35 ion iancu vale - climate literareclimate.literare.ro/arhiva/35.pdfcum pierde vântul toamnei un...

Revistă premiată cu medalia şi diploma „Pamfil Şeicaru“ pentru literatură 2008

Director fondator:Ion Iancu Vale35

Anul 4octombrie

2010Revistă literară şi de cultură românească

Fondată: mai 2007

� Balada spânzuraţilorpagina 5

� Istoria literaturii ladouă mâini

pagina 7

� Minunata viaţă a luiMarco

pagina 8

� Sylvie Germain...pagina 11

� „Masca“ luiSchopenhauer...

pagina 16

� Cinci imagini aleconştiinţei

pagina 21

� Despre violenţăpagina 20

� Toamna LiterarăPietroşiţeană

pagina 34

� Plăcerea, duşmanulomului

pagina 3

D i n c u p r i n s :Viaţa la ţară

Duiliu Zamfirescun. 30 oct. 1858 - d. 3 iun. 1922

2

nr. 35 � octombrie 2010

Din biblioteca revistei „Climate literare“

Din biblioteca

revistei

Climate literareCu ocazia zilei sale de naştere, 12 octombrie 1949, urămpoetului şi colaboratorului nostru, Alex Vâlcu sănătate,fericire, putere de muncă şi tradiţionalul La Mulţi Ani!

3


***

Ion IancuVale

Se trezeşte din somn,se mişcă dezarticulat şinesigur, prin aparta-mentul său glacial cu izde om singur şitrist...intră în baie şi sebărbiereşte , se taie culama, priveşte detaşatsângele acela înflăcăratşi-l lasă să curgă în voiepe barbă, pe gât, pepiept... îşi pregăteşte unibric de cafea, de proastăcalitate, fumează în neş-tire ţigările sale ieftine şiputuroase... brusc îl cu-prinde un fel de panică şise întreabă: apartamen-tul său boem, sângeleacela înflăcărat, ibriculafumat şi turtit, aparatulde ras, el care fumează

ţigară de la ţigară existăcu adevărat...? pleacăapoi în oraş, se loveştede oamenii care aleargăde colo-colo, gesticu-lează sau vorbesc sin-guri, ocoleşte puzderiade cerşetori disperaţi cemaculează trotuarele,traversează aiurea stra -da, cu riscul de a fi strivitde numeroasele maşiniluxoase ce fulgeră caro-sabilul... mai bântuie untimp prin urbea sa obo-sită de vreme, se aşeazăpe o bancă de pe bule-vard, când deodată unstol gălăgios de ciori deculoarea antracitului se

prăbuşeşte pe coroanacastanului sub care stă; ocioară se uşurează non-şalant pe genunchiulsău; se uită buimac la ex-crementul acela mare,cenuşiu şi uleios şi vedecum se lăbărţează pepantalonii săi, se extindeîntr-una şi cuprindestrada, casele, oraşul,ţara... se ridică şi pleacăpentru a se întâlni cu iu-bita lui cu care trebuie săstabilească un lucrufoarte important; să nuse mai certe decât dupăce fac dragoste... şi iarăşiîl asaltează îndoiala: cer-şetorii aceia groteşti, ex-

crementul acela cleios(auzi, aviar) iubita lui ar-dentă şi plină de perso-nalitate, bolizii aceiarutieri or fi ei adevăraţi,reali...? şi în sfârşit voicare vă holbaţi acum lamine când vă citesc pre-zentul text sau citiţi chiarvoi aceste rânduri (pecare , probabil le consi-deraţi stupide) voi, exis-taţi cu adevărat?

EDITORIAL��

Text despre o zi aproximativ reală

Ion Iancu Vale

Când a conceput reg-nul animal, Creatorul, i-a inoculat omului,intr-un mod special, Plă-cerea. Plăcerea, aceastastare fundamentala,această caracteristică,acest sentiment vital şiputernic, care mar-chează întregul efort, în-treaga zbatere, întreagaviermuială existenţială.Aflată acolo, într-o părti-cică infimă de creier,Plăcerea, stare afectivăveşnic prezentă (şi nunecesitatea cum greşit sespune) l-a făcut pe om sădeclanşeze războaie, să

gândească asiduu pentrua cerceta si a produce re-voluţii tehnice s-au pen-tru a construi si a supunenatura, (pe care de faptdoar a mutilat-o). Da, ea,Plăcerea. Plăcerea de aface sex, plăcerea de amânca bine, de a epata side a fi adulat , plăcereade a stăpâni , de a aveabani, de a fi bogat şi, dece nu... de a ucide. Iatănumai un exemplu: armai fi făcut oameniicopii dacă nu ar fi existatacea senzaţie infinită,ameţitoare, generată depunctul culminant al ex-citaţiei sexuale care secheamă orgasm? Proba-bil că nu. Căci dacă actulsexual ar fi fost însoţit dedurere, i-ar fi „durut încot” pe primii oamenicreaţi, in legatura cu per-petuarea speciei... Dinpăcate, oamenii s-au în-mulţit excesiv si mentalau scăpat de sub control,

elementul Plăcere deve-nind factor predomi-nant. Astfel omul a ajunssa-si submineze prin în-tregul comportament so-cial existenţa, punând înacelaşi timp, în pericol,chiar viaţa propriuluileagăn, Tera. Altfel ar fiaratat , acum, faţa lumiidacă dominante ar fi fostBunatatea şi Iubirea şinu Placerea. Lupta pen-tru satisfacerea Plăcerii,care, cum spuneam, aremultiple faţete, a generatşi încă generează la oricescară neînţelegeri, vani-tate, invidie, ură,egoism... lupta acerbăpentru satisfacerea eistând , astfel, la baza de-clinului uman, atât deevident în prezent.Această realitate se dato-rează faptului că omul,în general, nu a avut şinu are discernământpentru a controla si a ge-stiona obiectiv, inegala-

bila stare numită Plă-cere, indiferent de cul-tură, de educaţie, depoziţie socială, de avere,de vârstă, de sex sau derasa pe care un individ leare. Pentru că plăcereaeste născută şi nu făcută.Ea a dominat si va do-mina cât va fi omul om.De aceea, numai o pro-fundă mutaţie genetică-mai poate schimba ceva.Ori, acest lucru nu de-pinde de omul cel detoate zilele, ci de Creator,care, se pare, are socote-lile Lui şi-l mai lasă peacesta să-şi mai facă decap până la accedereaspre o alta condiţie, maibună sau de ce nu, per-fectă. Până atunci (fărăiluzii deşarte), adicăpână la Marea Schim-bare, oricât de mulţi saucât de puţini oameni vor

Plăcerea,duşmanul

omului

Continuare înpagina 21

HarpistaOrgia se sfârşise... ieşeau grupe glumeţeDe capete aprinse, de ostenite feţe,Mergând să se întinză sub cerul cel senin,Beţi unii de câştiguri, iar alţii beţi de vin.În umeda tavernă abia mai rămăseseCâţiva beţivi de fructe ce dormitau pe mese,Trei lampe fumegânde, trei calfe de cizmariŞi Paola harpista cu ochii săi cei mari.

Cum, Paola, sărmano, vii tu din MiramareUnde-ai cântat în duo cu întristata mareSuspinul unui val,Vii astăzi să-ţi duci harpa prin orişice tavernă,Îţi pleci frumoasa-ţi frunte pe orişicare pernă,La orişicare bal?...

Din lampa fumegândă scăpând o lungă razăPe bucle catalane uşor se-mprăştiază...;Din harpa încântată zburând accente viiSpun razei tot misterul cerestei armonii...;

Din ochii ei, mari lacrămi, din suflet, trist suspinSpun notelor murinde omorantoru-i chin.Ş-atuncea... tot mai tare la sân harpa şi-o strângeŞi plâng coardele mute şi însuşi glasu-i plânge:“Spre tine, ah! Spre tine, ţărm vecinic înverzit,E dusă-a mea gândire de-un dor nemărginit...La tine, golf poetic, cu apele senine,Speranţa mea visează... la tine, tot la tine!Adio, cer albastru, ca sufletul senin,Adio, vânt de mare, ca cugetul de lin,Alerg mereu prin lume, dar gându’ mi-e ‘napoi...Cu voi e fericirea, cu voi..., numai cu voi...”Şi glasul ei se stinge încet... încetinel.

Rembrandt, dacă vreodată celebrul tău penelAr fi voit să puie, în umbra delicată,Doi ochi plutind albaştri în lacrima-nfocată;Orpheu, dacă pe tine, zmintitul tău amor,Te-ar fi făcut să cauţi un lung cântec de dor...;Orpheu, îţi găseai dorul cântat într-o tavernăŞi tu, Rembrandt, modelul plângând pe-o neagră pernă.

Cântă... De la masă o calfă de cizmarSculându-se, la dânsa veni cu un pahar:- Destul, de două ceasuri ne duci într-un suspin.Mai bine bea... Îneacă-ţi suspinul tău în vin.În vin! Ce fericire!... Bea Paola şi cântă!Ce stai cu ochii-n lacrimi, spăşită ca o sfântă?Sărută-mă mai bine, îţi dau doi gologani...- Doi bani pe-o sărutare!... Doi bani! Pentru doi bani?Şi-n faţa mamei sale va mai veni ea mâine?Doi bani!... O şoaptă-i spune: doi bani azi sunt o pâine.Primeşte!Trist atuncea ea capul şi-l întindeIar el, cizmarul vesel, în braţe-o şi coprinde.

Cum, Paola, sărmano, vii tu din Miramare

Unde-ai cântat în duo cu întristata mareSuspinul unui val,Vii astăzi să-ţi duci harpa prin orişice tavernă,Îţi pleci frumoasa frunte pe orişicare pernăLa orişicare bal?O... da, căci sunt pe lume mizerii omeneştiAscunse, fără milă, în piepturi femeieşti.Sunt suflete pe care mizeria le pierdeCum pierde vântul toamnei un dafin încă verde.

O lacrimă e-o lume de tainice dureriCe sunt şi-n corp şi-n suflet şi nu sunt nicăieri;Un zâmbet printre lacrămi e raza cea din soareCe vesel se răsfrânge pe-un lung câmp de ninsoare.Şi când gândesc că-n lume sunt suflete meniteÎn veci de blânda rază a nu fi încălzite,Când văd că sunt fiinţe ce port pe frunte scrisEternă suferinţă şi-n trai, şi-n somn, şi-n vis,Mă-ntreb de nu-i mai bine a-şi duce fiecareAdânca sa durere pe şesuri sau pe mareSpre groapă sau spre bal?De nu e drept să moară talente prin taverneŞi ochii mari să plângă, pierduţi pe negre perne,În nopţi de carnaval...?Cu ochii stinşi de viţiu, cu sufletul de rele,Cu gându-n cercetare cătând cum să se-nşele,Îşi dau sudoarea frunţii pe cărţile murdareŞ-apoi câştigătorul o dă pe-o sărutare.

Călin, iubit de soartă şi iubitor de vin,Venise lângă dânsa să vadă-un alt CălinCe-n ochii ei cu lacrămi, uşor se oglindea...;Ş-atuncea îi vrea ochii; el ochii ei îi vrea!- Ascultă-mă, fetiţo, stai, cântă-ncetinel:Ai ochi limpezi ca vinul şi-mbătător ca el.Vin vechi, asta se ştie... - Dă-mi ochii să-i sărut;Îţi dau trei bani... Sau cere cât vrei. – Cât ai cerut?Ea tace. Gându-o duce, în repedele-i zbor,Spre casa mamei sale în care vede-un nor.Din norul de lumină o mână stă întinsăPoruncitoare, crudă, spre candela cea stinsă.- Primesc – ea zice iute – primesc trei gologani...De ce nu pot a-ţi vinde şi zilele-mi pe bani?

Şi când se duce-acasă, cu ziua dimpreună,De candela madonei atârnă o cunună,Apoi uşor se pleacă pe-a mamei faţă mutăŞi buclele ei albe cu drag i le sărută.Bătrâna, cum o simte, de sânul ei o strângeŞi plânge şi-o sărută şi-o-ntreabă şi iar plânge:- Cum, Paola, sărmano, vii tu din MiramareUnde-ai cântat în duo cu întristata mareSuspinul unui val,Vii astăzi să-ţi duci harpa prin orişice tavernă,Îţi pleci frumoasa-ţi frunte pe orişicare pernă,La orişicare bal?

Iar ea, abia-i răspunde, cu vocea ei cea stinsă:- Dormi, mamă, dormi în pace, ai candela aprinsă!

4


Poezia vieţii, poezia morţii

Duiliu Zamfirescu

5


Poezia vieţii, poezia morţii

Balada spînzuraţilorOameni fraţi, după noi de-ţi trăi,

S-aveţi în suflet milă şi jale.Şi Domnul bun de sus vă va privi

Şi vă va da din toate ale sale.Cinci, şase fi-vom atârnând în zi:

Prea îmbuibată carne pe noi va putreziŞi devorată, biata, va pieri.

De răul nostru nu vă bucuraţi!Cenuşă, praf si oase-om deveni.

Rugaţi pe Domnul toţi să fim iertaţi!

Vă cerem, fraţi ai noştri, ca în caleSă nu aveţi dispreţ spre noi când veţi privi,Căci nu-i stăpân tot omul pe gesturile sale.Deşi noi prin dreptate am fost ajunşi aci, De ne iertaţi acum, spre fiul vom porni

Al sfintei Fecioare şi bune Marii.Noi am murit. Nicicând nu vom mai fi.

De fulgerul infernului cruţaţi,Nici sufletul se va mai chinui.


Ploia spălat-a de pe noi carnea moale, Uscatul soare începu a ne-nnegri,

Ciori şi corbi lăsatu-ne-au orbitele goale,Barba, sprâncenele, ne-au smuls într-o zi,

Apoi, într-o parte sau alta vîntul porniŞi după voie, fără-ncetare, el ne-ndoi.Mai mult de păsări am fost sfârtecaţi.

Printre noi, vă feriţi a nu fi!Rugaţi pe Domnul toţi să fim iertaţi!

IIsus, stăpânul a toate ce-or fi,Ne-nvaţă cum de iad a ne feri.

Smeriţi să sperăm că om fi achitaţi.Voi oameni, nu-i de râs a stârni.


Comentariu şi traducereIulia Barcaroiu

Fantasticul, misteriosul personaj numit FrançoisVillon, tâlharul poet al celui de-al cincisprezeceleasecol, uluieşte prin forţă si adâncime. Modern, actualsi in formă si in conţinut, el se prăvale dinspre vervarăutacioasă şi voioşia sumbră către adâncurile con-ştiinţei omeneşti.

Condamnat la moarte in 1463, prăbuşit în abisulspaimei, scrie ultima sa poezie, "Ballade des pendus /Balada spânzuraţilor". Este un marş funebru obse-dant, de un realism zguduitor care surprinde esenţa şiin care cinismul se îmbină straniu cu extazul. Villon-banditul, ridicat in ştreang de oglinda propriei im-aginaţii, işi priveşte trupul ciuntit, şi rupt de corbi, şiumilit. Dar în faţa acestui joc macabru de-a pedeapsa,Villon-poetul nu protestează, nu blestemă: cutremu-rat, acceptă. Mesajul, venind de dincolo de pragulmorţii, este patetic si cinstit. Pedepsit de semeni siucis, el nu ridică niciun gând de revoltă, nu are niciointenţie de răzbunare. Intr-o pace liber acceptată, fi-losofia sa, la pătrunderea in nefiinţă, este indulgentă,plină de speranţă şi, mai ales, însetată de iertare. Ver-sul cheie al creaţiei sale, "Mais priez Dieu que tousnous veuille absouldre / Rugaţi pe Domnul toţi să fimiertaţi" îl relevă ca om. Iertându-şi torţionarii, el iartăîntreaga lume. Jindul lui de absolvire conştientizeazărăul, îl atinge şi trece deasupra.

Astfel, spiritul acestei poezii atinge atat de îndea-proape perfecţiunea încât se cuvine ca ea să fie ul-tima. Parlamentul anulează sentinţa şi îl graţiază. Dardupă coborârea în străfundurile propriei conştiinţe,Villon nu va mai fi nici poet, nici răzvrătit. El nu vamai creea.

François Villon

Francois Villon in a tavern � Amedee Forestier

6


Mari prozatori

Mircea HoriaSimionescu

APRILIANA Pesmetnapolitan cumpărat deun unchi şi dăruit înschimbul unei poe-zioare; îndelung sfărâ-mat în dinţi. Un degetarătând o fetiţă palidă şiplângăreaţă, care făceaacelaşi lucru. O maşinăCitroen trecând prin faţacasei. „Copiii care aucules dude se vor îmbol-năvi!" în aer, un parfumde floare putredă şiecourile tulburătoare aleretragerii cu torţe...

ARAM Ca o ramurăde brad pe care a căzutzăpadă uşoară, spu-moasă şi praful unei lu-mini duminicale.

ARAMIS Minunateleisprăvi ale lui Aramis:bătea toată ziua dara-bana, urca pe casă urmatde o ceată de copii gălă-gioşi, bombarda de acologrădina vecină, culcândla pământ fasolea şi ro-şiile domnului Diaco-nescu, tinichigiul,fugărea apoi cu cetele decavalerie găinile şi curca-nii, găsea pricină ştiruluica să-l poată chema laluptă şi să-l decapiteze,cucerea inima Soniei,din casa căreia ieşeacătre ora înserării, pro-voca adevărate scanda-

luri, chiuia, înjura, apoi,trecând în domeniulvecin, tăia, pârjolea, sepurta fără inimă faţă detoate de pe lumea asta...Când luna urca pe cerulde opal, se sfătuia cu to-varăşii săi - tot atât deaprigi ca şi el - pe cine sămai înjunghie, pe cine sătrădeze, ce pedepse sădea supuşilor celor douăprovincii pe cire le stăpâ-nea, ce lupte să susţină,cu cine să se sfădească.

Pe la zece şi jumătate,maică-sa, spălătoreasă, îlbătea zdravăn, ca la ca-zarmă. La catalog, Ara-mis era strigat Nicolae G.Alexandru.

AKCADIE Evident, dela arcadă. „Ochii, nasul,gura, bărbia, «Aiul ur-mează o linie arcuită,trasă în lume de un duhal scrvilităţii. Şi, cumtrăim într-o lume încare, de la naştere pânăla sfârşitul vieţii, trebuiesă ne plecăm fruntea înfaţa Datoriei, < redinţei,Viitorului, toţi ne şle-fuim chipul pe nebăgatede seama în aşa fel încât,de la o vreme, începemsă semănăm unul CU ce-lălalt ca şi cum am fivenit dintr-un ţinut în-depărtat, cu Climă uni-formizanta. Idealulmonarhului de tip me-dieval era ca locuitoriicetăţii să fie Arcadie."(Nicolae Iorda: Por şiPorfirie)

ARCAŞA (de la Arca-die). Din arcul bolţiiatârnă o sfoară de Ma-nila, fibroasă, mirosind agaz.

AKCHIBALD Din ca-tegoria marilor bâlbâiţi.

Defecţiunea e bine Co-rectată în discursuri,confidenţe, anecdote de-bitate cu oare-(are far-mec, de la înălţimea uneifuncţii onorabile în Mi-nisterul Domeniilor. Labătrâneţe, gura slăbeşte,proteza cade. Ca su-pra-veghetor de materialeîntr-o făbricuţă bucureş-teană, defectul aparefoarte supărător şi omul„nu mai corespunde".

AKFFFA Pisică albă,răutăcioasă. Femeiealbă, vorbăreaţă. Soţie:palidă, risipitoare. Func-ţionară: neştiută, negli-jentă. Activistă:necombativă, lipsită devigilenţă. Mamă: subali-mentată, toată ziua stri-gându-şi copiii. Bătrână:albă, rece, maiestuoasă,Insă guralivă, purtândde mână o nepoţică rău-tăcioasă, albă, lăzgâiatăca o pisică. Decedată:monument de marmurăalbă, severă, tăcută, tă-cută...

AKF.S Ca un teren detenis, corect, bine nive-lat, curat, uşor stropii cuapă, umbrit de perdeauaunor salcâmi - ideal multvisat ile cei ce trăiesc înprundişuri.

ARHIMONA Abajurdin dantelă neagră. „Ar-himona David, fruntaşăîn producţie la întreprin-derea Tricotajul roşu dinCapitală." (Ziarele)

ARIE Arie P. Coarda -Sol.

ARIOH „DomnuleArioh, vă invit să înfiin-ţăm împreună un trib deneamuri suspecte dintoate punctele de ve-dere." (Diocleţian)

ARISTENE Mergemândru şi drept ca unsoldat. Dar trupul firav îie ţinut de speteze dezmeu, ascunse sub bre-tele.

