46675318 dreptul la viata

8/3/2019 46675318 Dreptul La Viata

http://slidepdf.com/reader/full/46675318-dreptul-la-viata 1/8

SESIUNEA DE COMUNICĂRI ŞTIINŢIFICE A STUDENŢILOR „Evoluţia statului şi dreptului în perioada post-aderare”

DREPTUL LA VIAŢĂ IN JURISPRUDENŢA C.E.D.O.

St. Iuliana Elena NEGRUSt. Denisa Ana-Maria ROTĂRESCU

St. Laura STANCUSpecializarea Drept anul I

Coord: lect.univ.dr. Marius ANDREESCU prep. Univ. Andra DASCĂLU

The right to life is the first material right covered by the European Convention of

Human Rights. It is guaranteed to any person by the provisions of Art. 2 of the Convention. Inthe same time, these provisions provide some exceptional cases where the occurance of death

is not an infrigement of that right. Clearly, the right to life is essential for the system of

rights and freedoms protected by the European Convention. It is clear that the right to life isthe basic condition of possibility of exercising all rights and fundamental freedoms.

Amoung the provisions of the Convention is also found the right to life, becausewithout the protection of this right, the exercise of any other rights and freedoms guaranteed

would be illusory.

Art. 2 din jurisprudenţa CEDO prevede:1. Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate

fi cauzată cuiva în mod intenţionat, decât in executarea unei sentinţe capitale pronunţate de

un tribunal în cazul în care infracţiunea este sancţionată de această pedeapsă prin lege.

2. Moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea acestui art. în

cazurile în care acesta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesară la forţa;a) pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale;b) pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei

persoane legal deţinute;

c) pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecţie. Protocolul nr. 6 adiţional la CEDO prevede:

„ 1.Pedeapsa cu moartea este abolită. Nimeni nu poate fi condamnat la oasemenea pedeapsă şi nici executat.

2. Un stat poate prevede in legislaţia sa pedeapsa cu moartea pentru acte

săvârşite în timp de război sau de pericol iminent de război; o asemena pedeapsănu va fiaplicată decat in cazurile prevăzute de această legislaţie si conform dispoziţiilor sale. Statul

respectiv va comunica Secretariatului General al Consiliului Europei dispoziţiile aferentelegislaţiei in cauză.

3. Nicio derogare de la dispoziţiile prezentului Protocol pe temeiul art. 15 din

Convenţie nu este îngăduită.4. Nicio rezervă la dispoziţiile prezentului Protocol pe temeiul art. 64 din

Convenţie nu este admisă.” Protocolul nr. 13 adiţional la CEDO prevede:

„1.Pedeapsa cu moartea este abolită. Nimeni nu poate fi condamnat la o

asemenea pedeapsă şi nici executat.2. Orice stat poate, în momentul semnării sau în momentul depunerii

instrumentului său de ratificare, de acceptare sau de aprobare, să desemneze teritoriul sauteritoriile cu privire la care se va aplica Protocolul. Orice stat poate, in oricare moment

ulterior, printr-o declaraţie adresată secretarului general al Consiliului Europei, să extindă

107




aplicarea prezentului Protocol la oricare alt teritoriu desemnat în declaraţie. Oricedeclaraţie făcută in virtutea celor două paragrafe precedente va putea fi retrasă, în ceea ce

priveşte orice teritoriu desemnat in această declaraţie, prin notificare adresată secretarului general.

3. Nicio derogare de la dispoziţiile acestui Protocol nu poate fi facută în

conformitate cu art. 15 al Convenţiei.4. Nicio rezervă nu poate fi facută conform art. 57 al Convenţiei în ceea ce

priveşte dispoziţiile acestui Protocol.”1

I.PRECIZĂRI PREALABILE

CARACTERIZAREA DREPTUILUI LA VIAŢĂ. Dreptul la viaţă este primuldrept substanţial (material) reglementat de CEDO. El este garantat oricărei persoane prindispoziţiile art. 2 din Convenţie. In acelaşi timp, aceste dispoziţii prevăd anumite cazuriexcepţionale, când survenirea morţii nu constituie o încălcare a acestui drept. Prevederile art.

