Cum, n orice societate, politicul se configureaz prin cteva componente fundamentale puterea, statul si celelalte institutii, gruputile, comportainentele, ideile etc. vom considera c, mai con-cret, sociologia politic este stiinta care studjaz:

puterea l)olitic ca manjfestare a puterii societii;

statul si institutiile politice ca form de organizare a societii;

grupurile politice ca varietate a grupurilor sociale;

relatiile politice ca element al relaiilor soc iale;

ideile politice ca tipuri de idei sociale;

comportamentele politice ca genuri de comportamente sociale;

conflictele politice ca tipuri particulare de conflicte sociale s. a.m. d..

Enumerarea ar putea continua, deoarece n sfera de preocupri ale sociologiei politice intr i a1te aspecte esenia1e ale politicului, cum ar ft: guvernarea politic privit ca modalitate fundamental de organizare i conducere a societii; rolul elitelor politice i a1 clasei conductoare,

21

raportul guvernanti guvemai; regimurile politice, tipologia acestora, analiza lor comparativ jstoric; raporturile si interactiunile sistemului sau/si regimului politic cu mediul internaional.a..

Dat fiind aceast multitudine de aspecte, nelegem de ce s-au manifestat si continu s se manifeste dispute n jurul obiectului sociologiei politice, precum un asiduu interes pentru o asazis list complet de probleme care s intre n sfera de preocupri nemijlocite ale sociologiei politice, conf1gurndu-i si delimitndu-i obiectul. Spre exemplificare, menionm patru asemenea liste care ar putea fi considerate cuprinztoare i la obiect: a. cea a sociologu-lui german Otto Stammer,18 care evidentiaz ca domenii principale:

puterea, sistemele de dominatie, totalitarismul, democraia, partidele politice, grupurile sociale de interese, parlamentul, birocraia, la care adaug i altele mai puin specifice; b. inventarul lui J. S. Roucek19 care, la rndu-i, propune: participare politic, comportament electoral, studiul atitudinilor politice extremiste radicale, sociologia razboiului, determinri ale opiniei publice i ale propagandei, relatii ntre psihologie i politic, probleme a1e psihopatologiei si ale iraionalismului p olitic, conceptul de conductor charismatic, functiile jdeo logiilor etc.; c. nomenclatorul lui Reinhard Bendix si Seymour Martin Lipset,20 care nomina1izeaz expres: birocraia i administratia public, studii comparative de structuri politice si sociale; grup uri emice; ideologii; intelectualii; miscri muncitoresti; putere legislativ; armat; sisteme politice naiona1e; planificare; elite politice i probleme de leadership; partide politice; politica

18 Otto Stammer, Gesellschaft und Politik, n loc. cit., p. 566 i urrn.

19 j Roucek, L. Warren, Sociology. An Introduction, Ames, Jowa, 1956.

20Reinhard Bendix, S.M. Lipset, Poljtica1 Sociology, n Current Sociology, vol. VI, nr. 2, 1957 - UNESCO.

regimurilor subdezvoltate; grupuri de presiune; factori psihologici ai apartenenei politice; opinie public, propagand i efecte a1e mijloa-celor de comunicatie de mas; modele de via politic regiona1; religie i politic; politic rura1, stratificare socia1 i politic; com-portarnent electoral. Sj, n sfrsit, una dintre cele mai recente liste21 cuprinde: partidele politice, alegerile, luarea deciziilor politice, func-ionarea administraiei, inclusiv birocratismul, elitele politice (clasa politic, oligarhia politic), toate aspectele legate de statul modern, independent si suveran, ca institutie fundamenta1 a sistemului politic, politicile publice (n materie de asigurri sociale, educatie, sntate, cultur), politicile publice la nivel intemaiona1 (de exem-plu, politica agricol a Uniunii Europene), comportamentele politice i apartenena lor la o categorie social sau a1ta,

22

cmpul politic neles ca o conftgurare a statusurilor si rolurilor politice, a inter-aciunilor si a liniilor de for dintre ele, asemeni orientrii liniilor hiperbolice a1e pi1iturii de f1er de pe o foaie de hnie sub care s-a pus un magnet relatiile intemationa1e existente ntre unittile suverane.