ARISTIDE Sticlos,neted şi steril ca o stalac-tită. în general, criminalde tip lombrozian. ARIS-TIDE G.: cântă la chitarăşi ştie numeroase anec-dote piperate. ARIS-TIDE ST.: angrosist,afaceri remarcabile întimpul războiului. Fatalui cea mare, poreclită debăieţii de la liceu „Pelica-nul sau Babiţa", poartăochii pe sus pentru căştie să cânte la pian val-sul lui Ivanovici. ARIS-TIDE CRUDU:subţiratic, cu faţasmeadă şi trăsăturile as-cuţite. Nasul lung îl îm-piedică să vorbeascăarticulat. îşi suplineştefuncţiunea prin gesturideschise, iuţi, inegale.Trăit printre străini, dis-preţuieşte liniştea, con-fortul. Doarme pe undepoate, evită şi acuză totceea ce este burghez, în-ţelegând prin asta som-nul adânc începutdevreme, plimbarea pebulevard, îmbrăcămin-tea decentă, cafeaua culapte, tunsul la timp.Plătit cu o ţuică şi o cra-vată nouă, suspecteazăcu abilitate oameniicumsecade, pălmuieştepe curtezanii incomozi,mărturiseşte în proce-sele dintre proprietari şichiriaşi.

Va urma

Mircea HoriaSimionescu

Dicţionar onomastic (9)

TheodorCodreanu

Tot ce urmează e pusîn slujba dovedirii unici-tăţii istoriei sale. Con-fruntarea se face atât cuistoricii literari români,cât şi cu teoreticienii şiistoricii literari străini,autorul arătând, în ge-nere, o bună cunoaşterea acestora. Procedeul vafi continuat şi-n textulpropriu-zis, de unde şicealaltă idee majoră: is-torie critică, adică o con-fruntare a propriilorjudecăţi cu ale criticilorşi istoricilor care i se parreprezentativi pentru de-mersurile sale. Nu ştiu înce măsură Nicolae Ma-nolescu îşi poate apro-pria un asemeneaprotocronism, fiindcăprocedeul confruntăriicritice cu alţii e o prac-tică veche şi ea nu lip-seşte nici din istoriileliterare. Bunăoară, dincea a lui Ion Rotaru,chiar dacă, la acesta, nue o practică generalizată.Şi mă refer la versiuneafinală, într-un singurvolum, O istorie a litera-turii române de la originipână în prezent (EdituraDacoromână, Bucureşti,2006, 1334 de pagini,dar în dimensiuni apro-ximativ duble compara-

tiv cu istoria manoles-ciană). Nicolae Mano-lescu nu a văzut aceastăversiune finală, citând, labibliografie, doar va-rianta în trei volume(1971 - 1987) şi pe cea înşase volume (1994 -2001). Altminteri, nu-mele lui Ion Rotaru nueste implicat niciodată înargumentaţia critică a is-toriei manolesciene, elfiind dat numai ca exem-plu negativ de „istorie di-dactică", în introducereşi în postfaţă. E doarunul dintre indiciile lip-sei de obiectivitate a is-toriei lui NicolaeManolescu, aspect asu-pra căruia voi reveni înaceste consideraţii.

Nici protocronismul„scrierii la două mâini"nu şi-l poate revendicacriticul nostru, fiindcăaceastă modalitate eveche, cum remarcăJohn D. Caputo3, într-ocarte din 2007: „Scriemcu ambele mâini. Criticaradicală şi delimitareareprezintă mâna stângă,dar mâna dreaptă esteafirmarea a ceva cedorim cu o dorinţă din-colo de dorinţă, care estesuma şi substanţa argu-mentului meu dinPrayers and Tears, careconcepe rugăciunea şiplânsul în mod profund

afirmativ“. In definitiv,aceasta este condiţiahermeneuticii, pe careînsă Nicolae Manolescuîşi imaginează că o poateoculta fără pedeapsă. închip firesc, scrierea „ladouă mâini" a unei isto-rii ar fi trebuit să în-semne dublarea forţei deobiectivare a autorului,cel puţin în accepţia im-personalităţii maiores-ciene, în descendenţacăreia se revendică. „Du-blarea" funcţioneazădoar în perspectiva strictcritică, în sensul că auto-rul îşi însuşeşte opiniilealtora despre opere saule respinge pentru capunctul său de vedere săiasă în evidenţă. Istorialiterară devine şi o isto-rie a receptării critice.Insă, paradoxal, e o „du-blare" care aduce spor desubiectivitate, fără ca Ni-colae Manolescu să fie şicreator pluridimensionalde genuri literare, ca G.Călinescu, de pildă, re-perul pe care el îl concu-rează, convins că 1-a şidepăşit. Sporul acesta de„subiectivitate" nuajunge, din păcate, la im-personalitatea geniului,cum a înţeles exemplarMaiorescu privitor laEminescu. Subiectivita-tea manolesciană se în-fundă, fatalmente, în

partizanat ideologic, toc-mai condiţia de care eleste convins că s-a deba-rasat sub semnul gratui-tăţii estetice. Iată de cesimetria din litografiaescheriană devine, la el,una a antitezelor eşuate,în sens eminescian saulupascian. Nicolae Ma-nolescu, la o primă ve-dere, înţelege scrierea ladouă mâini sub unghi, aşzice, palimpsestic, corec-tând simetria escherianăsincronică prin introdu-cerea dimensiunii dia-cronice: „Să introducemîn litografia lui Eschertimpul şi să ne imaginămcă o mânecă este con-temporană, simplă, cunăsturei banali, iar altavine din trecut, estedublă şi cu butoni deaur. Iată cum înţeleg euistoria literaturii ro-mâne...“. De fapt, e opreluare, prin punere înpractică, a ideii lovines-ciene a revizuirilor cri-tice, fapt urmat de toţicriticii literari, în defini-tiv, inclusiv de autoriinoilor istorii literare, to-tale sau parţiale. Nouta-tea ar putea fi că învreme ce Lovinescutinde să se focalizezenumai pe ultima parte a

7


Eseu

Istoria „Canonică” aliteraturii române

Istoria literaturiila două mâini (2)


8


***

Mircea Cotârţă

Deşi nu avea niciuntitlu de nobleţe, dar pen-tru simplul fapt că pro-venea dintr-o familieînstărită, Marco Polo,după cum se pare, aurmat traseul social aloricărui veneţian bogat.Deci, a învăţat latina, fo-losită, la vremea respec-tivă, în redactareacontractelor, aritmetica,inclusiv tarifele şi toateunităţile de măsură folo-site în vremea sa, reto-rica, pentru a ficonvingător, aspect in-dispensabil în meseriade negustor, la care seadaugă cunoştinţe mi-nime de franceză, deoa-rece Franţa era pe atuncio respectată putere eco-nomică şi politică. Înrest, pentru a trece cubrio examenului de ma-turitate la şcoala vieţii,era de ajuns să hoină-reşti pe străduţele şi che-iurile Veneţiei.

Ca suprafaţă, Veneţialui Marco Polo era maimică ca cea de astăzi. Pa-velele erau din cărămidăroşie, dispuse într-unmod ce sugerau scheletulpeştelui, podul Rialto eradin lemn, încă mai exis-tau spaţii verzi. PeCampo Santa Maria For-mosa, după numele bise-ricii renascentiste care seînălţa în acest loc, se or-ganizau lupte între oa-meni, consideraţi extremde neînfricaţi şi urşi cap-turaţi în pădurile ger-mane. Vite, găini, gâşte,raţe se plimbau nestin-gherite pe străzile vene-ţiene. Unii cetăţenimergeau călare. Din se-colul al XVII-lea, caii vorfi interzişi din cauza în-

gustimii străzilor. Erauaşa de strâmte încâtorice tentativă de a facedemonstraţii ecvestre,devenea periculoasă. ÎnVeneţia secolului al XIII-lea întâlneai toate ne-amurile, fiecare avândcartierul său: dalmaţi,germani, albanezi, ar-meni, turci, greci, evrei,arabi, persani.

Dar marea loviturădată de veneţieni a fostorganizarea de expediţiicu scop comercial, spreLevant. Pe toate strădu-ţele oraşului găseai ta-rabe pline vârf cu cărţice-ţi indicau ce să faci,cum să te pregăteşti, cesă cumperi pentru a-ţireuşi totul din plin, în că-lătoria pe care o planifi-cai. Erau faimoasele şimult căutatele “ghiduripentru pelerini”, scrise şicopiate în dialectul vene-ţian de către supravieţui-torii odiseii spre Levant.Toţi aceşti autori îşi re-dactau lucrările la per-

soana a II-a singular,acel “tu” familiar, sufi-cient de convingătorîncât să crezi în ceea ceciteai şi să respecţi mul-tele sfaturi date, toate deordin practic: ce îmbră-căminte să iei cu tine,cum este viaţa la bordulunei corăbii, consemnelede securitate, descriereaescalelor. De asemenea,se precizau, mai multsau mai puţin ironic, lu-crurile pe care obligato-riu trebuia să le faci: “Săte înarmezi cu douăpungi din piele, unaplină cu 200 de ducaţi,cealaltă plină cu răb-dare” – spunea milane-zul Santo Brasca - şi celepe care nu trebuia să lefaci: frecventarea borde-lurilor din Corfu “undeîn orice clipă, la oricepas, poţi lua boala fran-ţuzească (boală vene-rică)“.

Doar de două ori pean, din cauza vremii, Se-natul fixa data de plecare

a convoaielor maritimeplasate sub escortă mili-tară. De fiecare dată avealoc acelaşi imuabil cere-monial. Ziua fixată pen-tru plecarea convoaielorera anunţată veneţieni-lor prin mici afişe pla-sate pe podul Rialto şiprin… “lătrători” cumerau denumiţi popularvestitorii care, în piaţaSan Marco, făceau pu-blic, ţipând până le pie-rea vocea, data cândpleca un grup de nave.Adunate pe Riva degliSchiavoni (cheiul dindreptul cartierului dal-maţilor, nu cu totul în-tâmplătoare se făceaaceastă alegere, veţi înţe-lege din ce cauză), gale-rele erau binecuvântatede preoţi ce invocau nu-mele tuturor sfinţilor.Navele aveau patruzecide metri în lungime,cinci în lăţime. În caz defurtună, nu exista niciunfel de loc amenajat spe-cial pentru a te feri devaluri. Fiecare navă aveaunul sau două catarge şidouă sute de vâslaşI, toţivoluntari, de preferinţădalmaţi, foarte apreciaţipentru forţa lor fizică şiputerea de a îndura, fărăprobleme, lipsa de con-fort, dar care erau, înschimb, bine plătiţi şibine hrăniţi pe tot par-cursul călătoriei. Naviga-rea se făcea fără busolă,fără hartă. Veneţieniipuneau baza pe compas,pe “cele opt vânturi” dinjumătatea de est a Medi-teranei şi-şi încredinţau,pe tot parcursul călăto-riei, viaţa, averea, înmâinile Bunului Dumne-zeu Atotputernic.

Va urma

Minunata viaţăa lui Marco (II)

Rari sunt scriitoriicare îşi încep cariera di-rect cu romanul. Maiîntâi îşi - fac mâna - peschiţă, povestire, nuvelăşi apoi, când cred că po-sedă toate sau aproapetoate "instrumentele" cucare să creeze o frescă deorice natură, trec laroman. Ecaterina ChiriţăBazilescu, membră a So-cietăţii Scriitorilor Târ-govişteni, a optat pentruultima formă a genu-lui,debitând cu un romanautobiografic, ftgfaaa-cega: Amintirea sauamintirile din cele treisute de pagini, dureazădin timpul copilăriei au-toarei şi sunt închinatepărinţilor ei, colegilor deşcoală, prietenilor de petot traseul vieţii de până

acum. Ecaterina ChiriţăBazilescu nu inventeazănimic în descrierile sale,sdc deci nu este ficţiuneîn paginile romanului ei,ci, descrie amănunţittotul cu nostalgie şi ad-miraţie. Amintirile suntde fapt istoria drumulaiunei familii cu mulţicopii -mama casnică,tata un poştaş conştiin-cios, prilejuind scriitoa-rei o ingenioasă cronicăsocială, pidtată în liniibaroce şi încorporând osuită extrem de bogatăîn evenimente, chipurimemorabile, psihologii,temperamente. Ecate-rina Chiriţă Bazilescupledează în acest roman-patetic şi analitic - pen-tru încredere şi comuni-care. Gonţinutul faptelorla care se referă autoa-rea, e adesea insolit şi...semnificaţia lor rezidăaproape totdeauna, pecunoaştere. Prozatoarearefuză cu bună ştiinţă or-donarea cât de cât logică

a amănuntelor, culti-vând împotriva legităţiilor, mai degrabă emoţiapenumbrei. Nu de pu-ţine ori afem senzaţia căpersonajele sale ies cadintr-un - panopticum -vădit să-şi retrăiască –drama vieţii – în „fulgu-raţii” de clipe şi stări ine-fabile de vis şi împlinire.

Fluxul şi refluxul me-moriei operează asupramajorităţii dintre perso-naje, cu acea potentă dea le contura precis ge-neza şi deznodământul;replica e lapidară ca o -explozie - şi circulă prinsubconştientul lor caprin labirinturi care des-chid!, şi închid mereu lanesfârşit căile spre ade-văr şi speranţă. Sunt si-tuaţii reale sau numaiposibile, dar învăluiteîntr-un fel de vrajă a cu-vintelor care te solicităpână la acceptarea lor caatare. De aici, un vagmister care planeazăasupra biografiilor aces-

tora şi mai ales asupraconştiinţelor. Eroii cautăsă se elibereze ca dintrehăţişuri invizibile, împo-vărată mai toţi de câte-oîntâmplare, reuşindacest lucru numai cupreţul unor inevitabilerenunţări.

Pe alocuri, descope-rim o anume tentaţie dea căuta -firi -care poartăo - enigmă - personajecare îşi dezvăluie cu oa-recare greutate, trăsătu-rile morale ovi distincţiasufletească. De aceea şi oanume impresie de repe-tare - de redundanţă adatelor caracteristice.Autoarea simte acestlucru şi cred că tocmai înacest „, sens încearcă săurce o spirală mai deose-bită şi să creeze un –destin - cu mai multemeandre şi cu o deschi-dere psihologică maiamplă.

Noianul de situaţii ve-rosimile şi credibile măopreşte să exemplific -ceva - anume, frustândcând pe unii când pealţii. În finalul - fulgura-ţiei mele critice - potafirma că Ecaterina Ghi-riţă Bazilescu are toatedatele unui prozator în-zestrat.

9


Cronică

Victor Sterom

Fulguraţiide Victor SteromEcaterina Chiriţă Bazilescu � Stele rătăcitoare

Editura Delta Cart � Piteşti � 2008

Şi dacăIată-mă răzvrătitÎmpotriva a tot ce e urât.Şi...nedreptAm muritPentru a mă naşteMai înţeleptUn răzvrătitÎmpotriva a tot ce e vechiOfilit.Şi pentru a mă naşteMai proaspătChiar am muritŞi un răzvrătit...Împotriva a tot ce e mort Sau minciună.

Împotriva tuturor celorCe m-au minţitIar acum sunt dispusSă morPentru a mă naşte mai viuŞi nentinatPentru o viaţă mai bunăÎntr-un timp neîmpăcatDar oare voi fi tot euCel adevărat?Şi dacă nu,Împotriva cuiMă voi răzvrăti

Cu păcat în păcat.

Om şi sufletUn inocentCe-şi poartă nemurirea,Tot dăruind în ea necon-tenit.Un spirit largCe-mparte fericirea,De-a pururi să rămânănemurit

Contururi

Cu o mână dăruindăCe-a găsit iubireaÎn orice fiinţă suferindă,Spre a nu se spuneDespre elCum că simţirea...

Poeme de Titi Ionescu

Vâslaş într-un oceanal disperărilor mute. Ce esperanţa, dacă nu o dis-perare trăită la nesfârşit? Aşa am gândi, de nuam citi cum trebuie car-tea poetului Gabriel Stă-nescu, „O speranţănumită Maxflower”, apă-rută în anul 2008 la Edi-tura T. Căci, dacă „înorice certitudine se as-cunde o umbră de îndo-ială, cum susţine poetul,nu-i mai puţin adevăratcă suma îndoielilor, ine-vitabile altfel în timpullimită, este patul germi-nativ al certitudinii:sunt, sufăr, mă bucur,exist. Aşa văzând, întreîndoială şi certitudine îşileagănă pânzele corabiaMAYFLOWER, speranţăajunsă, lată, la ţărmulpoemelor lui GabrielStănescu. Poetul dă con-sistenţă pânzei şi sensvântului, anume al-bindu-le pe amândouăîntru asternerea pe lar-guri a puţinelor cuvinte,ce se vor mesaj şi farpentru cititor t M laţiumbra ta şi umblăomule/Doar umblândvei învăţa să mergi în-tinde mâinile amân-două/Ele vor fi aripiletale cu care/Vei escaladaînălţimile Desc-chidebine ochii/Numai asa veiînţelege/Ce nu înţe-legi/(Doar ştii că nu ştiinimic) In orice certitu-dine/Se ascunde o

umbră de îndoială. " (umblând vei afla cămergi ) Şinele : " Nimeninu te poate împiedica săcrezi/ Că eşti ceace eştiM Dorinţa : " Cât despremine ce să spun?/Amluat/Forma versurilor încare locuiesc " Din nece-sitate, din nevoia sineluide a se rotunji în dorinţăpână la recunoaştere şiacceptare, în definitiv.Poetul rostogol. şt. pacaaranu! tiapuiui' surâsilşi lacrima, cu acelaşi înt.-legere ce derivă din im-plicare şi consecinţă i "Posteritatea e selectivă/Cu noii poeţi/Stiu astadin parcimonia/Cu careprimăriile cheltuiescbanii/Pentru locuri deveci cât timp sunt înviaţă/Contemporanii îibărţu-iesc/Ii discredi-tează Dacă îi citesc/O faccu lupa/Cu dicţionarulPoezia poate fi resim-ţită/Si ca o amenin-ţare/Ca o revoltă/Nunumai ca o făgăduinţă şiei ştiu asta Ca să le cum-pere tăcerea/Le acordădin când în când/Câteun premiu " ( ei ştiu asta) Poemele lui GabrielStănescu se întocmescaparent la îndemână, lă-sând impresia numai, acelui ce stâ£ că, arun-când o piatră în apă,concentricele cercuri sevor naşte obligatoriu.Cercurile sunt frumoase,iar dorinţa lor de a lărgi

malurile, are ceva dintragismul clipei dinain-tea eternului s " Ni sespune că vom avea oiarnă grea/Ni se spunecă vom găsi în primă-vară/Câteva cadavre subzăpadă Ni se spune săascultăm ştirile de laprânz/Dar nu ni se co-munică numărul sinuci-derilor La identificări nise cer actele de identi-tate/Fotografiile perso-nale/îmbătrânite înaintede vreme/Creează con-fuzie S-ar putea spune căîn România/A avut loc orevoluţie/Noi ştim că numai e nimic de făcut M (în România a avut loc orevoluţie ) Uite, m-amînşelat chiar şi eu J Cu-vintele poetului nu-smulte, dar nici puţine.Sunt destule. Cât să facădin ele, nu refugii, ciarme. La Gabriel Stă-nescu, necesitatea iluzieie una controlată. Poetule concis, determinat, mi-zând pe o experienţăpersonală impresionantăpentru cineva care adorit să cunoască abso-lut toate felele lumii,spre a o putea defini şijudeca. Frumuseţea ver-surilor derivă din pro-funzimi si concluziiarareori gresindu-si ţinta: " Toate adevărurile senasc moarte /Intr-o casăa morţilor/Nimic nou înaceastă oximoronicăexistenţă/Timpul îsi pre-

găteşte singur/Un glonţpe ţeava Adevărul e ulti-mul fir de păr/Din„barba lui Dostoievski“(casa morţilor) Patriapoetului, este acolo undebate inima lui. Patriapoetului, este sine şi do-rinţă suflând în pânzelecorabiei MAYFLOWER,pe o hartă cu graniţeleprescrise. Harta lumii,unde ne stî m prizonieri,dar şi liberi, în acelaşitimp. Numai asa, întresens şi duraiă, întrebareaîsi are firescul ei: „Câtpreţuieşte Doamneaceastă viaţă/ Fără me-morie/Fără supravieţui-tori/Fără învingători/Fără tKxtirart înfrânţi?Beau pentru ca să potuita repede (Beau să măuit?) (interogaţie)

"O SPSEASTA KU-MITA MAXPLOWBR"este unul dintre cele maibune ( şi deloc puţine )volume de versuri ale luiGabriel Stănescu, si, cre-dem noi, din poezia ro-mână contemporană.

10


Cronică

de MihaiAntonescu

Consemnăriprieteneşti

Gabriel Stănescu - O speranţă numită Mayflower -Editura T - 2008

Sinele şi dorinţa

11


Eseu

Roxana Tănase

În acest articol ne-ampropus să prezentăm ci-titorilor revistei Climateliterare o scriitoare fran-ceză contemporană, au-toare prolifică a uneiopere romanesce dense,complexe şi în acelaşitimp coerente.

După studii de filoso-fie şi un doctorat petema figurii umane, Syl-vie Germain a început săscrie romane, povestiri şieseuri, numărând pânăîn prezent mai mult dedouăzeci şi cinci de vo-lume publicate. Primulsău roman, „Le Livre desNuits” (Cartea Nopţilor),publicat în 1985, i-a adusfoarte repede elogii dinpartea criticii literare:„Vechiul Testament re-văzut de Grimm şi Per-rault..., o reverie pe temanumelui şi a ambiguită-ţii condiţiei umane” (Gé-rard Meudon). Acesteelogii nu au încetat niciastăzi, şi pe bună drep-tate. Pe de altă parte, de-butul editorial alscriitoarei de 31 de ani s-a transformat rapid înşase primii literare, întrecare şi Premiul pentrucea mai insolită carte aanului.

