1

Principiile dreptului procesual penal şi limitele aplicării legii

procesuale penale în timp şi spaţiu

Dicţionarul explicativ al limbii române defineşte principiul ca fiind un

element fundamental, o idee sau o lege de bază pe care se întemeiază o

teorie ştiinţifică, un sistem politic sau juridic ori o normă de conduită.

Principiile sunt reguli cu caracter general în baza cărora este organizat

sistemul procesual şi se desfăşoară întreaga activitate procesual – penală. În

literatura de specialitate nu există un punct de vedere unitar asupra sferei

principiilor fundamentale ale procesului penal. Noul Cod de procedură

penală în vigoare începând cu 1 februarie 2014 cuprinde, alături de

principiile clasice (al aflării adevărului, al prezumţiei de nevinovăţie, al

dreptului la apărare, al respectării demnităţii umane) principii noi, precum

cel al dreptului la un proces echitabil desfăşurat într-un termen rezonabil, al

separării funcţiilor judiciare în procesul penal, al obligativităţii acţiunii

penale strâns legat de cel subsidiar al oportunităţii, al dreptului la libertate şi

siguranţă, non bis in idem, iar în materia probaţiunii, al loialităţii în obţinerea

probelor.

Faţă de aceste dispoziţii legale, în ordinea reglementării din Codul de

procedură penală, sfera principiilor procesului penal cuprinde:

Legalitatea procesului penal

Principiilor „nullum crimen sine legem” şi „Nulla poena sine legem”

care semnifică legalitatea incriminărilor şi legalitatea pedepselor în dreptul

penal le corespunde în procedura penală principiul „nulla justitia sine

legem” adică nu există justiţie în afara legii.

Principiul legalităţii procesului penal este o reflectare a principiului

general al legalităţii consacrat în art. 1 pct. 5 din Constituţie potrivit căruia:

„În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este

obligatorie”. Consacrat ca o regulă de bază a procesului penal în art. 2 Cod

procedură penală se arată că: „Procesul penal se desfăşoară potrivit

dispoziţiilor prevăzute de lege.

Principiul legalităţii procesului penal presupune respectarea

următoarelor cerinţe:

- procesul penal se desfăşoară numai de autorităţile instituite prin lege,

în compunerea şi competenţa prevăzute de lege;

2

- autorităţile judiciare şi părţile, apărătorii şi reprezentanţii lor trebuie

să aibă o conduită conformă cu legea şi să acţioneze în formele prevăzute de

lege;

- autorităţile judiciare trebuie să respecte şi să asigure respectarea

drepturilor procesuale ale părţilor;

- la soluţionarea cauzelor penale, autorităţile judiciare au obligaţia să

aplice întocmai legea penală şi legea civilă.

În sistemul nostru de drept, „Justiţia se înfăptuieşte în numele legii”

(Legea nr. 304/2004). Normele de procedură penală sunt elaborate de regulă

precis şi clar de o manieră în care să poată fi aplicate oricărei cauze penale.

Potrivit art. 1 din Cod procedură penală „Normele de procedură penală

reglementează desfăşurarea procesului penal şi a altor proceduri judiciare în

legătură cu o cauză penală”. Scopul reglementării este eficientizarea

atribuţiilor organelor judiciare „cu garantarea drepturilor părţilor şi ale

celorlalţi participanţi în procesul penal” (art. 1 alin. 2 Cod procedură

penală).

Cum în dreptul nostru nici practica judiciară şi nici cutuma sau

obiceiul nu sunt izvoare de drept, desfăşurarea procesului penal se face

potrivit normelor de procedură penală care au un conţinut sintetic.

În activitatea concretă a organelor judiciare pot apărea situaţii

concrete în care este necesară interpretarea normelor procesual penale.

Această interpretare poate fi legală, judiciară sau doctrinară.

Interpretarea legală este dată chiar de legiuitor şi poate fi făcută în

chiar conţinutul legii sau printr-o lege separată de interpretare.

Interpretarea judiciară (cauzală) este făcută de organele judiciare

chemate să aplice legea, ea fiind obligatorie numai pentru cazul care a făcut

obiectul soluţionării.

Interpretarea doctrinară (ştiinţifică) este dată de cercetători, nu este

obligatorie. O astfel de interpretare s-a impus uneori în practica judiciară iar

alteori a reuşit să influenţeze noi abordări în reglementarea legislativă.

Principiul legalităţii procesului penal se realizează prin norme care

cuprind garanţii procesuale. Astfel, ori de câte ori legea nu a fost respectată

cu ocazia dispunerii vreunui act procesual sau cu ocazia realizării vreunui

act procesual există posibilitatea anulării actului (art. 282 Cod procedură

penală) iar cât vătămarea procesuală este de neînlăturat, nulitatea capătă

caracter absolut (art. 281 Cod procedură penală).

Separat de sancţiunile procedurale aplicabile actelor procesuale şi

procedurale efectuate cu încălcarea legii, sunt reglementate sancţiuni

aplicabile persoanelor care au încălcat legea cu ocazia desfăşurării

3

activităţilor procesual – penale (prin reglementări care prevăd aplicarea de

sancţiuni, de exemplu, amenzi).

O altă garanţie a respectării principiului legalităţii în procesul penal o

constituie reglementările care vizează posibilitatea realizării unui control

sistematic şi eficient, care vizează descoperirea şi înlăturarea actelor

procesuale şi procedurale nelegale. În acest sens, sunt reglementările care

vizează supravegherea de către procuror a întregii activităţi de urmărire

penală (art. 299 Cod procedură penală) sau reglementarea potrivit căreia

judecătorul de cameră preliminară soluţionează plângerea împotriva

soluţiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată dispusă prin ordonanţă

sau rechizitoriu de către procuror (art. 340 Cod procedură penală).

