Romanitate si Dacitate

-Intre istorie si mit-

Raiu Ionut DanielNicula Manuela IoanaDomnu Diana MaraNiculae Ana-Maria

Clasa a XI-a D

Cuprins

I.Introducere………………………………………………..............2II.Argumente ce susţin originea latină sau dacică a poporului român......................................................3 – 11 III.Vestigii arhitecturale dacice şi romanice pe teritoriul României...............................................................11 – 13IV.Bibliografie.........................................................................................................................................................14

1

Introducere

Una dintre cele mai dezbătute probleme din istoriografia românească, problemă care de fapt indică însuşi drumul parcurs de aceasta, este problema originilor. Situaţia ne apare firească pentru un popor cu o veche, dar, în acelaşi timp, enigmatică atestare, cu o limbă care se revendică de la Roma, dar cu relativ târzii organizări statale.

  Cronicarii moldoveni Grigore Ureche şi Miron Costin vorbesc despre originile noastre romane, negând existenţa elementului dac. De altfel, Miron Costin redactează prima istorie care arată originile pur romane ale poporului său, „De neamul moldovenilor”, linie continuată de Dimitrie Cantemir, apoi de Şcoala Ardeleană, cel mai de seamă reprezentant al ei în acest domeniu fiind Petru Maior. De altfel, o sumară anchetă asupra mărturiilor europene din sec. XV-XVIII relative la originea românilor, relevă ideea descendenţei românilor din coloniile romane aduse de Traian în Dacia. Teoriile savanţilor români ai Şcolii Ardelene (Samuil Micu-Klein, Petru Maior, Gheorghe Şincai) care pledau pentru originea pur romană a românilor, au fost preluate de partizanii teoriei imigraţioniste (Fr. J. Sulzer, J. Chr. von Engel, R. Roessler), ce acceptau ad litteram mãrturiile lui Julian Apostatul (Caesares 327) şi Eutropius (Breviarium, VIII, 6, 2) dupã care Traian ar fi nimicit poporul geţilor, respectiv Dacia ar fi rămas lipsită de bărbaţi ca urmare a îndelungatelor războaie contra lui Traian, apreciate ulterior ca fiind doar formule retorice, neconfirmate de inscripţiile care folosesc termeni normali pentru definirea unei victorii, respectiv înfrângeri militare - vicit, triumphavit, superavit.

           Odată cu evoluţia societăţii româneşti, în a doua jumătate a secolului XIX, ideea persistenţei elementului dacic, ca o componentă fondatoare a poporului român, capătă o nouă dimensiune. Tonul este dat chiar de un om politic, Ion C. Brătianu, şi este continuat cu mare avânt de către Haşdeu, care devine susţinătorul cel mai fervent al continuităţii dace, cu argumente lingvistice, într-un moment în care curentul latinist era primordial, şi de Cezar Bolliac în sensul căutării de vestigii materiale dacice. În intervalul 1870-1880, se produce o reevaluare a problemei originilor poporului român, care din romane pure, ulterior romane amestecate, devin acum daco-romane. Dacă Grigore Tocilescu şi Dimitrie Onciul pledează pentru o pondere limitată a elementului dacic în această sinteză, A. D. Xenopol aduce argumente de ordin toponimic şi antroponimic în favoarea prezenţei elementului autohton.

2

Urme ale moştenirii dacice se pot bănui şi în diverse producţii de literatură populară. De pildă în descântece, cimilituri sau unele colinde. Arhaicele rituri de construcţie, documentate în neoliticul de pe teritoriul României, au trebuit să străbată veacurile de cultură spirituală dacică pentru ca să ajungă la noi sub forma legendei „Meşterului Manole”, povestea zidarului de mănăstire care îşi zideşte soţia ca să oprească surparea clădirii, indicând concepţia noastră despre creaţie, care e rod al suferinţei, definită ca mitul estetic. Sunt patru mituri, nutrite din ce în ce mai mult de mediile literare, tinzând a deveni pilonii unei tradiţii autohtone. Unul din aceste mituri este si cel al „Meşterului Manole”, de care am amintit mai sus.

Însă, întâiul mit, „Traian şi Dochia”, simbolizează constituirea însăşi a poporului român.