Cartea se încadreazăcu succes în realismulmagic, prin tematicaabordată (împletireadintre viaţă şi moarte),prin caracterul hibrid alspaţiului (urban şi rural,aflate în contradicţie)

prin dubla valenţă a per-spectivei (realistă şi fan-tastică), prin reiterareaunor mituri şi simboluri(mitul Vârstei de Aur,lupta lui Iacob cu Înge-rul, rivalitatea dintreCain şi Abel, figura luiIuda etc.), prin lipsa ori-cărei opinii a naratoruluicu privire la caracterulreal sau imaginar al în-tâmplărilor, adică prinviziunea sa obiectivă şiprin stilul elegant, pre-tenţios.

Structurat în şasepărţi precedate de undublu prolog şi urmatede un epilog, romanultrebuia să fie o simplăgenealogie a eroului dincel de-al doilea roman,Nuit-d’Ambre, o povestede zece pagini. Asfel, osimplă schiţă s-a trans-format într-un romanfluviu, sau mai bine-zisîntr-un roman epopee,denominativ impus decaracterul fantastic al în-tâmplărilor, dar şi de ca-racterul sigular alpersonajului principal,Victor-Flandrin. Celeşase părţi ale romanuluisunt tot atâtea episoadeale luptei cu un destinimpus de instanţa di-vină, reprezentând o ne-fericită faţă a condiţieiumane. Cele trei coordo-nate ale acestei condiţiisunt viaţa, nedreaptă,moartea, absurdă şi ne-înţeleasă, şi războiul,poate cel mai absurd dintot ce ar putea exista.

Autoarea însăşi mărturi-seşte: „Faptul de a scrie,chiar şi numai cernealacare lasă urme pe hârtie,provoacă în mine o pre-cipitare a memoriei. Sinu numai a memorieipersonale, ci şi a unoramintiri care vin de de-parte, din memoria fa-milială, apoi a grupuluisocial din care fac parte,şi aşa a ajuns războiul înprimele mele doua cărţi.Ele au fost la începutproiectate ca una sin-gură. Eram obsedată derăzboiul din Algeria, detortură, de problemaRăului”.

Cele trei teme ale ro-manului se împletescameţitor, iar întâmplă-rile sunt când de-un rea-lism frapant, când dintrecele mai insolite. Roma-nul urmăreşte viaţa uneifamilii pe parcursul aaproximativ o sută deani, cuprinzând periadace se întinde de la războ-iul din 1870 şi până dupăa doua conflagraţie mon-dială, reprezentând maiputin o naraţiune cla-sică, cu inceput si sfirsit,şi mai degrabă un ciclude imagini recurente aleînceputului şi sfârşitului,un ciclu de nasteri inso-lite si de morti bizare.Moartea revine obsen-dant, ca o pedeapsă deneînţeles pentru om, dinpartea lui Dumnezeu, şitrimite pe un loc secundviaţa. Astfel, în familiaPeniel (până şi numele

este preluat din Biblie,semnificând „faţa luiDumnezeu”), bunicaeroului naşte şase copiicare mor fără vreo expli-caţie logică (fără a apucasă ţipe în această lume)şi doar al şaptelea supra-vieţuieşte, proclamându-şi victoria prin şapteţipete; Melanie, primasoţie a lui Noapte-de-Aur moare călcată de uncal; Blanche, cea de-adoua soţie, moare înurma viziunilor desprerăzboi; Ruth, ultima luisoţie, şi toţi copii săi morîn holocaustul evreilordin lagărul nazist Sas-chenhausen. Cartea setermină cu moarteaeroului însuşi, precedatăde o caborâre în incon-ştient, scrisul naratoru-lui imitând înfricoşatordelirul personajului.

Aşadar, o lectură li-neară, pur prozaică esteimposibilă când abor-dezi o scriitoare din des-cendenţa lui GabrielGarcia Marquez. Desci-frarea simbolurilor, re-găsirea miturilor,receptarea bivalentă alimbajului sunt doar câ-teva dintre exerciţiile pecare cititorul trebuie săle rezolve prin lectura luiSylvie Germain. Si lucrulse repetă la fiecare nouvolum ales.

Din Biblioteca franceză

Sylvie Germaino scriitoare a zilelor noastre

Sylvie Germain

12


Eseu

MOTTO :„Poporul care con-

ştientizează procesul is-toric prin care trece, aretoate drepturile să se le-gitimeze în istoria uni-versală“. V. Pârvan

„Nu pot altfel“. Lut-her

AlexandruManafu Târgovişte

Pe altarul jertfelor pen-tru Ţară au fost sacrificaţi(în fapt, omorâţi) nenu-măraţi patrioţi, ştiuţi şineştiuţi, cavaleriştii fiindîn mod special afectaţi.Constituiau în fapt, elitaarmatei şi a societăţii.

Rezistenţa împotrivaacestor forme atipice deagresiune s-a manifestatprin constituirea unor„insule de rezistenţă” şiprin retragerea fiecăruiaîn lumea lui interioară.

S-a reuşit, printr-unartificiu combinativ, re-tragerea trupelor sovie-tice din ţară, mai multdatorită şireteniei con-ducătorilor. Viaţa econo-mică a intrat într-o linierelativ ascendentă, a maiscăzut presiunea asuprapopulaţiei, învăţământulîncepe să redescoperevalorile naţionale, se punbazele unei industrii na-

ţionale competitive,odată cu sacrificarea for-ţată a proprietăţii indivi-duale ţărăneşti, se punbazele unei agriculturinaţionale competitive.

- perioada 1965-l985,este perioada de înflorireşi decădere a unui sistempolitic şi

economic care a dusţara la realizări pe planeconomic, însă, maniaputerii, cramponarea de

poziţii privilegiatepentru o şleahtă de acti-vişti care, declarativ, ur-măreau binele colectiv,în fapt, interesul perso-nal, a dus ţara la dezas-tru.

Cu o singură excepţie- august 1968 - când toţiromânii au vibrat peaceeaşi coardă a sufletu-lui, dragostea de ţară şidorinţa fermă de a seopune unei eventuale in-vazii sovietice, nu au maiexistat dovezi ale coeziu-nii de grup.

în turnul de fildeş,conducătorii prindeaugustul şi beţia puterii,fiind rupţi de nevoile co-lectivităţii. în ţară începedeprecierea calităţii vie-ţii, restricţii de tot felul,un alt gen de presiuneasupra populaţiei, rupe-rea totală de realitate aconducătorilor.

Sub avalanşa de eve-nimente externe, situaţiaîn ţară se precipită. Sem-nale existau de mult.Valea Jiului în 1977, Bra-şov în noiembrie 1987,Iaşi în 1989.

A existat şi Malta în

septembrie 1989, înţele-gerea dintre conducăto-rii celor două puteri (înfapt,a două sisteme,,SUA şi URSS, în modcert, avizată pozitiv şi deforţele nevăzute,oculte,care conduc lumea.

În ceea ce priveşteRomânia, orice om, con-ştient de menirea lui,realiza că nu se maiputea continua subaceeaşi formă.

Decembrie 1989, din-colo de influenţele exte-rioare, a însemnat şisclipirea de demnitate aunei naţii care nu maiaccepta dominaţia unuigrup de activişti ai parti-dului unic, în frunte cuun cuplu bolnav şi avidde putere, incapabil săsimtă pulsul vremurilor.

MOTTO:„Doamne, dăruieşte-

mi seninătatea să acceptlucrurile pe care nu lepot schimba, curajul săle schimb pe cele carepot şi înţelepciunea săaccept diferenţa ". MarcAureliu, împărat şi filo-zof.

Acum, la 20 de ani dela evenimentele din1989, constatăm, custrângere de inimă, căromânii nu au mai găsitvoinţa şi puterea de a seapropia de realizărileunor etape precedente.

În primul rând, nu s-au mai asigurat condi-ţiile necesare coeziuniide grup, conjugării efor-turilor clasei politice şi

ale intelectualilor cuforţa maselor. Nu a exis-tat niciun proiect naţio-nal care să mobilizeze, săstimuleze şi să pună învaloare, să canalizezeforţa maselor spre ace-laşi ideal.

În 1859, intelectuali-tatea paşoptistă, cea maicreatoare generaţie a is-toriei româneşti, a vibratla unison cu societateamoldo-munteană, careîşi dorea fierbinte unireaşi independenţa.

În 1918, generaţia MariiUniri a vibrat la unison cuspiritul maselor, care aurealizat în fapt „RomâniaMare" şi afirmarea ei peplan european.

În 1965, după opre-siuni şi constrângeri petoate planurile, societa-tea a mai găsit forţa unuiefort. A fost, în fapt,mâna de fier a partiduluiunic, forţa maselor, darşi existenţa unor planuride perspectivă.

Din 1989, societatearomânească este profunddivizată după interese in-dividuale sau de grup,care nu converg niciunmoment spre interesulnaţional, lipsită de unproiect de perspectivă,incapabilă să-şi valorificeşansele de evoluţie în in-teres propriu.

Nici societatea, darmai ales, nici clasa poli-tică, nu au fost în măsurăsă asigure justificareaposibilităţilor oferite decăderea comunismului.

Va urma

Gânduri şi reflecţii de final (2)din volumul „Cavaleria română“, editura CIEA, Bucureşti, 2010

13


***

George Coandă

Pentru mine FloreaTuriac este încă de pevremea când îi publicamprimele versuri în paginade cultură a cotidianului„Dâmboviţa” – şi cred căse vor fi agonisit în clep-sidră vreo patruzeci deani, – un poet a căruicondiţie de a fi este, cuprevalenţă, starea de in-terioritate. El caută răs-punsuri, prin cercetarea,ontologic vorbind, aOmului, a acestuia în re-laţia sa cu habitualitateaîn care vieţuieşte, dar şicu Dumnezeirea ca esen-ţialitate cosmică. FloreaTuriac este un neliniştit,asemenea unui „cârd denevăstuici” alunecândprin sângele său – meta-forizare a forţei salecreatoare reale – în cău-tarea de culcuşuri „pân-dind vioara minţii ce-şicaută arcuşuri”.

De altminteri, în noulsău volum de versuri,atât de inspirat intitulat„frunzele neliniştii” –ducându-ne cu gândul laeternele zbuciume aleunui adevărat PoetaVates – şi pe care, în cu-rând ni-l va oferi în dar,Florea Turiac îşi decon-spiră în întreaga sa am-plitudine aceastăinfatigabilitate căută-toare a arcuşului în staresă smulgă de pe corzilesufletului său sunetulauroral al Poesisului.„mai ostenesc în gânduriun cârd de nevăstuici /ce lunecă prin sânge să-şi caute culcuşuri / încâtle simt în carne dândiama ca prin puici / pân-dind vioara minţii cumîmblânzeşte-arcuşuri...”(„frunzele neliniştii”).

Florea Turiac este unasiduu încăpăţânat deunde şi viciul – în sensulbenefic pentru actul săucreator – perfecţionis-mului, care nu-i dă pace,de aici şi neliniştea ce-lneodihneşte, dar nu-l fri-sonează cu anxiozităţipăguboase, însă îl obse-dează. Într-o astfel depulsaţiune creatoare,Florea Turiac este un or-fevru, adică îşi şlefuieşteversul cu disperare „săningă miere pe tranda-firi” şi grăbindu-se sănu-şi irosească clipelevieţii, este un ambiţiosîntru autodepăşire. Defapt, şi mărturiseşte cuîndreptăţit orgoliu: „mi-e-ambiţia o fiară cu col-ţii de rubin / gata să îiînfigă în versul de pa-radă / să ningă flori derouă pe-al ghilotinei spin/ când mă lucrează-ncarne de parcă i-aş fipradă // să îmi dresez învoie doar nervii cu păcat/ ca din nectarul vieţii săstorc cât mai e vreme /

înţelepciune-n graiul pecare l-am prădat / să-miacordeze lira în nopţilesupreme” („ambiţia fiarăcu colţi de rubin”).

Şi, în excelenta măr-turisire, din („ceasul ini-mii”), Florea Turiacformulează o apodicticăprofesiune de credinţă,dar şi starea de a fi poet:„iar ceasul inimii aritmicbate / când suie caii sân-gelui spre limbă / şi-nrădăcina pleoapelor răz-bate / lumina pentruochi şi-n cer îi plimbă //să-ngheţe-n sânge stareade revoltă / atunci cândraiul îşi coboară starea /din univers blindat doarcu recoltă / de îngericare ning pe noi splen-doarea”

Eu l-am / şi îl desco-păr cu fiecare volum peFlorea Turiac. Şi asta dinpricină – apropo de per-fecţionismul său neliniş-tit, şi, aşa cum spuneam,încăpăţânat – că, poetul,îşi ascultă fiecare vers cape un diapazon, încer-

când să le depisteze, şi săle alunge, sunetele caredistorsionează, care do-decafonizează. De aici –ca să-i aplic şi o notă cri-tică – rezultă, uneori, orutinieră discursivitate,care îţi dă senzaţia de fri-giditate. De unde dero-barea în linearitate. Darasta, precizez, uneori.Nu ştiu, nici pe meleagulromânesc, nici aiurea-nlume, vreun poet care să-şi fi construit opera dincristal pur. Pentru că n-ai fi poet cu adevăratdacă nu săvârşeşti efor-tul de autodepăşire. Unefort care incumbă şiriscuri. În cazul lui Flo-rea Turiac – şi este ob-servabil acest fapt – suntriscuri premeditat asu-mate şi pe care, în majo-ritatea cazurilor ledepăşeşte cu virtuozi-tate.

Este cunoscută irepre-sibila propensiune a poe-ţilor spre a-şi deconspiraşi o stare de filosofare.Este în firea gânditoare acelui ce se vrea o vocemărturisitoare a frămân-tului uman de pe o pla-netă care, chiar dacă dinCosmos, se zăreşte scăl-dată într-o muzicală lu-mină albastră, estebântuită de înfricoşă-toare tempeste. Iar Flo-rea Turiac nu se puteaeschiva – ar fi fost nefi-resc – de la a fi o astfel devoce. Iată-l surprinzând,părelnica noastră viaţă:„înşelătoare clipă sălbaticsapi în piele/ de o brăz-dezi cu riduri ca plugulun ogor/ că-n casa de pe-treceri ce-o bântuie doariele/ se frânge-n zid lu-

Poetul stării deinterioritate


14


Cronică

Radu Cârneci

Se pare că lumea ro-mânească revine încet,încet, la un normal nece-sar, cel puţin în ceea cepriveşte viaţa cultural-spirituală. Spun lucrulacesta întrucât, o bucatăde vreme, după 1989,multe deviaseră într-unritm de inimaginat. Şiaceasta pentru că socie-tatea nu era pregătită săînţeleagă imperativelenoului timp; democraţia– în esenţele sale – a de-venit anarhie, subju-gându-şi libertatea de afi oricum şi orice; a apă-rut într-o vigoare vio-lentă urâtul cu toatevalenţele sale: minciuna,hoţia, teroarea şi – nu odată! – crima; toateacestea şi altele schimo-nosind statura morală adiverselor categorii so-ciale.

În literatură, lucrurilenu au stat altfel; s-au ivitşi aici manifestări aleunui naturalism nud,brutal, batjocoritor; ten-dinţa de a macula pânăla a desfiinţa nume şiopere de bază ale fondu-lui cultural naţional semai observă încă şi azi(după 20 de ani de la nu-mita revoluţie!). Princi-piile lui Baudelaire

privind estetica urâtuluiau fost modificate într-un sens negativ, prefe-rându-se, nu o dată, uncotidian abject, de înfun-dătură etică. Rătăciri şicăutări sterpe, mult dău-nătoare unei evoluţii do-rite, de înnobilare acugetului românesc. Da,şi câtă nevoie era (şieste!) de o stare beneficîmplinitoare întru fru-mos şi adevăr după înde-lunga opresiunespirituală comunistă!...Este interesant de obser-vat că, în cele două dece-nii de libertate a preseiau apărut în peisajul lite-rar zeci (dacă nu sute!)de reviste (şi revistuţe!)care acoperă dorinţa (şiambiţia de afirmare amii de inspiraţi şi maiales ne-inspiraţi!) de aintra în istoriile literare.

Dacă în trecuta socie-tate a existat un numărredus de publicaţii (sprea putea fi, astfel, maiuşor controlate şi cenzu-rate!), azi, în acest capi-talism sălbatic şihrăpitor, există perico-lul, ca această inflaţie depresă literară măruntă(în care măsura necesi-tăţii nu se are în vedere)să pervertească gustul şimorala publică. Acelaşilucru se poate spune şidespre năvala maculatu-rii editoriale, care zace îndepozitele librăriilor îndauna pădurilor ţării...

Da, e lucru cert,lumea culturală revine la

un normal necesar, careţine de bun simţ, de citi-rea cărţilor bune, de în-ţelegerea necesităţiireluării unei tradiţii spi-rituale valoroase. Da,cărţile bune se impun ia-răşi ca o condiţie sinequa non pentru educaţiapublică. Aur şi ivóriu(Editura Semne, Bucu-reşti, 2009) este unadintre aceste tipărituri.Poeta, doamna FloricaGh. Ceapoiu, (diplomatăîn ştiinţe tehnice supe-rioare) se dovedeşte,iată, o remarcabilă îm-plinitoare de frumos, pu-nând, în formule de multtimp consacrate, simţirişi trăiri care înnobileazăfirea umană. Sonetul şirondelul – genuri în careîşi dăruie harul – suntsolicitate la maximum,reuşindu-i , nu o dată,adevărate bijuterii. Esteaici dovada talentuluicultivat prin lecturialese, dar şi stăruinţa cucare lucrează asupra cu-vântului (cuvintelor!).De aici trăirea sentimen-tului prin zicerea poe-tică: Scot diamante dinadânc de mină⁄ Şi-n pi-curi străvezii vi le-mpru-mut, sau, ca la Arghezi,frumos pronunţându-se:...Sămânţa germinată încosmice tăceri⁄ Spărgândpământul reavăn, mlă-diţa-n care speri, şi încă:...Bătrâna lume tace re-trasă-n sfânta oază,⁄ Deáripa-i pustie mi-e dorulaninat...

Temele în care seafundă, ca într-un extaz,poeta, sunt cele ale tutu-ror (trăirea, iubirea, tre-cerea) din ele făcâdu-şidrum de putere către ne-trecere. Se realizează ast-fel o anume trăinicie avieţii, o împlinire înesenţialitatea acesteiaprin iubire, sentimentprimordial, care crează,dăinuie, statorniceşte: ...Aud cum, însetat în firulierbii,⁄ Frumosul cheamăsă revină cerbii⁄ La veşnicnesecatele – izvoare,sau, ca în Cântarea cân-tărilor, zicănd: ... În li-nişte şi timpul s-a oprit,⁄Admiră limpezimea, vră-jitorul;⁄ Pe-a clipei strunăe stăpân fiorul⁄ Ce sufle-tul de rele-a mântuit, şide asemeni: ... Legat laochi cu o privire oarbă,⁄Tot omul se-nspăimântăca-n alt veac⁄ Să fie pinsau doar un fir de iarbă.Frumos!...

A scrie sonet, a res-pecta întru totul legile-ide veacuri, a filozofa înlinia acestora, a adânciadâncul, iată ce îşi pro-pune poeta şi reuşeşteconvingător chiar într-un imn închinat sonetu-lui, din care cităm doarterţinele: ... Spre templulsău din sfinte diamante,⁄Cu scânteieri în endeca-silab,⁄ M-au însoţit Pe-trarca, Shakespeare,Dante,⁄⁄ Dar sufletu-micucernic şi prea slab⁄ S-adizolvat în taina lui di-vină⁄ Şi a zidit un înger

L a o r e î n f l o r i r ea P o e z i e i

DualitateTe-ai întrupat din magmă şi catranÎn forma cea mai-naltă şi cuminte;Îţi pare greu să arzi doar prin cuvinteCând sub cenuşă fierbe un vulcan.

Să explodezi din pure simţăminte,Ca primăvara fiecărui an,Te-ai întrupat din magmă şi catran

În forma cea mai-naltă şi cu minte.

Credinţa prin păcate se dezminteŞi-n ceasul prea murdar, corupt de ban,Pătrunde-n suflet ochiul lui SatanCă-n pacea consemnată-n oseminte,Te-ai întrupat din magmă şi catran.

O izbucnireE poezia mea o izbucnireDe magmă aruncată în zenitŞi, în esenţa dorului topit,Ea oglindeşte-a gândului menire.

Cu valul străveziu am popositPe ţărmul alb, la Marea de UimireDin poezia mea – o izbucnire

De magmă aruncată în zenit.

Corabia-mi cu vise a-ndrăznitSă lunece spre ’Nalta PotrivireA sunetelor, într-un ritm vrăjit:O…, mai presus de-nfiorata-mi fire,Stă poezia, dulce izbucnire!

