© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2007

Editură acreditată de Ministerul Educaţiei şi Cercetării prin Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice

din învăţământul Superior

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României STANCU, RADU Drept financiar şi fiscal/Radu Stancu - Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2007

ISBN: 978-973-725-878-6

347.73

Reproducerea integrală sau fragmentară, prin orice formă şi prin mijloace tehnice, este strict interzisă

şi se pedepseşte conform legii.

Răspunderea pentru conţinutul şi originalitatea textului revine exclusiv autorului/autorilor.

UNIVERSITATEA SPIRU HARET

Radu Stancu

DREPT FINANCIAR ŞI FISCAL

Editura Fundaţiei România de Mâine Bucureşti, 2007

Redactor: Constantin FLOREA Tehnoredactor: Florentina STEMATE Coperta: Cornelia PROD AN

Bun de tipar: 12.06.2007; Coli tipar: 14 Format: 16/61 x 86

Editura Fundaţiei România de Mâine Bulevardul Timişoara nr. 58, Bucureşti, Sector 6 Tel./Fax 021/444.20.91; www.spiruharet.ro e-mail: contact@edituraromaniademaine.ro

C U P R I N S

Partea I D R E P T FINANCIAR

Capitolul 1 FINANŢELE PUBLICE

1.1. Noţiunea de finanţe publice 13 1.2. Finanţele publice clasice 15 1.3. Finanţele publice moderne 16 1.4. Funcţiile finanţelor publice 18

Capitolul 2 MONEDA ŞI INSTRUMENTELE MONETARE

2.1. Evoluţia, categoriile şi funcţiile monedei 20 2.1.1. Apariţia şi răspândirea monedei 20 2.1.2. Funcţiile monedei 23 2.1.3. Categorii de monedă în circulaţia monetară 24

2.2. Moneda în spaţiul carpato-danubiano-pontic. Sistemul bănesc al leului 26

2.3. Rolul Băncii Naţionale a României în înfăptuirea politicii financiare a statului român 27

2.4. Euro-moneda europeană , 31 2.5. Inflaţia. Cauzele inflaţiei şi consecinţele acesteia asupra

politicii financiare a statului 39 2.5.1. Inflaţia. Noţiune şi clasificare., 39 2.5.2. Cauzele inflaţiei 42 2.5.3. Consecinţele inflaţiei asupra politicii financiare a

statului 43

5

Capitolul 3 OBIECTUL DREPTULUI FINANCIAR PUBLIC

3.1. Definiţia si obiectul dreptului financiar public 47 3.2. Izvoarele dreptului financiar public 49 3.3. Normele de drept financiar public 50 3.4. Principiile dreptului financiar ca izvoare de drept 51 3.5. Raporturile juridice de drept financiar public. Actele şi

operaţiunile financiare publice 53 3.6. Locul dreptului financiar în cadrul dreptului pozitiv 55 3.7. Activitatea financiară a statului 57 3.8. Aparatul financiar al statului 57

Capitolul 4 BUGETUL STATULUI ŞI PROCEDURA BUGETARĂ

4.1. Apariţia şi dezvoltarea bugetului statului român 60 4.2. Conceptul de buget public naţional 68 4.3. Variante de organizare bugetară publică 70 4.4. Natura juridică a bugetului de stat. 70 4.5. Conţinutul bugetului public naţional 71 4.6. Cuprinsul bugetului de stat şi clasificaţia bugetară a

veniturilor şi cheltuielilor 71 4.6.1. Cuprinsul bugetului de stat 71 4.6.2. Clasificaţia bugetară 73

4.7. Principiile bugetului public naţional 108 4.8. Procedura elaborării proiectului bugetului de stat şi

aprobării bugetului de stat 110 4.9. Investiţiile publice 1 1 6

4.10. Fondurile la dispoziţia Guvernului 118 LI I. IVI icşorarea veniturilor sau majorarea cheltuielilor 119 •II. ' . Finanţele instituţiilor publice 120 I I I l.xc-cii|ia anuală a bugetului de stat 123 I II I•vwlrn|a execuţiei bugetare şi încheierea exerciţiului

Imului anual • 124 •ir» I H v o i c i in finanţelor publice 124 I Ir* l luyrl i i l nHip.iiini'ilor sociale de stat 127

Capitolul 5 BUGETELE UNITĂŢILOR ADMINISTRATIV -

TERITORIALE

5.1. Principiile bugetelor locale 130 5.2. Procesul bugetar 131 5.3. Execuţia bugetelor locale 133 5.4. Veniturile şi cheltuielile bugetelor locale 136 5.5. Finanţarea instituţiilor publice din bugetele unităţilor

administrativ-teritoriale 138 5.6. Investiţiile publice locale 139 5.7. Criza financiară şi insolvenţa unităţilor administrativ-

teritoriale 139

Capitolul 6 SISTEMUL CHELTUIELILOR PUBLICE

6.1. Noţiunea şi clasificarea cheltuielilor publice şi bugetare... 142 6.2. Cheltuieli pentru instituţii şi acţiuni social-culturale 145

6.2.1. Necesitatea cheltuielilor în domeniul social-cultural. 145 6.2.2. Cheltuielile pentru învăţământ 145 6.2.3. Cheltuielile pentru sănătate 146 6.2.4. Cheltuielile pentru cultură, religie şi acţiuni privind

activitatea sportivă şi de tineret 147 6.2.5. Cheltuielile pentru asistenţă şi protecţie socială 147

6.3. Cheltuieli pentru domeniul economic 148

Capitolul 7 DATORIA PUBLICĂ

7.1. Noţiuni privind datoria publică 149 7.2. Clasificări 150 7.3. Scopurile împrumutului public 151 7.4. Caracterele juridice , 151 7.5. Gestionarea datoriei publice 151 7.6. Instrumentele datoriei publice.... 153 7.7. Datoria publică contractată sau garantată de stat sau

unităţi administrativ-teritoriale 154

7 n

Partea a II-a D R E P T FISCAL

Capitolul 1 NOŢIUNI INTRODUCTIVE

1.1. Definiţia şi obiectul dreptului fiscal. 157 1.2. Codificarea dreptului fiscal. Izvoarele dreptului fiscal 158 1.3. Concepţii despre fiscalitate 160 1.4. Principiile fiscalităţii 1 6 3

1.5. Sistemul fiscal din România 164

Capitolul 2 VENITURILE BUGETELOR PUBLICE

2.1. Elementele definitorii (esenţiale) ale veniturilor bugetelor publice 166

2.2. Definirea şi clasificarea veniturilor bugetare 171 2.3. Funcţiile impozitelor şi taxelor..... '. 173 2.4. Veniturile bugetelor publice 174

2.4.1. Impozitul pe profit 174 2.4.2. Impozitul pe venit 176 2.4.3. Impozitul pe venitul microîntreprinderilor 182 2.4.4. Taxa pe valoarea adăugată (T.V.A.) 182 2.4.5. Accizele 185 2.4.6. Taxele vamale 186 2.4.7. Regimurile vamale 189 2.4.8. Impozitele şi taxele locale 190

Capitolul 3 PROCEDURA FISCALĂ

3.1. Cuprinsul procedurii fiscale 1925 3.2. Principii generale de conduită în domeniul fiscal 192 V V înregistrarea fiscală 194 \ -l Ailc procedurale şi operaţiuni de constatare a obiectelor

impo/iibik- şi laxabile, de calcul şi individualizare 195 ti

3.5. Actul administrativ fiscal 195 3.6. Colectarea creanţelor fiscale 196 3.7. Soluţionarea contestaţiilor formulate împotriva actelor

administrative fiscale 200

Capitolul 4 EVAZIUNEA FISCALĂ

4.1. Evaziunea fiscală 202 4.2. Evitarea dublei impuneri şi creditul fiscal 204 4.3. Cazierul fiscal 205

Capitolul 5 CONTROLUL FINANCIAR ŞI FISCAL

5.1. Definirea şi clasificarea controlului financiar 207 5.2. Inspecţia fiscală 208 5.3. Controlul Gărzii Financiare 210 5.4. Controlul financiar preventiv j 213

5.4.1. Controlul financiar preventiv propriu (intern) 214 5.4.2. Controlul financiar preventiv delegat 219

5.5. Controlul Curţii de Conturi a României 222 5.5.1. Istoricul Curţii de Conturi a României 222

9

Partea I DREPT FINANCIAR

Capitolul 1

F I N A N Ţ E L E P U B L I C E

1.1. Noţiunea de finanţe publice

în 1848, când socialiştii au început să avanseze ideile lor pentru salvarea societăţii, punând în ele mai multă patimă decât pricepere practică, Frederic Bastiat, un francez excentric, care a trăit între 1801 şi 1850, adept al liberschimbismului, a făcut următoarea remarcă: „Toată lumea vrea să trăiască de pe urma statului. Oamenii uită că statul trăieşte pe cheltuiala tuturor" 1.

Caragiale, în „Conu Leonida faţă cu reacţiunea", cu umoru-i bine cunoscut, reia aceeaşi temă a concepţiei statului paternalist care trebuie să se îngrijească de lefurile cetăţenilor. După conu Leonida, într-o republică „nu mai plăteşte niminea bir", „fieştecare cetăţean ia câte o leafa bună pe lună, toţi într-o egalitate", plus „pensia e başca după legea veche". Când Efimiţa însă nu înţelege de unde să mai aibă cetăţenii leafă dacă nu mai plăteşte nimeni bir, Leonida, care are răspuns la toate, spune: „Treaba statului, domnule, el ce grije are? pentru ce-1 avem pe el? E datoria lui să-ngrijească să aibă oamenii lefurile la vreme".

In toate orânduirile economico-sociale cu excepţia comunei primitive, membrii societăţii au suportat costurile mecanismului statal, însă remarca lui F.Bastiat nu este întru totul exactă. Caragiale a ridiculizat concepţia împinsă dincolo de firesc privind rolul statului în realizarea şi repartiţia produsului social. Organismul statal nu poate fi redus nici la ipostaza de instituţie care doar trăieşte pe cheltuiala

Robert L.Heilbrener, Filozofii lucrurilor pământeşti, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 195.

13

tuturor şi nici la cea de instituţie care doar asigură leafa şi/sau pensia cetăţenilor.

Pentru a putea exista şi funcţiona, statul trebuie să facă faţă unor cheltuieli în care scop are nevoie şi de venituri. Pentru aceasta, o dată cu apariţia statelor naţionale a fost promovat şi utilizat bugetul statului ca un procedeu de determinare şi echilibrare a veniturilor şi cheltuielilor publice.

Noţiunea de finanţe publice a fost folosită mai întâi în Franţa şi se presupune că derivă din latinescul financia pecuniaria, care înseamnă o tranzacţie patrimonială prin plata unei sume de bani.

în doctrină, definirea finanţelor publice nu este unitară; loan Gliga 2 defineşte finanţele publice ca fiind un ansamblu de operaţiuni şi acte de natură financiară, respectiv de formare şi întrebuinţare a fondurilor băneşti necesare întreţinerii şi funcţionării organelor de stat şi a altor instituţii sau servicii publice. 2

D.D.Şaguna 3 defineşte finanţele publice ca fiind formate din totalitatea relaţiilor sociale, de natură economică, ce apar în procesul realizării şi repartizării, în forma bănească, a resurselor necesare statului pentru îndeplinirea funcţiilor şi sarcinilor sale.

Iulian Văcărel arată că, în toate orânduirile social-economice care au existat, finanţele s-au manifestat ca relaţii sociale de natură economică, apărute în procesul repartiţiei produsului social şi, mai ales, a venitului naţional, în strânsă legătură cu îndeplinirea funcţiilor şi sarcinilor statului4.

în analiza acestor moduri oarecum diferite de explicare a conceptului de finanţe publice, vom porni de la definiţia raportului juridic, potrivit căreia acesta este o relaţie socială reglementată de o normă juridică.

Raportul juridic conţine 3 elemente:

• subiectele sau părţile;

2 loan Gliga, Dreptfinanciar public, Editura AH, Bucureşti, 1994, p.12. 1 loan Gliga, Dreptfinanciar public, Editura AII, Bucureşti, 1994, p.5. '' Iulian Văcărel şi colectiv, Finanţe publice, Ed. a Il-a, Ed. Didactică

t/i l'«hi|',onică. Bucureşti, 2000, p. 33. 14

• conţinutul, alcătuit din drepturile subiective şi obligaţiile părţilor;

• obiectul, constând în acţiunea sau inacţiunea în sarcina subiectului pasiv.

Procesul realizării veniturilor publice şi efectuării cheltuielilor publice are la bază norme juridice care stabilesc drepturile şi obligaţiile, atât ale statului, cât şi ale persoanelor aflate pe teritoriul său (conţinutul raportului juridic) pe baza cărora se adoptă o anumită conduită, constând în acţiuni sau inacţiuni (obiectul raportului juridic).

Folosirea termenului de „persoane" nu este întâmplătoare, normele juridice stabilind drepturi şi obligaţii atât pentru cetăţenii statului respectiv, cât şi pentru cetăţenii străini şi apatrizii, aflaţi pe teritoriul său. De asemenea, drepturile şi obligaţiile privesc în egală măsură atât persoanele fizice, cât şi pe cele juridice.

Prin urmare, definiţia dată de I. Gliga, care se referă numai la operaţiuni şi acte de natură financiară, nu este suficient de cuprinzătoare, în ea regăsindu-se doar obiectul raportului juridic.

Folosirea termenilor de operaţiuni şi acte de natură financiară poate fi acceptată în lucrările de specialitate economico-financiară şi aici însă numai sub aspect tehnic.

în doctrina juridică nu se poate face abstracţie de faptul că relaţiile sociale stabilite pe baza normelor juridice între stat şi persoanele care desfăşoară activităţi pe teritoriul său sunt raporturi juridice.

Fără a mai pune în discuţie alte definiţii, putem spune că finanţele publice sunt constituite din ansamblul raporturilor juridice existente în formarea şi întrebuinţarea fondurilor băneşti necesare statului pentru îndeplinirea funcţiilor şi sarcinilor sale.

1.2. Finanţele publice clasice

Orânduirea capitalistă, de care este legată apariţia statelor naţionale, a debutat la momente diferite în ţările europene. Astfel, fenomenele şi procesele capitaliste şi-au făcut simţită prezenţa în

15

Anglia în secolul al XVII-lea, în Franţa în secolul al XVIII-lea, iar în Italia şi Germania în secolul al XIX-lea.

Capitalismul este strâns legat de doctrina liberală, care în privinţa rolului statului se pronunţă pentru limitarea intervenţiilor acestuia la domeniile tradiţionale, şi anume apărare naţională, diplomaţie, ordine publică şi justiţie. Statul trebuie să respecte liberalismul economic şi să-şi coreleze veniturile şi cheltuielile publice astfel încât să evite influenţarea iniţiativei private, să asigure libera concurenţă şi, prin urmare, relaţiile economico-sociale existente. Activitatea economică trebuia să rămână domeniul exclusiv al întreprinderilor private, iar cheltuielile publice să fie reduse la mininum. Venitul naţional se cerea să fie cheltuit pentru dezvoltarea economiei, asigurându-se în acest mod bunăstarea societăţii.

Veniturile, constând din impozite, taxe şi alte modalităţi de procurare a resurselor financiare ale statului, se cerea să fie limitate la necesarul asigurării funcţionării instituţiilor publice.

1.3. Finanţele publice moderne

în perioada interbelică, şi în special după marea criza economică dintre 1929 şi 1933, în concepţia economică capitalistă, locul statului neintervenţionist a fost luat de statul interventionist.

Justificarea rolului statului a fost făcută de economistul englez John Maynard Keynes (1883-1946), cel de la care curentul respectiv a împrumutat numele de keynesism, în lucrarea sa Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor. Problema abordată preocupase intens, timp îndelungat, pe economişti. Keynes a analizat cauza alternanţei perioadelor de avânt economic şi recesiune. La început s-a crezut că alternanţa are o cauză ţinând de tulburările nervoase ale maselor, generate de descurajare, dezamăgire şi panică sau, dimpotrivă, de elan şi entuziasm. W. Stanley Jevons a încercat să explice acest lucru prin influenţa petelor solare, care au un ciclu alternant de cea 10,45 ani, perioadă care era foarte apropiată de alternanţa unor expansiuni şi contracţii economice ce avuseseră loc între 1721 şi 1878 (10,46 ani). Teoria este interesantă şi încă de actualitate, unii cercetători susţinând şi în prezent că istoria omenirii

16

este determinată, sau numai influenţată, de perioadele de intensificare a activităţii solare.

Keynes a abordat însă problema dintr-o altă direcţie, cea a economisirii. Vechii economişti, printre care şi Malthus, sesizaseră că economisirea putea să fie o piatră de care să se poticnească economia. Dacă în perioada preindustrială nu-şi puteau permite să economisească decât landlorzii, iar mai târziu şi capitaliştii bogaţi, către mijlocul secolului al XIX-lea, ca urmare a dezvoltării industriale, structura economiei s-a schimbat şi o dată cu aceasta s-a ameliorat şi repartiţia avuţiei. Landlorzii şi capitaliştii bogaţi îşi foloseau sumele economi­site pentru investiţii productive de un fel sau altul, economisirea şi investiţia ţinând de decizia aceleiaşi persoane. După începuturile dezvoltării industriale, posibilitatea de a economisi a ajuns la îndemâna unui număr tot mai mare de membri ai societăţii. Acum resursele pentru noi investiţii puteau fi căutate şi în alte buzunare decât cele ale proprietarilor-manageri individuali. însă, din acest moment, investiţiile şi economisirea au ajuns să se despartă, devenind operaţii separate, desfăşurate de grupuri de persoane separate, cu interese diferite şi decizii independente.

Când persoanele reţin economiile, fără să le investească, fluxul circular al veniturilor este perturbat, pentru că se restituie societăţii mai puţin decât s-a primit. în situaţia în care un astfel de proces ia amploare şi se prelungeşte, se ajunge la o scădere progresivă a veniturilor băneşti ale fiecăruia, cu fiecare rotire transferându-se o sumă tot mai mică, economia intrând în acest mod în criză. în mod normal, acest lucru nu se petrece pentru că persoanele nu pun banii sub saltea, ci îi investesc sub o formă sau alta, reintroducându-i în circulaţie.

Aceasta este situaţia normală. Se întâmplă însă ca oamenii de afaceri să nu aibă nevoie de economii pentru a-şi desfăşura activitatea lor, folosind pentru cheltuielile curente banii proveniţi din vânzări. Nevoia de capital apare atunci când se măreşte, diversifică sau modernizează activitatea ori când se începe o afacere nouă, lucru care nu se petrece însă întotdeauna. Când banii economisiţi nu mai sunt investiţi prin extinderea sau modernizarea activităţii firmelor, se petrece acelaşi fenomen ca în situaţia în care persoanele îşi pun banii sub saltea, adică se intră în criză.

Oscilaţiile economisirilor şi investiţiilor nu explică însă de ce o economie intrată în criză poate rămâne multă vreme în această stare.

17

Cererea redusă de bani ar determina scăderea dobânzii şi stimularea consumului. Făcând analogia cu o balanţă, o economie împinsă în jos de economisiri excedentare ar trebui să se redreseze în scurt timp, fiind împinsă în sus de dobânzile scăzute. Dar acest lucru nu s-a petrecut în timpul marii crize din 1929-1933. Analizând acest fenomen, Keynes a ajuns la concluzia că nu exista un mecanism automat de compensare, de echilibrare. Economia nu este asemenea unei balanţe, ci mai degrabă asemenea unui elevator. Ea poate să urce şi să coboare, dar şi să stea nemişcată în afara echilibrului.

în mod firesc, dobânzile reduse ar trebui să-i determine pe întreprinzători să-şi mărească sau modernizeze fabricile. Keynes însă a descoperit că acest raţionament nu concorda cu viaţa. Urmare a contracţiei economiei, veniturile scad, iar populaţia nu mai are ce să economisească. Nemaiexistând un excedent de economisiri, nu scad nici dobânzile şi nici întreprinzătorii nu sunt interesaţi să recurgă la împrumuturi. Scăzând veniturile, scade şi consumul, iar investitorii nu mai au motiv pentru dezvoltarea producţiei. Rezolvarea acestei situaţii, care urma să schimbe politica economică a statelor, era asumarea deliberată de către guverne a unor cheltuieli destinate să stimuleze economia. Teoria lui Keynes nu a constituit atât un program nou şi radical, cât justificarea teoretico-ştiintifică a unei modalităţi de acţiune ce era deja în desfăşurare.

Finanţele publice constituie un instrument de intervenţie a statului în plan social şi economic. Veniturile bugetului de stat trebuie să asigure nu numai finanţarea aparatului de stat, conform concepţiei finanţelor publice clasice, ci şi stimularea sau direcţionarea dezvoltării economice şi ajustarea cheltuielilor sociale. Pe calea taxelor şi impozitelor, anumite ramuri pot deveni mai atractive, ca urmare a reducerii cotei de impozitare sau taxare. Tot pe calea fiscalităţii, o parte a profiturilor, în special a celor foarte ridicate, poate fi redistribuită la nivel social ori folosită pentru dezvoltare.

1.4. Funcţiile finanţelor publice

în doctrină se afirmă că finanţele publice îşi realizează rolul lor social prin cele două funcţii pe care le au:

a) funcţia de repartiţie, care cuprinde două faze:

a.l) constituirea fondurilor, care se realizează în procesul de distribuire şi redistribuire a produsului intern brut, între diverse persoane fizice şi juridice, pe de o parte, şi stat, pe de altă parte;

a.2) distribuirea fondurilor de resurse financiare publice pe beneficiari;

b) funcţia de control rezultând din caracterul public al fondurilor. Este firesc ca membrii societăţii să cunoască modul în care sunt utilizate aceste fonduri constituite prin efortul lor financiar în calitate de contribuabili. Această funcţie se realizează prin:

b . l ) controlul financiar, care urmăreşte modul de utilizare a resurselor;

b.2) controlul fiscal, care urmăreşte determinarea şi ajungerea în bugetul public naţional (sistemul unitar de bugete) a sumelor cuvenite acestuia, a sumelor având natura de venituri fiscale;

b.3) controlul politic, exercitat de Parlament şi organele deliberative ale unităţilor administrativ-teritoriale cu ocazia aprobării bugetului şi contului de execuţie;

b.4) controlul jurisdictional, exercitat în soluţionarea litigiilor privind actele de impunere şi de control financiar sau fiscal.

19 18

Capitolul 2

M O N E D A ŞI I N S T R U M E N T E L E M O N E T A R E

2.1. Evoluţia, categoriile şi funcţiile monedei

2.1.1. Apariţia şi răspândirea monedei

Moneda şi funcţiile ei se studiază în cadrul disciplinei Economie politică. Dar pentru că politica fiscală a statului este cea care dclermină emiterea, modificarea sau abrogarea normelor juridice pe baza cărora se stabilesc relaţiile sociale în domeniul formării şi ui Mizării resurselor financiare ale statului, nu este lipsită de interes o privire istorică asupra monedei.

Denumirea de monedă, folosită în multe limbi, datează din Roma antică. Atelierul unde se turnau piese metalice, folosite în schimbul de mărfuri, se afla alături de templul zeiţei Juno Moneta din K i i n i i i .

I'e scara evoluţiei istorice a societăţii umane, apariţia monedei se minează la momentul începerii schimbului de produse, ca urmare a diviziunii sociale a muncii. Surplusul de produse a fost la început schimbat cu bunuri de altă natură. Această formă de schimb purta numele de troc - marfă contra marfa. Schimbul de produse era limitat de Cuplul că formarea acordului de voinţă trebuia să aibă loc între două persoane care să aibă simultan un excedent de produse diferite care să corespundă exact cerinţelor lor. Spre exemplu, o persoană X avea un excedcnl de piei de animale şi avea nevoie de cereale. Persoana Y care avea excedent de cereale trebuia, în acelaşi timp, să aibă nevoie de piei de animale, altfel schimbul nu se realiza.

Cu timpul, anumite mărfuri, care constituiau bun < de schimb eel mai solicitat, au devenit o măsură a valorii celorlalte, reprezentând,

în acest mod, un echivalent general. Cu rol de echivalent general au fost folosite vitele, cerealele, blănurile, sarea, pietrele şi chiar scoicile. De altfel, scoicile au fost folosite şi în plin secol XVII, în coloniile engleze din America de Nord, ca urmare a lipsei cronice de monedă, cantităţile limitate de lire sterline neputând acoperi cerinţele unei economii în plină dezvoltare. Existau două feluri de „monedă", constând în coliere din scoici albe şi coliere din scoici negre, cele din urmă valorând dublu.

Era necesar ca echivalentul general să fie uşor de folosit şi să fie divizibil. Treptat, acest rol a fost dobândit de metale şi, în special, de metalele preţioase. Folosirea metalelor a evoluat de la vârfurile de săgeată şi alte unelte tăietoare sau înţepătoare la inele sau lingouri şi, în final, la baterea de monedă cu însemne şi efigii în scopul definit de a servi schimbului de mărfuri şi tezaurizării.

încă din secolul XI î.Hr., în China circulau monede metalice. în zona europeană, moneda a fost folosită de greci pe timpul lui Lycurg. Herodot îl menţionează pe Cresus, bogatul rege al statului ionian Lydia, în secolul VI î.Hr., care, mai târziu, a fost folosit ca etalon al bogăţiei, ca fiind primul care a bătut monedă.

Importanţa economică a banilor a fost conştientizată încă din Antichitate. Emisiunile monetare au devenit un atribut inalienabil al autorităţii statale de pretutindeni. Ce interes prezenta pentru cei ce se aflau în fruntea formaţiunilor statale exclusivitatea privilegiului de a bate monedă? Iată numai câteva exemple, după care răspunsul va fi lesne de desprins:

• Hippias, tiranul atenian din secolul VI î. Hr., a retras toţi banii din circulaţie pentru a emite în loc, după topire şi rebatere, monede cu un conţinut de metal preţios redus la jumătate 5;

• Denys, tiranul din Syracuza, pentru a scăpa de datorii, a chemat toţi creditorii săi cu monetarul de care dispuneau şi a aplicat, prin batere pe fiecare monedă, o valoare dublă faţă de cea nominală, stingând în acest fel datoria pe care o avea 6;

5 Radu Negrea, Moneda — de la scoicile monedă la cecul electronic, Ed. Albatros, Bucureşti, 1988, p. 12.

6 Radu Negrea, op. cit., p. 16. ,'() 21

• un personaj din istoria Angliei, cunoscut pentru recordul de divorţuri şi neveste decapitate, Henric al VIII-lea, pe parcursul a două decenii, prin patru alterări ale monedei, atât prin reducerea greutăţii, cât şi prin scăderea conţinutului de metal preţios în aliaj, a diminuat valoarea acesteia cu 60%, realizând un câştig de aproape un sfert de milion de livre 7.

în evoluţia însemnelor monetare, de la scoicile monedă la cecurile electronice, aşa cum şi-a intitulat lucrarea Radu Negrea, se pot distinge 3 etape:

a) o primă etapă a început în jurul secolului VI î. Hr., când au fost bătute cele dintâi monede metalice. în această formă, banii au circulat în exclusivitate până în secolul XVII;

b) a doua etapă a constituit-o perioada când, în paralel cu moneda metalică, au început să circule şi semnele monetare din hârtie (bancnote, bilete de tezaur şi alte forme);

c) cea de-a treia etapă, începută cu circa patru decenii în urmă, este caracterizată de introducerea masivă a tehnicii electronice în operaţiunile de plăţi şi introducerea cârdurilor electronice.

încă din cea de-a doua etapă a evoluţiei însemnelor monetare, banii au început a fi folosiţi şi sub formă scripturală, de cifre înscrise în evidenţele bancare şi transmise între titulari sub forma unor diferite documente de decontare bancară. în cea de-a treia etapă a evoluţiei însemnelor monetare, numerarul, sub formă de bancnote şi hârtii, a continuat să existe în număr foarte mare, dar volumul plăţilor efectuate cu mijloacele electronice a crescut foarte mult, tinzând să se generalizeze.

Plata cu mijloace electronice a început să se dezvolte începând cu anul 1980, cunoscând o nouă dimensiune în 1993, ca urmare a generalizării cârdului cu memorie. în Franţa, plăţile cu mijloace electronice, între 1983 şi 1993, au crescut de la 5% la 15%.

Cârdurile electronice pot fi monoprestatoare sau pluriprestatoare.

Cârdurile monoprestatoare sunt utilizate pentru achiziţionarea unui singur tip de bun sau serviciu şi constă într-o simplă plată făcută în avans. Exemplu: cartelele telefonice şi cele de metrou.

7 Radu Negrea, op. cit., p. 34.

Cârdurile pluriprestatoare sunt utilizate în diferite tranzacţii. Pot fi considerate o nouă formă de monedă, deoarece nu este o monedă scripturală, banul nefiind înscris în contul unei bănci, ci pe cârdul însuşi. Nu este nici o monedă fiduciară, din moment ce nu poate fi utilizat în toate schimburile şi nici nu este utilizabil sub forma sa iniţială.

2.1.2. Funcţiile monedei

Aşa cum am mai arătat, studiul monedei face obiectul unei alte ştiinţe, şi anume Economia politică, fapt pentru care funcţiile monedei vor fi numai amintite.

Formularea şi numărul lor diferă de la autor la autor, deşi, în esenţă, ele sunt aceleaşi.

Moneda a apărut ca necesitate economică, fiind concepută, în primul rând, ca un echivalent general al mărfurilor, dar şi ca un instrument prin care se mijlocea schimbul de produse.

Ca urmare a dezvoltării mijloacelor de producţie şi creşterii produsului social, au apărut situaţii în care un producător nu avea nevoie, când îşi vindea produsele, de alte produse, de altă natură, ale altor producători, sau când ceea ce dobândea în schimbul produselor sale nu-i era suficient pentru a-şi procura ceea ce îi făcea trebuinţă. în astfel de situaţii, moneda îi permitea să economisească şi să tezaurizeze.

Moneda a permis distribuirea şi redistribuirea produsului social, fiind, în acelaşi timp, şi un instrument de planificare naţională şi personală.

Se poate concluziona că moneda îndeplineşte următoarele funcţii:

- instrument de evaluare a valorilor economice; - instrument de schimb de bunuri şi servicii; - mijloc de plată; - instrument de economisire şi tezaurizare; - mijloc de distribuire şi redistribuire a venitului naţional şi

produsului social; - instrument de planificare atât la nivel naţional, cât şi la nivelul

persoanelor juridice şi fizice. 23 22

2.1.3. Categorii de monedă în circulaţia monetară

Potrivit „Dicţionarului explicativ al limbii române", moneda este un ban de metal (rar de hârtie), care are sau a avut un curs legal pe teritoriul unui stat.

La rândul lui, banul este definit de „Dicţionarul enciclopedic", ca fiind marfa care îndeplineşte (în mod nemijlocit sau printr-un semn al valorii sale) rolul de echivalent general, în raport cu celelalte mărfuri.

Bancnota este un bilet de bancă cu acoperire în aur. Prin urmare, nu se poate pune semnul egalităţii între bani şi

însemnele lor monetare. Bancnotele de hârtie şi monedele metalice reprezintă forma concretă de manifestare a banilor ca echivalent general al celorlalte mărfuri.

în circulaţia monetară sunt întâlnite mai multe categorii de monedă:

a) Moneda efectivă sau manuală o constituie însemnele monetare utilizate în circulaţia în monetar, fiind confecţionată din metal sau hârtie.

b) Moneda de cont sau bancară este o monedă care nu se vede, ea apărând doar în scripte. Circulaţia banilor are loc prin intermediul documentelor bancare - viramente, cecuri, ordine de plată etc. Moneda de cont reprezintă în prezent mijlocul cel mai utilizat de efectuare a plăţilor.

c) Aurul îndeplineşte rolul de monedă universală. Aurul utilizat în tranzacţiile bancare se prezintă sub formă de lingouri cu titlul de 99,5% sau 24 karate. Pentru a face faţă unor urgenţe de plată, statele îşi constituie rezerva în aur.

d) Moneda convenţională nu are o existenţă materială propriu-zisă. Este utilizată de grupări de state pentru exprimarea valorică a schimburilor şi tranzacţiilor dintre şi se stabileşte pe baza unui coş valutar8.

8 A se vedea CC. Kiriţescu, E.M. Dobrescu, Băncile. Mică enciclopedie, Ed. „Expert", Bucureşti, 1998, p. 75-76. 24

Cele mai cunoscute monede convenţionale sunt D.S.T. şi E.C.U. E.C.U. 9 este denumirea unei vechi monede de aur sau de argint,

utilizată în Franţa şi în multe alte ţări. Astăzi, ea a mai rămas în denumirea monedei portugheze şi a

celei chiliene sub forma de escudo. A fost adoptată ca unitate monetară de cont a Sistemului Monetar European în 1979. Valoarea H.C.U. se stabileşte pe baza unui coş valutar format din valutele ţărilor membre ale Uniunii Europene şi are la bază rezerva comună a statelor membre, constituită din depunerea rezervelor naţionale de aur şi din rezervele naţionale de dolari.

D.S.T. 1 0 (drepturile speciale de tragere) sunt unitatea de cont a Fondului Monetar Internaţional, adoptată în 1967.

Valoarea D.S.T. a fost, la origine, determinată de o greutate de aur echivalentă cu cea conţinută într-un dolar S.U.A. (D.S.T. pentru o uncie de aur fin). în iulie 1974, D.S.T. a fost definit pornind de la un coş de valute din 16 ţări membre ale F.M.I. care reprezintă principalii exportatori. Este o monedă neconvertibilă în aur.

D.S.T. circulă în sistemul plăţilor internaţionale numai la nivelul F.M.I., al băncilor centrale ale statelor membre şi altor deţinători oficiali sau autorizaţi.

e) Moneda de calcul-este moneda aleasă de părţile contractante pentru măsurarea drepturilor şi obligaţiilor reciproce.

f) Moneda fiduciară sau de încredere este definită de „Dicţionarul explicativ al limbii române" ca fiind moneda de hârtie, având o valoare de schimb convenţională şi servind ca instrument de schimb doar în interiorul unei ţări.

g) Moneda electronică se aseamănă cu moneda scripturală, în sensul că nu are o existenţă efectivă, ea materializându-se în impulsuri pe suport magnetic în faza iniţială sau, ulterior, în memoria microprocesoarelor integrate în cartele cu rol de cec electronic.

9 Idem, p. 126. 1 0 Idem,p. 113-118.

25

2.2. Moneda în spaţiul carpato-danubiano-pontic. Sistemul bănesc al leului 1 1

1. Spaţiul carpato-danubiano-pontic nu constituie o excepţie în privinţa evoluţiei mijloacelor de plată. în perioada preistorică, schimbul de mărfuri s-a realizat prin troc şi, ulterior, cu obiecte de metal, cum ar fi vârfuri de săgeţi, securi, inele şi brăţări. în secolul VII î. Hr., pe litoralul dobrogean al Mării Negre, au început să fie întemeiate coloniile greceşti. Oraşul Olbia a pus în circulaţie mici delfini de bronz. în secolul V î. Hr., în oraşul-cetate Histria s-au emis primele monede numite drahme. Ulterior, Histria a bătut şi monede divizionare, obolii şi hemiobolii, tot din argint ca şi drahmele. Monede metalice au emis şi celelalte oraşe-cetăţi Tomis şi Callatis.

în restul spaţiului Daciei, în secolul IV î. Hr., au circulat monedele de argint şi aur ale lui Filip al II-lea şi Alexandru Macedon, iar mai apoi, cele ale lui Filip al III-lea şi ale lui Lisimach, regele Traciei.

începând din secolul III î. Hr., conducătorii geto-daci au emis o monedă proprie de argint. Formarea unei pieţe unice pe vremea lui Burebista a dus la existenţa unei monede unice care să satisfacă atât nevoile de schimb din interior, cât şi cele din exterior. Moneda romană, denarul republican, devenită moneda universală a epocii, nu era în cantitate suficientă pentru a satisface nevoile de monedă. Burebista, înţelegând rolul monedei, a pus să se copieze denarul roman, dându-i în propria ţară cursul pe care acesta îl avea în Imperiul roman. Această monedă a purtat numele de Koson.

După retragerea romană, în spaţiul vechii Dacii se revine la schimbul în natură. în Dobrogea, ca urmare a prezenţei economice a Imperiului bizantin, s-au utilizat monedele bizantine. în Transilvania, începând cu secolul XI, pătrund monedele ungureşti ale regelui Ştefan, întemeietorul Ungariei.

Din secolul al XVI-lea, urmare a prezenţei otomane, în circulaţia bănească din Ţara Românească, a devenit predominant asprul turcesc.

1 1 Pentru detalii, a se vedea CC. Kiriţescu, Sistemul bănesc al leului şi precursorii săi, vol. I-III, revăzută, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1997. 26

în Moldova, Alexandru Lăpuşneanu a bătut dinari de argint, similari cu cei ungureşti.

2. în secolul XVII s-a încercat deschiderea bănăriilor în Ţările Româneşti. Mihnea al III-lea în Moldova şi Dabija Vodă în Ţara Românească au bătut o monedă nouă - şilingul. Constantin Brâncoveanu a bătut monede de aur cu chipul său. în circulaţia bănească din Ţările Româneşti a fost întâlnit şi talerul - leu olandez, care, cu timpul, a fost înlăturat din circulaţie de alte monede mai slabe. Dispariţia talerului-leu olandez a fost urmată de apariţia subunităţii leului vechi care era împărţit în 40 de parale. în timpul lui Al. I. Cuza s-a pus problema unei monede naţionale, acesta proiectând o astfel de monedă numită „romanat".

Bazele juridice ale adoptării unui sistem monetar naţional au fost puse de Constituţia din 1866, care consfinţea dreptul de a bate monedă.

Prin Legea nr. 14/1867 pentru înfiinţarea unui nou sistem monetar şi pentru fabricarea monedelor naţionale s-a creat primul sistem monetar românesc. S-a adoptat ca monedă naţională leul, împărţit în 100 bani. S-au pus în circulaţie monede de 5, 10 şi 20 lei, monede de argint de 50 bani, 1 şi 2 lei şi monedă de aramă de 1, 2, 5 şi 10 bani. Sistemul monetar era bimetalist, un leu conţinând 5 g argint şi 0,32258 g aur. Din 1890, leul a devenit convertibil, în aur sau în altă valută. Pe parcursul timpului, acoperirea în aur a leului a suferit modificări.

2.3. Rolul Băncii Naţionale a României în înfăptuirea politicii financiare a statului român

1. Banca Naţională a României a fost înfiinţată prin Decretul domnesc din aprilie 1880, ca bancă cu capital privat şi cu participarea statului (societate anonimă mixtă, cu capital de stat şi particular). Reglementarea statutului acesteia a fost făcută prin Legea din 25 mai/8 iunie 1880 (modificată în 1882, 1886, 1890, 1892, 1901, 1905). B.N.R. avea dreptul de a pune în circulaţie bilete de bancă la purtător şi la vedere în scopul menţinerii stabilităţii monedei, al asigurării circulaţiei monetare şi controlării creditului. Capitalul social subscris şi vărsat a fost de 30 milioane lei. în 1925 a fost adoptată Legea pentru

27

ratificarea convenţiilor încheiate între Ministerul Finanţelor şi Banca Naţională a României prin care s-au aprobat convenţiile intervenite in Ire aceste instituţii până în 1925. Prima convenţie privea lichidarea omisiunii de stat şi întărirea cooperării privind circulaţia fiduciară prin constituirea „Fondului de lichidare a emisiunii făcută pentru stat", iar cea de-a doua era pentru prelungirea privilegiului B.N.R. şi modificarea legii sale organice din 1880. Prin această a doua convenţie se prevedea că B.N.R. este o societate pe acţiuni cu participarea statului şi a subscriitorilor particulari, fiind o bancă de scont şi circulaţie, cu privilegiul exclusiv de a emite bilete de bancă la purtător, privilegiu instituit până la 31 decembrie 1906 şi, de acolo înainte, din 5 în 5 ani, dacă nu se dispune altfel 1 2.

în ce priveşte conducerea B.N.R. în această perioadă, sursa citată mai menţionează că B.N.R. fiind constituită ca o societate anonimă pe acţiuni căreia i s-a concedat de către stat privilegiul de a emile bilete de bancă, constituită fiind sub formă de societate pe acţiuni, guvernatorul B.N.R. era unul din administratorii acesteia şi unul din mandatarii ei faţă de stat, învestit în această calitate de (iuvern, prin Decret regal, pe o perioadă de 6 ani.

2. După 22 decembrie 1989 activitatea B.N.R. a fost reglementată prin Legea nr. 33/1991 privind activitatea bancară şi Legea nr. 34/1991 privind statutul Băncii Naţionale a României. Aceste două reglementări legale au fost înlocuite prin Legea bancară nr. 58/1998 şi Legea nr. 101/1998 privind statutul B.N.R.

Potrivit reglementărilor legale în vigoare, Banca Naţională a României are un rol important în înfăptuirea politicii financiare a statului. Astfel, prin art. 2 din Legea nr. 101/1998, acesteia i se stabileşte ca obiectiv fundamental asigurarea stabilităţii monedei naţionale pentru a contribui la stabilitatea preţurilor. în vederea îndeplinirii acestui obiectiv fundamental, Banca Naţională a României elaborează, aplică şi răspunde de politica monetară, valutară, de credit, de plăţi, precum şi de autorizarea şi supravegherea

12 Istoria dreptului românesc, vol. II/2, Colectiv sub coordonarea prof.univ.dr.doc. loan Ceterchi, Ed. Academiei R.S.R. Bucureşti 1987, p. 171-172 şi 379-382. 28

prudenţială bancară în cadrul politicii generale a statului. în îndeplinirea atribuţiilor sale, Banca Naţională a României colaborează cu autorităţile publice centrale şi locale (art. 3). Din împuternicirea Parlamentului, Banca Naţională a României poate participa la organizaţii internaţionale cu caracter financiar, bancar, monetar sau de plăţi şi poate să devină membru al acestora.

Principalele atribuţii ale B.N.R. sunt: a) Emisiunea şi punerea în circulaţie a însemnelor monetare

sunt reglementate la art. 18 din Legea nr. 101/1998. Potrivit prevederilor acestui articol, Banca Naţională a României asigură tipărirea bancnotelor şi baterea monedelor metalice şi ia măsuri pentru păstrarea în siguranţă a celor care nu sunt puse în circulaţie; distribuie emisiunea monetară realizată şi administrează rezerva în numerar sub formă de bancnote şi monede metalice.

b) Schimbarea însemnelor monetare este, de asemenea, în competenţa B.N.R., care poate hotărî anularea sau retragerea din circulaţie a oricăror bancnote sau monede metalice emise şi, în locul acestora, punerea în circulaţie a altor tipuri de însemne monetare.

c) Operaţiuni pe contul statului. B.N.R. este abilitată de lege să ţină în evidenţele sale contul general al trezoreriei statului, deschis pe numele Ministerului Finanţelor Publice (art. 28 din Legea nr. 101/1998), şi primeşte încasările prin contul curent general al Trezoreriei statului şi efectuează plăţile în limita disponibilităţilor existente în acest cont. Pentru acoperirea deficitului temporar dintre încasările şi plăţile din contul general al trezoreriei statului, în cursul exerciţiului financiar anual Banca Naţională a României poate, pe bază de convenţii încheiate cu Ministerul Finanţelor Publice (Ministerul Economiei şi Finanţelor), să acorde împrumuturi cu termene de rambursare de cel mult 180 zile, în condiţii de dobândă la nivelul pieţei, suma totală a acestora neputând depăşi 7% din veniturile bugetare ale anului precedent, iar soldul permanent al împrumuturilor nerambursate să nu depăşească dublul sumei capitalului şi fondului de rezervă al B.N.R. După cum se va arăta şi în capitolul acestei lucrări consacrat creditului public, B.N.R. acţionează ca agent, pe contul statului, de plasare a emisiunilor de titluri de stat şi alte efecte negociabile.

29

d) B.N.R., respectând regulile generale privind lichiditatea şi riscul activelor externe, stabileşte şi menţine rezervele internaţionale, alcătuite cumulativ sau selectiv din următoarele elemente:

aur deţinut în tezaur în ţară sau depozitat în străinătate; active externe, sub formă de bancnote sau monede metalice

sau disponibile în conturi la bănci sau alte instituţii financiare; - cambii, cecuri, bilete la ordin, obligaţiuni şi alte valori

mobiliare, negociate sau nu, emise sau garantate de persoane juridice ncrczidente, clasificate în primele categorii de către agenţii de apreciere a riscurilor recunoscute pe plan internaţional, exprimabile şi plalibile în valută în locuri acceptabile pentru B.N.R.;

bonuri de tezaur, obligaţiuni şi alte titluri de stat, emise sau garantate de guverne străine sau de instituţii financiare înlerguvernamentale, negociate sau nu, exprimate şi plătibile în valută iu locuri acceptabile pentru B.N.R..

Conducerea B.N.R. se face de un consiliu de administraţie. Conducerea executivă se exercită de către guvernator, prim-viecguvcrmator şi doi guvernatori.

Capitalul B.N.R. aparţine în întregime statului. Fondul de rezervă se constituie în limita unei cote de 20% din profitul brut până când acesta ajunge să fie egal cu capitalul propriu, după care cota se reduce la 10% până când cota de rezervă ajunge să fie egală cu dublul capitalului propriu şi, ulterior, cota se stabileşte la 5%.

3. Potrivit legislaţiei în vigoare, aparatul bancar al ţării noastre esle organizat pe două nivele 1 3:

a) Banca Naţională a României, cu rol de bancă centrală a slalului român, fiind, aşa cum s-a arătat mai sus, organul unic de emisiune monetară şi de stabilire a reglementărilor în domeniul monetar, de credit, valutar şi de plăţi;

b) băncile comerciale şi alte instituţii de depozit, al căror principal obiect îl constituie atragerea de fonduri de la persoanele fizice şi juridice şi acordarea de credite acestora.

1 1 Pentru detalii, a se vedea loan Condor, Drept fiscal şi financiar, editor „Tribuna Economică",Bucureşti, 1996, p. 521 şi urm.

I I )

2.4. Euro-moneda europeană

în anul 1952 a fost creată Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), iar în 1957 s-a semnat Tratatul de la Roma instituind Comunitatea Economică Europeană şi Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice. Comunităţile au fost fondate de 6 state vest-europene: Franţa, Italia, R.F. Germania, Belgia, Olanda şi Luxemburg. Prin aderări succesive s-a ajuns la 27 de state membre, iar comunităţile au devenit Uniunea Europeană.

1. Apariţia monedei unice europene a fost precedată de măsuri de schimbare a mecanismelor monetare. în evoluţia formelor monedei, de la marfă-monedă la monedă-semn (moneda de hârtie şi moneda scripturală), a fost necesar să fie câştigată încrederea celor care utilizau moneda în autorităţile monetare centrale (pentru moneda de hârtie) şi faţă de băncile comerciale (pentru moneda scripturală). O bună perioadă de timp, moneda - semn a fost utilizată în paralel cu moneda - marfă, păstrându-se legătura cu metalul monetar aflat în rezerva băncii emitente. Banca emitentă păstra în depozit cantităţi importante de aur-monedă, iar în operaţiunile de schimb pe piaţă se folosea moneda de hârtie. încrederea în hârtia-monedă izvora din mecanismul convertibilităţii. Posesorii bancnotelor primeau, la cerere, echivalentul în aur-monedă. Aurul existent în rezerva băncii continuă să îndeplinească funcţia de etalon şi de rezervă, fără a fi prezent în circulaţie.

Până la crearea sistemului monetar internaţional prin Acordurile Conferinţei Financiare şi Monetare de la Bretton Woods, sistemele monetare aveau la bază etalonul aur cu formele sale: etalonul aur-monedă, etalonul aur-lingouri şi etalonul aur-devize.

Etalonul aur-monedă a fost folosit până la primul război mondial, alături de aur însă, funcţiile monedei fiind îndeplinite şi de moneda de argint şi îndeosebi de moneda de hârtie. Baterea monedei de aur era liberă, deoarece exista o echivalenţă între valoarea lor nominală şi valoarea comercială dată de conţinutul în aur. Conver­tibilitatea bancnotelor era liberă şi nelimitată şi situată la nivelul valorii monedelor de aur pe care le reprezentau. Acest tip de etalon a fost adoptat pentru prima dată în Anglia (1818). Ţările europene l-au

31

adoptat după 1870, SUA în 1900. în România, etalonul aur-monedă a lost adoptat prin lege în 1890.

Etalonul aur-lingouri a funcţionat o perioadă limitată de timp. Aurul-monedă a fost retras de pe piaţă şi depozitat sub formă de lingouri la banca emitentă. Convertibilitatea este limitată.

Etalonul aur-devize a stat la baza sistemelor monetare naţionale după Conferinţa Monetară din 1922 de la Geneva. Acest tip de etalon a însemnat renunţarea la etalonul aur-clasic datorită introducerii în depozitul băncii centrale în rezerva monetară, alături de aur, şi a tit linilor de credit şi a valutelor, acestea din urmă devenind treptat cel mai important instrument de rezervă. în 1944 a fost adoptat, în urma Conferinţei Monetare şi Financiare de la Bretton Woods, şi de sistemul monetar internaţional nou creat. în urma acestei conferinţe, dolarul a devenit principala monedă de rezervă a sistemului monetar internaţional bazat pe etalonul aur-devize.