Mitul ancestral al întemeierii statului dac ne duce în perioada matriarhală şi este legat de un personaj feminin. Numele acestui personaj a fost Dacia, devenit Dochia. Baba Dochia (Dacia) a fost o realitate umană în perioada matriarhatului. Etimologic, cuvântul baba este străvechi traco-dac. Are ambele genuri, masculin şi feminin: Baba Novac (Ion Georgescu, Baba Novac) şi Baba Dochia. În Basarabia se întâlneşte „Baba Marta" în care s-a recunoscut numirea lunii martie. În Muntenia, Oltenia si Ardeal sunt 9 babe (1-9 martie), pe cînd în Moldova şi Basarabia sunt douăsprezece babe. Zilele se numesc „zilele babelor"

G. Calinescu considera că „întâiul mit", simbolizând „constituirea însăşi a poporului român" este mitul „Traian şi Dochia” . Chiar dacă o fiică a lui Decebal ar fi purtat numele de Dochia, mitul Baba Dochia este mult mai vechi şi poate fi pus în legatură cu numele matriarhal al Dacilor. Dochia este o pronunţie traco-dacică a numelui Dacia, aşa cum Troian este forma antroponimului Traian, în limba rustică. Ptolomeu, pe la mijlocul secolului II, d.H., în lucrarea sa „Îndreptar geografic”, înregistrează între oraşele din Dacia, Dochidava, cetatea Dochiei (nu a Dachiei!). În indice se specifica „Decidava, localitate în Dacia de miazănoapte”.

DOCHIA ŞI TRAIAN de Ghorghe Asachi

3

Sub muntele Pion, în Moldova

IÎntre Piatra DetunatăŞ-al Sahastrului Picior,Vezi o stâncă ce-au fost fatăDe un mare domnitor.Acolo de rea furtunăE lacaşul cel cumplit,Unde vulturul răsunăAl său cântec amorţit.Acea doamnă e Dochie,Zece oi, a ei popor,Ea domnează-n vizuniePreste turme şi păstori.

IILa frumseţe şi la minteNici o giună-i samana,Vrednică de-a ei părinte,De Deceval, ea era.Dar când Dacia-au împilat-oFiul Romei cel mărit,Pre cel care-ar fi scapat-o,De-a iubi a giuruit.Traian vede astă zână;Deşi e învingător,Frumuseţei ei se-nchină,Se subgiugă de amor.

IIIÎmpăratu-n van catăPe Dochia a-mblânzi;Văzând patria ferecată,Ea se-ndeamnă a fugi.Prin a codrului poticăEa ascunde al ei trai,Acea doamnă tinericăTurma paşte peste plai.A ei haină aurităO preface în şăiag,Tronu-i iarba înverzită,Schiptru-i este un toiag.

IVTraian vine-n astă ţară,Şi de-a birui deprinsSpre Dochia cea fugarăAcum mâna a întins.Atunci ea, cu grai fierbinte,"Zamolxis, o, zeu, striga,Te giur pe al meu părinte,Astăzi rog nu mă lăsa!'Când întinde a sa mânăCa s-o strângă-n braţ, Traian,De-al ei zeu scutita zânăSe preface-n bolovan.

VEl pietroasa ei icoanăNu-ncetează a iubi;Pre ea pune-a sa coroană, Nici se poate despărţi.Acea piatră chiar vioaieDe-aburi copere-a ei sin,Din a ei plâns naşte ploaie,Tunet din al ei suspin.O ursită-o priveghează,Şi Dochia deseoriPreste nouri lumineazăCa o stea pentru păstori.

Pentru români, singurul popor neolatin din sud-estul europei, romanizarea poporului şi a populaţiei daco-getice din antichitate prezită o importanţă deosebită, pentru că acest proces desfăşurat în ţinuturile carpato-danubiene-pontice, stă la baza constituirii şi apariţiei poporului pe arena istoriei.

4

În conceptul de romanizare includem cele două laturi fundamentale ale aceluiaşi proces unitar şi anume:

a) colonizarea teritoriului daco-getic cu populaţie romanizată, latinofonă, venită din toate părţile Imperiului Roman, adică romanizarea prin colonizare;

b) asimilarea băştinaşilor daco-geţi, în măsura în care aceştia au adoptat limba latină, şi-au însuşit felul de viaţă roman provincial, au preluat obiceiurile şi civilizaţia romană, schimbându-şi astfel mentalitatea şi însăşi fiinţa lor etnică.

Romanizarea reprezintă în ansamblu un proces istoric de mari proporţii şi cu uriaşe consecinţe, o mutaţie social-politică şi organizatorică structurală, în care se remarcă totodată şi particularităţile sale, legate de locul, timpul şi baza etnică pe carea ea s-a altoit.

Pentru Dacia, pornim de la premisa că romanizarea sub ambele laturi menţionate mai sus a fost deplin posibilă şi a devenit o realitate ce se poate demonstra documentar.

Marele istoric român Constantin C. Giurescu afirma: "Suntem singurii dintre popoarele romanice - abstractie facând fragmentul etnic neinsemnat al romansilor - care pastram numele stapânitorilor".

Romanii au introdus în Dacia relaţiile sociale, formele proprii de organizare politică, militară şi administrativă, cultura şi civilizaţia lor, limba latină, întreg sistemul de organizare şi felul de viaţă roman provincial. Dar în toate acestea intervin vechile forme de organizare, civilizaţia, moravurile şi tradiţiile poporului autohton dacic. Deci, se întâlneau două sisteme sociale şi economice diferite, două civilizaţii cu un nivel inegal de dezvoltare.