De asemenea, activitatea instanţei de judecată este controlată de către

instanţa ierarhic superioară care, în cazul în care constată că hotărârea

judecătorească este nelegală şi netemeinică, o desfiinţează sau o casează,

urmând a fi desfăşurată o nouă judecată în condiţiile prevăzute de lege.

O excepţie de la principiul legalităţii procesuale este aplicarea legii

procesual penale prin analogie sau pe cale de supliment analogic. Norma

penală substanţială nu poate fi extinsă pe cale de interpretare analogică decât

în cazul în care aceasta ar conduce la un rezultat favorabil suspectului /

inculpatului, în caz contrar, aducându-se atingere principiului legalităţii

incriminării. Faţă de faptul că obiectul normelor de procedură penală este

acela de a reglementa desfăşurarea procesului penal, în situaţia în care în

procesul penal apare o situaţie care nu este reglementată expres, procesul

penal nu poate fi oprit pe motiv că nu există normă procesual penală care să

fie aplicabilă unei astfel de împrejurări. Într-o astfel de situaţie, organele

judiciare recurg la suplimentul analogic. Suplimentul analogic este folosit

când există o normă însă este neclară / confuză, caz în care se impune a fi

interpretată prin raportare la norme ce reglementează situaţii similare. Dacă

o normă de procedură penală lipseşte cu desăvârşire, în sensul că nu există o

normă care să reglementeze situaţia ivită în practică, organul judiciar trebuie

să identifice mai întâi în normele de procedură penală un alt text care să

poată fi aplicat acelei situaţii.

Abordarea principiului legalităţii procesuale impune în mod necesar

clarificarea noţiunii de „lege” în condiţiile în care, în urma semnării de către

ţara noastră a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi în urma aderării

la Uniunea Europeană această noţiune capătă noi valenţe. De principiu, actul

normativ care cuprinde norma de procedură trebuie să aibă o redactare

simplă, clară, uşor de înţeles pentru toţi destinatarii normei. Se admite în

prezent că „legea” trebuie să îndeplinească condiţiile privitoare la

accesibilitate şi previzibilitate.

4

Separarea funcţiilor judiciare

Orice sistem judiciar într-o societate democratică presupune

reglementarea unor reguli prin care realizarea justiţiei să se facă

independent.

Sistemul judiciar trebuie să garanteze neutralitatea instanţei înţeleasă

în sensul său larg. Neutralitatea presupune independenţa instanţei (faţă de

puterea legislativă sar şi executivă şi faţă de părţi) dar şi imparţialitatea

judecătorului.

Funcţiile judiciare sunt enumerate limitativ în art. 6 C.p.p. a fiind:

- funcţia de urmărire penală;

- funcţia de dispoziţie asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale

persoanei în faza de urmărire penală;

- funcţia de verificare a legalităţii trimiterii ori netrimiterii în judecată;

- funcţia de judecată;

Exercitarea funcţiilor judiciare se face din oficiu „în afară de cazul

când prin lege nu se dispune altfel”.

Aceasta înseamnă că în vederea restabilirii echilibrului înfrânt prin

săvârşirea unei infracţiuni organele de urmărire penală sesizate prin plângere

sau denunţ ori din proprie iniţiativă demarează procesul penal.

Exercitarea din oficiu a funcţiilor judiciare se regăseşte în toate fazele

procesului penal. În limitele şi cu respectarea atribuţiilor prevăzute de lege

exponentul fiecărei funcţii judiciare trebuie să realizeze toate actele necesare

desfăşurării procesului penal, din oficiu, fără imixtiuni, imparţial.

Codul de procedură penală cuprinde numeroase reglementări care

ilustrează oficialitatea funcţiilor judiciare ca de ex.: obligarea procurorului

de a emite rechizitoriu prin care dispune trimiterea în judecată dacă sunt

îndeplinite condiţiile prevăzute de lege (art. 327) sau de a pune în mişcare

acţiunea penală (art. 7 alin. 1 C. proc. pen.)

Limitarea exercitării din oficiu a funcţiilor judiciare trebuie să fie

prevăzută expres prin lege. Limitarea activităţii organelor judiciare este

impusă în unele situaţii de lege ca de ex.: Lipsa plângerii prealabile sau lipsa

sesizării organului competent.

Ca o garanţie a respectării funcţiilor judiciare sunt reglementate

incompatibilităţile în exercitarea acestora (art. 3 alin. 3, art. 64 alin. 1 lit. e

art. 64 alin. 4, 5, 6, art. 65 C. proc. pen.)

Art. 3 alin. 4, 5, 6, 7, arată la modul sintetic sfera atribuţiilor

corespunzător fiecărei funcţii judiciare. Astfel:

5

„ (4) În exercitarea funcţiei de urmărire penală, procurorul şi

organele de cercetare penală strâng probele necesare pentru a se constata

că există sau nu temeiuri de trimitere în judecată.

(5) Asupra actelor şi măsurilor din cadrul urmăririi penale, care

restrâng drepturile şi libertăţile fundamentale ale persoanei, dispune

judecătorul desemnat cu atribuţii în acest sens, cu excepţia cazurilor

prevăzute de lege.