2. Relaţiile monetare, până la momentul Bretton Woods, s-au deslăşurat pe baze bilaterale. Au existat şi încercări de reglementare internaţională sub forma unor uniuni monetare şi blocuri monetare, iar »lupă cel de-al doilea război mondial, de zone monetare. Prima uniune monetară a fost înfiinţată în 1864 (Uniunea Monetară Latină), încheiată între Franţa, Belgia, Italia, Elveţia, Grecia. Sistemul monetar creat avea ca monedă centrală francul francez şi o circulaţie liberă a monedelor naţionale la cursuri fixe stabilite în raport cu moneda franceză. Blocurile monetare (constituite în perioada 1929-1933) aveau la bază o monedă cheie {pivot) şi mai multe monede satelit.

Prin Acordul de la Bretton Woods din 1944 a fost constituit Fondul Monetar Internaţional (FMI), care are ca principală menire (-/-editarea temporară a deficitelor balanţelor de plăţi. Resursele FMI se constituie din aportul ţărilor membre, constituite în proporţie de 25% în devize şi 75% în monedă naţională, stabilit în cote-părţi procentuale în funcţie de potenţialul fiecărei ţări. Aşa cum s-a arătat în cuprinsul acestui capitol, D.S.T. este o lichiditate convenţională creată de F.M.I. care se alocă ţărilor membre proporţional cu cotele deţinute. D.S.T. este purtător de dobânzi. D.S.T. se utilizează ca: etalon monetar, instrument de rezervă, mijloc de plată între F.M.I. şi membrii săi, mijloc de procurare de monede naţionale convertibile.

3. Crearea monedei unice europene a fost precedată de alte încercări de a pune capăt instabilităţii monetare pe pieţele de schimb. In anii 1950-1958 a funcţionat Uniunea Europeană a Plăţii, care, în 1958, a fost înlocuită cu Acordul Monetar European. în 1970 a fost publicat Planul Pierre Werner, care conţinea principalele elemente ale Uniunii Monetare Europene ce avea ca obiectiv pe termen lung o totală convertibilitate a monedelor şi o completă libertate de circulaţie a capitalurilor, plan ce urma a fi realizat în 3 etape în decurs de 10 ani. Planul urmărea convergenţa politicilor economice, convertibilitatea totală şi ireversibilă a monedelor, stabilirea unei parităţi fixe între acestea, eliminarea marjelor de fluctuaţie ale acestora, completa liberalizare a circulaţiei de capital, instituirea unei linii directoare pentru adoptarea bugetelor naţionale.

La 13 martie 1979 a luat fiinţă Sistemul Monetar European (S.M.E.), bazat pe principiul parităţilor fixe, dar ajustabile între monedele naţionale. La acesta au participat toate statele membre ale Comunităţii cu excepţia Marii Britanii. S.M.E. şi-a creat, pe lângă propriul mecanism, şi propria monedă: E.C.U.

în iunie 1989, Consiliul European, desfăşurat la Madrid, a aprobat raportul lui Jacques Delors.având la bază Planul Pierre Werner, privitor la modalităţile de realizare a Uniunii Economice şi Monetare. Raportul Delors a propus un proces în trei etape de realizare a U.E.M. vizând coordonarea strânsă a politicilor economice naţionale, reguli stricte privind mărimea şi finanţarea deficitelor bugetare şi constituirea unei restricţii comunitare independente care să definească şi să aplice politica monetară comunitară.

Etapa I, care a început la 1 iulie 1990 şi s-a încheiat în decembrie 1993, a avut ca obiective eliminarea ultimelor bariere în calea tranzacţiilor monetare, întărirea coordonării politicilor economice şi bugetare, cooperarea între băncile centrale ale statelor membre şi renunţarea în totalitate de către ţările Sistemului Monetar European la controlul asupra capitalurilor.

Etapa a Il-a a început la 1 ianuarie 1994 şi a durat până la 31 decembrie 1998. A avut loc transferul progresiv al puterii de decizie de la autorităţile monetare naţionale către Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC) şi a fost creat Institutul Monetar European ca precursor al Băncii Centrale Europene.

33 32

Obiectivul principal al SEBC l-au constituit menţinerea stabilităţii preţurilor şi sprijinirea politicilor economice generale din comunitate, prin acţiuni conforme principiilor economiei de piaţă. Misiunile sale fundamentale au fost: definirea şi punerea în practică a politicii monetare, conducerea operaţiunilor de schimb, preluarea şi gestionarea rezervelor oficiale de valute străine deţinute de statele membre, promovarea bunei funcţionări a sistemelor de plăţi.

SEBC este compus din Banca Centrală Europeană şi băncile centrale naţionale şi este condus de Consiliului Guvernatorilor şi Comitetul Executiv alcătuit din 6 membri care sunt numiţi de Consiliul European (art. 107 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană).

Institutul Monetar European (IME) a avut ca misiuni: întărirea cooperării între băncile centrale naţionale; coordonarea politicilor monetare ale statelor membre; supervizarea funcţionării SME; realizarea consultărilor asupra problemelor care ţin de competenţa băncilor centrale naţionale şi care pot afecta stabilitatea instituţiilor şi pieţelor financiare, facilitarea utilizării ECU şi supravegherea evoluţiei acestuia.

Etapa a IlI-a, începută la 1 ianuarie 1999, a debutat cu trecerea la parităţi fixe şi atribuirea de competenţe economice şi monetare instituţiilor comunitare. A început cu 11 state (Austria, Belgia, Finlanda, Franţa, Germania, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia, Spania), care îndeplineau criteriile de convergenţă, iar la 1 ianuarie 2001, după îndeplinirea aceloraşi criterii de convergenţă, li s-a adăugat Grecia. Au făcut excepţie, în această etapă, Danemarca, Marea Britanie şi Suedia, care au dorit să-şi păstreze „suveranitatea monetară". începând cu această dată, politica monetară este hotărâtă de Banca Centrală Europeană, care a înlocuit Institutul Monetar European. Trecerea la moneda unică, efectivă s-a făcut de la 1 ianuarie 2002.

Pentru a introduce moneda unică Euro, fiecare stat trebuie să îndeplinească anumite criterii de convergenţă:

• un criteriu instituţional, constând în independenţa faţă de orice altă putere din stat a băncii centrale a fiecărui stat membru, aceasta neputând fi influenţată în deciziile pe care le ia;

34

• un set de criterii economice, după cum urmează: - rata inflaţiei monedei naţionale să nu depăşească cu mai mult

de 1,5 puncte procentuale (1,5%) performanţele celor mai bune trei state membre din anul anterior;

- deficitul public anual să nu depăşească 3% din PIB (cu anumite excepţii temporare);

- datoria publică brută anuală să se încadreze în plafonul de maxim 60% din PIB (cu anumite excepţii temporare);

- participarea la SME fără o devalorizare voluntară a monedei naţionale timp de cel puţin 2 ani consecutivi şi o limitare a ratei nominale pe termen lung a dobânzilor la maxim 2% mai mult decât cea practicată în anul anterior de cele mai bune "trei state membre.

Trecerea la Euro prezintă o serie de avantaje, dar şi costuri. Sunt prezentate drept avantaje: - stabilitatea schimburilor determinată de moneda unică

comună, constând în dispariţia fluctuaţiilor de schimb care puteau bloca comerţul intereuropean. Trecerea la Euro duce şi la o creştere a schimburilor economice ca urmare a scăderii cheltuielilor generate de necesitatea de cumpărare a monedei străine şi a eliminării fluxurilor speculative de capital dintre ţările partenere;

- eliminarea riscului valutar, prin utilizarea monedei unice statele membre nemaifiind silite să ridice dobânzile pentru a-şi păstra moneda naţională;

- economii privind moneda de rezervă, statele membre nemaifiind nevoite să ţină rezervele internaţionale în acel spaţiu;

- stimularea integrării politicilor economice ca urmare a unei politici valutare comune.

Sunt prezentate drept costuri: - pierderea autonomiei politicilor monetare şi valutare ale

statelor membre, ceea ce duce şi la absorbirea băncilor centrale naţionale de către o bancă supranaţională. Aceasta constituie însă un avantaj, deoarece guvernele statelor membre nu pot spori masa monetară în circulaţie, sporire ce ar determina inflaţie şi „topirea" economiilor şi rezervelor naţionalilor acelui stat;

- posibila creştere a şomajului în statele cu o economie ce nu poate ţine pasul cu economiile mai performante din comunitate şi, de

35

aici, o migrare necontractuală cu consecinţe imprevizibile, în plan social şi economic, a forţei de muncă;

- reducerea veniturilor instituţiilor financiar-bancare provenind din schimbul de monedă. Acest cost este însă contrabalansat de reducerea riscului cursului de schimb.

4. în perspectiva aderării la Uniunea Europeană şi condiţiile trecerii la Euro, România şi-a propus şi s-a angajat ca, până la 1 ianuarie 2007, să adopte acquis-al comunitar. în domeniul monetar, conform calendarului convenit cu U.E., până la sfârşitul anului 2004 a urmărit armonizarea prevederilor referitoare la independenţa băncilor centrale, eliminarea finanţării directe a deficitelor temporare ale trezoreriei de către Banca Naţională şi a accesului privilegiat al instituţiilor publice la resursele instituţiilor financiare. Armonizarea legislaţiei române cu cea a Uniunii Europene în domeniul monetar a urmărit: asigurarea independenţei instituţionale a B.N.R. în elaborarea şi conducerea politicii monetare şi a cursului de schimb, care să aibă ca obiectiv fundamental asigurarea stabilităţii preţurilor, asigurarea independenţei personalului B.N.R. prin armonizarea cu legislaţia comunitară privind durata mandatului membrilor consiliului de administraţie; motivele de revocare din funcţie; dreptul de contestare în justiţie a deciziei de revocare din funcţie şi conflictul de interese; interzicerea finanţării directe a instituţiilor publice de către banca centrală.

Urmare a schimbărilor intervenite în economia mondială, în perioada de după atentatul terorist de la 11 septembrie 2001 din SUA, şi, în special, în cursul anului 2002, pe fondul demersurilor şi pregătirilor S.U.A. pentru atacarea Irakului, moneda unică europeană a început să câştige teren în faţa dolarului, ajungându-se ca raportul de schimb să devină din subunitar, supraunitar. Pe acest fond, având în faţă perspectiva aderării în 2007 a României la U.E, Euro a devenit moneda de referinţă, înlocuind astfel dolarul american, ceea ce s-a realizat la 1 martie 2003.

în realizarea obiectivelor de aderare la U.E., România a acordat o atenţie deosebită domeniului politicii fiscale. Aici, obiectivul fundamental 1-a constituit consolidarea stabilizării macroeconomice prin controlul deficitului bugetar. A fost elaborată şi adoptată o nouă lege a finanţelor publice (Legea nr. 500/2002). 36

In vederea îmbunătăţirii capacităţii Ministerului Finanţelor Publice de a administra resursele financiare ale statului a fost înfiinţată Unitatea de Management a Trezoreriei Statului.

Au fost luate măsuri pentru îmbunătăţirea colectării veniturilor bugetare, recuperarea arieratelor bugetare, realizarea transparenţei totale în acordarea amânărilor la plată a creanţelor bugetare, reducerea impozitului pe profit, revizuirea regimului accizelor.

In vederea asigurării coordonării procesului de pregătire pentru aderarea la Uniunea Europeană, în planul pregătirii sectoriale, al demersurilor politico-diplomatice şi al strategiei de comunicare internă şi externă, prin Hotărârea Guvernului nr. 1508/2002 a fost instituit Comitetul Executiv pentru Integrare Europeană, organism fără personalitate juridică care funcţionează în subordinea directă a primului-ministru, care este şi preşedintele acestui comitet.

Pe termen scurt, obiectivele urmărite de România au fost menţinerea funcţionării adecvate a politicilor, asigurarea unui cadru economic stabil, funcţional şi predictibil şi realizarea obiectivelor de politică economică în vederea creării condiţiilor de bază necesare menţinerii şi accelerării tendinţei de creştere economică înregistrate în România în ultimii ani. Pentru aceasta au fost avute în vedere:

=> monitorizarea Strategiei naţionale de dezvoltare economică a României pe termen mediu şi evaluarea rezultatelor implementării sale;

=> realizarea macrostabilizării consolidate şi asigurarea creşterii economice;

=> optimizarea substanţială a coordonatelor mediului de afaceri prin ajustare structurală, privatizare şi stimularea întreprinderilor mici şi mijlocii;

=> atragerea unui volum sporit de investiţii străine şi creşterea exporturilor;

=> promovarea unui set de politici compatibile cu mecanismele Uniunii Europene;

=> realizarea unui management performant al datoriei publice externe;

=> alinierea deplină la sistemul european de conturi SEC 95.

37

în vederea întăririi capacităţii instituţionale a băncii centrale, B.N.R. şi-a propus realizarea, cu sprijinul U.E., a unor proiecte care vizează:

> crearea unui sistem de raportare a datelor statistice pentru balanţa de plăţi, care să respecte criteriile Fondului Monetar Internaţional, Eurostat şi Băncii Centrale Europene, şi asigurarea infrastructurii necesare implementării acestuia;

> elaborarea unui studiu privind introducerea monedei Euro; > optimizarea managementului strategic al rezervelor valutare. Pe termen mediu, dezinflaţia susţinută a constituit, în perioada

2002-2004, unul din obiectivele principale ale programelor economice • româneşti, politica monetară urmând să se consacre cu prioritate acestuia.

Un obiectiv important al politicii 1-a constituit şi remonetizarea economiei româneşti prin metode neinflaţioniste. Atingerea acestui obiectiv este, însă, în mare măsură, dependentă de progresele economiei, în ansamblu, creşterea economică şi refacerea încrederii în moneda naţională fiind condiţii esenţiale ale declanşării acestui proces.

Pe linia întăririi capacităţii sale instituţionale, B.N.R. are în vedere realizarea, cu contribuţie proprie şi cu sprijin din partea U.E., a unor proiecte pentru crearea unui sistem privind transpunerea corectă a datelor contabile în situaţii statistice compatibile cu standardele internaţionale, elaborarea unei strategii pentru adoptarea monedei unice europene şi pregătirea pentru implementarea unui sistem de emisiuni tip Euro.

De asemenea, s-a avut în vedere: • urmărirea evoluţiei ansamblului de politici promovat, prin

prisma monetizării stricte a poziţiei bugetare, a menţinerii creşterii economice reale şi durabile şi a convergenţei graduale a indicatorilor economici către criteriile de la Maastricht;

• pregătirea, în vederea realizării obiectivelor Pactului de Creştere şi Stabilitate;

• creşterea reală şi durabilă a PIB, prin asigurarea creşterii economice şi realizarea unei macrostabilizări consolidate;

1 K

• finanţarea neinflaţionistă a deficitului bugetar, în principal prin atragerea de surse externe;

• îmbunătăţirea disciplinei fiscal-bugetare şi crearea condiţiilor necesare absorbţiilor fluctuaţiilor ciclice normale, concomitent cu menţinerea sub control a deficitului bugetar;

• armonizarea deplină a statisticilor de preţuri cu normele UE până cel târziu în anul 2003.

La 1 ianuarie 2007, România şi Bulgaria au aderat la Uniunea liuropeană. Se apreciază că România va îndeplini criteriile de trecere la moneda unică europeană în perioada 2013-2014.

2.5. Inflaţia. Cauzele inflaţiei şi consecinţele acesteia asupra politicii financiare a statului

2.5.1. Inflaţia. Noţiune şi clasificare

Inflaţia este un fenomen economic care se manifestă printr-un puternic dezechilibru de ansamblu al economiei. Se poate manifesta: a) la nivelul unui singur stat; b) la nivelul mai multor state între care există schimburi economice; c) la nivelul unor pieţe economice; d) pe ansamblul economiei mondiale. Se manifestă prin existenţa unei < antităţi mari de bani în circulaţie în condiţiile unei oferte scăzute de Imnuri şi servicii. Oamenii constată că pentru aceeaşi cantitate de bunuri sau servicii trebuie să plătească mai mult decât în perioada anterioară. Are loc o creştere generalizată a preţurilor, concomitent cu scăderea puterii de cumpărare a banilor.Toate ţările, în decursul timpului, au cunoscut perioadele lor de inflaţie. în „Miroir de liancais", publicată la Nancy în 1581, inflaţia era numită „dezordinea dezordinilor" şi se aprecia că aceasta este atât de mare la toate mărfurile, încât dacă lucrurile nu sunt îmbunătăţite şi însănătoşite există temerea să fie nevoie în scurt timp, pentru hrana unui om, de tot .ilâta aur şi argint cât greutatea sa 1 4 .

Astfel de dezechilibre se produc, de obicei, după războaie, dar nu numai. Exemplul cel mai cunoscut este hiperinflaţia germană de

Michel Didier, Economia - regulile jocului, Ed. Humanitas, Hucureşti, 1998, p. 225.

39

după primul război mondial. în 1919 preţurile au crescut de şase ori. După 18 luni de stabilitate ele au crescut din nou de două ori, apoi de 40 ori în câteva luni. Ultimele luni ale falimentului mărcii au devenit o nebunie colectivă. Salariile se plăteau în fiecare zi. Cu sacii de bani primiţi fiecare alerga la piaţă înainte de scumpirea de după amiază. Livra de unt (453 grame) costa 3400 mărci în februarie 1923, 26 miliarde la 29 octombrie şi 280 miliarde la 5 noiembrie 1 5.

Mecanismul inflaţiei a făcut obiectul cercetării economice aprofundate începând cu secolul XX. J.M. Keyens este autorul unei teorii ce reprezintă cea mai semnificativă construcţie ştiinţifică a echilibrului monetar. Potrivit acestei teorii, evoluţia circulaţiei monetare se desfăşoară, în funcţie de comportamentul agenţilor economici şi evoluţia dobânzii, într-un cadru dat de nivelul venitului naţional 1 6.

După intensitatea sa, inflaţia poate fi: a) latentă, caracterizată printr-o creştere a preţurilor cu 3-5% anual; 5

b) deschisă sau declarată, caracterizată prin creşterea preţurilor cu 6-10%;

c) galopantă sau hiperinflaţie, caracterizată prin creşterea preţurilor cu peste 15%.

Literatura de specialitate evidenţiază formele de manifestare a inflaţiei:

a) inflaţia de creştere sau de prosperitate, care se remarcă mai întâi prin creşterea preţurilor şi scăderea puterii de cumpărare a banilor. în proporţii moderate şi în anumite condiţii, inflaţia poate contribui la creşterea economică, la eliminarea unităţilor economice neperformante şi la transformarea lor. în acest mod se pun de acord capacităţile de producţie cu nevoile de consum şi se reorientează, resursele spre activităţile cele mai valorizatoare 1 7;

b) inflaţia de penurie este, de regulă, opusă celei de creştere şi are efecte predominant negative, deşi nu pentru toţi membrii societăţii:

1 5 Idem. 1 6 Cezar Basno, Nicolae Dardac, Constantin Floricel, Monedă, credit,

bănci, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1994, p. 344. 1 7 Colectiv, Dicţionar de economie, Ed. a Il-a, Ed. Economică,

Bucureşti, 2001, p. 232. 40

şi nu în aceeaşi măsură. Este de mare intensitate, imposibil de controlat, determină dezorganizarea economiei, descurajează investiţiile, diminuează substanţial consumul celor cu venituri mici şi fixe, măreşte riscul în activitatea economică şi face să decadă societatea civilă în ansamblul ei 1 8 ;

c) inflaţia anticipată este urmarea anticipării de către agenţii economici a sensului şi intensităţii inflaţiei într-un anumit orizont de timp. Aceştia pot să ia decizii privind afacerile lor în raport cu anticipările lor proprii, ca şi cu cele preconizate de factorii de decizie macroeconomică şi monetară 1 9;

d) inflaţia prin cerere este forma de inflaţie rezultând din creşterea cererii agregate în condţiile unei rămâneri în urmă sau scăderi a ofertei 2 0;

e) inflaţia prin costuri apare în situaţia în care costurile producţiei cresc independent de cererea agregată. în această situaţie, firmele răspund parţial prin creşterea preţului de vânzare şi, parţial, prin reducerea volumului activităţii 2 1;

f) inflaţia prin monedă are drept cauză emisiunea excesivă de semne băneşti 2 2;

g) inflaţia structurală desemnează inflaţia contemporană ca dezechilibru structural monetaro-material care exprimă existenţa în circulaţie a unei mase monetare ce depăşeşte nevoile economiei reale, fapt ce antrenează deprecierea banilor de hârtie neconvertibili 2 3.

Stagflaţia este tot un fenomen constând într-o inflaţie rapidă care are loc pe fondul unei creşteri economice zero.

Deflaţia poate fi definită ca procesul monetar opus inflaţiei, constând într-o scădere durabilă şi pe termen lung a nivelului preţurilor.

1 S Idem, p.232. 1 9 Idem, p. 232. 2 0 Idem, p. 232. 2 1 Idem, p. 232. 2 2 Idem, p. 233. 2 3 Idem, p. 233.

2.5.2. Cauzele inflaţiei

Atunci când economiile sunt afectate de inflaţie, preţul bunurilor creşte. Guvernele, conform programelor lor de politică socială, iau măsuri de natură salarială. Oamenii constată că le creşte venitul prin creşterea salariilor. Este o situaţie fericită atunci când cantitatea de bunuri şi servicii care poate fi procurată rămâne constantă, dar, de regulă, aceasta scade şi se intră într-o spirală inflaţionistă.

Din această spirală inflaţionistă rezultă: a) o creştere a contribuţiilor sociale sau/şi fiscale ale firmelor,

care provoacă o nouă creştere a preţurilor şi activează spirala inflaţionistă;

b) o explozie a preţurilor la materiile prime importante care măreşte costurile, declanşează creşterea preţurilor şi, de asemenea, activează spirala inflaţionistă;

c) o cerere excesivă de monedă (datorată deficitului bugetar sau unui exces de credit) care acţionează asupra cererii, dă posibilitatea creşterii preţului şi activează bucla inflaţiei2 4.

Michel Didier, analizând fenomenul inflaţiei, arată că economia nu este constituită dintr-un singur „consumator lucrător" şi dintr-un singur producător care ar putea încheia între ei un armistiţiu simultan asupra preţurilor şi salariilor. Economia reală este alcătuită din milioane de producători şi consumatori, iar între aceştia există numeroase verigi intermediare: administraţii, bănci, parteneri străini. Toate aceste angrenaje sunt în permanent dezechilibru. Ei constată creşteri în amonte şi reacţionează profitând de situaţie pentru a obţine fie o mărire de salariu, fie o creştere de beneficiu. Didier constată că nici statul nu este neutru; pentru a îmbunătăţi prestaţiile sociale, el sporeşte rata cotizaţiilor sau impozitelor, ceea ce contribuie la sporirea presiunii inflaţiei. La fel, agenţii economici priviţi în particular, atunci când aşteaptă o creştere de preţuri, vor integra această creştere în previziunile, revendicările sau calculele lor. ,JJacă fiecare anticipează inflaţia, inflaţia se produce efectiv. înrădăcinată în memorie, inflaţia trecută grevează viitorul" 2 5 .

2 4 Michel Didier, Economia: regulile jocului, op. cit., p. 231. 2 5 Idem, p. 231.

Tot Didier, analizând cine se face vinovat de inflaţie, constată că vina aparţine atât guvernelor, cât şi particularilor. Guvernul repetă neîncetat că inflaţia este un flagel ce trebuie combătut, dar în realitate statul procedează la fel ca şi ceilalţi jucători: anticipează o creştere a preţurilor în calculele sale privind cheltuielile şi încasează veniturile liscale şi contribuţiile sociale indexate în funcţie de preţuri. în ce-i priveşte pe particulari, inflaţia este benefică pentru cei care se pot îndatora. Săracii, care nu se pot împrumuta, sunt dezavantajaţi. Cei bogaţi, de asemenea, au de suferit pentru că inflaţia le devorează economiile. Luaţi individual, particularii nu se simt vinovaţi de inflaţie. în mod colectiv, însă, ei contribuie la aceasta cerând creşteri de salarii care relansează cursa preţurilor 2 6.

2.5.3. Consecinţele inflaţiei asupra politicii financiare a statului

Consecinţele inflaţiei pot fi analizate atât în plan economic, cât şi social.

A. în plan economic consecinţele sunt: a) slăbirea capacităţii concurenţiale a firmelor naţionale, prin

creşterea nivelului preţurilor naţionale faţă de cele externe. într-o primă fază, exporturile sunt favorizate, moneda externă asigurând, prin transformarea ei în monedă naţională, preţuri mai bune decât cele de pe piaţa internă. Dacă inflaţia se permanentizează, costurile vor creşte pentru că, prin aceiaşi mecanism al transformării în monedă naţională, importurile de materii prime devin mai scumpe şi astfel se intră în spirala inflaţionistă. Este o inflaţie de import;

b) sporirea şomajului, deoarece firmele sunt silite să crească productivitatea prin introducerea de utilaje mai performante;

c) favorizează şi accelerarea procesului investiţional, prin ieftinirea creditului. Pe măsură ce înaintează procesul inflaţionist, ratele de rambursare şi dobânzile devin mai ieftine, moneda pierzându-şi din greutate;

d) deprecierea depozitelor băneşti şi descurajarea economisirilor, dobânzile nemafiind real pozitive. Depozitele se devalorizează prin pierderea de greutate a monedei şi stagnarea dobânzii;

Idem, p. 231-232. 43 42

e) inflaţia privilegiază debitorii, deoarece ratele rambursate, în termeni reali, devin mai mici;

f) inflaţia favorizează creşterea profiturilor atât prin anticiparea şi practicarea de preţuri sporite de către producători, cât şi prin întârzierile în creşterea salariilor care reprezintă preţul forţei de muncă 2 7 .

B. In plan social consecinţele sunt diferite: a) O mică parte realizează profituri, b) o altă mică parte îşi

conservă veniturile şi averile şi c) majoritatea sărăceşte. Se produce astfel o polarizare accentuată a societăţii. Statul trebuie să aloce cote mai mari din buget pentru protecţia socială.

Măsurile de combatere a inflaţiei constituie o preocupare constantă a guvernelor, acestea fiind reflectate în politica financiară, monetară şi fiscală.

Se apreciază că antidotul inflaţiei constă în: a) blocarea preţurilor; b) blocarea monedei; c) blocarea veniturilor publice; d) blocarea veniturilor şi costurilor 2 8.

Blocarea preţurilor este practicată de guverne, inclusiv de cele ; liberale sau neoliberale. Prin această metodă se suprimă manifestarea vizibilă a inflaţiei (creşterea preţurilor) şi se taie lanţul inflaţiei prin \ stoparea indexării veniturilor. Didier arată că această metodă are şi j efecte perverse, deoarece, dacă, pe de o parte, există creşterile, pe de alta, blocarea preţurilor împiedică scăderile. Un producător care fabrică două sau mai multe produse se va abţine să scadă preţul unui produs ce poate fi fabricat cu un cost mai mic pentru a compensa | creşterea preţului ce îi este refuzată la celălalt produs. Această metodă a blocării preţurilor a fost folosită şi în economia românească în , perioada actuală de tranziţie. Şi în prezent sunt anumite produse al ; căror preţ este stabilit administrativ 2 9. j

Blocajul monedei constă în evitarea creării de monedă. La • j inflaţie, moneda pierde din valoarea sa, apărând un excedent de j monedă. Blocajul de monedă duce la limitarea creditului printr-o rată \

Vezi Cezar Basno, Nicolae Dardac, Constantin Floricel, Monedă, credit, bănci, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1994, p. 358-361.

2 8 Michel Didier, op. cit., p. 233. 2 9 Idem, p. 234.

înaltă a dobânzii. Are consecinţe în plan economic prin reducerea investiţiilor şi creşterea şomajului 3 0.

Blocajul cheltuielilor publice afectează întreprinderile ce livrează bunuri şi prestează servicii finanţate din cheltuielile publice. Au loc reduceri de personal în administraţie, dar şi în întreprinderile afectate în modul arătat. Cheltuielile de protecţie socială presează asupra bugetului. Este o falsă impresie că se reduc costurile prin concedieri, când, de fapt, se produce o creştere a contribuţiilor pentru şomaj.

Blocarea veniturilor şi costurilor este o metodă insuficient cunoscută, existând prea puţină experienţă. Politicile veniturilor au condus mai degrabă la rezultate favorabile cu condiţia să nu degenereze în conflict social generalizat 3 1.

Politica financiară a statelor pentru atenuarea şi reducerea procesului inflaţionist este orientată în următoarele direcţii:

a) diminuarea sau lichidarea deficitului bugetar şi, eventual, obţinerea unor excedente;

b) reducerea sau stagnarea cheltuielilor ce au creat tensiuni în economie şi, în general, un regim de austeritate privind toate cheltuielile bugetare;

c) creşterea veniturilor bugetare şi realizarea chiar a unor venituri excepţionale;

d) angajarea de împrumuturi publice în vederea diminuării masei monetare în circulaţie;

e) angajarea de credite externe pentru a diminua cererea globală 3 2.

In politica financiară a României de după 2000, pentru combaterea inflaţiei, s-a acţionat în următoarele direcţii:

- creşterea stocului de monedă în economie, compatibilă cu ritmul creşterii economice şi cu obiectivul de inflaţie pentru a evita subminarea potenţialului de creştere a PIB printr-o descurajare excesivă a recursului la creditare;

- relativa relaxare a constrângerii fiscale;

Idem, p. 235. Idem, p. 236. Cezar Basno, Nicolae Dardac, Constantin Floricel, op. cit., p. 362.

44 45

- reducerea deficitului bugetar şi scăderea presiunii trezoreriei asupra ratelor dobânzii pieţei monetare;

•- restrângerea apelului Trezoreriei la resursele în lei ale băncilor ilalorită accesului larg al Ministerului Finanţelor Publice la finanţarea externă, precum şi la cea internă nebancară sau denominată în valută;

intervenţia Băncii Naţionale pe piaţa valutară prin achiziţia de valulă şi consolidarea rezervelor valutare;

sterilizarea de către B.N.R. a excesului de lichiditate. Alături de aceste măsuri de politică a veniturilor şi de politică

fiscala, Guvernul României a luat şi măsuri de politică structurală 3 3.

3 3 Raportul Guvernului României asupra progreselor înregistrate în pregătirea pentru aderarea la Uniunea Europeană în perioada septembrie :<><) I- mai 2002. 46

Capitolul 3

O B I E C T U L D R E P T U L U I F I N A N C I A R PUBLIC

3.1. Definiţia şi obiectul dreptului financiar public

Asigurarea resurselor financiare necesare funcţionării statului şi colectivităţilor locale este reglementată printr-o multitudine de acte normative, începând chiar cu Constituţia.

In abordarea problemei definirii dreptului financiar public se cuvine să facem unele precizări prealabile.

Ramura dreptului financiar s-a desprins de dreptul administrativ care, la rândul lui, s-a desprins din dreptul comunitar.

într-o lucrare anterioară 3 4 arătam că, în funcţie de normele care îl alcătuiesc, conţinutul dreptului financiar public poate fi împărţit în:

- norme de „drept bugetar"; - norme de „drept fiscal"; - norme referitoare la împrumutul public; - norme referitoare la controlul financiar. în doctrină, denumirea acestei discipline nu a fost unitară. Unii

autori şi-au intitulat lucrările - „drept financiar public", alţii -„drept financiar şi fiscal" sau „drept financiar, bugetar şi fiscal". Este un proces firesc în ştiinţa dreptului, cel de desprindere şi autonomizare a noi ramuri de drept. Au apărut, astfel, şi lucrări consacrate dreptului vamal care, în fond, nu fac decât să trateze numai o parte din veniturile bugetului de stat (parte care aparţine dreptului fiscal) şi organizarea autorităţii vamale.

La momentul elaborării lucrării amintite mai sus, ne-am exprimat în sensul că denumirea disciplinei ar trebui să fie „drept

Radu Stancu, Drept financiar public, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 1998, p. 21-22.

47

financiar public", având în vedere că sediul principal al materiei îl constituie „Legea finanţelor publice", dar şi faptul că bugetul este alcătuit din partea de venituri şi partea de cheltuieli. Apreciam că o nouă ramură de drept, respectiv „dreptul fiscal", nu se justifică, deoarece veniturile fiscale sunt o parte a veniturilor bugetului public naţional.

Emil Bălan 3 5 se pronunţă în sensul că dreptul fiscal reprezintă o subramură a dreptului financiar care înmănunchează normele juridice privind impozitele, taxele şi alte contribuţii datorate bugetului public, precum şi cele referitoare la procedura fiscală.

între timp, în dreptul naţional, ca urmare a codificării actelor normative care stabileau impozite şi taxe şi adoptării Codului fiscal şi Codului de procedură fiscală, s-au piodus importante schimbări. în acest context apreciem, la rândul nostru, că este justificată, parţial, o distincţie între dreptul financiar sau dreptul financiar public ori dreptul bugetar şi dreptul fiscal. Nu excludem apariţia unei noi ramuri, cea de drept procesual fiscal, care să se întemeieze, în principal, pe Codul de procedură fiscală.

Ruperea acestei ramuri a dreptului are consecinţe şi asupra grupării de norme care reglementează controlul în materie, în norme privind controlul financiar şi norme privind controlul fiscal.

Definiţia dreptului financiar are două laturi: una care priveşte dreptul material sau substanţial şi cealaltă care priveşte ştiinţa dreptului.

Ansamblul actelor normative care reglementează în regim de drept public formarea, administrarea, întrebuinţarea şi controlul resurselor financiare ale statului, ale unităţilor administrativ-teritoriale şi ale instituţiilor publice, poate să fie intitulat, fie drept financiar, fie drept financiar public, fie dreptul finanţelor publice.

Ştiinţa dreptului financiar este acea ramură a ştiinţei dreptului care are ca obiect de studiu formarea, administrarea, întrebuinţarea şi controlul resurselor financiare publice.

Dreptul financiar face parte dintre ramurile dreptului ce alcătuiesc dreptul public, domeniul pe care-1 reglementează fiind delimitat de cel al finanţelor private.

Emil Bălan, Drept financiar, Ed. a Ill-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004, p.20. 48

3.2. Izvoarele dreptului financiar public

Potrivit art. 137 alin.l din Constituţie, formarea, administrarea, întrebuinţarea şi controlul resurselor financiare ale statului, ale unităţilor administrativ-teritoriale şi ale instituţiilor publice sunt reglementate prin lege. Termenul de „lege" este folosit în Constituţie in sensul său strict, şi anume acela de act normativ emanat de puterea legislativă.

Folosirea în acest subcapitol a termenului de izvoare ale dreptului financiar public se limitează la accepţiunea de izvoare Formale, nu şi la cele materiale.

Aşa cum, de altfel, le categoriseşte Teoria dreptului, actele normative ca izvoare formale ale dreptului, în funcţie de organul emitent şi forţa lor juridică în ierarhia sistemului, sunt:

• Constituţia şi legile constituţionale;

• legile organice şi ordinare;

• ordonanţele Guvernului;

• hotărârile Guvernului;

• actele organelor administraţiei publice centrale şi locale.

Cutuma, în dreptul românesc, nu este izvor formal al dreptului lînanciar.

Izvoarele dreptului financiar public sunt alcătuite din ansamblul actelor normative care reglementează raporturile juridice financiare.

Aceste izvoare, în funcţie de gradul lor de generalitate, se împart

in:

• izvoare comune cu alte ramuri de drept;

• izvoare specifice numai dreptului financiar public.

Izvoarele comune sunt cele care, deşi nu au ca obiect relaţiile sociale ce se stabilesc în procesul formării, administrării, întrebuinţării

49

şi controlului resurselor financiare ale statului, conţin totuşi dispoziţii ce interesează acest domeniu.

Rolul primordial în rândul acestora îl are Constituţia, care, prin titlul IV intitulat „Economia şi finanţele publice", stabileşte, pe lângă principiile generale ale economiei şi proprietăţii, şi pe cele ale sistemului financiar, bugetului public naţional, ale impozitării şi ale organizării şi funcţionării Curţii de Conturi a României.

Izvoarele specifice sunt acele izvoare formale ale dreptului financiar care reglementează numai domeniul formării, administrării, întrebuinţării şi controlul resurselor financiare publice. Din rândul acestora fac parte:

- Legea finanţelor publice nr. 500/2002; - Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 29/25.04.2007 privind

organizarea Ministerului Economiei şi Finanţelor; - legile bugetare anuale; - Legea nr. 313/2004 a datoriei publice; - Legea privind finanţele publice locale nr. 273/2006; - alte acte normative subsecvente legii.

3.3. Normele de drept financiar public j

La fel ca şi celelalte norme de drept, cele de drept financiar; public sunt generale, impersonale şi obligatorii. în mulţimea normelor de drept, acestea se disting prin specificul relaţiilor sociale pe care le: reglementează, respectiv cele ce se stabilesc în formarea,; administrarea, întrebuinţarea şi controlul resurselor financiare ale statului, ale unităţilor administrativ-teritoriale şi ale instituţiilor publice. Acesta este de altfel criteriul esenţial de recunoaştere.

Din punct de vedere al structurii logico-juridice, normele de drept financiar public, de asemenea, nu se deosebesc de normele! specifice celorlalte ramuri de drept, ele fiind alcătuite din: ipoteză,' dispoziţie şi sancţiune.

Ipotezele normelor de drept financiar public conţin situaţiile, împrejurările şi condiţiile în care se aplică. Dispoziţiile cuprind conduita de urmat de către subiectele de drept, prin stabilirea; obligaţiei fie de a acţiona într-un anume fel, fie de a se abţine de la anumite acte. Dispoziţiile mai pot fi de autorizare a întocmirii

anumitor acte în numele statului sau de învestire cu prerogativele specifice autorităţii publice.

De cele mai multe ori, dispoziţiile sunt onerative, reglementând obligaţiile fiscale ale agenţilor economici sau persoanelor fizice. Altele sunt permisive, cum ar fi cele ce stabilesc posibilitatea fie a compensării sumelor plătite în plus către bugetul de stat cu obligaţiile viitoare, fie a restituirii acestora. Sunt şi dispoziţii prohibitive, care interzic anumite acte sau operaţiuni. Din rândul acestora amintim pe cele ce interzic să se facă plăţi direct din veniturile încasate sau din sumele cuvenite cu titlu de contribuţii la fondurile speciale pentru operaţiuni ce se suportă din aceste fonduri.

Sancţiunile pot diferenţia normele de drept financiar public de celelalte norme de drept în situaţiile în care acestea sunt cele specifice dreptului financiar public. Aceste sancţiuni specifice sunt: amenda fiscală, majorările de întârziere, suspendarea finanţării, executarea silită. Pe lângă aceste sancţiuni specifice, normele de drept financiar public prevăd şi sancţiuni întâlnite în alte ramuri de drept, cum sunt cele de natură administrativă sau chiar penală.

în ce priveşte reunirea celor 3 elemente constitutive ale normei juridice într-o singură unitate de bază a actului normativ, cum este articolul, această situaţie este destul de rar întâlnită. Forma cea mai uzitată este cea a grupării sancţiunilor într-un capitol sau într-o secţiune, de regulă, la sfârşitul actului normativ.

3.4. Principiile dreptului financiar ca izvoare de drept de drept

Autorii dreptului au pus în evidenţă că, pe lângă normele juridice, există şi alţi constituenţi ai dreptului. Dworkin, aparţinător al curentului pozitivismului juridic, a arătat că sistemele juridice nu sunt formate numai din reguli, ci din reguli şi un anumit tip de standarde pentru diferite structuri logice pe care le-a numit principii 3 6.

36 Stephen Utz, Rulles, principles, algorithms and the description of legal systems, Rat;, iuris, vol. 5, nr. 1, march 1992, p. 24.

51 50

Nicolae Popa 3 7 a definit principiile ca fiind acele idei conducătoare ale conţinutului tuturor normelor juridice (...). Acestea îmbrăţişează un mare număr de cazuri concrete şi rezumă fie aprecierile individuale ale relaţiilor juridice, fie elementele lor de drept sub forma unor definiţii. Principiile asigură, prin jocul lor, unitatea, omogenitatea, echilibrul, coerenţa şi capacitatea dezvoltării unei forţe asociative.

1. Ceterchi şi I. Craiovan 3 8 definesc principiile dreptului ca fiind acele idei generale, postulate călăuzitoare sau precepte directoare care sliiu la baza întregului sistem de drept dintr-o ţară, orientând reglementările juridice şi aplicarea dreptului. Principiile dreptului sunt determinate de relaţiile sociale, fiind expresia valorilor promovate şi apărate de drept.

Sofia Popescu 3 9 defineşte principiile generale ale dreptului ca un ansamblu de idei directoare care, fără a avea caracterul precis şi concret al normelor de drept pozitiv, orientează aplicarea dreptului şi evoluţia lui. Ele nu depăşesc sfera ordinii de drept şi nu sunt principii filosofice sau de drept natural. Principiile generale ale dreptului reprezintă substratul dreptului pozitiv.

Principiile dreptului provin fie chiar din conţinutul dreptului, fie din sistemele normative nejuridice, cum ar fi morala sau politica.

Principiile provenind din sistemul dreptului pot fi: principii fundamentale, care sunt cuprinse în legile

fundamentale şi promovează valorile esenţiale ale societăţii; principii generale, care sunt aplicabile întregului sistem al

dreptului naţional sau internaţional; principii de ramură sau specifice, aplicabile numai domeniului

relaţiilor sociale care fac obiectul de reglementare al respectivei ramuri a dreptului.

1 7 Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Ed. Actami, Bucureşti, IW9, p. 106.

3 8 loan Ceterchi, loan Craiovan, Introducere în teoria generală a dreptului, Ed. AII, Bucureşti, 1993, p. 45.

3 9 Sofia Popescu, Introducere în studiul dreptului, Ed. Unex A-Z. Bucureşti, 1994, p. 132.

în dreptul financiar se regăsesc toate aceste trei categorii de principii ale dreptului, dar ne vom referi în conitnuare numai la principiile de ramură. Sunt astfel de principii de ramură:

- principiile bugetare care se regăsesc în Legea finanţelor publice nr. 500/2002: principiul universalităţii; principiul transparenţei şi publicităţii; principiul unităţii; principiul unităţii monetare; principiul anualităţii; principiul specializării bugetare; principiul echilibrului;

- principii ale finanţelor publice locale sunt cele prevăzute de I ,egea privind finanţele publice locale nr. 273/2006 care, pe lângă cele bugetare, enumerate mai sus, ca fiind ale bugetului de stat, mai cuprind: principiul solidarităţii; principiul autonomiei locale linanciare; principiul proporţionalităţii, principiul consultării;

-principiul solidarităţii şi subsidiarităţii aplicabil în asigurările sociale de sănătate, prevăzut de Legea privind reforma în domeniul sănătăţii nr. 95/2006.

Prezentarea de mai sus este exemplificativă, numărul acestor principii fiind mult mai mare.

Principiile care provin sau cel puţin pretind a proveni din drept sunt numite principii structurale. Ele sunt axiome, ascunse de către structura logică, ale sistemului de drept, cum este cazul principiului bunei credinţe şi principiului pacta sunt servanda.

Principiile ideologice nu se bucură de un sprijin instituţional. Iile sunt, de regulă, principii de corecţie şi acţionează contra legem, restrângând aplicarea unei norme juridice atunci când ea este în contradicţie cu morala sau politica. Ele pot fi şi principii directoare care se impun legiuitorului. Pot exista situaţii când ele acţionează secundum legem sau praeter legem (peste lege), impunând sau permiţând judecătorilor să se pronunţe în spiritul sau în completarea legilor.

3.5. Raporturile juridice de drept financiar public. Actele şi operaţiunile financiare publice

Raporturile juridice de drept financiar public sunt relaţiile sociale ce iau naştere, se modifică sau se sting în procesul formării, administrării, întrebuinţării sau controlului resurselor financiare

53

publice şi care sunt reglementate de normele juridice de drept financiar public. Aceste raporturi în totalitatea lor alcătuiesc finanţele publice.

Spre deosebire de alte raporturi juridice care se pot naşte, modifica sau stinge prin acordul de voinţă al părţilor, cele de drept financiar public au la bază manifestarea unilaterală de voinţă a statului, prin formele de exprimare specifice acestei ramuri de drept. Ca urmare a acestei particularităţi, în orice raport juridic de drept financiar public, unul dintre subiecţi este întotdeauna statul. Trebuie făcută precizarea că, în aceste raporturi, statul poate fi atât subiect activ, cât şi subiect pasiv.

Celălalt subiect al raporturilor de drept financiar public este fie contribuabilul, fie orice altă persoană cu drepturi sau obligaţii faţă de bugetul public naţional, printre acestea numărându-se şi autorităţile publice, instituţiile publice, agenţii economici sau persoanele fizice.

Statul, în calitatea sa de subiect al raporturilor de drept financiar public, este reprezentat în special de Ministerul Economiei şi Finanţelor prin organele sale administrativ-fmanciare sau de control financiar, dar şi de alte autorităţi publice, cum ar fi Curtea de Conturi sau alte organe de control.

Conţinutul raporturilor juridice de drept financiar public este format din drepturile şi obligaţiile subiectelor participante la aceste raporturi şi care diferă de cel al raporturilor juridice specifice altor ramuri de drept prin faptul că priveşte formarea, administrarea, întrebuinţarea şi controlul resurselor financiare ale statului, unităţilor administrativ-teritoriale şi instituţiilor publice.

Obiectul raporturilor juridice de drept financiar public este format din acţiunea sau inacţiunea pe care subiectul activ al raportului juridic o poate pretinde subiectului pasiv din acelaşi raport juridic.

Actele şi operaţiunile din sfera dreptului financiar public se emit; şi se execută în condiţiile prevăzute de Legea finanţelor publice. Ele; sunt diferite de cele din sfera finanţelor private, care sunt denumite în mod curent „băneşti" sau „patrimonial-băneşti" şi intră în sfera fie a dreptului civil, fie a celui comercial.

Atât actele, cât şi operaţiunile financiare publice se caracterizează prin emiterea sau executarea lor în scopul formării,

54

administrării, întrebuinţării sau controlului resurselor financiare publice.

Actele financiare publice sunt manifestări de voinţă făcute în scopul de a produce efecte juridice cu toate consecinţele ce decurg din acestea. Ele sunt săvârşite în primul rând de către stat prin organele sale învestite în acest scop şi în limita competenţelor ce le-au fost acordate şi cu un conţinut conform dispoziţiilor dreptului finanţelor publice, în termenele, forma şi procedura prevăzute de aceste dispoziţii, dar şi de către contribuabil, cum este cazul, spre exemplu, al declaraţiilor de impunere.

Operaţiunile financiar-publice au un rol şi rezultat de natură material-tehnică, fapt pentru care mai surit numite şi operaţiuni materiale-tehnice. Operaţiunile financiar-publice se deosebesc de actele financiare publice prin faptul că nu produc prin ele însele efecte juridice. Spre exemplu, în cadrul finanţării bugetare, actul de deschidere a finanţării este urmat de întocmirea înscrisurilor necesare pentru plăţile în numerar ori pentru decontările fără numerar. în cazul procedurii fiscale, calculul veniturilor impozabile şi al impozitelor, făcut de funcţionarii organelor fiscale, este o operaţiune tehnic-materială, ce precede emiterea titlurilor de creanţă, care sunt acte juridice de individualizare a unor obligaţii fiscale.

3.6. Locul dreptului financiar în cadrul dreptului pozitiv

Dreptul pozitiv este definit ca ansamblul normelor juridice în vigoare la un moment dat.

In funcţie de natura relaţiilor juridice pe care le reglementează, ramurile dreptului pot aparţine fie dreptului public, fie dreptului privat. Această împărţire a fost făcută pentru prima dată de către jurisconsultul roman Ulpian.

Dreptul financiar aparţine diviziunii dreptului public alături de alte ramuri de drept cum sunt: dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul penal, dreptul internaţional public ş.a.

Dreptul financiar aparţine dreptului public, deoarece este instituit în scopul satisfacerii unor interese şi necesităţi publice sau generale.

Dreptul financiar public se delimitează clar de alte ramuri de drept atât public, cât şi privat.

55

în ansamblul ramurilor dreptului public, dreptul financiar public se situează după dreptul constituţional şi cel administrativ.

a) Delimitarea faţă de dreptul constituţional Dreptul constituţional consacră principiile şi sfera activităţii

financiare. Titlul IV al Constituţiei, intitulat „Economia şi finanţele publice", pe lângă principiile privind economia şi proprietatea, stabileşte normele fundamentale privind sistemul financiar, bugetul public naţional, fixarea impozitelor şi taxelor, precum şi rolul şi competenţele Curţii de Conturi.

Normele dreptului financiar public sunt derivate din normele fundamentale ale dreptului constituţional, pe care le dezvoltă şi concretizează.

b) Delimitarea faţă de dreptul administrativ Dreptul administrativ reglementează relaţiile ce constituie

obiectul administraţiei de stat, respectiv organizarea şi funcţionarea tuturor organelor puterii executive. Dintre acestea fac parte şi organele financiare de stat.

în afară de aceasta se cuvine să evidenţiem şi că atât în raporturile de drept administrativ, cât şi în cele de drept financiar public, unul dintre subiecte este statul, că raporturile au la bază manifestări unilaterale de voinţă ale statului, în urma cărora subiectele nu sunt pe poziţie de egalitate.