Prezenţa romanilor s-a făcut simţită şi prin modernizarea statului, construcţia unei vaste reţele de drumuri, înfiinţarea unor aşezări civile, ridicarea unor aşezări rurale la nivel de oraş şi chiar întemeierea unei capitale pe locul celei vechi, Sarmizegetusa devenind Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa. Numărul oraşelor s-a ridicat la 11, unele luând fiinţă încă din timpul lui Traian.

Drumurile au fost pentru romani unul dintre cele mai importante mijloace de mentinere a dominatiei asupra teritoriilor cucerite. Soselele romane erau lucrate dintr-un strat gros de bolovani si unul din prundis, legate intre ele cu un ciment a carui exceptionala formula s-a pierdut in negura timpului. (Sa ne reamintim ca si cimentul dacic, folosit la zidurile cetatii Sarmizegetusa, de exemplu, era extraordinar, nepermitând patrunderea nici macar a unei lame subtiri intre blocurile de piatra si a carui formula s-a pierdut de asemenea.) Pentru sosele, romanii puneau peste cele doua straturi placi de piatra foarte bine cimentate intre ele, astfel incât drumurile rezultate erau extraordinar de durabile. Este poate locul sa comentam aici un paradox lingvistic, deoarece in limba româna cuvântul pamânt vine de la pavimentum, care era in latina "strada pavata", in timp ce cuvântul latin "terra" (care este cel din care deriva in celelalte limbi romanice "pamânt") a dat in limba româna cuvântul tara, cuvânt care trimite la pamânt, la posesiunea teritoriala, ceea ce este foarte elocvent pentru un popor care este poporul român care a locuit pe aceleasi pamânturi, din preistorie si pâna astazi. Drumurile romane cele mai importante erau numite imperiale si se ramificau in drumuri mai mici, colaterale, de mai mica importanta. Multe dintre soselele construite de romani urmau traseul vechi, dacic, al cailor de acces existente anterior cuceririi romane. Un "miliarium", adica o piatra indicând distantele, asezata intre Potaissa si Napoca in anul 108, dovedeste ca drumul a existat inainte ca romanii insisi sa il paveze, la scurt timp dupa cucerirea Daciei.

5

După retragerea Aureliană procesul de romanizare nu s-a încheiat, acesta s-a continuat o vreme de câteva secole, timp în care populaţia autohtonă şi-a creat o limbă şi o civilizaţie proprie, cum afirmă Maria Comşa.

Pe lângă continuarea procesului de romanizare în cuprinsul Daciei Traiane, avea loc romanizarea Dacilor liberi, a carpilor şi costobocilor.

Cucerirea lui Traian impuse populaţiei geto-dace o noua direcţie de dezvoltare, de la care simbioza geto-daco-romană nu va putea fi abatută nici de evenimentele care păreau menite sa condamne la dispariţie romanitatea nord-dunăreana: retragerea armatei şi administraţiei ocrotitoare si odată cu ele a instrumentului de apărare a acestui crâmpei al României orientale de primejdia năvălirii popoarelor migratoare.

Scrisoarea împăratului bizantin Vasile al II-lea Macedoneanul este printre primele documente care atestă naşterea poporului român din anul 980 D.H. numele sub care întâlnim poporul roman în hrisovul imperial este cel de vlahi.

Prima afirmaţie cu privire la sfârşitul procesului de formare etnică şi lingvistică a poporului român se bazează pe Strategikonul lui Maurikios care menţionează existenta elementului roman la nord de Dunăre la începutul veacului al VIII-lea şi în Acta s. Demetri (despre controversata chestiune română în scrieri istorice, continuitatea românilor in Dacia) dovada persistenţei elementului roman la nord şi sud de Dunăre la sfârşitul sec. al VIII-lea şi în a doua jumatate a celui următor.

Apărută în sec al XVIII –lea, Şcoala Ardeleană avea drept scop afirmarea drepturilor politice ale poporului român din Transilvania. Pătrunşi de ideile iluministe, reprezentanţi acesteia, Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior şi Budai – Deleanu, priveau instrucţia , prin şcoală sau prin intermediul cărţii, ca un mijloc de luminare şi de progres, modul prin care se ajungea la conştiinţa de sine, la descoperirea valorilor umane, deci a drepturilor lor, în primul rând, ca oameni. Opera de cultură a reprezentanţilor Şcolii Ardelene prefigurează, prin tematica ei, unitatea românească şi originea pur romană a poporului român.

Samuil Micu este cel care, încercând să dovedească provenienţa latină a românilor, conchide că acest lucru reiese din patru elemente : „întâiu din scriitori, a doua din obiceiuri, a treia din limbă, a patra din nume.”