2 se întregesc cu cele cuprinse în Protocolul nr. 6 la Convenţie privitor la abolirea pedepsei cumoartea si in Protocolul nr. 13 privitor la abolirea pedepsei cu moartea în orice circumstanţe.În mod incontestabil, dreptul la viaţă apare ca esenţial în sistemul drepturilor si

libertăţilor fundamentale apărate prin Convenţia Europeană în materie, pentru că, fărăconsacrarea şi protejarea efectivă a acestui drept, protecţia celorlalte drepturi ar rămâne fărăobiect. Este evident că dreptul la viaţă reprezintă condiţia esenţială a posibilităţii exercităriituturor drepturilor si libertăţilor fundamentale. După cum a statuat adeseori CurteaEuropeană, printre dispoziţiile Convenţiei pe care ea le consideră primordiale, preeminente segaseşte şi dreptul la viaţă, deoarece, fără protejarea acestui drept, exercitarea oricăreia dintrecelelalte drepturi si libertăţi garantate de Convenţie ar fi iluzorie. Art. 2 defineştecircumstanţele limitative în care moartea poate fi cauzată în mod intenţionat, iar instanţa

europeană a aplicat întotdeauna un control strict de fiecare dată când asemenea excepţii aufost invocate în faţa ei de către guvernele statelor contractante. Obiectul şi scopul Convenţiei,instrumentele de protecţie a fiinţelor umane, impun, de asemenea, ca art. 2 să fie interpretat şiexplicat în aşa fel încât exigenţele sale să fie concrete şi efective 2. De altfel, încă de la primacauză pe care a examinat-o direct pe terenul art. 2 din Convenţie, Curtea a statuat că acest text„garantează nu numai dreptul la viaţă, dar prevede şi circumstanţe în care cauzarea morţii se

poate justifica; din acest punct de vedere, el se plasează printre textele fundamentale aleConvenţiei (...). Împreună cu interzicerea tratamentelor degradante si inumane (art. 3), art.2consacră una din valorile fundamentale ale societăţii democratice care formează ConsiliulEuropei.”

Relativ recent, într-o altă cauză – Streletz, Kessler et Kreuz c/Allemagne, instanţa

europeană a evidenţiat evoluţia protecţiei dreptului la viaţă în cadrul convenţiilor şi al altor instrumente internaţionale în materie, care au afirmat întotdeauna preeminenţa lui. În acestsens, Curtea a reţinut că Declaraţia Universală Drepturilor Omului din anul 1948 afirmă, înart. 3 ,,ca orice persoană are drept la viaţă”. Acest drept a fost confirmat prin Pactulinternaţional privitor la drepturile civile si politice din anul 1966 şi în Convenţiaeuropeană. ,,Convergenţa instrumentelor precitate este semnificativă, spune Curtea, ea indicăfaptul că dreptul la viaţă constituie un atribut inalienabil al persoanei umane si că el formeazăo valoare supremă printre drepturile omului.”

1 Bianca SELEJAN –GUŢAN, ,, Protecţia europeană a drepturilor omului”, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004.2 Astfel, in cauza Ilhan c/Turquie, Curtea a statuat în sensul că numai în cazuri excepţionale actele de violenţăcorporală săvârşite de un agent al statului pot fi analizate ca o încălcare a dispoziţiilor art. 2 din Convenţie,atunci când nu s-a produs moartea victimei.

108




Alături de interdicţia torturii şi a tratamentelor inumane sau degradante şi deinterdicţia sclaviei şi a muncii forţate, dreptul la viaţă este subsumat de doctrină, asanumitelor drepturi intangibile, apărate prin Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

SISTEMUL DE PROTECŢIE A DREPTULUI LA VIAŢĂ. Este de observat căformularea art. 2 din Convenţia Europeană este diferită de cea utilizată de acteleinternaţionale în materie menţionate, adoptate sub egida O.N.U. Am văzut mai sus că art. 3 alDeclaraţiei dispune simplu că orice fiinţă umană are dreptul la viaţă, iar art. 6 parag. 1 alPactului prevede că dreptul la viaţă este inerent persoanei umane; acest drept trebuie ocrotitde lege; nimeni nu poate fi privat de viaţă în mod arbitrar.