Mozaicul acestor liste de probleme ce ar trebui considerate ca domenii specifice de preocupri a1e sociologiei politice s-a diversifi-cat n continuare, n ultimii ani adugndu-li-se cu deosebire capi-tolele referitoare la deciziile i opiunile politice, ca i la relatiile intemaiona1e.

Controverse n jurul obiectului. Toate acestea pun n evident c sociologia politic, fiind o stiin relativ recent, trece printr-un proces de formare, conturare si acreditare care nc nu este pe deplin ncheiat. Obiectul propriu de studiu, conceptele fundamentale si notiunile corelative acestora, ntregul eafodaj de elemente de care o stiint are absolut nevoie pentru a se afirma cu acest statut, sociolo-gia politic i le-a dobndit ca urmare a desfurrii unor ample i ndelungate dezbateri teoretice, cele mai multe si mai aprinse fiind n jurul obiectului. Asupra acestora nu ne oprim aici, ntruct ele rezult cu destul claritate din scurtul istoric prezentat n paragraful anterior. Menionm numai c aceste controverse continu i astzi, urmrind s stabileasc dac sociologia politic este studiul vieii politice n complexitatea sa ori numai al puterii politice, dat fiind c unul dintre

21 Dominique Colas, Sociologie politique, PUF, Paris, 1994, p. 9-12.

fenomenele tipice ale societii contemporane este lupta pentru pu-tere i, ca urmare, dup cum observa i H. Morgenthau, ar fi ct se poate de firesc ca sociologia politic s se axeze pe studiul acesteia.22

Fr ndoia1, considerarea sociologiei politice ca stiin ce ana-lizeaz, din perspectiv sociologic, puterea, cu toate determinrile, componentele, formele ei de manifestare si impactul asupra societtii n cadrul creia se afirm, este exact, dar unilateral, pentru c limiteaz objectul sociologiei politice la una dintre componentele lui intrinseci studiul puterii asa cum, din scurtul istoric prezentat, am constatat c alte viziuni, la fel de reducioniste, au limitat acest obiect la studiul fie a1 sistemului politic, respectiv, a1 statului si al celorla1te instituii politice, fie la cel al regimurilor politice succesiunii aces-tora, al comportamentului politic, ndeosebi al comportamentului electoral, al elitelor politice, al clasei sau oligarhiei politice etc..

Nici pn astzi nu s-a ajuns la stabilirea unui punct de vedere unanim sau genera1 acceptat a ceea ce este obiectul sociologiei politice, dar pare a predomina si a avea ctig de cauz punctul de vedere conform cruia sociologia politic este domeniul sau ramu-ra specializat a sociologiei ce studiaz viaa politic n complexi-tatea ei, ca zon, sfer sau compartiment al vietii sociale globale, ce analizeaz politictl n contextul sistemului social total, inte-grat n funcionalitatea social general. De aceea, abordrile sociologiei politice au ntotdeauna un pronunat caracter empiric, concret, adevrurile ei fiind mai puin adevruri a1e deduciilor

23

teo-retice i mult mai mult a1e datelor msurabile, ale faptelor statjstice.23

Dar, dac n legtur cu caracterul sociologic a1 abordrii speci-ftce sociologiei politice lucrurile sunt oarecum limpezite, coninutul, substana, aria de cuprindere a obiectului sociologiei politice, ce intr i ct intr n cmpul de activitate al acestei discipline reprezint probleme n jurul crora disputele actuale continu. Un element care concur la clarificarea chestiunii n cauz este deli-mitarea de obiectul propriu celorla1te tiine nrudite sau limitrofe si precizarea raporturilor cu acestea.