Asemenea lui, şi Gheorghe Şincai, în opera „Hronica românilor şi a mai multor neamuri...”, încearcă să dovedească sorgintea romană a poporului român : „Din partea coloniei, carea au remas în Dachia Veche...s-au prăsit apoi toţi românii cîţi sînt de-a stînga Dunărei, cum cură în Marea Neagră; iară din partea coloniei carea s-au trecut Dunărea şi s-au aşezat în Dachia cea Noao, aşişderea şi din romanii pre carii i-au adus Marele Constantin din Trachia, Machidonia şi Thessalia, s-au prăsit românii cei ce sînt de-a dreapta Dunărei, carii s-au numit după aceaia, amu vlahi, amu cotzo, sau cuzo-vlahi, iară mai pre urmă ţinţari, tocma cum s-au numit şi ceii ce au remas de-a stînga Dunărei, întîiu români, apoi abotriţi, după aceaia comani şi paţinachite, mai pre urmă munteni, moldoveni, mărgineni, mocani, frătuţi; ci ori cum s-au numit, sau se numesc şi acum, tot de o viţă şi porodiţă sînt, adecă romani de sînge, precum firea şi vîrtutea îi mărturiseaşte (...)”.

Dintre istoricii Şcolii Ardelene, Petru Maior este teoreticianul intransigent al rădăcinii pur romane a poporului nostru. El este acela care acordă cel mai mult spaţiu discutării purităţii neamului nostru şi face cea mai lungă demonstraţie a acestei probleme în opera cu caracter polemic „Istoria pentru începutul românilor în Dachia”.

6

Limba română provine din latina populară vorbită sau latina vulgară (lat. vulagaris=popular).

Acest aspect al latinei stă şi la baza celorlalte limbi romanice: italiana, spaniola, portugheza, catalana, occitana sau provensala, romansa sau retoromana şi franceza. A mai existat una, a zecea, dalmata, dar în secolul al XIX-lea ea a încetat să mai fie folosită.

Procesul de formare al limbii române se încheie în secolul al VII-lea. Invaziile popoarelor migratoare: goţii, gepizii, hunii, avarii, slavii, etc. au influenţat limba, fără a modifica fondul principal de cuvinte şi structura gramaticală de origine latină.

Istoria cuvintelor şi a formelor se numeşte etimologie, iar metoda cu ajutorul căreia lucrăm se numeşte metoda istorico-comparativă.

Folosind această metodă s-au stabilit reguli fonetice, asemănări şi deosebiri între limba română şi latină sau între română şi celelalte limbi romanice. Iată câteva din regulile de evoluţie a limbii:

I) un “ l ” simplu, între două vocale, pronunţat aspru, devine “ r “ex: lat. filum > fir;

lat. gula > gură; lat. palus > păr.

Totuşi “ l “ dublu, nepronunţat aspru, nu devine “ r “ ex. lat. callis > cale;

lat. olla > oală II) orice m, n, s şi t din forma de bază dispar din rostire atunci când se găsesc la sfârşitul

unui cuvânt, sau al uneia din formele lui gramaticale: ex. lat. filum > film > fira > fir

III) “ b “ între două vocale cade:ex. caballus > caballu > calu > calsebum > sebu > seutibi > ţie

Morfologia limbii române moşteneşte, în bună măsură, realitatea limbii latine populare. Majoritatea părţilor de vorbire, flexibile şi inflexibile, sunt moştenite din limba latină: substantivul, cu cele trei declinări; articolul; adjectivul cu gradele de comparaţie; pronumele; numeralul; verbul cu cele patru conjugări.

Sintaxa limbii române simplifică timpurile şi modurile verbale, modifică topica, cu predicatul la sfârşitul propoziţiei, preferă raportul de coordonare faţă de cel de subordonare, etc. dar are ca bază aceeaşi latină populară.Fondul principal de cuvinte al limbii române este în proporţie de 60-66% de origine latină, moştenit. Acestora li se adaugă aproximativ 100 de cuvinte izolate (abur, brad, barză, brusture, cătun, galbează, guşă) şi 2200 de nume proprii (Arges, Criş, Dunăre, Motru, Mureş, Olt, Prut, Someş, Timiş, Tisa) de cuvinte moştenite de la daco-geţi. Toate celelalte popoare ce au trecut pe aici au lăsat influenţe şi în fondul principal de cuvinte. Astfel, din slavă avem:

7

(aproximativ 20-22% din fondul principal de cuvinte) cleşte, boală, milă, cocoş, deal, a iubi, muncă, noroc, vorbă; din maghiară: chip, fel, gând, oraş; din turcă: alai, cişmea, ciulama, ciubuc; din neogreacă: cărămidă, a pedepsi, prosop; iar din franceză: bancnotă, a defini, geniu, stil etc (germana şi latina - Şcoala Ardeleană).