* *

Cu privire la interferenţele dreptului financiar cu celelalte ramuri de drept, se cuvine să amintim că acestea există şi cu dreptul penal, prin dispoziţiile ce prevăd constatarea infracţiunilor de către organul financiar, cu dreptul muncii, prin dispoziţiile de finanţare a protecţiei sociale şi cele de asigurări sociale, cu dreptul procesual civil, prin normele ce fac trimitere la acesta, dar şi prin cele ce reglementează executarea silită.

Relaţia cu dreptul civil se caracterizează prin faptul că ambele ramuri reglementează relaţii patrimoniale, una în regim de drept privat, cealaltă în regim de drept public.

56

3.7. Activitatea financiară a statului

Activitatea financiară a statului se caracterizează prin faptul că se desfăşoară în condiţiile şi limitele stabilite prin lege.

Prin Constituţie, art. 47, statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare economică şi protecţie socială de natură să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent.

3.8. Aparatul financiar al statului

Noţiunea de aparat financiar al statului are două accepţiuni: • lato sensu - este alcătuit din toate organele statului care, fie

contribuie în mod direct, fie doar înlesnesc înfăptuirea activităţii Imanciare prin care se aplică politica financiară a statului;

• stricto sensu - este alcătuit numai din organele de specialitate ale statului, cu atribuţii în domeniul finanţelor publice.

Se desprinde concluzia că la activitatea financiară a statului participă două feluri de organe:

• cu competenţă generală, care au şi importante atribuţii în domeniul financiar;

• cu competentă specială, care au atribuţii speciale în domeniul finanţelor publice.

Din rândul organelor cu competenţă generală fac parte: Parlamentul, Guvernul, consiliile judeţene şi locale, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, ministerele şi celelalte organe centrale şi locale ale administraţiei publice şi celelalte instituţii publice de subordonare centrală sau locală.

Organele cu competenţă specială pot fi organe centrale sau teritoriale.

a) Organele centrale de specialitate a.l. Ministerul Economiei şi Finanţelor (Ministerul Finanţelor

I'liblice) are competenţele stabilite prin lege, atât prin Legea finanţelor publice, cât şi prin alte acte normative.

Atribuţiile principale ale Ministerului Economiei şi Finanţelor sunt:

57

• elaborarea proiectelor bugetului de stat şi conturilor generale anuale de execuţie;

• organizarea asigurării execuţiei veniturilor şi cheltuielilor prevăzute în legea bugetară anuală:

• stabilirea măsurilor pentru asigurarea echilibrului financiar valutar;

• asigurarea încasării în numerar şi prin cont a veniturilor bugetului public naţional;

• efectuarea operaţiunilor de trezorerie privind împrumuturile guvernamentale, cât şi rambursarea acestora la scadenţă şi achitarea dobânzilor;

• exercitarea, prin organismele sale de specialitate, controlului şi supravegherii financiare a instituţiilor publice şl controlarea activităţii agenţilor economici;

• acţionarea prin mijloace specifice pentru combaterea şi eliminarea evaziunii fiscale şi a corupţiei;

• analizarea, fundamentarea şi propunerea cadrului legislati privind împrumuturile necesare acoperirii deficitului bugetar sau finanţării unor acţiuni sau lucrări de interes public;

• fundamentarea şi înfăptuirea politicii fiscale promovate de Guvern;

• înfăptuirea politicii vamale conform legii;

• avizarea proiectelor de legi sau alte acte normative car determină sporuri de cheltuieli sau modificări ale veniturilor statului.

a.2. Curtea de Conturi a României are competenţele stabilit prin Constituţie. A fost înfiinţată prin Legea nr. 94/1992. în prezent activitatea ei este reglementată prin Ordonanţa de Urgenţă Guvernului nr. 43/2006.

a.3. Garda Financiară exercită controlul operativ şi inopinat c privire la aplicarea şi executarea legilor fiscale şi a reglementărilo vamale, urmărind împiedicarea oricărei sustrageri sau eschivări de 1 58

plata impozitelor şi taxelor, prevenirea, descoperirea şi combaterea oricăror acte şi fapte care au ca efect evaziunea şi frauda fiscală. Activitatea ei este reglementată de O.U.G. nr. 91/2003.

a.4. Autoritatea Naţională a Vămilor asigură aplicarea legislaţiei în domeniul vamal.

Organele teritoriale de specialitate Aceste organe sunt direcţiile generale ale finanţelor publice

judeţene şi a municipiului Bucureşti, care au în subordine administraţiile financiare municipale şi ale sectoarelor municipiului Bucureşti, circumscripţiile financiare orăşeneşti, percepţiile rurale, precum şi direcţiile de audit judeţene şi a municipiului Bucureşti ale Curţii de Conturi, unităţile teritoriale ale Gărzii Financiare care au în componenţă secţii judeţene arondate, unităţile teritoriale ale autorităţii vamale constituite din direcţiile regionale vamale, birourile vamale şi punctele vamale ş.a.

59

Capitolul 4

B U G E T U L STATULUI ŞI P R O C E D U R A B U G E T A R Ă

4.1. Apariţia şi dezvoltarea bugetului statului român

Bugetul statului a apărut din necesitatea corelării cheltuielilor publice cu veniturile publice din fiecare an.

Se susţine că termenul de buget provine din franceza veche, având la origine cuvintele „bouge" sau „bougette", care desemnau o pungă de piele sau o pungă de bani. Procedeul financiar al bugetului statului a apărut în Anglia, la începutul secolului al XIX-lea.

în ce priveşte apariţia şi evoluţia bugetului statului la români, este de menţionat că încă înainte de formarea statelor feudale Ţara Românească şi Moldova, în cadrul cnezatelor şi voievodatelor, care le-au precedat, locuitorii dădeau conducătorilor lor anumite dări în natură şi le prestau diferite munci.

O anumită organizare fiscală, cu un sistem de obligaţii, apare abia după întemeierea statelor feudale române în secolul al XIV-lea.; Până spre sfârşitul secolului al XIV-lea, cheltuielile domnilor şi :

familiilor acestora, cheltuielile curţilor domneşti şi ale statului se asigurau din obligaţiile ţăranilor dependenţi de pe moşiile domneşti, din dări impuse pentru ridicarea de cetăţi şi biserici, din plocoane la praznice şi nunţi, iar mai apoi şi din vămi şi amenzi. La începutul secolului al XV-lea, o serie de dări încep să devină obligatorii şi regulate, căpătând denumiri proprii: vama oilor, vama porcilor, dijmărit, cositul fânului, oaste, căraturi, podvoade, gloabe ş.a.

Din necesitatea apărării ţării, tot în secolul XV apare o obligaţie nouă, numită bir, şi care se plătea în bani. Apariţia dărilor permanente, generalizate şi regulate, la fel ca şi în alte state, este legată de apariţia armatei regulate.

60

Tezaurul în ţările româneşti, ca de altfel şi în celelalte state, constituia o rezervă de metale preţioase şi alte obiecte de valoare care se afla la dispoziţia domnilor pentru nevoile statului sau pentru cele personale. Cum actele cancelariilor domneşti ale acelor vremuri se redactau fie în limba latină, fie în slavonă, pentru a desemna tezaurul s-a folosit fie latinescul thesaurus, fie cuvintele slave rizniţa în ţara Românească şi skrovişte în Moldova, toate cu sensul de loc de păstrare a hainelor pompoase ale domnului, a unor obiecte din aur şi pietre preţioase, a coroanei şi a altor însemne ale suveranului.

Dezvoltarea economică a statelor, intensificarea circulaţiei monetare în secolele XVII-XVIII au determinat ca tezaurele să-şi piardă rolul principal de depozit al avuţiei domnilor. începând de la ('onstantin Brâncoveanu, aceştia si-au depus averile, formate mai ales din monede şi lingouri de aur, la bănci din Viena sau Veneţia.

Din secolul al XV-lea, în formarea şi întrebuinţarea veniturilor domniei şi ale statului începe să se facă distincţie, folosindu-se şi lermeni diferiţi, astfel: vistieria, pentru veniturile care erau destinate a servi necesităţilor publice (apărarea ţării, întreţinerea oastei şi eetăţilor, întreţinerea curţii domneşti, plata obligaţiilor către puterile suzerane etc.) şi cămara, care constituia o instituţie particulară, proprietate a domnului ţării. Cămara domnească era administrată şi condusă de marele cămăraş, iar vistieria de protovistier, numit mai lârziu mare vistier. Deşi vistieria şi cămara erau separate şi distincte, în realitate, domnii foloseau şi vistieria pentru cheltuielile proprii.

După principiul aşezării lor, dările impuse în perioada feudală se impărţeau în:

a) dările de repartiţie (birurile), care erau stabilite în funcţie de potenţialul fiscal al contribuabililor, adică de ansamblul bunurilor lor;

b) dările de cotitate (dijmele din cereale, vin, vite mici, stupi), care erau stabilite în funcţie de materia impozabilă. Dările puteau fi în muncă, în bani şi în natură.

Sistemul fiscal al Ţării Româneşti şi Moldovei a cunoscut o dezvoltare treptată, de la o organizare simplă, la începutul secolului ;\[ XV-lea, la una complexă în secolele XVII-XVIII, cu un aparat fiscal diversificat, cu organe speciale pentru fiecare operaţiune fiscală,

61

cu procedee de evidenţă modernă (condici de tot felul). Activitatea fiscală cuprindea:

• constatarea numărului contribuabililor şi a averii lor;

• impunerea sau aşezarea dărilor;

• perceperea sau strângerea lor;

• urmărirea, în cazul neîndeplinirii obligaţiilor.

în ce priveşte aparatul fiscal, după marele vistier, dar tot în aparatul central, erau vtorivistierul şi tretivistierul (al doilea şi al treilea vistier), mai mulţi logofeţi şi dieci de vistierie. în ţară, într-o primă fază, birarii se ocupau de toate operaţiunile. Mai târziu, începând cu secolul al XVI-lea, apar organe anume pentru fiecare dare şi chiar operaţiune fiscală.

în secolul al XVI-lea, ca organe de constatare erau: • crestătorii, numele lor derivând de la răboajele crestate; • pererubnicii şi perepisnicii (în slavonă napisati = a scrie). Ca organe de impunere erau birarii de judeţ, samnicii şi zlotaşii. Organele de percepere erau birarii (Ţara Românească) şi

dăbilarii (Moldova). Organe de executare erau aprozii şi armaşii, care aveau sarcina

de a sili pe contribuabili la plata dărilor prin orice mijloace. Dregătorii fiscali care se ocupau de dările de cotitate, de munci

şi slujbe purtau numele obligaţiei: găletari, ilişari, fumari, cincizeciari tăleraşi, sulgeri, vieri, dijmari, desatnici (zecimală), goştinari vinariceri, gărdurari, olăcari etc.

în perioadă feudală, în Transilvania, au fost folosite trei categorii de obligaţii pentru ţărănimea dependentă: faţă de stat, faţă de stăpânul de moşie şi faţă de biserică. Obligaţiile fiscale către stat a fost plătite mai întâi în natură, iar mai târziu în bani, în cuantumul fixat prin diferite diplome regale.

Obligaţiile către Poarta Otomană, care au durat mai bine de patru secole, erau atât în formă bănească, cât şi în natură (cai, boi, 01 şoimi, unt, seu, ceara, miere, cereale, furaje, cherestea). Dacă la începutul secolului al XVI-lea aceste obligaţii erau nesemnificative, la

62

sfârşitul aceluiaşi secol, ele reprezentau 30% din veniturile Ţării Româneşti, iar la sfârşitul secolului al XVII-lea au ajuns la 50% din veniturile ţării.

în perioadă feudală, în Ţara Românească şi Moldova, populaţia, din punct de vedere fiscal, era împărţită în:

• bresle fiscale; • birnici. Condica lui Constantin Brâncoveanu, care cuprindea veniturile

şi cheltuielile Ţării Româneşti, între 1693 şi 1703, indica existenţa a 36 de bresle fiscale, dintre care amintim câteva din cele mai importante:

• veliţii boieri - reunea marii dregători, care aveau un număr de 3-8 dări anuale de repartiţia;

• mazilii (boierii foşti mari dregători), care aveau cam acelaşi număr de dări anuale,

• aleşii (boiernaşii de ţară), cu 1-3 dări anuale,

• clerul înalt şi mănăstirile, cu 1-3 dări anuale; • preoţii de mir, formau bresle pe eparhii şi contribuiau cu

8-10 dări pe an;

• sutaşii, breasla cea mai înstărită dintre slujitori, plăteau 4-5 dări anuale.

Ţărănimea, atât cea liberă, cât şi cea aservită, intra în categoria birnicilor.

începând cu apariţia celor mai vechi formaţiuni statale pe teritoriul ţării noastre, o categorie importantă de venituri au constituit-o taxele vamale. Ele se încasau pentru orice fel de marfă, la frontiere, la trecerea prin centrele urbane, cu ocazia vânzării, precum şi la ieşirea din ţară. în perioada de început a formaţiunilor statale, taxele vamale au constituit aproape singura sursă principală de venituri în bani şi mărfuri a domnilor, aplicându-se asupra tuturor mărfurilor importate, exportate sau în tranzit. Dreptul de a fixa şi încasa taxe vamale a fost un atribut domnesc, care putea fi concedat, în parte, sau arendat marilor proprietari funciari.

63

Regimul taxelor vamale a fost fixat prin convenţii, tratate sau privilegii comerciale încheiate cu conducătorii celorlalte formaţiuni statale, precum şi cu anumite centre comerciale sau asociaţii de negustori. Până spre sfârşitul secolului al XVI-lea, aceste taxe erau, în general, uniforme.

Domnii aveau dreptul să oprească exportul unor anume produse sau îşi rezervau posibilitatea de a cumpăra, înaintea altora, orice marfa.

în afară de vama principală, mai erau vămi mari, vămi mici (vămi de fiecare centru urban), vămi de hotar, vămi de strajă, vămi de uscat şi vămi de apă. Unii boieri sau dregători domneşti aveau dreptul de a fixa puncte vamale sau chiar de a fi proprietari de vămi.

Vama mică privea în special comerţul intern şi se plătea de negustori, meseriaşi şi chiar de ţărani la intrarea în oraşe. Vama mare îngloba taxele plătite pentru importul sau exportul de mărfuri după valoarea pe care o aveau. Vama principală se plătea numai de negustorii străini pentru mărfurile importate, exportate sau în tranzit, încasarea vămilor necesita un aparat foarte complicat şi o delimitare precisă a raporturilor şi competenţelor între personalul vamal şi cel al localităţilor.

Spre sfârşitul secolului al XVII-lea şi în secolul al XVIII-lea, au avut loc unele reforme fiscale ce au pregătit apariţia bugetului statului în forma lui modernă.

Reforma lui Matei Basarab este cea mai însemnată reformă fiscală din secolul al XVII-lea. în anul 1635, Matei Basarab a dispus să se facă un recensământ fiscal amănunţit, cu numele birnicilor, domiciliul lor fiscal şi averea de care dispuneau. Acest recensământ a purtat numele de seama talerului, în urma evaluării stabilindu-se, în taleri capacitatea financiară a ţării şi repartizarea pe judeţe, sate, categorii sociale şi gospodării. Pe aceste baze s-au stabilit cotele de impunere în toate dările de repartiţie.

Reformele lui Antioh Cantemir şi Constantin Brâncoveanu. In anul 1700, în Moldova, Antioh Cantemir, şi în 1701, în Ţara Românească, Constantin Brâncoveanu, au făcut o reformă a sistemului, fiscal, care viza simplificarea acestuia. Toate dările de repartiţie au fost înglobate într-una singură, ce urma să fie achitată în patru rate anuale. 64

Reforma lui Constantin Mavrocordat, aplicată în 1740 în Ţara Românească şi în toamna lui 1741 în Moldova, a început cu recensământul gospodăriilor birnice, consultarea stărilor şi apoi luarea următoarelor măsuri:

• scutirea de dări a mănăstirilor, clerului şi a marilor boieri;

• desfiinţarea unor dări grele ca văcăritul (cuniţa) şi pogonăritul;

• desfiinţarea privilegiilor fiscale ale unor bresle administrative ca: armaşii, aprozii, vistiernicii ş.a.;

• fixarea unui domiciliu fiscal al fiecărui contribuabil;

• desfiinţarea principiului solidarităţii fiscale, ce permitea zlotaţului să ia banii birului pentru o persoană de la altă persoană;

• contopirea cămării cu vistieria.

în 1761, Constantin Mavrocordat, convocând adunarea stărilor, a adus modificări propriei sale reforme. S-a făcut un recensământ amănunţit, alcătuindu-se catastife de vistierie cu unităţile adminis­trative şi categoriile fiscale, apoi o foaie de cislă fiecărui sat ce cuprindea toţi sătenii şi care se păstra de preotul şi bătrânii satului. Se mai întocmea un răvăşel, dat la mâna fiecărui gospodar birnic pe care era înscrisă suma ce o avea de plătit, stabilită în funcţie de puterea sa economică. Pentru a se ajuta la plata dărilor, sătenii se puteau uni mai mulţi la un loc, formând unităţile fiscale numite cruci. între catastiful de la vistierie, foaia de cislă şi răvăşelele birnicilor trebuia să existe o perfectă concordanţă. Pentru nepotrivirile între datele din acestea, dregătorii însărcinaţi cu alcătuirea lor erau făcuţi răspunzători.

Reforme fiscale au mai înfăptuit şi Alexandru Ipsilanti în 1775, Constantin Ipsilanti în 1804, Ion Caragea în 1814-1815. Propuneri de modificări ale sistemului fiscal, dar şi unele schimbări neesenţiale au mai fost făcute în 1819, 1821 -1822 şi 1826.

Regulamentele Organice, adoptate la Bucureşti la 29 aprilie 1831 şi la Iaşi la 20 octombrie 1831, au desfiinţat dijmele, iar în materie comercială, au introdus în locul lor patenta, o dare unică

65

datorată numai statului. Birul a fost redus simţitor, stabilindu-se şi o cotitate precis delimitată.

în Transilvania, în această perioadă, a secolelor XVIII-XIX, organul superior care se ocupa de încasarea veniturilor fiscale era Tezaurariatul, care a avut sediul, în cea mai mare parte a timpului, la Sibiu.

Tezaurariatul era condus de un tezaurar, ajutat de patru inspectori care se ocupau de următoarele domenii:

• mine (de aur şi de sare); • domenii fiscale; • dijme fiscale; • vămi. Au existat perioade în care Tezaurariatul era împărţit numai în

două secţiuni: • sare, vămi, domenii şi dijme fiscale; • mine şi păduri. Cu celelalte probleme financiare se ocupa Consiliul Gubernial

Regesc, care era un organ auxiliar al Guberniului (înaltul guberniu regesc al Vestitului Mare Principat al Transilvaniei, creat în 1693, după încorporarea de iure în Imperiul austriac prin Diploma leopoldină din 4 decembrie 1691, situaţie ratificată prin Tratatul de pace de la Karlovitz, era cel mai înalt oficiu provincial).

O legislaţie fiscală modernă, bazată pe principiile burgheze, a fost aplicată în Transilvania în timpul dualismului austro-ungar (1867-1918). Printr-o lege din 1861 s-a organizat Tribunalul de administraţie-financiară care avea ca principală atribuţie soluţio­narea în ultimă instanţă a cauzelor controversate dintre contribuabili şi fisc, cauze care până atunci erau soluţionate numai de Ministerul Finanţelor.

Printr-o altă lege, din 1870, a fost înfiinţată o Curte de Conturi, organ de control în materie fiscală ce verifica încasările şi cheltuielile conform bugetului anual al statului.

în ce priveşte momentul apariţiei bugetului de stat, în înţelesul actual al acestei noţiuni, în Ţara Românească şi Moldova acesta este legat de introducerea Regulamentelor Organice, care folosesc pentru prima oară acest termen. După Unirea Principatelor Române din 1859,

66

in 29 noiembrie 1860 domnitorul Alexandru loan Cuza a promulgat Regulamentul de Finanţe, în care se preciza că: „Recentele (venitu­rile) şi cheltuielile publice ce au a se efectua pentru serviciul fiecărui exerciţiu, vor fi autorizate prin legile de finanţe şi vor forma bugetul general al statului."

Un regulament de contabilitate publică, inspirat după Decretul francez asupra contabilităţii din 1838, a fost întocmit pentru prima dată în Principate la 29 noiembrie/11 decembrie 1860 de ministrul linanţelor din acea perioadă, Manolache Costache. La 1/13 ianuarie 1865 a apărut prima Lege privitoare la contabilitatea generală a statului care, în 1893, a fost extinsă şi asupra celorlalte instituţii publice.

Titlul IV al Constituţiei din 1866 poartă denumirea „Despre finanţe".

Art. 108 al acestei Constituţii prevede că impozitele sunt aşezate în folosul statului, judeţului sau comunei. Niciun impozit al statului, prevede mai departe art. 109, nu se poate stabili decât în puterea unei legi. în ce priveşte bugetul statului, art. 113 prevede:

„în fiecare an Adunarea Deputaţilor încheie socotelile şi votează bugetul. Toate veniturile sau cheltuielile statului trebuiesc trecute în buget şi în socoteli".

Constituţiile din 1923 şi 1938 reproduc textul Constituţiei din 1866. Prin legile din 1865, 1879, 1880, 1893 ş.a. au fost puse în aplicare universalitatea bugetară, specializarea creditelor, limitarea cheltuielilor la creditele autorizate prin buget, separarea şi incompa-libilitatea între funcţiile de administrator, ordonator şi cea de contabil şi s-a organizat controlul administrativ asupra operaţiunilor bugetare.

Anul financiar începea la 1 aprilie şi se încheia la 31 martie, exerciţiul bugetar având aceeaşi durată. Alcătuirea bugetului revenea Ministerului Finanţelor, care trebuia să asigure un echilibru între cheltuielile tuturor departamentelor şi necesarul de venituri publice.

In Transilvania, în perioada dualismului, bugetul general al statului era adoptat anual printr-o lege votată de Parlament.

După realizarea statului naţional unitar român la 1 Decembrie 1918, principala problemă au constituit-o echilibrarea bugetului statului şi unificarea sistemului financiar. Reforma fiscală iniţiată în

67

1921 de Nicolae Titulescu instituia impozitul cedular completat cu unul global pe venit progresiv pe lux, cifra de afaceri şi anexe, precum şi scutiri pentru minimum de existenţă.

Conform Constituţiei din 1923 (art. 114), dar şi celei din 1938 (art. 83), creditele necesare pentru cheltuielile fiecărui exerciţiu se deschideau prin legea anuală de finanţare. Ministerele aveau bugete interioare de execuţie.

Constituţia R.P.Române din 1948 prevedea că Marea Adunare Naţională votează bugetul de stat şi încheierea exerciţiilor bugetare, fixează impozitele şi modul lor de percepere.

4.2. Conceptul de buget public naţional

Constituţia României din 1991 prin art. 137 a instituit conceptul de buget public naţional, care cuprinde bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele locale ale comunelor, oraşelor şi judeţelor.

Conceptul de buget public naţional se regăsea şi în Legea privind finanţele publice nr. 10/1991, anterioară Constituţiei, având aceleaşi componente, cu deosebirea că în locul bugetului de stat se folosea termenul de buget al administraţiei centrale de stat.

Legea privind finanţele publice nr. 72/1996, care a înlocuit Legea nr. 10/1991, deşi la art.3 aminteşte conceptul de buget public naţional, nu-1 mai defineşte. Introduce în schimb concepte noi, şi anume:

• resurse financiare publice; • sistem unitar de bugete; • cheltuieli publice totale şi resurse publice totale.

Potrivit legii, resursele financiare publice sunt alcătuite din resursele financiare ale statului, ale unităţilor administrativ-teritoriale şi ale instituţiilor publice.

Tot din lege desprindem elementele componente ale sistemului unitar de bugete, care este alcătuit din: '';

• bugetul de stat; • bugetul asigurărilor sociale de stat;

68

• bugetele locale; • bugetele fondurilor speciale; • bugetul trezoreriei statului; • bugetele altor instituţii publice cu caracter autonom. Legea finanţelor publice nr. 500/2002, care a abrogat Legea

nr. 72/1996, defineşte bugetul ca documentul prin care sunt prevăzute şi aprobate în fiecare an veniturile şi cheltuielile sau, după caz, numai cheltuielile în funcţie de sistemul de finanţare a instituţiilor publice.

Sistemul unitar de bugete, în alcătuirea prevăzută de Legea nr. 500/2002, cuprinde:

a) bugetul asigurărilor sociale de stat; b) bugetul asigurărilor sociale de stat; c) bugetele fondurilor speciale; d) bugetul trezoreriei statului; e) bugetul instituţiilor publice autonome; f) bugetele instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din

bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale, după caz;

g) bugetele instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii;

h) bugetul fondurilor provenite din credite externe contractate sau garantate de stat şi ale căror rambursare, dobânzi şi alte costuri se asigură din fonduri publice;

i) bugetul fondurilor externe nerambursabile; j) bugetele locale. Bugetul general consolidat, potrivit legii, este ansamblul

bugetelor componente ale sistemului bugetar, angrenate şi consolidate pentru a forma un întreg.

In doctrină, bugetul a mai fost definit fie ca „un stat de prevedere al veniturilor şi cheltuielilor pe o perioadă determinată", fie ca „un program de cheltuieli ce urmează a se efectua şi de venituri ce urmează a se realiza într-o perioadă determinată". Regulamentul financiar al Comunităţii Europene arată că bugetul acesteia este „actul care prevede şi autorizează, în prealabil, în fiecare an, cheltuielile şi veniturile comunităţilor". Legea franceză a contabilităţii publice defineşte bugetul statului ca un act de stabilire şi autorizare a

69

veniturilor şi cheltuielilor anuale ale statului. Desprindem din aceste definiţii două caracteristici ale bugetului, şi anume:

• caracteristica de act de stabilire a veniturilor şi cheltuielilor; • caracteristica de act autorizator emanând de la legislativ.

Legea română privind finanţele publice nr. 500/2002, la art. 4 prevede că legea bugetară anuală prevede şi autorizează, pentru anul bugetar, veniturile şi cheltuielile bugetare, precum şi reglementări specifice exerciţiului bugetar.

4.3. Variante de organizare bugetară publică

In funcţie de organizarea statelor, fie ca state unitare naţionale, fie ca state federative, bugetele acestora prezintă particularităţi şi deosebiri:

a) în statele unitare naţionale, structura bugetară este formată în principal din bugetul de stat şi bugetele locale. Pe lângă acestea, mai pot apărea bugete anexe la cel de stat, cum ar fî bugetele extraordinare sau fondurile băneşti speciale.

Şi Legea nr.76/1992 privind finanţele publice include în sistemul unitar de bugete, pe lângă bugetul de stat şi bugetele locale, şi alte bugete (asigurări sociale de stat, fonduri speciale etc.);

b) în statele federative, date fiind particularităţile organizării de stat a acestora, în structura bugetară apar bugetele federale, bugetele statelor, landurilor sau cantoanelor şi bugetele locale ale unităţilor administrativ-teritoriale. Fiecare dintre aceste bugete are, bine delimitate, sursele proprii de venituri şi domeniile în care efectuează cheltuielile şi instituţiile ce se finanţează de acestea.

4.4. Natura juridică a bugetului de stat

Natura juridică a bugetului de stat a fost caracterizată, în doctrină, în mod diferit. S-au desprins trei orientări diferite, care definesc bugetul de stat fie ca un act-condiţie de natură administrativă, fie ca lege, fie atât ca lege, cât şi ca act administrativ.

70

Teoria potrivit căreia bugetul de stat este un act-condiţie are la bază faptul că în lipsa acestuia nici nu se pot încasa veniturile şi nici nu se pot efectua cheltuielile.

Teoria potrivit căreia bugetul statului are natură juridică de lege are la bază faptul că acesta se aprobă de către legislativ. Se apreciază că are caracter de lege numai în sens formal, nu şi material.

Teoria care susţine că bugetul statului are atât natură juridică de lege, cât şi de act administrativ are la bază faptul că în legea bugetară anuală sunt atât dispoziţii cu caracter general (reglementările specifice exerciţiului bugetar), în special în ceea ce priveşte formarea veniturilor, cât şi acte individuale şi concrete de natură administrativă cu privire la cheltuieli.

Dintre aceste teorii, formulate în primele decenii ale secolului al XIX-lea, numai ultimele două sunt împărtăşite de doctrinari şi în prezent.

4.5. Conţinutul bugetului public naţional

Noţiunea de conţinut al bugetului public naţional are în vedere o sferă mai largă de elemente decât cuprinsul bugetului de stat, în sensul că include toate veniturile şi cheltuielile publice ce sunt cuprinse în bugetul public naţional şi, mai nou, în sistemul unitar de bugete.

Veniturile publice includ veniturile bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale, bugetelor locale, bugetelor fondurilor speciale, bugetului trezoreriei statului şi bugetelor altor instituţii publice cu caracter autonom şi celelalte bugete ale sistemului unitar de bugete.

Cheltuielile publice, de asemenea, includ toate cheltuielile sistemului unitar de bugete.

4.6. Cuprinsul bugetului de stat şi clasificaţia bugetară a veniturilor şi cheltuielilor

4.6.1. Cuprinsul bugetului de stat

Cuprinsul bugetului de stat este format din partea de venituri şi partea de cheltuieli.

a) Partea de venituri a bugetului de stat cuprinde: venituri curente şi venituri din capital.

71

Veniturile curente sunt alcătuite din venituri fiscale şi venituri ; nefiscale. ;

Veniturile fiscale se realizează din impozite directe şi impozite 1

indirecte. \ In categoria impozitelor directe intră: • impozitul pe salarii; ' • impozitul pe profit; • alte impozite directe, precum impozitul pe dividende lai

societăţile comerciale şi impozitul pe profit obţinute din activităţi comerciale ilicite sau din nerespectarea Legii privind protecţia consumatorilor.

Impozitele indirecte includ:

• accizele şi impozitul la ţiţeiul din producţia internă şi gazele naturale;

• taxele vamale de la persoanele juridice şi taxele vamale şi alte venituri de la persoanele fizice încasate prin unităţile vamale;

• alte impozite indirecte, constând în majorări de întârziere şi penalităţi de întârziere pentru venituri nevărsate la termen, taxe pentru acordarea licenţelor în vederea practicării jocurilor de noroc, taxa de, trecerea frontierei, taxe de compensaţie, impozitul pe circulaţia; mărfurilor;

• taxa pe valoarea adăugată. Veniturile nefiscale sunt stabilite a se realiza din:

• vărsăminte din profitul net al regiilor autonome;

• vărsăminte de la instituţiile publice, constând în: taxe de metrologie, taxe pentru brevete de invenţii şi înregistrarea mărcilor de fabrică, taxe pentru prestaţiile şi serviciile efectuate de căpităniile de port şi pentru eliberarea autorizaţiilor de transport cu autovehicule î trafic internaţional de mărfuri, taxe consulare, taxe pentru analizei efectuate de laboratoare, altele decât cele sanitare, de pe lâng* instituţii publice, venituri din încasarea contravalorii lucrărilor de' combatere a dăunătorilor şi bolilor în sectorul vegetal, veniturile instituţiilor publice şi activităţile autofinanţate, taxe şi alte venituri di"1

72

protecţia mediului, taxe pentru obţinerea autorizării în domeniul audio vizualului, venituri din chiriile imobilelor proprietate de stat administrate de instituţiile publice ş.a.;

• diverse venituri, rezultate din aplicarea prescripţiei extinctive, din amenzi, din restituiri de fonduri ale finanţărilor bugetare din anii precedenţi, din concesiuni realizate de instituţiile publice, din dobânzile aferente ratelor lunare din vânzarea locuinţelor, valorificarea bunurilor confiscate ş.a.

Veniturile din capital se constituie din valorificarea unor bunuri ale instituţiilor publice şi din valorificarea stocurilor de la rezervele de slat şi de mobilizare.

b) Partea de cheltuieli a bugetului de stat cuprinde cheltuielile ce se fac în domeniul social-cultural, pentru apărare, ordine publică şi siguranţă naţională pentru organele puterilor statului (legislativă, executivă, justiţie), acţiuni economice, cercetare ştiinţifică, datoria publică ş.a.

în domeniul social-cultural, cheltuielile se fac pentru învăţământ, cultură şi artă, sănătate, asistenţă socială, activitatea sportivă şi de tineret, precum şi pentru subvenţiile acordate în domeniul protecţiei sociale.

4.6.2. Clasificaţia bugetară

Art.29 al Legii privind finanţele publice prevede că veniturile şi cheltuielile care se înscriu în buget se grupează pe baza clasificaţiei bugetare elaborate de Ministerul Finanţelor.

Clasificaţia bugetară constă în gruparea, numerotarea într-o ordine obligatorie şi denumirea legală a veniturilor şi cheltuielilor statului. Este necesară pentru formarea unei terminologii unitare, dar mai ales pentru a permite crearea unui sistem coerent de însumare statistică a efortului naţional şi dirijare precisă a acestuia pentru satisfacerea interesului public.

Clasificaţia bugetară este distinctă pentru venituri şi pentru cheltuieli.

73

Clasificaţia veniturilor este pe capitole şi subcapitole de venituri curente, venituri din capital, aşa cum au fost prezentate în expunerea veniturilor bugetului statului.

Clasificaţia cheltuielilor este alcătuită pe părţi, capitole, subcapitole, titluri, articole şi alineate, după caz. Cheltuielile prevăzute în capitole şi articole au destinaţia precisă şi limitată.

în prezent, clasificaţia bugetară aplicabilă este cea aprobată prin Ordinul ministrului economiei şi finanţelor nr. 1954/2005 (M. Of. nr. 1176/27.12.2005), care cuprinde:

a) clasificaţia indicatorilor privind bugetul de stat; b) clasificaţia indicatorilor privind bugetele locale; c) clasificaţia indicatorilor privind bugetul asigurărilor sociale de

stat; d) clasificaţia indicatorilor privind bugetul asigurărilor pentru

şomaj; e) clasificaţia indicatorilor privind bugetul Fondului naţional

unic de asigurări sociale de sănătate; f) clasificaţia cheltuielilor din credite externe; g) clasificaţia cheltuielilor din credite interne; h) clasificaţia indicatorilor privind bugetul fondurilor externe

nerambursabile; i) clasificaţia indicatorilor privind bugetul Trezoreriei statului; j) clasificaţia indicatorilor privind bugetul instituţiilor publice şi

activităţilor finanţate integral sau parţial din venituri proprii; k) clasificaţia veniturilor şi cheltuielilor evidenţiate în afara

bugetelor locale. Reproducem, în continuare, clasificaţiile indicatorilor privind

bugetul de stat şi privind bugetele locale.

74

Clasificaţia indicatorilor privind bugetul de stat

Venituri

Capitol Subcapitol Paragraf DENUMIREA INDICATORILOR

TOTAL VENITURI I. VENITURI CURENTE A. VENITURI FISCALE A1. IMPOZIT PE VENIT, PROFIT şi CÂŞTIGURI DIN CAPITAL Al 1. IMPOZIT PE VENIT, PROFIT şi CÂŞTIGURI DIN CAPITAL DE LA PERSOANE JURIDICE

01.01

01.01.01

01.01.02 02.01

02.01.01

02.01.02

02.01.03

02.01.04

02.01.05

Impozit pe profit de la agenţii economici*) Impozit pe profit de la băncile comerciale*)

Impozit pe veniturile realizate de persoanele juridice nerezi­dente Impozitul pe profit obţinut din activităţi comerciale ilicite sau din nerespectarea Legii privind protecţia consumatorului Impozit pe dividende datorat de persoane juridice Impozitul pe venitul reprezen­tanţelor din România ale societăţilor comerciale şi organizaţiilor economice străine Impozit pe profitul realizat de persoana fizică dintr-o asociere

75

cu o persoană juridică, care nu generează o persoană juridică

02.01.06 Impozit pe venitul microîntreprinderilor

02.01.07 Impozit pe veniturile microîntreprinderilor realizate de o persoană fizică dintr-o asociere cu o persoană juridică, care nu generează o persoană juridică

02.01.50 Alte impozite pe venit, profit şi câştiguri din capital de la persoane juridice A12. IMPOZIT PE VENIT, PROFIT ŞI CÂŞTIGURI DIN CAPITAL DE LA PERSOANE FIZICE

03.01 Impozit pe venit 03.01.01 Impozit pe venituri din activităţi

independente 03.01.02 Impozit pe venituri din salarii 03.01.03 Impozit pe venituri din cedarea

folosinţei bunurilor 03.01.04 Impozit pe venituri din dividende 03.01.05 Impozit pe venituri din dobânzi 03.01.06 Impozit pe venituri din pensii 03.01.07 Impozit pe veniturile obţinute 03.01.09 din jocurile de noroc, din premii

şi din prime în bani şi/sau natură 03.01.10 Impozit pe venituri din

transferul titlurilor de valoare 03.01.11 Impozit pe venituri din

operaţiuni de vânzare-cumpărare de valută la termen, pe bază de contract, precum şi orice alte operaţiuni similare

03.01.12 Impozit pe venituri din valorificarea drepturilor de proprietate intelectuală

76

03.01.13 Impozit pe venituri realizate de persoanele fizice nerezidente Impozit pe venituri din activităţi agricole

03.01.14 Impozit pe venituri obţinute din valorificarea de bunuri în regim de consignaţie şi din activităţi desfăşurate pe baza unui contract de agent, comision sau mandat comercial

03.01.15 Impozit pe veniturile din activităţile de expertiză contabilă, tehnică judiciară şi extrajudiciară

03.01.16 Impozit pe venituri din activităţi desfăşurate în baza contractelor/ convenţiilor civile încheiate potrivit Codului civil

03.01.17 Impozit pe onorariul avocaţilor şi notarilor publici - Restanţe anii anteriori -

03.01.18 Impozitul pe veniturile din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal

03.01.19 Sume virate pentru sponsorizarea entităţilor nonprofit (se scad)

03.01.50 Impozit pe venituri din alte surse

03.01.60 Regularizări 04.01

04.01.01 Cote defalcate din impozitul pe venit (se scad) ALTE IMPOZITE PE VENIT, PROFIT ŞI CÂŞTIGURI DIN CAPITAL

05.01 Alte impozite pe venit, profit şi câştiguri din capital de la persoane fizice

77

05.01.50 Alte impozite pe venit, profit şi câştiguri din capital A2. IMPOZITE PE SALARII -TOTAL - Restanţe anii anteriori

06.01 Impozit pe salarii - total 06.01.01 Impozit pe salarii

- Restanţe anii anteriori -A3. IMPOZITE ŞI TAXE PE PROPRIETATE

07.01 Impozite şi taxe pe proprietate

07.01.02 Impozit pe terenuri 07.01.02.03 Impozit pe terenul din

extravilan*) 07.01.03 Taxe judiciare de timbru, taxe

de timbru pentru activitatea notarială şi alte taxe de timbru

10.01 Taxa pe valoarea adăugată 10.01.01 Taxa pe valoarea adăugată

încasată*) 10.01.01.01 T.V.A. încasată pentru operaţiuni

interne*) 10.01.01.02 T.V.A. încasată pentru importurile

de bunuri*) T.V.A restituită (se scade)*)

10.01.02.01 Restituiri pentru societăţi cu sediul în U.E.*)

10.01.02.02 Restituiri pentru ţări terţe care au tranzacţii cu România*)

10.01.02.03 Alte restituiri*) 10.01.03 Dobânzi şi penalităţi de

întârziere aferente T.V.A.*) 11.01 Sume defalcate din T.V.A. (se

scad) 11.01.01 Sume defalcate din taxa pe

valoarea adăugată pentru finanţarea cheltuielilor descentralizate la nivelul judeţelor şi Municipiului Bucureşti (se scad)

78

11.01.02 Sume defalcate din taxa pe valoarea adăugată pentru finanţarea cheltuielilor descentralizate la nivelul comunelor, oraşelor, municipiilor şi sectoarelor Municipiului Bucureşti (se scad)

11.01.03 Sume defalcate din taxa pe valoarea adăugată pentru subvenţionarea energiei termice livrate populaţiei (se scad)

11.01.04 Sume defalcate din taxa pe valoarea adăugată pentru sistemele centralizate de producere şi distribuţie a energiei termice (se scad)

11.01.05 Sume defalcate din taxa pe valoarea adăugată pentru drumuri (se scad)

11.01.06 Sume defalcate din taxa pe valoarea adăugată pentru echilibrarea bugetelor locale (se scad)

12.01 Alte impozite şi taxe generale pe bunuri şi servicii

12.01.01 Impozit pe ţiţeiul din producţia internă şi gazele naturale

12.01.02 Taxa de dezvoltare cuprinsă în tariful energiei electrice şi termice - Restanţe anii anteriori

12.01.03 Cote aplicate asupra veniturilor realizate în domeniul aviaţiei civile

12.01.04 Taxa de timbru social asupra valorii automobilelor noi din import

12.01.05 Taxe de autorizare pentru comercializarea alcoolului, băuturilor alcoolice şi a produselor din tutun şi a cafelei

79

12.01 06 Cote din taxe de şcolarizare 12.01 50 Alte impozite şi taxe generale

pe cifra de afaceri, vânzări şi valoare adăugată Accize*)

14.01 01 Accize încasate din vânzarea uleiurilor minerale*

14.01 02 Accize încasate din vânzarea de alcool, distilate şi băuturi alcoolice*)

14.01 03 Accize încasate din vânzarea produselor din tutun*)

14.01 04 Accize încasate din vânzarea de cafea*)

14.01 05 Accize încasate din vânzarea altor produse*)

14.01 06 Accize încasate din vânzarea energiei electrice din producţia internă*)

14.01 07 Accize încasate din vânzarea autoturismelor din producţia internă*)

14.01 08 Accize încasate din vânzarea aparatelor de aer condiţionat*)

14.01 11 Accize încasate în vamă din importul uleiurilor minerale*)

14.01 12 Accize încasate în vamă din importul de alcool, distilate şi băuturi alcoolice*)

14.01 13 Accize încasate în vamă din importul de produse din tutun*)

14.01 14 Accize încasate în vamă din importul de cafea*)

14.01 .15 Accize încasate în vamă din importul energiei electrice

14.01 .16 Accize încasate în vamă din importul altor produse*)

14.01 .17 Accize încasate în vamă din importul autoturismelor*)

80

14.01.18 Accize încasate în vamă din importul aparatelor de aer condiţionat*)

14.01.50 Accize de restituit/de compensat*) Taxe pe servicii specifice

15.01.02 Venituri cu destinaţie specială din cota unică asupra carburanţilor auto livraţi la intern de producători, precum şi pentru carburanţii auto consumaţi de aceştia şi asupra carburanţilor auto importaţi (Restanţe anii anteriori)

15.01.50 Alte taxe pe servicii specifice Taxe pe utilizarea bunurilor, autorizarea utilizării bunurilor sau pe desfăşurarea de activităţi

16.01.01 Taxe pentru jocurile de noroc 16.01.03 Taxe şi tarife pentru eliberarea

de licenţe şi autorizaţii de funcţionare

16.01.04 Taxe pe activitatea de prospecţiune, explorare şi exploatare a resurselor minerale Taxa asupra unor activităţi

16.01.05 dăunătoare sănătăţii şi din publicitatea lor

16.01.06 Taxa de timbru social asupra jocurilor de noroc

16.01.07 Taxe pentru prestaţiile efectuate şi pentru eliberarea autorizaţiilor de transport în trafic internaţional

16.01.50 Alte taxe pe utilizarea bunurilor, autorizarea utilizării bunurilor sau pe desfăşurare de activităţi

81

A5. IMPOZIT PE COMERŢUL EXTERIOR ŞI TRANZACŢIILE INTERNAŢIONALE

17.01 Taxe vamale şi alte taxe pe tranzacţiile internaţionale

17.01.01 Taxe vamale de la persoane juridice

17.01.01.01 Taxe vamale de la persoane juridice pentru importurile din Uniunea Europeană*)

17.01.01.02 Taxe vamale de la persoane juridice pentru restul importurilor*)

17.01.01.03 Dobânzi şi penalităţi de întârziere aferente taxelor vamale de la persoane juridice*)

17.01.02 Taxe vamale şi alte venituri de la persoane fizice Venituri cu destinaţie specială

17.01.03 din comisionul pentru servicii vamale

17.01.50 Alte taxe pe tranzacţii şi comerţ internaţional A6. ALTE IMPOZITE ŞI

18.01 TAXE FISCALE Alte impozite şi taxe fiscale

18.01.50 Alte impozite şi taxe B. CONTRIBUŢII DE

20.01 ASIGURĂRI Contribuţiile angajatorilor

20.01.05 Vărsăminte de la persoane juridice, pentru persoane cu handicap neîncadrate

20.01.50 Alte contribuţii pentru asigurări sociale datorate de angajatori (+ restanţe anii anteriori din contribuţia agenţilor economici pentru persoane cu handicap)

82

21.01 Contribuţiile asiguraţilor 21.01.01 Contribuţii de asigurări sociale

de stat datorate de asiguraţi Alte contribuţii pentru asigurări

21.01.50 sociale datorate de asiguraţi C. VENITURI NEFISCALE CI. VENITURI DIN PROPRIETATE

30.01 Venituri din proprietate 30.01.01 Vărsăminte din profitul net al

regiilor autonome, societăţilor şi companiilor naţionale

30.01.02 încasări din cota reţinută, conform Codului penal

30.01.03 Restituiri de fonduri din finanţarea bugetară a anilor precedenţi

30.01.05 Venituri din concesiuni şi închirieri

30.01.08 Venituri din dividende 30.01.50 Alte venituri din proprietate

31.01 Venituri din dobânzi 31.01.03 Alte venituri din dobânzi

C2. VÂNZĂRI DE BUNURI ŞI SERVICII

33.01 Venituri din prestări de servicii şi alte activităţi

33.01.01 Taxe de metrologie 33.01.02 Taxe consulare 33.01.03 Venituri din taxe pentru prestaţii

vamale 33.01.04 Taxe şi tarife pentru analize sş

servicii efectuate de laboratoare 33.01.05 Taxe şi alte venituri în

învăţământ 33.01.06 Venituri din expertiza tehnică

judiciară şi extrajudiciară 33.01.07 Venituri realizate cu ocazia

participării la acţiuni sub egida organizaţiilor internaţionale

83

33.01.08 Venituri din prestări de servicii 33.01.09 Taxe şi alte venituri din

protecţia mediului 33.01.23 Venituri din timbrul judiciar 33.01.25 Venituri din recuperarea

cheltuielilor judiciare avansate de stat

33.01.26 Venituri din despăgubiri 33.01.50 Alte venituri din prestări de

servicii şi alte activităţi Venituri din taxe administrative, eliberări permise

34.01.01 Venituri din taxe pentru eliberări de permise şi certificate

34.01.02 Taxe extrajudiciare de timbru -la bugetul de stat, restanţe anii anteriori -

34.01.50 Alte venituri din taxe administrative, eliberări permise Amenzi, penalităţi şi confiscări

35.01.01 Venituri din amenzi şi alte sancţiuni aplicate potrivit dispoziţiilor legale

35.01.02 Penalităţi pentru nedepunerea sau depunerea cu întârziere a declaraţiei de impozite şi taxe

35.01.03 încasări din valorificarea bunurilor confiscate, abandonate şi alte sume constatate odată cu confiscarea potrivit legii

35.01.04 Dobânzi şi penalităţi de întârziere pentru venituri nevărsate la termen

35.01.50 Alte amenzi, penalităţi şi confiscări Diverse venituri

36.01.01 Venituri din aplicarea prescripţiei extinct ^

84

36.01.03 Sume din recuperarea debitelor provenite din drepturile necuvenite

36.01.04 Venituri din producerea riscurilor asigurate

36.01.05 Vărsăminte din veniturile şi/sau disponibilităţile instituţiilor publice

36.01.09 Fondul de risc 36.01.11 Venituri din ajutoare de stat

recuperate 36.01.50 Alte venituri

Transferuri voluntare, altele decât subvenţiile

37.01.01 Donaţii şi sponsorizări 37.01.50 Alte transferuri voluntare

II. VENITURI DIN CAPITAL Venituri din valorificarea unor bunuri

39.01.01 Venituri din valorificarea unor bunuri ale instituţiilor publice

39.01.02 Venituri din valorificarea stocurilor de rezerve de stat şi de mobilizare

39.01.03 Venituri din vânzarea locuinţelor construite din fondurile statului

39.01.06 Venituri obţinute în procesul de stingere a creanţelor bugetare Alte venituri din valorificarea

39.01.50 unor bunuri III. OPERAŢIUNI FINANCIARE încasări din rambursarea împrumuturilor acordate

40.01.01 încasări din rambursarea împrumuturilor acordate pentru finalizarea unor obiective aprobate prin convenţii bilaterale şi acorduri interguvernamentale

85

40.01.02 încasări din rambursarea împrumuturilor acordate persoanelor care beneficiază de statutul de refugiat

40.01.04 încasări din rambursarea împrumuturilor din fondul de redresare financiară

40.01.05 încasări din rambursarea împrumuturilor acordate pentru proiecte de investiţii in turism

40.01.07 încasări din rambursarea microcreditelor de la persoane fizice şi juridice

40.01.08 încasări din rambursarea împrumuturilor acordate pentru acoperirea arieratelor către CONEL şi ROMGAZ

40.01.09 încasări de la beneficiarii creditului extern pentru importul de combustibil

40.01.12 încasări din rambursarea împrumuturilor acordate pentru finanţarea lucrărilor agricole

40.01.50 încasări din rambursarea altor împrumuturi acordate IV. SUBVENŢII

44.01 Donaţii din străinătate 44.01.01 Donaţii din străinătate

44.01.01.01 Curente*) 44.01.01.02 Decapitai*)

44.01.02 De la guverne străine 44.01.02.01 Curente*) 44.01.02.02 Decapitai*)

44.01.03 De la alte administraţii 44.01.03.01 Curente*) 44.01.03.02 Decapitai*)

*) Detalierea se face numai în execuţie.