Sociologia politic si stiintele nrudite sau limitrofe. Pentru a

22 Hans Morgenthau, Power as a Politica1 Concept, Northwestem Universit Press Evanston 1962, p. 74.

Ileana Petras-Voicu, Introducere n sociologia politic, vol. 1, Casa de Editur Transitvania Press, 1994.

limpezi raporturile sociologiei politice cu tiine1e nrudite sau li-mitrofe, o precizare se

impune de la bun nceput: politicul n sen-sul defnit anterior reprezint acea realitate specific societii omerteti care face obiectul de studiu al mai multor stiinte, acestea alctuind laolalt sistemul stiintelor politice24: Stiinta politic sau politologia, sociologia politic, filosofia politic, geopolitica, antropologia politic .a..

Dac, n cazul filosofiei politice i al antropologiei politice, speci-licul lor de abordare apare mult mai pregnant, iar obiectul de studiu mai bine delimitat dup cum vom releva n continuare n ceea ce privete politologia si sociologia politic, lucrurile sunt mult mai indistincte pentru bunul simplul motiv c obiectul lor de studiu este, n bun msur, identic, numai maniera i unghiul (perspectiva) de abordare difer primei fiindu-i specific ana1iza teoretic, celeila1te investigarea sociologic; una stiina politic concen-trndu-si efo rturile asupra aparatului guvemamental i mecanismelor conducerii politice, a1e guvemrii, cea1alt asupra interaciunii dintre politic i structura social, dintre procesele politice i societate.

Aceasta nu nseamn a considera politologia fie o pseudostiint, cum susinea sociologul francez Gaston Bouthoul,25 fie un capitol (partea teoretic), cum aprecia R. Aron,26 al sociologiei politice, anulndu-i caracterul de tiin teoretic, distinct automat a politicului; nu nseanin nici a nega sociologia politic n favoarea politologiei, a-i rpi specificul sociologic, reducnd-o la ceea ce unii si altii nteleg prin politologie; dup cum nu nseamn nici a le iden-tifica, considerndu-le unul si acelai lucru, aa cum face Maurice Duverger atunci cnd le calific drept expresii sinonime27. Datorit apropierii att de strnse, a

24

similitudinii si identittii realittii 1a. care ambele se refer, i una si cealalt reprezentnd, dup cum a obser-vat justificat Gabriel Almond, o reflectie conc entrat asupra orga-nizrii politice a societii28 dar ca urmare a mprejurrii c, asa

24 Vezi si Ovidiu Trsnea, Curente i tendine n politologia contemporan,

Bucuresti, 1972, cap.I.

10

25 Gaston Bouthoul, Sociologie de la politique, PUF, Paris, 1965, p.7-.

26 Raymond Aon, La sociologie politique, is Revue de lenseignexnent suprieul-, nr. 12, 1965, p. 21-23.

27 Maurice Duverger, Sociologie politique, PUF, Paris, 1966, p. 24.

28 Gabriel Almond, A Developmental Approach to Poljtical Systems, apud

S.N. Eisenstadt, op. cit., p. 57.

cum constat pertinent Mihu Achim, politologii i pun tot mai mult probleme sociologice, iar abordrile sociologiei politice se ridic tot mai mult spre predicie, spre elaborare de modele, interesele poli-tologilor i ale sociologilor aflndu-se ntr-o micare convergent, acum suprapunndu-se n multe privine29 nelegem de ce s-a dovedit dificil si infructuoas tentativa de a trasa, cu linii ferme si clare, hotare rigide ntre cele dou discipline.

n aceast privin exist, n literatura de specia1itate din ta.ra noasir. precizri care au clarificat ntr-o mare msur problema n discutie. Ast fel, prof. Ovidiu Trsnea sublinia c:

ambele discipline sociologia politic si politologia sunt necesare i, prin urmare, legitime; de aceea, orice tentativ de a reduce una dintre ele la cealalt este inconsistent si refutabi l;

ele sunt discipline distincte: a pune semitul ega1itii ntre ele nseamn a desconsidera necesiti practice ignora cerinele epis-temologice ale diviziunii muncii proprii studiului contemporan al

politologia reprezint, n sistemul contemporan al tiine1or politice, o disciplin fundamental, ca stiint social particular consacrat fenomenului politic. Sociologia politic este

o sociologie special, de ramur, care face jonciunea ntre sociologie i tiina polit ic; sub raport

cognitiv, ele sunt discipline complementare; obiectul lor este, ntr-o mare msur, comun: politicul n deter-minarea sa concret si n