Cu frică de-ntunericCu frică de-ntuneric şi de vânt,În labirintul care-nseamnă viaţă,Păşesc ca orbul, suspinând princeaţă,Şi nu găsesc penultimul cuvânt.

Se-ascunde-n laterale ori în faţă,Lipsit de el, pierdut-am din avânt;Cu frică de-ntuneric şi de vânt,Am rătăcit culoarul către viaţă.

Silabe scânteiază-n zăcământ,În ritmul lor urechea se răsfaţă,Dar inima le strânge şi le-nvaţă,Lumina s-o trimită pe pământ,Cu frică de-ntuneric şi de vânt.Nici urmă de vreo floare-nsângerată,

15


***

Poeme de

FloricaCeapoiu

de lumină. Da, frumos,feminin spus, într-oundă uşor religioasă. Dealtfel, în cartea de faţă,această stare e mareuprezentă, divinul plutindca o ceaţă aurie, liantunificator întru sublim,dând, în plus, forţă cu-vintelor: M-ai rupt dintrupul-somn, ca pe unram ⁄ Sădindu-mă înmarea ta livadă;⁄ Mi-aialtoit priviri ce pot săvadă⁄ Cum fost-am înger– dar nu bănuiam..., şi:... Te-ai răstignit pecruce, muritor,⁄ Reînvi-ind în sufletele noastre⁄Cu slavă şi cu nimb stră-lucitor..., sau: ... Te con-topeşte cu o rază vie,⁄ Cedin Maria Sfântă mai co-boară!⁄ Absoarbe din mi-nunea ei tărie..., dar şi:...Pe-a clipei urmă, cale-ntortochiată,⁄ În stareamea de veghe, dar şi-n

somnul⁄ Păzit cu drag deîngeri şi de Domnul,⁄ Im-agini blânde cu părinţise-arată. Frumoase ver-suri, amintindu-ne dePoeme cu îngeri, carteade tinereţe a lui VasileVoiculescu...

Doamna Florica Gh.Ceapoiu este, indiscuta-bil, poetă de stirpealeasă, aşezându-se cudrept deplin în rândulcelor mai consecvenţi so-netişti din noile genera-ţii, contribuind princreaţia-i lirică la revigo-rarea genului, la sublimi-tatea acestuia, motivpentru care figureazădeja în Antologia Sone-tului Românesc. Îndră-gostită de acest Prinţ alPoeziei, autoarea noas-tră i-a alăturat, în carteade faţă, rondelul, – fra-tele mai tânăr! – reuşi-tele-i (şi aici) fiind

remarcabile; mai ales încele de inspiraţie subli-niat mistică: Simţea du-rerea Floarea de Măslin⁄Şi se frângea sub bolta-nlăcrimată⁄ GrădinaGhetsimani niciodată⁄Nu-şi mai aflase astfel dedestin. Da, Florica Gh.Ceapoiu – alături de co-legi din generaţiile dedupă noi – se împlineştecu har şi o anume fermi-tate (necesară) în hota-rele creaţiei de bunăcalitate. Fiind a timpuluide faţă (cu bunele şi re-lele sale!), poeta este slu-jitoarea pământului şi acerului, a vegetalului şi aculorilor, a iubirii cu du-rerile şi bucuriile aces-teia. Împlinindu-se înaceste permanenţe alevieţii, ea se implică cudăruire re-aşezării nor-male a lirismului româ-nesc în tipare sănătoase,

care, de-a lungul timpu-lui s-au îmbogăţit cu va-lori netrecătoare.

În încheiere, iată odefiniţie a sonetului prinsonet, o veritabilă arspoetica: Sonetul meu adevenit destin,⁄ Mă tragedupă el cum valul mării;⁄Ascunde-n vers speranţaneuitării⁄ Şi crezul meuîn ajutor divin.⁄⁄ Cînd ne-ntâlnim în pragul înseră-rii,⁄ Bătrân subtil,de-nţelepciune plin,⁄ Tottraversând al vremilordeclin,⁄ Îşi poartă mân-dru roba ne-mpăcării.⁄⁄Îmi e prieten şi tovarăşsfânt,⁄ Împart cu el plă-pânda-mi existenţă,⁄ Atâtcât e posibil pe pământ,⁄⁄Înnobilând a timpuluicadenţă.⁄ Din rădăciniputernice-n cuvânt,⁄ Tră-iesc slăvind sublima luiesenţă. Subscriem cutoată preţuirea!...

16


Eseu

Al. Florin ŢENE

Întreaga filosofie a luiSchopenhauer se învârteîn jurul unui pardox pecare îl ia drept teză:”nostalgia nemărginiăcătre paradisul pierdutal fiinţei”(Arthur Scho-penhauer,SammtlicheWerke in sechs Banden.). Filosoful se închipuieun neobosit călător înspaţiul virtual al morali-tăţii purtând masca pesi-mistului fără leac şi,precum Hamlet cu cra-niul lui Yorick în palmă,gândeşte amurgit asuprainutilităţi vieţii şi infini-tului morţii. Însă în cu-getările luiSchopenhauer descope-rim o flagrantă nepotri-vire contradictorie:înclinarea sa de a sfre-deli genunile înspăimân-tătoare ale durerilorvine, asemeni unei măşipuse pe faţa unui om, încontrazicere cu sfaturilelui echilibrate şi filistine,adică făţarnice, vesel îm-prăştiate în întreaga-ioperă, ca semenii să nu-şi răscolească situaţiachinuitoare şi dureroasăa norocului, căci aseme-nea gândurilor alimen-tează durerea şi îi prefacîn proprii lor călăi,„heautontimorumenos”(ibidem,Band lV,p.484).

Însă, cercetând maiadânc ne dăm seama cănu este singura “mască“a filosofului, el folosidmulte astfel de accesoriiîn gândirea lui. Întreacestea, dezarmonia din-tre traiul său îmbelşugat,excentric, şi propovădui-rea , să-i zicem ipocrită ,a ascezei, nu este o“mască” rar întâlnită, afolosito şi moralizatorii:Seneca , Marx şi Engels.Această mască interpusăîntre biografie şi operă,exterioară , a deformatprofilul esenţial al opereifilosofice, care mai aş-teaptă să fie aduse dintainiţele textului originalîn conul de lumină.Schopenhauer prinaceastă mască a dorit săconvingă că meditaţia sa,fals pesimistă, vibreazăde un patos al sincerităţiiprovenit din nefericireasa, dar tot filosoful adorit să convingă că înexistenţa tuturor oame-nilor se desfăşoară o co-medie ipocrită, incifratăîn” hieroglifa bucuriei”,un fel de bal mascatjucat pe scena lumii ce seîncheie la teribilul sfârşitprin scoaterea măşti.Sub această zodie bur-lescă de carnaval filoso-ful se simte în apele lui.Pentru el toţi oameniispun neadevăruri şi disi-mulează. Dar se pune fi-reasca întrebare: dacătoţi semenii lui poartă„masca arlechinului“,atunci, prin logică, oarenumai el alesul, face ex-

cepţie de la regulă, să fiemarele mag al supremu-lui adevăr care predicăzadarnic în pustiul min-ciunii? Acest paradox îlprinde în cursa sa. Defapt cu el trebuie să în-ceapă diferenţierea ceeace este cineva şi ceea cereprezintă cineva,(dis-juncţie operată de filosofîn Aforisme asupra înţe-lepciunii în viaţă, ca apli-care în câmpul moralei atezei sale fundamentalelumea este reprezenta-rea mea.) În această si-tuaţie ,de la mai bine deun veac de la dispariţiasa, filosoful ne apare caun gânditor în faţa oglin-zii, obsedat să se repre-zinte într-un fel în ochiiposterităţii- adică să-şipicteze un autoportret cuo mască schimonosită deo durere eternă.O mul-ţime de comentatori-apologeţi din veacul alXIX-lea l-au decretat peSchopenhauer”fondato-rul pesimismului mo-dern”(James Sully,Pessimism.A Historyand A Criticism, secondedition, 1891,p.74), gă-sind în ecuaţia lui ne-obişnuită” a trăiînseamnă a voi iar a voiînseamnă a suferi” psi-hologia pesimismului ,spunând că este “pesi-mistul cel mai sincer şicel mai hotărât pe carelumea l-a văzut dupăTimon din Atena”, faptce l-a influenţat şi peM.Eminescu. Descope-rind o descendenţă spiri-

tuală din Mefisto. (Frie-drich Paulsen, Schopen-hauer, Hamlet,Mephistopheles. Dreizur Naturgeschichte desPessimismus.Dritte Au-flage, Stuttgart und Ber-lin, 1911). Sub aceastămască şi în ciuda ei, filo-soful a meditat în voie,cu o exuberanţă descătu-şată, despre fericire, des-pre veselie, despreoptimism şi bucuria deatrăi, despre hedonism.Despre acesta a scris maimult punându-i o eti-chetă eudemonistă. Înacest context, contradic-ţiile din opera lui Scho-penhauer ascunde şi oîntorsătură de gând,cheia sufletului său.Opera lui ascunde untravestit romantic, aple-cată cu o exagerareorientală asupra răului,şi se ascunde într-un so-fism al fericirii. Dincolode jocul teatral al male-dicţiunii, transpare opti-mismul blând alfilosofului care, gândeştemereu pentru a căuta fe-ricirii un cosmos lumi-nos, şi surâde cândmasca cea tristă îi cade...

„Masca” lui Schopenhauerparadisul pierdut al nefiinţei

17


Poezie

Ioan Ţepelea

Dacă n-am avut partede cine ştie ce recunoaş-teri oficiale ale statelor,universităţilor ori acade-miilor, şi asta nici înŢara de baştină şi nici deîn Ţara de adopţiune,este fiindcă nu m-amaplecat să le solicit, şiapoi, nu pot să mă declarîncă mort. E cunoscutădoar afirmaţia nemurito-rului Moliere: „indiviziimor, dar invidia nicio-dată". Aşa că, cel puţindintr-un asemeneapunct de vedere, nu amregrete. încerc să-mi oferşi să ofer lumină - atâtacâtă pot - prin propria-mi operă şi nu din ceaîmprumutată de la di-verşi sori sau luceferi în-chipuiţi. încerc şi eu săzic într-o tălmăcire pro-prie după Marţial: „Unsingur Bun nu-ţi poate,nicicând a-ţi fi răpit/Ce-ai dăruit la alţii - e veşnicdăruit.”

3. Această înţelep-ciune, care sintetizeazăcaracterul a zeci şi sutede mii de existenţe cumspune un mare prozatorcontemporan, ne-a oferitmereu pildă dintre celemai pline de umanism.Nu este cazul a le inven-taria acum şi nici de-ainumi pe cei care le-auprodus, ci de a coborîsau urca nota comporta-mentală la nivelul lor.Acesta este însă impasaproape imposibil defăcut pentru cei maimulţi. Asistăm chiar la

un recul faţă de perioadainiţială, cea a primilorani de după 1990, cândse părea că individulintră cu greu în libertate,în adevărata libertate. N-a fost să fie aşa din vinacui? Păi, domnule profe-sor Buican unii au liber-tate de a face orice, alţiidoar libertatea de a seconsuma, în zădărniciecontinuă. Dau fireşte, lasubsol, percepţia celordouă trăsături caracte-riale pentru meditaţienumai, poate'. Nu dezbatde dragul de a dezbaterealitatea libertăţii, ciprovocat de o lume nici-când mai mincinoasă,mai absurdă sau poatenumai aceste timpurisunt aşa! Dumneavoas-tră de pildă, cum vedeţilibertatea, acest conceptliber doar dec sta pe bu-zele tuturor?

Cât despre libertate,cred că seamănă cu oţintă ce se îndepărteazăde om, precum orizon-tul. Certamente, ea estemărginită de cutia cra-niană, care pentru cei

mai mulţi este destul destrâmtă. Una este pentruMonica Lovinescu ceacare era plătită să facăpropagandă politico-lite-rară, pe bani, în favoareaOccidentului, şi alta estecea clădită pe o existenţăconcretă culturală, lite-rară (în condiţii de aşa-zisă libertate, relativă).Apoi cu totul alta este înţară, în România, undese ştie că domină haosul,concepţia „corupţie fărăcorupţi" şi, ciudat, omafie în faţa căreia sezburleşte orice om nor-mal. Deci, cuvântul, ca şinoţiunea de libertate, seaflă, de cele mai multeori, batjocorite de careîşi râde oricine este câtde cât responsabil. Şi-atunci libertatea caremai rămâne într-o astfelde lume- nelume esteprosternarea, cea îmbă-tată cu apă rece „din al-tarele Viţelului", celdevenit Boul de aur. Iatăde ce, dragă prietene,eforturile noastre şi amîn vedere inclusiv străda-nia, stăruinţa în a înte-

meia reviste şi asociaţiiculturale, nu sunt răsplă-tite de o societate, şi, maiales, de-o oficialitate po-litică şi academică pen-tru care numai banul şiclanul prezintă însemnă-tate şi nicidecum intere-sele superioare alecomunităţii, ale ţării şiale omenirii. Oriunde aziîn Răsărit şi în Apus, laMiazăzi sau Miază-noapte, valoarea intri-secă nu mai areimportanţă. Are valoaresau este valoare între-buinţarea pentru înşelă-ciune pe marfă. Trist,dar adevărat. Cu alte cu-vinte: „Le-am dat mieren-au alăptat cu fiere".Asta nu înseamnă să fimlaşi, să ne încrucişămbraţele. Cât mai putemsă încercăm să aruncămgrăunţi de lumină celpuţin în braţele viitori-mii... Probabilitatea isto-rică va cerne faptele, vaaduna separat grâul deneghină. Aş mai spune,tot ca răspuns la întreba-rea pe care mi-aţi spus-o, că-ntr-unul dintrepoemele cuprinse în vo-lumul „Mamura", zi-ceam:

„Vor mai sclipi înroade în pomul renăscut

Din miezul plin desoare al bobului căzut

Şi-n nuferii cu floareapleznită de lumină

Vor mai vărsa luceferipolenul de rugină?"

Va urma

Convorbiri esenţiale

Un dialog cu omul de ştiinţă Denis Buican (2)

Ioan Ţepelea Denis Buican

18


Poezie

Uneori mă-ncumetmi-e plina casa deraspunsuri plauzibilefara sa le cunosc masura ascunsa-n ele si in miezul intrebarilor viclene adunate de pe la colturi ca panzele de paianjeni vanandmustele creduledar raspunsurile monosilabice iau locul povestilor plicticoasesau invers

uneori ma-ncumet si-mi iert nepotrivirea

mi-e plina casa de indioieli ca lava izbind viscerele craterului din vulcanul declarat stins

Poetii, de ce ?Poetii, de ce avem nevoie de eicand cuvintele asteapta totdeauna punctuatia – un fel de circumcizie a lor,cu picatura de sange insemnand hartia alba ,confirmandu-le intelesul

De ce toate astea ,cand se poate cumpara orice,potrivit din capul locului,pana la semnele de intrebareramase fara rapuns

Doar tacerea dintre cuvintenu se poate prezice.Nici atinge

Iubirile prelungi Iubirile prelungiprecum iubirea de tarasau nesfarsirea din cascade ne acopera grijilede pliscul ascutit al vremii.

Spre sfarsit, iubirile prelungise prefac in plase gaurite.Nisipul uscat sufocadar nu le astupa.

Iubirile, fiecare, isi traiesc propriul cantec de lebada –unica mostenire.

Imagini cu ploaiePloua poticnit printre copacii padurii,bratele radacinilor revarsate peste pamantsorb apele ceruluicu nobletea necuvantatoarelor.

Peste un dincolo si inca unul,lumi nestiute ne scaparaprecum cremenea scanteile din trup.

Privirea, sambure aburind in cautarea unor margini,despica pacla inmarmurita,tulburand , ca de fiecare data,rosturile.

Cluj, cofetaria verdela cofetaria verde tintuita de umbra catedralei semiintunericul dezlanatisi apara drepturile cuceritein vremurile dinainte

nisipul cafelei fierbinte ca atingerea palmei taleincearca sa mi se strecoaresub gulerul din vis

in acest amestec bezmeticde aliaj descoperit pe neasteptate dar irepetabilringul calea motilor-ursus-coadacaluluiinchide intre funiile sale nevazute anii mei

gustul acru al ulcerului izbindu-ma in plin somn –statornica lava cu nume de poet –e putinul ca re-mi trebuiesa ma retraiesc

Ca si cum as fi luatTainele versurilor ardprecum atingerea din urma,ultima ploaie ascunsain faldurile palmei.Acolo astept lapidareainvidiei si-a uriica si cum as fi luatun lucru care nu-mi apartine.

Printre frunzele ruginii ,sarpe straveziu,vremea vremii mele ma pandeste.

Poeme deAndrei Fiscof

- Israel -

VVeeddeerree ddiinnoorraaşşuull HHaaiiffaa

19


Eseu

Nicolae Bălaşa

Toată lumea este su-pusă unei reţele de gândurişi emoţii, ale unuia sau maimultor sisteme de idei,presupuneri, credinţe şiidealuri. Aceste sisteme aufost mai mult sau maipuţin cristalizate în doc-trine, operând la niveluridiferite ale vieţii şi în nenu-mărate scopuri. În ceea cepriveşte chestiunile majoreale vieţii – cele mai vitale şihotărâtoare judecăţi şi de-cizii – ne punem întreba-rea: este mai bine săstudiem conştient şi sădezvoltăm o doctrină pen-tru a o testa în practică,decât să lăsam totul maimult sau mai puţin lamâna întâmplării?

Majoritatea oamenilor(românii, în special), devineclectici, cel putin o pe-rioadă a vieţii, pentru căadesea se trezesc supuşiunui foc încrucişat dedogme, doctrine şi teorii.Din câte s-a văzut (şi sevede chiar şi la noi), pânăîn prezent, eclectismul nueste soluţia problemelorimportante ale adevăruluişi nici soluţia cea mai bunăde viaţă, deoarece, chiarprin natura sa indetermi-nată, generează frecventedileme şi confuzii. Nevoianoastră de adevăr insistăcă unele explicaţii trebuiesă fie false şi că trebuie săexiste tot timpul, măcar, oexplicaţie adevărată. Sim-ţul de adevăr şi de veridici-tate este considerat a fi oriinerent structurii minţiiomeneşti, sau doar dezvol-

tat prin experienţă. Unitatea în înţelegere

sau „cunoaşterea ca în-treg”, de factură holistică,este un scop de la care nuse poate abate nici un cău-tător al adevărului. Totuşi,sunt motive foarte bine în-temeiate în favoarea con-cepţiei conform căreia suntşi întrebări la care nicio-dată nu putem găsi un răs-puns adevărat, clar şicomplet. În ciuda acestuifapt, umanitatea continuăîn mod necesar să cauteadevărul, atât în chestiunilumeşti, cât şi în altele. Înconsecinţă, raţiuneaumană susţine, cu insis-tenţă, că trebuie să existeun răspuns adevărat laorice întrebare. Chiar şicredinţele false şi doctri-nele greşite conţin o fă-râmă de adevăr şi de bine.

Logica, adesea, de-monstrează, indiscutabil,că o concluzie adevăratăpoate rezulta din două pre-mise false. Sarcina unifică-rii înţelegerii este de aextrage grăunţele de ade-văr din rapoartele prejudi-ciate şi teoriile distorsio-nate, şi să arunce pleava.Dacă, bineînţeles, se şivrea! Pe la noi însă... che-stiunea cu ,,ciocul mic” eun fel de doctrină naţio-nală.

Pe de altă parte, cu-noaşterea porneşte, de celemai multe ori, din conflic-tul de idei sau puncte devedere şi interacţiunea lorreciprocă. Progresul vinedin spicuirea a ceea ce ră-mâne întreg şi consistentdupă conflictul acestora

sau după separarea anali-tică a sistemelor teoreticede eroare. Conţinutul deadevăr trebuie mereu ex-tras şi trebuie să primeascănoi forme expresive adec-vate schimbării lumii, farăa pierde esenţa universalăa lui. Cam asta ar fi, înmare, ţinta unităţii în înţe-legere, la nivel intelectual,în timp ce, la nivelul înţele-gerii interglobale, ţinta esterespectul reciproc şi recon-cilierea graduală spre bi-nele tuturor.

Vechea problemă aadevărului constă în între-barea: este ceva care poatefi cunoscut ca o idee, cali-tate sau esenţă neschimbă-toare? Poate exista aceastăidee, calitate sau esenţă,pentru cei care vor să o tes-teze spre folosul lor?

Desigur, nu ne-am pro-pus trecerea în revistă ateoriei adevărului. Nici nuar fi posibil în câteva rân-duri, câtă vreme existăspecialişti care susţin că în-treaga filosofie s-ar reducela aceasta. Reamintimdoar câteva chestiuni ce nepermit o anume logică îndemersul nostru. În acestspirit spunem, că, deexemplu, adevărul ştiinţi-fic este doar cunoaştereaunei ierarhii de fapte, ge-neralizată în teorie. Adevă-rul juridic este asemănă-tor, deoarece caută să ştiece este sau nu, real. Am-bele discipline judecă doarafirmaţiile care stau saunu, în picioare, pe baza ob-servării stărilor relevante.Cele afirmate anterior suntun standard destul de im-

portant pentru orice tip destudiu juridic sau tehnolo-gico-ştiinţific, însă testuldecisiv, spune Habermas,îl reprezintă şi ajungerea laun consens general printreexperţi şi apoi în cadrul so-cietăţii.