Aparent, protecţia dreptului la viaţă este mai bine conturată în sistemul Naţiunilor Unite, pentru că textele amintite proclamă mai întai însuşi dreptul la viaţă şi apoi impunobligaţia statelor de a ocroti acest drept prin lege, astfel cum o face art. 6 parag. 1 al Pactului.Dimpotrivă, Convenţia europeană pune accentul pe obligaţia statelor semnatare de a proteguidreptul la viaţă. Nu mai puţin, afirmăm fără nicio ezitare că, în practică, protecţia dreptului la

viaţă în sistemul Convenţiei europene este mult mai eficientă în raport cu cea oferită de acteleO.N.U. Într-adevăr, pe de o parte, controlul modului în care statele semnatare îşi îndeplinescobligaţiile asumate prin tratatele internaţionale respective este total diferit, în cadrul celor două sisteme din prezenta Declaraţie Universală, astfel cum însăşi denumirea sa o arată, estelipsită de forţa de constrângere, căci nu a prevăzut niciun mecanism jurisdicţional care săvegheze la aplicarea ei; iar eficienţa Comitetului Naţiunilor Unite pentru Drepturile Omului,ca mecanism de control al aplicării dispoziţiilor Pactului Naţiunilor Unite, nu depăşeşte nicilimitele declarativului. Dimpotrivă, Convenţia Europeană dispune de un mecanism

jurisdicţional adecvat, care pe baza unei proceduri contradictorii, controlează modul în caredreptul la viaţă este apărat in statele semnatare ale Convenţiei.

Pe de altă parte, în aplicarea art. 2 din Convenţie, în jurisprudenţa fostei Comisii

şi mai ales a Curţii au fost elaborate, astfel cum vom arăta, principiile care dau un conţinutcomplet, obligatoriu, de a protegui dreptul la viaţă apărat prin acest text.,,În esenţă, statele, prin agenţii lor, nu trebuie doar să se abţină de a provoca

moartea unei persoane, ci au obligaţia pozitivă de a lua toate măsurile necesare protecţieieficiente a acestui drept, ceea ce include şi obligaţia de a asigura desfăşurarea unei ancheteeficiente cu privire la cauzele unei morţi atunci când aceasta s-a produs, cu consecinţa

pedepsirii corespunzătoare a celor vinovaţi.”3

II.TITULARII DREPTULUI LA VIAŢĂ, ÎN SENSUL ART. 2 DINCONVENŢIE

PRECIZĂRI REFERITOARE LA NOŢIUNILE DE ,,PERSOANĂ” SI ,,VIAŢĂ”.Problema pusă în discuţie părea superfluă, dar lucrurile nu stau nici pe departe aşa. Dinmoment ce art. 2 dispune că dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege,aceasta înseamnă că trebuie văzut ce se înţelege prin noţiunea de „persoană”, pentru a vedeacum poate beneficia de protecţia acestui drept, iar, în privinţa noţiunii de „viaţă” de undeîncepe ea şi unde se termină.

Aşadar, se impune, mai întâi, precizarea noţiunii de „persoană”. Din acest punct devedere este de reţinut că, din moment ce art. 2 paragraf 1. vorbeşte despre dreptul la viaţă careeste recunoscut oricărei persoane, este limpede că el a avut în vedere persoana fizică,

persoana umană. Aceasta, cu atât mai mult cu cât în paragraful 2 al acestui text se recunoaşte

3 Cornelia Liviu Popescu "Protecţia internaţională a drepturilor omului"- surse, instituţii, proceduri-, Ed. ALLBeck, Bucureşti, 2000.

109




că acest drept nu este absolut, el poate presupune anumite excepţii, care, la rândul lor, privesc,de asemenea, numai persoana umană: executarea unui condamnat la moarte, legitima apărare,arestarea sau evadarea unei persoane deţinute şi reprimarea unei insurecţii.