(6) Asupra legalităţii actului de trimitere în judecată şi probelor pe

care se bazează acesta, precum şi asupra legalităţii soluţiilor de netrimitere

în judecată se pronunţă judecătorul de cameră preliminară, în condiţiile

legii.

(7) Judecata se realizează de către instanţă, în complete legal

constituite”.

Problema incompatibilităţii exercitării diferitelor funcţii judiciare în

aceeaşi cauză s-a pus în jurisprudenţa CEDO în special cu privire la

imparţialitatea instanţei de judecată desemnată pentru soluţionarea pe fond a

cauzei în cazurile în care judecătorul a dispus asupra arestării preventive a

inculpatului sau asupra trimiterii acestuia în judecată. Iniţial, Curtea

Europeană a pronunţat hotărâri în sensul unui separatism total între funcţia

de urmărire şi cea de judecată, apreciindu-se că există o „aparenţă a lipsei de

imparţialitate” prin simpla implicare a judecătorului de fond în stadiile

procesuale anterioare, deoarece o cauză deja cunoscută de judecător îl poate

determina pe acesta ca la judecata în fond să se raporteze la opinia deja

exprimată într-o circumstanţă anterioară. Aplicarea strictă a acestui principiu

de maniera arătată a determinat adeseori apariţia unor blocaje în activitatea

organelor judiciare. În prezent, CEDO a părăsit concepţia ilustrată anterior

fundată pe o strictă separaţie a funcţiilor judiciare. La acest moment, practica

în materie se întemeiază pe o concepţie subiectivă, de analiză a

circumstanţelor concrete ale cauzei, a atitudinii reale a magistratului a cărui

imparţialitate este contestată. În practica actuală CEDO consideră că simplul

fapt că un judecător s-a pronunţat deja asupra detenţiei provizorii a

acuzatului în cursul urmăririi penale nu este suficient pentru a se reţine

imparţialitatea judecătorului. În acest caz trebuie stabilit dacă temerile celui

interesat pot fi obiectiv justificate.

Prezumţia de nevinovăţie

Prezumţia de nevinovăţie a fost instituită pentru prima dată ca regulă

scrisă de drept modern în secolul al XVIII-lea în legislaţia S.U.A., iar apoi în

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi Cetăţeanului din anul 1789.

6

Potrivit art. 9 din Declaraţie, “orice om trebuie considerat nevinovat până la

probarea culpabilităţii sale”.

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prevede în art. 6,

paragraful 2, că „orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată

inocentă până când vinovăţia va fi legal stabilită.

Prezumţia de nevinovăţie, aşa cum este reglementată în art. 6 paragraf

2 din Convenţie, produce, în principal, două categorii de consecinţe:

a) în privinţa organelor judiciare, conform textului, acestea trebuie să

facă dovada imparţialităţii în întreaga lor activitate şi să salvgardeze

drepturile procesuale ale acuzatului. De pildă, judecătorul trebuie să

manifeste prudenţă în rezumarea actului de acuzare şi să evidenţieze, în mod

obiectiv, atât argumentele acuzării, cât şi cele ale apărării la începutul

şedinţei.

b) în privinţa acuzatului, prezumţia de nevinovăţie implică pentru

acesta dreptul de a propune probe în apărarea sa şi acela de a nu depune

mărturie contra lui însuşi. Acestea figurează în art. 14 paragraf 3 din Pactul

internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, în care se arată că

„orice acuzat are dreptul să nu fie forţat să depună mărturie contra lui însuşi

sau să-şi recunoască vinovăţia”. Curtea Europeană a decis că, în pofida

faptului că în art. 6 paragraf 2 din Convenţie nu menţionează expres dreptul

la tăcere şi dreptul de a nu contribui la propria sa învinuire (nemo tenetur se

ipsum accusare), acestea sunt reguli internaţionale general recunoscute, care

sunt de esenţa noţiunii de „proces echitabil” consacrat de art. 6.

În virtutea dreptului la tăcere, persoana bănuită de o infracţiune este

liberă să răspundă sau nu întrebărilor care-i sunt puse, după cum consideră

că este sau nu conform intereselor sale.

În consens cu reglementările internaţionale, în art. 23 alin. 11 din

Constituţia României s-a statuat în mod expres că „Până la rămânerea

definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este

considerată nevinovată”.

Prin urmare, dreptul la tăcere nu implică numai dreptul de a nu depune

mărturie contra lui însuşi ci, de asemenea, dreptul oricărui inculpat de a nu

contribui la propria incriminare.

Totodată, principiul prezumţiei de nevinovăţie este menţionat şi în

Titlul I art. 4 din Codul de procedură penală, arătându-se că:

„(1) Orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea

vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă.

(2) După administrarea întregului probatoriu, orice îndoială în

formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea

suspectului sau inculpatului”.

7

Folosirea termenului de „prezumţie” în denumirea principiului

analizat este de natură a da naştere unor discuţii cu privire la sensul şi

conţinutul noţiunii. Se admite în genere că prezumţia de nevinovăţie este o

garanţie instituită în favoarea suspectului / inculpatului. Termenul de

„prezumţie” este folosit cu scopul de a institui pentru organele judiciare

obligarea ca, de fiecare dată când se formulează o acuzaţie împotriva unei

persoane, să reitereze această prezumţie de nevinovăţie pentru a evita

posibilele erori judiciare. Prezumţia de nevinovăţie este o prezumţie legală,

cu caracter obligatoriu, însă este relativă (poate fi răsturnată în momentul

pronunţării unei hotărâri judecătoreşti definitive). Ca principiu fundamental

al procesului penal, prezumţia de nevinovăţie reflectă concepţia de politică

penală care a stat la baza reglementării procesului penal.