Cheltuieli - Clasificaţia funcţională

Capitol Subcapitol Paragraf DENUMIREA INDICATORILOR

50.01 Partea I. SERVICII PUBLICE GENERALE Autorităţi publice şi acţiuni

51.01 51.01.01

51.01.02

51.01.03

51.01.01.01 51.01.01.02 51.01.01.03 51.01.01.04

externe Autorităţi executive şi legislative Administraţia prezidenţială Autorităţi legislative Autorităţi executive Alte organe ale autorităţilor publice Servicii publice descentralizate Contribuţia la bugetul U.E. şi cofinanţarea fondurilor primite de la Uniunea Europeană

53.01

53.01.01

53.01.02

Cercetare fundamentală şi cercetare dezvoltare Cercetare fundamentală (de bază) Cercetare şi dezvoltare pentru servicii publice generale

54.01 54.01.01

54.01.02

54.01.03

54.01.04 54.01.50

Alte servicii publice generale Programe de informare şi prezentare a imaginii României Fond de rezervă bugetară la dispoziţia Guvernului Fond de intervenţie la dispoziţia Guvernului Fondul Naţional de Preaderare Alte servicii publice generale

55.01 Tranzacţii privind datoria publică şi împrumuturi

56.01 Transferuri cu caracter general între diferite nivele ale administraţiei

87

56.01.01 Transferuri din bugetul de stat către bugetele locale, finanţate parţial din împrumuturi externe

56.01.02 Transferuri din bugetul de stat către bugetul asigurărilor sociale de stat

56.01.03 Transferuri din bugetul de stat către bugetul asigurărilor pentru şomaj

56.01.04 Transferuri din bugetul de stat către bugetul fondului de asigurări sociale de sănătate

56.01.05 Transferuri din bugetul de stat către bugetele locale din Fondul de Intervenţie

59.01 Partea a Il-a. APĂRARE, ORDINE PUBLICĂ ŞI SIGURANŢĂ NAŢIONALĂ

60.01 Apărare 60.01.01 Administraţie centrală 60.01.02 Apărare naţională 60.01.03 Ajutor militar extern 60.01.04 Apărare civilă

(protecţie civilă militară) 60.01.25 Cercetare şi dezvoltare pentru

apărare Alte cheltuieli în domeniul

60.01.50 apărării 61.01 Ordine publică şi siguranţă

naţională 61.01.01 Administraţia centrală 61.01.02 Servicii publice descentralizate 61.01.03 Ordine publică

61.01.03.01 Poliţie 61.01.03.02 Jandarmerie 61.01.03.03 Pază şi supravegherea frontierei

61.01.04 Siguranţă naţională 61.01.05 Protecţie civilă şi protecţie

contra incendiilor 61.01.06 Autorităţi judecătoreşti

88

Penitenciare 61.01.07 Cercetare şi dezvoltare pentru 61.01.25 ordine publică şi siguranţă

naţională 61.01.50 Alte cheltuieli în domeniul

ordinii publice şi siguranţei naţionale

64.01 Partea a IlI-a. CHELTUIELI SOCIAL-CULTURALE

65.01 învăţământ 65.01.01 Administraţie centrală 65.01.02 Servicii publice descentralizate 65.01.03 învăţământ preşcolar şi primar

65.01.03.01 învăţământ preşcolar 65.01.03.02 învăţământ primar

65.01.04 învăţământ secundar 65.01.04.01 învăţământ secundar inferior 65.01.04.02 învăţământ secundar superior 65.01.04.03 învăţământ profesional

65.01.05 învăţământ postliceal 65.01.06 învăţământ superior

65.01.06.01 învăţământ universitar 65.01.06.02 învăţământ postuniversitar

65.01.07 învăţământ nedefinibil prin nivel

65.01.07.01 Centre de specializare, perfecţionare, calificare şi recalificare

65.01.07.02 Biblioteci centrale, universitare şi pedagogice

65.01.07.03 Case de copii 65.01.07.04 învăţământ special

65.01.11 Servicii auxiliare pentru educaţie 65.01.11.03 Internate şi cantine pentru elevi 65.01.11.04 Cămine şi cantine pentru

studenţi 65.01.11.30 Alte servicii auxiliare

65.01.25 Cercetare şi dezvoltare pentru învăţământ

65.01.50 Alte cheltuieli în domeniul

89

învăţământului 66.01 Sănătate

66.01.01 Administraţia centrală 66.01.02 Servicii publice descentralizate 66.01.04 Servicii medicale în ambulator

66.01.04.02 Asistenţa medicală pentru specialităţi clinice

66.01.04.05 Asistenţa medicală în centre medicale multifuncţionale

66.01.04.50 Alte servicii medicale ambulatorii

66.01.05 Servicii de urgenţă prespitaliceşti şi transport sanitar

66.01.06 Servicii medicale în unităţi sanitare cu paturi

66.01.06.01 Spitale generale 66.01.06.04 Unităţi de recuperare-reabilitare

a sănătăţii 66.01.06.05 Maternităţi 66.01.06.06 Sanatorii balneare şi de

recuperare 66.01.06.07 Centre medicale cu paturi 66.01.06.50 Alte unităţi sanitare cu paturi

66.01.08 Servicii de sănătate publică Hematologie şi securitate

66.01.09 transfuzională Cercetare aplicativă şi dezvoltare experimentală în

66.01.10 sănătate 66.01.50 Alte cheltuieli în domeniul

sănătăţii 66.01.50.50 Alte instituţii şi acţiuni sanitare

67.01 Cultură, recreere şi religie 67.01.01 Administraţie centrală 67.01.02 Servicii publice descentralizate 67.01.03 Servicii culturale

67.01.03.01 Biblioteci publice naţionale 67.01.03.03 Muzee 67.01.03.04 Instituţii publice de spectacole

şi concerte

67.01.03.11 Edituri 67.01.03.12 Consolidarea şi restaurarea

monumentelor istorice 67.01.03.13 împrumuturi acordate pentru

protejarea monumentelor istorice 67.01.03.14 Centre culturale 67.01.03.15 Grădini botanice 67.01.03.16 Târguri, saloane şi expoziţii de

carte şi de publicaţii culturale 67.01.03.30 Alte servicii culturale

67.01.04 Servicii de emisiuni radio-tv şi publicaţii

67.01.05 Servicii recreative şi sportive 67.01.05.01 Sport 67.01.05.02 Tineret

67.01.06 Servicii religioase 67.01.25 Cercetare şi dezvoltare în

domeniul culturii, recreerii şi religiei

67.01.50 Alte servicii în domeniile culturii, recreerii şi religiei

68.01 Asigurări şi asistenţă socială 68.01.01 Administraţie centrală 68.01.02 Servicii publice descentralizate 68.01.03 Pensii şi ajutoare pentru bătrâneţe 68.01.04 Asistenţă acordată persoanelor în

vârstă 68.01.05 Asistenţă socială în caz de boli şi

invalidităţi 68.01.05.02 Asistenţă socială în caz de

invaliditate 68.01.06 Asistenţă socială pentru familie şi

copii 68.01.08 Ajutoare la trecerea în rezervă 68.01.09 Ajutoare pentru urmaşi 68.01.10 Ajutoare pentru locuinţe 68.01.15 Prevenirea excluderii sociale

68.01.15.01 Ajutor social 68.01.15.03 Centre de primire şi cazare a

persoanelor solicitante ale

91

statutului de refugiat Servicii sociale

68.01.15.04 Alte cheltuieli în domeniul 68.01.15.50 prevenirii excluderii sociale

68.01.25 Cercetare şi dezvoltare în domeniul asigurărilor şi asistenţei sociale

68.01.50 Alte cheltuieli în domeniul asigurărilor şi asistenţei sociale Partea a IV-a. SERVICII ŞI DEZVOLTARE PUBLICĂ, LOCUINŢE, MEDIU ŞI APE Locuinţe, servicii şi dezvoltare

70.01 publică 70.01.01 Administraţie centrală 70.01.02 Servicii publice descentralizate 70.01.03 Locuinţe

70.01.03.01 Dezvoltarea sistemului de locuinţe

70.01.03.30 Alte cheltuieli în domeniul locuinţelor

70.01.05 Alimentare cu apă şi amenajări hidrotehnice

70.01.05.02 Amenajări hidrotehnice 70.01.25 Cercetare şi dezvoltare în

domeniul locuinţelor, serviciilor şi dezvoltării publice

70.01.50 Alte servicii în domeniile locuinţelor, serviciilor şi dezvoltării comunale

74.01 Protecţia mediului 74.01.01 Administraţie centrală 74.01.02 Servicii publice descentralizate 74.01.03 Reducerea şi controlul poluării 74.01.04 Protecţia biosferei şi a mediului

natural 74.01.25 Cercetare şi dezvoltare în

domeniul mediului 74.01.50 Alte servicii în domeniul protecţiei

mediului

92

79.01 Partea a V-a. ACŢIUNI ECONOMICE

80.01 Acţiuni generale economice, comerciale şi de muncă

80.01.01 Acţiuni generale economice şi comerciale

80.01.01.01 Administraţie centrală 80.01.01.02 Servicii publice descentralizate 80.01.01.03 Meteorologie 80.01.01.04 Educaţia şi protecţia

consumatorului 80.01.01.05 Sistemul naţional antigrindină

80.01.01.06 Prevenire şi combatere inundaţii şi gheţuri

80.01.01.07 Stimularea exportului 80.01.01.08 Cooperare economică

internaţională 80.01.01.09 Stimulare întreprinderi mici şi

mijlocii 80.01.01.10 Programe de dezvoltare regională

şi socială 80.01.01.11 Rezerve de stat şi de mobilizare 80.01.01.30 Alte cheltuieli pentru acţiuni

generale economice şi comerciale 80.01.02 Acţiuni generale de muncă

80.01.02.04 Măsuri active pentru combaterea şomajului

80.01.02.30 Alte acţiuni generale de muncă 81.01 Combustibili şi energie

81.01.01 Administraţie centrală 81.01.02 Cărbune şi alţi combustibili

minerali solizi 81.01.03 Petrol şi gaze naturale 81.01.04 Combustibil nuclear 81.01.05 Energie electrică 81.01.07 Alţi combustibili 81.01.50 Alte cheltuieli privind

combustibili şi energia 82.01 Industria extractivă,

prelucrătoare şi construcţii

93

82.01.01 Industria extractivă a resurselor minerale altele decât combustibilii minerali

82.01.02 Industria prelucrătoare Alte cheltuieli în domeniul

82.01.50 industriei 83.01 Agricultură, silvicultură,

piscicultura şi vânătoare 83.01.01 Administraţie centrală 83.01.02 Servicii publice descentralizate 83.01.03 Agricultură

83.01.03.01 Amendare soluri acide şi alcaline

83.01.03.02 îmbunătăţiri funciare, irigaţii, desecări şi combaterea eroziunii solului

83.01.03.03 Protecţia plantelor şi carantină fitosanitară

83.01.03.04 Programe pentru sprijinirea producătorilor agricoli

83.01.03.05 Reproducţia şi selecţia animalelor

83.01.03.30 Alte cheltuieli în domeniul agriculturii

83.01.04 Silvicultură 83.01.05 Piscicultura şi vânătoare

Alte cheltuieli în domeniul 83.01.50 agriculturii, silviculturii,

pisciculturii şi vânătorii 84.01 Transporturi

84.01.01 Administraţie centrala 84.01.03 Transport rutier

84.01.03.01 Drumuri şi poduri 84.01.03.02 Transport in comun

84.01.04 Transport feroviar 84.01.04.01 Transport pe calea ferată 84.01.04.02 Transport cu metroul

84.01.05 Transport pe apă 84.01.06 Transport aerian

84.01.06.01 Aeroporturi

94

84.01.06.02 Aviaţia civilă 84.01.06.03 Zboruri speciale 84.01.06.05 Alte acţiuni în domeniul aviaţiei

civile 84.01.07 Conducte şi alte sisteme de

transport 84.01.50 Alte cheltuieli în domeniul

transporturilor 85.01 Comunicaţii

85.01.01 Comunicaţii 86.01 Cercetare şi dezvoltare în

domeniul economic 86.01.01 Cercetare şi dezvoltare în

domeniul acţiunilor generale economice, comerciale şi de muncă

86.01.02 Cercetare şi dezvoltare în domeniul agriculturii, silviculturii, pisciculturii şi vânătorii

86.01.03 Cercetare şi dezvoltare în domeniul combustibilului şi energiei

86.01.04 Cercetare şi dezvoltare în domeniul industriei extractive, prelucrătoare şi construcţiilor

86.01.05 Cercetare şi dezvoltare în domeniul transporturilor

86.01.06 Cercetare şi dezvoltare în domeniul comunicaţiilor

86.01.07 Cercetare şi dezvoltare în alte domenii economice

87.01 Alte acţiuni economice 87.01.01 Fondul Român de Dezvoltare

Socială 87.01.04 Turism 87.01.05 Proiecte de dezvoltare multi­

funcţionale 96.01 Partea a VH-a. REZERVE,

EXCEDENT/ DEFICIT

95

97.01 98.01 99.01

Rezerve Excedent Deficit

NOTĂ: Prezenta clasificaţie: - nu reprezintă temei legal pentru încasarea de venituri şi efectuarea de

cheltuieli; - se adaptează şi completează de Ministerul Finanţelor Publice în

funcţie de apariţia şi modificarea legislaţiei; - Clasificaţia economică este prevăzută în Anexa I (economică) în

forma extinsă. Instituţiile publice urmează să utilizeze numai subdiviziunile specifice domeniului lor de activitate şi pentru care există bază legală pentru efectuarea lor, aşa cum prevede art. 3 din Ordinul MFP nr. 1.954/2005.

Clasificaţia indicatorilor privind bugetele locale Venituri

Capitol Subcapitol Paragraf DENUMIREA INDICATORILOR

TOTAL VENITURI I. VENITURI CURENTE A. VENITURI FISCALE Al. FMPOZIT PE VENIT, PROFIT ŞI CÂŞTIGURI DIN CAPITAL AII. IMPOZIT PE VENIT, PROFIT ŞI CÂŞTIGURI DIN CAPITAL DE LA PERSOANE JURIDICE

01.02 Impozit pe profit 01.02.01 Impozit pe profit de la agenţii

economici*) A12. IMPOZIT PE VENIT, PROFIT ŞI CÂŞTIGURI DIN CAPITAL DE LA PERSOANE FIZICE

04.02 Cote şi sume defalcate din impozitul pe venit

04.02.01 Cote defalcate din impozitul pe venit

96

04.02.04

05.02

05.02.50

06.02

07.02

07.02.01

07.02.01.01

07.02.01.02

07.02.02

07.02.02.01

07.02.02.02

07.02.03

07.02.50 11.02

Sume alocate de consiliul judeţean pentru echilibrarea bugetelor locale ALTE IMPOZITE PE VENIT, PROFIT ŞI CÂŞTIGURI DIN CAPITAL Alte impozite pe venit, profit şi câştiguri din capital de la persoane fizice Alte impozite pe venit, profit şi câştiguri din capital A2. IMPOZIT PE SALARII -TOTAL Restanţe anii anteriori A2. IMPOZIT PE SALARII -TOTAL Restanţe anii anteriori - Impozit pe salarii - total A3. IMPOZITE ŞI TAXE PE PROPRIETATE Impozite şi taxe pe proprietate Impozit pe clădiri Impozit pe clădiri de la persoane fizice*) Impozit pe clădiri de la persoane juridice*) Impozit pe terenuri Impozit pe terenuri de la persoane fizice*) Impozit pe terenuri de la persoane juridice*) Taxe judiciare de timbru, taxe de timbru pentru activitatea notarială şi alte taxe de timbru Alte impozite şi taxe pe proprietate A4. IMPOZITE ŞI TAXE PE BUNURI şi SERVICII Sume defalcate din T.V.A.

97

11.02.01

11.02.02

11.02.03

11.02.04

11.02.05

11.02.06

12.02

12.02.07 15.02

15.02.01 15.02.50

16.02

16.02.02

16.02.02.01

Sume defalcate din taxa pe valoarea adăugată pentru finanţarea cheltuielilor descentralizate la nivelul judeţelor şi Municipiului Bucureşti Sume defalcate din taxa pe valoarea adăugată pentru finanţarea cheltuielilor descentralizate la nivelul comunelor, oraşelor, municipiilor şi sectoarelor Municipiului Bucureşti Sume defalcate din taxa pe valoarea adăugată pentru subvenţionarea energiei termice livrate populaţiei Sume defalcate din taxa pe valoarea adăugată pentru sistemele centralizate de producere şi distribuţie a energiei termice Sume defalcate din taxa pe valoarea adăugată pentru drumuri Sume defalcate din taxa pe valoarea adăugată pentru echilibrarea bugetelor locale Alte impozite şi taxe generale pe bunuri şi servicii Taxe hoteliere Taxe pe servicii specifice Impozit pe spectacole Alte taxe pe servicii specifice Taxe pe utilizarea bunurilor, autorizarea utilizării bunurilor sau pe desfăşurarea de activităţi Taxa asupra mijloacelor de transport Taxa asupra mijloacelor de transport deţinute de persoane fizice*)

16.02.02.02 Taxa asupra mijloacelor de

18.02

30.02

31.02

33.02

transport deţinute de persoane juridice*)

16.02.03 Taxe şi tarife pentru eliberarea de licenţe şi autorizaţii de funcţionare

16.02.50 Alte taxe pe utilizarea bunurilor, • autorizarea utilizării bunurilor sau

pe desfăşurare de activităţi A6. ALTE IMPOZITE ŞI TAXE FISCALE Alte impozite şi taxe fiscale

18.02.50 Alte impozite şi taxe C. VENITURI NEFISCALE CI. VENITURI DIN PROPRIETATE Venituri din proprietate 1

30.02.01 Vărsăminte din profitul net al regiilor autonome, societăţilor şi companiilor naţionale

30.02.03 Restituiri de fonduri din finanţarea

30.02.05 bugetară a anilor precedenţi

30.02.05 Venituri din concesiuni şi închirieri 30.02.08 Venituri din dividende 30.02.50 Alte venituri din proprietate

Venituri din dobânzi 31.02.03 Alte venituri din dobânzi

C2. VÂNZĂRI DE BUNURI ŞI SERVICII Venituri din prestări de servicii şi alte activităţi

33.02.08 Venituri din prestări de servicii 33.02.10 Contribuţia părinţilor sau

susţinătorilor legali pentru

33.02.12 întreţinerea copiilor în creşe

33.02.12 Contribuţia persoanelor beneficiare ale cantinelor de ajutor social

33.02.24 Taxe din activităţi cadastrale şi agricultură

99

33.02.27 Contribuţia lunară a părinţilor pentru întreţinerea copiilor in unităţile de protecţie socială

33.02.28 Venituri din recuperarea cheltuielilor de judecată, imputaţii şi despăgubiri Alte venituri din prestări de servicii

33.02.50 şi alte activităţi 34.02 Venituri din taxe administrative,

eliberări permise 34.02.02 Taxe extrajudiciare de timbru 34.02.50 Alte venituri din taxe

administrative, eliberări permise 35.02 Amenzi, penalităţi şi confiscări

35.02.01 Venituri din amenzi şi alte sancţiuni aplicate potrivit dispoziţiilor legale

35.02.02 Penalităţi pentru nedepunerea sau depunerea cu întârzierea declaraţiei

35.02.03 de impozite şi taxe încasări din valorificarea bunurilor confiscate, abandonate şi alte sume constatate odată cu confiscarea

35.02.50 potrivit legii Alte amenzi, penalităţi şi confiscări

36.02 Diverse venituri 36.02.05 Vărsăminte din veniturile şi/sau

disponibilităţile instituţiilor publice 36.02.11 Venituri din ajutoare de stat

recuperate 36.02.50 Alte venituri

37.02 Transferuri voluntare, altele decât subvenţiile

37.02.01 Donaţii şi sponsorizări 37.02.50 Alte transferuri voluntare

39.02 II. VENITURI DIN CAPITAL Venituri din valorificarea unor bunuri

39.02.01 Venituri din valorificarea unor bunuri ale instituţiilor publice

39.02.03 Venituri din vânzarea locuinţelor construite din fondurile statului

100

39.02.04 Venituri din privatizare Venituri din vânzarea unor bunuri

39.02.07 aparţinând domeniului privat al statului III. OPERAŢIUNI FINANCIARE încasări din rambursarea

40.02 împrumuturilor acordate 40.02.06 încasări din rambursarea

împrumuturilor pentru înfiinţarea unor instituţii şi servicii publice de interes local sau a unor activităţi finanţate integral din venituri proprii

40.02.07 încasări din rambursarea microcreditelor de la persoane fizice şi juridice

40.02.10 împrumuturi temporare din trezoreria statului*)

40.02.11 Sume din fondul de rulment pentru acoperirea golurilor temporare de casă*)

40.02.50 încasări din rambursarea altor împrumuturi acordate IV. SUBVENŢII SUBVENŢII DE LA ALTE NIVELE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE

42.02 Subvenţii de la bugetul de stat A. De capital

42.02.01 Retehnologizarea centralelor termice şi electrice de termoficare

42.02.03 Investiţii finanţate parţial din împrumuturi externe

42.02.04 Aeroporturi de interes local 42.02.05 Planuri şi regulamente de

urbanism 42.02.06 Străzi care se vor amenaja în

perimetrele destinate construcţiilor de cvartale de locuinţe noi

101

42.02.07 Finanţarea studiilor de fezabilitate aferente proiectelor SAP ARD

42.02.09 Finanţarea programului de pietruire a drumurilor comunale şi alimentare cu apă a satelor

42.02.10 Finanţarea acţiunilor privind reducerea riscului seismic al construcţiilor existente cu destinaţie de locuinţă B. Curente

42.02.21 Finanţarea drepturilor acordate persoanelor cu handicap

42.02.28 Subvenţii primite din Fondul de Intervenţie

42.02.29 Finanţarea lucrărilor de cadastru imobiliar Subvenţii de la alte administraţii

43.02.01 Subvenţii primite de la bugetele consiliilor judeţene pentru protecţia copilului

43.02.04 Subvenţii de la bugetul asigurărilor pentru şomaj către bugetele locale, pentru finanţarea programelor pentru ocuparea temporara a forţei de muncă

43.02.07 Subvenţii primite de la alte bugete locale pentru instituţiile de asistenţă socială pentru persoanele cu handicap

43.02.08 Subvenţii primite de la bugetele consiliilor locale şi judeţene pentru ajutoare în situaţii de extremă dificultate

*) Detalierea se face numai în execuţie.

102

Cheltuieli - Clasificaţia funcţională

Capitol Subcapitol Paragraf DENUMIREA INDICATORILOR

TOTAL CHELTUIELI 50.02 Partea I. SERVICII PUBLICE

GENERALE 51.02 Autorităţi publice şi acţiuni externe

51.02.01 Autorităţi executive şi legislative 51.02.01.03 Autorităţi executive

54.02 Alte servicii publice generale 54.02.05 Fond de rezervă bugetară la

dispoziţia autorităţilor locale 54.02.06 Fond pentru garantarea

împrumuturilor externe, contractate/garantate de stat

54.02.07 Fond pentru garantarea împrumuturilor externe, contractate/garantate de administraţiile publice locale

54.02.10 Servicii publice comunitare de evidenţă a persoanelor

54.02.50 Alte servicii publice generale 55.02 Tranzacţii privind datoria

publică şi împrumuturi 56.02 Transferuri cu caracter general

între diferite nivele ale administraţiei

56.02.06 Transferuri din bugetele consiliilor judeţene pentru finanţarea centrelor pentru protecţia copilului

56.02.07 Transferuri din bugetele locale pentru instituţiile de asistenţă socială pentru persoanele cu handicap

59.02 Partea a Il-a. APĂRARE, ORDINE PUBLICĂ ŞI SIGURANŢĂ NAŢIONALĂ

103

60.02

61.02

65.02

60.02.02

61.02.03

61.02.05

66.02

67.02

65.02.03

65.02.04:

65.02.05 65.02.07

65.02.11

65.02.50

66.02.06

66.02.50

67.02.03

61.02.03.04

65.02.03.01 65.02.03.02

65.02.04.01 65.02.04.02 65.02.04.03

65.02.07.04

65.02.11.03 65.02.11.30

66.02.06.01

66.02.50.50

67.02.03.02

Apărare Apărare naţională Ordine publică şi siguranţă naţională Ordine publică Poliţie comunitară Protecţie civilă şi protecţia contra incendiilor (protecţie civilă nonmilitară) Partea a IlI-a. CHELTUIELI SOCIAL-CULTURALE învăţământ învăţământ preşcolar şi primar învăţământ preşcolar învăţământ primar învăţământ secundar învăţământ secundar inferior învăţământ secundar superior învăţământ profesional învăţământ postliceal învăţământ nedefmibil prin nivel învăţământ special Servicii auxiliare pentru educaţie Internate şi cantine pentru elevi Alte servicii auxiliare Alte cheltuieli în domeniul învăţământului Sănătate Servicii medicale în unităţi sanitare cu paturi Spitale generale Alte cheltuieli în domeniul sănătăţii Alte instituţii şi acţiuni sanitare Cultură, recreere şi religie Servicii culturale Biblioteci publice comunale, orăşeneşti, municipale

104

67.02.03.03 67.02.03.04

67.02.03.05 67.02.03.06 67.02.03.07 67.02.03.08

67,02.03.12

67.02.03.30 67.02.05

67.02.05.01 67.02.05.02 67.02.05.03

67.02.06 67.02.50

68.02

68.02.04

68.02.05

68.02.05.02

68.02.06 68.02.10 68.02.11 68.02.15

68.02.15.01 68.02.15.02

68.02.50

Muzee Instituţii publice de spectacole şi concerte Şcoli populare de artă şi meserii Case de cultură Cămine culturale Centre pentru conservarea şi promovarea culturii tradiţionale Consolidarea şi restaurarea monumentelor istorice Alte servicii culturale Servicii recreative şi sportive Sport Tineret întreţinere grădini publice, parcuri, zone verzi, baze sportive şi de agrement Servicii religioase Alte servicii în domeniile culturii, recreerii şi religiei Asigurări şi asistenţă socială Asistenţă acordată persoanelor în vârstă Asistenţă socială în caz de boli şi invalidităţi Asistenţă socială in caz de invaliditate Asistenţă socială pentru familie şi copii Ajutoare pentru locuinţe Creşe Prevenirea excluderii sociale Ajutor social Cantine de ajutor social Alte cheltuieli în domeniul asigurărilor şi asistenţei sociale Partea a IV-a. SERVICII ŞI DEZVOLTARE PUBLICĂ, LOCUINŢE, MEDIU ŞI APE

105

70.02 Locuinţe, servicii şi dezvoltare publică

70.02.03 Locuinţe 70.02.03.01 Dezvoltarea sistemului de locuinţe 70.02.03.30 Alte cheltuieli în domeniul

locuinţelor 70.02.05 Alimentare cu apă şi amenajări

hidrotehnice 70.02.05.01 Alimentare cu apă 70.02.05.02 Amenajări hidrotehnice

70.02.06 Iluminat public şi electrificări rurale

70.02.07 Alimentare cu gaze naturale în localităţi

70.02.50 Alte servicii în domeniile locuinţelor, serviciilor şi dezvoltării comunale

74.02 Protecţia mediului 74.02.05 Salubritate şi gestiunea deşeurilor

74.02.05.01 Salubritate Colectarea, tratarea şi

74.02.05.02 distrugerea deşeurilor 74.02.06 Canalizarea şi tratarea apelor

reziduale 79.02 Partea a V-a. ACŢIUNI

ECONOMICE 80.02 Acţiuni generale economice,

comerciale şi de muncă 80.02.01 Acţiuni generale economice şi

comerciale 80.02.01.06 Prevenire şi combatere inundaţii şi

gheţuri 80.02.01.09 Stimulare întreprinderi mici şi

mijlocii 80.02.01.10 Programe de dezvoltare regională

şi socială 80.02.01.30 Alte cheltuieli pentru acţiuni

generale economice şi comerciale 81.02 Combustibili şi energie

81.02.06 Energie termică

106

81.02.07 Alţi combustibili 81.02.50 Alte cheltuieli privind combustibili

şi energia S3.02 Agricultură, silvicultură,

piscicultura şi vânătoare 83.02.03 Agricultură

83.02.03.03 Protecţia plantelor şi carantina fitosanitară

83.02.03.30 r Alte cheltuieli în domeniul agriculturii

K4.02 Transporturi 84.02.03 Transport rutier

•84.02.03.01 Drumuri şi poduri 84.02.03.02 Transport în comun 84.02.03.03 Străzi

84.02.06 Transport aerian 84.02.06.02 Aviaţia civilă

84.02.50 Alte cheltuieli în domeniul transporturilor

87.02 Alte acţiuni economice 87.02.01 Fondul Român de Dezvoltare 87.02.03 Socială 87.02.04 Zone libere 87.02.05 Turism

Proiecte de dezvoltare 87.02.50 multifuncţionale

Alte acţiuni economice 96.02 Partea a VH-a. REZERVE,

EXCEDENT/DEFICIT 97.02 Rezerve 98.02 Excedent 99.02 Deficit

NOTĂ: Prezenta clasificăţie: - nu reprezintă temei legal pentru încasarea de venituri şi efectuarea de

cheltuieli; - Se adaptează şi completează de Ministerul Finanţelor Publice în

l'uncţie de apariţia şi modificarea legislaţiei; - Clasificaţia economică este prevăzută în Anexa I (economică) în

Ibrma extinsă. Instituţiile publice urmează să utilizeze numai subdiviziunile

107

specifice domeniului lor de activitate şi pentru care există bază legală pentru efectuarea lor, aşa cum prevede art. 3 din Ordinul MFP nr. 1.954/2005.

4.7. Principiile bugetului public naţional

Legea privind finanţele publice prevede că la baza elaborării bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat, bugetelor locale şi bugetelor fondurilor speciale stau principiile unicităţii, universalităţii, echilibrului, realităţii, anualităţii şi publicităţii.

Principiul unicităţii are în vedere faptul că toate veniturile şi cheltuielile bugetare trebuie înscrise într-un singur document şi câ statul are un singur buget, şi nu mai multe bugete. Are la bază două genuri de motivaţii, unele politice şi altele financiare.

Din punct de vedere politic, bugetul unic permite controlul Parlamentului asupra bugetului statului.

Din punct de vedere financiar, unicitatea bugetului permite prezentarea stării financiare a ţării, cunoaşterea exactă a veniturilor şi cheltuielilor ţării, a raportului dintre acestea şi, prin urmare, a stării do echilibru sau dezechilibru a finanţelor statului.

Sunt state care au renunţat la unicitatea bugetului, preferând pluralitatea bugetară. în aceste cazuri, bugetul statului este considerat ca buget ordinar sau general, sau central şi, alături de acesta, se folosesc bugete extraordinare, anexe, speciale, autonome etc., care în toate cazurile sunt mai mici şi de mai mică importanţă decât bugetul' ordinar, care rămâne componenta principală a finanţelor publice.

Principiul universalităţii este strâns legat de principiul unicităţii şi constă în imperativul cuprinderii în buget a tuturor veniturilor şi cheltuielilor unui exerciţiu financiar.

Principiul echilibrului impune ca veniturile şi cheltuielii bugetare să fie cel puţin egale, şi de preferat cu un excedent simboli al veniturilor. Deşi este unanim admis, în practica statelor sunt foart des întâlnite bugetele cu deficit.

Concepţia echilibrului bugetar, în prezent, este depăşit^ Exemplul cel mai elocvent este dat de S.U.A., în care deficitel bugetare au crescut de la an la an, cu toate că produsul intern b'. sporeşte în fiecare exerciţiu financiar. în aceste condiţii, statele recur la împrumuturi interne pentru acoperirea deficitului bugetar. Aceast

modalitate permite dezvoltarea economică naţională prin mobilizarea unei părţi importante a capitalurilor disponibile pe piaţa internă.

Principiul realităţii este strâns legat de metoda determinării veniturilor şi cheltuielilor ce se înscriu în buget. Determinarea se face prin metoda evaluării directe, şi nu prin reportarea cu majorări şi nici prin metoda cvasiautomatică.

Principiul anualităţii are în vedere elaborarea, aprobarea şi execuţia bugetului pe o perioadă de timp egală cu un an. Din punct de vedere tehnic-financiar, limitarea la durata unui an răspunde mai bine necesităţii unei bune cunoaşteri şi prevederi a volumului veniturilor şi cheltuielilor publice. Adoptarea anuală a bugetului permite totodată un control eficient al legislativului asupra executivului.

Momentul începerii şi sfârşitul exerciţiului bugetar anual coincide de regulă cu anul calendaristic. Sunt însă şi excepţii: în Suedia, Italia, Australia, anul bugetar începe la 1 iulie şi se încheie la 30 iunie în anul următor; în Anglia, Canada, Japonia, începe la 1 aprilie şi se sfârşeşte la 31 martie în anul următor.

în ce priveşte încasarea impozitelor şi taxelor pentru anul bugetar expirat, practica fiscală a statelor este diferită, unele înscriindu-se în anul bugetar expirat, altele în exerciţiul financiar în curs.

Exerciţiul financiar coincide cu anul calendaristic şi toate operaţiunile, efectuate în cursul unui an, în contul unui buget, aparţin exerciţiului corespunzător de execuţie a bugetului respectiv.

Principiul publicităţii presupune publicarea acestuia în „Monitorul Oficial". Neîndeplinirea condiţiei de publicitate îl lipseşte de efecte juridice.

Pe lângă aceste principii, în elaborarea, adoptarea şi execuţia bugetelor de stat mai pot fi întâlnite şi alte principii, cum sunt: specializarea bugetară, care presupune precizarea provenienţei tuturor veniturilor bugetare şi destinaţiei cheltuielilor bugetare, principiul nonafectaţiunii, potrivit căruia veniturile bugetare trebuie să fie destinate tuturor cheltuielilor bugetare, şi nu unor cheltuieli particulare, unităţii monetare.

Aceste principii, deşi nu sunt evidenţiate în legea română a finanţelor publice, se regăsesc în esenţa lor în conţinutul dispoziţiilor acesteia.

109 108

4.8. Procedura elaborării proiectului bugetului de stat şi aprobării bugetului de stat

Elaborarea proiectului bugetului de stat, împreună cu celelalte operaţiuni privind aprobarea şi executarea acestuia, formează procedura bugetară.

întreaga procedură bugetară începe în cursul anului precedent şi trebuie să se încheie înainte de începerea anului bugetar la care se referă.

In România, proiectul bugetului de stat se elaborează de către Guvern prin Ministerul Finanţelor Publice.

Veniturile şi cheltuielile care se înscriu în proiectul bugetului se grupează pe baza clasificaţiei bugetare.

Legile bugetare anuale cuprind: -la venituri, estimările anului bugetar; - la cheltuieli, creditele bugetare determinate de autorizările

conţinute în legile specifice, în structura funcţională şi economică a acestora;

- sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat şi criteriile de repartizare a acestora;

- alte anexe specifice. In bugetul de stat se includ Fondul de rezervă bugetară la

dispoziţia Guvernului şi Fondul de intervenţie la dispoziţia Guvernului.

Calendarul bugetar

• până l a i mai - înaintarea de către Ministerul Finanţelor Publice la Guvern a obiectivelor politicii fiscale şi bugetare pentru anul următor şi următorii 3 ani şi limitele de cheltuieli pe ordonatorii principali de credite

• până la 15 mai - Guvernul aprobă obiectivele politicii fiscale şi bugetare şi limitele de cheltuieli

110

• până la 1 iunie - Ministerul Finanţelor Publice transmite ordonatorilor principali de credite limitele de cheltuieli

• până la 15 iunie - Ministerul Finanţelor Publice transmite ordonatorilor principali de credite eventualele modificări ale limitelor de cheltuieli

• până la 15 iulie - Ordonatorii principali de credite transmit la Ministerul Finanţelor Publice propunerile pentru proiectul de buget şi estimările pentru următorii 3 ani, însoţite de documentaţii şi fundamentări detaliate - Camera Deputaţilor şi Senatul, cu consultarea Guvernului, îşi aprobă bugetele proprii şi le transmit Guvernului pentru includerea în proiectul de buget; - autorităţile administraţiei publice locale înaintează Guvernului propunerile de transferuri consolidate şi sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat; - Ministerul Finanţelor Publice examinează proiectele de buget, poartă discuţii cu ordonatorii principali de credite privind proiectele de buget. Asupra divergenţelor hotărăşte Guvernul

• până la 1 august - Proiectele de buget astfel definitivate se depun la Ministerul Finanţelor Publice

• până la 30 septembrie

- Ministerul Finanţelor Publice, pe baza proiectelor de buget ale ordonatorilor principali de credite şi a bugetului propriu, întocmeşte

111

proiectele legilor bugetare anuale. (bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat) şi proiectele bugetelor pe care le depune la Guvern

• până la 15 octombrie

- Proiectele legilor bugetare sunt supuse aprobării Parlamentului

Bugetele se aprobă de Parlament pe ansamblu, pe părţi, capitole, subcapitole, titluri, articole şi alineate, pe ordonatorii principali de credite, precum şi pentru acţiuni multiatiuale. (

Dacă până cel mai târziu cu 3 zile înainte de începerea noului exerciţiu bugetar bugetul nu este aprobat, se aplică în continuare prevederile bugetului expirat. Cheltuielile sunt limitate la 1/12 din exerciţiul bugetar expirat. Depăşirea acestor limite poate fi aprobată în cazuri temeinic justificate. Dacă limitele de cheltuieli din proiectul de buget sunt mai mici decât ale exerciţiului expirat, se aplică prevederile din proiectul de buget.

Ordonatorii principali de credite ai bugetului de stat sunt miniştrii, conducătorii celorlalte organe centrale ale administraţiei publice, conducătorii altor autorităţi publice şi conducătorii de instituţii publice autonome. Aceştia pot delega calitatea înlocuitorilor de drept. Prin legi speciale pot fi abilitaţi secretarii generali sau alte persoane.

Conducătorii instituţiilor din subordinea ordonatorilor principali de credite pot fi ordonatori secundari sau ordonatori terţiari de credite.

Pentru evaluarea şi calculul veniturilor bugetului de stat, se pot utiliza următoarele metode:

• metoda evaluării directe, care permite estimarea reală a veniturilor;

• metoda reportării veniturilor din anul precedent cu unele majorări, care este mai operativă, dar presupune stabilirea judicioasă a proporţiei cu care se majorează cuantumul veniturilor reportate.

Pentru evaluarea cheltuielilor, metoda cea mai accesibilă este cea numită cvasiautomatică, Ce constă în a reporta în mod automat

112

cuantumul cheltuielilor din anul precedent cu excepţia cheltuielilor pentru care se cer modificări motivate.

Metodele de mai sus sunt metode clasice. în cuantificarea indicatorilor de venituri şi cheltuieli bugetare se folosesc şi alte metode moderne: a) metoda de planificare, programare şi bugetizare; b) metoda „baza bugetară zero"; c) managementul prin obiective; d) metoda raţionalizării opţiunilor bugetare 4 0.

a) Metoda planificare, programare, bugetizare („Planned Programmed Budgeting System" - P.P.B.S.) a fost utilizată de americani în domeniul militar şi apoi extinsă la nivelul bugetului federal. Se bazează pe criteriul „cost-avantaje". Constă în identificarea obiectivelor pe termen lung, determinarea costurilor şi a avantajelor diferitelor programe şi stabilirea unui clasament al acestora în funcţie de indicatorii de eficacitate. Metoda se aplică în cadrul bugetului unui ordonator principal de credite şi nu permite compararea între bugetele ordonatorilor principali de credite. în buget creditele sunt înscrise pe programe, în fiecare an înscriindu-se tranşele aprobate.

b) Metoda „baza bugetară zero" („Zero-based budgeting" -z.b.b.), practicată în S.U.A. după 1980, are scopul de a preveni creşterea cheltuielilor bugetare de la un an la altul. Presupune reluarea analizei tuturor cheltuielilor bugetare ca şi cum s-ar porni de la zero. La fiecare cinci ani se reevaluează fiecare acţiune şi se rediscută fiecare autorizaţie de program pentru a fi aprobată. La fiecare program se determină nivelul minim al efortului(bază-zero) şi se evaluează consecinţele reducerii cheltuielilor la acest minim.

c) Managementul pe obiective, folosit în S.U.A., inspirat din politica de management promovată de marile companii private. Se face la nivelul ministerelor federale. Pune accentul pe identificarea ţintelor şi finalităţilor pentru fiecare domeniu de activitate. Metoda a fost concepută în contextul unei planificări globale pe termen de 5 ani, astfel încât să permită o coordonare între ministere şi are ca scop identificarea opţiunilor orizontale privind diferenţierea mărimii creditelor bugetare între ministere.

d) Metoda raţionalizării opţiunilor bugetare („Rationalisation des choix budgetaires" - R.C.B.), metoda franceză, care a fost folosită

Iulian Văcărel şi colectiv, op. cit., p. 593-605. 113

pentru dimensionarea indicatorilor bugetari în contextul gestiunii prin obiective a resurselor publice, constă în identificarea şi studierea obiectivelor, compararea soluţiilor alternative, adoptarea deciziei pe baza analizei cost-avantaje şi controlul permanent al cheltuirii resurselor. în contextul execuţiei bugetare, ordonatorii principali de credite, care în sistemul tradiţional îşi păstrează libertatea gestionării resurselor, în cadrul metodei R.C.B. îşi asumă angajamentul de a realiza un obiectiv precis, într-o anumită cantitate, la un anumit nivel calitativ şi într-un anumit interval de timp strict determinat.

în procedura bugetară română, prin Legea finanţelor publice s-a prevăzut şi metoda finanţării pe programe şi pe acţiuni multianuale (art. 4 din lege). Acest text de lege, având titlul marginal „Autorizarea bugetară/Angajamente multianuale, prevede că „(5) Pentru acţiunile multianuale se înscriu în buget distinct, creditele de angajament şi creditele bugetare. (6) în vederea realizării acţiunilor multianuale ordonatorii principali de credite încheie angajamente legale, în limita creditelor de angajament aprobate prin buget pentru anul bugetar respectiv". Această lege defineşte creditele bugetare, creditele de angajament şi creditele destinate unor acţiuni multianuale, astfel:

- credit bugetar - sumă aprobată prin buget, reprezentând limita maximă până la care se pot ordonanţa şi efectua plăţi în cursul anului bugetar pentru angajamentele contractate în cursul exerciţiului bugetar şi/sau din exerciţiile anterioare pentru acţiuni multianuale, respectiv se pot angaja, ordonanţa şi efectua plăţi din buget pentru celelalte acţiuni (art. 2 pet. 16);

- credit de angajament - limita maximă a cheltuielilor ce pot fi angajate în timpul exerciţiului bugetar, în limitele aprobate; .,,

- credite destinate unor acţiuni multianuale - sume alocate unor programe, proiecte, subproiecte, obiective şi altele asemenea, care se desfăşoară pe o perioadă mai mare de un an şi dau loc la credite de angajament şi credite bugetare.

Pentru mai buna înţelegere a noţiunilor de mai sus este necesară prezentarea şi a altor concepte de natură fiscală: angajare, ordonanţare, lichidare. Definiţiile lor legale se regăsesc tot în Legea finanţelor publice nr. 500/2002, însă acestea sunt prea tehnice, ca, de altfel, cele de mai sus, fapt care impune unele precizări.

114

Angajarea este decizia, actul prin care ia naştere o obligaţie a unui ordonator de credite de a plăti o sumă de bani pentru bunuri sau servicii livrate sau prestate acestuia. Astfel de obligaţii băneşti pot lua naştere printr-un act al ordonatorului de credite, printr-o hotărâre judecătorească sau chiar dintr-un act normativ. Legea finanţelor publice nr. 500/2002 distinge între angajament bugetar, care este actul prin care autoritatea competentă, potrivit legii, afectează fonduri publice pentru anumite destinaţii, în limita creditelor bugetare aprobate, şi angajamentul legal, pe care legiuitorul îl defineşte ca fază în procesul execuţiei bugetare, reprezentând orice act juridic din care rezultă sau ar putea rezulta o obligaţie pe seama fondurilor publice. Deci, angajamentul bugetar este un act de repartizare, premergător angajamentului legal, în timp ce angajamentul legal este un act de execuţie bugetară.

Ordonanţarea cheltuielilor, potrivit legii, este o fază a procesului execuţiei bugetare în care se confirmă că livrările de bunuri şi de servicii au fost efectuate sau alte creanţe au fost verificate şi că plata poate fi efectuată. Prin urmare, este tot un act de execuţie bugetară. Plata cheltuielilor, fază în procesul execuţiei bugetare, este actul final prin care instituţia publică achită obligaţiile faţă de terţi (art. 2 pet. 35). Apreciem definiţia ca fiind greşită, deoarece plata trebuie făcută către furnizorul de bunuri sau prestatorul de servicii, care nu poate fi decât parte în contract şi nu terţ.

Lichidarea cheltuielilor, potrivit legii, este tot o fază în procesul execuţiei bugetare în care se verifică existenţa angajamentelor, se determină sau se verifică realitatea sumei datorate, se verifică condiţiile de exigibilitate ale angajamentului, pe baza documentelor justificative care să ateste operaţiunile respective.

în cursul exerciţiului bugetar, legea bugetară anuală poate fi modificată prin legi rectificative, care se prezintă Parlamentului cel mai târziu până la 30 noiembrie.

115

4.9. Investiţiile publice

Ordonatorii principali de credite cuprind în proiectele de buget cheltuielile pentru investiţii publice despre care furnizează informaţii financiare şi nefinanciare, care cuprind:

Valoarea totală a proiectului

Informaţii financiare

-> Creditele de angajament"] Informaţii financiare

Creditele bugetare

Graficul de finanţare, pe surse şi ani, corelat cu graficul de execuţie

Analiza cost-beneficiu, care se prezintă şi în cazul obiectivelor în derulare

-» Costurile de funcţionare

• şi de întreţinere după punerea în funcţiune

116

Informaţii — nefinanciare

Strategia în domeniul investiţiilor şi priorităţile investiţionale, legătura dintre diferite proiecte, criteriile de analiză pentru introducerea în programul de investiţii a obiectivelor noi în detrimentul celor în derulare

Descrierea proiectului

Stadiul fizic al obiectivelor

Conţinutul, forma şi informaţiile privind programele de investiţii, precum şi criteriile de evaluare în vederea selecţiei obiectivelor de investiţii publice se stabilesc de Ministerul Economiei şi Finanţelor (fost Ministerul Finanţelor Publice).

Documentaţiile tehnico-economice pentru investiţii se aprobă, în funcţie de valoarea lor, de către:

- Guvern -» pentru valori mai mari de 13 milioane lei RON şi, indiferent de valoare, pentru cele finanţate din credite;

- ordonatorii principali de credite —> pentru valori cuprinse între 1,8 milioane lei RON şi 13 milioane lei RON;

- ceilalţi ordonatori de credite —» pentru valori până la 1,8 milioane lei.

Aceste valori pot fi modificate prin hotărâri ale Guvernului, în funcţie de evoluţia indicilor de preţuri.

Obiectivele de investiţii şi cheltuielile asimilate investiţiilor se includ în programele de investiţii anuale, anexe la buget.

Dacă, din motive obiective, un proiect de investiţii nu se poate realiza, ordonatorii principali de credite pot solicita Ministerului Fxonomiei şi Finanţelor, până la data de 31 octombrie, redistribuirea

117

fondurilor între proiectele înscrise în programul de investiţii anexă la buget.

Legea finanţelor publice prevede ce cheltuieli sunt incluse în categoria „alte cheltuieli de investiţii".

Alte cheltuieli de investiţii

*• Achiziţii de bunuri imobile

* Dotări independente

Cheltuieli pentru studii de pre-f ezabilitate, de fezabilitate şi alte studii aferente obiectivelor de investiţii

Cheltuieli de expertiză, proiectare şi execuţie privind consolidările, intervenţiile pentru prevenirea şi înlăturarea efectelor produse de acţiuni accidentale şi calamităţi naturale

Lucrări de foraj, cartarea terenului, fotogrametrie, determinări seismologice, consultanţă, asistenţă tehnică

4.10. Fondurile la dispoziţia Guvernului

Pentru finanţarea unor acţiuni neprevăzute în buget sa cheltuieli urgente apărute în cursul exerciţiului bugetar, în bugetul d stat sunt incluse:

- fondul de rezervă bugetară la dispoziţia Guvernului, care s repartizează unor ordonatori principali de credite ai bugetului de sţ sau bugetelor locale. Alocarea de sume pentru bugetele locale se fă' prin majorarea sumelor defalcate din unele venituri ale bugetului

stat sau a transferurilor de la bugetul de stat pentru investiţii finanţate parţial din împrumuturi externe;

- fondul de intervenţie la dispoziţia Guvernului, care se repartizează, prin hotărâri ale Guvernului, unor ordonatori principali de credite ai bugetului de stat sau ai bugetelor locale în vederea înlăturării efectelor unor calamităţi naturale sau pentru sprijinirea persoanelor fizice sinistrate.