Gânditorul german aarătat, în detaliu, cum seîntâmplă aceste chestiuni,afirmând că acordul la carese ajunge printr-un procesde discurs este adevăr şi in-vers. Teoria adevărului laHabermas este, în primulrând, o delimitare de teoriaontologică a adevărului (aadevărului corespondenţă)şi, totodată, o delimitarefaţă de alte teorii, cum ar ficea utilitaristă, analiticăetc. Gânditorul germanfundamentează teoria con-sensuală a adevărului,după ce face precizări caredelimitează cele douăforme fundamentale alecomunicării: acţiunea co-municativă şi discursul,afirmând faptul că ,,un dis-curs în care se tratează pre-tenţia de adevăr aenunţurilor este un discursteoretic, iar un discurs încare se tratează pretenţiade justeţe a normelor esteun discurs practic”( A.Marga, Acţiune şi raţiuneîn concepţia lui Jürgen Ha-bermas, Editura Dacia,Cluj-Napoca, 1985 p. 233).

Va urma

Marea Adunare Naţională,singurul Parlament consensual la români

20


Eseu

Vavila PopoviciSUA

Să urmăm diplomațialui Machiavelli ad-mițând folosirea oricărormijloace în politică, și nunumai în politică, pentruatingerea scopului pro-pus, precum vicleșugul,minciuna, lipsa de scru-pule, sforăria, trădarea,coruperea etc., doctrinăcare și-a luat numele demachiavelism? În piesa„O scrisoare pierdută” alui Caragiale întâlnimexpresia: „Apoi, dacăumblă el cu machiaver-lâcuri, să-i dau eu ma-chiaverlâcuri…” Nutrăim tot în epoca lui Ca-ragiale ? Dar parcă iscu-sința ne-a determinat sămai adăugăm și alte mij-loace, tot machiavelice,gândurile noastre legatede rău și ură. Iată douăcuvinte ale căror literesunt doar inversate!, in-trate sub protecția «de-mocraţiei». Un profesorde psihologie din Ame-rica, Frank L. Schmidtspune că „ Nenorocireaîn democrație nu estetriumful cantității, ci tri-umful proastei calități.”Poate că are dreptate,dacă ne raportăm la aceademocrație haotică! Ma-nifestarea temperamen-tului vulcanic pare a fi lamodă! Agresorii sunt deambele genuri: masculin

și feminin: Bărbații agre-sează de cele mai multeori prin cuvinte și bătăi(de câte ori nu i-am ase-mănat cu cocoșii!), fe-meile prin bârfă,perfidie, manipulare,minciuni. La baza agresi-vității de orice natură,fie verbală, fie comporta-mentală a oameni - lorstă orgoliul (trufia) și elrănește, intimidează, in-sultă sau afectează inte-gritatea și demnitateaunei persoane. "Batjo-cura, sudalma este par-tea celor trufași și pe-deapsa ca leul va pândiasupra lor." (Isus Sirah27, 29) Comportamenteprecum poreclele, bășcă-lia, răspândirea unorzvonuri false, tachinarea,hărțuirea, obținereaunor lucruri cu forța șiîmpotriva voinței uneipersoane, toate rănescpsihicul omului. Dar ci-nismul? Să arzi o per-soană cu țigara ca să oauzi țipând sau să pui înmâncarea unui prietenscobitori, pentru a vedeacum se sperie și le în-ghite? Despre omul cinicscria Cioran : „ Există înel ceva diabolic, un jocpervers al spiritului…”Violența se poate ampli-fica în cadrul societății șipoate duce chiar la Răz-boi. Am cunoscut acestaspect al violenței în aniinu foarte îndepărtați ai

confruntărilor şi atroci-tăţilor mondiale din se-colul trecut, cât şi înideologiile regimurilorextremiste totalitare careau promovat cu fervoarelupta omului contraomului şi implicit contralui Dumnezeu. Soluțiapentru a ne priva de vio-lență? Cred, din tot su-fletul, că poate fi numaiîntoarcerea la credința înDumnezeu a celor rătă-ciți, bazată pe duhulblândeţii, înţelepciunii șiiubirii. Aceste nobile si-mțiri sunt opuse viole-nței, prostiei, urii.Literatura, filmul și tele-viziunea toate concură laviolență, și este normal,din moment ce se re-neagă prezenţa FiinţeiDivine, să aibă loc astfelde manifestări. „Fiţi în-ţelepţi ca şerpii şi blânzica porumbeii”, poateconstitui un îndemnpeste timpuri adresat deDivinitate umanităţiinoastre violente. Întoar-cerea la Dumnezeu şi re-cunoaşterea învățăturiiLui, iată modalitateaprin care ne putem vin-deca de boala acestuisecol – Violența - subtoate formele ei de mani-festare. Mai știm cevadespre Păcat și felurilelui? Mai cunoaștem ceeste Decalogul? Bine arfi să promovăm o atitu-dine nobilă, de politețe,

prin eliminarea răului șia urii din noi și înlocui-rea cu binele și iubirea,virtuți care calmează, li-niştesc. Să avem în ve-dere cuvinteleMântuitorului Hristos:„Fericiţi cei blânzi căaceia se vor mângâia”.(Ev. după Matei 5.7) Amauzit pe cineva spunândcă sărăcia a dus oameniila asemenea manifestăride violență. Nu cred căsărăcia poate scuza for-mele violenței. Nu cred,că buna stare contează înprimul rând, ci, stăpâni-rea de sine, educația, ci-vilizația; respectul fațăde tine însuți și față decel de lângă tine. De ase-menea, după umila meapărere, nu este suficientăanaliza și recunoaștereaacestei boli a societății,poate chiar a fiecăruiadintre noi, ci, și luarea deatitudine, atât personalăcât și colectivă. Nuputem tolera la infinitbătăile în şcoli, pe străzi,în familii, umilinţele detot felul întâlnite în ma-gazine, instituții, piețe.Societatea civilă trebuiesă ia atitudine, să iaseamă de factorul educa-tiv. Care societate civilă?În ce țară trăim,

Despre violenţă (II)continuare din nr. 32

„Ne regăsim cu toţii la sfârşitul unei mari epoci şi este necesarsă ne reîntoarcem la începutul tuturor lucrurilor,

pentru a regăsi ceea ce s-a pierdut“.Constantin Brâncuşi.


exista pe pământ, în aer sau în apă, tribu-

tari Plăcerii, (indiferent dacă vor mai trăi,

în continuare cinci miliarde, cinci sute de

milioane sau doar cinci oameni), ei vor ră-

mâne sclavii neisprăvirii lor.

Despre cele de mai sus, de-a lungul tim-

pului, s-a vorbit mult, s-au scris tomuri în-

tregi de către erudiţi sau simpli gânditori.

Subiectul rămâne, însă, în continuare des-

chis. Deprinde doar de disponibilitatea fie-

căruia de a-l înţelege şi de a-l accepta,

pentru a ieşi din starea de odihnă în igno-

ranţă, in care se persista. Bineînţeles, cine

poate şi vrea.

Plăcerea...continuare din pagina 3

21


Proză

Prima imagineVictoria Duţu

Repet cu încetinitorulpe ecranul imaginaţieipropria mea închipuire.Eu sunt într-o copilărieabstractă, care este unamentală, da, parcă aşvrea să fiu unul din copiiiaceia de care vorbeşteHristos, copiii aceia carecântă în pieţe şi oameniitrec indiferenţi iar eispun : “v-am cântat dinfluier şi nu aţi dansat”,nu v-aţi bucurat, nu aţirâs, mai adaug eu. Da,eram un copil, aveam ocopilărie interioară atâtde frumoasă şi eu mân-cam, mâncam, o mân-care bună, albă, parcăera mană cerească şieram în pustiu, dar înpustiul acesta era cinevaprezent, deosebit de bun,de zâmbitor, de cald, decopilăros, care ştie să fieprezent doar printr-unzâmbet, pe care nu-l mai

poţi uita şi eu l-am che-mat la masa mea. El azâmbit şi eu am zâmbit,ne-am întâlnit amândoizâmbetele şi ne-am aşe-zat împreună la masaaceea. Suntem în deşertşi eu am mâncare şi apă,vine el ostenit, zâmbitor,iubitor, eu sunt un copil.

Eu am mâncarea aceeabună, bună de tot, careeste o mâncare cerească.Iar eu îl invit să ia de lamine, să mănânce îm-preună cu mine. Dar elvine, se apropie de mineşi cu un prim gest măîmbrăţişează, mă sărutăfrăţeşte pe frunte, pe faţă

şi-mi strânge mâna însens de mulţumire şi deprietenie, după aceea îmiia toată mâncarea, o mă-nâncă toată, bea toatăapa şi mie nu-mi vine săcred că mănâncă tot, fărăsă întrebe dacă eu ammâncat, fără să mă în-trebe dacă nu-mi estesete, dacă am băut apa.Şi eu nu am putere să-lopresc, nu-i zic nimic,nu-l opresc, mie gestullui mi se pare cutremu-rător. Pleacă fără să-mimulţumească, apoi se în-toarce, fărâmând farfu-ria, rupându-mi păturape care stau. M-am aşe-zat pe nisip şi el mi-atras o palmă peste obra-zul stâng, încă o palmăpeste obrazul drept, unpicior în burtă şi cu oprivire dispreţuitoare,oribilă mă scuipă în faţăiar eu îngheţ, nu atât deloviturile lui cât de privi-rile lui.

Va urma

Fragment din volumul „Ilinca“

Cinci imaginiale conştinţei (I)

mina când ne dansezi de zor(...) // amăgitoare clipă cumte înfigi sub tâmple/ şi ne-nteţeşti pornirea de parcă-am fi roboţi,/ da-nclocotirea-aceasta ceva o săse-ntâmple/ încât şi-n mă-runtaie vom înflori cu toţi”(„icar”).

Însă Florea Turiac nueste un mizantrop în sensulneîncrederii în aproapelesău bântuit de frisoane es-catologice, ci, mai degrabăeste – de ce nu – un mista-gog oficiind/invocând lu-mina edenică, izbăvitoarede rău a Fiinţei Umane:„oceane de lumină inundă

cristalinul/ prin care caiizilei îi văd cum merg latrap/ încât copilăria ştimcând îşi face plinul/ şi-nplasele iubirii ne facem toţide cap (...) // şi-aleargă-ncer de trupuri cu tălpile peploaie/ luceferi de iscoadăsă facă-n simţuri praf /când ştim că numai piatranimic nu o înmoaie/ pe ar-monia clipei mai dăm auto-graf” („privighetori şi rai”).

Florea Turiac, iată-l! Eleste, în Sinea-i, o indicibilăstare de poezie. Sau, para-frazându-l pe Vergiliu, încazul său se poate spune căOmnia vincit Poesis.

Poetul stării...continuare din pagina 13

22


Eseu

Adrian Marino

Din cauza acestei ere-dităţi profund, înrădăci-nat individualiste,românul este organic,structural incapabil desolidarizare, organizare,cooperare şi disciplinăcolectivă. Pur şi simpluel nu este deprins, nuştie, nu poate să coope-reze. Nu are această no-ţiune*, pe care nici n-oconcepe, n-o trăieşte, n-o aplică. Asociaţiile nufuncţionează. Sau dacăfuncţionează, ele au încentrul lor doar o perso-nalitate puternică, nuatât carismatică şi pola-rizantă, cât în centrulunor interese materiale,imediat şi personal dis-tribuite.)

Când nu este vorba deinterese practice împăr-ţite după principiul„omului nostru", acestepersonalităţi fac gol înjurul lor. Nu suportă nicio umbră, nici o concu-renţă imediată. Spiritulde echipă le este total ne-cunoscut. Mândria şi ge-lozia personalăpredomină. Cunosccazul Doinei Cornea, cumerite istorice atât deevidente. Ei bine, ea vreatotuşi să fie mereu „sin-gură", „unică", în toate

împrejurările. CazulGoma, la fel de lăudabil,este riguros identic. Per-sonalităţi cu totul remar-cabile, dar fără nici onoţiune de cooperare or-ganizată şi de durată, învederea unui scopcomun, realizabil în per-spectivă. Din care cauză,totul se transformă într-o iniţiativă sau aventurăstrict personală, fără co-laborări şi fără planuride acţiune efectiv colec-tive. Abuzul delirant decandidaţi la preşedinţie(1996) fantezişti, mega-lomani (16 la număr, 22de candidaţi la postul deprimar general al Capita-lei [1998]) ilustreazăacelaşi fenomen. De alt-fel, românul te sacrificăimediat pentru un avan-taj personal de moment,oricât de mic. Când îipropui ceva, întrebareapusă sau subînţeleasăeste următoarea : „Ce in-teres am eu?" „Ce câştigeu din această acţiune?".De câte ori n-am auzit-osau n-am simţit-o? In-clusiv în viaţa culturală...Vasile Nicolescu, depildă, în perioada Ca-hierx roumains d'etudeslitteraires...

Efectul direct al aces-tui in^yidi^lişrn_şi„personalism" - şi pentrutemp^Fâloientul meuabstract, cu tendinţă na-tuTăTa*""de conceptua-lizare şi generalizare, unizvor adesea de exaspe-rare - este totala neade-renţă la ideeadenormă,lege, angajament, con-tract cu clauze precise,preocuparea deregle-

mentare generală. No-ţiuni Fără nici un conţi-nut. Intre sacrificareaunei persoane apropiatesau a unui interes perso-nal, legea este cea sacri-ficată. Nu invers.Mentalitatea româ-nească nu asimileazăideea de normă abs-tractă, generală, imper-sonală. Regulile şiprincipiile legaliste nusunt luate în serios. Fiin-dcă, în primul rând, elenu sunt înţelese, nu suntasimilate de un sistemmental şi social undetotul este şi rămâne per-sonalizat otorn. Muncnfn nmilt o dof'inoşto colunii l)ino. So ponto deH-curcii adonon foarte sa-tisfăcător, dar în condiţiide provizorat, pe duratescurte, fără preocupareaconstrucţiei şi a conti-nuităţii. Din care cauză,munca organizată şi, maiales, în echipă nu esteadaptată câtuşi de puţintemperamentului naţio-nal. începe dar nu ter-mină niciodată.Lucrările colective, de tipistoric, enciclopedic, le-xicografic, ori nu sunt în-cepute, ori nu suntterminate. Trăim subspecia fragmentului, nua sintezei, a „culegerii"nu a „monografiei". Lu-crările în multe volumede acelaşi autor, consa-crate unei singure teme,sunt din această cauză oextremă raritate.

Dacă nu avem vocaţiaconstrucţiei, avem înschimb - şi încă din plin -vocaţia negaţiei, a nihi-lismului distructiv. La

drept vorbind, singurelecontribuţii româneşti lacultura europeană şi uni-versală sunt de ordin ne-gativ. Dadaismul lui T.Tzara, absurdul dizol-vant al Iui Eugen lonesco(să ne amintim şi de alsău atât de caracteristicvolum Nu), nihilismelepe bandă rulantă ale luiE.M. Cioran sunt celemai elocvente şi conclu-dente exemple. Există întemperamentul naţionalo fibră distructivă, dizol-vantă, negativistă, une o -ri „câinoasă" (ca înAr deal), care descura-jează şi paralizează celemai bune intenţii. Ne so-lidarizăm în jurul nega-ţiei şi nu a afirmaţieiconstructive. Când şidacă reuşim să ne gru-păm şi să ne coagulăm înjurul unui proiect sau alunei idei, autodistruge-rea şi eşecul sunt soartalor inevitabilă. Ard ca unfoc de paie. Apoi se stingrepede şi dispar în nean-tul de unde au ieşit.

Spiritul negativistcongenital îşi găseşte ex-presia cea mai populară- şi deci cea mai specifică- în pamflet şi înjurătură,în bagatelizare şi băşcă-lie, într-o vocaţie inega-labilă a denigrării şiînjosirii. Am mai atinsaceastă temă şi cu prile-jui evocării problemei„dosarelor“. Terfelirea şidefăimarea celor ce ausuferit efectiv, au protes-tat, au fost într-adevăranticeauşişti, a devenitun fel de sport naţional.Vladimir Tismăneanu şiMircea Mihăieş au ob-servat foarte bine acestproces în Vecinii luiFranz Kafka. Doar căaceastă tendinţă are o

Altă Românie (2)

23


***

sferă mult mai largă deaplicare. Totul este saupoate fi ridiculizat şi ter-felit în România. O ţarăunde dacă începem întragedie, terminăm tot-deauna şi cu certitudineîn derizoriu, parodie şibăşcălie. O înclinare na-turală cvasimorbidă spredenigrare, calomnie şibârfeală. O furie demola-toare mereu refulată ţâş-neşte, parcă prin toţiporii, când nici nu te aş-tepţi. Stilul băşcălios demărunt golănaş de peri-ferie al lui Mircea Di-nescu, AcademiaCaţavencu, în ansamblulsău, ilustrează foartebine acest detestabil„specific naţional". Amu-zant, uneori, pentru oclipă, el este odios înesenţă. Fiindcă polueazăşi trivializează totul. Ter-feleşte toate valorile, ba-gatelizează toateintenţiile bune.

Mă întreb încă o dată- desigur naiv - de unde„vine" această defularenegativă, aş spune chiar„demonică“? Voluptateaperversă a calomniei şiînjosirii cu orice preţ ?Plăcerea sadică şi „luci-ferică" a răului, a distru-gerii ? A anihilării şireducerii la neant a totceea ce este frumos, po-zitiv, bun, „sfânt"? Nunumai că nu suntem, înesenţă, un popor creştin,dar cred că ne-am for-mat într-o zonă undegnozele dualiste, bogo-milice, au lăsat urmefoarte adânci. Şi, proba-bil, predominante. Osimplă ipoteză, fără a mălansa în astfel de specu-laţii foarte riscate, pen-tru care nu am nici ovocaţie. Mai bine spus

nici o atracţie. Dar o„cauză" oxlrom do pro-funda, undeva, există,,,Spor h-o găsească alţii.

lYebuie să combat, însfârşit (în primul rând înfaţa conştiinţei mele),încă o prejudecată te-nace: poporul român nueste „muncitor". N-aşHpune, totdeauna, ne-apărat şi „leneş". Dar, înorice caz, fără nici o no-ţiune n productivităţiimuncii în sensul occi-dental al cuvântului.Disciplina riguroasă,punctualitatea, conştiin-ciozitatea, eficienţa, ren-tabilitatea sunt şi rămânmari necunoscute. Dealtfel, nici în străinătate,românii caro sunt obli-gaţi să muncească într-un alt ritm pentru asupravieţui, n-au o altăpsihologie. „La Suisse estune bagne, monsieur",am auzit - şi nu o dată -la Geneva. Admit toatecircumstanţele ate-nuante: ereditatea tracă(după Herodot, a trăipredominant din jafuri),devastările continue aleistoriei, năvălirile careculcă la pământ, cu regu-laritate, o muncă redusădoar la efortul de supra-vieţuire. Şi multe, multealtele...

Rezultatul este însălamentabil, statul româna inventat, la rândul său,o pletoră de funcţionariprost plătiţi (cu subînţe-lesul că „dacă nu curge,picură"), iar statul comu-nist a dat o lovitură degraţie: „Ei se fac că neplătesc, noi ne facem cămuncim" devenită men-talitate şi deviză gene-rală. Dorinţa de a teîmbogăţi repede, fărămuncă, explică şi succe-

sul şi psihoza neverosi-milă a Caritas-ului clu-jean. Ca şi a altor foartenumeroase escrocheriisimilare. Nimeni nupune mâna efectiv. Decâte ori am contemplatspectacolul efectiv peni-bil de la Casa Copilului,de peste drum, din Cluj;camioane cu ajutoare ve-nite din străinătate,după 1990, descărcatechiar de către donatori.în timp ce întreg perso-nalul acestei instituţiistătea şi ho uita tembel,cu gura căscată, la efor-tul altora. Străini. Fără ale da cea mai mică mânăde ajutor. în schimb, sefura pe capete...

Spiritul iniţiativeieconomice particulare,în general, lipseşte. Bie-tul Guizot, cu a sa devizăde etică protestantă (săspunem): Enrichissez-voun par l'epargne et letravail. în România n-arfi avut nici un succes.Suntem săraci, fiindcăaşteptăm mereu să fimajutaţi, asistaţi, plătiţi deStat. Totul trebuie săvină de la Stat. Din cauzaacestei stări de spirit,muncitorii „disponibili-zaţi" de la întreprinderistrict particulare iau cuasalt prefecturile, ca şicum Statul trebuie să leasigure, în orice condiţii,locurile de muncă. Fie şifoarte prost plătite, darsigure. Statul paternalisteste "etern patron şi in-stituţie de binefacere.Pare neverosimil: mii şimii do posturi rămân ne-ocupate chiar şi în zonelecu şomaj ridicat. Fie că„disponibilizaţii" nu vorsă se recalifice, fie că sa-lariile nu sunt mari etc.