În ceea ce priveşte noţiunea de „vinovăţie”, se are în vedere noţiunea

în sens larg, adică aspectele privitoare la săvârşirea faptei ca activitate

materială cât şi la condiţiile de săvârşire prin raportare la cerinţele

reglementate în norma incriminatoare dar şi poziţia subiectivă a făptuitorului

caracterizată prin intenţie sau culpă.

Diferenţele aparent minore între definiţiile legale prezentate anterior

relevă deosebiri de viziune cu privire la natura juridică şi domeniul de

aplicare al prezumţiei de nevinovăţie. Se observă că în textul Convenţiei

Europene apare menţiunea „orice persoană acuzată” ceea ce înseamnă că se

au în vedere doar persoanele împotriva cărora s-a adus în mod formal o

acuzaţie în materie penală. Din definiţia dată în Constituţia României rezultă

că referirea la „hotărârea judecătorească de condamnare” conduce la ideea

că nu s-ar putea stabili vinovăţia unei persoane şi printr-o altă hotărâre decât

cea de condamnare, ceea ce este inexact (de exemplu, în cazul în care se

constată vinovăţia unei persoane dar intervine decesul).

Prezumţia de nevinovăţie este strâns legată de noţiunea de

imparţialitate a „tribunalului”. Astfel, există o încălcare a art. 6 paragraf 2

din CEDO dacă o hotărâre judecătorească reflectă sentimentul că un acuzat

este vinovat, deşi vinovăţia sa nu a fost în prealabil stabilită potrivit legii.

Este suficient chiar şi în absenţa unei constatări formale să existe motive

care să sugereze că instanţa îl priveşte pe acuzat ca pe un vinovat (a se vedea

CEDO: Hotărârea din 27.02.2007 în cauza Nestak c. Slovaciei). Sarcina

probei revine acuzării iar dubiul profită acuzatului.

Curtea Europeană a apreciat că existenţa prezumţiilor de nevinovăţie

nu este în mod necesar contrară Convenţiei Europene. Acestea însă trebuie

să fie prevăzute în limite rezonabile, în scopul de a nu lipsi de substanţă

prezumţia de nevinovăţie. Prezumţia de nevinovăţie nu trebuie să fie

irefragabilă, trebuind să fie admisă posibilitatea efectuării probei contrare. În

8

doctrină, s-a arătat că potrivit jurisprudenţei organelor Convenţiei Europene,

sunt compatibile cu respectarea dreptului prevăzut de art. 6 paragraf 2:

„înregistrarea convorbirilor telefonice, prelevarea de probe biologice,

percheziţia corporală sau domiciliară, amprentarea unei persoane, alcool –

testele, efectuarea unor analize a sângelui”.

Ne bis in idem

Legiuitorul român a reglementat dreptul de a nu fi urmărit sau judecat

„pentru săvârşirea unei infracţiuni atunci când faţă de acea persoană s-a

pronunţat anterior o hotărâre penală definitivă cu privire la aceiaşi faptă

chiar şi sub o altă încadrare juridică”.

Această normă cu valoare de principiu o regăsim şi în art. 4 al

protocolului nr. 7 la Convenţia Europeană şi art. 50 din carta Drepturilor

Fundamentale ale UE.

Scopul acestor articole este de a interzise reluarea procedurilor penale

ce au fost închise printr-o hotărâre judecătorească definitivă

Legiuitorul român a reglementat dreptul de a nu fi judecat sau

pedepsit de două ori pentru aceiaşi faptă (ne bis in idem) prevăzând

autoritate de lucru judecat a unei hotărâri penale definitive drept cauză care

împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiuni penale în art. 16 alin. 1

lit. i C. proc. pen.

Prin autoritatea de lucru judecat se înţelege puterea acordată de lege

hotărârii judecătoreşti definitive, de a fi executată şi de a împiedica o nouă

urmărire pentru acelaşi fapt (exceptio rei iudicatae).

În virtutea autorităţii de lucru judecat hotărârea penală definitivă este

considerată că exprimă adevărul (res iudicata pro veritate habetur) prin

efectul unei prezumţii irefragrabile a legii.

În materie penală lucrul judecat are pe de o parte un efect pozitiv în

sensul că hotărârea care se bucură de autoritate de lucru judecat poate fi pusă

în executare iar pe de altă parte are un efect negativ în sensul că hotărârea

ce se bucură de autoritate de lucru judecat creează un obstacol la

redeschiderea procedurilor.

Pentru aplicarea dreptului de a nu fi urmărit penal, judecat sau

pedepsit de două ori pentru aceeaşi faptă trebuie satisfăcute următoarele

condiţii:

1. Să existe o hotărâre judecătorească definitivă de condamnare, de

achitare sau de încetare a procesului penal. Nu are importanţă dacă hotărârea

9

penală a rămas definitivă în faţa primei instanţe sau în căile de atac, prin

epuizarea căilor extraordinare de atac sau prin neexercitarea acestora.