25

desfurarea sa istoric. Centrul lor de interese este ns diferit: n timp ce politologia se consacr

cercetrii si

explicrii esenei, genezei si di namicii politicului, sociologia

politic urmreste mai cu seam natura, locul i rolul social ale sis-temului politic, raporturile istoriceste conditionate dintre sistemul social sj siste mul politic;

dac viziunea politologic este predominant aceea a speciftcittii fenomenului politic, perspectiva sociologic este aceea a totalitii, a ntregului social, integrnd politicul n structura i funcionalitatea socia1 general si corelnd fenomenul politic cu celelalte fenomene sociale30.

29 Mihu Achim, Introducere n sociologie, Editura. Dacia, Cluj-Napoca, 1992, p. 30.

30 Ovidiu Trsnea, Probleme de sociologie politic, Editura Politic, Bucuresti,

1975, p. 39-40.

Tom Bottomore accentua mai mult c, n timp ce stiina po1itic (po1itologia) studiaz politicul n sine sau, dup Ju1ien Freund, politicul ca esent auto nom, i nu ca o dimensiune a vietii sociale, nu pe baza corelaiei cu socialul, ocio1ogia politic l studiaz n cadrul acestei corelaii, ca nrdcinat (rooted) n conditiile materi-a1e de viat, ca intricat, ntreesut n societatea global31.

Corobornd toate aceste elemente clarificatoare, am putea, pe scurt, considera c poiitologia studiaz si explic natura si esenta

politicului, geneza si dinamica lui, precum i locul i rolul pe care l are ca realitate complex, iar sociologia politic analizeaz si explic natura si esenta social a politicului, dezvoltarea lui n cadrul unor micro- si macro -structuri sociale, locul si rolul lui n

societate, interconditionarea si inuena reciproc cu celelalte domenii ale vietii sociale.

Exist cteva discipline, din sistemul tiinelor politice, care inter-secteaz att politologia, ct i sociologia politic, jucnd rolul de trstur de unire sau de tampon ntre acestea dou. Ele sunt cunos-cute sub denumirea de discipline limitrofe sau secante, dintre care

menionm spre exemplificare: stasiologia tiina partidelor politice; stiinta relatiilor internaionale; stiinta comportamentu

26

lui electoral; polemologia tiina rzboiului; irenologia tiina pcii; tiina actiunii politice; statoiogia (termen inventat de gndi-torul francez La Bigne de Villeneuve, nainte de primul rzboi mon-dial) - stiinta despre stat. Fiecare dintre aceste discipline nu aparine exclusiv nici sociologiei politice, nici politologiei, ci, ntr-o anumit msur, si uneia celeila1te, pentru c se afl n zona lor de confluent. De exemplu, partidele politice sunt studiate de: politolo-gie ca un element intrinsec politicului, ca una dintre componentele lui de baz si ca una dintre formele lui majore de ntruchipare; socio-logia politic ca unul dintre elementele structurale a1e sistemului politic si ca tip particular de asociere i organizare a gruprilor i comunittilor sociale; de stasiologie, care le ana1izeaz structura intem i modul de organizare, gruprile i regruprile lor, clasifi-carea i tipologia dup anumite crjterii.

ceste tiine secante sunt punile aruncate peste anuri1e pe

31 Tom Bottomore, Political Sociology, Harper and Row Publishers, New York,

1978, p. 8; Freund Julien, L.Essence du politique, Edition Sirey, Paris, 1967, p. 27.

care sociologia politic le sap n jurul propriului cmp de investigaie pentru a-i marca limitele, sunt, cum releva Coser Lewis printr-o sugestiv metafor, cele care abordeaz prtile

scufundate a1e iceberg-ului politic, n timp ce sociologia politic si mai a1es poli-tologia se concentreaz asupra prii vizibile a acestuia.