În al doilea rând, trebuie determinată însăşi noţiunea de „viaţă”, în sensul aceluiaşitext, aceasta cu atât mai mult cu cât în dreptul civil se ştie că, în anumite situaţii, operează

principiul potrivit cu care un copil poate dobândi drepturi din momentul concepţiei sale – infans conceptus pro nato habetur de commodis ejus agitur . Va opera acest principiu şi însensul art. 2 din Convenţia Europeană privind Drepturile Omului? Apoi, până unde se întindedreptul la viaţă? Răspunsul cel mai simplu este: până la decesul persoanei umane. Din punctde vedere al aplicării art. 1 din Convenţie, trebuie avută în vedere, în principiu, numaimoartea fizic constatată. Într-adevăr, nu credem că unei persoane declarată moartă pe cale

judecătorească, dar care, în mod excepţional, s-ar afla în viaţă, i s-ar putea opune neaplicareadispoziţiilor art. 2 până la obţinerea anulării hotărârii judecătoreşti prin care fusese declaratămoartă, cu motivarea că, până atunci ea era considerată că nu există. Soluţia se impune cu atâtmai mult în cazul persoanei declarate judecătoreşte dispărută, pentru că ea este prezumată în

viaţă.MOMENTUL DE LA CARE SE NAŞTE DREPTUL LA VIAŢĂ. Mult mai delicată

este problema de a se ştii unde începe protecţia dreptului la viaţă. Altfel spus, copilulconceput4, dar încă nenăscut intră sub protecţia art. 2 din Convenţie? Din acest punct devedere este de reţinut că, spre deosebire de art 4 din Convenţia Americană a Drepturilor Omului, care dispune că dreptul la viaţă este protejat „în general începând cu concepţia”(copilului), art. 2 din Convenţia Europeană nu dispune nimic privitor la limitele temporale aledreptului la viaţă ţi nici nu defineşte persoana al cărei drept la viaţă este protejat.5

Primul organ al Convenţiei care a avut răspuns la această întrebare a fost în modfiresc – câtă vreme aceasta a existat – CEDO. Astfel, într-o primă fază, confruntarea cu

problema legitimităţii întreruperii voluntare de sarcină, ea a evitat să se pronunţe cu privire lafaptul dacă aceasta cade sub incidenţa dispoziţiilor art. 2 din Convenţie, cu motivarea că înspeţă, cererea a fost introdusă de o persoană care nu putea pretinde că are calitatea de „victimădirectă” a legislaţiei naţionale puse în discuţie. Într-adevăr, prin acţiunea sa, reclamantul,căsătorit şi tată a 3 copii, s-a plâns în anul 1975 că adoptarea de către legislativul austriac, ladata de 29 ianuarie 1974, a unei legi care permitea, în anumite condiţii, întreruperea voluntarăde sarcină, este de natură să încalce, printre alte dispoziţii, art. 2 al Convenţiei, care protejeazădreptul la viaţă. În decizia cu privire la admisibilitatea cererii, Comisia a statuat în sensul cănu este competentă să examineze compatibilitatea unei legi naţionale cu dispoziţiileConvenţiei decât cu o privire la o situaţie concretă, nu in abstracto. Mai mult, a reţinut căargumentele reclamantului în sensul că orice cetăţean austriac este vizat de dispoziţiile legii în

discuţie, datorită consecinţelor acesteia cu privire la viitorul ţării şi că el este gata să devinăcuratorul tuturor copiilor care s-ar naşte dacă nu s-ar aplica dispoziţiile legii, semnifică faptul