2. Să existe identitate de persoane între aceia în privinţa cărora s-a

pronunţat o hotărâre definitivă de condamnare, de achitare sau de încetare a

procesului penal şi persoana în privinţa căreia se intenţionează începerea

urmăririi penale, punerea în mişcare a acţiunii penale, trimiterea în judecată

sau pronunţarea unei noi hotărâri judecătoreşti. Nu are importanţă forma

participaţiei penale (autor, complice, instigator) sau dacă s-a modificat

calitatea procesuală care a fost reţinută în hotărârea de condamnare. Ca

atare, orice altă persoană poate fi urmărită penal pentru fapta pentru care s-a

pronunţat deja o hotărâre penală definitivă de condamnare de achitare sau de

încetare a procesului penal a unei persoane deoarece nu există identitate de

persoană .

3. Trebuie să existe identitate de obiect (faptă materială) între

hotărârea definitivă şi fapta materială de care este acuzată din nou aceiaşi

persoană. Ca atare, interesează fapta materială iar nu încadrarea juridică

dată acesteia. Consecinţa este că dacă hotărârea definitivă a fost pronunţată

cu o încadrare juridică greşită nu se poate dispune începerea urmăririi penale

pentru aceiaşi faptă dar cu o altă încadrare juridică, chiar dacă această ultimă

încadrare juridică ar fi cea corectă.

În privinţa infracţiunilor continuate sau complexe autoritatea de lucru

judecat are incidenţă numai cu privire la actele materiale (acţiuni sau

inacţiuni) prevăzute de legea penală avute în vedere la pronunţarea hotărârii

definitive. Autoritatea de lucru judecat nu se poate opune pentru actele

materiale descoperite ulterior pronunţării hotărârii de condamnare definitive

care fac parte din infracţiunea continuată şi care nu au fost avute în vedere la

pronunţarea hotărârii.

În ce priveşte infracţiunile complexe acţiunile sau inacţiunile care

constituie prin ele însele fapte prevăzute de legea penală şi care fac parte fie

ca element constitutiv, fie ca circumstanţă agravantă a infracţiunii complexe,

nu trebuie să fi fost avute în vedere la pronunţarea hotărârii definitive pentru

a putea constitui obiectul unei alte urmăriri sau judecăţi.

În privinţa infracţiunilor progresive nu există un punct de vedere

unitar. Se poate aprecia însă că dacă rezultatul mai grav se produce după

rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare sau de achitare pentru o

infracţiune mai uşoară nu se poate începe o nouă urmărire penală pentru o

infracţiune mai grea. Reţinerea formei mai grave a infracţiunii sau a altei

încadrări juridice este posibilă numai dacă momentul epuizării infracţiunii

progresive se situează înainte de pronunţarea unei hotărârii definitive.

Apreciem însă că dacă rezultatul mai grav se produce după rămânerea

10

definitivă a hotărârii de condamnare se pot cere despăgubiri corespunzător

prejudiciului care nu putea fi prevăzut la momentul pronunţării hotărârii.

Principiul aflării adevărului

Realizarea scopului procesului penal presupune, printre altele, ca orice

persoană să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană

nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.

Pentru realizarea acestui obiectiv, legiuitorul a prevăzut în mod expres

că aflarea adevărului reprezintă o regulă fundamentală a procesului

înscriindu-l printre regulile de bază ale acestuia.

Principiul aflării adevărului prevăzut în art. 5 al codului de procedură

penală ca principiu general este consacrat astfel:

„(1) Organele judiciare au obligaţia de a asigura, pe bază de probe,

aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu

privire la persoana suspectului sau inculpatului.

(2) Organele de urmărire penală au obligaţia de a strânge şi de a

administra probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului sau

inculpatului. Respingerea sau neconsemnarea cu rea-credinţă a probelor

propuse în favoarea suspectului sau inculpatului se sancţionează conform

dispoziţiilor prezentului cod”.

Principiul aflării adevărului este reflectat şi în alte texte din Codul de

procedură penală, astfel:

Potrivit art. 306: „(1) Pentru realizarea obiectului urmăririi penale,

organul de cercetare penală au obligaţia ca, după sesizare, să caute şi să

strângă datele ori informaţiile cu privire la existenţa infracţiunii şi

identificarea persoanelor care au săvârşit infracţiuni, să ia măsuri pentru

limitarea consecinţelor acestora, să strânsă şi să administreze probele cu

respectarea art. 100 şi 101”.

Potrivit art. 327: „Atunci când constată că au fost respectare

dispoziţiile legale care garantează aflarea adevărului, că urmărirea penală

este completă şi există probele necesare şi legal administrate, procurorul:

a) emite rechizitoriul prin care dispune trimiterea în judecată, dacă din

materialul de urmărire penală rezultă că fapta există, că a fost săvârşită de

inculpat şi că acesta răspunde penal;

b) emite ordonanţă prin care clasează sau renunţă la urmărire, potrivit

dispoziţiilor legale”.

Potrivit art. 349: „(1) instanţa de judecată soluţionează cauza dedusă

judecăţii cu garantarea respectării drepturilor subiecţilor procesuali şi

11

asigurarea administrării probelor pentru lămurirea completă a

împrejurărilor cauzei în scopul aflării adevărului, cu respectarea deplină a

legii”.

A afla adevărul într-o cauză penală înseamnă a reţine o stare de fapt

care să corespundă modului în care aceasta s-a petrecut în materialitatea sa.

Obligativitatea punerii în mişcare şi exercitării acţiunii penale

Din principiul aflării adevărului derivă principiile libertăţii probelor şi

al liberei aprecieri a acestora. Nu numai judecătorul are libertatea

administrării oricărei probe care nu este interzisă de lege, ci şi oricare dintre

părţi are această libertate. În strânsă legătură cu principiul aflării adevărului

se află principiul loialităţii procesuale care presupune un comportament

riguros corect aplicabil nu numai organelor judiciare ci şi părţilor, subiecţilor

procesuali principali şi în anumite cazuri chiar persoanelor care nu sunt

implicate în procesul penal.