S-a observat, pe bun dreptate, c lmurirea raportului care exist ntre sociologia politic si flosofa politic se impune cu att mai mult cu ct istoria scurt si umfal a sociologiei politice, simul-tan cu virulena aciunii nihiljste a scientismului pozitivist, extins i n cmpul tiinte1or politice, au fost interpretate ca un triumf asupra filosofiei politice,32 unii chiar declarndu-i pieirea. Leo Strauss con-stata n aceast privin c, fr exagerare, astzi f1losofia politic nu mai exist, cu excepia unor preocupri funerare, adic de cercetare istoric sau a1teori ca tem de slabe i neconvngtoare proteste.33

Desigur, se poate vorbi de un triumt, dar nu asupra filosofiei politice la stadiul ei contemporan de dezvoltare, ci asupra vechji ftlosofii clasice, prin excelen speculativ, predominant apriorist. In msura n care acum se poate vorbi despre o dispariie, apoi despre dispariia acestui fel de filosofie este vorba. Dac, n ntelesul ei actu-al, flosofa politic este acea ramur a flosofei care mediteaz asupra semniflcatiei faptului politic n raport cu omul, asupra valorilor, scopurilor si opiunilor pe care le implic si le reali

nea politic, se ntel

27

zeaz actiu ege c dezvoltarea sociologiei politice nu s-a soldat cu un triumt sau cu o eliminare a f1losofiei

politice. Este vorba, mai degrab, ca expresie a dezvoltrii si aprc -fundrii cunoaterii tiiniftce, de un proces al diversjficrii denter-surilor si sociologice i politice si filosofice i al manifestrii unor complexe raporturi de complementaritate ntre ele.

Fr a intra n detaliile nenumratelor definiii care au fost date filosofiei politice34, vom preciza numai c, spre deosebire de poli-tologie, ca i de sociologia politic, filosofia politic construieste reflecia filosofic asupra politicului si asupra cunoasterii rationale a

32 Jacques Moreau, George Dupui, Jacques Georgel, Elments de sociologie politique,Cujas, Paris, 1966, p. 33-34.

3iLeoStrauss, What is Political Philosophy?, Greenwood Press, Wesport,

l973p. 17.

Pentru aceasta, vezi analiza sistematizat i nuanat cuprins n lucrarea prof.

Ovidiu Trsnea, Filosofla politic, Editura Politic, Bucuresti, 1986, p. 23-54.

acestuia. Deci, ea abordeaz politicul din perspectiv fllosoflc, cu categoriile fundamentale i procedeele specifice filosofiei. Nerespectnd a1tceva dect modul filosofc de abordare, att a politicului, ct i a cunoaterii acestuia filosofia politic dezvluie:

semnificatiile faptului politic, a1e realitii po1itice ca atare, n raport cu omul si conditia acest uia, n lumina unei interpretri globa1e a istoriei; n cadrul unei concepii genera1e despre lume, distileaz si cristalizeaz valorile care orienteaz sau ar trebui s orienteze aciunea politic totoda t, pune n corelaie valorile politice speci-fice cu celelalte valori general-umane istorice, cu destinul omenirii n ansamblul ei; conslruieste un discurs critic asupra principiilor constitutive ale societii politice, ca i asupra criteriilor progresului politic, conjugnd progresul politic cu progresul genera1-uman; se constituie ca o constiint critic a ntregului sistem al stiintelor politice, al diferitelor lor cadre conceptuale, relevnd msura n care aparatul lor conceptua1 concord cu complexitatea fenomenului politic, identificnd confuziile de idei si erorile de metod coninute n teoriile explicative propuse de fiecare dintre tiine1e politice de toate laola1t.