4Semnalăm o soluţie interesantă a unei instanţe franceze, în sensul că, în temeiul dispoziţiilor art. 16-1 Cod CivilFrancez, potrivit cu care ,,corpul uman şi produsele sale nu pot face obiectul unui drept patrimonial”, reclamanţiinu se pot prevala de existenţa unui prejudiciu material rezultat din pierderea de ovocite fecundate şi păstrate înazot lichid la temperatură foarte joasă în cadrul unei proceduri medicale asistate, aceste dispoziţii opunându-seca ei să poată pretinde o reparaţie în bani. Aceeaşi instanţă a decis că ovocitele supranumerare nu sunt persoaneca atare, reclamanţii nu pot invoca existenţa unui prejudiciu moral, care ar rezulta, aşa cum ei au susţinut, din pierderea unei fiinţe apropiate. Totuşi, tribunalul i-a considerat îndreptăţiţi să obţină o reparaţie pentru diverseletulburări ale condiţiilor de viaţă pe care le-au suferit cu ocazia acestui incident (instanţa le-a acordat 10.000 deeuro). În sfârşit, având în vedere că reclamanţii sunt tineri – 44, respectiv 32 de ani – şi deci în măsură să

procedeze la o nouă procreaţie medicală asistată, nu se pot prevala de vreo pierdere de şansă indemnizabilărezultată din acest incident.5 Doina MICU, "Garantarea drepturilor omului", , ED. ALL Beck, Bucureşti, 1998.

110




că el a intentat o „actio popularis” şi nu o acţiune individuală, prin care să reclame încălcareaunui drept propriu, astfel că cererea sa a fost declarată inadmisibilă.

Într-o altă cauză, Comisia a recunoscut calitatea de victimă unei femei care s-a plâns, pe terenul art. 8 din Convenţie, ce apără dreptul la viaţa privată şi familială, împotriva uneidecizii a Curţii Constituţionale germane ce limita posibilitatea recurgerii la întrerupereavoluntară de sarcină. Ea a precizat că „nu se poate spune că sarcina priveşte numai domeniulvieţii private; atunci când o femeie este însărcinată, viaţa sa privată este strâns legată de fătulcare se dezvoltă.”

Totuşi, Comisia nu a considerat necesar să examineze în ce măsură copilul care senaşte trebuie considerat ca o „viaţă” în sensul art. 2 din Convenţie, deoarece a considerat că încauză nu au fost încălcate dispoziţiile art. 8, cu motivarea că orice reglementare a întreruperiivoluntare de sarcină nu constituie o ingerinţă în exercitarea dreptului la viaţă, privat al mamei.

III.CONŢINUTUL DREPTULUI LA VIAŢĂ, IN SENSUL ART. 2 DIN

CONVENŢIE6

DREPTUL DE A TRĂI. Determinarea conţinutului dreptului la viaţă se înscrie pecâteva coordonate esenţiale care rezultă, cu deosebire, din analiza jurisprudenţei în materie.

Mai întâi, aşa cum s-a subliniat în literatura de specialitate şi în practica judecătorească din unele state membre ale Consiliului Europei, dreptul la viaţă în sensul art. 2din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu este altceva decât dreptul la a trăi, în sensuluzual al termenului, şi nu dreptul la o viaţă decentă. Cu alte cuvinte nu trebuie confundat undrept economic şi social cu un drept la viaţă, în sensul art. 2 din Convenţia Europeană aDrepturilor Omului. Acest text protejează viaţa în sine, şi nu dreptul la anumite cindiţii deviaţă.

În al doilea rând s-a pus problema de a ştii dacă textul apara numai viaţa însăşi a unei persoane sau şi dreptul acesteia de a nu i se aduce nicio atingere integrităţii fizice, de naturăsă-i ameninţe existenţa.

În al treilea rând, împrejurarea că textul vorbeşte despre interzicerea cauzării morţii închip intenţionat prin acţiunea agenţilor forţei publice a statului, nu înseamnă că aceştia ar

putea cauza moartea unei persoane în chip neintenţionat. De aceea, soluţia Comisiei într-ocauză împotriva Belgiei, în care reclamanta se plângea de moartea soţului ei, cauzată de tirulfără somaţie efectuat de un jandarm, ameninţat fiind de o altă persoană într-o acţiune dedispersare a unei manifestaţii, în sensul că moartea n-a fost cauzată în chip intenţionat, a