Dispoziţiile art. 7 alin. 1 C. proc. pen. conform căreia „procurorul este

obligat să pună în mişcare şi să exercite acţiunea penală din oficiu atunci

când există probe din care rezultă săvârşirea unui infracţiuni” trebuie

privită în strânsă corelaţie cu art. 309 C. proc. pen. care reiterează aceeaşi

obligaţie cu excepţia situaţiilor în care sunt incidente dispoziţiile art. 16 C.

proc. pen. (care reglementează cazurile care împiedică punerea în mişcare şi

exercitarea acţiunii penale)

Reglementarea vizează excluderea pasivităţii procurorului şi a

arbitrariului.

Pentru a se evita desfăşurarea unor procese penale în cauze minore, în

care nu există un interes public, a fost atenuată exercitarea acţiunii penale

prin introducerea principiului subsidiar al oportunităţii, în baza căruia, în

asemenea cauze, procurorul va putea renunţa la exercitarea acţiunii penale,

în condiţiile prevăzute de lege. Aceste condiţii sunt stipulate în art. 318

C.p.p, text care lasă la latitudinea procurorului („poate renunţa”) exercitarea

acţiunii penale, funcţie de criterii enumerate exemplificativ (conţinutul

faptei, modul şi mijloacele de săvârşire, scopul urmărit, urmările produse)

dar şi în raport de persoana autorului faptei (art. 318 alin. 2) cu condiţia ca

infracţiunea să fie pedepsită cu amendă sau închisoare de cel mult 7 ani.

12

Caracterul echitabil şi termenul rezonabil al procesului penal

Dreptul la un proces echitabil este inspirat din jurisprudenţa

europeană (la rândul său ca aplicaţie a art. 6 par. 1 din Convenţia

europeană). Prin consacrarea sa în cadrul principiilor procesului penal se

reiterează ideea că în calitatea sa de „nucleu” al procesului penal devine

criteriul de apreciere a respectării drepturilor substanţiale.

Caracterul echitabil al procedurilor presupune: dreptul la o instanţă

instituită prin lege; independentă şi imparţială; publicitatea procesului;

dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil; egalitatea armelor;

asigurarea contradictorialităţii; dreptul la tăcere; obligaţia motivării

hotărârilor.

Termenul rezonabil al procesului penal a fost afirmat încă din

expunerea de motive care a precedat apariţia Codului de procedură penală ca

o necesitate. Această garanţie urmăreşte să asigure că justiţia este

administrată fără întârzieri care i-ar putea afecta credibilitatea sau eficienţa.

Termenul rezonabil trebuie privit cu luarea în considerare a

momentului în care este formulată o acuzaţie penală până la momentul în

care se pronunţă o hotărâre penală definitivă.

Dreptul la libertate şi siguranţă

Constituţia României reglementează în art. 23 alin. 1 că libertatea

individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile. Prin dreptul la libertate se

înţelege dreptul la liberate fizică al persoanei ce constă în posibilitatea

acesteia de a se deplasa în mod liber. În doctrină se arată că siguranţa

persoanei exprimă ansamblul garanţiilor care protejează persoana în

situaţiile în care autorităţile publice în aplicarea legilor iau anumite măsuri

care privesc libertatea individuală, garanţii care asigură ca aceste măsuri să

nu fie ilegale. Reglementarea dreptului la libertatea şi la siguranţa persoanei

are ca scop prevenirea lipsirii arbitrare de libertate a unei persoane de către

autorităţi precum şi limitarea duratei privării de libertate. O variantă

acceptată în literatura juridică în ce priveşte definirea privării de libertate

este în sensul că privarea de libertate este o măsură dispusă de autorităţi prin

care o persoană este ţinută împotriva voinţei sale pentru o anumită perioadă

de timp, într-un spaţiu determinat şi împiedicată să părăsească acel spaţiu

prin constrângere sau ameninţare cu o constrângere.

În consens cu norma constituţională Codul de procedură penală

consacră în art. 9 alin. 2 caracterul excepţional al măsurilor privative sau

13

restrictive de libertate făcând trimitere că aceste măsuri pot fi luate „doar în

cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege” ceea ce presupune că orice

măsură privativă sau restrictivă de liberate să fie dispusă cu respectarea

dispoziţiilor substanţiale şi procedurale din dreptul intern şi să fie conformă

cu scopul art. 5 din Convenţia Europeană (de protejare a persoanei împotriva

arbitrariului).

Art. 9 alin. 3 reglementează dreptul oricărei persoane arestate de a fi

informată „în ce mai scurt timp şi într-o limbă pe care o înţelege asupra

motivelor arestării sale”. Măsurile în discuţie pot fi contestate în faţa

organelor judiciare competente iar în situaţia în care se constată nelegalitatea

măsurii persoana prejudiciată „are dreptul la repararea pagubei suferite, în

condiţiile prevăzute de lege” (art. 9 alin. 5 C. proc. pen.).

Dreptul la apărare

Organele de urmărire penală au obligaţia să-l încunoştinţeze pe

suspect înainte de a fi audiat despre fapta pentru care se efectuează

urmărirea penală şi încadrarea juridică a acestuia. Corelativ inculpatul are

dreptul de a fi informat de îndată despre fapta pentru care s-a pus în mişcare

acţiunea penală împotriva lui şi încadrarea juridică a acestuia.