4.11. Micşorarea veniturilor sau majorarea cheltuielilor

In afara problemelor menţionate mai sus la pct. 10, în decursul exerciţiului bugetar pot să mai apară şi alte cauze care să impună modificări ale prevederilor bugetare. Viaţa social-economică este într-un proces continuu de schimbare şi dezvoltare. Economia de piaţă nu mai este una centralizată şi planificată. Veniturile şi cheltuielile care se înscriu în buget se determină prin metoda evaluării directe, însă acest lucru nu este posibil în totalitate. în timpul unui exerciţiu bugetar, mulţi agenţi economici îşi încetează activitatea şi apar alţi agenţi economici. Prin urmare, în activitatea economică apar oscilaţii ce se reflectă în volumul veniturilor sistemului unitar de bugete care pot creşte sau pot scădea. în plus, ordonatorii principali de credite pot renunţa la unele acţiuni prevăzute a fi finanţate sau să solicite sume în plus faţă de cele aprobate ca urmare a influenţelor negative din economie.

Aprobarea deschiderii de credite se face în limita creditelor bugetare în raport de gradul de folosire a fondurilor puse la dispoziţie anterior, dar şi în funcţie de gradul de încasare a veniturilor bugetare şi de posibilităţile de finanţare a deficitului bugetar.

Ordonatorii principali de credite au obligaţia să analizeze lunar necesitatea menţinerii unor credite pentru care sarcinile au fost desfiinţate sau amânate ca urmare a unor dispoziţii legale sau a altor cauze şi să propună anularea lor.

Dacă în cursul exerciţiului bugetar se fac propuneri legislative care au ca urmare micşorarea veniturilor sau majorarea cheltuielilor, iniţiatorii trebuie să prevadă mijloacele necesare acoperirii lor. Arătarea acestor mijloace se face prin fişa financiară care însoţeşte

119 118

expunerea de motive/ nota de fundamentare a proiectului de act normativ.

4.12. Finanţele instituţiilor publice

Legea privind finanţele publice nr. 500/2002, la art. 2, pet. 30, defineşte instituţiile publice ca fiind denumirea generică, ce include:

- Parlamentul; - Administraţia Prezidenţială; - ministerele; - organele de specialitate ale administraţiei publice; - alte autorităţi publice (legea nu le defineşte, dar aici se includ

autoritatea judecătorească, Curtea Constituţională, Curtea de Conturi, Avocatul Poporului ş.a.);

- instituţiile publice autonome, precum şi instituţiile din subordinea acestora.

Instituţiile publice pot fi finanţate, după cum urmează:

• Integral din bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale

de stat, bugetele fondurilor speciale

* Parţial din bugetul de stat, bugetul

asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale şi din venituri proprii

«Integral din venituri proprii

în funcţie de sursele de finanţare, bugetele acestora se adoptă, după cum urmează:

• cele finanţate integral din bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat sau din bugetele fondurilor speciale, de către ordonatorul ierarhic superior al acestora;

• cele finanţate parţial de la buget, precum şi din venituri proprii, de către ordonatorul de credite ierarhic superior.

în cazul instituţiilor finanţate integral de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat sau din bugetul fondurilor speciale, veniturile realizate de acestea se fac venit la bugetul din care se finanţează.

120

în afara acestor fonduri, instituţiile publice pot să folosească bunuri materiale şi fonduri băneşti primite de la persoane juridice şi fizice sub formă de donaţii şi sponsorizări. în cazul instituţiilor publice finanţate integral de la buget, fondurile băneşti se varsă la bugetul respectiv, iar cu aceste sume se majorează bugetul respectiv şi, corespunzător, bugetele de venituri şi cheltuieli ale acestor instituţii publice.

Prin legea bugetară sau alte legi speciale pot să fie stabilite instituţiile publice, indiferent de subordonare, care să fie finanţate atât din bugetul de stat, cât şi din bugetele locale.

4.13. Execuţia anuală a bugetului de stat

După elaborarea proiectului bugetului de stat şi aprobarea prin legea bugetară, cea de-a treia etapă a procedurii bugetare o constituie execuţia bugetară, adică realizarea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor.

Execuţia bugetară se realizează prin:

a) repartizarea pe trimestre a veniturilor şi cheltuielilor bugetare:

b) execuţia de casă a bugetului de stat;

c) realizarea veniturilor bugetare;

d) efectuarea cheltuielilor bugetare.

a) Repartizarea pe trimestre a veniturilor şi cheltuielilor bugetare este o operaţiune determinată de realităţile economico-sociale. Veniturile bugetului se pot încasa numai la anumite termene, care se întind pe tot cursul anului. De asemenea, nici fondurile pentru cheltuielile bugetare nu trebuie asigurate în totalitate la începutul anului, ci pe măsura angajării acestora. în afară de aceasta, sunt anumite sectoare în care cheltuielile sunt inegale sau în care veniturile se realizează numai la anumite momente, cum este cazul în agricultură.

Prin urmare, veniturile şi cheltuielile aprobate prin bugetul de stat se repartizează pe trimestre, în funcţie de termenele legale de

121

încasare a veniturilor şi de perioada în care este necesară efectuarea cheltuielilor.

Repartizarea pe trimestre a veniturilor şi cheltuielilor se aprobă după cum urmează:

• de Ministerul Economiei şi Finanţelor, la propunerea ordonatorilor principali de credite şi a organelor teritoriale ale Ministerului Economiei şi Finanţelor, pe capitole, precum şi pentru cotele sau sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat şi pentru transferurile din bugetul de stat pe structura aprobată pentru bugetele locale;

• de ordonatorii principali de credite, pentru bugetele proprii şi cele ale unităţilor subordonate precum şi pentru celelalte subdiviziuni ale clasificaţiei bugetare.

Alocaţiile pentru cheltuielile de personal şi de capital, aprobate de ordonatorii principali de credite, şi, în cadrul acestora, repartizarea pe capitole, nu pot fi majorate sau utilizate la efectuarea de cheltuieli pentru alte articole. Virările de credite între celelalte subdiviziuni ale clasificaţiei bugetare sunt date în competenţa fiecărui ordonator principal de credite şi pot fi făcute începând cu trimestrul al III-lea, dar numai înainte de angajarea cheltuielilor. Tot începând cu trimestrul al III-lea, în mod excepţional şi pe baza justificărilor corespunzătoare se pot face virări de credite de la un capitol la altul al clasificaţiei bugetare, cu excepţia celor de personal şi de capital, cu acordul Ministerului Economiei şi Finanţelor şi înainte de angajarea cheltuielilor.

Prin legea bugetară anuală se poate aproba ca la unele capitole creditele bugetare să aibă caracter previzional, ele putând fi majorate prin hotărâri ale Guvernului, dintr-o sumă globală creată în acest scop, credite care urmează a fi cuprinse într-o lege rectificativă.

Prin Hotărâre a Guvernului se stabilesc acţiunile şi categoriile de cheltuieli pentru care se pot face plăţi în avans de până la 30%.

b) Execuţia de casă a bugetului de stat şi a celorlalte bugete din sistemul unitar se realizează, conform art. 60 din Legea finanţelor publice nr. 500/2002, pe baza normelor metodologice elaborate de Ministerul Finanţelor Publice, care asigură:

- încasarea veniturilor bugetare;

122

- efectuarea plăţilor în limita cheltuielilor bugetare şi destinaţiilor aprobate;

- efectuarea operaţiunilor de încasări şi plăţi ţinând de datoria publică.

c) Realizarea veniturilor bugetare constă în încasarea integrală şi la termenele stabilite a veniturilor bugetare. Impozitele, taxele şi alte venituri ale statului se aprobă prin lege. Orice sumă care se cuvine statului se face venit la bugetul de stat, dacă legea nu prevede altfel. Veniturile şi cheltuielile care se urmăresc se încasează prin Ministerul Economiei şi Finanţelor şi se cuprind în anexa la bugetul de stat.

Realizarea veniturilor bugetare trebuie să respecte următoarele norme:

• impozitele, taxele şi orice alte venituri se înscriu în bugetul de stat numai dacă au fost stabilite prin lege;

• prin legea bugetară anuală se aprobă lista veniturilor şi cheltuielilor;

• este interzisă perceperea, sub orice titlu şi sub orice denumire, de contribuţii directe şi indirecte, în afara celor prevăzute de lege.

Veniturile care se realizează peste cele aprobate pe ansamblul bugetului de stat vor fi folosite pentru finanţarea unor acţiuni stabilite de lege sau vor diminua deficitul bugetar, ori vor majora excedentul bugetar.

d) Efectuarea cheltuielilor bugetare trebuie să se facă în conformitate cu limitele şi destinaţiile aprobate prin legea bugetară anuală şi pe baza normelor şi normativelor de cheltuieli. Nu se pot înscrie în buget şi nici nu se pot aproba cheltuieli fără stabilirea resurselor din care urmează a fi efectuate. Legea interzice acoperirea cheltuielilor bugetare de stat prin recurgerea la emisiune monetară sau prin finanţarea directă de către bănci.

Repartizarea pe trimestre a cheltuielilor bugetului asigurărilor sociale de stat se aprobă în aceleaşi condiţii ca şi repartizarea veniturilor bugetului de stat.

Ordonatorii principali de credite aprobă efectuarea cheltuielilor din bugetul propriu. Ordonatorii secundari de credite aprobă efectuarea cheltuielilor bugetelor proprii şi celor ale fondurilor

123

speciale şi repartizează creditele bugetare aprobate pe unităţile ierarhic inferioare, ai căror conducători sunt ordonatori terţiari de credite.

Angajarea de cheltuieli se aprobă de ordonatorul de credite şi se efectuează numai cu viza prealabilă a controlului financiar preventiv intern.

4.14. Evidenţa execuţiei bugetare şi încheierea exerciţiului bugetar anual

Ultima etapă a procedurii bugetare se finalizează cu întocmirea contului general anual de execuţie a bugetului de stat. Acesta se întocmeşte pe baza dărilor de seamă contabile prezentate de ordonatorii principali de credite, a conturilor privind execuţia de casă. în urma verificării şi analizării acestora, Ministerul Economiei şi Finanţelor elaborează lucrările privind contul general anual de execuţie a bugetului de stat şi le prezintă Guvernului, care le analizează şi prezintă contul general anual de execuţie Parlamentului până la data de 1 iulie a anului următor celui de execuţie. Acesta se aprobă prin lege, după verificarea de către Curtea de Conturi.

Contul general anual de execuţie a bugetului de stat trebuie să cuprindă:

• la venituri: prevederile bugetare aprobate iniţial, prevederile bugetare definitive şi încasările realizate;

• la cheltuieli: creditele aprobate iniţial, creditele definitive şi plăţile efectuate.

4.15. Trezoreria finanţelor publice

Trezoreria, în sistemul finanţelor publice clasice, era considerată ca o casierie unde sunt depuse fondurile statului, dar şi ca o bancă cu activitate de credit pe termen scurt însărcinată să echilibreze în orice moment încasările şi ieşirile de fonduri 4 1.

Tatiana Moşteanu, Buget si trezorerie publică, Editura Didactică şi Pedagogică, R.A. Bucureşti, 1997, p.224. 124

în finanţele publice moderne, pe lângă aceste două funcţii, de casă şi de bancă, se adaugă şi cea de control asupra ansamblului de activităţi financiare ale naţiunii, precum şi cea de instrument prin care statul îşi procură resurse, alături de resursele bugetare şi de împrumut 4 2.

Evoluţia funcţiilor statului a determinat ca trezoreria să exercite una din funcţiile esenţiale ale finanţelor publice moderne, şi anume cea de menţinere a echilibrului monedei şi regularizare a economiei.

în România, prin Legea contabilităţii nr. 82/1991 şi Hotărârea Guvernului privind organizarea şi funcţionarea trezoreriei finanţelor publice nr. 78/1992, a fost organizată execuţia bugetară prin trezoreria finanţelor publice. în 1994 a fost emisă Ordonanţa Guvernului nr.66 privind formarea şi utilizarea resurselor derulate din trezoreria statului care a fost abrogată prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 146/2002.

Până în 1990, execuţia de casă a bugetului de stat era efectuată prin Banca Naţională a României. Până la apariţia H.G. nr. 78/1992, execuţia bugetară s-a desfăşurat prin Banca Comercială Română, care a preluat de la Banca Naţională a României conturile de disponibilităţi şi de credite pe termen scurt ale agenţilor economici, dar şi conturile de venituri şi conturile de cheltuieli ale bugetului de stat, ale bugetului asigurărilor sociale, ale bugetelor locale, precum şi conturile institu­ţiilor publice 4 4.

Prin H.G. nr. 78/1992, Ministerul Finanţelor a fost autorizat să înfiinţeze trezorerii ale direcţiilor generale ale finanţelor publice şi controlului financiar de stat judeţene şi a municipiului Bucureşti, administraţiile financiare, circumscripţiile fiscale şi percepţiile rurale.

Prin lege se instituie garanţia statului asupra efectuării operaţiunilor financiare derulate prin trezoreria proprie, în condiţii de siguranţă şi în conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare, precum şi păstrarea integrităţii disponibilităţilor băneşti.

Prin trezoreria generală a statului se fac operaţiuni de încasări şi plăţi în lei şi în valută având ca obiect:

Tatiana Moşteanu, op.cit., p.224. Tatiana Moşteanu, op.cit., p. 228. Tatiana Moşteanu, op.cit., p. 243.

125

• veniturile şi cheltuielile bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale şi bugetelor locale, bugetului trezoreriei statului;

• veniturile şi cheltuielile bugetelor fondurilor speciale, care se constituie şi utilizează potrivit reglementărilor în vigoare;

• veniturile şi cheltuielile instituţiilor publice; • datoria publică internă şi externă, inclusiv evidenţa şi plata

serviciului datoriei publice interne şi externe; • alte venituri şi cheltuieli ale sectorului public reglementate

prin dispoziţii legale, inclusiv drepturile de încasat şi obligaţiile de plată ale statului la baza cărora stau acorduri şi convenţii guvernamentale şi comerciale;

• emiterea, răscumpărarea şi transformarea certificatelor de trezorerie.

Trezoreria statului este organizată atât la nivel central în cadrul Ministerului Economiei şi Finanţelor, cât şi la nivelul unităţilor teritoriale ale Ministerului Economiei şi Finanţelor.

Contul general al trezoreriei statului funcţionează la Banca Naţională a României pe seama Ministerului Economiei şi Finanţelor. Soldul activ al acestuia se formează din:

• disponibilităţile trezoreriei centrale din Ministerul Economiei şi Finanţelor;

• disponibilităţile trezoreriilor din cadrul unităţilor teritoriale ale Ministerului Economiei şi Finanţelor.

Soldul contului general al trezoreriei statului se include în bilanţul Băncii Naţionale a României.

Disponibilităţile băneşti ale contului general al trezoreriei statului pot fi utilizate pentru:

- finanţarea temporară a deficitelor bugetului de stat din anii precedenţi, nefinanţate prin împrumuturi de stat, şi ale bugetului asigurărilor sociale de stat, până la alocarea de sume cu această destinaţie;

- finanţarea deficitelor temporare ale bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat, bugetului trezoreriei statului din exerciţiul curent.

Disponibilităţile neangajate după finanţarea deficitelor arătate mai sus pot fi utilizate pentru:

126

- acordarea de împrumuturi pentru golurile de casă ale bugetelor locale şi ale fondurilor speciale;

- acordarea de împrumuturi pentru răscumpărarea titlurilor de stat;

- efectuarea de plasamente la bănci şi instituţii financiare; - acordarea de împrumuturi pe bază de hotărâre a Guvernului; - cumpărări reversibile repo (cumpărări de titluri de stat de către

Ministerul Economiei şi Finanţelor de la intermediari autorizaţi, cu angajamentul acestora de a răscumpăra respectivele active la o dată ulterioară şi la un preţ stabilit la data tranzacţiei);

- plasamente în titluri de valoare cu risc zero. Bugetul trezoreriei statului este elaborat, administrat şi executat

de Ministerul Economiei şi Finanţelor şi cuprinde, atât la venituri, cât şi la cheltuieli, dobânzile, comisioanele, majorările de întârziere încasate, respectiv plătite la şi din trezoreria statului, precum şi alte încasări şi plăţi pentru operaţiunile care decurg din împrumuturi, avansuri, plasamente ori din păstrarea şi administrarea depozitelor în trezoreria statului. La cheltuieli se prevăd şi comisioanele datorate băncilor comerciale pentru operaţiunile pe care acestea le execută în contul trezoreriei statului.

Bugetul trezoreriei statului se întocmeşte anual şi se prezintă spre aprobare Guvernului, o dată cu propunerile pentru proiectul bugetului de stat.

Cheltuielile totale ale bugetului trezoreriei statului reprezintă limite maxime care nu pot fi depăşite.

• Ministerul Economiei şi Finanţelor elaborează, trimestrial şi anual, bilanţul general al trezoreriei statului, care, împreună cu contul anual de execuţie al bugetului trezoreriei statului, se prezintă pentru aprobare Guvernului, până la data de 1 iulie a anului următor celui de execuţie.

4.16. Bugetul asigurărilor sociale de stat

Asigurările sociale în România au avut cadrul legal reglementat pentru prima dată prin Legea pentru organizarea meseriilor, creditului şi asigurărilor muncitoreşti, din 1912. Până atunci, în

127

stabilirea despăgubirilor pentru accidentele de muncă s-a aplicat teoria răspunderii delictuale. Victima accidentului de muncă trebuia să facă proba că accidentul de muncă s-a produs din vina patronului. Ulterior, în soluţionarea litigiilor privind despăgubirile pentru accidentele de muncă, s-a recurs la teoria răspunderii contractuale, patronul fiind acela care trebuia să facă dovada nevinovăţiei sale şi era exonerat de vinovăţie dacă dovedea că a existat un caz fortuit sau culpa lucrătorului. După 1910 s-a apelat la teoria riscului profesional, patronul fiind răspunzător pentru orice accident al lucrătorului. Această orientare a impus obligativitatea asigurărilor. De asigurări nu beneficiau decât cei care cotizau.

în Transilvania, asigurările au fost reglementate încă din 1893 prin Legea nr. XXVIII şi, apoi prin Legea din 1907, prin care asigurările au devenit obligatorii pentru un număr de categorii mai mare decât prin Legea din 1893. Prin această'lege au fost create casele de asigurări sociale, subordonate Oficiului de stat al asigurărilor sociale. Prin Decretul nr. XIX din 1919 al Consiliului Dirigent, asigurările sociale au fost extinse şi asupra muncitorilor agricoli 4 5.

în 1933 a fost adoptată Legea pentru unificarea asigurărilor sociale, care acoperea boala, maternitatea, decesele, accidentele, invaliditatea 4 6. Fondurile se constituiau prin contribuţiile angajatorilor şi angajaţilor.

în prezent, riscurile din procesul de muncă, dar nu numai, sunt acoperite prin bugetul asigurărilor sociale. înainte de 1990, sumele cu această destinaţie erau incluse în bugetul de stat. Aşa cum s-a arătat, prin Constituţie şi legea în materie, bugetul asigurărilor sociale este parte componentă a bugetului public naţional.

Din acest buget sunt acoperite sumele necesare sistemului de pensii, indemnizaţiilor de şomaj, pentru concedii medicale (incapa­citate temporară de muncă) şi de maternitate, pentru pensii de invaliditate, ajutoare sociale, bilete de tratament şi odihnă, reconversie profesională, ajutoare de deces.

4 5 I. Ceterchi (coordonator), Istoria dreptului românesc, Ed. Academiei RSR, vol. II/2, Bucureşti, 1977, p. 209-210.

4 6 Idem, p. 424-426.

Bugetul asigurărilor sociale de stat este în responsabilitatea Ministerului Muncii (acest minister a cunoscut denumiri diferite şi extensii de competenţe - familie, solidaritate socială, egalitate de şanse) şi se adoptă în aceeaşi procedură şi după acelaşi calendar bugetar ca şi bugetul de stat.

Veniturile acestui buget sunt alcătuite din: - contribuţii de asigurări de la angajaţi şi angajatori; - venituri nefiscale; - subvenţii. Contribuţiile sunt: • contribuţii de asigurări sociale - ale angajatorului:

- pentru condiţii normale de muncă - 29%; - pentru condiţii deosebite de muncă - 34%; - pentru condiţii speciale de muncă - 29%;

- ale angajaţilor - 9,5%, indiferent de condiţiile de muncă. - Cuantumurile contribuţiei sunt diferite, pentru că vârsta şi

vechimea necesare pentru pensionare sunt mai mici la condiţiile deosebite de muncă (fosta grupa a Il-a de muncă) şi la condiţiile speciale de muncă (fosta grupa I de muncă);

• contribuţia la bugetul asigurărilor pentru şomaj: - angajatori - 2%; -angajat - 1%; • contribuţia angajatorului la Fondul de garantare a creanţelor

salariale - 0,25%; • contribuţia de asigurare pentru accidente, în funcţie de clasa

de risc - de la 0,4 la 3,6% asupra fondului total de salarii brute. Din bugetul asigurărilor sociale de stat sunt acoperite şi

cheltuielile necesare funcţionării Casei Naţionale de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale.

129 128

Capitolul 5

BUGETELE UNITĂŢILOR ADMINISTRATIV -TERITORIALE

Unităţile administrativ-teritoriale (comunele, oraşele, munici­piile, sectoarele municipiului Bucureşti, judeţele şi municipiul Bucureşti) au bugete proprii, numite în continuare bugete locale. Reglementarea legală este făcută prin Legea privind finanţele publice locale nr. 273/2006 (care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2007) şi care a abrogat OUG nr. 45/2003 privind finanţele publice locale.

5.1. Principiile bugetelor locale

Legea privind finanţele publice locale stabileşte principiile aplicabile bugetelor unităţilor administrativ-teritoriale. Acestea sunt:

- principiul transparenţei şi publicităţii, potrivit căruia procesul bugetar este deschis şi transparent, principiu realizat prin: 1) publicarea în presa locală, pe internet, afişarea la sediul autorităţii administraţiei publice locale; 2) dezbaterea publică a proiectului de buget; 3) prezentarea publică a contului anual de execuţie;

- principiul unităţii, potrivit căruia veniturile şi cheltuielile se înscriu într-un singur document;

- principiul unităţii monetare, potrivit căruia toate operaţiunile monetare se exprimă în moneda naţională;

- principiul anualităţii, conform căruia veniturile şi cheltuielile bugetare sunt aprobate pentru o perioadă de un an, care corespunde cu exerciţiul financiar bugetar;

130

- principiul specializării bugetare, care constă în înscrierea şi aprobarea prin buget a veniturilor pe surse de provenienţă şi a cheltuielilor pe categorii, după natura lor economică şi destinaţia lor;

- principiul echilibrului, care impune acoperirea integrală a cheltuielilor unui buget din veniturile bugetului respectiv;

- principiul solidarităţii, în baza căruia prin politicile bugetare locale se poate realiza ajutorarea unităţilor administrativ-teritoriale, precum şi a persoanelor fizice aflate în situaţie de extremă dificultate prin alocarea de sume din fondul de rezervă bugetară al bugetului local;

- principiul autonomiei financiare locale, în baza căruia unităţile administrativ-teritoriale au dreptul la resurse financiare suficiente pe care să le utilizeze în exercitarea atribuţiilor lor în condiţiile legii şi să stabilească nivelul impozitelor şi taxelor locale, în condiţiile legii;

- principiul proporţionalităţii, potrivit căruia resursele financiare trebuie să fie proporţionale cu responsabilităţile unităţilor administrativ-teritoriale;

- principiul consultării, în baza căruia autorităţile publice locale, prin structurile lor asociative, trebuie să fie consultate asupra procesului de alocare a resurselor financiare din bugetul de stat către bugetele locale.

5.2. Procesul bugetar

Proiectul de buget se elaborează de primar, respectiv de preşedintele consiliului judeţean.

Veniturile şi cheltuielile se grupează pe baza clasificaţiei bugetare.

Calendarul bugetar

Până la 1 iunie - Ministerul Economiei şi Finanţelor transmite limitele de cheltuieli; - în termen de 10 zile de la primirea limitelor de cheltuieli, ordonatorii principali de credite ai bugetului de stat şi

131

celorlalte bugete, transmit autorităţilor locale sumele aferente, în vederea includerii lor în proiectele de buget

• Până la 1 iulie - Ordonatorii principali de credite ai bugetelor locale depun proiectele de buget la direcţiile generale ale finanţelor publice şi estimările pe următorii 3 ani ••••

• Până la 15 iulie - Direcţiile generale ale finanţelor publice transmit la Ministerul Economiei şi-Finanţelor proiectele bugetelor locale pe ansamblul judeţului şi municipiului Bucureşti

• în termen de 5 zile de la publicarea bugetului de stat în „Monitorul Oficial"

- Ministerul Economiei şi Finanţelor transmite direcţiilor generale ale finanţelor publice sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat şi transferurile consolidate aprobate prin bugetul de stat

• în termen de 10 zile de la publicarea bugetului de stat

- Direcţiile generale ale finanţelor publice repartizează sumele defalcate şi transferurile consolidate, comunicate de Ministerul Economiei şi Finanţelor, pe unităţile administrativ-teritoriale

• în termen de 15 zile de la publicarea bugetului de stat

- Ordonatorii principali de credite definitivează proiectele de buget care se publică în presa locală sau se afişează la sediul unităţilor administrativ-teritoriale

• în termen de 15 zile de la publicarea bugetelor locale

- Locuitorii pot depune contestaţii care trebuie rezolvate în termen de 5 zile

• în termen de 20 zile de la publicarea bugetelor locale

- Proiectele de bugete locale se supun aprobării de către ordonatorii principali de credite (primarii, respectiv preşedinţii consiliilor judeţene) organelor deliberative (consiliile locale, respectiv consiliile judeţene)

132

• în termen de 45 zile de la publicarea bugetului de stat

- autorităţile deliberative trebuie să aprobe proiectele bugetelor locale

Ordonatorii de credite ai bugetelor locale sunt: - ordonatorii principali de credite: primarii unităţilor administrativ-

teritoriale, primarul general al Municipiului Bucureşti, primarii sectoarelor Municipiului Bucureşti şi preşedinţii consiliilor judeţene. Aceştia pot delega calitatea înlocuitorilor lor de drept sau altor persoane împuternicite în acest sens. Prin delegare se stabilesc limitele şi condiţiile delegării;

- ordonatorii secundari sau terţiari de credite: conducătorii instituţiilor publice finanţate din bugetele locale.

5.3. Execuţia bugetelor locale

Este alcătuită din: a) repartizarea pe trimestre a veniturilor şi cheltuielilor bugetelor

locale, care este aprobată de: - Ministerul Economiei şi Finanţelor, pentru sumele defalcate şi

transferurile de la bugetul de stat, la propunerile ordonatorilor principali de credite ai bugetelor locale transmise direcţiilor generale ale finanţelor publice care apoi le repartizează pe unităţi administrativ-teritoriale;

- ordonatorii principali de credite ai bugetelor locale, pentru bugetele locale, bugetele instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din bugetele locale, bugetele instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii, bugetele împrumuturilor externe şi interne şi bugetele fondurilor externe nerambursabile, în termen de 15 zile de la aprobarea sumelor defalcate şi transferurile de la bugetul de stat.

Virările de credite: - nu pot fi utilizate pentru majorarea cheltuielilor de personal; - de la un capitol la altul al clasificaţiei bugetare se aprobă de

consiliile locale sau judeţene, la propunerea şi pe baza justificărilor ordonatorilor de credite;

- în cadrul aceluiaşi capitol bugetar sau între programele aceluiaşi capitol se aprobă de fiecare ordonator principal de credite pentru bugetul propriu şi pentru bugetele instituţiilor şi serviciilor publice subordonate;

133

- se fac înainte de angajarea cheltuielilor. Fondurile externe nerambursabile se încasează într-un cont distinct

în afara bugetului local şi se utilizează numai în limita disponibilităţilor şi numai în scopul pentru care au fost acordate;

b) deschiderea de credite bugetare. Utilizarea sumelor prevăzute în bugetele locale se poate face după deschiderea de către ordonatorii principali a creditelor bugetare aprobate şi se face numai în limita sumei aprobate.

în cazul transferurilor de la bugetul de stat sau alte bugete, deschiderea se face de Ministerul Economiei şi Finanţelor prin direcţiile generale ale finanţelor publice pentru investiţii finanţate din fonduri externe la care contribuie şi Guvernul;

c) execuţia de casă a bugetelor locale. La fel ca şi în cazul bugetului statului, se face prin unităţile administrativ-teritoriale ale trezoreriei statului.

Execuţia de casă se face pe următoarele conturi distincte, prevăzute de Legea privind finanţele publice locale:

Venituri bugetare încasate pe structura clasificaţiei bugetare

Plăţi ale instituţiilor publice în limita creditelor bugetare şi a destinaţiilor aprobate

încasări şi plăţi privind datoria publică internă şi externă, con­tractată sau garantată de stat sau de unităţile administrativ-teritoriale

Păstrarea disponibilităţilor din fonduri externe nerambursabile

Alte operaţiuni financiare

134

Alocarea sumelor defalcate din unele venituri ale bugetului de stat se face lunar de către direcţiile generale ale finanţelor publice judeţene şi a municipiului Bucureşti;

d) încheierea execuţiei anuale a bugetelor locale In materializarea principiului anualităţii bugetare, aplicabil şi

bugetelor locale, prin Legea privind finanţele publice s-a dispus ca orice venit neîncasat şi orice cheltuială angajată, lichidată şi ordonanţată şi neplătită până la sfârşitul anului se încasează şi, respectiv, se plăteşte în contul bugetului anului următor. De asemenea, creditele bugetare neutilizate sunt anulate de drept. S-au instituit exceptări, pentru care este permisă reportarea în anul următor cu aceeaşi destinaţie:

disponibilităţile din fonduri externe nerambursabile

disponibilităţile din fondurile publice destinate cofinanţării contribuţiei financiare la Uniunea Europeană

Evidenţa execuţiei bugetare se realizează prin contul anual de execuţie care se întocmeşte şi se aprobă de consiliul local, pentru comune şi oraşe, şi de consiliul judeţean, la nivelul judeţului, până la 31 mai din anul următor.

Structura contului anual de execuţie

Prevederi bugetare iniţiale

Venituri r> Prevederi bugetare definitive

încasări realizate

Credite bugetare iniţiale

Cheltuieli (-+ Credite bugetare definitive

Plăti efectuate

135

Separat de aceasta, trimestrial şi anual, ordonatorii principali de credite ai bugetelor locale depun la direcţiile generale ale finanţelor publice judeţene sau a Municipiului Bucureşti situaţii financiare privind execuţia bugetară, la care trebuie să anexeze rapoarte de performanţă pe fiecare program. Situaţiile financiare trebuie aprobate de autorităţile deliberative ale unităţilor administrativ-teritoriale (consiliile locale/judeţene).

5.4. Veniturile şi cheltuielile bugetelor locale

Veniturile bugetelor locale se constituie din: • Venituri proprii constând din: - cote defalcate din impozitul pe venit; - impozite pe profit de la regiile autonome şi societăţile

comerciale sub autoritatea consiliilor judeţene; - alte impozite pe venit, profit şi câştiguri din capital; - taxa pe mijloacele de transport; - taxe şi tarife pentru eliberarea de licenţe şi autorizaţii de

funcţionare; - venituri din proprietate; - venituri din prestări de servicii; - amenzi, penalităţi şi confiscări; - venituri din valorificarea de bunuri. Impozitele şi taxele locale se aprobă de consiliile locale în

limitele Codului fiscal şi altor legi în materie. Veniturile din valorificarea de bunuri pot proveni din: - vânzarea sau valorificarea de bunuri, inclusiv din demolări,

dezmembrări, dezafectări de bunuri, aparţinând instituţiilor publice finanţate integral de la bugetele locale, caz în care sumele se fac venit la respectivul buget local;

- vânzarea sau valorificarea de bunuri ale celorlalte instituţii publice, caz în care sumele se fac venit la bugetul acestor instituţii;

- venituri din concesionarea sau închirierea bunurilor aparţinând domeniului public sau privat al unităţilor administrativ-teritoriale, caz în care sumele se fac venit la bugetul local;

136

- valorificarea bunurilor confiscate, caz în care sumele se fac venit la bugetul local în subordinea căruia funcţionează instituţia care a dispus confiscarea.

• Sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat • Donaţii şi sponsorizări • Subvenţii de la bugetul de stat şi alte administraţii • Operaţiuni financiare Aceste venituri vor fi prezentate la partea de drept fiscal. Cheltuielile bugetelor locale se efectuează pentru: - funcţionarea autorităţilor executive; - fondul de rezervă la dispoziţia autorităţilor administraţiei

publice locale; - fondurile de garantare a împrumuturilor; - finanţarea serviciilor publice comunitare şi altor servicii

publice generale; - finanţarea centrelor militare; - poliţia comunitară şi protecţie civilă; - învăţământ preşcolar, primar şi special; - servicii medicale în unităţi sanitare cu paturi; - servicii culturale (biblioteci, muzee, instituţii publice de spec­

tacole şi concerte, şcoli populare de artă şi meserii); - asistenţă pentru persoane în vârstă, în caz de invalidităţi,

asistenţă socială pentru familie şi copii; - alimentări cu apă şi amenajări hidrotehnice; - protecţia mediului; - acţiuni economice; - combustibil şi energie; - agricultură; - transporturi.

Cote defalcate din impozitul pe venit Din impozitul pe venit încasat la bugetul de stat, la nivelul

fiecărei unităţi administrativ-teritoriale se alocă lunar: - o cotă de 47% la bugetele locale ale comunelor, oraşelor şi

municipiilor pe al căror teritoriu îşi desfăşoară activitatea plătitorii de impozite;

137

- o cotă de 13% la bugetul local al judeţului; - o cotă de 22%, într-un cont distinct, pe seama direcţiilor

generale ale finanţelor publice pentru echilibrarea bugetelor locale ale comunelor, oraşelor, municipiilor şi al judeţului.

5.5. Finanţarea instituţiilor publice din bugetele unităţilor administrativ-teritoriale

în afara instituţiilor publice finanţate de la bugetul de stat, există şi instituţii publice, respectiv, de interes şi subordonare locală, care se finanţează:

- integral din bugetul local; - din venituri proprii şi din subvenţii de la bugetul local; - integral din venituri proprii. Veniturile instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din

bugetele locale se varsă la aceste bugete. Aceste venituri pot să provină din:

- prestări de servicii; - chirii; - manifestări cultural-artistice şi sportive, concursuri; - publicaţii şi prestaţii editoriale; - studii, proiecte; - valorificări de produse din activităţi proprii; - valorificări de bunuri, conform celor arătate la secţiunea 5.4

din prezenta lucrare. în activitatea lor, instituţiile publice pot să folosească bunuri şi

fonduri băneşti primite ca donaţii sau sponsorizări de la persoane fizice sau juridice. în cazul instituţiilor finanţate integral de la bugetul local, fondurile băneşti se fac venit la bugetul respectiv, cu acestea majorându-se veniturile şi cheltuielile sale, dar cu respectarea destinaţiilor stabilite de donatorul sau sponsorul care le-a dispus. Cele primite de instituţiile finanţate integral sau parţial din venituri proprii se fac venit la bugetul acestora şi cu ele se majorează bugetul de venituri şi de cheltuieli respectiv.

Bugetele instituţiilor publice, finanţate integral din bugetele instituţiei de care aparţin, se transmit la unitatea teritorială a trezoreriei statului. 138

5.6. Investiţiile publice locale

Sumele necesare investiţiilor publice locale se includ în proiectele de bugete locale pe baza programului de investiţii al fiecărei unităţi administrativ-teritoriale întocmit de ordonatorii principali de credite. Pentru fiecare obiectiv sunt incluse informaţii financiare şi informaţii nefinanciare.

Informaţiile financiare privesc: • valoarea totală a proiectului; • creditele de angajament şi creditele bugetare; • graficul de finanţare corelat cu graficul de execuţie; • analiza cost-beneficiu şi costurile de funcţionare după

punerea în funcţiune. Informaţiile nefinanciare sunt cu privire la: • strategia în domeniul investiţiilor; • descrierea proiectului; • stadiul fizic al obiectivelor.

5.7. Criza financiară şi insolvenţa unităţilor administrativ-teritoriale

Legea distinge între aceste două stări de dificultate financiară a unităţilor administrativ-teritoriale, criteriile de încadrare într-una din aceste stări privind durata şi volumul obligaţiilor de plată nesatisfăcute.

• Criza financiară are în vedere o neachitare a obligaţiilor de plată lichide şi exigibile mai mare de 90 zile şi un volum al acestora ce depăşeşte 15% din bugetul local.

O altă situaţie de criză financiară este atunci când drepturile salariale nu au fost achitate pe o perioadă mai mare de 90 zile. Deşi legea nu prevede expres, se deduce din formulare că nu este vorba de cazuri individuale, ci de totalitatea drepturilor salariale şi în integralitatea lor, şi nu a unor procente din acestea sau neacordarea unor majorări sau indexări.

139

Sesizarea situaţiei de criză poate fi făcută de factori instituţionali (ordonatorul de credite, conducătorul compartimentului financiar-contabil, direcţia generală a finanţelor publice, structura teritorială a Curţii de Conturi) sau de creditori şi se adresează la direcţia generală a finanţelor publice şi la ordonatorul principal de credite al unităţii administrativ-teritoriale care se află în situaţia de criză financiară. Este o condiţie cumulativă. în termen de 5 zile lucrătoare, ordonatorul principal de credite trebuie să convoace autoritatea deliberativă (consiliul), care ia act de situaţie şi îl mandatează pe ordonatorul principal de credite să elaboreze planul de redresare financiară în colaborare cu direcţia generală a finanţelor publice. Planul este supus spre aprobare autorităţilor deliberative în 3 zile lucrătoare de la aprobare şi trebuie adoptat în 5 zile lucrătoare de la depunere. Dacă planul nu este adoptat, autoritatea deliberativă trebuie să se întrunească din nou în următoarele 3 zile lucrătoare în vederea reanalizării acestuia. Dacă, din nou, nu este adoptat, acesta se consideră aprobat în forma propusă de iniţiator.

în perioada de redresare financiară, ordonatorul principal de credite are obligaţia să asigure funcţionarea eficientă şi eficace a serviciilor publice esenţiale. Controlul îndeplinirii măsurilor de redresare financiară se face de structurile teritoriale ale Curţii de Conturi.

Starea de criză financiară încetează prin aprobarea autorităţii deliberative, la propunerea ordonatorului principal de credite şi a structurii teritoriale a Curţii de Conturi.

Direcţia generală a finanţelor publice ţine registrul local al situaţiilor de criză financiară a unităţilor administrativ-teritoriale îri care, în termen de 5 zile lucrătoare, se înregistrează declararea sau încetarea acestor stări. Lunar, situaţiile de deschidere sau închidere i crizelor financiare se comunică Ministerului Economiei şi Finanţelor, pentru înregistrare în registrul naţional al situaţiilor de criză.

• Insolvenţa unităţilor administrativ-teritoriale se poate produce, de asemenea, în două situaţii distincte:

- când obligaţiile de plată, lichide şi exigibile, sunt mai vechi de 120 zile şi depăşesc 50% din bugetul anual, fără a se lua în calcul şi cele aflate în litigiu contractual;

140

- când drepturile salariale prevăzute în bugetul de venituri şi cheltuieli sunt neachitate pe o perioadă mai mare de 120 zile de la data scadenţei.

Cererea de declarare a insolvenţei poate fi introdusă la tribunalul în circumscripţia căruia se află unitatea administrativ-teritorială de orice creditor care are una sau mai multe creanţe certe, lichide şi exigibile.

Ordonatorul principal de credite, la rândul său, are obligaţia ca în termen de 15 zile de la constatarea stării de insolvenţa să ceară tribunalului constatarea acesteia şi deschiderea procedurii de insolvenţa şi să notifice creditorilor şi oricăror persoane interesate deschiderea procedurii.

Judecătorul sindic, constatând îndeplinite condiţiile, prin hotărârea de deschidere a insolvenţei, numeşte un administrator care, în 60 zile de la numire, împreună cu structura teritorială a Curţii de Conturi, trebuie să întocmească un plan de redresare. Planul de redresare se supune aprobării consiliului local în 10 zile de la întocmire. Acesta devine obligatoriu atât pentru organul deliberativ (consiliul), cât şi pentru ordonatorul principal de credite al unităţii administrativ-teritoriale. în caz de neadoptare în termenul de 10 zile, administratorul propune judecătorului sindic preluarea atribuţiilor ordonatorului principal de credite de către administrator. Dacă planul este adoptat de consiliu, administratorul monitorizează planul de redresare a insolvenţei. Atunci când administratorul preia atribuţiile ordonatorului principal de credite, ordonatorul principal de credite şi autoritatea deliberativă nu mai pot exercita atribuţii financiare, acestea fiind exercitate exclusiv de administrator.

încetarea stării de insolvenţa se pronunţă de judecătorul sindic la propunerea administratorului. După închiderea procedurii de insolvenţa, administratorul trebuie să notifice aceasta creditorilor şi oricăror persoane interesate şi, în termen de 30 zile, să încheie proces-verbal de predare-primire cu ordonatorul principal de credite cu privire la operaţiunile derulate pe timpul insolvenţei.

Evidenţa insolvenţei se ţine şi se reportează, la fel ca la situaţiile de criză financiară, în registrul local şi la Ministerul Economiei şi Finanţelor.

141

Capitolul 6

SISTEMUL C H E L T U I E L I L O R PUBLICE

6.1. Noţiunea şi clasificarea cheltuielilor publice şi bugetare

Cheltuielile publice sunt alcătuite din acea parte a raporturilor juridice ce constituie finanţele publice, şi anume acele raporturi juridice ce iau naştere, se modifică sau se sting în procesul întrebuinţării resurselor financiare publice în scopul întreţinerii autorităţilor statului, serviciilor şi instituţiilor publice, satisfacerii cerinţelor social-culturale şi a celorlalte trebuinţe colective.

Se particularizează prin trei caracteristici definitorii:

• are loc o întrebuinţare a unor fonduri băneşti din resursele financiare publice;

• întrebuinţarea fondurilor băneşti este făcută de stat prin autorităţile sau instituţiile sale publice ori de unităţile administrativ-teritoriale;

• fondurile băneşti sunt întrebuinţate în interes public. Clasificarea cheltuielilor publice poate fi teoretică sau oficială şi

legală. Clasificarea teoretică poate avea la bază diferite criterii. După criteriul economic, cheltuielile publice pot fi împărţite în

două grupe:

• cheltuieli ce reprezintă un consum de venit naţional (pentru întreţinerea aparatului de stat, învăţământ, sănătate, cultură etc.), numite şi neproductive;

142

• cheltuieli ce reprezintă un avans de venit naţional (cele făcute în domeniul economic), numite şi productive.

Din punct de vedere al destinaţiei, cheltuielile publice se clasifică legal în:

• cheltuieli curente, în care sunt incluse cheltuielile de personal, cheltuielile materiale şi servicii, subvenţii şi transferuri, dobânzi aferente datoriei publice, sume prevăzute în poziţiile globale ca rezerve. Subvenţiile, la rândul lor, se grupează în subvenţii pentru instituţiile publice, subvenţii pe produse şi activităţi, subvenţii pentru acoperirea diferenţelor de preţ şi tarif, prime acordate producătorilor agricoli;

• cheltuieli de capital, în care sunt incluse cheltuieli pentru investiţii şi cheltuieli pentru rezervele materiale naţionale şi de mobilizare;

• împrumuturi de acordat;

• rambursări de credite externe şi plăţi de dobânzi şi comisioane aferente acestora.

Tot după criteriul destinaţiei, cheltuielile pot fi grupate în următoarele categorii:

• cheltuieli în domeniul social;

• cheltuieli pentru susţinerea unor programe prioritare de cercetare;

• cheltuieli în domeniul economic;

• cheltuieli pentru apărare, ordine publică şi siguranţă naţională;

• cheltuieli pentru finanţarea administraţiei centrale şi locale;

• cheltuieli rezultând din datoria publică (rate, dobânzi etc.). Clasificarea oficială şi legală este cea instituită fie prin acte

normative ale organismelor internaţionale, fie prin acte normative ale statelor.

ONU clasifică cheltuielile pe destinaţii după cum urmează:

143

• servicii publice generale - administraţie, ordine publică şi securitate, organe de justiţie, procuratură, notariat şi alte instituţii publice;

• apărare - pentru armată, cercetare şi experienţe cu arme, baze militare pe teritorii străine, participarea la blocuri militare etc.;

• educaţie;

• sănătate;

• acţiuni economice;

• servicii comunale.

Clasificarea oficială şi legală a cheltuielilor publice făcută prin acte normative emanând de la autorităţile unui stat este cea făcută prin legea bugetară şi prin clasificaţia bugetară.

Clasificaţia cheltuielilor publice ale unui stat prezintă importanţă atât teoretică, cât şi practică.

Importanţa teoretică este dată de faptul că analiza categoriilor de cheltuieli publice permite:

• încadrarea finanţelor publice într-una din cele două categorii: clasice sau moderne;

• cunoaşterea direcţiilor de evoluţie a unui stat şi priorităţilor pe care şi le stabileşte pentru utilizarea resurselor publice;

• cunoaşterea gradului de centralizare sau descentralizare a deciziilor politice şi economice.

Importanţa practică este dată de:

• crearea cadrului pentru fundamentarea strategiilor şi tacticilor de dezvoltare;

• asigurarea unui sistem coerent de urmărire a transpunerii în viaţă a deciziilor luate la nivel politic şi legislativ.

144

6.2. Cheltuieli pentru instituţii şi acţiuni social-culturale

6.2.1. Necesitatea cheltuielilor în domeniul social-cultural

Drepturile omului impun statelor să asigure cetăţenilor lor, printre altele, şi dreptul la învăţătură, dreptul la ocrotirea sănătăţii, dreptul la muncă şi protecţia socială a muncii, dreptul la un nivel de trai decent, protecţia copiilor şi a tinerilor, protecţia persoanelor handicapate.

Cheltuielile social-culturale, conform clasificării oficiale, cuprind pe cele efectuate în următoarele domenii: învăţământ, sănătate, cultură şi artă, asistenţă socială şi protecţie socială pentru activitatea sportivă şi de tineret.

6.2.2. Cheltuielile pentru învăţământ

Cuprind întreaga gamă a formelor de învăţământ: preşcolar, primar, gimnazial, profesional, postliceal, universitar şi postuni­versitar.

O serie de cheltuieli pentru învăţământ se asigură din bugetele locale

Cheltuielile curente din bugetul de stat sunt efectuate pentru: 1) cheltuieli de personal: • cu salariile; • contribuţii pentru asigurări sociale de stat; • pentru constituirea fondului pentru plata ajutorului de şomaj; • deplasări, detaşări, transferuri; • contribuţii de asigurări sociale de sănătate; 2) cheltuieli materiale şi servicii: • drepturi cu caracter social; • hrană; • medicamente şi materiale sanitare; • cheltuieli pentru întreţinere şi gospodărie; • materiale şi prestări de servicii cu caracter funcţional; • obiecte de inventar de mică valoare sau scurtă durată şi

echipament;

145

• reparaţii curente; • reparaţii capitale; • cărţi şi publicaţii; • alte cheltuieli; 3) subvenţii şi transferuri: • subvenţii pentru instituţiile publice; • transferuri; 4) cheltuieli de capital: • investiţii ale instituţiilor publice; 5) rambursări de credite externe şi plăţi de dobânzi şl

comisioane aferente acestora.

6.2.3. Cheltuielile pentru sănătate

Sunt destinate plăţii personalului din sistemul medical, întreţinerii, funcţionării şi dotării dispensarelor medicale, policli­nicilor, spitalelor şi sanatoriilor, centrelor de diagnostic şi tratament, staţiilor de salvare, leagănelor de copii, finanţării acţiunilor antie­pidemice, precum şi investiţiilor pentru lărgirea şi modernizarea bazei tehnico-materiale.

începând cu anul 1998 a intrat în vigoare Legea asigurărilor sociale de sănătate nr. 145/1997 (M.Of. nr. 178/1997) prin care au luat fiinţă Casa Naţională de Asigurări de Sănătate şi casele de asigurări de sănătate judeţene şi a municipiului Bucureşti. Până la acest moment, cheltuielile pentru sănătate erau integral bugetate. Prin acest act normativ s-a trecut la finanţarea contributivă a persoanelor asigurate pe principiul solidarităţii şi subsidiarităţii. Ulterior, au fost adoptate alte acte normative care au modificat şi apoi au abrogat şi înlocuit Legea nr. 145/1997. Fondurile se formează din:

• contribuţii ale persoanelor fizice şi juridice, angajatori şi angajaţi;

• subvenţii de la bugetul de stat şi de la bugetele locale; • alte venituri. Din bugetul de stat se suportă următoarele cheltuieli: • pentru investiţiile legate de construirea unor unităţi sanitare

şi pentru aparatura medicală;

146

• pentru activitatea de diagnostic, curativă şi de reabilitare de importanţă naţională, pentru recuperarea capacităţii de muncă.