primit critici dintre cele mai aspre în doctrină, ceea ce a condus fostul organism european de protecţie a drepturilor omului la a-şi nuanţa jurisprudenţa în materie. De aceea, ulterior, în

situaţii asemănătoare, ea a decis, în anul 1978, că ideea portivit cu care „dreptul la viaţă alunei persoane este protejat prin lege” implică pentru stat nu numai obligaţia de a nu cauza,

prin agenţii săi, moartea unei persoane „cu intenţie”, dar şi pe aceea de a lua toate măsurilenecesare care să conducă şi la protecţia vieţii. Iar în anul 1984 ea a precizat că analizadispoziţiilor art. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului conduce la concluzia cădispoziţiile sale nu privesc numai cauzarea morţii, de către agenţii statului, în mod intenţionat.Orice altă interpretare apare ca incompatibilă cu obiectul şi finalitatea textului, care are învedere tocmai protecţia dreptului la viaţă, în general.

DREPTUL LA A MURI. Cu privire la conţinutul dreptului la viaţă, considerăm că seimpune discutarea unei alte probleme cu care a fost confruntată relativ recent jurisprudenţa6Corneliu BÂRSAN, ,,Covenţia Europeană a Drepturilor Omului”, comentarii pe articole, vol.1, ,,drepturi silibertăţi”, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2005.

111




europeană şi anume: art. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului cuprinde şi dreptulde a muri?

Speţa cu care a fost confruntată Curtea a fost următoarea: reclamanta, căsătorită de peste 25 de ani, mamă şi bunică, paralizată şi suferind de o boală degenerativă progresivăincurabilă, cu starea de sănătate deteriorată rapid în ultima perioadă, în aşa fel încât eracomplet paralizată, nu se mai puttea exprima coerent şi se alimenta cu ajutorul unui tub, dar îşi păstrase intacte capacităţile intelectuale. Având în vedere starea de sănătate completdegradantă, ea a dorit să se sinucidă, dar nu era capabilă să acţioneze singură în îndeplinireaacestei acţiuni. Datorită acestei stări, ea a trebuit să fie ajutată la îndeplinirea actuluisinuciderii de soţul ei. Numai că potrivit art. 2 paragraf 1 din legea engleză din 1961

privitoare la sinucidere, oricine ajută o persoană să comită un asemenea act săvârşeşte oinfracţiune.

La 27 iulie 2001, reclamata s-a adresat, prin avocatul ei, procuraturii cu solicitarea caaceasta să se angajeze că nu va începe urmărirea penală împotriva soţului ei, dacă el o va ajutasă se sinucidă. Printr-o scrisoare din 8 august 2001, procuratura a refuzat să-şi asume un

asemenea angajamnet, cu motivarea că „oricât de neobişnuite ar fi circumstanţele, nu poateautoriza comiterea unei infracţiuni penale.”

IV. LIMITELE BIOLOGICE ALE DREPTULUI LA VIAŢĂ

O altă problemă importantă pentru doctrină, dar şi pentru autorităţile de la Strasbourg,a fost determinarea frontierelor dreptului la viaţă.

În privinţa primei frontiere a dreptului la viaţă, ne confruntăm cu problemainexistenţei unei definiţii incontestabile din punct de vedere stiinţific a începutului vieţii, deşiau fost formulate diverse teorii. Întrebarea care ramane valabilă este: viaţa fiinţei umane

începe de la naştere sau de la concepţie? În contextul spectaculoaselor progrese ale ştiinţeimedicale, începe să devină o necesitate prevederea unui statut juridic al embrionului uman,statut ce să permită protecţia eficientă a acestuia. Consiliul Europei s-a angajat deja peaceastă cale: o recomandare referitoare la ingineria genetică precizează că dreptul la viaţă şi lademnitatea umană implică dreptul de a moşteni caracteristicile genetice fără a suferi vreomanipulare genetică. S-a cerut astfel Comitetului Miniştrilor să prevadă expres recunoaşterea

prin Convenţia Europeană a unui drept la un patrimoniu genetic ce nu a suferit niciomanipulare. De asemenea, începe să se contureze un drept al bioeticii care devine una din celemai importante diviziuni a dreptului internaţional şi European al drepturilor omului.