Actionnd n aceste direcii, filosofia politic i afirm, n raport cu aciunea politic i cu cunoaterea tiiniftc a politicului, o dubl natur: epistemic si atitudinal, cognitiv i valorizatoare. In consecin, progresele nregistrate de filosofia politic nu frustreaz progresele

28

cognitive a1e sociologiei politice, ale politologiei i ale tuturor celorlalte tiine ale politicului, ci dimpotriv; iar invers, orice nou progres n cunoasterea politicului realizat de oricare dintre ti inele politice, inclusiv, deci, de sociologia politic, reprezint pen-tru filosofia politic o nou experien de pus n valoare, o nou exigen de integrat, nc un cmp de meditaie si valorizare, un nou element de a se raporta i de a rspunde la cerinele presante ale prac-ticii politice.

Este legitim, de aceea, concluzia c ntre filosofia politic si tine1e politice, inclusiv sociologia politic, exist, prin urmare, o interdependen necesar35, astfel nct profunzimea reflectiej filosofice asupra politicului sj a functiei sa1e integrative i critice

Ibidem, p.54 .

devine un centru de nteres pentru sociologia politic, pentru poli-tologie pentru toate tiine1e politice, dup cum achizitiile tiinifice progresul metodelor de cercetare, noile strategii euristice i explicative, operaionalizarea cercetrii n cmpul studierii politicului de ctre sociologia politic sj de ctre toate celela1te tiine po1itice impun intensificarea refleciei filosofice. Impun, n ultim instan, dezvoltarea filosofiei politice ca atare, care, dac n-ar fi legat organic de dezvoltarea stiint politice, ar ajunge s se degradeze inevitabil ntr-o speculaie steril. Sociologia politic simte, astzi mai mult dect oricnd, o nevoie luntric de filosofie pentru a depsi limitele teoretice de care se 1ovete n pro-pria ei munc n propriul ei domeniu, dup cum filosofia po1itic se hrneste din rezultatele cognitive a1e sociologiei politice pentru a-si feri demersul de uscciune, sterilitate, abstractism speculativ si ruptur de realitatea politic fremtnd.

Antropologia politic este o ramur tardiv specializat a antropologiei socia1e, care se consacr descrierii si analizei struc-turilor, proceselor, reprezentrilor i sistemelor politice proprii societtilor considerate primitive sau arhaice, precum si particularittilor sistemelor politice ale societtilor tribale contempo-rane36. Cantonat asupra acestui objectiv de studiu, antropologia politic a adus noi elemente de cunoatere asupra etapelor procesului de trecere de la comunitile lipsite de structuri politice specializate, sau cum le numea Marcel Pr1ot, societi non politifcate, la cele n care structurile i funciile politice sunt deja diferentiate dup Pr1ot, societi politifcate37 ca si asupra trsturilor specifice ale acestui proces n cazul actualelor societi cu structuri trjbale. Astzi, antropologia politic nu se limiteaz la societtile trib ale, ci mbriseaz, ntr-o viziune sintetic, specific antropologiei, ca tii n despre om, societile arhaice, dar cele contemporane nou, oferind o mai bun nelegere a genezei i esenei politicului. Ea se mbin strns cu vocaia sociologiei politice.

Orientat astfel, antropologia politic ofer sociologiei politice date extrem de utile spre genera1izare i predicie, dup cum sociolo-gia politic i ofer, la rndul ei, instrumente i metodologii de investigaie, ca i elemente concrete i directionri care o orienteaz

29

36 In acest caz, sUnt avute n vedere structurite tribale ndeosebi din trile africane. Marcel Prtot, Sociologie politique, Dalloz, Toulouse, 1973, p. 239-240.

spre ana1iza procesului de trecere la comunitile cu structuri i funcii politice specia1izate n functie de transformrile societale, de trecerea comunitilor primitive ori arhaice de Ia un tip de societate la altul ceea ce o ajut s-si usureze povara unei viziuni predominant filosofice si a unei tendine adeseori prea abstracte.

Istoria politic este istoria vietii politice, ce s-a configurat ca brans sau ramur a istoriei ca tiin, specia1izat n cercetarea evolutiei istorice a vietii politice a unui popor sau a popoarelor dintr-o anumit zon geografic, ori la scar intemational.