Asiguraţii suportă unele plăţi suplimentare pentru costul medicamentelor furnizate şi unele servicii medicale corespunzător reglementărilor stabilite de Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, potrivit criteriilor prevăzute în contractul de asigurare de sănătate. Nu se includ în serviciile medicale suportate de casa de asigurări de sănătate serviciile de sănătate acordate în caz de risc profesional, boli profesionale şi accidente de muncă, unele servicii medicale de înaltă performanţă, unele servicii de asistenţă stomatologică, asistenţă medicală curativă la locul de muncă şi serviciile hoteliere cu grad înalt de confort.

6.2.4. Cheltuielile pentru cultură, religie şi acţiuni privind activitatea sportivă şi de tineret

Sunt destinate plăţii salariilor personalului care îşi desfăşoară activitatea în aceste domenii, contribuţiilor pentru asigurările sociale de stat, cheltuielilor materiale şi de capital. Cheltuielile cu personalul sunt de cea 70%.

în afara sumelor alocate de la bugetul de stat, o serie de instituţii de cultură şi artă se finanţează şi din venituri proprii, numite venituri extrabugetare (taxe de intrare la muzee, vânzarea de publicaţii, reproduceri, vânzarea biletelor de intrare la spectacole etc.).

6.2.5. Cheltuielile pentru asistenţă şi protecţie socială

Sunt destinate întreţinerii căminelor de bătrâni şi pensionari, căminelor de primire a minorilor, plăţii alocaţiei de stat pentru copii, ajutoarelor pentru mamele cu mulţi copii, indemnizaţiilor de naştere, ajutoarelor pentru soţiile militarilor în termen, pensiilor şi ajutoarelor băneşti acordate veteranilor, văduvelor şi invalizilor de război. La acestea se adaugă cheltuielile pentru pensiile şi ajutoarele acordate urmaşilor eroilor Revoluţiei din decembrie 1989 şi luptătorilor în această Revoluţie, precum şi cheltuielile pentru constituirea Fondului pentru plata ajutorului de şomaj.

147

Cheltuieli pentru asistenţa socială se mai fac şi din Fondul de risc şi de accident pentru protecţia specială a persoanelor handicapate, din care, printre altele, se acoperă pentru handicapaţi plata taxelor de abonament pentru deţinătorii de aparate radio şi TV, reducerea costului biletelor de intrare la spectacole, muzee, manifestări artistice şi sportive, plata taxelor de instalare, transferare şi abonament telefonic, precum şi a unui număr de impulsuri, gratuitatea transportului urban cu mijloacele de transport în comun şi a transportului interurban, indemnizaţii pentru persoanele care au în îngrijire, supraveghere şi acordă ajutor permanent adultului sau minorului handicapat şi pentru asigurarea asistenţei medicale.

6.3. Cheltuieli pentru domeniul economic

Au o pondere însemnată în totalul bugetului, fiind de cea 20%. Ele sunt utilizate atât pentru industrie, agricultură, silvicultură, cercetarea ştiinţifică aplicată, transporturi şi telecomunicaţii, cât şi pentru alte acţiuni economice.

Cheltuielile în domeniul economic sunt prevăzute cu următoarele destinaţii:

• programe de cercetare de interes economic;

• investiţii ale regiilor autonome şi societăţilor comerciale cu capital de stat;

• subvenţii pe produse şi activităţi;

• transferuri neconsolidabile;

• subvenţii pentru acoperirea diferenţelor de preţ şi tarif;

• stocuri pentru rezerve materiale naţionale şi de mobilizare;

• celelalte cheltuieli curente şi de capital specifice şi celorlalte domenii (personal, reparaţii, investiţii etc.).

148

Capitolul 7

D A T O R I A PUBLICĂ

7.1. Noţiuni privind datoria publică

Sediul materiei îl constituie Legea datoriei publice nr. 313/2003 („Monitorul Oficial al României" nr. 577/29.06.2004).

Deşi, potrivit principiului echilibrului, cheltuielile bugetare trebuie să fie, pe cât posibil, egale, în practică statele recurg la bugetele cu deficit în care acesta este acoperit prin împrumutul public (creditul public).

Necesitatea împrumutului public este dată de două cauze principale:

- fiscalitatea nu poate depăşi o anumită limită, pentru că s-ar transforma într-o frână a dezvoltării economice;

- neregularitatea încasării veniturilor bugetare, ce se încasează la anumite termene, între care pot interveni goluri de casă.

Avantajele recurgerii la împrumutul public: - consolidarea patrimoniului public şi privat al statului şi

unităţilor administrativ-teritoriale prin sumele atrase care vor fi restituite ulterior;

- atragerea în circuitul economic a unor fonduri băneşti disponibile care, rămase neutilizate, ar produce perturbări ale circuitului economic.

Dezavantaje ale împrumutului public: - reducerea consumului, care ar putea duce la scăderea cererii şi,

implicit, a producţiei; - aruncarea în sarcina generaţiilor viitoare a obligaţiei de

rambursare.

149

împrumutul public se deosebeşte de împrumutul privat, primul fiind contractat sau garantat de stat sau unităţile administrativ-teritoriale, cel de-al doilea fiind contractat de particulari în folosul lor.

Potrivit legii (nr. 313/2004), datoria publică este alcătuită din: - datoria publică guvernamentală, constând din totalitatea

obligaţiilor financiare interne şi externe ale statului provenind din împrumuturile contractate direct sau garantate de Guvern, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, în numele României, de pe pieţele publice;

- datoria publică locală, constând din totalitatea obligaţiilor financiare interne şi externe ale autorităţilor administraţiei publice locale, provenind din împrumuturi interne sau externe, contractate direct sau garantate de acestea de pe pieţele financiare.

Serviciul datoriei publice reprezintă totalitatea sumelor de plată decurgând din datoria publică, respectiv rate de capital, dobânzi, comisioane şi alte costuri aferente datoriei publice, pe o perioadă determinată, de regulă, de un an.

7.2. Clasificări

împrumutul public poate fi clasificat după mai multe criterii: a) în funcţie de durată: -pe termen scurt - durata de rambursare nu depăşeşte un an; - pe termen mediu - durata de rambursare este mai mare de un

an, dar nu depăşeşte 5 ani; -pe termen lung - durata de rambursare este mai mare de 5 ani; b) după spaţiul geografic: - împrumutul intern - contractat de la creditori rezidenţi în

România; - împrumutul extern - contractat de la creditori nerezidenţi în

România; c) după calitatea împrumutatului: - împrumut contractat de stat; - împrumut al altor persoane, dar cu garanţia statului; - împrumut contractat de unităţile administrativ-teritoriale; - împrumut contractat de alte persoane, dar garantat de

unităţile administrativ-teritoriale. ' 150

7.3. Scopurile împrumutului public

Scopurile împrumutului public, potrivit art. 3 din Legea datoriei publice, sunt:

- finanţarea deficitului bugetului de stat; - finanţarea deficitelor din anii precedenţi ale bugetului asigurărilor

sociale de stat până la alocarea de sume cu această destinaţie; - finanţarea deficitelor temporare ale bugetului de stat, bugetul

asigurărilor sociale de stat şi bugetului trezoreriei statului din exerciţiul curent;

- refinanţarea datoriei publice guvernamentale, în condiţiile acceptate de Ministerul Economiei şi Finanţelor;

- menţinerea în permanenţă a unui sold corespunzător în contul curent general al trezoreriei statului;

- finanţarea unor proiecte sau alte necesităţi aprobate prin hotărâre a Guvernului;

- susţinerea balanţei de plăţi şi a rezervei valutare. Prin lege pot fi stabilite şi alte scopuri.

7.4. Caracterele juridice

Din prevederile legale privind împrumutul public rezultă următoarele trăsături:

- caracterul legal, rezultând din prevederea în lege a acestuia; - caracterul contractual, decurgând din prevederea legală potrivit

căreia „Guvernul este autorizat să contracteze împrumuturi de stat (...)"; - caracterul rambursabil, rezultând din prevederea legală potrivit

căreia rambursarea datoriei este o obligaţie necondiţionată şi irevocabilă; - caracterul temporar, constând în faptul că sunt prevederi legale

ale duratei creditului.

7.5. Gestionarea datoriei publice

Definiţie. Gestionarea datoriei publice este ansamblul activităţilor şi operaţiunilor de contractare, asigurarea garanţiilor, plata

151

ratelor, dobânzilor şi altor sume aferente, ţinerea evidenţelor, gestionarea fondurilor de risc.

Plasarea împrumuturilor publice poate fi făcută: - prin subscripţie publică; - prin consorţii bancare; - prin vânzare la bursă. Gestionarea datoriei publice poate fi: - gestionare normală, care constă în derularea restituirii în

condiţiile contractuale, respectiv plata ratelor, dobânzilor şi a celorlalte termene convenite. I se mai spune şi amortizarea împrumutului;

- gestionare excepţională, care constă în modificarea condiţiilor împrumutului prin:

• conversiune - operaţiunea de schimbare a condiţiilor unui împrumut prin micşorarea dobânzii şi/sau mărirea termenului de rambursare. Nu se confundă cu conversia datoriei publice, care înseamnă transformarea în monedă naţională a împrumuturilor externe în alte valute sau alte monede naţionale;

• consolidare - prelungirea termenului de rambursare fără modificarea ratei dobânzii. Datoria publică consolidată este cea rezultată din împrumuturile publice pe termene mai mari, care se menţin pe mai mulţi ani sau chiar cu o perspectivă neprecizată în timp. Datoria publică flotantă este cea pe termen scurt cu termen de rambursare în acelaşi an sau în exerciţiul financiar următor.

Amortizarea sau stingerea datoriei publice se poate face în mai multe modalităţi:

- rambursarea pe calea anuităţilor — începând cu al doilea sau al treilea an al împrumutului, debitorul (statul, unitatea administrativ-teritorială) începe să achite, pe lângă dobânzi, şi o parte din suma datorată;

- rambursarea prin tragere la sorţi - la data lansării împrumutului, contractat de la un număr mare de creditori, debitorul stabileşte valoarea acţiunilor amortizabile în fiecare an prin tragere la sorţi;

- rambursarea prin răscumpărare la bursă - se utilizează când cursul obligaţiunilor este scăzut şi legea care a autorizat împrumutul prevede că acesta nu poate fi rambursat înainte de termen. 152

7.6. Instrumentele datoriei publice

Datoria publică poate fi contractată prin: - titluri de stat emise pe piaţa internă sau externă; - împrumuturi de stat la bănci, de la alte instituţii de credit,

persoane juridice române sau străine, în condiţii rezultate în urma negocierilor;

- împrumuturi de la state, de la guverne şi agenţii guvernamentale străine, instituţii financiare internaţionale sau de la alte organizaţii internaţionale;

- împrumuturi temporare din disponibilităţile contului curent al trezoreriei statului, în condiţiile legii;

- garanţii de stat. Titlurile de stat pot fi: a) în funcţie de suport: - în formă materializată, ca înscrisuri imprimate, cuprinzând

menţiuni obligatorii referitoare la emitent, valoare nominală, rata dobânzii, scadenţa, modul de transmiterii;

- în formă dematerializată, ca titluri pentru care emisiunea, probaţiunea şi transmiterea drepturilor încorporate se evidenţiază prin sistemul de înregistrare în cont, pe suport hârtie sau alt tip de suport stabilit de Ministerul Economiei şi Finanţelor.

b) în funcţie de beneficiul oferit: - cu dobândă - sunt cele care au o valoare nominală la care se

plăteşte o dobândă la termenele specificate la emisiunea lor; - cu discount - sunt cele fără cupon de dobândă şi care sunt

vândute la o valoare mai mică decât valoarea lor nominală; c) în funcţie de modul de transmitere: - nominative - care nu pot fi transmise decât în forma şi

condiţiile prevăzute de lege, titularul lor fiind nominalizat; - la purtător - transmiterea lor este liberă, titularul nefîind

nominalizat în cuprinsul titlului, acesta fiind posesorul înscrisului constatator;

d) în funcţie de posibilitatea negocierii lor: - nenegociabile - sunt cele nominative, care nu pot fi transmise;

153

- negociabile - sunt cele de la purtător care pot fi transmise la preţul stabilit de părţi sau la bursă.

7.7. Datoria publică contractată sau garantată de stat sau unităţi administrativ-teritoriale

Statul poate contracta datoria publică în condiţiile arătate mai sus, pe care o poate subîmprumuta unor beneficiari finali (ministere, instituţii publice).

în anumite condiţii, statul poate garanta datoria publică contractată de agenţi economici sau autorităţi ale administraţiei publice.

Pentru acoperirea riscurilor decurgând din aceste împrumuturi se constituie Fondul de risc, care se formează din:

- dobânzi din disponibilităţile acestui fond; - dobânzi şi penalităţi de întârziere pentru neplata la termen de

beneficiarii împrumuturilor; - sume încasate sub formă de comisioane de Ia beneficiarii

împrumuturilor; - fonduri de la bugetul de stat; - alte surse legale. Şi unităţile administrativ-teritoriale pot contracta în nume

propriu sau să garanteze în condiţiile arătate la împrumuturile garantate de stat.

154

Partea a Il-a

D R E P T F I S C A L

Capitolul 1

NOŢIUNI I N T R O D U C T I V E

1.1. Definiţia şi obiectul dreptului fiscal

Ştiinţa dreptului a pus în evidenţă fenomenul formării de noi ramuri ale dreptului, în special prin desprinderea din alte ramuri ale dreptului deja consacrate. Aşa a luat fiinţă şi ramura dreptului financiar public desprinsă din dreptul administrativ, desprins, la rândul lui, din dreptul constituţional.

Dreptul financiar public cuprinde în obiectul său de studiu: - normele de drept bugetar - privitoare la sistemul unitar de

bugete; - norme de drept fiscal - privitoare la realizarea veniturilor

incluse în sistemul unitar de bugete; - norme privind controlul financiar şi fiscal; - norme privind datoria publică. După reglementarea relaţiilor din sfera realizării veniturilor

publice, prin Codul fiscal şi Codul de procedură fiscală, susţinătorii ideii unei ramuri distincte de drept, intitulată drept fiscal, dispun de argumente în plus pentru autonomizarea acestei desprinderi din dreptul financiar public. Sunt însă, în continuare, autori care tratează dreptul fiscal ca subramură a dreptului financiar public, pe considerentul că impozitele şi taxele fac parte din structura finanţelor publice. Sunt state în cadrul cărora impozitele şi taxele nu sunt reglementate autonom, ci coordonat cu celelalte elemente ale finanţelor publice.

157

Autonomizarea de dată recentă a dreptului fiscal nu a permis încă o definire unitară a acestuia, cu atât mai mult, cu cât nu sunt prea multe încercări în acest sens.

Etimologic şi funcţional, noţiunea de drept fiscal duce la o îngustare a sferei acestei ramuri în raport de veniturile ce se cuprind în bugetele publice, pentru că nu toate aceste venituri, aşa cum vom arăta, au o natură fiscală. în plus, nici aspectele privind controlul în sfera finanţelor publice nu intră în totalitate în dreptul fiscal. Aceasta pentru că o parte a controlului este de natură financiar-bugetară, care priveşte respectarea regulilor bugetare, numită control financiar, iar cealaltă parte priveşte declararea, evidenţierea şi plata către stat a impunerilor cu caracter fiscal, numită control fiscal.

în împărţirea tradiţională a dreptului, ramurile acestuia sunt fie de drept material (substanţial), cum sunt dreptul civil şi dreptul penal, fie de drept procesual, cum sunt dreptul procesual civil şi dreptul procesual penal. Mergând pe această împărţire, s-ar impune- şi 6 ramură de drept procesual fiscal, cu atât mai mult, cu cât avem şi un „Cod de procedură fiscală".

Prin urmare, o definiţie la acest moment a dreptului fiscal ar fi una imperfectă. Obiectul de studiu al acestei ramuri, aşa cum este în prezent, adică în stadiu incipient, ne-ar permite să definim dreptul fiscal ca ramură a dreptului public care studiază raporturile juridice ce iau naştere, se modifică sau se sting în procesul realizării veniturilor de natură fiscală ale bugetelor publice.

Obiectul dreptului fiscal îl constituie realizarea veniturilor fiscale ale bugetelor publice.

1.2. Codificarea dreptului fiscal. Izvoarele dreptului fiscal

Trecerea, după 22 decembrie 1989, de la economia socialistă, centralizată şi planificată, la o economie de piaţă a impus adoptarea de reglementări legale prin care să se asigure veniturile necesare funcţionării statului şi unităţilor administrativ-teritoriale. Regle­mentările adoptate în această perioadă de tranziţie, firesc, au avut imperfecţiuni. Fiecare venit al statului avea o reglementare separată.

158

în plus, şi aderarea la Uniunea Europeană impune, în continuare, perfecţionări ale cadrului legislativ al fiscalităţii.

Cu titlu exemplificativ, privind reglementările, numeroase şi neunitare în acelaşi timp, nominalizăm câteva dintre actele normative adoptate în domeniu:

- impozitul pe dividende: Legea nr. 40/1992 privind stabilirea impozitului pe dividende la societăţile comerciale, abrogată prin Ordonanţa Guvernului nr, 26/1995 privind impozitul pe dividende;

- impozite şi taxe locale: Legea nr. 27/1994 privind impozitele şi taxele locale;

- Taxa pe valoarea adăugată (TVA): Ordonanţa Guvernului nr. 3/1992 privind taxa pe valoarea adăugată; Legea nr. 345/2002 privind taxa pe valoarea adăugată;

- Impozitul pe profit: Legea nr. 12/1991, abrogată prin Ordonanţa Guvernului nr. 70/1994, şi Legea nr. 414/2002.

Exemplele sunt numeroase şi nu pot fi redate integral. Se impunea realizarea unui cadru unitar, obiectiv realizat prin

cele două coduri amintite: - Codul fiscal al României, adoptat prin Legea nr. 571/2003

(M. Of. nr. 927/23.12.2003), care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2004. Potrivit art. 1, acesta stabileşte cadrul legal pentru impozitele locale, precizează contribuabilii care trebuie să plătească aceste taxe şi impozite, modul de calcul şi plată al acestora. Codul fiscal, în materie fiscală, prevalează asupra oricăror prevederi din alte acte normative. Conţine reglementări privind următoarele impozite şi taxe: impozitul pe profit, impozitul pe venit, impozitul pe veniturile microîntreprin­derilor, impozitul pe veniturile obţinute în România de nerezidenţi, impozitul pe reprezentanţe, taxa pe valoarea adăugată, accizele, impozitele şi taxele locale;

- Codul de procedură fiscală al României, adoptat prin Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 (republicat în „Monitorul Oficial al României" nr. 863/26.09.2005), a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2004. Reglementează drepturile şi obligaţiile părţilor din raporturile juridice fiscale privind administrarea impozitelor şi taxelor datorate bugetului de stat şi bugetelor locale, prevăzute de Codul fiscal (art. 1). De asemenea, se aplică şi pentru administrarea drepturilor vamale, precum şi pentru administrarea creanţelor provenind din contribuţii,

159

imenzi şi alte sume care constituie venituri ale bugetului general consolidat, în măsura în care legea nu prevede altfel. Prin administrarea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi altor sume, în Codul de procedură fiscală, se înţelege ansamblul activităţilor desfăşurate de organele fiscale în legătură cu: 1) înregistrarea Escală; 2) declararea, stabilirea, verificarea şi colectarea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi altor sume datorate bugetului general consolidat; 3) soluţionarea contestaţiilor împotriva actelor idministrative fiscale.

Izvoarele dreptului fiscal, în sens formal, sunt actele normative lin sistemul de drept care reglementează cadrul legal de stabilire a meniturilor fiscale ale bugetelor publice, colectarea acestora, drepturile ji obligaţiile subiectelor raporturilor juridice fiscale.

Aceste izvoare ale dreptului fiscale pot să fie: - izvoare specifice, care au ca obiect numai aspectele fiscale; - izvoare comune cu alte ramuri de drept, care au un alt obiect

ie reglementare, dar care conţin şi norme ce interesează dreptul fiscal, ;um sunt, de exemplu, actele normative care prevăd sancţiuni cu amendă contravenţională, contenciosul administrativ, codul de procedură fiscală ş.a.

Cele două coduri - fiscal şi de procedură fiscală - sunt principalele izvoare specifice ale dreptului fiscal. în afara lor mai sunt şi alte izvoare specifice. Dintre acestea, exemplificăm: regle­mentările privind evaziunea fiscală, Codul vamal, cazierul fiscal, inspecţia fiscală, Garda Financiară, ANAF ş.a.

1.3. Concepţii despre fiscalitate

De-a lungul timpului, dreptul statului de a percepe dări de la persoanele aflate pe teritoriul său, sau chiar în afara acestuia, a constituit o preocupare, un obiect de studiu, nu numai pentru doctrina juridică, pentru constituţionalişti, dar şi pentru doctrina economică.

Impunerea de dări a apărut, aşa cum am arătat la disciplina „drept financiar", odată cu apariţia primelor formaţiuni sociale, căpătând oficializare odată cu apariţia formaţiunilor statale. în spaţiul european, în perioada Imperiului roman, perceperea de dări s-a făcut, la începuturi, numai de la popoarele cucerite. Mai târziu, impozitele, pe imobile, în

primă fază, şi, ulterior, pe bunurile mobile, au fost percepute şi de la cetăţenii imperiului.

în evoluţia impunerii, se disting următoarele etape 4 7: - etapa veche, care a durat până la începutul secolului al XVI-lea şi

în care structurile fiscale erau rudimentare, specifice civilizaţiei agricole. Se caracterizează prin: stabilirea arbitrară a obligaţiilor fiscale; existenţa inegalităţilor decurgând din privilegii; lipsa regularităţii; practicarea impozitelor de repartiţie şi, abia spre sfârşitul perioadei, a impozitelor de tip real;

- etapa liberală, care s-a întins până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, a fost determinată de pătrunderea relaţiilor de tip capitalist. Revoluţia franceză de la 1789 a fost momentul trecerii spre actualele structuri fiscale. în Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului, alături de celebra statuare „toţi oamenii se nasc şi rămân liberi şi egali în drepturi", se aflau şi prevederi privind contribuţiile necesare susţinerii statului: • Art. 13 - „pentru întreţinerea forţei publice şi pentru o administraţie, o contribuţie comună este indispensabilă. Ea trebuie raportată egal între toţi cetăţenii în măsura posibilităţilor". • Art. 14: „toţi cetăţenii au dreptul să constate ei înşişi sau prin reprezentanţi necesitatea contribuţiei publice, să consimtă liber asupra utilizării şi determinării calităţii, aşezării, modului de încasare şi duratei". în etapa liberală a apărut acciza (1643, Anglia), care nu influenţa direct privilegiile fiscale şi consta într-un ansamblu de impozite pe actele de consum sau de circulaţie. S-a extins treptat în practica ţărilor europene. Au urmat capitaţia graduală, alcătuită din capitaţia reală asupra produselor pământului, şi capitaţia personală asupra comerţului şi industriilor în formare. După Revoluţia de la 1789, sistemul fiscal francez se caracteriza prin:

- impozit cu tarif specific pe obiecte determinate; - impozit funciar pe proprietăţi construite şi proprietăţi neconstruite; - capitaţie graduală, înlocuită în 1791 prin capitaţie fixă, sub forma

unui impozit personal egal cu valoarea a trei zile de muncă a fiecărui locuitor francez şi străin, indiferent de sex, drepturi şi reputaţie;

4 7 cf. Carmen Corduneanu, Sistemul fiscal în ştiinţa finanţelor, Fd. Codecs, Bucureşti, 1998, p. 52-70

161 160

- impozit pe transmiterea proprietăţii imobiliare, indiferent de forma transmiterii - vânzare, donaţie, moştenire;

- impozit asupra profesiunilor (patenta); - impozit pe ferestre; - evaluarea materiei impozabile pe semne exterioare; - neimpozitarea anumitor venituri - rentele, salariile funcţionarilor

publici, creanţe ipotecare, dobânzi, câştigurile scriitorilor şi artiştilor. Revoluţia de la 1848 a determinat şi ea schimbări în fiscalitate.

Impozitele de cotitate erau considerate democratice, iar cele de repartiţie arbitrare, despotice, rudimentare. Adam Smith, sub influenţa filosofiei iluministe a Revoluţiei franceze, se pronunţa în sensul ca fiecare să contribuie în funcţie de veniturile pentru care statul îi asigură protecţia. Justiţia fiscală (în sensul ideii de dreptate, şi nu al puterii judecătoreşti) nu mai însenina a plăti toţi sau nu impozite, ci cum acestea sunt plătite. Necesitatea proporţionalităţii, certitudinii, excluderii arbitrariului, comodităţii contribuţiei şi costului perceperii a influenţat structurile fiscale. Politica statelor liberale se baza pe preponderenţa impozitelor directe, în special prin introducerea impozitului pe venit;

- etapa modernă a debutat după 1870, când s-a produs a doua fază a revoluţiei industriale şi a început procesul de concentrare a structurilor microeconomice. Evoluţia sistemelor fiscale a fost complexă şi ca urmare a evenimentelor sociale şi politice din secolul al XX-lea.

La baza dezvoltării sistemului fiscal au stat o serie de teorii, printre care 4 8:

- teoria contractului social a lui J. J. Rousseau - dreptul statului de a percepe impozite decurge din convenţia dintre stat şi cetăţeni, care renunţă astfel la o parte din libertăţile lor în favoarea statului, ce trebuie să rezolve problemele de interes general;

- teoria solidarităţii. Potrivit acestei teorii, impozitele şi taxele sunt contribuţii benevole, acceptate de cetăţeni în virtutea solidarităţii sociale şi naţionale;

- teoria echivalenţei impozitelor (teoria schimbului sau teoria intereselor), formulată de Adam Smith şi continuată de Montesquieu, potrivit căreia impozitele reprezintă preţul serviciilor prestate de către stat.

Vezi Emil Bălan, Drept financiar, ed. a Ill-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004. 162

1.4. Principiile fiscalităţii

Codul fiscal al României prevede următoarele principii ale fiscalităţii (art. 3):

a) neutralitatea măsurilor fiscale, în raport de diferite categorii de investitori şi capitaluri, cu forma de proprietate, asigurând condiţii egale investitorilor, capitalului român şi străin. Potrivit acestui principiu, impozitele şi taxele nu vor fi diferenţiate în funcţie de cetăţenia investitorului sau originea capitalului (român sau străin) şi nici în funcţie de forma de proprietate;

b) certitudinea impunerii, prin elaborarea de norme juridice clare, care să nu conducă la interpretări arbitrare, termenele, modalitatea şi termenele de plată să fie precis stabilite pentru fiecare plătitor, respectiv aceştia să poată urmări şi înţelege sarcina fiscală ce le revine, precum şi să poată determina influenţa deciziilor lor de management financiar asupra sarcinii lor fiscale. Pentru întărirea acestui principiu, Codul fiscal mai prevede că acesta se modifică şi se completează numai prin lege, promovată, de regulă, cu 6 luni înainte de data intrării în vigoare a acesteia. Orice modificare sau completare a Codului fiscal intră în vigoare începând cu prima zi a anului următor celui în care a fost adoptată prin lege. Principiul certitudinii trebuie să asigure contribuabilului convingerea că legea fiscală se aplică de o anumită manieră, că interpretarea ei este unitară, necontroversată şi se aplică la fel în toate situaţiile de acelaşi fel;

c) echitatea fiscală la nivelul persoanelor fizice, prin impunerea diferită a veniturilor, în funcţie de mărimea acestora. Echitate nu înseamnă egalitate. Introducerea cotei unice de impozitare nu înseamnă abdicarea de la principiul echităţii, impozitele fiind diferenţiate atât după mărimea lor, cât şi după natura lor;

d) eficienţa impunerii prin asigurarea stabilităţii pe termen lung a prevederilor Codului fiscal astfel încât să nu ducă la efecte retroactive defavorabile, pentru persoane fizice sau juridice, în raport cu impozitarea în vigoare la data adoptării de către acestea a unor decizii investiţionale majore. Aşa cum rezultă din formulare, acest principiu este strâns legat de cel al certitudinii, dar şi de principiul neretroactivităţii legii, în speţă a legii fiscale. Rezultă că legea fiscală dispune numai pentru

163

viitor. Condiţionarea de a nu duce la efecte retroactive defavorabile generează asemănări cu legea penală, care nu retroactivează decât în cazul legii penale mai favorabile. Deşi nu prevede în acest sens, se poate interpreta că legea fiscală mai favorabilă poate retroactiva. Denumirea principiului, respectiv eficienţa impunerii, impune ca interpretarea şi aplicarea legii fiscale să se facă astfel încât să producă efecte, să nu fie lipsite de efecte, să ducă la realizarea legii fiscale şi ajungerea în buget a sumelor ce se cuvin acestuia. Apreciem că definirea făcută acestui principiu în Codul fiscal este imperfectă, deficitară, incompletă.

1.5. Sistemul fiscal din România

Conceptul de sistem fiscal are două accepţiuni: a) ansamblul măsurilor stabilite, cadrul legal adoptat, în vederea

realizării veniturilor bugetelor publice; b) ansamblul instituţional-administrativ destinat realizării veni­

turilor bugetelor publice. Sistemele fiscale, în prima accepţiune, au fost clasificate după

mai multe criterii 4 9: a) după natura impozitelor predominante: > Sisteme fiscale în care predomină impozitele directe, din

care fac parte cele rudimentare, de tip arhaic, specifice primelor entităţi de tip statal din punct de vedere economic, bazate pe venitul net şi impozitul pe societate;

> sisteme fiscale în care predomină impozitele indirecte, specifice fostelor ţări socialiste, statelor subdezvotate sau ţărilor în criză economică;

> sisteme fiscale cu predominanţă complexă, în care principalele impozite au ponderi apropiate;

> sisteme fiscale în care predomină impozitele generale, specifice ţărilor dezvoltate. în aceste sisteme se aplică impozitul pe venit, impozitul de tip general şi impozitul pe cifra de afaceri sau TVA, tot impozite de tip general;

Vezi Carmen Corduneanu, op. cit., p. 68-70.

> sisteme fiscale în care predomină impozitele particulare, caracteristice structurilor fiscale neevoluate, cu impozite pe anumite categorii de venituri;

b) după intensitatea presiunii fiscale: > sisteme fiscale grele, în care ponderea prelevărilor fiscale în

ansamblul veniturilor bugetare este mare (80%-90%), iar ponderea în PIB a prelevărilor fiscale este de 25%-30%. Sunt caracteristice ţărilor dezvoltate economic, dar şi statelor în tranziţie datorită marilor necesităţi financiare necesare reformelor;

> sisteme fiscale uşoare, specifice ţărilor subdezvoltate în perioade de tranziţie spre stadiul dezvoltat, dar şi „paradisurilor fiscale". Ponderea prelevărilor fiscale în PIB este mai redusă - 10%-15%.

Din acest punct de vedere, sistemul fiscal din România se încadrează la sistemele fiscale grele.

In cea de-a doua accepţiune, de ansamblu instituţional-administrativ, Codul de procedură fiscală prevede că statul, ca subiect al raportului juridic fiscal, este reprezentat de Ministerul Economiei şi Finanţelor prin Agenţia Naţională de Administraţie Fiscală (ANAF) şi unităţile sale teritoriale.

ANAF a fost înfiinţată prin Ordonanţa Guvernului nr. 86/2003. în subordinea sa funcţionează şi Autoritatea Naţională a Vămilor (HG nr. 165/2005). în cadrul Ministerului Economiei şi Finanţelor mai funcţionează şi Garda Financiară.

Pentru aplicarea unitară a reglementărilor fiscale în cadrul Ministerului Economiei şi Finanţelor funcţionează Comisia fiscală centrală.

în afara organelor fiscale centrale şi locale ale Ministerului Economiei şi Finanţelor, din sistemul fiscal mai fac parte şi organele administraţiei publice locale cu atribuţii în domeniul fiscal.

Deci, sistemul fiscal, ca ansamblu instituţional-administrativ, este format din organele cu competenţă fiscală de la nivel central şi din teritoriu ale Ministerului Economiei şi Finanţelor (ANAF), precum şi din organele cu competenţă fiscală ale autorităţilor unităţilor administrativ-teritoriale.

165 164

Capitolul 2

V E N I T U R I L E B U G E T E L O R PUBLICE

2.1. Elementele definitorii (esenţiale) ale veniturilor bugetelor publice

Veniturile bugetare se caracterizează prin anumite elemente esenţiale rezultând din modul de determinare, provenienţa lor, termene de plată, calificarea lor ş.a. care se află în actul normativ de stabilire a lor, în cele mai multe cazuri în Codul fiscal şi Codul de procedură fiscală, dar şi în alte acte normative specifice sau comune cu alte ramuri de drept.

Aceste elemente esenţiale sunt: • denumirea venitului bugetar, care este dată de natura şa

financiar-economică, putând fi: impozit, taxă, contribuţie, prelevare ş.a.;

• subiectul impunerii, denumit în Codul de procedură fiscală contribuabilul, este orice persoană fizică sau juridică sau orice entitate fără personalitate juridică ce datorează impozite, taxe, contribuţii şi alte sume bugetului general consolidat, în condiţiile legii. I se mai spune şi debitorul obligaţiei fiscale. Uneori, contribuabilul nu are relaţii directe cu bugetul public, pentru el făcând plata o altă persoană (plătitorul), cum este cazul angajatorului, pentru impozite pe salarii, pentru contribuţiile de asigurări sociale ş.a. în alte situaţii, relaţia cu bugetul poate să se realizeze prin împuternicit care poate fi:

- persoană fizică, împuternicită prin act autentic; - prin avocat, împuternicit potrivit delegaţiei avocaţiale. Desemnarea împuternicitului este obligatorie în cazul contribua­

bilului fără domiciliu fiscal în România.

166

Dacă nu există împuternicit, organul fiscal trebuie să solicite instanţei de judecată numirea unui curator fiscal pentru:

- contribuabilul absent; - contribuabilul cu domiciliul fiscal necunoscut; -contribuabilul care, din cauza bolii, unei infirmităţi, bătrâneţii

sau unui handicap de orice fel, nu poate să-şi exercite şi să îşi îndeplinească personal drepturile şi obligaţiile care îi revin potrivit legii. Pentru activitatea sa, curatorul fiscal este plătit potrivit hotărârii judecătoreşti şi toate cheltuielile de reprezentare cad în sarcina reprezentatului (contribuabilului).

în cazul asociaţiilor fără personalitate juridică, pentru obligaţiile fiscale ale acestora răspund solidar asociaţii.

Sunt asocieri fără personalitate juridică cu obligaţii la bugetul public, în sensul Codului fiscal:

- orice asociere în participaţiune; - orice grup de interes economic (GIE); - orice societate civilă sau altă entitate care nu este o persoană

impozabilă distinctă. Codul fiscal face vorbire şi de persoane afiliate, acestea putând

fi: a) o persoană fizică este afiliată cu altă persoană fizică dacă

acestea sunt rude până la gradul al III-lea; b) o persoană fizică este afiliată cu altă persoană juridică dacă

persoana fizică deţine, direct sau indirect, inclusiv deţinerile persoanelor afiliate, minim 25% din valoarea/numărul titlurilor de participare sau al drepturilor de vot deţinute la persoana juridică ori dacă controlează în mod efectiv persoana juridică;

c) o persoană juridică este afiliată cu altă persoană juridică dacă cel puţin:

- prima persoană juridică deţine, în mod direct sau indirect, inclusiv deţinerile persoanelor afiliate, minim 25% din valoa­rea/numărul titlurilor de participare sau al drepturilor de vot la cealaltă persoană juridică ori dacă controlează persoana juridică;

- a doua persoană juridică deţine, direct sau indirect, inclusiv deţinerile persoanelor afiliate, minim 25% din valoarea/numărul titlurilor de participare sau al drepturilor de vot la prima persoană juridică;

167

- o persoană juridică terţă deţine, în mod direct sau indirect, inclusiv deţinerile persoanelor afiliate, minim 25% din valoarea/numărul titlurilor de participare sau al drepturilor de vot atât la prima persoană juridică, cât şi la cea de-a doua.

Contribuabilul, persoană fizică, poate fi: -persoană fizică rezidentă, dacă îndeplineşte cel puţin una dintre

următoarele condiţii (deci, condiţii alternative, şi nu cumulative): 1) are domiciliul în România; 2) centrul intereselor vitale ale persoanei se află în România; 3) este prezentă în România pentru o perioadă sau mai multe

perioade ce depăşesc în total 183 zile, pe parcursul unui interval de 12 luni consecutive, care se încheie în anul calendaristic vizat;

4) este cetăţean român care lucrează în străinătate ca funcţionar sau angajat al României într-un stat străin;

-persoană fizică nerezidentă: 1) orice persoană fizică ce nu este persoană fizică rezidentă; 2) cetăţeanul străin cu statut diplomatic sau consular în România; 3) cetăţeanul străin care este funcţionar sau angajat al unui organism internaţional şi interguvernamentai înregistrat în România; 4) cetăţeanul străin care este funcţionar sau angajat al unui stat străin în România şi nici membrii familiilor acestora.

Domiciliul fiscal este: - pentru persoanele fizice - adresa unde îşi au domiciliul sau

adresa unde locuiesc efectiv, când aceasta este diferită de domiciliu; - pentru persoanele juridice, sediul social sau locul unde se

exercită gestiunea administrativă şi conducerea efectivă a afacerilor, atunci când acestea nu se realizează efectiv la sediul social declarat;

- pentru asocierile sau entităţile fără personalitate juridică, adresa persoanei care o reprezintă, iar în lipsa acesteia, adresa sau domiciliul fiscal al unuia dintre asociaţi.

Atunci când domiciliul fiscal nu poate fi stabilit, astfel cum s-a arătat mai sus, acesta este locul unde se află majoritatea activelor.

In cazul obligaţiei de plată neîndeplinită de debitor, devin debitori ai acestei obligaţii următoarele persoane:

a) moştenitorul care a acceptat succesiunea contribuabilului debitor; b) cel care preia, în tot sau în parte, drepturile şi obligaţiile

debitorului supus divizării, fuziunii sau reorganizării judiciare; 168

c) persoana stabilită răspunzătoare potrivit prevederilor legale privitoare la faliment;

d) persoana care îşi asumă obligaţia de plată a debitorului prin angajament de plată sau alt act autentic, cu asigurarea unei garanţii reale;

e) alte persoane, în condiţiile legii. Răspunderea solidară pentru debitorul insolvabil revine: a) persoanelor fizice sau juridice care, în cei trei ani anteriori

deschiderii insolvabilităţii, cu rea-credinţă, dobândesc în orice mod active de la debitorii care îşi provoacă astfel insolvabilitatea;

b) administratorii, asociaţii, acţionarii şi orice alte persoane care au provocat insolvabilitatea persoanei juridice debitoare prin înstrăinarea sau ascunderea, cu rea-credinţă, sub orice formă, a bunurilor mobile sau imobile din proprietatea acesteia;

c) persoana juridică, care, direct sau indirect, controlează, este controlată sau se află sub control comun, dacă este îndeplinită, alternativ, una dintre condiţiile:

1) desfăşoară aceiaşi/aceleaşi activitate/activităţi cu debitorul; 2) utilizează cu orice titlu active corporale de la debitor, iar

valoarea contabilă a acestor active reprezintă cel puţin jumătate din valoarea contabilă netă a tuturor activelor corporale nete ale utilizatorului;

3) are raporturi comerciale contractuale cu clienţii şi/sau furni­zorii care, în proporţii de cel puţin jumătate, au avut raporturi contractuale cu debitorul;

4) are raporturi de muncă sau civile de prestări de servicii cu cel puţin jumătate dintre angajaţii sau prestatorii de servicii ai debitorului.

în sensul legii, control înseamnă majoritatea drepturilor de vot, fie în adunarea generală a asociaţilor unei societăţi comerciale, asociaţii sau fundaţii, fie în consiliul director al acestora, iar control indirect este activitatea prin care o persoană exercită controlul prin una sau mai multe persoane.

• Unitatea de evaluare este un alt element esenţial. Stă la baza determinării veniturilor bugetare. Poate fi:

- o sumă fixă care se aplică de regulă asupra unor bunuri (autovehicule, animale) sau acte juridice (obţinerea unor autorizaţii, avize, vize etc.;

169

- o cotă procentuală din valoarea masei impozabile sau taxabile. Cota procentuală poate fi: 1) proporţională, atunci când mărimea procentului rămâne neschimbată indiferent de materia impozabilă, cum este cazul cotei unice de 16% pe veniturile din România; 2) proporţional progresivă, când procentul creşte cu masa impozabilă, cum a fost cazul impozitului pe venit înainte de trecerea la cota unică; 3) proporţional regresivă, în care procentul scade pe măsură ce masa impozabilă creşte, cum este cazul taxelor judiciare.

• Unitatea de impunere este unitatea de măsură a obiectului sau materiei impozabile, în funcţie de care se determină obligaţia fiscală (per capita - persoană, în cazul anumitor taxe, unitatea monetară pentru veniturile băneşti, capacitatea cilindrică în centimetri cubi pentru autovehicule, unitatea de suprafaţă pentru imobile.

• Modul de determinare a obligaţiei fiscale (asieta) reprezintă procedeul prin care se stabileşte subiectul impunerii sau taxării (debitorul), obiectul sau materia impozabilă, evaluarea acesteia şi determinarea mărimii obligaţiei fiscale.

• încasarea venitului bugetar constă în ajungerea efectivă a acestuia într-unui din bugetele publice şi se poate face prin mai multe metode:

- metoda plăţii directe, când contribuabilul achită, direct, în numerar sau prin instrumente de decontare bancară, obligaţia bugetară, din proprie iniţiativă şi la termenele prevăzute de lege;

- metoda reţinerii şi vărsării (stopajidui la sursă), când plătitorul este o altă persoană decât contribuabilul. Din drepturile băneşti cuvenite contribuabilului se reţin obligaţiile bugetare (fiscale) datorate de acesta, care se virează la bugetul public. Exemplu: impozitul pe salarii datorat de angajat, reţinut (colectat) de angajator şi virat la bugetul public, impozitul pe dividende, impozitul pe venitul pentru dobânzile obţinute la depozitele bancare, reţinut şi virat de bancă.

• Termenul de plată este data până la care obligaţia fiscală trebuie îndeplinită. Dacă nu este stabilită prin legea de instituire a impozitului, taxei, contribuţiei în cauză, ea se stabileşte de Ministerul Economiei şi Finanţelor. Pentru întârzieri se stabilesc penalităţi sau dobânzi.

170

• Drepturile, obligaţiile şi înlesnirile debitorilor sunt stabilite prin lege şi îi apără de eventualele abuzuri din partea organelor fiscale.

• Calificarea veniturilor bugetare priveşte natura acestora şi bugetul public unde se încasează. în ce priveşte natura lor, pot fi impozite, taxe, contribuţii, prelevări, vărsăminte ş.a. In funcţie de regularitatea lor, pot fi: venituri ordinare, cele care au caracter permanent, se încasează cu continuitate, sau venituri extraordinare, utilizate atunci când veniturile ordinare sunt insuficiente - împrumutul public, emisiunea de monedă, instituirea unor obligaţii fiscale extraordinare în caz de război etc.

2.2. Definirea şi clasificarea veniturilor bugetare

Veniturile bugetelor publice sunt venituri curente şi venituri de capital. La rândul lor, veniturile curente cuprind venituri fiscale şi venituri nefiscale.

Venituri curente

Venituri bugetare <

Venituri de capital

Vărsăminte din profitul net al regiilor autonome

Vărsăminte de la instituţiile publice

Impozite directe

Impozite indirecte

Contribuţii

Prelevări

Taxe

171

Veniturile din capital sunt venituri ale bugetelor publice rezultate ca urmare a valorificării unor bunuri din proprietatea statului, unităţilor administrativ-teritoriale, instituţiilor publice, precum şi din valorificarea stocurilor de la rezervele de stat şi de mobilizare.

Impozitele sunt definite, în doctrină, ca obligaţii de natură bănească, cu caracter nerambursabil, stabilite prin lege, în sarcina persoanelor fizice sau juridice, pe seama veniturilor pe care le realizează, a activităţilor aducătoare de venituri pe care le realizează sau pe seama bunurilor pe care le posedă, le dobândesc sau le înstrăinează.

Taxele sunt tot obligaţii de natură bănească, stabilite prin lege, cu caracter nerambursabil, plătite de persoanele fizice sau juridice, către stat, unităţile administrativ-teritoriale sau instituţiile publice, pentru activităţi sau servicii prestate în favoarea plătitorilor acestor taxe de către stat, de către unităţile administrativ-teritoriale sau de către instituţiile publice sau obligaţii băneşti pentru circulaţia ori consumul anumitor bunuri.

Deosebiri între impozite şi taxe: - în cazul impozitului, lipseşte obligaţia prestării unui serviciu în

favoarea debitorului taxei; - la impozite, cuantumul se stabileşte în funcţie de masa

impozabilă; - la taxe, deşi valoarea acestora depinde de serviciul prestat,

nivelurile lor nu sunt echivalente cu costurile serviciilor prestate; - impozitele se plătesc la termenele stabilite prin legea de

instituire, pe când taxele se plătesc la momentul solicitării serviciului. Denumirea de taxă nu este atribuită numai taxelor, ci şi unor

impozite indirecte, cum sunt taxa pe valoarea adăugată sau taxele vamale. Calificarea ca impozit sau taxă nu este dată de denumire, ci de natura juridică a venitului în cauză.

Aşa cum se observă din schema prezentată, veniturile fiscale sunt alcătuite din:

• Impozitele directe, care se percep direct de la contribuabili, la termenele prevăzute de lege. Ele pot fi impozite directe reale sau impozite directe personale. Impozitele directe reale au ca obiect averea (impozitul pe teren, impozitul pe clădiri, impozitul pe mijloacele de transport). Se mai percep pe activităţi industriale,

172

comerciale şi profesii liberale, pe capitalul mobiliar. Nu au în vedere persoana contribuabilului, ci materia impozabilă. Impozitele directe personale au în vedere, în principal, persoana contribuabilului. Intră în această categorie impozitul pe venit, impozitul pe salarii, impozitul pe succesiuni, donaţii, impozitul pe obiecte de consum.

• Impozitele indirecte, care nu vizează persoana contribuabilului şi nu se stabilesc direct în sarcina acestuia. Ele pot fi taxe de consumaţie, monopoluri fiscale, taxe vamale. Taxa pe valoarea adăugată este un impozit indirect care se suportă în final de consumatorul final, dar care se varsă la buget, pe fiecare verigă a circuitului economic, de către comerciant (agent economic).

Sunt şi alte clasificări ale veniturilor bugetare, în funcţie de scopul urmărit: a) impozite financiare, care au rolul de a asigura venituri

bugetare; b) impozite de ordine, care au ca scop descurajarea unor

activităţi sau sectoare economice sau alt scop decât cel economic (exemplu, taxă de celibat).

In funcţie de nivelul la care se administrează: - venituri ale bugetelor centrale (de stat, al asigurărilor sociale

de stat); - venituri ale bugetelor locale; - venituri ale bugetelor instituţiilor publice.

2.3. Funcţiile impozitelor şi taxelor

Numărul şi denumirea funcţiilor, fiind creaţie a doctrinei, nu sunt aceleaşi la toţi autorii. într-un stat având finanţele publice organizate pe principii moderne, impozitele şi taxele au următoarele funcţii:

- de formare a fondurilor generale ale societăţii, la nivel de stat, unităţi administrativ-teritoriale sau instituţii publice;

- de redistribuire a unor venituri primare sau derivate în scopul satisfacerii atât a trebuinţelor individuale, cât şi a celor sociale;

- de dirijare sau reglare a unor fenomene economice sau sociale. Statul poate interveni prin politica fiscală (impozite, taxe) pentru descurajarea unor activităţi sau ramuri economice, ori prin

173

ajutoare de stat, subvenţii, transferuri, prime pentru susţinerea unor ramuri sau activităţi.

2.4. Veniturile bugetelor publice

în această secţiune vor fi prezentate următoarele venituri ale bugetelor publice: impozitul pe profit, impozitul pe venit, impozitarea microîntreprinderilor, taxa pe valoarea adăugată, accizele, taxele vamale, precum şi impozitele şi taxele locale.

2.4.1. Impozitul pe profit

Este unul din principalele venituri bugetare. Este un impozit direct care se aplică persoanelor juridice. A fost introdus prin Legea nr. 10/1991, abrogată prin Ordonanţa Guvernului nr. 70/1994, care a suferit modificări. în prezent, sediul materiei îl constituie Codul fiscal.

Termenul de profit este utilizat în economie pentru a desemna diferenţa pozitivă dintre venitul obţinut prin vânzarea bunurilor realizate de un agent economic şi costul lor. I se mai spune şi profit brut. Profitul net este profitul care rămâne la dispoziţia celui care 1-a obţinut, după plata impozitului aferent.

Codul fiscal operează cu conceptul de profit impozabil, care se calculează ca diferenţă între veniturile realizate din orice sursă şi cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri, dintr-un an fiscal, din care se scad veniturile neimpozabile şi la care se adaugă cheltuielile nedeductibile.

Veniturile neimpozabile sunt prevăzute expres în Codul fiscal. Sunt astfel de venituri dividendele primite de la orice persoană juridică română. Sunt prevederi în lege privind dividendele şi pentru momentul postaderare la UE. Legea prevede şi alte venituri neimpozabile.