Cu privire la dreptul la viaţă al copilului nenăscut, într-o primă etapă jurisprudenţiala,CEDO a părut să dea şi fătului o ,,anumită personalitate” independentă de cea a mamei,

estimând că limitările întreruperilor voluntare de sarcină nu pot fi considerate o violare a art. 8care garantează respectul vieţii private şi familiale. . Cu toate acestea, Comisia a stabilit căavortul în a zecea săptămână de sarcină cu scopul de a proteja sănătatea fizică şi mentală amamei nu reprezintă o încălcare a art. 2. Ulterior, Comisia a refuzat să recunoască fătului undrept la viaţă cu caracter absolut, arătând că termenul de ,,persoană” utilizat de art. 2 nu sereferă şi la copilul conceput. Fundamentul argumentaţiei Comisiei în aceste cauze a fostdiversitatea considerabilă a legislaţiilor naţionale asupra avortului.

În cauza Brugemann şi Scheuten c/ Germaniei (1977), Comisia a apreciat că nu seinterzice prin CEDO avortul terapeutic în primele luni de sarcină. Ce se întâmplă în cazulavortului neterapeutic după trecerea primelor 3 luni de sarcină? Problema nu a fost încăsoluţionată la nivel European, în acest domeniu statele având o marjă extinsă de apreciere.Comisia Europeană a arătat că dreptul la viaţă nu ,,pare” a se aplica decât de la naştere. CurteaEuropeană a apreciat, la rândul ei, că nu este necesar să determine dacă Convenţia garantează

112




un drept la avort sau un drept la viaţă recunoscut fătului. Totuşi, orice restrângere a libertăţiide comunicare a informaţiilor asupra avorturilor practicate în afara teritoriului naţional a fostcalificată ca fiind contrară art. 10 al CEDO ce garantează libertatea de expresie. În modregretabil, judecătorii europeni nu s-au pronunţat şi asupra dreptului la viaţă al copiluluiconceput, ceea ce a creat incertitudini asupra acestei probleme, cu atât mai mult cu cât uneleinstanţe naţionale au adoptat o poziţie fermă în această privinţă.

Cât priveşte ,,ultima frontieră” a dreptului sau ,,dreptul de a muri”, problema rămâneuna controversată. Legislaţiile europene abordează în mod diferit problema eutanasiei, deşitoate sunt părti ale CEDO. În Franţa, de exemplu, legislaţia ignoră eutanasia şi este de

principiu că exprimarea consimţământului victimei nu constituie o justificare a acesteia. ÎnElveţia, eutanasia activă ( prin care moartea este accelerată printr-un act pozitiv) este interzisăde Constituţie şi de legea penală. Unele cantoane elveţiene permit însă eutasania pasivă, adicădreptul de a refuza anticipat îngrijirile sau prelungirea artificială a vieţii. Doar legislaţiaolandeză permite eutanasia, din anul 2001.

Poziţia Curţii Europene a fost fermă în această privinţă. În recenta hotărâre din cauza

Pretty c/ Regatul Unit , Curtea a arătat că art. 2 nu poate fi interpretat, fără o distorsiune delimbaj, ca acordând un drept diametral opus, adică dreptul de a muri, de mâna unui terţ sau cuasistenţa autorităţii publice. Curtea a refuzat astfel orice interpretare evolutivă a Convenţiei încazul art. 2, apreciind că, ,,într-o chestiune atât de delicată, soluţia trebuie să fie politică, iar nu judiciară”7.