Aceast disciplin ofer sociologiei politice spre generalizare un ntreg univers de date, fapte, evenimente istorice de natur politic, selectate i prelucrate, dup cum, la rndul ei, sociologia politic ofer istoricului vieii politice cadre conceptuale i ipoteze explica-tive care-1 ajut s

neleag interrelaia determinat a proceselor politice cu alte procese sociale, s se ridice la explicaia cauza1 a fenomenelor cercetate, evitnd astfel cantonarea n simpla istorio-grafie, n jnventarierea faptelor politice n succesiunea lor.

Psihologia politic s-a desprins ca ramur a psihologiei sociale ce studiaz aspectele psihologice ale comportamentului politic. Ea ofer sociologiei politice elemente ferti1e pentru investigarea compor-tamentului politic i pentru nelegerea mai complex a motivatiilor ce stau la baza atitudinilor politice, dup cum, la rndul su, sociologia politic ofer psihologiei politice armtura condiionrii sociale a com-portamentului politic, inclusiv a reacii1or psihologice (sentimente resentimente politice, simpatii antipatii politice, acte politice volitiona1e, charisma etc.) din sfera acestui comportament.

Ar mai putea fi relevate si alte corelaii ca, de exemplu, cele cu istoria doctrinelor politice, cu geopolitica s.a.. Nu ne oprim asupra lor deoarece cele prezentate sunt suficient de relevante pentru orice raportare a sociologiei politice la oricare dintre celelalte ti ine.

3. METODE SI TEHNICI DE ANALIZ NTREBUINTATE IN SOCIOLOGIA POLITIC

Sociologia politic, aprnd abia n deceniul trei al secolului nos-tru, a rmas n urma multor stiinte sociale n ceea ce priveste forjarea

unor metodologii proprii, adecvate specificului obiectului su de studiu. n demersul su, sociologie fiind, sociologia politic este firesc s foloseasc metodele si tehnicile de investigare ale sociolo-giei, precum i unele procedee mprumutate de la a1te stiin e, cum a ft, de exemplu, metoda

30

sca1rji de la psihologie (pentru cercetarea comportamentului politic) sau, de la matematic, unele metode de ana1iz a rezultatelor cercetri1or concrete (de teren), cum ar ft ana-liza factorial, analiza de regresie .a..

Pentru o mai bun nelegere a problematicii metodelor tehni-cilor de analiz n sociologia politic se impune operarea delimi-trilor necesare ntre metod, tehnici si metod ologie.

Metoda stiintiflc reprezint modul, felul n care, printr-o abor-dare sistematic a obiectului cercetat, ajungem la cunotine testate transmisibile, la predicii care reprezint adevrurile despre fenomenele si procesele studjate. Fr a intra n detalii, cercetrile specializate pe metodologii au omologat ase trepte sau operaii con-siderate eseniale pentru metoda tiinific: a. identificarea clar a problemelor ce trebuie cercetate; b. formularea unej ipoteze ce exprim o relatie ntre variabile; c. raionare deductiv atent pentru a stabili premisele si conditjjle n c are ipoteza poate fi adevrat sau fals; d. culegerea de date pentru testarea empiric a ipotezei; e. analiza cantitativ si calitativ a datelor; f. accentuarea, respingerea sau reformularea ipotezei predicia.

S lum un exemplu. S presupunem c un colectiv de cercetare intenioneaz s abordeze una dintre formaiunile importante la ora actual n eichieru1 nostru politic, pe care o notm conventiona1 Formaiunea S (F.S.). Desigur, n legtur cu rolul si locul pe care aceasta l ocup n viaa politic a rii exist un noian de probleme i aspecte care, dac ar fi cercetate cu mijloacele investigaiei tiinifice, s-ar realiza o adevrat radiografie i diagnosticare a respectivei fore politice, s-ar demonstra riguros n ce msur ea este sau nu este o for politic viabil. Prima etap ne cere s stabilim, din multimea de aspecte, pe acela sau acelea care urmeaz s formeze obiectul cercetrii, avnd n vedere scopul: a demonstra dac F.S. este sau nu o fort politic viabil. S presupunem c, du