Apărarea presupune dreptul de a se apăra singur sau de a fi asistat de

avocat. Acest drept nu se limitează la faza judecăţii ci este garantat în tot

cursul procesului penal. Organele de urmărire penală sau instanţa de

judecată are obligaţia să asigure părţilor (inculpat, parte civilă, parte

responsabilă civilmente) şi subiecţilor procesuali principali (suspectul şi

persoana vătămată) deplina exercitare a drepturilor procesuale. Dacă există

probe de vinovăţie acuzatul (lato sensu) are dreptul de a proba lipsa lor de

temeinicie.

Dreptul la apărare presupune dreptul la prezenţă efectivă, dreptul de a

fi audiat, dreptul de a urmări desfăşurarea procedurii.

În exercitarea dreptului la apărare părţile, subiecţii procesuali

principali şi avocatul au dreptul de a avea acces la dosar, de a li se comunica

acte şi de a beneficia „de timpul şi înlesnirile necesare pregătirii apărării”

(art. 10 alin. 2 C. proc. pen.)

Aprecierea „timpului necesar” se face în concret, funcţie de

circumstanţele fiecărei cauze prin prisma unor criterii orientative consacrate

în practica judiciară ca de ex: complexitatea cauzei, importanţa fazei în care

se află procesul penal, importanţa activităţii pentru care este timpul necesar

etc.

14

Potrivit art. 10 alin. 4: „Înainte de a fi ascultaţi, suspectului şi

inculpatului trebuie să li se pună în vedere că au dreptul de a nu face nici o

declaraţie”.

Acelaşi drept este reglementat de art. 14 alin. 3 lit. g din Pactul

internaţional cu privire la drepturile civile şi politice.

Jurisprudenţa CEDO configurată începând cu 1993 consacră acest

drept ca o garanţie implicită a dreptului la un proces echitabil. Dreptul de a

păstra tăcerea este analizat ca fiind regula ce presupune ca în cauzele penale,

autorităţile judiciare să nu aibă decât o putere limitată de a trage concluzii în

defavoarea acuzatului, din refuzul acestuia de a da declaraţii în faţa

anchetatorilor sau în faţa instanţei de judecată.

Codul de procedură penală cuprinde referiri în materie ca de exemplu:

- art. 83 alin. 1 lit. a reglementează dreptul inculpatului de a nu da nici

o declaraţie;

- art. 374 alin. 2 reglementează obligaţia preşedintelui completului de

judecată de a-l înştiinţa pe inculpat cu privire la dreptul de a nu da

nici o declaraţie

Respectarea demnităţii umane şi a vieţii private

Potrivit art. 11 din Codul de procedură penală:

(1) Orice persoană care se află în curs de urmărire penală sau de

judecată trebuie tratată cu respectarea demnităţii umane.

(2) Respectarea vieţii private, a inviolabilităţii domiciliului şi a

secretului corespondenţei sunt garantate. Restrângerea exercitării acestor

drepturi nu este admisă decât în condiţiile legii şi dacă aceasta este

necesară într-o societate democratică”.

Ţinând cont de importanţa demnităţii în Carta Drepturilor

Fundamentale se arată: „Demnitatea umană este inviolabilă. Ea trebuie

respectată şi protejată”.

Demnitatea umană nu este numai un drept fundamental, dar constituie

însăşi baza reală a drepturilor fundamentale. Toate drepturile prevăzute de

Cartă trebuie folosite în concordanţă cu demnitatea persoanei umane pentru

că demnitatea umană este baza drepturilor fundamentale. Trebuie respectat

chiar şi atunci când un drept este restricţionat. Dreptul la demnitate umană

recunoaşte intrinsec valoarea egală a fiinţelor umane.

Sunt considerate violare a demnităţii umane: tortura; tratamente

inumane şi degradante; pedeapsa inumană; discriminarea pe baza sexului,

15

rasei, originii sociale, religiei etc.; încălcări flagrante ale drepturilor

fundamentale; detenţie extrajudiciară.

Nu există o acceptare unanimă pentru definirea torturii. Ea a fost

definită în mod general ca tratamentul intenţional inuman care cauzează

suferinţe grave sau inumane, fie fizică ori mentală. Pot fi considerate victime

ale torturii, spre exemplu: persoanele lăsate fără apă, mâncare, somn sau

lipsite de îngrijiri medicale.

Ca şi tortura, tratamentele inumane trebuie să atingă un nivel de

suferinţă. Diferenţa majoră dintre acestea este intensitatea suferinţelor.

Tratamentul degradant se realizează prin acte umilitoare. Trebuie să

trezească în victimă senzaţia de frică, agonie prin înfrângerea fizică sau

psihică.

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu prevede în mod direct

protecţia demnităţii, dar o protejează în mod indirect prin prevederea

dreptului la viaţă (art. 2), interzicerea torturii (art. 3), interzicerea sclaviei şi

a muncii forţate (art. 4), dreptul la imagine, integritatea morală a persoanei,

interzicerea discriminărilor (art. 14) etc.

Constituţia României consacră acest principiu în art. 22. Potrivit

dispoziţiilor constituţionale:

„(1) Dreptul la viaţă, precum şi la integritate fizică şi psihică ale

persoanei sunt garantate.

(2) Nimeni nu poate fi supus torturii şi niciunul fel de pedeapsă sau de

tratament inuman ori degradant.”