Primul document cunoscut scris în româneşte este o scurtă scrisoare din anul 1521 "Scrisoarea lui Neacşu de la Câmpulung". După această dată, avem multe scrisori, acte de vânzare şi cumpărare, foi de zestre, însemnări, etc.; iar după 1540, şi cărţi tipărite, cele mai multe la Braşov. Ele sunt traduceri religioase din slavonă. Primele au fost traduse în Maramureş, unde li s-au gasit manuscrisele. De aici au ajuns la diaconul Coresi, un vestit tipograf, care le-a tipărit în decurs de mai mulţi ani. La Orăştie s-a tipărit în 1581-1582 prima parte din Vechiul Testament.

Cărţi religioase s-au publicat mereu după secolul al XVI-lea. Cu toate că erau şi cărţi de legende şi chiar romane populare traduse, iar după 1600 se scriu direct în limba română şi cronici despre istoria românilor, ele nu se tipăreau, se copiau de mână şi circulau în mai multe cópii.

Aspectul cel mai îngrijit, din punct de vedere fonetic, lexical, al structurii gramaticale, al limbii comune; cu ajutorul căreia se exprimă ideile culturii şi ale ştiinţei, se numeşte limba literară.

Limba literară se deosebeşte de vorbire prin faptul că nu îngăduie folosirea unor forme sau rostiri locale (pă în loc de pe, dă în loc de de, ghine sau bini în loc de bine), întrebuinţarea unor cuvinte cu răspândire regională (oghial -plapumă, batâr -măceş) sau a unor expresii familiare sau de mahala (a feştelit, iacana, gagiu, mişto).

Pe lânga forma literară şi forma populară, regională, limba română mai este şi limbă a literaturii artistice. În literatura artistică, baza este limba literară, ca limbă a culturii. Literatura artistică nu se înscrie în graiurile locale, unde există literatura populară sau folclorică, dar care se transmite oral. Spre deosebire de limba literară, limba literaturii artistice poate să întrebuinţeze orice forme, cuvinte sau expresii, atât din limba populară, cât şi din graiuri. Prin urmare, limba literaturii artistice utilizează toate posibilităţile limbii cu scopul de a ilustra intenţia scriitorului.

Dialecte ale limbii române sunt: dacoromâna (vorbită la nordul Dunării), aromâna (vorbită în Macedonia), meglenoromâna (vorbită în Meglenia), istroromâna (vorbită în peninsula Istria, disparută astăzi).

În cadrul dacoromânei se pot identifica unele deosebiri, ceea ce face să se vorbească de subdialecte, fără însă a modifica unitatea (gramaticală) a limbii: muntean, moldovean, maramureşean, crişan, bănăţean; dar se vorbeşte şi despre graiuri: vrâncean, oltean, etc.

În secolul al XII-lea şi al XIII-lea a fost introdus alfabetul slav în cancelaria domnească, limba română fiind scrisă cu caractere chirilice. Însă în 1860 se instituie întrebuinţarea alfabetului latin. Câţiva din traducătorii acelei perioade sunt : Simion Ştefan ( „Noul Testament de la Băldrad”) , Varlaam ( „Cazania” ) , Dosoftei („Psaltirea” – în versuri) , Antim Ivireanu („Didahiile”). Secolul XVIII este marcat, de asemenea, de scrieri

8

originale, Grigore Ureche fiind creatorul limbii literare a românilor. În anul 1780, Samuil Micu şi Gheorghe Şincai, alcătuiesc prima gramatică a limbii române. În secolul XIX, Ion Heliade Rădulescu pune ordine în alfabet, reducând numărul de litere chirilice de la 43 la 27, iar în anul 1860, prin decret, se face trecerea de la alfabetul chirilic la alfabetul latin. Tot în acest secol, presa, învăţământul şi teatrul au o mare contribuţie în dezvoltarea limbii.

Primul care demonstrează latinitatea limbii române este Grigore Ureche, într-un capitol din lucrarea sa „Letopiseţul Ţării Moldovei”, consacrat special acestei probleme, intitulat „Pentru limba noastră moldovenească”, pentru care conchide cu mândrie că „ de la Rîm (Roma) ne tragem; şi cu ale lor cuvinte ni-i amestecat graiul”.Pentru a-şi convinge cititorii de acest adevăr, el dă o probă de etimologii latine : „...de la rîmleni, ce le zicem latini, pâine, ei zic panis, găină...ei zic galina, muierea...mulier [...] şi altele multe din limba latină, că de n-am socoti pre amănuntul, toate le-am înţelege.”