Cheltuielile deductibile sunt numai cheltuielile efectuate în scopul realizării veniturilor impozabile. Codul fiscal mai prevede şi ce alte cheltuieli deductibile sunt efectuate în scopul realizării veniturilor, dintre care exemplificăm: cheltuielile cu ambalajele; cheltuielile pentru protecţia muncii şi prevenirea accidentelor de muncă şi bolilor profesionale; cheltuielile cu primele de asigurare, cheltuielile pentru

174

formarea profesională a personalului ş.a. Tot Codul fiscal mai prevede cheltuieli cu deductibilitate limitată. Şi cheltuielile nedeductibile sunt prevăzute tot de Codul fiscal.

Sunt situaţii în care contribuabilul nu realizează profit sau chiar înregistrează pierderi. Pierderea anuală, stabilită prin declaraţia de impozit pe profit, se recuperează din profiturile impozabile obţinute în următorii cinci ani consecutivi, în ordinea înregistrării acestora, la fiecare termen de plată a impozitului pe profit.

Creditul fiscal. Atunci când o persoană juridică română obţine venituri în alt stat, printr-un sediu permanent, sau venituri supuse impozitului cu reţinere la sursă şi veniturile sunt impozabile atât în România, cât şi în statul străin, impozitul plătit către statul străin, fie direct, fie indirect, prin virarea de o altă persoană, se deduce din impozitul pe profit datorat în România. Pierderile fiscale externe se deduc doar din veniturile obţinute în străinătate.

Subiecţii impunerii pe profit sunt: - persoanele juridice române; - persoanele juridice străine, pentru activitatea desfăşurată

printr-un sediu permanent în România; - persoanele juridice străine şi persoanele juridice nerezidente

care desfăşoară activitate în România printr-o asociere fără personalitate juridică;

- persoanele juridice străine care realizează venituri din/sau în legătură cu proprietăţi imobiliare situate în România sau din vânzarea/cesionarea titlurilor de participare deţinute la o persoană juridică română;

- persoanele fizice rezidente asociate cu persoane juridice române, pentru veniturile realizate atât în România, cât şi în străinătate, prin asocieri fără personalitate juridică, caz în care impozitul datorat de persoana fizică se calculează, se reţine şi se varsă de către persoana juridică română.

Scutiri de la plata impozitului pe profit. Prin Codul fiscal sunt stabiliţi contribuabilii scutiţi de plata impozitului pe profit, printre aceştia fiind trezoreria statului, instituţiile publice pentru veniturile proprii, persoanele juridice române care plătesc impozit pe veniturile microîntreprinderilor, fundaţiile române constituite prin legat, cultele religioase (pentru veniturile din activităţi economice folosite în scop

175

caritabil şi pentru veniturile obţinute din producerea şi valorificarea obiectelor de cult), pentru veniturile din chirii, instituţiile de învăţământ particulare acreditate sau autorizate provizoriu, asociaţiile de proprietari şi locatari (pentru veniturile din activităţi economice utilizate pentru îmbunătăţirea utilităţii şi eficienţei clădirii, îmbunătăţirea şi repararea proprietăţii comune), organizaţiile sindicale şi cele patronale, în anumite condiţii ş.a..

Cota de impozit pe profit este, la acest moment, cota unică de impozitare de 16%. în cazul asocierilor fără personalitate juridică, veniturile şi cheltuielile se atribuie fiecărui asociat, corespunzător cotei sale de participare în asociere. Activitatea barurilor de noapte, cluburilor de noapte, discotecilor, cazinourilor sau pariurile sportive, inclusiv persoanele juridice care realizează venituri în baza unui contract de asociere, la care impozitul pe profit determinat pentru această activitate este mai mic de 5% din veniturile respective, se impozitează cu 5% din veniturile realizate.

Declaraţiile fiscale şi plata impozitului pe profit. Impozitul pe profit se declară şi se plăteşte trimestrial până la data de 25 a primei luni următoare trimestrului pentru care se face plata. Pentru ultimul trimestru se plăteşte la nivelul trimestrului al III-lea. Declaraţia anuală şi impozitul pe profit aferent anului încheiat se depun şi se plătesc până la 15 februarie anul următor. Banca Naţională a României şi societăţile bancare depun declaraţii lunare şi plătesc lunar impozitul pe profit până la data de 25 a lunii următoare. Contribuabilii sunt răspunzători pentru calculul impozitului pe profit.

2.4.2. Impozitul pe venit

Face parte din categoria impozitelor directe şi se aplică persoanelor fizice. Principiul în aplicarea acestui venit este cel al locului realizării venitului, şi nu al domiciliului celui care realizează venitul. Astfel, subiectele supuse acestui impozit sunt:

- persoanele juridice rezidente. Legea nu distinge în funcţie de cetăţenie, impozitul pe venit fiind datorat atât de cetăţenii români cu domiciliul în ţară, cât şi de apatrizi şi cetăţeni străini cu domiciliul în România. Aceste persoane datorează impozit pe venit şi pentru

176

veniturile obţinute şi în România dacă au rezidenţa în România 3 ani consecutiv, începând cu al patrulea an consecutiv;

- persoanele fizice nerezidente care desfăşoară o activitate independentă prin intermediul unui sediu permanent în România. Persoana fizică nerezidentă care desfăşoară activităţi dependente, pentru a fi impozitată pe venit, trebuie să fie prezentă în România peste 183 zile în orice perioadă de 12 luni consecutive. Prezenţa nu este condiţionată de continuitatea celor 183 zile, ci numai de cele 12 luni consecutive. Aceste persoane fizice, dacă au calitatea de rezident 3 ani consecutiv, sunt supuse impozitului pe venit pentru veniturile obţinute din orice sursă atât din România, cât şi din afara României, începând cu al patrulea an consecutiv.

în practica acestui tip de impozit au fost utilizate trei tipuri de impozitare:

- sistemul cedular sau al impunerii separate. Cedula desemnează o categorie de venit. în acest sistem, fiecare categorie de venit se impozitează separat. S-a practicat şi în România înainte de introducerea impozitului pe venitul global;

- sistemul impunerii globale. în acest tip de sistem, toate sau numai unele dintre veniturile realizate de un contribuabil, din orice sursă, se însumează şi se impozitează ca un tot;

- sistemul dual sau mixt. Rezultă din suprapunerea unui tip de impozit global pe venitul net total al unui număr de impozite separate.

Prin Ordonanţa Guvernului nr. 73/1999 privind impozitul pe venit, s-a adoptat sistemul impunerii globale pentru unele categorii de venituri ale persoanelor fizice. După introducerea cotei unice de 16%, deşi sistemul se menţine, ce are o aplicabilitate limitată în fapt, datorită menţinerii şi altor cote de impozitare pentru unele venituri ale persoanelor fizice.

Categorii de venituri supuse impozitului pe venit: • Venituri din activităţi independente; • Venituri din salarii; • Venituri din cedarea folosinţei bunurilor; • Venituri din investiţii; • Venituri din pensii; • Venituri din activităţi agricole; • Venituri din premii şi jocuri de noroc;

177

• Venituri din transferul proprietăţii imobiliare; • Câştiguri primite de la societăţile de asigurare ca urmare a

contractelor de asigurare, cu ocazia tragerilor de amortizare; • Prime de asigurări suportate de o persoană fizică independentă

sau orice altă entitate în cadrul unei activităţi pentru o persoană fizica în legătură cu care suportatorul nu are o relaţie generatoare de venituri din salarii;

• Veniturile obţinute de pensionari, sub forma diferenţelor de preţ pentru anumite bunuri şi servicii şi alte drepturi, foşti salariaţi, pe baza contractului de muncă sau în baza unor legi speciale;

• Venituri primite de persoanele fizice ca onorarii de arbitraj comercial.

Ministerul Economiei şi Finanţelor, prin norme, stabileşte şi alte venituri din alte surse care sunt supuse impozitului pe venit, altele decât cele neimpozabile. O serie de venituri sunt neimpozabile, în sensul impozitului pe venit, dintre care exemplificăm: ajutoarele, indemnizaţiile şi alte forme de sprijin din bugetele publice, despăgubirile pentru calamităţi naturale, invaliditate, deces, pensiile IOVR, bonurile de valoare acordate cu titlu gratuit, sumele primite ca sponsorizare şi mecenat, sumele din transferul proprietăţii imobiliare şi bunurilor mobile din patrimoniul personal, bursele, drepturile în bani şi în natură ale militarilor în termen, veniturile din agricultură şi silvicultură, premiile sportivilor medaliaţi ş.a.

• Veniturile din activităţile independente sunt: - veniturile comerciale din fapte de comerţ şi prestări de

servicii, precum şi din practicarea unei meserii; - veniturile din profesii liberale - avocat, notar, auditor

financiar, consultant fiscal, expert contabil, contabil autorizat, consultant de plasament în valori imobiliare, arhitect sau alte profesii reglementate;

- veniturile din drepturile de proprietate intelectuală, brevetele de invenţie, desene şi modele, mostre, mărci de fabrică şi de comerţ, procedee tehnice, know-how, drepturi de autor şi drepturi conexe dreptului de autor.

Sunt venituri din activităţi independente neimpozabile, următoarele:

178

- veniturile din aplicarea în ţară de către titular sau, după caz, de către titularii licenţei, a unei invenţii brevetate în România, incluzând fabricarea produsului sau aplicarea procedeului în primii 5 ani de la data începerii aplicării, cuprinşi în perioada de valabilitate a brevetului;

- venitul obţinut de titularul brevetului din cesionarea acestuia. • Veniturile din salarii sunt toate veniturile în bani şi/sau în

natură obţinute de o persoană fizică care desfăşoară o activitate în baza unui contract individual de muncă sau a unui statut special prevăzut de lege. Sunt asimilate salariilor şi indemnizaţiile pentru funcţiile de demnitate publică, pentru funcţii alese în cadrul persoanelor juridice fără scop lucrativ, drepturile băneşti ale militarilor, indemnizaţia lunară brută şi suma din profitul net plătite administratorilor la companii (societăţi la care statul sau o autoritate a administraţiei publice locale este acţionar majoritar şi la regiile autonome), sumele primite de membrii fondatori ai societăţilor comerciale constituite prin subscripţie publică, indemnizaţia asociatului unic la nivelul valorii înscrise în declaraţia de asigurări sociale, indemnizaţiile administratorilor şi sumele din profitul net primite de administratorii societăţilor comerciale, indemnizaţiile de delegare sau detaşare şi alte sume sau avantaje de natură salarială asimilate salariilor. Sunt considerate avantaje: utilizarea bunurilor din patrimoniul afacerii, inclusiv a unui vehicul de orice tip, în scop personal, cu excepţia deplasării pe distanţa dus-întors de la domiciliu la locul de muncă, împrumuturi nerambursabile, anularea unor creanţe ale angajatorului asupra angajatului, costurile telefonice în scop personal, permise de călătorie folosite în scop personal, prime de asigurare pentru salariaţii proprii, cazare, hrană, îmbrăcăminte, personal pentru munci casnice şi alte bunuri sau servicii oferite gratuit sau la preţ mai mic decât preţul pieţei. Unele sume nu sunt incluse în veniturile salariate: ajutoare de înmormântare, costul prestaţiilor pentru tratament şi odihnă, cadouri oferite salariatelor, costul transportului la şi de la locul de muncă, contravaloarea tichetelor de masă, contravaloarea locuinţei de serviciu, plăţile compensatorii ş.a.

Deducerea personală este suma de bani care se scade din veniturile din salarii înainte de determinarea impozitului şi este

179

diferită în funcţie de membrii de familie pe care persoana respectivă îi are în întreţinere. în prezent, se aplică, pentru veniturile brute de până la 10 milioane lei. Peste acest plafon, până la 30 milioane lei, deducerile sunt degresive. Peste 30 milioane lei, nu se mai aplică.

Determinarea impozitului pe salarii se face prin aplicarea unei cote de 16% pe diferenţa dintre venitul net din salarii, calculat prin deducerea din venitul brut a contribuţiei aferente unei luni (contribuţia de asigurări sociale, contribuţia la pensia suplimentară, contribuţia de asigurări sociale de sănătate, şomaj), şi următoarele:

- deducerea personală pentru luna respectivă; - cotizaţia sindicală pentru luna respectivă; - contribuţiile la schemele facultative de pensii ocupaţionale,

fără a depăşi 200 euro anual. Pentru celelalte venituri salariale decât cele de la locul unde se află funcţia de bază, cota de 16% se aplică asupra diferenţei dintre venitul brut şi contribuţiile obligatorii pe fiecare loc de realizare a acestora.

Acest impozit se plăteşte prin stopaj la sursă, iar plătitorul trebuie să-1 vireze până la data de 25 a lunii următoare.

Contribuabilii pot dispune cu privire la 2% din impozitul pe salariu pentru sponsorizarea entităţilor nonprofit.

o Impozitul pe veniturile din cedarea folosinţei bunurilor Sunt impozabile veniturile atât în bani, cât şi în natură. Veniturile impozabile sunt chiriile sau arendele prevăzute în

contractele încheiate între părţi, indiferent de momentul încasării lor pentru fiecare an fiscal. Venitul brut se majorează cu cheltuielile care, potrivit dispoziţiilor legale, cad în seama locatorului, dacă sunt suportate de utilizator.

Venitul net se determină prin deducerea din venitul brut a cheltuielilor determinate prin aplicarea unei cote de 25% asupra venitului brut.

Impozitul se virează până la data de 25 a lunii următoare, o Impozitul pe veniturile din investiţii Sunt venituri din investiţii: - dividendele; - veniturile impozabile din dobânzi; - câştiguri din transferul titlurilor de valoare;

180

- venituri din operaţiuni de vânzare-cumpărare de valută la termen, pe bază de contract, şi alte operaţiuni similare;

- venituri din lichidarea sau dizolvarea fără lichidare a unei persoane juridice.

Veniturile din dividende şi din dobânzi se impozitează cu o cotă de 10%, care se plăteşte prin stopaj la sursă,

o Impozitul pe veniturile din pensii Se aplică asupra sumelor primite ca pensii de la fondurile

înfiinţate din contribuţiile sociale obligatorii, făcute către un sistem de asigurări sociale, inclusiv cele din schemele facultative de pensii ocupaţionale şi cele finanţate de la bugetul de stat.

Venitul impozabil lunar din pensii se determină prin scăderea din cuantumul pensiei a unei sume de 9 milioane lei vechi (900 RON). Se determină şi se virează de fiecare plătitor de pensii până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei pentru care se face plata. Cota de impozitare este de 16% (cota unică).

o Impozitul pe venituri şi premii din jocurile de noroc Veniturile din premii cuprind veniturile din concursuri cu

excepţia celor pentru sportivii medaliaţi la campionatele mondiale, europene şi la jocurile olimpice, premiile pentru elevi şi studenţi în cadrul competiţiilor interne şi internaţionale.

Veniturile din jocurile de noroc cuprind câştigurile realizate ca urmare a participării la jocurile de noroc, inclusiv cele de tip jack-pot, altele decât cele realizate la jocurile de tip cazino şi maşini electronice cu câştiguri.

Cota de impozitare este: - de 16% pentru venituri din premii şi se impune prin reţinere la

sursă; - 20% pentru veniturile din jocurile de noroc la care venitul net

nu depăşeşte 100 milioane ROL; - 25% pentru veniturile din jocurile de noroc la care venitul net

este de peste 100 milioane ROL. Impozitul se calculează, reţine şi virează de plătitor până la data de 25 a lunii următoare celei în care a fost reţinut.

Veniturile din premii şi jocuri de noroc sunt neimpozabile în sumă de 6 milioane ROL pentru fiecare concurs sau joc de noroc, realizate de acelaşi organizator sau plătitor în aceeaşi zi.

181

2.4.3. Impozitul pe venitul microîntreprinderilor

Subiectele impunerii. Este microîntreprindere persoana juridică română care, la data de 31 decembrie a anului fiscal precedent, îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii:

- are în obiectul de activitate producţia de bunuri materiale, prestarea de servicii sau comerţul;

- are de la 1 până la 9 salariaţi inclusiv; - a realizat venituri care nu au depăşit echivalentul a 100.000

euro; - capitalul social este deţinut de alte persoane decât statul,

autorităţile locale şi instituţiile publice. Opţiunea între plata impozitului pe profit şi plata impozitului pe

venitul microîntreprinderilor poate fi făcută la înfiinţare sau ulterior, cu condiţia să nu mai fi fost plătitoare de impozit pe venitul microîntreprinderilor.

Nu pot opta pentru acest impozit persoanele juridice care: - desfăşoară activităţi bancare; - desfăşoară activităţi de asigurări şi reasigurări sau sunt

operatori ai pieţei de capital, cu excepţia intermediarilor; - desfăşoară activităţi în domeniul jocurilor de noroc, pariurilor

sportive şi cazinourilor; - au capitalul social deţinut de un acţionar sau asociat persoană

juridică cu peste 250 angajaţi. Cota de impozitare este de 3% şi este aplicată asupra veniturilor

din orice sursă. Legea permite scăderea anumitor venituri expres limitate. Plata se face până la data de 25 inclusiv a lunii următoare trimestrului pentru care se calculează impozitul.

2.4.4. Taxa pe valoarea adăugată (T. V.A.)

Taxa pe valoarea adăugată este un impozit indirect, practicat într-un număr foarte mare de state. Aplicarea acestui impozit în România a fost precedată de aplicarea impozitului pe circulaţia mărfurilor (I.C.B.), care era un impozit „în cascadă". La I.C.M., pe fiecare stadiu al producţiei sau circulaţiei se aplica, de fiecare dată,

182

cota de impozitare, astfel că, începând cu cel de-al doilea stadiu şi până la ajungerea la consumatorul final, cota de impozitare se aplica valorii care deja conţinea I.C.M. plătit. Taxa pe valoarea adăugată a înlăturat această multiplicare „în cascadă". în România, T.V.A. a fost introdusă pentru prima dată prin Ordonanţa Guvernului nr. 3/1992.

Valoarea adăugată este diferenţa între preţul de ieşire şi preţul de intrare. Exemplu: un agent economic cumpără un produs la preţul Pi = 300 lei. După intervenţiile asupra lui, îl vinde mai departe la P 2 = 400 lei. Valoarea adăugată (V.A.) = 100 lei.

Valoarea adăugată are caracter universal, deoarece se aplică asupra tuturor bunurilor şi serviciilor, cu excepţia celor scutite de lege.

Taxa pe valoarea adăugată este un impozit neutru şi unic, deoarece se aplică asupra tuturor activităţilor economice, iar nivelul ei este independent de întinderea circuitului economic.

Taxa pe valoarea adăugată este fracţionată, deoarece se calculează pe fiecare stadiu care intervine în producerea şi comercializarea bunului economic.

Livrările de bunuri sunt definite de lege ca orice transfer al drepturilor de proprietate asupra bunurilor de la proprietar către o altă persoană, direct sau prin persoane care acţionează în numele acestuia. Schimbul de bunuri sau servicii se impozitează ca două livrări sau prestări separate.

Prestarea de servicii este definită ca orice operaţiune care nu constituie livrare de bunuri. Sunt cuprinse aici operaţiunile de leasing, transferul drepturilor de autor, brevetelor, licenţelor, mărcilor comerciale şi similare, operaţiunile de intermediere etc.

Regimurile T.V.A. Operaţiunile impozabile pot fi: - operaţiuni taxabile, la care în prezent se aplică o cotă, fie cota

standard de 19%, fie cota de 9%; - operaţiunile scutite cu drept de deducere, pentru care nu se

datorează T.V.A., dar este permisă deducerea T.V.A. datorate sau plătite pentru bunurile sau serviciile achiziţionate. Aceste scutiri sunt pentru exporturi sau alte operaţiuni similare şi pentru transportul internaţional, precum şi scutiri speciale legate de traficul internaţional de bunuri, cum este cazul bunurilor plasate în antrepozit vamal, în magazinele duty-free, introducerea bunurilor în zonele libere sau portul liber, scoaterea mărfurilor străine din zonele libere sau portul liber;

183

- operaţiuni scutite fără drept de deducere, pentru care nu se datorează T.V.A. şi nu este permisă deducerea T.V.A., datorate sau plătite pentru bunurile sau serviciile achiziţionate, cum este cazul serviciilor medicale, activităţii de învăţământ, inclusiv a căminelor şi cantinelor organizate pe lângă acestea, prestării de servicii culturale sau strâns legate de practicarea sportului şi educaţiei fizice ş.a.;

- operaţiuni de import scutite de plata T. V.A., pentru care nu se datorează T.V.A. în vamă, cum este cazul bunurilor introduse în ţară de persoane fizice, bunurilor importate destinate comercializării în regim de duty-free, importurilor de bunuri efectuate de organismele internaţionale sau interguvernamentale cu sediul în România ş.a.

Subiecţii impunerii. Deşi T.V.A. este suportată de consumatorul final, plătitorul este orice persoană care desfăşoară, de o manieră independentă şi indiferent de loc, activităţi economice de natura celor impozabile pe valoarea adăugată; oricare ar fi scopul sau rezultatul acestei activităţi. Instituţiile publice sunt persoane impozabile pentru activităţile desfăşurate în calitate de autorităţi publice, dacă tratarea lor ca persoane neimpozabile ar distorsiona concurenţa, precum şi pentru activităţile desfăşurate în aceleaşi condiţii legale ca şi cele aplicate operatorilor economici, chiar dacă sunt prestate în calitate de autoritate publică, şi pentru o serie de activităţi expres prevăzute de lege.

Sunt scutite de plata T. V.A. persoanele impozabile a căror cifră de afaceri anuală, declarată sau utilizată, este inferioară plafonului de scutire, fixat în acest moment la 2 miliarde ROL, dar acestea pot opta pentru aplicarea regimului normal de T.V.A. Dacă în cursul anului fiscal este depăşit plafonul de scutire, este obligatorie solicitarea înregistrării ca plătitor de T.V.A. După acest moment nu se mai poate reveni la scutirea de T.V.A. chiar dacă cifra de afaceri este inferioară plafonului de scutire.

Faptul generator al T. V.A. este operaţiunea (livrarea de bunuri sau prestarea de servicii) care determină naşterea obligaţiei de plata T.V.A. Intervine la data livrării sau la data prestării de servicii, cu unele excepţii prevăzute de lege.

Exigibilitatea T.V.A. o reprezintă momentul când autoritatea fiscală devine îndreptăţită, în baza legii, să solicite plata, chiar dacă aceasta este stabilită prin lege la o altă dată (art. 134 alin. 2 Cod 184

fiscal). Regula este că T.V.A. devine exigibilă la data livrării sau prestării. Atunci când sunt livrări sau prestări succesive care se efectuează continuu (gaze naturale, curent electric, servicii telefonice ş.a.), acestea se consideră efectuate la momentul decontărilor sau plăţilor succesive. Exigibilitatea anticipată faptului generator intervine la data la care este emisă o factură fiscală - înaintea livrării de bunuri sau prestării de servicii sau la data încasării avansului, cu excepţia celor pentru care plata importurilor şi a drepturilor vamale şi a oricăror avansuri pentru operaţiuni care sunt scutite sau care nu sunt în sfera de aplicare.

în cazul construirii unui bun imobil, antreprenorul general poate opta ca exigibilitatea T.V.A. să intervină la data livrării.

Cotele de T.V.A.. Există, la acest moment, cota standard de 19% şi cota redusă de 9%. Cota redusă se aplică pentru: taxele de intrare la muzee, monumente istorice, castele, case memoriale, grădini zoologice şi botanice, târguri, expoziţii, cinematografe; livrările de cărţi, ziare, reviste, cu excepţia celor destinate publicităţii; pentru proteze şi accesorii, cu excepţia celor dentare; pentru produse ortopedice; pentru medicamente de uz uman şi veterinar; pentru cazarea în sectorul hotelier şi în cele cu funcţie similară.

Dreptul de deducere ia naştere la momentul exigibilităţii şi se aplică pentru T.V.A. datorată sau achitată pentru bunurile livrate sau care urmează să-i fie livrate şi prestările de servicii efectuate sau care urmează a fi efectuate de o altă persoană impozabilă, precum şi pentru T.V.A. achitată pentru bunurile importate. Se mai acordă şi pentru livrările de bunuri scutite de T.V.A. sau pentru operaţiunile efectuate în străinătate, dacă T.V.A. ar fi deductibilă sau s-ar efectua în ţară.

Perioada fiscală pentru T.V.A. este luna calendaristică.

2.4.5. Accizele

Sunt taxe speciale de consum pentru anumite produse provenite din ţară sau din import.

Accizele armonizate sunt stabilite pentru trei grupe de produse: - băuturi alcoolice - bere, vinuri, alte băuturi fermentate decât

berea şi vinurile, produsele intermediare şi alcoolul etilic; - produsele din tutun;

185

- uleiurile minerale şi electricitatea. în categoria uleiurilor minerale sunt incluse benzinele, cu sau tară plumb, motorina, păcura, petrolul lampant, gazul natural şi petrolier, benzenul, toluenul, xilenii şi alte amestecuri de hidrocarburi, cu excepţia celor solide (cărbune, lignit etc.).

In afara accizelor armonizate mai sunt supuse accizării o serie de produse precum cafeaua, anumite confecţii din blănuri naturale, anumite articole din cristal, bijuterii din aur şi/sau din platină, cu excepţia verighetelor, produse de parfumerie, cuptoare cu microunde, aparate de aer condiţionat, arme de vânătoare şi de uz individual, cu excepţia celor pentru sport, iahturi şi bărci pentru agrement şi anumite categorii de autoturisme.

Momentul exigibilităţii accizelor este data când produsul este eliberat pentru consum în România.

Plata accizelor la bugetul de stat se face până la data de 25 a lunii următoare celei în care acciza devine exigibilă.

Codul fiscal stabileşte scutiri la plata accizelor pentru livrarea în cadrul relaţiilor consulare sau diplomatice, pentru produsele destinate organizaţiilor internaţionale în condiţiile convenţiilor internaţionale sau acordurilor încheiate pentru forţele armate ale statelor membre NATO, cu excepţia celor române, pentru rezervele naţionale şi de mobilizare, precum şi în alte cazuri.

Regimul de supraveghere. în scopul prevenirii sustragerii de la impozitare s-a instituit un sistem de supraveghere prin funcţionari numiţi supraveghetori fiscali. Producţia sau depozitarea produselor accizabile, acolo unde acciza nu a fost plătită, poate avea loc numai într-un antrepozit fiscal. Acesta se află sub controlul organului fiscal.

Anumite produse accizabile sunt supuse marcării.

2.4.6. Taxele vamale

Taxa vamală este un impozit indirect, perceput de către stat asupra bunurilor, la momentul trecerii graniţei vamale a acestuia, în scopul importului, exportului sau tranzitării.

186

Clasificare

Taxe vamale de import^ B ) s u p r a t a x e

A) obişnuite

1) După obiect Z _ * Taxe vamale de export

Taxe vamale de tranzit

2) După modul de fixare

Taxe vamale autonome, stabilite de stat în lipsa unor înţelegeri cu alte state sau comunităţi economice

Taxe vamale convenţionale, stabilite ca nivel cu alte state sau comunităţi econo­mice

Taxe vamale preferenţiale, care pot fi aplicate pentru produsele dintr-un anumit stat. Pot fi unilaterale sau reciproce.

187

3) După modul de percepere <

Taxe vamale specifice, care se calculează în funcţie de unitatea fizică de măsură (masă, volum)

Taxe vamale ad valorem, stabilite asupra valorii mărfii

4) După scopul impunerii <

Taxe vamale fiscale, instituite pentru asigurarea de venituri la buget şi care sunt, de regulă, mai scăzute

Taxe vamale protecţioniste, percepute în scopul de a proteja anumite ramuri ale economiei naţionale

5) După plătitorii taxelor

Taxe plătite de agenţii economici

Taxe vamale plătite de instituţiile publice

Taxe vamale plătite de persoane juridice de drept privat

Taxe vamale plătite de persoane fizice

înfăptuirea politicii vamale în România se face prin autoritatea vamală, compusă din:

- Autoritatea Naţională a Vămilor - funcţionează în cadrul ANAF în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor;

- direcţiile regionale vamale;

188

- punctele vamale. Drepturile legal datorate (datoria vamală) se determină pe baza

Tarifului vamal al României.

2.4.7. Regimurile vamale

Codul vamal al României, adoptat prin Legea nr. 86/2006 („Monitorul Oficial al României" nr. 350/19.04.2006), prevede următoarele regimuri vamale:

- punerea în liberă circulaţie, care constă în îndeplinirea formalităţilor vamale şi încasarea oricăror drepturi legal datorate. Este un regim definitiv, cu excepţia transportului, celelalte fiind suspensive;

- tranzitul, regim suspensiv care permite transportul de la un birou vamal la alt birou vamal;

- antrepozitul vamal, regim suspensiv în care mărfurile sunt " depozitate într-un loc aprobat de autoritatea vamală şi aflat sub supravegherea acesteia. Poate fi public sau privat;

- perfecţionarea activă, care constă în supunerea, pe teritoriul României, la una sau mai multe operaţiuni de transformare sau prelucrare a:

• mărfurilor străine destinate reexportului, sub forma produselor compensatoare, fără a fi supuse drepturilor de import sau de politică comercială;

• mărfurilor puse în liberă circulaţie, cu rambursarea drepturilor de import aferente, dacă sunt reexportate în afara teritoriului vamal al României sub formă de produse compensatoare;

- transformarea sub control vamal permite ca mărfurile străine să fie utilizate pe teritoriul vamal al României pentru a fi supuse unor operaţiuni care le modifică natura sau starea, fără a fi supuse drepturilor de import sau măsurilor de politică comercială. La punerea lor în circulaţie se achită drepturile de import pentru produsele rezultate, numite produse transformate;

- admiterea temporară este un regim suspensiv în care este permisă utilizarea temporară pe teritoriul vamal al României, cu scutirea totală sau parţială de drepturi de import şi fără a fi supuse măsurilor de politică comercială, a mărfurilor străine destinate

189

reexportului, tară să fi suferit vreo modificare în afară de deprecierea normală cauzată de utilizarea lor; termenul maxim nu poate depăşi 24 luni;

-perfecţionareapasivă este un regim suspensiv care permite ca mărfurile româneşti să fie exportate temporar pentru a fi supuse unor operaţiuni de perfecţionare, iar produsele exportate să fie puse în liberă circulaţie (importate) cu exonerare totală sau parţială de drepturi de import;

- exportul este regimul definitiv care permite scoaterea mărfurilor româneşti în afara teritoriului vamal al României.

Codul vamal mai reglementează şi alte destinaţii vamale, respectiv, zonele libere şi antrepozitele libere, care sunt părţi din teritoriul vamal al României sau incinte situate pe acest teritoriu, separate de restul acestuia, în care:

- mărfurile străine sunt considerate că nu se află pe teritoriul vamal al României cât timp nu sunt puse în liberă circulaţie sau plasate sub alt regim vamal şi nici consumate sau utilizate în alte condiţii decât cele stabilite prin reglementările vamale;

- mărfurile româneşti beneficiază, pe baza plasării lor, de măsurile legale de export al mărfurilor.

Datoria vamală constă în obligaţia unei persoane de a plăti cuantumul drepturilor de import sau de export.

Drepturile de import sunt taxele vamale şi alte taxe echivalente taxelor vamale de plătit la importul mărfurilor, precum şi taxele agricole şi alte taxe la import introduse prin reglementările privind politica agricolă. Drepturile de export au acelaşi conţinut, dar sunt aplicabile produselor exportate.

2.4.8. Impozitele şi taxele locale

Sunt venituri ale bugetelor locale constând în: - impozitul pe clădiri, care se datorează de proprietarii de clădiri într-o

cotă de 0,2%, pentru clădirile din mediul urban, şi 0,1%, pentru clădirile din mediul rural, calculată asupra valorii impozabile a clădirii. Pentru persoanele fizice care au în proprietate două sau mai multe clădiri utilizate ca locuinţă, care nu sunt închiriate altei persoane, impozitul se majorează progresiv;

- impozitul pe teren, care se stabileşte în funcţie de suprafaţa măsurată în metri pătraţi şi de amplasarea în intravilan sau extravilan. Se plăteşte anual în patru rate egale;

- taxa asupra mijloacelor de transport, care se determină în funcţie de tipul mijlocului de transport în funcţie de capacitatea cilindrică pentru fiecare 500 centimetri cubi ai motorului sau fracţiune din aceasta. Se plăteşte anual în patru rate egale;

- taxa pentru eliberarea certificatelor, avizelor şi autorizaţiilor, care se stabileşte de consiliul judeţean sau Consiliul General al Municipiului Bucureşti, în limitele prevăzute de Codul fiscal. Sunt stabilite pentru eliberarea certificatelor de urbanism, a autorizaţiilor de construire şi altor avize asemănătoare, pentru eliberarea autorizaţiilor de a desfăşura o activitate economică şi a altor autorizaţii similare;

- taxe pentru folosirea mijloacelor de reclamă şi publicitate, pentru afişaj în scop de reclamă şi publicitate;

- impozitul pe spectacole, care se calculează prin aplicarea unei cote de impozit la suma încasată din vânzarea biletelor de intrare şi abonamentelor, cuprinsă între 2% şi 5%, în funcţie de tipul de spectacol;

- taxa hotelieră, care poate fi instituită de consiliul local pentru şederea într-o unitate de cazare. Cota poate fi între 0,5% şi 5% din tariful de cazare;

- alte taxe specifice stabilite de consiliile locale, potrivit reglementărilor legale privind finanţele publice locale.

191 190

Capitolul 3

P R O C E D U R A F I S C A L Ă

3.1. Cuprinsul procedurii fiscale

în doctrină, ansamblul de acte şi operaţiuni prin care se realizează veniturile bugetelor publice poartă numele de procedură fiscală.

Aceste acte procedurale şi operaţiuni, după momentul îndeplinirii lor, pot fi grupate în:

> acte procedurale prealabile de înregistrare fiscală (atribuirea codului de identificare fiscală, declaraţia de înregistrare fiscală, registrul contribuabililor, înregistrarea ca plătitor de T.V.A.);

> acte procedurale şi operaţiuni de constatare a obiectelor impozabile şi taxabile;

> acte procedurale şi operaţiuni de calcul şi individualizare a impozitelor şi taxelor datorate de fiecare subiect impozabil sau taxabil;

> operaţiuni de plată şi încasare a impozitelor, taxelor, contribuţiilor, prelevărilor şi altor sume cuvenite bugetelor publice;

> acte de constatare şi sancţionare a faptelor de încălcare a reglementărilor legale în domeniul fiscal;

> acte procedurale de executare silită a creanţelor fiscale.

3.2. Principii generale de conduită în domeniul fiscal

Codul fiscal prevede o serie de principii generale de conduită în administrarea veniturilor bugetului general consolidat. Aceste principii generale sunt:

> principiul aplicării unitare a legislaţiei. Este o obligaţie a organului fiscal;

192

> principiul exercitării dreptului de apreciere. Organul fiscal poate, în limitele contribuţiilor şi competenţelor sale, să aprecieze relevanţa stărilor de fapt fiscale şi să adopte soluţia admisă de lege;

> principiul rolului activ al organului fiscal. Potrivit acestuia, organul fiscal înştiinţează contribuabilul cu privire la drepturile şi obligaţiile sale:

- este îndreptăţit să examineze, din oficiu, starea de fapt, să obţină şi să utilizeze toate informaţiile şi documentele necesare pentru stabilirea situaţiei fiscale a contribuabilului;

- are obligaţia să examineze obiectiv starea de fapt şi să îndrume contribuabilii să depună sau să corecteze declaraţiile sau alte documente ori de câte ori este cazul;

- decide asupra felului şi volumului examinărilor în limitele prevăzute de lege;

- îndrumă contribuabilul, din proprie iniţiativă sau la solicitarea acestuia, în aplicarea legislaţiei fiscale;

>• principiul întrebuinţării limbii oficiale în administrarea fiscală. Aceasta este limba română. înscrisurile şi documentele justificative redactate în altă limbă se depun însoţite de traduceri în limba română, certificate de traducători autorizaţi. în cazul minorităţilor naţionale, se aplică dispoziţiile legale privind folosirea limbii materne;

> principiul dreptului de a fi ascultat. Organul fiscal are obligaţia de a asigura contribuabilului posibilitatea de a-şi exprima punctul de vedere cu privire la faptele şi împrejurările relevante în luarea deciziei, cu excepţiile prevăzute de lege;

> principiul obligaţiei de cooperare. Contribuabilul este obligat să coopereze cu organul fiscal în stabilirea stării de fapt fiscale;

> principiul secretului fiscal. Funcţionarii publici ai organului fiscal, chiar şi după încetarea acestei calităţi, trebuie să păstreze, cu excepţiile prevăzute de lege, secretul asupra informaţiilor fiscale privind contribuabilul, informaţii de care a luat cunoştinţă în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu;

> principiul bunei-credinţe. Relaţiile dintre contribuabili şi organul fiscal trebuie să fie fundamentate pe buna-credinţă.

193

3.3. înregistrarea fiscală

Persoanele cu drepturi şi obligaţii fiscale sunt înregistrate fiscal, primind un cod de identificare fiscală care va fi:

-pentru persoanele fizice - codul numeric personal; - pentru persoanele juridice, altele decât comercianţii, precum

şi pentru entităţi fără personalitate juridică - codul de înregistrare fiscală atribuit de organul subordonat ANAF;

- pentru comercianţi, inclusiv pentru sucursalele celor care au sediul principal al comerţului în străinătate - codul unic de înregistrare;

- pentru persoanele fizice plătitoare de T.V.A. - codul de înregistrare fiscală atribuit de organul subordonat ANAF.

In cazul persoanelor plătitoare de T.V.A., codul de înregistrare fiscală este precedat de litera „R".

Codul de înregistrare fiscală se menţionează obligatoriu pe facturi, scrisori, oferte, comenzi sau pe orice alte documente emise.

Declaraţia de înregistrare fiscală se depune în termen de 30 zile de la data înfiinţării sau eliberării actului legal de funcţionare, la organul A.N.A.F. Se întocmeşte pe formular tipizat, pus la dispoziţie de A.N.A.F., care cuprinde: datele de identificare ale contribuabilului, ale împuternicitului, categoriile de obligaţii de plată, datele privind sediile secundare, datele privind situaţia juridică şi alte informaţii necesare administrării sumelor cuvenite bugetului consolidat.

Certificatul de înregistrare fiscală se eliberează de organul A.N.A.F., pe baza declaraţiei de înregistrare fiscală, fiind scutit de taxele de timbru. Comercianţii care desfăşoară activitate de comerţ sau prestări de servicii către populaţie trebuie să afişeze certificatul de înregistrare fiscală la locurile unde desfăşoară activitatea.

Registrul contribuabililor se ţine de organul fiscal al A.N.A.F. şi conţine datele de identificare ale contribuabilului, categoriile de obligaţii, denumite vector fiscal, şi alte informaţii necesare administrării obligaţiilor fiscale.

194

3.4. Acte procedurale şi operaţiuni de constatare a obiectelor impozabile şi taxabile, de calcul şi individualizare

Declaraţia fiscală, act distinct de declaraţia de înregistrare fiscală, se depune de contribuabil la termenele prevăzute de lege sau de Ministerul Economiei şi Finanţelor. Se întocmeşte pe formular pus la dispoziţie de organul fiscal şi trebuie însoţită de documentaţia cerută de prevederile legale. Stă la baza calculului obligaţiei fiscale. Pot fi corectate de contribuabil, din proprie iniţiativă. Declaraţia fiscală poate fi redactată de organul fiscal, dacă, din motive independente de voinţa contribuabilului, acesta este în imposibilitatea de a scrie. Se depune fie direct la registratura organului fiscal, fie prin scrisoare recomandată, prin mijloace electronice sau prin sisteme de transmitere, la distanţă.

Stabilirea impozitelor, taxelor şi altor sume cuvenite bugetului consolidat se face prin:

- declaraţia fiscală, depusă de către contribuabil; - decizia de impunere, emisă de organul fiscal, în celelalte cazuri. > în scopul stabilirii obligaţiilor fiscale şi a stării de fapt

fiscale, contribuabilii sunt obligaţi să ţină evidenţe fiscale, potrivit legii.

3.5. Actul administrativ fiscal

Actul administrativ fiscal face parte din categoria actelor juridice, fiind o manifestare expresă de voinţă, făcută în scopul stabilirii, modificării sau stingerii drepturilor şi obligaţiilor fiscale.

Se emite numai în formă scrisă şi trebuie să conţină următoarele elemente: denumirea organului fiscal emitent; data emiterii, data la care îşi produce efectele; datele de identificare a contribuabilului; obiectul actului; motivele de fapt; temeiul de drept; numele şi semnătura persoanei împuternicite de organul fiscal; calea de atac, termenul de depunere şi organul la care se depune contestaţia; ştampila organului fiscal competent.

Comunicarea actului administrativ fiscal se poate face: direct contribuabilului, la organul fiscal, sub semnătură; prin poştă, cu scrisoare recomandată cu confirmare de primire; prin fax sau e-mail

195

dacă poate fi confirmată primirea. Când contribuabilul sau altă persoană îndreptăţită lipseşte sau refuză să primească, comunicarea se face prin publicarea unui anunţ într-un cotidian central de largă circulaţie şi/sau într-un cotidian local ori în „Monitorul Oficial", Partea a IV-a. Comunicarea se consideră făcută în a cincea zi de la data publicării anunţului.

Opozabilitatea. Actul administrativ fiscal produce efecte de la data comunicării sau de la o dată ulterioară, menţionată în acesta.

Nulitatea. Actul administrativ fiscal este lovit de nulitate pentru lipsa unuia din următoarele elemente:

- numele, prenumele, calitatea şi semnătura împuternicitului organului fiscal;

- numele şi prenumele contribuabilului; - obiectul actului administrativ. Nulitatea se poate constata la cerere sau din oficiu. > îndreptarea erorilor materiale din actul administrativ fiscal

se poate face la cererea contribuabilului sau din oficiu. Actul corectat se comunică contribuabilului.

3.6. Colectarea creanţelor fiscale

> Obligaţiile fiscale, potrivit Codului fiscal, sunt doar obligaţiile contribuabililor, constând în:

- obligaţia de declarare a bunurilor şi veniturilor impozabile sau, după caz, impozitele, taxele şi alte sume cuvenite bugetului consolidat;

- obligaţia de calculare şi înregistrare în evidenţele finale şi contabile a sumelor cuvenite bugetului consolidat;

- obligaţia de plată a sumelor cuvenite bugetului consolidat; - obligaţii de plată accesorii constând în dobânzi şi penalităţi

aferente sumelor datorate cu titlu principal bugetului consolidat; - obligaţiile de virare şi vărsare ale plătitorilor pentru veniturile

bugetului consolidat supuse stopajului la sursă. In sens larg, obligaţiile fiscale sunt şi cele ale organului fiscal. In sens restrâns, obligaţia fiscală desemnează şi suma de plată

(cuantumul acesteia) pentru care Codul fiscal foloseşte termenul de creanţă fiscală, definită a fi drepturile patrimoniale care, potrivit

legii, rezultă din raporturile de drept material fiscal, atât în conţinutul, cât şi în cuantumul lor.

> Creanţele fiscale pot fi: - creanţe fiscale principale, constând în dreptul de a percepe

impozitele, taxele, contribuţiile şi alte sume cuvenite bugetului general consolidat, dreptul la rambursarea TVA şi dreptul de restituire a impozitelor, taxelor şi a altor sume care constituie venituri ale bugetului general consolidat. Aici, Codul fiscal este inconsecvent, deoarece, la obligaţiile fiscale, enumera numai obligaţiile contribuabilului, în timp ce creanţele fiscale au în vedere drepturile atât ale organului fiscal (de a percepe), cât şi ale contribuabilului (de rambursare şi de restituire);

- creanţe fiscale accesorii, constând în dreptul de a percepe dobânzi şi penalităţi de întârziere.

> Titlul de creanţă fiscală este actul prin care se stabileşte şi se individualizează creanţa fiscală, întocmit de organele competente sau persoanele îndreptăţite potrivit legii.

Titlurile de creanţă fiscală pot fi: - titluri de creanţă fiscală explicite - sunt actele întocmite în

scopul de a constata obligaţia fiscală a unui contribuabil, individualizând această obligaţie. Sunt astfel de titluri declaraţia fiscală, decizia de impunere, declaraţia de impunere ş.a.;

- titluri de creanţă fiscală implicite - sunt actele întocmite cu alt scop , dar care conţin şi individualizează o creanţă fiscală. Sunt astfel de titluri: documentele de plată a salariilor, a drepturilor băneşti pentru colaboratori, a dividendelor, procesul-verbal de constatare şi sancţio­nare a contravenţiilor.

> Titlul executoriu este titlul de creanţă ajuns la data la care creanţa fiscală devine scadentă (este exigibilă) prin expirarea termenului de plată prevăzut de lege sau stabilit de organul fiscal ori în alt mod prevăzut de lege.

Pe lângă datele pe care trebuie să le conţină orice act administrativ fiscal, titlul executoriu trebuie să conţină codul de identificare fiscală, domiciliul fiscal şi orice alte date de identificare ale debitorului, cuantumul şi natura sumelor datorate şi neachitate, temeiul legal al puterii executorii a titlului.

197 196

> Stingerea creanţelor fiscale. Deşi Codul fiscal face vorbire numai de stingerea creanţelor fiscale, în doctrină se discută şi despre modificarea creanţei fiscale, fapt care corespunde realităţii, fiind numeroase situaţii în care cuantumul obligaţiilor fiscale se modifică, urmare a unor căi de atac, intervenţiei prescripţiei extinctive, modificării unor acte legislative, amnistiei fiscale etc.

Creanţele fiscale se sting: prin încasare (plată); prin compensare; prin executare silită; prin scutire; prin scăderea din evidenţă pentru insolvabilitate; prin anulare; prin prescripţie.

Stingerea creanţelor fiscale prin plată. Aceasta se efectuează de către debitori, pe-fiecare impozit, taxă ş.a., inclusiv dobânzi şi penalităţi de întârziere. Se poate face plata în numerar, prin mandat poştal, prin decontare bancară, prin anularea timbrelor fiscale mobile.

Stingerea creanţelor fiscale prin compensare. Compensarea se poate face între creanţele administrate de Ministerul Economiei şi Finanţelor, sau de alţi titulari de bugete publice, şi creanţele debitorului asupra bugetului public în cauză, constând în sume de rambursat sau de restituit, până la concurenţa celei mai mici sume. Nu se poate face compensare între sume aparţinând unor bugete diferite (de stat, locale sau al asigurărilor sociale de stat).

Scăderea creanţelor, urmărite de organele de executare, din evidenţă se face în cazul în care debitorul este în stare de insolvabilitate, aplicabilă în următoarele situaţii:

- când debitorul nu are venituri sau bunuri urmăribile; - când, după epuizarea executării silite a debitorului, rămân

debite neachitate; - când debitorul a dispărut sau a decedat fără să lase avere; - când debitorul nu este găsit la ultimul domiciliu fiscal cunos­

cut şi, la acesta ori în alte locuri, unde există informaţii că a avut avere, nu se găsesc venituri sau bunuri urmăribile;

- când, potrivit legii, debitorul, persoană juridică, îşi încetează existenţa şi au rămas creanţe fiscale neachitate.

Anularea creanţelor fiscale. Poate fi aprobată prin hotărâre de Guvern sau de autorităţile deliberative la nivel local, în cazuri excepţionale şi pentru motive temeinice (exemplu: calamităţi naturale, catastrofe).

198

Poate fi aprobată şi de conducătorul organului de executare, atunci când cheltuielile de executare, exclusiv cele de comunicare prin poştă, sunt mai mari decât creanţele fiscale supuse executării silite.

Sunt anulate şi creanţele fiscale aflate în sold la data de 31 decembrie a exerciţiului bugetar respectiv, care sunt mai mici de 100.000 lei. Acest plafon se stabileşte anual prin hotărâre a Guvernului.

Stingerea creanţelor fiscale prin prescripţie. Prescripţia se aplică distinct în ceea ce priveşte dreptul de stabilire şi în ceea ce priveşte executarea silită.

Dreptul de a stabili obligaţii fiscale se prescrie în termen de 5 ani, calculat de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanţa. In cazul faptelor penale, se prescrie în termen de 10 ani de la data săvârşirii faptei care constituie infracţiune. Aceste termene se suspendă sau se întrerup, potrivit dreptului comun. Se mai suspendă între momentul inspecţiei fiscale şi cel al emiterii deciziei de impunere, ca urmare a inspecţiei fiscale.

Dreptul de a cere executarea silită şi dreptul de a cere compen­sarea sau restituirea se prescriu în 5 ani calculaţi începând cu data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naştere dreptul. Codul fiscal prevede cazurile în care se întrerupe sau se suspendă prescripţia.

Stingerea creanţelor fiscale prin executare silită. Atunci când debitorul nu-şi plăteşte de bunăvoie obligaţiile fiscale, se procedează la executarea fiscală, în baza titlului de creanţă, devenit titlu obligatoriu. Executarea silită începe numai după ce organul de executare îi transmite debitorului înştiinţarea de plată, prin care i se comunică suma datorată, iar după înştiinţare, au trecut 15 zile de la comunicare.

Executarea silită începe prin comunicarea unei somaţii, însoţită de un exemplar al titlului de creanţă. Somaţia cuprinde, în afara datelor cerute pentru actul administrativ fiscal, următoarele elemente: numărul dosarului de executare; suma pentru care se începe executarea silită; termenul de plată şi indicarea consecinţelor neres-pectării somaţiei.