Statul omniprezent

trebuie să rezolve, înorice caz, toate proble-mele. O instituţie carita-bilă permanentă şiinepuizabilă. O eternăvacă de muls. în materiede cultură, el trebuie săplătească la infinit salariisinecuristo, subvenţiiunor cărţi etern nevân-dute, premii cât maigrase, burse şi tot felulde ajutoare clientelei„vieţii literare". Pe caredacă aş putea aş arunca-o fără nici o remuşcare...în aer. în acest domeniu,sunt un anarhist ireme-diabil. Un amestec decontemplativitate, pasi-vitate şi tembelism, deresemnare şi speranţă, oaşteptare mitică a unuicorn inepuizabil al abun-denţei prezideazăaceastă mentalitate ne-norocită, care ne men-ţine mereu în sărăcie şisubdezvoltare. îmi daubine seama cât do„străin", de „singur" suntşi rămân într-o astfel de„Românie". Pun noţiu-nea în ghilimele din dis-perare de cauză. Ceea ce„visez" eu: o Românieîntr-adevăr muncitoare,întreprinzătoare, de pro-prietari şi burghezi mij-locii, capitalistă şiintegrată economic Eu-ropei rămâne încă odulce utopie. Un astfelde proiect socioecono-mic, să-i spunem de„dreapta" - există pe hâr-tie, într-adevăr. Dar elnu are, nici pe departe, omare audienţă. In oricecaz, clasa politică domi-nantă actuală, de unamatorism şi neprofesio-nalism absolut dezar-mant, nu-l îmbrăţişeazăşi nu-l propagă electoral.

Va urma

24


Eseu

Ştefan Petra

Un prim nivel îl re-prezintă cel arhaic, aceldin „Poem del cantejondo”. Aceste poeme sedisting, pe lângă ritmu-rile vechi, populare, des-pre care am mai vorbit,printr-un mod funda-mental, elementar chiar,de a privi lucrurile: „în-cepe plânsul / ghitarea./e inutil / s-o faci să tacă./Plânge monoton / cumplânge apa, / cum plângevântul / peste zăpadă. / Ecu neputinţă / s-o faci sătacă” (Ghitara). Plânsul,tristeţea iremediabilă easemenea mersului veş-nic, implacabil, elemen-tar al forţelor naturii.„Elipsa unui strigăt /trece din munte-n /munte/ Peste măslini /va fi un negru curcubeu /sub noaptea albastră /Ay ... „ (Strigătul). Moar-tea e pe aproape, dar ne-definită, vagă, prezentătotuşi. Dragostea e şi eatristă, la zenit, în acordparcă cu moartea „Ay,dragostea / care s-a dusşi n-a mai venit /... Ay,dragostea / care s-a risi-pit în aer !” (Balada celortrei râuri).

Şi în „Divan del Tana-rit”, celălalt volum cu izarhaic, e prezentă medi-taţia asupra morţii, adragostei triste, în pofidatonului generalceva maivesel, poate chiar opti-mist. Aşa de pildă, apareiubirea imperativă, maipresus de voinţă şi pie-dici şi care, evident

aproape, va sfârşi prinapoteoza morţii: „Să vinănoaptea nu vrea / tu sănu poţi veni, nici eu săpot pleca./ Dar eu tot măvoi duce, de scorpioni unsoare tâmpla de-mi varoade./ Dar tu tot veiveni,/ cu limba-ncenu-şată de ploile de mare /... Nici noaptea şi niciziua nu mai vor să vină /eu să mor pentru tine / şitu pentru mine” (Gazeladesperatei iubiri). Chiarşi într-o poezie cum e„Gazela minunatei iu-biri”, poate apărea unvers ca aacesta: „ceruri şiceruri / rănile trupuluiîmi biciuiau”.

Un alt nivel de expre-sie al dragostei şi morţiie cel cotidian, al faptelorobişnuite, ale unor oa-meni obişnuiţi ce iubescşi mor în ritmul genera-ţiilor şi a timpului hotă-râtor. În primele salepoeme, poetul are maidegrabă o presimţire amorţii, în consonanţă cuuniversul iniţial-adoles-centin ce emană din„Cartea de poeme”, ce vacontinua, la un nivel su-perior totuşi, şi în „Cantejondo”.tema de bază e le-gată şi aici de acea „de-viză” a spiritului spaniol„Eşti singur şi singur veimuri”, care apare cuatâta insistenţă în toatăopera lorquiană.

Moartea şi dragosteaapar în toată plenitudi-nea lor abia în volumulurmător, „Romancero gi-tano”. Gradaţia lor e evi-

dentă. La început lirică,tandră: „lasă-mă să-ţismulg veşmântul / dra-goste, spre a te vedea./trandafir albastru, lasă-ţi/ trupul cald sub palmamea” (Preciosa şi aerul).Apoi apare „Cearta” şi,neîndoielnic „cuţitele deAlbacete,/ pline cu sângepotrivnic”. Tot iubirea eşi în „Nevasta necredin-cioasă”, ilegitimă, cutoate că e dorită cu ar-doare.

Asemeni „dorului”din limba română, cusemnificaţii deosebite,caracteristice, apare înpoezia marelui spaniol„chinul”, definit astfel decătre el: „chinul, nu-i ne-linişte, căci chinul îţi dăvoie să surăzi, nici du-rere, căci nu duce spreplâns; e o dorinţă fărăobiect, o mare dragostepentru nimic, sub con-vingerea că moartea, sta-tornică preocupare aandaluziei, respiră din-colo de uşă”. E „chinulfără leac, chinul negru,din care nu se paote ieşidecât deschizând cu cuţi-tul o despicătură adâncăîn partea stângă”; „Cautpe cine caut, ce-ţi pasăţie/de mă-ntrebi ?/ Pemine/ eu mă caut şi bu-curia/ mea o caut/O, So-ledad / suferinţă meade-o viaţă/cal ce searuncă în mare/valurilesă-l înghită!” (Baladachinului negru).

Un nivel comparabilal sentimentului, în in-tensitate, îl găsim în în-

gemănarea dragostei şimorţii, a sângelui şi alunii, simboluri clasice,definitorii pentru Lorca,în piesa „Nunta sânge-lui”: „Luna lasă un cuţit/ în aerul ce se răsfrânge/ cel ce, fiind pândă deplumb,/ se vrea durerede sânge”.Dragostea şimoartea se unesc într-untot unitar, veşnic, având,de fapt, acelaşi ţel,aceeaşi finalitate: volup-tatea ! Ceea ce, altfelspus, d.Novăceanu, ex-celent cunoscător al luiF.G.Lorca şi a literaturiide limbă spaniolă în ge-neral, consideră „unicapoate paradigmă a sufle-tului spaniol, voluptateaşi moartea. Sângele deaceea rămâne tot timpulîn poezia lorquiană unpresentiment al sfârşitu-lui şi un fior al acesteivoluptăţi”.

Cu aceasta, intrăm înurmătorul nivel de ana-liză al morţii lorquiene,cel de excepţie. Iar acestcalificativ e justificat şide valoarea deosebită aversurilor, şi de înaltuldramatism al unui uni-vers tragic prin exce-lenţă. E vorba, desigur,despre „Bocet pentru Ig-nacio Sanchez Mejias”,amintit deja în rândurilede faţă.

Va urma

Federico Garcia Lorca – poet alAndaluziei, dragostei şi a morţii (5)

Ştefan Petra

25


Teatru

Gheorghe Palel

CLITEMNESTRA: N-ai zăbovitdestul! Te-alungă graba! Deciasta-i nunta ce o pregătiseşi, mă-rite Agamemnon. Şi de-aceea cre-deai că Ifigenia o să moară, fără caeu să aflu? îi sînt mamă şi n-am sălas această făr-delege să se întîm-ple cu fiica noastră! Vrei să-ţi răs-cumperi vina-n faţa oştii şi a zeiţeiArtemis cu preţul vieţii fiicei noas-tre Ifigenia?! Şi crezi că or sărabde asta zeii? O, îţi vom face oprimire în Argos demnă de-untrădător! aşa părinte, nici întrecrîncenele fiare, nu e! E cu putinţăstraşnica eroare şi-o astfel de ne-trebnică cruzime? Dar piară-ţitoată flota astă-n valuri, şi numelesă-ţi piară şi coroana, şi zilele ce lemai porţi pe umeri, decît aceastăfiravă copilă! Ea-n lumea asta nue prihănită şi nici greşeli n-avu,faţă de nimeni. Cum îndrăzneştisă pui zălog viaţa copilei tale,chiar pentru izbînda ce-o vei aveaîn anii ce urează? Netrebnic gîndţi-a bîntuit făptura, iar dacă as-tăzi, om fără de minte, vei în-drăzni să-mi duci forţat copilasă-şi pună gîtul alb pentru jertfire,Te voi ucide fără de cruţare. Numă sili să îţi arăt cruzimea de carenoi, femeile din Grecia, în" faţarăului sîntem în stare!

AGAMEMNON: Nu se maipoate da înapoi, acum. Şi pentrumine jertfa e prea mare. Eu cerămîn în viaţă, mai mult sufăr caIfigenia. Jertfa ei curată spre bi-nele întregii Grecii este şi jertfa eie pură şi divină! Eu plîng şi poatecă în marea luptă în chinuri voimuri, deşi nu merit. Nu eu, zeiţa

Axiemis îmi cere această jertfă,doar din răzbunare. O, lasă-mă săfiu bărbat, nu face izvoarele-mi delacrimi să inunde obrajii tăbăciţide vîntul mării şi de neînfricareaatîtor lupte. Nebună mi-e dorinţade plecare spre a birui într-o bunăzi barbarii care ne fură soaţele şifetele, dorinţa mi-a cuprins ar-mata întreagă care pe toţi ne vaucide numai de-aş ignora porun-cile zeiţei!

CLITEMNESTRA: îţi este maipresus lipsa femeii lui Menelau, caviaţa fiicei tale. Soţia lui e soramea şi totuşi aş prefera să moarăea decît copila-mi.

AGAMEMNON: Greşit gîn-deşti. Nu Menelau e cel care m-asubjugat astfel pe mine. Nici nuvoiesc să-nclin spre vrerea lui, darcătre sufletul meu plin de ură pen-tru această crîncenă zeiţa urcă iu-birea pentru Grecia ca un abur,faţă de ţară, toţi sîntem tot una şidecît dînsa mai prejos cu toţii.

IFIGENIA: Cum poate fi atîtde-ntunecată/inima ta de bun pă-rinte, eu ştiam/că sînt în lume ceamai fericită/şi ca o fiică a soareluicredeam/că voi trăi şi viaţa meava fi/o bucurie la lumina-ţisfîntă./Părinte al meu, ce-ţi rătă-ceşte mintea?/Prea tînără-s acumpentru a muri/şi pentru a aprindecu-al meu sînge/altarul învrăjbi-tei Artemis./De aş avea puteri caglasul mării/sau geamătul furtu-nilor de iarnă,/le-aş arunca ziceadinainte-ţi,/ca inima ta bună s-orecheme/dar nu am decît lacri-mile acestea/ce-mi scaldă acumobrajii ce altădată/îi mîngîiai cape preasfinte rodii,/îngăduie capreţul acestor lacrimi/iertarea tasă fie. Cu ce oare/am izbutit a să-vîrşi greşeală/şi care însăşi viaţasă mă coste?/Eu nu m-am bucu-rat prea mult de stele/spre a-micoborî privirea în infern,/ascultă,tată, strigătu-mi de fiică/şi nu mă-ndepărta, te rog pe Zeus/supre-

mul lucru: Cruţă-mi biata-miviaţă/şi ca o sclavă am să-mi duclumina,/desculţă am să umblutoată Grecia, nu-mi trebuie hrană,nu mai vreau nici haine, nici adă-post, nici ocrotiri, nimica, nu măucide! Nu vreau să fiu moartă!

AGAMEMNON (sumbru): Co-pila mea, sînt drumuri ale lumii cenu mai au întoarcere vreodată, nueşti a mea, eşti fiica sfintei Greciişi Grecia te vrea sacrificată. Eu nupot să te apăr. E prea mult că amzăbovit atîta. Eu sînt rege, dar nu-s decît un slujitor al gloatei. Eu te-am iubit şi te iubesc atîta încît aşvrea ca eu să fiu acela care să-mipun viaţa pe jertfelnic, dar nuaceasta a cerut zeiţa şi nu acest re-fugiu mi-l vor grecii. Acum copilă,ascultă de la mine un ultim sfat:Demnă te pregăteşte, cu frunteasus, spre jertfa ta divină şi multcuraj, nobila mea fiică!

IFIGENIA: Ce soartă crudă-mihărăziră zeii!/Ce ursitoare cuvenin pe gură/avui cind m-amnăscut!/Mai bine atunci/mureamde-o moarte ce n-aş fi ştiut-o.

CLITEMNESTRA (către Aga-memnon): Cadă blestem pe capultău de rege şi sufletul să-ţi ardă cao torţă! Unde-o veni făptura-ţiblestemată să nu mai calce veşnicprimăvara, nici florile să nu maiînflorească, nici jertfe să nu maiprimească zeii iar oamenii să fugădinainte-ţi, încrîncenaţi şi alun-gaţi de scîrbă...

AGAMEMNON: Aşa să fie! Sa-crificiul fetii/eu însumi îl voi făp-tui. Zeiţa/vînt bun va coborî.Şi-ntreaga flotă/va naviga mai re-pede spre ţara/barbarilor ce gre-cilor le fură/soţiile şi liniştea şiviaţa./Fiica mea, tu să mă ierţi căzeii/ne-au hărăzit această crudăsoartă!/Doar tu, soarele meu, veiînţelege,/că nu e vrerea mea să fiiucisă,/tu cea mai mîndră lamurădin lume,/copila mea, lumina

mea nestinsă. Va urma

Agamemnon (7)

Melania Cuc

Personalitate com-plexă, asociind în fişa sade autor volume de poe-zie şi altele de ştiinţă,Grigore Avram vine pepiaţa de carte cu o sur-priză editorială, o cartede duminică-dimineaţa.

Apărută la EdituraEikon din Cluj Napoca,în condiţiile grafice cucare această institutiedeja ne-a obişnuit, carteaintitluată CONTRA RĂU-LUI DIN NOI impresio-nează prin abordareaacelor faţete ale Vieţiicare ne definesc ca Oa-meni de-a lungul întregiivieţi.

În paginile de prefaţă,prof.dr.Vasile V. Filip no-tează:,, Volumul de faţă,Contra răului din noi,pare a deschide reflexivi-tăţii sale un câmp nou,cel al speculaţiei moralfilosofice (…),,

Speculaţie moral filo-sofică! Iată un punct ine-dit în opera scritoruluiGrigore Avram.

Cine suntem? Între-bare care transpare dinfiecare eseu, un experi-ment pe care în general, îlevităm în confruntareacu propria noastră di-mensiune spirituală.

Incertitudinea, me-teahnă veche şi cu carenoi, oamenii, ne-amobişnuit ca şi cu o hainăuzată dar suficient deconfortabilă pentru a oschimba cu una care im-pune şi viziune estetică,pretenţii, şi poate şi mairău, - indiferenţa noastră

în faţa oglinzii, sociologicvorbind,- fac din omulmodern un soi de cobaiaadaptabil la starea destress a cotidianului , unUnivers sensibil şi com-plex pe care GrigoreAvram a îndrăznit să-ladordeze în carteaaceasta din unghiuri dife-rite.

CONTRA RĂULUIDIN NOI este un exerci-ţiu de rezistenţă prin noiînşine , prin Credinţă,prin meditaţie şi Ştiinţă.Dimensiuni aparent dife-rite dar care converg întimpul şi spaţiul pe careautorul ( cu uneleteleomului de ştiinţă şi cuharul poetului) le disecăcu luciditate dar mai alescu milă creştină.

Numai titlul cărţii însine şi ne-ar putea ducecu gândul la exorcizare,apoi, răsfoind paginilevom întîlni nenumăratedate, fenomene şi locuricomune şi peste care noitoţi, cititorii, poate amtrect fără să le dăm im-portanţă.

Grigore Avram facepropria-i terorie şi îşiasumă responsabilitatepentru actul creaţiei salefără rezerve şi pe lângăacel ,,aşa cred şi justific,,- semn sub care îşi începediscursul, foloseşte maiales propriile-i întrebărica unelete de lucru.Uneori face paralele într-o adevărată acrobaţie sti-listică, are un gen literarîmpodobit cu metaforedar care deţine şi miezulincandescent al materiei

. Omul de ştiinţă, poetul,citadinul dar mai alescreştinul care compuneprin tot atâtea faţete car-tea de faţă, este o lume pecare nouă nu ne rămânedecât să o identificăm.

Seva întregii respiraţiifilosofice care pare a ficoloana verebrală a cărţii,ţine de rădăcina unui Omcare este conştient derăul adamic dar tindeclipă de clipă către Lu-mină.

Timpul ca valoare in-trisecă a lucrurilor careduc la desăvârşirea uma-nităţii , este o altă potecăpe care, copilul pe careautorul în redecopereîntr-o fotografie, nu areumbre.

Grigore Avram merge,în scris ca şi în viaţă,după reguli stabilte înconsonanţă cu divinita-tea.

Cartea abundă în ci-tate ce vin din sfere dedocumentare prin careautorul a cotrobăit caîntr-un cufăr cu zestreageneraţiilor, scriitura estecoplexă, defel facilă pen-tru a fi lecturată întredouă trenuri.

O astfel de lucrare nupoate fi percepută la ade-vărata sa dimensiunesprituală dacă nu eştipregătit să-ţi faci timp, sărenunţi la vanitate, la de-candenţa spirituală pen-tru a înţelegemecanismul spovedanieipe care autorul o face cuseninătate. Autorul a traspagină după pagină, ascris despre sine şi lumea

care îl înconjoară cu pa-timă uneori, cu furie al-teori dar mai ales cudragoste şi loialitate faţăde tradiţia strămoşească.

Nu despre cartea însine voi vorbi mai de-parte, pentru că ea, car-tea trebuie citită cucreionul în mână. Reci-tită poate, pagină cu pa-gină şi , de ce nu,discutată nu doar într-uncerc de lectură.

Dacă nu aş fi ştiut câteceva despre credinţa princare Grigore Avram ţineîn echlibru balanţa per-sonală, cântarul pe carepoverile societăţii, şi dece nu, dorinţa sa de a es-calada versantul cel maidificil al profesiei sale,-dacă nu l-aş fi cunoscutca poet aproape imberb şica fiu de ţăran, gata sătraga brazdă în grădinapărinţilor , ţărani de laMaieru, - as fi spus că…autorul volumului de faţăse află într-o etapă a vie-ţii în care îşi caută cu dis-perare identitatea.

Nu există simulacruîn nici una din paginilecărţii sale. Cuvintele, vi-zualizate prin cerneală ti-pografică, devin Viaţă,Spiritualitate. Aspecteale unor timpi ce fac

26


Cronică

Dincoace de lumea dezlănţuită

Grigore Avram: Contra răului din noi


27


***

conjuncţia între mintea şiinima bărbatului ajuns lamaturitate.

Fiecare eseu este o ru-găciune în sine, dar şi unmotiv de luptă cu întune-ricul, cu clipa noastră delaşitate inevitabilă.

Exemplele buneabundă, pildele, originalesau preluate de pe Inter-net sau din Biblie, con-

verg spe taina care a statla baza cărţii în sine.

Clipa, Totul sauNimic, Rostul trecerii,Voluntariatul… sunt tit-lurile care , ca şi ideile, aus-au aşezat în pagini cuîndârjire uneori, cu mela-nocolie şi chiar nostalgie,ca atunci când a fostvorba de amintirile dincopilărie. Cel mai adesea,

gandurile s-au stratificatpe verticală, făcând legă-tura între pământ la cer.

Prin volumul de faţă,Grigore Avram a făcut unpas decisiv în Agora încare Umanitatea însăşi îşidispută Istoria. GrigoreAvram nu ne oferă doarexemplul firului de iarbă,el ni se dăruieşte, făcânddesecţie pe propria-i con-

ştiinţă. Vine dinainteanoastră cu o carte în careşi-a pus amprenta cu fre-nezia poetului şi riguro-zitatea omului de ştiinţă.Iată două faţete ale acele-iaşi identităţi, deasupracărora, Lumina Lumii ră-mâne singurul lucrusigur care, ne convingeautorul, că ne-a mairămas.

Valeri Toderici

Primele documentescrise despre religia tel-cenilor le aflăm în anul1679, când toţi telceniierau ortodocşi şi aveaupatru preoţi în comună.

În perioada 1759-1761, ieromonahul So-fronie de la Cioara aîndrumat o adevăratărăscoală religioasă care acuprins aproape întreagaTransilvanie până în Săt-mar şi Maramureş. Ac-ţiunile sale s-au ridicatîmpotriva catolicizăriiromânilor, a preluării bi-sericilor ortodoxe decătre greco-catolicii ro-mani, deşi aceştia eraupuţini, dar şi împotrivaautorităţilor habsbur-gice, care au reprimatviaţa şi activitatea cre-dincioşilor români...