Lui Grigore Ureche îi urmează alţi scriitori şi lingvişti care susţin în lucrările lor sorgintea latină a limbii române. În „ Istorie în versuri polone despre Moldova şi Ţara Românească”, cronicarul Miron Costin, realizează o sinteză a schemei structurii limbii române : „Unde trebuia să fie Deus, avem Dumnezeu sau Dumnedzeu, al mieu în loc de meus, aşa s-a stricat limba; unde era coelum, avem cierul; homo – omul; frons – frunte; angelus – indzierul. Unele cuvinte au rămas chiar întregi : barba – barba, aşa şi luna, iar altele foarte mici deosebiri. În plus s-au mai adăugat mai târziu şi puţine cuvinte ungureşti. În sfârşit, luându-se cele sfinte de la sârbi, s-au adăugat şi puţine cuvinte slavoneşti.”. Iar în opera „De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor”, aşa cum indică şi titlul, cronicarul îşi propune să scoată „lumii la vedere felul neamului, din ce izvor şi seminţe sîntu lăcuitorii ţărei noastre, Moldovei şi Ţării Munteneşti şi românii din ţările ungureşti.” El dovedeşte că precum şi alte neamuri: „ franţozii – galii, turcii – otomani, ungurii – huni, aşa şi românii poartă numele romanilor.”

Dezvoltarea literaturii ca artă, dezvoltarea ştiinţelor prin ce au adus ele mai bun în formularea ideilor şi sentimentelor noastre o putem numi cultivarea limbii naţionale. La baza ei stau cercetarea şi valorificarea vocabularului, a fiecărui cuvânt, a fiecărui termen ştiinţific sau tehnic nou, strădania celui care scrie sau exprimă idei prin viu grai de a pătrunde înţelesul adânc al cuvintelor.Cine sunt daco-geţii ?

Pentru a afla cine sunt daco-geţii trebuie să mai aşteptăm câţiva ani, până ce vestitul Herodot îşi va scrie Istorisirile sale . El va fi primul care , năzuind să dea o veritabilă istorie universală pentru vremea lui, va închina şi geţilor mai mult de câteva cuvinte. Herodot spune că geţii sunt „cei mai viteji dintre şi mai drepţi dintre traci” rezolvând astfel pentru noi problema aparenţei etnice a daco-geţilor. „ Părintele istoriei” îi cunoaşte pe geţi ca pe o ramură nordică a marelui neam tracic , ramură distinctă , intrucat numele lor generic e diferit şi obiceiurile se deosebesc in multe privinţe.

Deşi scrie în a doua jumătate a veacului al V-lea î.e.n, Herodot se referă la evenimente de la sfârşitul secolului precedent. Aşadar, geţii erau încă din secolul al IV-lea prezenţi în ţinuturile noastre; informaţiile lui Herodot se potrivesc de minune cu cele ale lui Hecateu

9

Milesianul . La rândul lor, arheologii au izbutit să demonstreze existenţa , în veacul al VI-lea , a unei culturi materiale de tip hallastattian care se preyintă unitar pe tot cuprinsul ţării noastre îşi are rădăcinile într-un trecut îndepărtat ce merge până la începuturile epocii bronzlui. Concluzia pe care specialişti au tras-o a fost că geţii nu locuiau numai în Dobrogea , unde-i plasează Herodot, ci şi în restul României de astăzi şi că ei nu se găseau aici numai din veacul al VI-lea, ci de mai multa vreme.

Cercetările istorico-lingvistice au dovedit că daco-geţii sînt unul şi acelaşi popor . Geograficul antic Strabo, care a trăit la cumpăna dintre era veche şi era noastă , ne spune răspicat că dacii şi geţii vorbeau aceaşi limbă, iar arheologia îi intăreşte în mod indirect spusele prin dovedirea unitaţi depline a culturii materiale create de dânşii. Astfel vom urma exemplul lui Strabo şi vom folosi fără discernământ denumirile de daci, geţi, daco-geţi şi geto-daci ca însemnând unul şi acelaşi lucru.

Limba daco-geţiilor

Pentru a cunoşte ştiinţific o limbă nu e destul s-o poţi vorbi .

Ştiinţa limbii, chiar a unei limbi bine cunoscute , vii, vorbită în zilele noastre, e o ştiinţă grea. Reconstituirea unei limbi este dificilă şi migăloasă , acelaşi lucru încercând să facă şi cercetătorii dispărutei limbi a dacilor. Materialul de care dispun e atât de puţin şi atât de inegal încât, ei nici nu-şi propun măcar ţelul ambiţios de a reconstitui , în sensul propriu al cuvântului , limba strămoşilor noştri geto-daci.

Înfăţişarea poporului geto-dac

Îmbrăcămintea geto-dacilor, destul de simplă, cu greu poate fi surprinsă în toate detaliile şi ipostazele sale. Columna lui Traian, monumentul de la Adamclisi şi câteva piese de argintărie (Surcea, Herăstrau) ne permit să desprindem doar câteva aspecte din ceea ce se poate numi portul (costumul) geto-dacilor. Bărbaţii purtau pantaloni lungi şi largi, strânşi pe gleznă, două tunici, una mai scurtă cu manecă lungă, care, probabil, se băga în pantaloni, alta mai lungă, despicată în parţile laterale şi încheiată pe piept, încinsă pe talie cu o curea subţire şi cu poalele căzând până aproape de genunchi. Pe deasupra purtau o mantie închisă cu o fibulă pe umarul drept, care, dupa franjurii mari ce o mărginesc, putea fi dintr-o tesătură mitoasă. În picioare purtau opinci.