V. PROTECŢIA DREPTULUI LA VIAŢĂ

Dezvoltări interesante ale dreptului la viaţă ale conţinutului obligaţiilor pozitive cerevin statelor pnetru protecţia efectivă a dreptului la viaţă şi limitele acestuia găsim în

jurisprudenţa recenta a Curţii. Astfel, la 22 ianuarie 1997, instanţa europeană a fost sesizată

cu o cerere în care reclamanta susţinea, printre altele, că autorităţiile britanice nu au prevenit-o cu privire la efectele radiaţiilor suferite de tatăl ei, astefel ca starea de sănătate nu i-a putut fisupravegheată încă de la naştere, ceea ce ar fi de natură să constituie i încălcare a dreptului eila viaţă apărat de art. 2 din Convenţie. În fapt, reclamanta a arătat ca tatăl ei aparticipat, camilitar, la experienţele nucleare efectuate de armata britanică între anii 1958.1959 in insulaChristmas din Oceanul Pacific, fiind astfel supus radiaţiilor nucleare; la 4 ani dupa nastereasa, adică în 1970, i-a fost diagnosticat un cancer al săngelui (leucemie), pe fişă medicalăreţinându-se la cauza eventuală a bolii „tată iradiat”; că ea este supusă unui tratamentchimioterapeutic înca de la v’rsta de 10 ani; că î fiecare an trebuie să-şi facă analiyelemedicale şi că se teme să aibe copii, datorita riscului unei predispoziţii genetice la leucemie.De asemenea, reclamanta a indicat că în anul 1992 a luat la cunoştiiţă de conţinutului unui

raport al Asociaţiei Veteranilor experienţelor nucleare britanice, care afirmă existenţa uneiincidenţe semnificative a diferitelor feluri de cancer asupra copiilor veteranilor care au lucratin perioada acelor experienţe pe insula Christmas.

În raţionametul său, Curtea a plecat de la constatarea că, în speţă, nu s+a susţinutexistenţa unei activităti din partea autorităţiilor engleze îndreptate în mod deliberat împotrivavieţii reclamenatei; că, aşa fiind, ea are a determina dacă, faţă de circumstanţele speciale alecauzei, statul a luat toate măsurile necesare pentru ca viaţa acestuia să nu fie pusă in pericol.

Instanţa europeană a susţinut că, dăcă este adevărat ca tatăl reclamentei a lucrat înzona experienţelor nucleare incriminate, nu exista însă măsuratorti individuale ale niveluluiradiaţiilor primite, astfel că este imposibil de ştiut cu certitudine dacă acest risc a fost

7 Stelian Scăunaş, ,,Dreptul internaţional şi drepturilor omului”, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003

113




primejdios, în timpul serviciului acestuia. Mai mult, nu s-a aprobat într-un fel oarecare , cătatăl reclamantei ar fi prezentat simptome ale expunerii la radiaţii superioare mediei acceptate.

Curtea a considerat că s-ar fi putut pretinde statului să determine familia reclamanteila a supraveghea starea ei de sănătate, numai dacă s+ar fi dovedit că radiaţiile la care a fostsupus tatăl ar fi fost de natură să prezinte riscuri reale pentru sănătatea ei. Or, analizăraporturilor de expertiză depuse la dosar la dosar nu a convins Curtea că se poate susţineexistenţa unui raport de cauzalitate între iradiaţiile suferite de tatăl reclamantei şi apariţiaulterioară a leucemiei la aceasta. De aceea, instanţa europeană a ajuns la concluzia că, in modreyonabil, nu se putea pretinde autorităţiilor statale să ia anumite măsuri, care să aiba la bayaunraport de cauzalitate ce nu putea fi stabilit, astfel că nu se poate reţine încălcarea de cătrestatul în cauză a dispoziţiilor art. 2 din Convenţie.

Bibliografie

1. Bârsan, C., Convencţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole vol. 1Drepturi şi libertăti, Ed. C. H. Beck, Bucuresti, 20052. Popescu, C., Liviu, Protecţia internaţională a drepturilor omului, Surse, instituţii, proceduri,Ed. ALL Bech, Bucureşti, 20003. Guţan, B. Selejan, Protecţia europeană a drepturilor omului, Ed. ALL Beck, Bucuresti,20044. Micu, D., Garantarea drepturilor omului, Ed. ALL Bech, Bucureşti, 20085. Scăunaş, S., Dreptul internaţional şi drepturilor omului, Ed. ALL Beck, 2004

114

46675318 dreptul la viata

Documents