În anul 1761, Consi-liul de Stat din Vienaemite hotărârea891/1761 prin care hotă-răşte ca majoritatea bise-ricilor să fie predategreco-catolicilor, deşiaceştia nu reprezentaumajoritatea credincioşi-lor în foarte multe co-mune şi sate româneşti,ceea ce a creat nemulţu-miri şi mişcări, proteste,răzmeriţe în multe părţiale Transilvaniei, în rân-dul ortodocşilor.

Pentru aplanareaconflictelor religioase aleromânilor, a fost numitcomandant militar şi co-misar regal în Ardeal, laînceputul anului 1761,baronul Buccow Adolf.El a reprimat cu mânăforte conflictele reli-gioase izbucnie între ro-mâni. Au fost dărâmatemai multe mănăstiri or-todoxe şi curând a înce-put organizarea oastei degraniţă din districtul Na-saud.

Ţăranii prin armată,dorind să se elibereze desub iobăgia oraşului Bis-triţa (saşi), s-au înscrisîn număr de cea 4000,ca soldaţi, dar după do-rinţa lui Buccow au fosttrecuţi la religia greco-catolică.

Tănase Tudoran, dinsatul Bichigiu, judeţulBistriţa-Năsăud, la datade 10 mai 1763, a avutmarele curaj să iasă înfaţa companiilor Regi-mentului II Grăniceri,adunate pe platoul Mo-cirla de la Salva, şi să le

ceară soldaţilor să nu de-pună jurământul, iar pegeneralul Adolf NicolaeBuccow, pe episcopul(greco-catolic) PavelPetru Aron, pe preoţii şiofiţerii germani să-iameninţe cu armele, ace-ştia luând-o la fugă.

„La Salva, în ziua de12 noiembrie 1763, pelocul numit Mocirla,pentru îndraznela şi fap-tele sale, Tănase Tudo-ran a fost condamnat lamoarte şi ucis prin frân-gerea corpului său curoata, una dintre celemai grele pedepse aleCodului Therezian, iarVasile Dumitru a Popiialias Vasoc din Mocod,Mânu Grigore din Zagraşi Vasile Oichii din Tel-ciu au fost ucişi prinspânzurare cu ştreangul,iar alţi ţărani implicaţi înrăscoală, după ce li s-acitit sentinţa să fie spân-zuraţi, le-a fost comutatăprin graţiere şi apoi li s-aordonat să treacă de 10ori în sus şi de 10 ori înjos, printre loviturile de

vergi a 300 de soldaţi.Aceştia au fost: IuonScuturici, Dumitru Scu-turici, Miron Natul şiDumitru Homei, toţi dinTelciu”.

„Revolta de la Salva,oricât am încerca să oco-lim problemele, îmbracăşi un caracter religios,deoarece la înscrierea cagrăniceri ei erau obligaţiiniţial să fie greco-cato-lici”.

Primul lăcaş de bise-rică în Telciu a fost clăditpe locul numit „Maco-giţă”, unde astăzi este ci-mitirul vechi iar alt lăcaş(biserică) a existat înzona actualei bisericicare a fost demolat în1914 din cauza că erafoarte vechi (din lemn).La actuala biserică dinTelciu, lungă de 48 demetri, lată de 18 metri,cu patru ceriuri (cupole),s-a început construcţiaîn anul 1900 şi s-a termi-nat în 1914.

Despre religiatelecenilor

din volumul „Zaiul de pe Sălăuţa“

28


Cronică

ConstantinZărnescu

Constructor laboriosde subiecte ample, în liniaînaltei tradiţii a prozeimoldoveneşti, dl. ToaderUngureanu a scris şi pu-blicat, după Revoluţia dinDecembrie 1989, pe lângăvolumele de poezie: MI-E DOR (2001); GÂN-DURI PENTRUPRIETENI (2002); ŞISTROPII GREI (2005);LA COLŢ DE UITARE(2007), o serie de volumede proză, care i-au adusrecunoaşterea publică,din partea cititorilor şi acriticilor literari; poves-tiri, schiţe, nuvele – levom enumera cronologic:REGĂSIRI ÎN TIMP(2000); SUB SEMNULS C O R P I O N U L U I(2004); NU AŞTEPTALUNA MAI (2007);CONDAMNAT LAVIAŢĂ (2007); ŞI VI-SELE POT FI TRĂITE(2008); DRAGOSTE ŞIDURERE (2009); ALCINCILEA ANOTIMP(2010).

Dovedind o fidelitatede excepţie faţă de edi-tura clujeană NAPOCASTAR, Toader Ungu-reanu a continuat să pu-blice, conturându-şi şiîmplinindu-şi destinul li-terar (şi) romanele: RĂ-TĂCITORUL (3 volume:TRIUMFUL VIEŢII,DESTINUL, DINCOLODE HĂŢIŞURI, ÎN2006); apoi romanulmitic şi politic DE DRA-GUL OCHILOR TĂI(2010), fiind partizanulunui stil stufos şi creato-rul unor teme obsedante,seriale, gânditetrans(moden), în juruldestinului omenesc –

surprins ca „întortocheatlabirint al vieţii”, cu„aventuroşi eroi”, ce reu-şesc „să tragă viaţa şisoarta – pe sfoară”, sclaviai unor trude şi sacrificiialeatorii, nu de puţine oripândite de vremi şi con-juncturi, primejduite deinutilitate socială şi deri-zoriu.

Traseele complexeivieţi omeneşti sunt repre-zentate de dl. Toader Un-gureanu, plastic,„asemenea unei jungle”,iar destinele personajelor,în tranziţie postcomu-nistă „asemenea unui se-cond hand”. Capsihologie, întâlnim oanume plasticitate ba-rocă; şi îngroşate şi iro-nice contururi aleconcepţiei auctoriale.

Această complexă vi-ziune a sorţii omeneşti,învăluitoare, stufoasă afost continuată de dl.Toader Ungureanu şi înproaspătul său romanCĂRĂRILE DESTINU-LUI, editat tot la NapocaStar, în 2010; şi închinat„tainiţelor minţii” şi „ha-zardului”, „jocurilor no-rocului”, ultima creaţie ascriitorului. Subiectul tetrimite spre acele straniicapodopere ale literaturii:À rebour, de Huysmans,Jucătorul, de Dostoieskişi anume pagini, dinCraii de Curte veche, deMateiu Caragiale – ro-mane ale sfârşiturilor deepoci şi decăderi spiri-tuale, cu personaje cum-plite, jucându-şi soarta –prin taverne obscure şi

cazinouri celebre, în fu-murile jocurilor de cărţi,zaruri, ruletă etc. Perso-najul central Raoul, e unnotoriu trişor şi escrocsentimental, pierzându-şi vremea, între victoriiefemere şi dubioase, între„munţi” şi „ghemotoacede bănet” şi o viaţă pri-mejduită, permanent, decrimă şi aventură.

Dl. Toader Ungureanua structurat şi legende,ajunse într-o anume cir-culaţie „folclorică”, des-pre cartoforii care îşivând moşia, soţia şi chiarfiicele – robiţi de o „pa-timă a Diavolului”. Pio-nieri dramatici ai unuihazard „instituţionalizat”şi „ai unor zori” şi „pro-misiuni, ce nu mai so-sesc”, „prinţi ai Răului”,personajele lui Ungu-reanu „visează verzişori”şi îşi consumă viaţa înstaţiuni şi „sezoane” bal-neare, ale vetrelor Dorne-lor şi Moldovei de Sus,consumatori de alcooluritari şi risipitori de averi.Faimoase locuri ale ha-zardului sunt fixate, ex-presiv, sub ochiicititorilor, fascinaţi de„aventura banilor”: cazi-nourile din Iaşi (şiCopou); zonele „viticole”,din jurul Grădinii Bota-nice şi Bahluiului, RoşulCălimanilor, cazinourileDornelor şi Şarului, Ou-şorului, Bizumului etc.,etc., văzând jucători „în-ghesuiţi, ca sardelele, înjurul cărţilor de joc, pro-vocând scandaloase „ca-cialmale”, dezgust şi milă,

când rămân „pustiiţi” –„pierzând totul”, la„masa destinului”. Viaţă,averuri, amoruri, dosite,ferite, furate, vândute, oricedate, pe nimic, întune-cate de primejdie şicrime. Identităţi înstrăi-nate, rătăcite, „cartoforiruinaţi”, ameninţaţi deghinioane, mizerie, pro-miscuitate, şantaje...

Personajul central,Raoul, revine mereu, se„întoarce”, visează recupe-rarea averii şi a soţiei,pierdute la ruletă, încer-când să restaureze ceva,din unitatea „sfântă”,„dintâi”, a familiei sale.„Cântec întrerupt al firii,viaţă trăită la întâmplare”,suflet ajuns „stingher”, elîncearcă să îşi repare„soarta”, cu un „nesecatalean, spre o nouă rugă-ciune” – iată tot atâtea va-riaţiuni, pe care le-amnumit seriale, ale căilor şicărărilor destinului ome-nesc, în acest roman. Car-toforul, chipul „decăzut”,„omul înstrăinat”, amăgitde „câştig nemuncit”, în-şelăciune, minciună, îşiuzurpă propria soartă, înfaţa lui Dumnezeu, aşadarun „păcat de moarte”.

Toader Ungureanu rei-terează, astfel, în mod ori-ginal, elemente ale mituluieroului decăzut, ajuns

Destinul literar al luiToader Ungureanu

Toader Ungureanu

29


***

într-o expresie trans(mo-dernă) „vechitură” şi „se-cond hand”. „Nu poţialerga de unul singur şi săieşi, întotdeauna, pe loculal doilea”, se auto(ironi-zează) personajul Raoul,căutând o portiţă a spe-ranţei şi a salvării. Cre-dinţa populară universală,că „fiecare suflet îşi aresteaua lui, sus în ceruri”,se vede ocultată de „hao-sul trăirilor personajului,în hăţişul vieţii” şi al „pă-durilor” de interese mes-chine.

Joc alunecător, aleato-riu şi nebănuit al „Iele-lor”, adaugă roman -cierul. Şi fără îndoială, oaltă variantă a temei cărţiiCĂRĂRILE DESTINU-LUI este „roata vieţii”, lo-vită de stânci şi noroaie,drumuri tocite, de „visco-lele năpraznice ale sorţii”.

Căsătoria, ca unitatecreştină, ameninţată deviciile şi „viaţa paralelă”,„blestemată” la roata „jo-cului”, nu ar trebui „cal-culată”, „socotită” în cifre,negociată şi nici supusăzarurilor şi hazardului, fi-indcă reprezintă o „tainăreligioasă” indestructi-bilă, în ciuda „ratării vie-ţii, rătăcirilor şi eşuării...

Romanul CĂRĂRILEDESTINULUI este, din-colo de structura sa arbo-rescentă, stufoasă (şi) unpoem în proză, mitic,simbolic şi mistic. Dl.Toader Ungureanu ple-dează pentru „o iertare,care să nu fie uitare!...Căci iertarea, pe care nu ooferă oamenii, o dăruieşteDumnezeu!...”. Iatăesenţa viziunii mistice aacestui roman, închinatdestinului şi promisiunii

mântuirii – de la „aceastea unică a Magilor, re-velându-ni-l pe prunculIsus, până la steaua fiecă-rui suflet de creştin, a fie-cărui anonim, pe careCreatorul suprem o are(le are), în grija Sa!...

Aici, jos, pe pământ,susţine autorul, ToaderUngureanu, fiul rătăcitorse supune judecăţilorMamei sale, visând „cerulalbastru al nopţilor devară, din Bucovina luidragă, multitudinea destele, împrăştiate, ca niştevechi prieteni”. Metaforestrăvechi, reînnoite aleaşteptării şi promisiunii.Spovedania şi implorareaMamei sunt şoptite în„cuvinte tremurânde”, depsalm davidian: „Nu suntbătrân,/ Doar trist şi obo-sit./ Mă cheamă steauamea/ De-acolo dintre

stele/ Să mă întorc, dinnou,/ Acasă,/ Că am lip-sit o viaţă/ Din visurilemele!.../ N-am teamă defiorul, ce mă cuprinde-atunci,/ De veşnicia ce m-aşteaptă-mi este teamă!/Îmi va fi dor de nopţiletârzii/ De chipul tău, alcelor dragi./ Dar mai pre-sus,/ Îmi va fi dor/ Detine, Mamă!...”.

Dl. Toader Ungureanua creat un roman surprin-zător şi trans (modern)despre „volutele” destinu-lui omenesc, văzut ca dar„divin”, ajuns prin epoci– deci şi astăzi: hazardat,„aleatoriu”, „relativ”, că-dere şi confuzie, pierdere,perisabilitate, a cărărilorvieţii şi spiritului – soartăratată, de meandrele po-liticului, un roman stufos,aşadar, de o complexitatenarativă apreciabilă.

Doamne? Andrei Pleșune reamintește: „Ce țarăe asta? - a exprimat Con-stantin Noica. După carea izbucnit în plâns”. Po-litețea trebuie conside-rată un imperativ alsocietății moderne, alomului zilelor noastre, ovictorie împotriva in-stinctelor, a primitivis-mului existent încă launii oameni, un îndemnpentru respectarea regu-lilor de conviețuire so-cială, a principiilor șinormelor de muncă șicomportare într-o socie-tate liberă. Dacă poli-tețea ține de zonaluminii din noi, nepoli-tețea sau lipsa de respectține de zona întunericu-lui. Ar trebui să încer-

căm să fim mai buni, lip-siți de orgoliu, mai iubi-tori unii față de ceilalți,conștientizând scurti-mea și valoarea acesteivieți. S-a dovedit că „au-tocontrolul, autodiscipli-narea se transformă cutimpul în a doua naturăa omului”. Să nu aștep-tăm să ne civilizeze alții,ci să încercăm să reve-nim la normalul existentcândva în țara noastră,cel al iubirii, respectului,generozității, prețuiriisemenilor, ocrotirii fe-meilor, văduvelor și co-piilor, vârstnicilor șisuferinzilor, politețe tra-dițională a poporuluinostru. Să alungăm dininimile noastre violența,dar și nepăsarea!

Poem lângăsufletul Iancului...

Nicolae Nicoară Horia

Orice lacrimă e de prisosDacă nu-i din inimă curată,În fiecare an tu mori frumos,Dar moartea nu te-ncape niciodată!

Iancule-Avram ce aş putea să-ţi spunLumina în cuvânt să nu te doară?Obezile din trunchiul de gorunSe rostogolesc durut prin Ţară...

Baia de Criş- la casă de brutarTu dormi flămând pe-aceeaşi rogojină,Ce răni tăcute ard în Calendar!Prin gândul meu miroase a răşină...

Dacă mă ştie frunza de poetTu iartă-mi Duhul trasului pe roată,În fiecare an tu mori încet,Dar moartea nu te-nvinge niciodată...

Despre violenţăcontinuare din pagina 20

30


Poezie

Iancu Corvin de Hunedoara intră în Castelul Huniazilor

Să-şi întâlnească oştenii în curtea interioară a Arborelui genealogic scris înRăzboi pe cartonul de aur,

Să le vorbească despre credinţă şiReligie sub turnul de fildeş construit peZidul roman în orizontul victoriei unde

Bate clopotul lui Isus Christos,Se aşează pe banca Cavalerilor Templieri

Să citească cartea Daciei undeSă-i descopere pe împăratul Traian. Şi pe regiiBurebista şi Decebal sculptaţi în piatră albă în

Pantheonul unui tezaur,Să respirea erul divin coborât din altarul

Sfinţilor apostoli „Petru şi Pavel”Să-l ilumineze un şir cu torţe aprinse pe

Colina lui Moise unde s-a întors timpul frumos.A intrat mama în casa noastră

Să-mi aducă portocale, struguri şi o pâineSă mă privească cu drag când

Scriu o epopee pentru Iancu de Hunedoara laMasa cărţilor pe care-i

Desfăşurată harta: România Mare,Să-i visez pe românii ce trăiesc în

Banatul sârbesc la Uzdin şi Novi SadSă-mi fie dor să călătoresc în

Trenul reîntregirii patriei pe drumul de fier,Să iubesc viaţa lumii de ieri, de azi şi de mâine

În orizontul vrăjit unde-i aprinsăCandela voievodului Mircea cel Bătrân pe

Scrinul negru lângă o floare,Să-i dau în dar trei trandafiri roşii şi

Cinci crini albiSă le respire parfumul în cupola cu

Raze strălucitoare coborâtă înTransilvania din cerul Dunării de

Jos de lângă porţile de Fier.

Iancu Corvin de Hunedoara luptă

Călare cu turcii pe un cal negru peCâmpia gloriei pentru libertate şi pentru popor,

În mâini are o sabie de oţel, o cruce dinLemn de cedru adus din Ierusalim,

Un buzdugan şi o orhidee,În văzduh zboară un vultur alb şi un corb

Pe coridorul albastru subSoarele latinităţii răsărit la roma

Să ilumineze victoria pe iarba libertăţiiSub galaxia unui dor.

Oastea voievodului învingătoare înMarea bătălie cu turcii intră în

Cetatea vecheSă sărute pământul sfânt

Să se roage pentru viitorul românilorSub curcubeul ce pluteşte peMuntele Athos într-o epopee.

Adorm pe divanul persanSă o visez pe mama când intră în

Camera roşieSă-mi vorbească despre strămoşii noştri

Adormiţi în casa de lutSă mă trezesc în zori lângă vaza de

Ceramică neagră în care se aflăLiliac înflorit, trei bujori şi două narcise,

Să privesc Dacia romană tipărită întreVechile hotare în atlasul istoric.

Să citesc o carte de istorie medievalăUnde să-l întâlnesc pe Iancu Corvin

De Hunedoara în viaţă în Marele trecut,

Să trăiesc secundele luminii apăruteÎntre un arţar şi un salcâm

Să privesc panorama iubirii istorieiCe străluceşte în

Sala tronuluiSă urce din fereastra legendei

În palatul regal în trei Porţi deschise.

Iancu deHunedoara

de Emil Perşa

31


***

NeverosimilTotul în jur se clatinăPână şi cuvântul dragoste.Chiar şi sentimenteleAu ajuns să se cântăreascăÎn bani.

Nimeni,Nu se mai intereseazăDeNimeniNumai dacă„ cineva ne”PrezintăGaranţii materiale.

Şi lumea se-minte continuuÎn jurulFăţarnicului BanMoralaMai zâmbeşte doar înscripte,În rest,Se jură,Se promite,Se iubeşte,Pentru bani!

Ninsoare pentruexilaţiSă ningă mereu peste noi...Să vină nămeţii grămezi,

Să ningă cu fluturi de floriSă ningă,Să uităm de păcate.

Să cadă din ceruri grămeziDe flori de iubire de mărSă ningă în luna cuptorSă ningă cu fluturi de flori;Să ningă,Să iertăm de păcate

Să ningă de-a pururi pe gerCascade de flori sufleteştiSă ningă cu lacăte sparte;

Să ningă,Să fugim de păcate.

GerarSuflă vântul, suflă tareŞi afară şi-n odaieSuflă vântul, suflă receInima stă să-mi îngheţe.

Suflă vântul tare-afarăZboară, fluieră pringeamIar nămeţii vor s-ajungăPân la mine în odaie.

Suflă vântul rece, tareŞi afară şi-n odaieSpulberă zăpada mareCătre geam...

Între noi timpulClepsidra-şi macină nisipulPrecum se cerne dragosteaDin noi...Iubirea...Seamănă cu timpulCe veşnicSta-va între noi.

Deschidem largFerestrele iubiriiSpre-a înţelegeÎntunericul din noiDar nu vedem decâtClepsidraCe-şi macină nisipulGreu...

Şi greu de plumbStă peste sufletele noastreMurind am învăţatCum să trăim,Şi între noiDoar timpulMai rămâne,Bătrâni ciudaţiCu suflet de copil.