Nobilii purtau pe cap o bonetă moale, asemanătoare celei frigiene; oamenii de rând umblau descoperiţi, dar se pare că mantiile erau prevăzute cu glugă. Femeile purtau o tunică lungă până la pământ, încinsă pe talie şi degajând gâtul, peste care puneau alta tunică mai scurtă, închisă, se pare, la fel ca şi cea bărbătească. Purtau si ele mantie, care însă se drapa liber. Părul il aveau lung, pieptanat cu cărare, în onduleuri mari, pe langă obraji si adunat într-un coc amplu pe ceafa. Nu purtau nimic pe cap.

Cu anumite ocazii sau la anumite tipuri de îmbrăcăminte, cu siguranţă însă la stările bogate, se purtau tot felul de podoabe (brăţări spiralate, fibule, colier-lanţ, centura-lanţ, bijuterii din metale nobile). Dincolo de aceste aspecte generale, se poate deduce totusi caracterul sumar si sărăcăcios al îmbrăcămintei celor cu stare sociala scăzută, dificultatea producerii si asigurării îmbrăcămintei pentru toata familia in mod continuu. Multe din

10

elementele de îmbrăcăminte textile erau înlocuite sau suplimentate, pentru timpul rece, cu tot felul de blănuri si piei, mai mult sau mai puţin prelucrate.

Înfăţişarea fizică şi morală a dacilor ne este prezentată şi de Vasile Pârvan în „Ţara de Apus” :

„ Acolo sus, pe piatră, cresc brazii drepţi şi apoi şi oameniîinaţti şi uscăţivi . Aerul tare e bun deopotrivă pentru florile rare şi femeile zvelte. Buruienilor de mlaştină şi oamenilor greoi nu le prieşte în munte. Ca în pustiul uscat al Arabiei, miasmele şi grăsimile sunt arse si oamenii sunt uscaţi ca şi sfinţii de pe icoanele vechi, iar ierburile sunt pline de arome, ca cimbrul.

În munţii patriei mele creşte un neam de oameni deosebit de toate celelalte care umplu şeşurile din prejur: maghiari înspre apus, slavii de toate nţtiile de celelalte trei păţti. Şi trupul şi sufletul lui e altfel. Căci cumîii este trupul de vânjos şi usor aşa îi e şi mintea, iute la înteles lucruri grele şi gata la hotărâri viteze. Stăpân s-a desprins să nu aibă. Căci fiecare e impărat în vălceau lui dintre două dealuri. Şi chiar de-o fi piatra plesuvă , locul unde s-a trezit pe lume, el nu-l dă pe cel mai mănos ogar de la şeş. Acolo , în câmpia fără margini, el nu se coboară decât iarna, când viscolul curăţă aerul şi-l face aspru ca în munte. Se coboară cu oile, ori să coboară cu oştile, ca să facă nutreţ viitelor şi pradă pentru cei de acasă.

Aşa au făcut sute de ani dacii. Apoi i-au supus romanii şi i-au silit să locuiască şi câmpiile . Dar nu au răbdat mult. S-au întors iar sus, şi-au făcut ţările lor de sine stătătoare şi de acolo, de sus, au stăpânit şi câmpiile.’’

Religia geto-dacilor

Religia geto-dacilor, ca a tuturor popoarelor din antichitate, constituie unul dintre subiectele cele mai pasionante, atât prin fascinaţia subiectului în sine, cât mai ales prin aura creată în jurul lui de către o literatură de tot felul. Deşi istoriografia noastră, (dar nu numai) a reuşit achiziţii notabile, ea este totuşi destul de departe de a avea şi a ne oferi o imagine a religiei geto-dacice cât mai completă şi general acceptată.Ca orice neam indo-european, şi geto-dacii aveau o religie politeistă. Zeul cel mai frecvent menţionat la autorii vechi este Zalmoxis, “zeul carpatic al nemuririi”. Unii susţin că este o divinitate chtoniană, alţii că este uraniana. Potrivit scrierii lui Herodot “acest Zalmoxis, fiind om ca toţi oamenii, ar fi trăit în robie la Samos ca sclav al lui Pytharoras.