Executarea silită poate fi: - prin poprire; - prin executarea bunurilor mobile;

199

- prin executarea bunurilor imobile. In timpul executării silite a bunurilor imobile, creanţa fiscală

mai poate fi stinsă şi prin darea în plată, care constă în trecerea în proprietatea publică a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale, după caz, la cererea debitorului, cu acordul creditorului fiscal, a bunurilor imobile supuse executării silite.

3.7. Soluţionarea contestaţiilor formulate împotriva actelor administrative fiscale

Actele administrative fiscale, incluzând titlurile de creanţă, sunt supuse căilor de atac, în două faze:

- faza administrativă; - faza în justiţie. Contestaţia este calea administrativă de atac şi nu înlătură

dreptul la acţiune. Titular al dreptului este numai cel care se consideră lezat în drepturile sale prin actul administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia. Pot fi atacate şi deciziile de impunere prin care nu sunt stabilite impozite, taxe sau alte sume datorate bugetului general consolidat. In cazul deciziilor de stabilire a bazei de impunere, contestaţia poate fi depusă de orice persoană care participă la realizarea venitului.

Forma şi conţinutul contestaţiei. Contestaţia se formulează în scris şi trebuie să conţină:

- datele de identificare a contestatorului; - obiectul contestaţiei, care îl constituie numai sumele şi măsu­

rile înscrise în titlul de creanţă sau actul administrativ fiscal atacat, cu excepţia contestaţiei privind refuzul nejustificat de emitere a actului administrativ fiscal;

- motivele de fapt şi de drept; - dovezile pe care se întemeiază; - semnătura contestatorului sau împuternicitului. în cazul per­

soanelor juridice, se aplică şi ştampila. Contestaţia se depune, în termen de 30 zile de la comunicarea

actului, la organul fiscal sau vamal emitent al actului. Când competenţa de soluţionare nu aparţine organului emitent, acesta înaintează contestaţia, în termen de 5 zile de la înregistrare, organului competent.

Competenţa de soluţionare revine: - organelor abilitate constituite la nivelul direcţiilor generale ale

finanţelor publice de la domiciliul sau sediul contestatorului, pentru impozite, taxe ş.a., inclusiv accesorii, în cuantum situat sub 5 miliarde ROL (500.000 RON);

- organelor centrale, pentru creanţe mai mari de 5 miliarde ROL (500.000 RON);

- organelor locale, pentru creanţele administrate de acestea. Soluţionarea contestaţiei se face prin verificarea motivelor de

drept şi de fapt, în raport de susţinerile părţilor, de dispoziţiile legale invocate şi probele administrate. Soluţionarea se face în limitele contestaţiei, fără a se putea crea contestatorului o situaţie mai grea în propria cale de atac.

Retragerea contestaţiei poate fi făcută de contestator până la soluţionarea acesteia. Organul de soluţionare emite o decizie prin care ia act de retragere.

Prin decizie, contestaţia poate fi admisă, în totalitate sau în parte, ori poate să fie respinsă.

Decizia de soluţionare a contestaţiei se emite în formă scrisă şi este alcătuită din:

- preambul, care cuprinde denumirea organului învestit cu soluţionarea, datele de identificare ale contestatorului, numărul de înregistrare a contestaţiei, obiectul cauzei, sinteza susţinerii părţilor atunci când organul competent să soluţioneze contestaţia nu este organul emitent;

- considerentele cuprind motivele de fapt care au format convingerea organului de soluţionare în soluţia pe care o dă contestaţiei;

- dispozitivul cuprinde soluţia pronunţată, calea de atac, termenul în care se exercită şi instanţa competentă.

Decizia se semnează de conducătorul direcţiei generale, direc­torul general al organului competent la nivel central, conducătorul organului fiscal emitent al actului administrativ atacat sau înlocuitorii acestora.

Decizia poate fi atacată la instanţa de judecată (secţia de contencios administrativ şi fiscal).

201 200

Capitolul 4

E V A Z I U N E A FISCALĂ

4.1. Evaziunea fiscală

După 1990, evaziunea fiscală a făcut obiectul mai multor reglementări legale succesive, specifice şi conexe.

In prezent, sediul materiei îl constituie Legea nr.241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, care a abrogat Legea nr. 87/1994 pentru combaterea evaziunii fiscale.

în doctrină, sunt autori care disting între evaziunea fiscală legală şi evaziunea fiscală frauduloasă:

- evaziunea fiscală legală este făcută la adăpostul legii, prin interpretarea legilor fiscale în favoarea contribuabilului, faptă care nu constituie infracţiune. Aceşti autori încadrează aici inclusiv investirea profitului în achiziţii de maşini şi echipamente pentru care statul acorda reduceri de impozit pe venit;

- evaziunea fiscală frauduloasă sau frauda fiscală constă în disimularea obiectului impozabil, în subevaluarea cuantumului materiei impozabile sau folosirea altor căi de sustragere de la plata sumelor cuvenite bugetelor publice.

Nu împărtăşim această distincţie. Evaziunea fiscală este o încălcare a legii şi, prin urmare, nu poate fi şi legală, ci numai frauduloasă.

Legea română nu dă o definiţie a evaziunii fiscale, ci stabileşte numai latura obiectivă a acestei infracţiuni.

Legea nr. 541/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, la art. 9, stabileşte infracţiunile de evaziune fiscală, respectiv:

a) ascunderea bunului ori a sursei impozabile sau taxabile;

202

b) . omisiunea, în tot sau în parte, a evidenţierii în actele contabile, ori în alte documente legale, a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate;

c) evidenţierea, în actele contabile sau alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive;

d) alterarea, distrugerea sau ascunderea de acte contabile, memorii ale aparatului de taxat ori de marcat electronice fiscale sau de alte mijloace de stocare a datelor;

e) executarea de evidenţe contabile duble, folosindu-se înscrisuri sau alte mijloace de stocare a datelor;

f) sustragerea de la efectuarea verificărilor financiare, fiscale sau vamale, prin nedeclararea, declararea fictivă ori declararea inexactă cu privire la sediile principale sau secundare ale persoanelor verificate;

g) substituirea, degradarea sau înstrăinarea de către debitor ori de către terţe persoane a bunurilor sechestrate, în conformitate cu prevederile Codului de procedură fiscală şi ale Codului de procedură penală.

Una din căile prin care contribuabilii pot să diminueze sumele plătite bugetului este cea a companiilor ojfshorre înfiinţate în aşa-zisele paradisuri fiscale. Termenul offshorre se traduce prin „în larg", dincolo de ţărm.

Paradisurile fiscale sunt state cu un regim fiscal relaxat. Contribuabilul înfiinţează o firmă într-un „paradis fiscal", unde impozitele şi taxele sunt foarte mici. Apoi, prin firma din ţara de rezidenţă, intră în relaţii comerciale cu firma offshorre şi procedează de aşa manieră încât să-şi externalizeze profitul (contracte de consultanţă, studii, proiecte sau chiar produse pentru care plăteşte preţuri foarte mari).

Sunt astfel de paradisuri fiscale: - Andorra - situată la graniţa dintre Franţa şi Spania, cu o

suprafaţă de 468 km 2 şi o populaţie de 70.000 locuitori, şi unde firmele nu plătesc impozit pe profit. Pentru aflarea titularilor conturilor bancare este necesară o hotărâre judecătorească. Condiţia este ca 2/3 din capital să fie deţinut de rezidenţi sau cetăţeni ai Andorrei;

203

- Elveţia - unde evaziunea fiscală este privită ca o „infracţiune civilă", iar autorităţile nu au permisiunea să colaboreze cu serviciile fiscale străine;

- Republica Irlanda - cu o cotă unică a impozitului pe profit de 12,5%;

- Liechtenstein - cu o suprafaţă de 160 km 2,situată între Elveţia şi Austria, care percepe doar unele taxe în cuantum foarte redus asupra capitalului companiilor;

- Malta - unde profiturile companiilor offshorre sunt impozitate cu 5%.

In afara celor mai sus enumerate, situate în spaţiul european, în lume sunt o mulţime de alte state cu regim fiscal relaxat, printre care: Bahamas, Bahrain, Belize, Bermude, Costa Rica, Liberia, Panama, Singapore ş.a.

4.2. Evitarea dublei impuneri şi creditul fiscal

Dubla impunere poate să apară în cazul companiilor care desfăşoară activităţi aducătoare de venituri/profituri în două sau mai multe state. Regula în materia impozitării este a locului obţinerii venitului. Statul de origine al companiei poate să nu recunoască impozitele plătite pentru activităţile desfăşurate în afara teritoriului său şi să le impoziteze împreună, prin însumare, cu cele desfăşurate în interiorul graniţelor sale. O astfel de politică fiscală este de natură să ducă la diminuarea cooperării economice internaţionale.

Pentru evitarea acestui fenomen, între state se încheie convenţii de evitare a dublei impuneri.

în acest domeniu distingem, în cazul României, două situaţii: - cea a activităţilor desfăşurate în statele membre ale Uniunii

Europene; - cea a activităţilor desfăşurate în alte state decât cele membre

ale Uniunii Europene. în cazul statelor membre ale Uniunii Europene sunt aplicabile

cele patru libertăţi fundamentale: libera circulaţie a mărfurilor; libera circulaţie a serviciilor; libera circulaţie a capitalurilor; libera circulaţie a persoanelor. Veniturile sunt supuse impunerii în ţara de sursă a acestora. 204

Potrivit articolului 31 din Codul fiscal al României, având titlul marginal credit fiscal, se deduce - din impozitul pe profit al persoanei juridice române care obţine venituri dintr-un stat străin prin intermediul unui sediu permanent sau venituri supuse impozitului cu reţinere la sursă şi veniturile în cauză sunt impozitate atât în România, cât şi în statul străin - impozitul plătit în statul străin. Deducerea se aplică numai dacă persoana juridică română prezintă documente justificative.

Prin urmare, creditul fiscal este deducerea impozitului plătit într-un stat străin pentru veniturile care sunt supuse impozitării în statul de origine al contribuabilului.

Pentru evitarea dublei impuneri, România are încheiate convenţii bilaterale cu peste 70 de state, convenţii intrate în vigoare înainte de aderarea la Uniunea Europeană.

Pierderile fiscale aferente activităţilor desfăşurate în străinătate sunt deductibile numai pentru veniturile obţinute din străinătate.

4.3. Cazierul fiscal

Sediul materiei îl constituie Ordonanţa Guvernului nr. 75/2001 privind organizarea şi funcţionarea cazierului fiscal, a cărei ultimă modificare s-a făcut prin Legea nr. 9172007.

Cazierul fiscal a fost instituit în scopul prevenirii şi combaterii evaziunii fiscale, ca mijloc de evidenţă şi urmărire a disciplinei financiare a contribuabililor.

Este organizat de Ministerul Economiei şi Finanţelor, la nivel central şi la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale competente -direcţiile generale ale finanţelor publice, Direcţia generală de administrare a marilor contribuabili şi administraţiile financiare ale municipiilor reşedinţă de judeţ, precum şi ale sectoarelor Municipiului Bucureşti.

Cazierul fiscal poate fi: a) naţional - la Ministerul Economiei şi Finanţelor; b) local. în cazierul fiscal se înscriu datele privind: a) sancţiunile aplicate contribuabilului pentru fapte sancţionate

de legile financiare, vamale şi cele privind disciplina financiară; 205

b) măsurile de executare silită. Datele din cazierul fiscal se scot din evidenţă dacă: - faptele nu mai sunt sancţionate de lege; - a intervenit reabilitarea de drept sau judecătorească, constatată

printr-o hotărâre judecătorească; - contribuabilul nu a mai săvârşit fapte de natura celor care se

înscriu în cazierul fiscal într-o perioadă de 5 ani de la data rămânerii definitive a actului prin care au fost sancţionate asemenea fapte;

- la decesul, respectiv radierea contribuabilului. Cazierul fiscal este cerut la înfiinţarea societăţilor comerciale,

asociaţiilor, fundaţiilor, la autorizarea exercitării unei activităţi independente, la cesiunea părţilor sociale/acţiunilor de către asociaţi/acţionari.

Certificatul de cazier fiscal se eliberează în 10 zile de la solicitare şi este valabil 15 zile de la emitere.

206

Capitolul 5

C O N T R O L U L F I N A N C I A R ŞI FISCAL

Formarea, administrarea şi întrebuinţarea resurselor publice sunt supuse unei game ample de forme de control:

- control politic, realizat de: 1. Parlament, cu ocazia aprobării bugetului de stat şi

bugetului asigurărilor sociale de stat, precum şi a contului general anual de execuţie;

2. Autorităţile deliberative ale unităţilor administrativ-teritoriale la aprobarea bugetului şi a contului de execuţie;

- control jurisdictional, exercitat de instanţele de judecată cu ocazia soluţionării contestaţiilor împotriva actelor de impunere şi control;

- control financiar şi fiscal, cu cele două componente ale sale: a) controlul financiar, exercitat asupra utilizării resurselor

financiare publice, în care includem: controlul financiar preventiv propriu, controlul financiar preventiv delegat, controlul ulterior al Curţii de Conturi;

b) controlul fiscal, exercitat asupra ajungerii la bugetele din sistemul unitar de bugete a sumelor cuvenite acestuia şi în care includem: inspecţia fiscală, controlul Gărzii Financiare.

5.1. Definirea şi clasificarea controlului financiar

Definiţie. Controlul financiar şi fiscal este operaţiunea de stabilire a concordanţei cu realitatea a înregistrărilor în evidenţa financiar-contabilă a operaţiunilor materiale şi încadrării acestora în prevederile legale privind veniturile şi cheltuielile bugetului general

207

consolidat, formarea, administrarea şi întrebuinţarea resurselor financiare publice.

Controlul, în funcţie de sfera vizată, poate fi: ••• Control financiar, constând în: - controlul Ministerului Economiei şi Finanţelor; - controlul financiar preventiv propriu; - controlul financiar preventiv delegat; - controlul financiar al autorităţilor administraţiei publice locale; - controlul Curţii de Conturi. • Control fiscal, constând în: - inspecţia fiscală; - controlul Gărzii Financiare; - controlul administraţiei publice locale, care priveşte sumele cuvenite bugetului general consolidat. In funcţie de momentul în care se execută, controlul financiar şi

fiscal poate fi: - anticipat (preventiv); - concomitent (operativ-curent); - ulterior (posterior). In funcţie de organul care îl execută, poate fi: - intern sau propriu; - extern.' In funcţie de volumul controlat, poate fi: - control financiar total; - control financiar prin sondaj.

5.2. Inspecţia fiscală

Este reglementată de Codul de procedură fiscală. Cuprinde ansamblul activităţilor care au ca obiect verificarea

bazelor de impunere, a legalităţii şi conformităţii declaraţiilor fiscale, corectitudinii şi exactităţii îndeplinirii obligaţiilor de către contribuabili, stabilirea diferenţelor de plată şi creanţelor accesorii.

Se execută de A.N.A.F., prin organele locale. Sunt supuse inspecţiei fiscale toate persoanele, indiferent de

forma de organizare, care au obligaţii de stabilire, reţinere şi plată a

208

impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi altor sume cuvenite bugetului general consolidat.

Proceduri de control: - p r i n sondaj; - inopinat; - încrucişat. Perioada supusă controlului: - pentru contribuabilii mari - perioada începe de la sfârşitul

perioadei controlate anterior situată în cadrul termenului de prescripţie de a stabili obligaţii fiscale;

- pentru ceilalţi contribuabili - asupra creanţelor născute în ultimii 3 ani fiscali, dar se poate extinde pe perioada prescripţiei dacă există indicii de încălcare a obligaţiilor fiscale.

Avizul de inspecţie fiscală. înaintea controlului, contribuabilul este avizat despre control. Avizul trebuie să cuprindă temeiul juridic al inspecţiei, data de începere, obligaţiile fiscale şi perioadele controlate, posibilitatea de a solicita amânarea datei de începere, solicitare care poate fi acordată o singură dată pentru motive justificate. Avizul se comunică înainte cu 30 zile pentru contribuabilii mari şi înainte cu 15 zile pentru ceilalţi contribuabili.

Inspecţia se desfăşoară de regulă în spaţiile de lucru ale contribuabilului, la sediul organului fiscal sau în alt loc stabilit de comun acord cu contribuabilul, care trebuie să asigure şi logistica necesară controlului. Contribuabilul poate desemna o persoană care să-1 reprezinte.

Contribuabilul va fi informat pe toată durata efectuării controlului asupra constatărilor, iar la final, poate să prezinte punctul de vedere cu privire la constatările inspecţiei fiscale.

Durata nu poate fi mai mare de 3 luni şi se efectuează o singură dată pentru fiecare impozit, taxă ş.a.

Raportul de inspecţie fiscală. Rezultatul inspecţiei se consemnează într-un raport scris în care se prezintă constatările inspecţiei din punct de vedere faptic şi legal. Raportul va sta la baza deciziei de impunere pentru diferenţele constatate în minus.

Pe baza deciziei controlului, contribuabilul are dreptul de a beneficia de asistenţa de specialitate sau juridică, să i se comunice data, ora şi locul prezentării concluziilor.

209

5.3. Controlul Gărzii Financiare

Istoricul Gărzii Financiare Reapărută în aparatul financiar al statului român după Revoluţia

din decembrie 1989 prin Legea nr. 30/1991 privind organizarea şi funcţionarea controlului financiar şi a Gărzii financiare, Garda financiară este o instituţie cu o îndelungată tradiţie în ţara noastră.

în Ardeal şi Bucovina, anterior Marii Uniri din anul 1918, în administraţia finanţelor publice exista un număr de 2000 funcţionari organizaţi milităreşte, care formau corpul aşa-numit al finanţilor. Atribuţiile corpului de control al „finanţilor" erau următoarele:

- controlul fabricaţiei şi desfacerii spirtului şi băuturilor spirtoase, precum şi al tuturor produselor supuse taxelor de consumaţie;

- controlul producţiei şi desfacerii bunurilor care constituiau monopolul statului;

- paza graniţelor şi controlul vamal. După 1918, corpul „finanţilor" a fost preluat sub numele de

Gardă financiară, iar în 1927 aceasta a fost desfiinţată. în 1930, prin legea spirtului, a fost reînfiinţată, dar cu o sferă de activitate mult mai restrânsă, ţinând doar de fiscalitatea şi comercializarea spirtului şi băuturilor alcoolice. Prin Legea Monopolului Alcoolului din 18 mai 1932, un număr de 200 soldaţi grăniceri a fost detaşat la Ministerul Finanţelor şi însărcinat cu paza drumurilor şi barierelor oraşului. în anul 1933, prin legea organizării Ministerului Finanţelor, Garda financiară a fost ataşată Secretariatului General, iar atribuţiile ei au fost extinse şi la alte impozite din domeniul sectoarelor de producţie, comercializare şi prestări servicii. în aprilie 1941, soldaţii grăniceri care activau în Garda financiară sunt disponibilizări frontului şi se reduce altfel volumul activităţii. Prin Decretul nr. 325/1984, Garda financiară se desfiinţează.

în toată această perioadă, Garda financiară a fost o instituţie militarizată, caracter pe care şi 1-a păstrat şi la reînfiinţarea ei, în anul 1991. Legea de atunci o definea ca fiind „un corp de control financiar, militarizat, neîncazarmat, care funcţionează, potrivit legii, în cadrul Ministerului Finanţelor Publice".

In prezent, Garda Financiară este reglementată de O.U.G. nr. 91/2003, modificată prin O.G. nr. 8/2005 şi H.G. nr. 1538/2003.

Garda Financiară este o instituţie publică de control cu personalitate juridică, care exercită controlul operativ şi inopinat, cu excepţia controlului fiscal, privind prevenirea, descoperirea şi combaterea oricăror acte şi fapte din domeniul economic, financiar şi vamal, care au ca efect evaziunea şi frauda fiscală. Este organizată ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor (A.N.A.F.).

Garda Financiară este condusă de un comisar general - fucţionar public, numit prin ordin al ministrului, în condiţiile legii. Comisarul general este ajutat de trei comisari generali adjuncţi care, în absenţa comisarului general, angajează şi reprezintă Garda Financiară pe baza mandatului expres dat prin decizie a comisarului general.

Potrivit legii, Garda financiară are atribuţii de control operativ şi inopinat cu privire la;

• respectarea actelor normative în scopul prevenirii, descoperirii şi combaterii oricăror acte şi fapte interzise;

• respectarea normelor de comerţ, urmărind prevenirea, depistarea şi înlăturarea operaţiunilor ilicite;

• modul de producere, depozitare, circulaţie şi valorificare a bunurilor, în toate locurile şi spaţiile în care se desfăşoară activitatea agenţilor economici;

• participarea, în colaborare cu organele de specialitate ale altor ministere şi instituţii specializate, la acţiuni de depistare şi combatere a activităţilor ilicite care generează fenomene de evaziune şi fraudă fiscală.

în îndeplinirea atribuţiilor ce le revin, comisarii Gărzii Financiare au dreptul:

> să efectueze controale în spaţiile în care se produc, se depozitează sau se comercializează bunuri ori se desfăşoară activităţi ce cad sub incidenţa actelor normative în vigoare, cu privire la prevenirea, descoperirea şi combaterea oricăror acte şi fapte care sunt interzise de acestea;

> să verifice respectarea reglementărilor legale privind circulaţia mărfurilor pe drumurile publice, în porturi, căi ferate şi

211 210'

fluviale, aeroporturi, în vecinătatea punctelor vamale, antrepozite, zone libere, precum şi alte locuri în care se desfăşoară o asemenea activitate;

> să verifice legalitatea operaţiunilor desfăşurate, existenţa şi autenticitatea documentelor justificative în activităţile de producţie şi prestări de servicii ori pe timpul transportului, depozitării şi comercializării bunurilor şi să aplice sigilii pentru asigurarea integrităţii bunurilor;

> să dispună măsuri cu privire la confiscarea, în condiţiile legii, a bunurilor a căror fabricaţie, depozitare, transport sau desfacere sunt ilicite, precum şi a veniturilor realizate din activităţi comerciale sau prestări de servicii nelegale şi să ridice documentele financiar-contabile şi de altă natură care pot servi la dovedirea contravenţiilor sau, după caz, a infracţiunilor;

> să solicite, în condiţiile şi potrivit Codului de procedură penală, efectuarea de către organele abilitate de lege a percheziţiilor în localuri publice sau particulare - case, curţi, dependinţe şi grădini - , dacă există indicii că în aceste locuri sunt ascunse documente, mărfuri sau se desfăşoară activităţi care au ca efect evaziunea sau frauda fiscală;

> să constate acte şi fapte care au avut ca efect evaziunea şi frauda fiscală, să solicite organelor fiscale stabilirea obligaţiilor fiscale în întregime datorate, să ceară organelor de executare competente luarea de măsuri asigurătorii ori de câte ori există pericolul ca debitorul să se sustragă de la urmărire sau să îşi ascundă ori risipească averea şi să sesizeze, după caz, organele de urmărire penală;

> să solicite, administratorilor unităţilor controlate şi persoanelor implicate, explicaţii, lămuriri, precizări verbale şi/sau în scris, după caz, cu privire la faptele constatate;

> să solicite, potrivit legii, copii certificate de pe documentele originale, să preleveze probe, eşantioane, mostre etc., necesare finalizării actului de control 5 0;

5 0 Analiza şi examinarea probelor, eşantioanelor şi mostrelor se fac în laboratoare de specialitate, cheltuielile privind efectuarea ;estora fiind suportate din fondurile special alocate în bugetul de venituri şi cheltuieli al Gărzii Financiare. 212

> să constate contravenţiile şi să aplice sancţiunile corespunzătoare, conform competenţelor atribuite de lege;

> să întocmească acte de control operativ şi inopinat privind rezultatele verificărilor, să aplice măsurile prevăzute de normele legale şi să sesizeze organele competente în vederea valorificării constatărilor;

> să oprească, în condiţiile legii, mijloacele de transport pentru verificarea documentelor de însoţire a bunurilor şi persoanelor transportate;

> să solicite instituţiilor financiar-bancare de asigurări-reasigurări date sau documente, în vederea instrumentării şi fundamentării constatărilor cu privire la săvârşirea unor fapte ce contravin legislaţiei în vigoare;

> să poarte uniforma, să păstreze, să folosească şi să facă uz de armamentul de apărare din dotare, în caz de autoapărare sau stare de necesitate;

> să utilizeze mijloace de transport auto purtând însemne şi dispozitive de avertizare sonore şi luminoase specifice.

Actele de control întocmite de comisarii Gărzii financiare sunt acte administrative de control operativ şi inopinat şi se comunică direcţiilor generale ale finanţelor publice în a căror rază teritorială se află sediul social al agentului economic controlat, pentru luarea măsurilor fiscale, sau organelor de urmărire penală, după caz.

Pentru exercitarea controlului preventiv şi inopinat, comisarii Gărzii financiare prezintă ordinul de serviciu, care este, de regulă, general, cu caracter permanent, şi care indică numele comisarului şi competenţele acestuia, precum şi legitimaţia de control şi insigna.

5.4. Controlul financiar preventiv

Sediul materiei îl constituie Ordonanţa Guvernului nr. 119/1999 privind auditul intern şi controlul financiar preventiv în aplicarea căruia au fost emise Normele metodologice privind cadrul general al atribuţiilor şi exercitării controlului financiar preventiv popriu, aprobate prin Ordinul hr. 123/06.02.2001 al ministrului Finanţelor Publice.

213

Conţinutul controlului preventiv este alcătuit din operaţiunile de verificare a proiectelor de operaţiuni ce fac obiectul acestuia.

Sunt operaţiuni supuse controlului preventiv. - angajamentele legale şi bugetare ale instituţiilor publice şi

unităţilor administrativ-teritoriale; - deschiderea şi repartizarea de credite bugetare, precum şi

modificarea acestora în condiţiile legii; - efectuarea de plăţi din fonduri publice şi de încasări în

numerar; - vânzarea, gajarea, concesionarea sau închirierea de bunuri din

domeniul public sau privat al statului sau unităţilor administrativ-teritoriale;

- alte operaţiuni stabilite prin ordin al ministrului Economiei şi Finanţelor.

Controlul financiar preventiv este organizat şi exercitat în următoarele forme:

- controlul financiar preventiv propriu; - controlul financiar delegat.

5.4.1. Controlul financiar preventiv propriu (intern)

Controlul financiar preventiv propriu (intern) se execută de organele proprii ale instituţiilor publice, respectiv de contabilul-şef sau persoanele împuternicite de acesta, cu aprobarea ordonatorului de credite, cu precizarea limitelor împuternicirii. Persoanele împuternicite de contabilul-şef trebuie să fie din subordinea sa. Controlul se exercită prin viza de control preventiv, operaţiunile supuse controlului neputând fi efectuate fără această viză.

Se organizează la entităţile publice (Administraţia Prezidenţială, Parlament, Guvern, ministere şi alte instituţii publice), la companiile naţionale, regiile autonome, organizaţiile neguvernamentale, precum şi la orice alte persoane juridice care gestionează fonduri publice cu orice titlu şi/sau care administrează patrimoniul public, referitor la gestionarea fondurilor publice şi administrarea patrimoniului public în cauză, precum şi la agenţiile de gestionare a fondurilor publice provenite din finanţări externe. La Ministerul Economiei şi Finanţelor se organizează pentru operaţiunile Fondului naţional de preaderare,

pentru operaţiunile privind bugetul trezoreriei, datoria publică şi alte operaţiuni specifice.

Această formă de control este prealabilă aprobării operaţiunii de către ordonatorul principal de credite şi se acordă de către persoana împuternicită să exercite controlul prin viză numai dacă operaţiunea respectă întrutotul cerinţele de legalitate, regularitate şi încadrare în limitele angajamentelor bugetare aprobate.

Concret, viza de control financiar preventiv constă în semnarea, la rubrica anume destinată, de către persoana împuternicită şi aplicarea sigiliului personal.

Cu ocazia controlului financiar preventiv propriu, persoana desemnată să exercite acest control verifică proiectele de operaţiuni cu privire la următoarele aspecte:

- legalitatea - dacă sunt respectate toate prevederile legale aplicabile;

- regularitatea - constând în respectarea ansamblului principiilor şi regulilor procedurale şi metodologice aplicabile;

- încadrarea în limitele angajamentelor bugetare aprobate. Sunt supuse controlului financiar preventiv propriu următoarele

proiecte de operaţiuni: - angajamentele bugetare (cererea de deschidere de credite,

dispoziţia bugetară de repartizare a creditelor bugetare, modificarea repartizării pe trimestre a creditelor bugetare, virările de credite, începând cu trimestrul III, de la un capitol la altul al clasificaţiei bugetare şi între subdiviziuni);

- proiectele de angajamente legale din care derivă, direct sau indirect, obligaţii de plată (contracte sau comenzi de achiziţii publice, contracte de concesionare sau închiriere, în care instituţia publică este concesionar sau chiriaş, angajarea şi avansarea personalului, acordarea salariului de merit, numirile temporare pe funcţii de conducere, acordarea oricăror altor drepturi salariale, a diurnelor pentru deplasări şi detaşări);

- concesionarea, închirierea şi vânzarea bunurilor din patrimoniul entităţilor publice (contractul de vânzare în care instituţia publică este vânzător, procesul de predare-primire pentru transferul fără plată al bunurilor, contractul de concesionare sau închiriere, în care instituţia publică este concedent sau locator);

215 214

- plăţi din credite bugetare sau alte fonduri publice (ordinul de plată pentru achiziţii publice, destinate activităţii curente şi de investiţii, deconturi pentru acţiuni de protocol sau cheltuieli pentru manifestări specifice, cotizaţii, contribuţii, taxe la organisme internaţionale, ordinele de plată pentru transferuri, subvenţii, prime sau alte plăţi din fondurile publice acordate agenţilor economici sau altor beneficiari legali ş.a.);

- documentele privind scăderea din gestiune a unor pagube care nu se datorează vinovăţiei unor persoane.

Pentru obţinerea vizei de control financiar preventiv propriu, proiectele de operaţiuni semnate de conducătorii compartimentelor de specialitate în scopul certificării în privinţa legalităţii şi realităţii, însoţite de documentele justificative corespunzătoare, se prezintă contabilului-şef sau şefului compartimentului contabil cu atribuţii de ţinerea contabilităţii, de exercitare a controlului financiar preventiv şi de evidenţă a angajamentelor sau, după caz, persoanei desemnate să îndeplinească aceste atribuţii. Proiectele de operaţiuni se înregistrează şi se datează în registrele de evidenţă a documentelor de la respectivele documente.

Controlul se face, mai întâi, cu privire la aspectele formale — controlul formal - după care se face verificarea de fond. Controlul formal are în vedere încadrarea operaţiunii în categoria celor supuse controlului, completarea documentelor, conform rubricilor acestora, existenţa semnăturilor şefilor compartimentelor de specialitate şi a documentelor justificative. Dacă documentele prezentate nu respectă această cerinţă, ele se restituie emitentului, fâcându-se menţiune în acest sens în „Registrul proiectelor de operaţiuni prevăzute să fie prezentate la viza de control financiar preventiv propriu".

La verificarea de fond, în funcţie de operaţiunea supusă vizei, se controlează:

A. în cazul angajamentelor bugetare: 1. Cererea de deschidere de credite bugetare, însoţită de nota

justificativă şi fundamentarea pe baza normelor specifice fiecărui ordonator principal de credite, pentru cheltuielile cuprinse în cererea de deschidere a creditelor bugetare, se verifică sub următoarele aspecte:

- încadrarea sumelor solicitate pe capitole, subcapitole şi titluri, în volumul creditelor aprobate prin buget, cu luarea în seamă a celor 216

neconsumate în perioada anterioară celei pentru care se solicită creditele respective;

- concordanţa documentaţiei de fundamentare cu cerinţele cadrului normativ specific, scadenţa obligaţiilor de plată, corectitu­dinea calculelor;

- completarea corectă a formularului şi existenţa semnăturii persoanelor autorizate*

2. Dispoziţia de plată (ordinul de plată) pentru repartizarea credi­telor bugetare sau borderoul centralizator al acestor documente trebuie să fie însoţit de fundamentarea sumelor înscrise şi se verifică asupra:

- încadrării sumelor înscrise în totalul creditului bugetar, aprobat şi deschis pe subdiviziuni ale clasificaţiei bugetare;

- concordanţei creditelor înscrise în dispoziţii cu prevederile din bugetele aprobate;

- completării corecte a formularelor. 3. Documentul pentru modificarea repartizării pe trimestre a

creditelor bugetare are ca document justificativ fundamentarea propunerii şi trebuie verificat cu privire la:

- încadrarea propunerilor de modificare în prevederea bugetară anuală aprobată pe capitole;

- concordanţa propunerii de modificare cu obligaţiile ce decurg din acţiuni şi sarcini noi sau din angajamentele asumate;

- existenţa semnăturilor persoanelor autorizate. 4. Documentul pentru virările de credite, de la un capitol la

altul, începând cu trimestrul III, trebuie însoţit de fundamentarea propunerii şi de verificarea concordanţei propunerii cu obligaţiile decurgând din acţiuni şi sarcini noi şi existenţei semnăturilor persoanelor autorizate.

Verificarea de fond, în principiu, priveşte aceleaşi aspecte şi în cazul documentului pentru efectuarea virărilor de credite între subdiviziunile clasificaţiei bugetare şi dispoziţia bugetară de retragere şi cea de repartizare între unităţile subordonate sau borderoul centralizator al acestor documente.

B. în cazul proiectelor de angajamente legale din care derivă, direct sau indirect, obligaţii de plată.

Fac parte din această categorie contractul sau comanda de achiziţii publice, inclusiv pentru achiziţii publice finanţate integral sau

217

parţial din credite externe acordate statului român de organisme sau organizaţii internaţionale, instituţii financiar-bancare sau direct de furnizori, acordurile subsidiare de împrumuturi, contracte de închiriere sau concesionare, când instituţia publică este chiriaş sau concesionar, protocoalele de afiliere, convenţii, acorduri de participare la organisme internaţionale, acorduri de schimb de experienţă sau documentare, pe bază de reciprocitate, fără transfer de valută şi alte documente de angajamente legale de plăţi. Acestea se verifică, după caz, cu privire la:

- încadrarea achiziţiilor publice în limitele fizice şi valorice, în lista de achiziţii, respectiv de investiţii sau dotări;

- respectarea prevederilor legale privind întocmirea contrac­tului/comenzii de achiziţii;

- înscrierea valorii contractului în limita creditelor aprobate acelei subdiviziuni a clasificaţiei bugetare;

- respectarea prevederilor legale pentru atribuirea contractului; - viza compartimentului juridic şi semnătura persoanelor autorizate. C. Concesionarea, închirierea şi vânzarea bunurilor din

patrimoniul instituţiilor publice 1. Contractul de concesionare sau închiriere trebuie să fie

însoţit de următoarele documente justificative: studiul de oportunitate, caietul de sarcini, actul normativ de aprobare a concesiunii, documentele licitaţiei, documentaţia procedurii de negociere directă. Se verifică de fond: încadrarea obiectului contractului în lista cuprinzând bunurile care, potrivit legii, pot fi concesionate sau închiriate, respectarea procedurii de licitaţie sau negociere directă şi atribuirea contractului, stabilirea termenilor contractuali în concordanţă cu cadrul normativ, existenţa vizei compartimentului juridic şi a semnăturii autorizate din compartimentele de specialitate.

2. Procesul-verbal de predare-primire (transferul bunului fără plată) are la bază următoarele documente justificative: referatul de disponibilizare, adresele către instituţiile publice care doresc să utilizeze bunul. Se verifică de fond respectarea prevederilor legale referitoare la desfăşurarea procedurii de redistribuire a bunurilor şi existenţa semnăturii persoanelor autorizate din compartimentele de specialitate.

3. Contractul de vânzare-cumpărare, când entitatea publică are calitatea de vânzător. Documentele justificative sunt: decizia de 218

numire a comisiei de evaluare, raportul de evaluare a bunurilor care urmează a fi vândute, documentaţia licitaţiei cu strigare. Se verifică de fond: respectarea prevederilor legale referitoare la desfăşurarea procedurii de valorificare prin licitaţia cu strigare, stabilirea termenilor contractuali, în concordanţă cu cadrul normativ, existenţa vizei compartimentului juridic, precum şi a semnăturilor autorizate din compartimentele de specialitate.

Sunt supuse controlului preventiv şi plăţile din credite bugetare şi din alte fonduri publice.

In cazuri deosebite, persoana care acordă viza de control preventiv poate solicita şi alte documente justificative şi, în mod expres, viza compartimentului juridic.

Dacă în urma verificării se constată că documentele corespund cerinţelor legale, persoana împuternicită acordă viza prin semnătură şi aplicarea sigiliului. In situaţiile de refuz de viză, acesta se comunică, spre ştiinţă, compartimentului de audit intern al instituţiei publice în cauză. In situaţia în care conducătorul instituţiei dispune, pe proprie răspundere, efectuarea unei operaţiuni care a primit refuz de viză, contabilul-şef are îndatorirea de a informa în scris Ministerul Economiei şi Finanţelor şi, după caz, organul ierarhic superior. Inspecţia pentru auditul intern din Ministerul Economiei şi Finanţelor va efectua inspecţia de audit în toate cazurile în care sunt sesizate de contabilul-şef în legătură cu efectuarea operaţiunii pe proprie răspundere de către ordonatorii principali de credite. Pentru ceilalţi ordonatori de credite, inspecţia de audit a operaţiunilor efectuate pe proprie răspundere se efectuează de inspecţiile de audit din cadrul direcţiilor generale ale finanţelor publice şi controlului financiar de stat.

5.4.2. Controlul financiar preventiv delegat

Se organizează şi se exercită de Ministerul Economiei şi Finanţelor, prin controlorii delegaţi.

Controlul preventiv la ordonatorii principali de credite a fost instituit prin Legea privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi nr. 94/1992. în cadrul Curţii de Conturi exista o structură specializată, secţia de control preventiv.

219

Prin Ordonanţa Guvernului nr. 119/31 august 1999 privind auditul intern şi controlul financiar preventiv, atribuţiile de control preventiv la ordonatorii principali de credite au fost încredinţate fostului Minister al Finanţelor Publice.

Controlul preventiv delegat se exercită de către unul sau mai mulţi controlori delegaţi, numiţi prin ordin de ministrul Economiei şi Finanţelor, pentru fiecare instituţie publică în care se exercită funcţia de ordonator principal de credite al bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat sau al bugetului oricărui fond special, precum şi pentru operaţiuni privind datoria publică şi pentru alte operaţiuni specifice Ministerului Economiei şi Finanţelor.

Operaţiunile supuse controlului financiar preventiv delegat sunt stabilite potrivit prevederilor art. 16 alin. (3) lit. a) din Ordonanţa Guvernului nr. 119/1999, prin norme metodologice aprobate prin ordin al ministrului Finanţelor Publice. Aceste operaţiuni sunt, în principiu, aceleaşi cu cele supuse controlului financiar preventiv propriu şi sunt grupate, după cum urmează:

- angajamente bugetare; - proiecte de angajamente legale din care derivă, direct sau indi­

rect, obligaţii de plată în sarcina statului; - concesionarea sau închirierea de bunuri din domeniul public al

statului; - plăţi din credite bugetare, deschise şi repartizate; - alte documente de operaţiuni, cum sunt: contractele de vânza-

re-cumpărare a locuinţelor şi spaţiilor cu altă destinaţie construite din fondurile unităţilor bugetare, referatele privind scăderea din contabilitate a unor pagube care nu se datorează vinovăţiei unor persoane, precum şi ordinul de plată pentru cheltuieli ce se efectuează din mijloace băneşti primite de la persoane juridice sau fizice prin transmitere gratuită.

Tot prin norme metodologice, potrivit legii, sunt stabilite limitele valorice peste care se efectuează controlul financiar preventiv delegat, pe tipuri de operaţiuni, documentele justificative şi modul în care trebuie efectuat controlul financiar preventiv delegat pentru fiecare tip de operaţiune.

Din aceste prevederi legale desprindem caracteristicile care diferenţiază controlul financiar preventiv propriu de controlul financiar preventiv delegat, respectiv:

220

• sunt supuse controlului financiar preventiv delegat numai operaţiunile peste o anumită limită valorică, aceasta putând diferi de la o instituţie la alta;

• controlul preventiv delegat este un control extern; • controlul preventiv delegat se exercită numai de instituţiile

publice al căror conducător are calitatea de ordonator principal de credite; • controlul preventiv delegat se exercită asupra proiectelor de

operaţiuni vizate în prealabil de către controlul financiar preventiv propriu.

Controlorii delegaţi sunt funcţionari publici, angajaţi ai Ministerului Economiei şi Finanţelor. Aceştia trebuie să aibă studii superioare economice sau juridice şi o vechime efectivă în domeniul finanţelor publice de minimum 7 ani. Funcţia de controlor delegat este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior. Controlorii delegaţi nu pot face parte din partide politice sau să desfăşoare activităţi publice cu caracter politic.

Viza de control financiar preventiv delegat se acordă sau se refuză în scris, pe formular tipizat, şi trebuie să poarte semnătura şi sigiliul personal al controlorului delegat competent.

In situaţia în care controlorul delegat intenţionează să dea refuz de viză, acesta este obligat să-1 informeze în scris pe ordonatorul principal de credite, făcându-i cunoscute şi motivele. Ordonatorul principal de credite, la rândul său, poate să prezinte, în scris, argumente în favoarea efectuării operaţiunii pentru care se intenţionează refuzul de plată. în acest caz, controlorul delegat, înainte de a înregistra refuzul de viză, trebuie să consulte opinia neutră formulată de o echipă de 3 controlori delegaţi de la alte instituţii publice. Opinia neutră se formulează şi motivează în scris, având însă numai un rol consultativ, soluţia finală fiind de competenţa exclusivă a controlorului delegat competent.

în toate cazurile, refuzul de viză trebuie să fie motivat în scris. Regimul refuzului de viză este diferit în cazul instituţiilor

publice aparţinând administraţiei centrale. în cazul acestor instituţii publice, operaţiunea refuzată la viză poate fi efectuată numai dacă este autorizată prin hotărâre a Guvernului. Instituţia publică iniţiatoare a proiectului de hotărâre a Guvernului trebuie să îi informeze despre aceasta pe ministrul Economiei şi Finanţelor şi pe controlorul financiar şef şi să le transmită o copie a proiectului de hotărâre,

221

însoţită de nota de fundamentare, cu cel puţin 5 zile înainte de şedinţa Guvernului. Guvernul trebuie să se pronunţe în termen de 15 zile de la data depunerii proiectului hotărârii la Secretariatul General al Guvernului, cu ascultarea în şedinţă a punctului de vedere al controlorului preventiv delegat, prezentat de controlorul financiar-şef.

în cazul celorlalte instituţii publice, ordonatorul de credite poate dispune, pe propria răspundere, efectuarea operaţiunii pentru care s-a refuzat viza de control financiar preventiv propriu sau delegat, numai dacă prin aceasta nu se depăşeşte angajamentul bugetar aprobat.

5.5. Controlul Curţii de Conturi a României

5.5.1. Istoricul Curţii de Conturi a României

Are o istorie de peste 140 de ani. în 1864 a fost înfiinţată înalta Curte de Conturi, desfiinţându-se Ministerul de Control. înalta Curte de Conturi era organism independent de jurisdicţie şi organ auxiliar al Parlamentului, cu sarcina de a pregăti lucrările controlului legislativ. Din punct de vedere organizatoric, înalta Curte era alcătuită din două Secţiuni:

- una pentru cercetarea socotelilor de venituri şi credite, precum şi pentru lichidarea conturilor administraţiei generale, administraţiilor districtuale şi comunale;

- cealaltă avea ca sarcină examinarea şi controlul cheltuielilor, precum şi cercetarea registrelor datoriei publice şi pensiunilor.

Prin Legea din 1929, înalta Curte de Conturi a fost reorganizată. Conform Constituţiei din 1923 şi Legii organice din 1929, Curtea de Conturi avea atribuţii de control preventiv, control de gestiune şi atribuţii jurisdicţionale.

Prin Legea nr. 2/1973 a fost constituită Curtea Superioară de Control, ca organ al Consiliului de Stat, care avea atribuţii de control financiar preventiv şi ulterior, precum şi atribuţii jurisdicţionale.

în februarie 1990, prin Decretul nr. 94/1990, Curtea Superioară de Control Financiar a fost desfiinţată. Litigiile aflate în curs de judecată la Colegiul de Jurisdicţie al Curţii au fost trecute, spre soluţionare, instanţelor judecătoreşti. Prin acelaşi Decret a fost înfiinţat Corpul de control economico-financiar al primului-ministru al Guvernului. Acesta avea atribuţii de control financiar preventiv privind legalitatea şi eficienţa cheltuielilor efectuate de la bugetul de 222

stat de către organele centrale şi judeţene, controlul execuţiei bugetului de stat şi balanţei de încasări şi plăţi externe, precum şi legalitatea bilanţurilor contabile ale organelor centrale ale adminis­traţiei de stat. El prezenta, lunar, primului-ministru, concluziile controlului efectuat şi, la sfârşitul anului, contul general de încheiere a exerciţiului bugetar.

Constituţia din 1991 a reintrodus Curtea de Conturi între instituţiile fundamentale ale statului de drept. Prin Legea nr. 94/1992 a fost reînfiinţată Curtea de Conturi ca organ suprem de control şi jurisdicţie asupra modului de formare şi întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi sectorului public, având şi atribuţii de jurisdicţie. Prin Legea nr. 204/1999 (M. Of. nr. 646/30 decembrie 1999), termenul de organ suprem a fost înlocuit cu acela de instituţie supremă, în prezent fiind definită ca „instituţie supremă de control financiar asupra modului de formare, administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public". Funcţionează pe lângă Parlamentul României şi îşi desfăşoară activitatea în mod independent, în conformitate cu dispoziţiile constituţionale şi legile ţării.

Iniţial, potrivit legii sale organice, Curtea de Conturi s-a compus din: - două secţii de control ulterior; - Secţia jurisdictional; - Colegiul jurisdictional al Curţii de Conturi; - Camerele de conturi judeţene şi a municipiului Bucureşti; - Secretariatul general al Curţii de Conturi. Camerele judeţene de conturi se compuneau din compartimente

de control financiar şi Colegiul jurisdictional. Pe lângă Curtea de Conturi au funcţionat un procuror general

financiar şi procurori financiari. Prin modificări legislative succesive, Curţii de Conturi i-au fost

luate atribuţiile jurisdicţionale şi cele de control preventiv, aceasta dând şi descărcare de gestiune ordonatorilor principali de credite.

Aceste modificări de competenţă erau fireşti, deoarece modul în care a fost reînfiinţată şi competenţele care i-au fost acordate au făcut ca natura juridică a Curţii să încalce principiul separaţiei puterilor statului. Curtea de Conturi funcţiona pe lângă Parlamentul României (legislativul), exercita activitatea de control financiar preventiv, putând chiar bloca operaţiuni financiare ale ordonatorilor de credite prin refuzul de viză, operaţiunile refuzate putând fi efectuate numai ca urmare a emiterii unei hotărâri a Guvernului (deci, lua parte la actele

223

executivului) şi exercita şi atribuţii jurisdicţionale (puterea judecă­torească).

Curtea Constituţională, cu ocazia soluţionării unei excepţii de neconstituţionalitate, a decis, privind Curtea de Conturi, că aceasta nu este instanţă de judecată în sensul legii, că jurisdicţia sa este una administrativă, că judecătorii Curţii de Conturi sunt judecători administrativ-jurisdicţionali şi că hotărârile Curţii de Conturi pronunţate în procedura jurisdicţională sunt supuse controlului pe calea contenciosului administrativ. In acest sens, ulterior, Constituţia revizuită, la art. 140 alin. (1), teza finală, a prevăzut: „In condiţiile legii organice, litigiile rezultate din activitatea Curţii de Conturi se soluţionează de instanţele judecătoreşti specializate".

Aşa cum am arătat la secţiunea afectată contului general de execuţie al bugetului de stat, conform art. 140 alin. (2) din Constituţie, „Curtea de Conturi prezintă anual Parlamentului un raport asupra conturilor de gestiune ale bugetului public naţional din exerciţiul bugetar expirat, cuprinzând şi neregulile constatate".

Conducerea Curţii de Conturi este exercitată de Plenul Curţii, alcătuit din consilierii de conturi, numiţi pentru un mandat de 9 ani care nu poate fi prelungit sau înnoit. Aceştia sunt independenţi în exercitarea mandatului lor şi sunt inamovibili pe toată durata acestuia.

Controlul Curţii de Conturi este un control financiar ulterior extern. De aici se desprind caracterele acestui control:

- control financiar, deoarece priveşte creditele bugetare, legalitatea şi regularitatea utilizării acestora;

- control extern, fiind efectuat de un organ extern instituţiei controlate;

- control ulterior, fiind exercitat asupra unor acte după efectuarea lor.

Sunt supuse controlului instituţiile publice, finanţate din bugetele care alcătuiesc sistemul unitar de bugete, dar şi alte persoane juridice care au fluxuri financiare cu bugetul de stat, care beneficiază de garanţii de stat, ajutoare de stat.

Curtea de Conturi este abilitată să exercite controlul şi cu privire la fondurile europene.

224