Poeme deNiculina Bacriu

ecuaţiei, cea sincronică,Nicolae Manolescu pre-tinde a nu pierde din ve-dere nici dimensiuneadiacronic/protocronică,descoperirea „butonilorde aur" dând a înţelegecă aceasta ar putea fi maiînsemnată decât revizui-rea ultimă. Aici s-ar ivi,genuin, perspectiva mul-tiplicării obiectivitătii şicomplexităţii. Din pă-cate, nu e aşa. NicolaeManolescu încearcă să-şimotiveze „limitarea"

prin exemplul lui G. Că-linescu. Spre deosebirede „profesori" (Gh. Ada-mescu, Al. Piru, DumitruMicu, Ion Rotaru ş.a.),care au scris istorii „pen-tru toată lumea", Căli-nescu ar fi adus înprim-plan/?««c/w/ devedere, adică tocmai li-mitarea subiectivă, cucare Nicolae Manolescuîşi motivează selecţia au-torilor. Dar nici aici nueste original, fiindcă per-spectiva e preluată de la

propriul epigon, Alex.Ştefănescu, şi el operândla o selecţie „de gust" înafara căreia cei absenţinu există în istoria lite-rară. Absenţii devin oilenegre ale literaturii, indi-ferent că se numescAdrian Marino, Con-stantin Ciopraga, Al.Husar, Ioanid Roma-nescu, Cristian Simio-nescu, Mihai Cimpoi,Ion Druţă, GrigoreVieru, Victor Teleucă,Dumitru Matcovschi,Ion Beldeanu, DanielCorbu, Mihai Ungheanu,Paul Anghel, GrigoreBostan, Nicolae Dabija,Constantin Virgil Gheor-

ghiu, Constantin Călin,Vintilă Horia, VasilePosteucă, Nichifor Crai-nic, Marian Popa, D. Va-tamaniuc, Adrian DinuRachieru, ConstantinVirgil Negoiţă ş.a.m.d.Am enumerat infim, cutotul la întâmplare. înorice caz, absenţii suntcotaţi cel puţin ca „nere-prezentativi sau, cei maimulţi, nuli. Adică li secontestă tocmai restul.Tulburat oarecum depropria „originalitate",autorul admite, frisonat,că absenţii dau o încăr-cătură specială istoriei

sale. Va urma

Istoria „Canonică“...continuare din pagina 7

32


Eveniment

Al. Florin ŢENE

În după amiaza de vi-neri, 24 septembrie, a.c.,când soarele catifela curazele lui câmpurile, ogarnitură de tren, săge-tând distanţele, ne-alăsat în gara Dej. Aici neaştepta un autoturismcare, cât ai clipi, ne-a dusla Centrul Militar dinacest frumos oraş undeurma să se desfăşoaretrei evenimente culturaleimportante pentru acestspaţiu isorico-cultural celeagă tradiţii dintre treizone a Năsăudului, Bis-triţei şi Clujului. Acţiuneculturală desfăşurată şiorganizată sub egidaASTRA-Dej şi Liga Scrii-torilor din România.

În sala mare de spec-tacole, plină de scriitori(membri ai Ligii Scriitori-lor şi Uniunii Scriitorilor), iubitori de literatură,membrii ai cenaclurilor“Radu Săplăcan “ din Dejşi “Vasile Sav “din Cluj-Napoca, prezidu formatdin poeta Raveca Vlaşin,Gavrilă Radu, preşedin-tele ASTRA-Dej, drama-turgul Ştefan Mihuţ şiscriitorul Al.Florin Ţene,preşedintele Ligii Scrii-torilor din România, aucoordonat lucrările unuitriptic cultural deosebit.

Şedinţa a fost des-chisă de preşedintele AS-TREI din fosta capitală acomitatului Solnoc-Dă-bâca, care a vorbit des-pre poeziile RavecăiVlaşin ce îşi lansa cartea“Dodecareflecţii “, avândo prefaţă semnată de

preşedintele Ligii Scrii-torilor. Acesta arăta,printre altele, că volu-mul este al 42-lea titluapărut în “BibliotecaASTRA-Dej “.

În continuare preşe-dintele Ligii Scriitorilordin România a vorbitdespre rolul psihopato-logic al poeziei în viaţaautoarei acestei cărţi”unde dicţia incantatorieeste cizelată până la nar-cisism “.În continuareacuvântării sale a analizatşi prezentat antologiile”Universul bucuriei “,“Călătorie prin timp “ şi“Speranţele vieţii “ încare publică numeroşimembrii ai Ligii Scriito-rilor, antologii îngrijite şialcătuite de Simina Sil-via Sclatan din Suceava,Mihai Leonte din Mol-dova Nouă şi Dănuţ Deş-liu din Dobreta TurnuSeverin, membri ai LigiiScriitorilor. În conti-nuare Al.Florin Ţene avorbit despre enciclope-dia “Personalităţi ro-mâne şi faptelelor-1950-2000 “, ajunsăla vol.XLIII, de Constan-tin Toni Dârţi, (preşe-

dintele filialei Iaşi a LigiiScriitorilor ), unde, dato-rită neobositei munci decercetător a autorului,regăsim, în volumeleacesteia, numeroase per-sonalităţi dejene, bistri-ţene şi clujene.

Tot în acest context,arătând frumuseţea poe-ziei semnată de RavecaVlaşin, au mai vorbit :cercetătoarea din dome-niul etno-folcloric Ro-dica Frenţ din Năsăud,preotul poet Ioan Mărgi-nean ( realizator de emi-siuni T.V.) şi IoanMititean, ziarist de la co-tidianul “Răsunetul “ dinBistriţa.

În continuare a urmatun recital poetic din poe-ziile Ravecăi Vlaşin, sus-ţinut de o elevă din Dej ,după care poeta TitinaNica Ţene, la invitaţiaautoarei sărbătorite, arecitat un grupaj de poe-zii din creaţia proprie.După care dramaturgulŞtefan Mihuţ a vorbitdespre ampla şi volumi-noasa lucrare “Portreteşi meseriaşi năsăudeni “de Ioan Mititean, Floa-rea Pleş şi Lucreţia Miti-

tean.Tot despre aceast

volum a vorbit şi preşe-dintele Ligii Scriitorilordin România care a ară-tat că marea istorie na-ţională este formată dinaceste istorii locale. Eleavând un rol deosebit înconservarea valorilormoştenite din străbuni,fiind “lada de zestre “aspecificului nostru cucare am intrat în Europa.În condiţiile fenomenu-lui de globalizare uneletradiţii, obiceiuri disparsau se estompează, astfelcă lucrări de acest gensunt păstrătoarele filo-nului fiinţei naţionale.

În încheierea acestuitriptic cultural, ce s-a bu-curat de aprecierea nu-merosului public, la careau lipsit oamenii politicidin zonă, ( dealtfel nelip-siţi de la manifestările cumanele, bere şi mititei),preşedintele Ligii Scriito-rilor a vorbit despre ulti-mile activităţi ale acesteiorganizaţii scriitoriceştice au avut loc la RâmnicuVâlcea, Iaşi, Focşani, Ti-mişoa ra, Govora, Căli-măneşti, Craiova, etc.

Trenul de noaptespintecând întunericulpigmentat, pe ici, pe colo,de steluţele becurilor celuminau satele, ne-a lăsatîn gara clujană ce ne-a în-tâmpinat cu animaţia ei,în timp ce crucea biseri-cuţei de pe Cetăţuie stră-juia cu sfinţenia eiliniştea metropolei dintreSomeşul Mic, Nadăş şidealul Feleacului.

Cultura la Dej

Liant dintre scriitori şi cititori

33


Eveniment

Cineva spunea că „dacă cevatrebuie să existe, atunci vaexista”. Aşa se explică faptul cădepăşind toate greutăţile, în-semnând mai ales lipsa de fon-duri proprii şi încercările asiduede minare a existenţei sale, re-vista „Climate literare” a devenito adevărată entitate cul turală, încurând urmând să intre în al cin-cilea an calendaristic de viaţă. Eaa fost considerată la început oaventură frumoasă , temerarădar efemeră. Nu s-a întâmplat

însă să fie aşa, adică efemeră.Realitatea a demonstrat-o. Pri-mele ei apariţii fiind susţinute fi-nanciar prin chetă publică, s-abucurat în continuare de spon-sorizările substanţiale a unor oa-meni deosebiţi precum MarcelUrsu din Bucureşti şi ClaudiuDuică din Târgovişte, în mo-mentul de faţă beneficiind desprijinul financiar al ConsiliuluiJudeţean Dâmboviţa, prin Cen-trul Cultural recent înfiinţat,condus de către jurnalistul şiomul de cultură Mircea Niţă.

După cum se enunţă în siglaei, „Climate literare” este o re-vistă de cultură românească (şinu numai, am putea spuneacum) şi care în patru ani de ac-tivitate învolburată şi eficace , ainserat poezie, proză, eseu, tea-tru etc. Au semnat în paginile eipeste două sute de autori dinţară şi de peste hotare, reprezen-tând nume sonore ale literaturiiactuale şi clasice, dar şi autori

încă anonimi şi chiar debutanţi

în ale scrisului, fiecare apariţie

având cel puţin doi autori noi. În

prezent ea însumează şaptespre-

zece subredacţii naţionale şi do-

uăsprezece externe, sperând că,

în continuare, arealul sau sa se

extindă.

Cum spuneam revista „Cli-

mate literare” a fost percepută

iniţial ca o aventură nesigură,

dar care, iată, îşi continuă dru-

mul predestinat şi care, în mod

sigur va depăşi Sfârşitul Timpu-

lui (fenomen pe care cei mai

mulţi, din păcate, îl sfidează sau

îl ignoră,), pregătindu-se pentru

Noul Timp al lumii. Astfel, unii

dintre cei prezenţi în paginile ei

vor deveni candidaţi la reamin-

tire şi la nemurire, căci „Climate

literare” este o lucrare aleasă şi

plăcută Divinităţii.

La Târgovişte,

Salonuleditorial

„Ion HeliadeRădulescu”

LucianConstantin

În perioada 8-10 octom-brie a.c., prin „Centrul Cultu-ral” Dâmboviţa - directorMircea Niţă, Biblioteca Jude-ţeană „I. H. Rădulescu” - di-rector Carmen Vădan, şiComplexul Naţional „CurteaDomnească” - director Ovi-diu Cîrstina, a avut loc, laMuzeul de Istorie din Târgo-vişte, ediţia a IX-a, a salonu-lui editorial mai sus amintit.

În densul şi interesantulprogram al manifestării, aavut loc şi prezentarea revis-telor de cultură târgoviştene:„Litere”, „Climate literare”,„Impact literar”, „Armonia”şi „Singur”. Iată în conti-nuare scurta expunere a di-rectorului revistei „Climateliterare”, Ion Iancu Vale.

„Climate literare”în pragul a cinci ani

de existenţă

34


Eveniment

Lucian Constantin

În localitatea Pietro-şiţa, mic burg montandin nordul judeţuluiDâmboviţa, a avut loc pedata de 16 octombrie2010, ediţia aVII-a ama-nifestării cultural artis-tice „Toamna LiterarăPietroşiţeană”. Ideeaaces tei acţiuni culturales-a materializat în anul2004 cu ocazia festivită-ţilor „ Zilele Pietroşiţei”iniţiate de către Funda-ţia „ Renaşterea Pietroşi-ţei Ruralia” prinpreşedintele său, profe-sorul doctor Radu Nego-escu, fiu al localităţii,cercetător la Institutulde Medicină Preventivădin Bucureşti.

Cu această ocaziepoetul Ion Iancu Vale, şiacesta pietroşiţean desorginte, împreună curegretatul poet şi anima-tor cultural Mihail I.Vlad, au solicitat docto-rului Radu Negoescusprijin pentru înfiinţareaacestei manifestări lite-rar- artistice. Domnia saa fost de acord şi a înglo-

bat iniţiativa în activită-ţile Fundaţiei Ruralia. Încontinuare ea s-a bucu-rat şi de sprijinul mare-lui scriitor Mircea HoriaSimionescu, (care îşi arereşedinţa de vară în Pie-troşiţa), a SocietăţiiScriitorilorTârgovişteni ,condusă de scriitorul Mi-hail Stan, a primaruluilocalităţii Leonard Dicuşi a preotului parohEugen Popescu.

De fiecare dată, de laînfiinţare, acţiunea s-a

derulat în incinta frumo-sului Muzeu etnografic „Dumitru Ulieru” din lo-calitate aparţinătorComplexului Muzeal„Curtea Domnească”din Târgovişte.

După cei şapte ani deactivitate neîntreruptă,prin prezenţa la activită-ţile ei a numeroşi scrii-tori şi oameni de culturădin judeţul Dâmboviţa şidin ţară, „ Toamna lite-rară pietroşiţeană” îşipoate conferi acum, fără

drept de apel , accedereala pretenţioasa titulaturăde Festival literar artis-tic, fapt ce-i obligă pe ceicare şi-au asumat desti-nele lui, la eforturi şi im-plicaţii de excepţie.Putem enumera în acestsens pe profesorul RaduNegoescu preşedinteleF.R.P. „ Ruralia”, inginerNicolae Posta - vicepre-şedinte, jurist Daniel Co-măniţă- director externe,consilier GheorgheStancu - vicepreşedinteşi de asemenea scriitoriiIon Iancu Vale, Constan-tin Voicu şi doctor Ga-briela Niţulescu, încalitatea lor de organiza-tori literari.

Ediţia de anul acestas-a evidenţiat printr-oremarcabilă participarece a cuprins în progra-mul său artistic lansăride carte, recitaluri depoezie, decernări de di-plome şi premieri înbani, şi ca întotdeauna lafinal, o tradiţională „aga -pă colegială”.

Despre toate acestea,însă, vom reveni, amă-nunţit, în numărul viitor.

„Toamna LiterarăPietroşiţeană”

EXECUŢIAînarmat cu una

din cele mai moderne arme

s-a hotărât odată

să comită o execuţie în masă

se aflau în faţa zidului

câte o părticică din părinţii lui

din nevasta lui, din fraţii lui

şi toţi copiii lui înfrunţiţi

câte o părticică din prietenii lui

şi toţi duşmanii întregi

îşi reglă arma pe foc automat

şi începu să secere

deodată îl fulgeră un gând

„dacă în faţa ucigătorului tir

s-o fi găsind şi vreo părticică din mine?“

aruncă arma şi întrebă ţipat

„e cineva rănit acolo?“

CAPTIVULe umbletul zvâcnet

şi camera cub de gheaţă fără ferestre

doar o uşă grea şi zăvorâtă se vede

pe care scrie ca o arsură

„ieşirea imposibilă“

iedera lungă a mucegaiului

linge pereţii înalţi şi umezi

pe alocuri pânza fină a păianjenilor

se agaţă precum teama de gând

pe tencuiala instabilă

în mijloc un tron împărătesc aurit

aşteaptă

cu coroana şi sceptrul

aşezate pe o pernă de atlas verde

dar el nu le dă nici o atenţie

se întreabă unde este răsăritul

şi de ce nu-l vizitează nimeni

şi tot aşteaptă, aşteaptă fără să ştie

că pe cealaltă parte a uşii stă scris

„intrarea interzisă“

Poeme deIon Iancu Vale

35


***

Ion Iancu Vale pag. 3, 34Duiliu Zamfirescu 4Iulia Barcaroiu 5Mircea Horia Simionescu 6Theodor Codreanu 7Mircea Cotârţă 8Victor Sterom 9Mihai Antonescu 10Roxana Tănase 11Alexandru Manafu 12George Coandă 13Radu Cârneci 14Al. Florin Ţene 16, 32Ioan Ţepelea 17

Andrei Fiscof 18Nicolae Bălaşa 19Vavila Popovici 20Victoria Duţu 21Adrian Marino 22Ştefan Petra 24Gheorghe Palel 25Melania Cuc 26Valeri Toderici 27Constantin Zărnescu 28Emil Perşa 30Niculina Bacriu 31Lucian Constantin 33, 34Radu Mihai Crişan 36

În acest număr au semnat...

Adresa redacţiei principale:Aleea Arcaşilor, bl. 36, sc. B,ap. 23, Târgovişte, România

Telefoane: 0722 702 578, 0741 732 122

E-mail: [email protected]

0730 863 602 � [email protected] � Culegere text: Reta Sofronie � Corectură: Manuela-Elena Dragoş

Răspunderea deontologică a materialelor publicate aparţine exclusiv semnatarilor

Tehnoredactare:

Redacţii asociate - România: Bacău, Bistriţa, Braşov, Cluj-Napoca, Bucureşti, Deva, Focşani, TurnuSeverin, Hunedoara, Mangalia, Olăneşti, Oradea, Ploieşti); - Alte ţări: Canada, Danemarca, Elveţia,Franţa, Gibraltar, Israel, Italia, Macedonia, Republica Moldova, Serbia, S.U.A., Ucraina.Fotoreporter: Tiberiu Rusescu

Revistă editată de Societatea cultural istorică „ARM“ Târgovişte � ISSN 1843-035X

Redactor-şef (fondator): Mircea Cotârţă

Apare sub egida Consiliului Judeţean Dâmboviţa prinCentrul Judeţean de Cultură Dâmboviţa

„Masa prieteniei româno-albaneze“„Tryeza miosenise rumuno-shqiptare“

au deosebita onoare de a vă invita joi, 28 octombrie 2010, începând cu orele 13, laRestaurantul Boema ‘33 din Bucureşti, Bulevardul Dacia, nr. 18, unde va avea loc

În program sunt prevăzute lansările cărţilor „Golgota kosovară“ a invitatului de onoaredin Elveţia, Fehmi Kelmendi şi „Kosova literară“ - autoare Monica Mureşan (România)

Moderator: Baki Ymeri

Participă: Dr. Ioan Topciu, Dr. Gelcu Maksutovici(Xhelku Maksuti), Gheorghe Micu, Gheorghe Bucura,

Mircea Istrate, Tiberius Puiu, Marius Chelaru, Mihai An-tonescu, Florian Huţanu, Passionaria Stoicescu, Per-

parim Demi, Victoria Milescu, Florentin Popescu,Nicolae Grigore Mărăşanu, Lucian Gruia, Aniela Hâncu,Gheorghe Peagu, Viorela Codreanu Tiron, Grigore Grig-ore, Doina Ghicescu, Gheorghe Daragiu, Victor Sterom,

Alexandru Ciocioi, Ion Iancu Vale, Vasile Godja.

Uniunea Culturală a Albanezilor din RomâniaBashkesia Kulturore e Shqiptareve te Rumanise

Invit

aţie

- Th

irrje

36


Gardă la cuvânt

� Lumea asta n-a fostcreată la bucurie. Se pro-creează totuşi în plăcere.Da, fără îndoială, darplăcerea nu e bucurie, eşi simulacrul ei: funcţiaei este de a amăgi, de ane face să uităm că, pânăîn cel mai mic detaliu,creaţiunea poartă pece-tea tristeţii iniţiale dincare s-a ivit.

� Parfumul e istoria uneiflori.

� Destin înseamnă alupta deasupra sau ală-turi de viaţă, a-i faceconcurenţă în pasiune,răzvrătire şi suferinţă.

� Soarele nu numai cănu învinge întunericul,dar măreşte până la su-ferinţă aspiraţia noc-turnă a sufletului. De near servi azurul de pat şisoarele de pernă, sfâr-şeala voluptuoasă archema noaptea spre a şiîndestula nevoia de obo-seală vastă.

� Cosmogonia mea per-sonală adaugă la haosulprimordial o infinitatede puncte de suspensie.

� Filozofia este medita-ţia poetică a nefericirii.

� Teologia n-a mai păs-trat pentru Dumnezeudecât respectul majuscu-lei.

� Orice-ai face pentrufemeie, nu poţi aveadecât un cult, chiar mi-sogin fiind. Cu frunteape sâni, te despământe-neşti cu tot pământul.

� O autobiografie tre-buie să se adreseze luiDumnezeu, şi nu oame-nilor. Natura însăşi îţi dăun certificat de decescând te povesteşti muri-torilor.

� Când dezgustul demine însumi mă cople-şeşte, îmi spun că poatemă acuz pe nedrept, cănu văd cine, chinuit deaceleaşi obsesii, ar fiputut trece drept o per-soană în viaţă timp deatâţia ani.

� Ce păcat că, pentru aajunge la Dumnezeu,trebuie să treci prin cre-dinţă.

� Despărţit de semeniprin soarta insulară a

inimii, te agăţi de Dum-nezeu ca mările nebunieisă nu-şi înalţe valurilemai sus de singurătateata.

� Simt cum trebuie săplesnesc din cauza a totce-mi oferă viaţa şi per-spectiva morţii. Simt cămor de singurătate, deiubire, de disperare, deură şi de tot ce lumeaasta îmi poate oferi.

� A vorbi de drumul su-ferinţei ca drum al iubi-rii este a nu cunoaştenimic din esenţa sata-nică a suferinţei. Pe trep-tele suferinţei nu urci, cicobori. Ele nu formeazăscări înspre cer, ci înspreinfern. Şi întunericul încare ajungi pe scările du-rerii nu este mai puţininfinit şi etern decât lu-mina ce te orbeşte pescările bucuriei.

� Între Plictis şi Extaz sedeapănă întreaga noas-tră experienţă privitoarela timp.

� Orice gânditor, la înce-put de drum, e silit săopteze, fără voia lui,

între dialectică şi salciaplângătoare.

� Câţi imbecili şi nebuniam putut să admir! Cândmă gândesc la trecutulmeu, mă copleşeşte ruşi-nea. Atâtea entuziasmecare mă descalifică.

� În biserici mă gândescadesea ce lucru mare arfi religia dacă n-ar fi cre-dincioşii, ci numai neli-niştea religioasă a luiDumnezeu, de care nevorbeşte orga.

� Nu eşti un psihologbun dacă tu însuţi nu eştiun subiect de studiat,dacă materialul tău psi-hic nu oferă zilnic o com-plexitate şi un inedit caresă excite curiozitatea tacontinuă.

� Lumea poate existadoar pentru cei ce n-auvăzut-o. Ceilalţi şi aupierdut vederea de atâtaaparenţă şi şi-au rănitochii într-un real minor.Spaţiul oferit de visuri n-are orizont şi astfel se în-tinde el generos uneipriviri plecate, spre a nuse mai opri.

35 ion iancu vale - climate literareclimate.literare.ro/arhiva/35.pdfcum pierde vântul toamnei un...

Documents