Vestigii arhitecturale dacice şi romanice pe teritoriul României

Băniţa

11

Băniţa, com. în jud. Hunedoara, unde, la "Piatra Cetăţii" de la limita de V a bazinului văii Jiului (cca. 1000 m alt.), la 4 km E de sat, a fost descoperită o cetate dacică fortificată (sec. 1 a. Chr. - sec. 1 p. Chr.). Săpăturile efectuate aici în anii 1960-1961 au scos la iveală zidul de apărare al cetăţii construit din blocuri de piatră fasonată în tehnica dacică binecunoscută şi trei terase amenajate special şi întărite cu ziduri de piatră. În interiorul cetăţii au fost descoperite urmele unui sanctuar dacic cu romburi de piatră de genul celor cunoscuţi la Sarmizegetusa, temelii sau conturul unor construcţii de lemn, un turn de veghe construit din chirpici şi lemn, o platformă de luptă etc

Printre particularităţile cetăţii de la Băniţa se numără lăţimea mai mică a zidurilor de apărare care nu depăşeşte 2 m, precum şi felul ingenios de a îmbina tehnica de construcţie cu particularităţile reliefului stâncos. Cetatea este înconjurată de ziduri

de piatră doar pe laturile de N şi S, cele de E şi V fiind apărate de pantele abrupte ale terenului.

Printre descoperirile făcute la Băniţa se numără: ceramica dacică de diferite tipuri, unelte de fier, fibule de metal, vârfuri de săgeţi, brăţară de argint, greutăţi pentru războiul de ţesut, prâsnele de lut, pietre de râşniţă, tipare de lut pentru turnat obiecte de metal, creuzet etc

12

Cetatea dacică Costeşti - Cetăţuie

Costeşti, sat în com. Orăştioara de Sus (jud. Hunedoara), unde, pe dealul numit "Cetăţuia", la alt. de 561 m, se află una

dintre cele mai însemnate cetăţi dacice din ultimele două sec. dinainte de cucerirea romană. Fortificaţia acesteia constă dintr-un val de pământ cu palisadă, lat la bază de cca. 6 - 8 m şi cu o înălţime de 2 - 2,50 m, care proteja partea superioară a dealului, platoul şi terasele.

In partea de S-V, fortificaţia era dublată de un zid masiv, prevăzut cu turnuri, lucrat din blocuri de piatră fasonată pe feţele exterioare (paramente), legate între ele prin intermediul unor bârne de lemn, interiorul fiind umplut cu pietre şi pământ (emplecton), tip de zid de apărare dacic numit murus Dacicus. Lăţimea lui era de 3 m. Acestor întărituri li se mai adaugă şi o dublă palisadă care înconjura platoul şi două turnuri de pază situate pe coasta de N, un al 3-lea turn cu aceleaşi funcţii fiind găsit pe latura de E.

Pe platou se află urmele a două turnuri-locuinţă, construite, la bază, cu temelii de piatră şi în partea superioară din cărămizi (chirpici). O scară monumentală, din piatră fasonată, lată de 3 m, ducea la unul dintre aceste turnuri. Pe laturi era prevăzută cu jgheaburi pentru scurgerea apei, iar în faţă cu o poartă de lemn.

13

     Pe laturile de E şi de V ale cetăţii s-au găsit două cisterne de apă, la care se adaugă şi câteva gropi săpate în stâncă pentru strângerea apei de ploaie. Pe terasele din jurul platoului au fost ridicate sanctuarele cetăţii, ale căror resturi constau din şiruri (aliniamente) de discuri de piatră de calcar, similare celor de la Grădiştea Muncelului - Sarmizegetusa Regia.         

    Cetatea de la Costeşti a fort reşedinţa unora dintre regii geto-daci. Situată la intrarea în valea apei Grădiştea, centrul de la Costeşti a constituit principalul avantpost al capitalei dacice de la Grădiştea Muncelului. Distrusă în timpul primului război daco-roman, în 102 p. Chr., cetatea este grabnic refăcută şi apoi definitiv distrusă şi abandonată în anul 106 p. Chr., odată cu cucerirea Daciei de către romani. Ruinele ei au servit drept carieră de piatră pentru construirea castrelor. Dealul "Cetăţuia", cu cetatea de pe culmea sa formează un punct de pază deosebit, cu vedere la mare distanţă, plasat la intrarea în masivul stâncos al Munţilor Şureanu, acolo unde Apa Grădiştei se îngustează deodată.  

BibliografieInternet:

Armbuster,Adolf Romanitatea românilor, Istoria unei idei, Editura Academiei Rep. Socialiste Romane, Bucureşti, 1972, pag. 11-28

Brătianu, G.I. O enigmă şi un miracol istoric: Poporul român, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985

Daicoviciu, C. Romanizarea, Editura p 263

Daicoviciu, Hadrian Dacii, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1960

Pârvan,Vasile Dacia, „Civilizaţiile străvechi din regiunile carpato-danubiene” , Ed. Ştiinţifică, Bucureşti , 1957

N.A. Costantinescu Istoria Romanilor, Editura „Cartea Romaneasca”, Bucuresti

14

Istoria Romanilor, Manual pentru clasa a XII-a, Ed. Humanitas Educational, Bucureşti, 2002

15