Fără a neglija drepturile persoanei vătămate, inculpatul are

oportunitatea de a negocia cu procurorul condiţiile acordului său şi astfel, de

a participa la procesul de luare a deciziei în cadrul stabilirii pedepsei. O

asemenea participare promovează demnitatea individului.

Acordul de recunoaştere a vinovăţiei se prezintă ca o soluţie

legislativă inovatoare ce asigură soluţionarea cauzelor într-un cadru optim şi

previzibil.

Potrivit art. 478 din Codul de procedură penală:

„(1) În cursul urmăririi penale, după punerea în mişcare a acţiunii

penale, inculpatul şi procurorul pot încheia un acord, ca urmare a

recunoaşterii vinovăţiei de către inculpat.

(2) Efectele acordului de recunoaştere a vinovăţiei sunt supuse

avizului procurorului ierarhic superior.

(3) Acordul de recunoaştere a vinovăţiei poate fi iniţiat atât de

procuror, cât şi de inculpat.

(4) Limitele încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei se

stabilesc prin avizul prealabil şi scris al procurorului ierarhic superior.

16

(5) Dacă acţiunea penală s-a pus în mişcare faţă de mai mulţi

inculpaţi, se poate încheia un acord de recunoaştere a vinovăţiei distinct cu

fiecare dintre aceştia, fără a fi adusă atingere prezumţiei de nevinovăţie a

inculpaţilor pentru care nu s-a încheiat acord.

(6) Inculpaţii minori nu pot încheia acorduri de recunoaştere a

vinovăţiei”.

Limba oficială şi dreptul la interpret

În analiza acestui principiu, putem porni de la reglementarea statuată

în art. 9 alin. 3 din Codul de procedură penală potrivit căruia:

„(3) Orice persoană arestată are dreptul de a fi informată în cel mai

scurt timp şi într-o limbă pe care o înţelege asupra motivelor arestării sale

şi are dreptul de a formula contestaţie împotriva dispunerii măsurii”.

Art. 12 care reglementează „Limba oficială şi dreptul al interpret”

prevede:

„(1) Limba oficială în procesul penal este limba română.

(2) Cetăţenii români aparţinând minorităţilor naţionale au dreptul să

se exprime în limba maternă în faţa instanţelor de judecată, actele

procedurale întocmindu-se în limba română.

(3) Părţilor şi subiecţilor procesuali care nu vorbesc sau nu înţeleg

limba română ori nu se pot exprima li se asigură, în mod gratuit,

posibilitatea de a lua la cunoştinţă de piesele dosarului, de a vorbi, precum

şi de a pune concluzii în instanţă, prin interpret.

(4) În cadrul procedurilor judiciare se folosesc interpreţi autorizaţi,

potrivit legii. Sunt incluşi în categoria interpreţilor şi traducătorii

autorizaţi, potrivit legii.”

Principiul dreptului la un interpret şi al limbii oficiale îl regăsim şi în

alte texte din Codul de procedură penală:

Art. 83: „În cursul procesului penal, inculpatul are următoarele

drepturi: (...) f) dreptul de a beneficia în mod gratuit de un interpret atunci

când nu înţelege, nu se exprimă bine sau nu poate comuna în limba

română”.

Art. 105: „(1) Ori de câte ori persoana audiată nu înţelege, nu

vorbeşte sau nu se exprimă bine în limba română, audierea se face prin

interpret. Interpretul poate fi desemnat de organele judiciare sau ales de

părţi ori persoana vătămată, dintre interpreţii autorizaţi, potrivit legii”.

17

Art. 143 alin. 3: „Convorbirile, comunicările sau conversaţiile purtate

într-o altă limbă decât cea română sunt transcrise în limba română, prin

intermediul unui interpret, care are obligaţia de a păstra confidenţialitatea”.

Art. 184 alin. 12: „După luarea măsurii, suspectului sau inculpatului i

se aduc la cunoştinţă, de îndată, în limba pe care o înţelege, motivele

internării, încheindu-se în acest sens un proces – verbal”.

Art. 209 alin. 2: „Persoanei reţinute i se aduc la cunoştinţă, de îndată,

în limba pe care o înţelege, infracţiunea de care este suspectat şi motivele

reţinerii”.

Art. 226 alin. 3: „După luarea măsurii, inculpatului i se aduc la

cunoştinţă, de îndată, în limba pe care o înţelege, motivele pentru care s-a

dispus arestarea preventivă”.

Art. 329: „(3) În situaţia în care inculpatul nu cunoaşte limba

română, se vor lua măsuri pentru traducerea autorizată a rechizitoriului,

care va fi ataşată actelor menţionate la alin. 2. Când nu există traducători

autorizaţi, traducerea rechizitoriului se face de o persoană care poate

comunica cu inculpatul.

(4) Inculpatul, cetăţean român aparţinând unei minorităţi naţionale,

poate solicita să îi fie comunicată o traducere a rechizitoriului în limba

maternă.”

Art. 456 alin. 3: „La cerere se vor alătura copii de pe înscrisurile de

care cel ce a formulat cererea de revizuire înţelege a se folosi în proces,

certificate pentru conformitate cu originalul. Când înscrisurile sunt

redactate într-o limbă străină, ele se vor alătura în traducere efectuată de

un traducător autorizat.”

Aplicarea legii procesual penale în timp şi spaţiu

Acţiunea în timp şi spaţiu a legii procesual penală este cuprinsă între

momentul intrării în vigoare a legii şi momentul ieşirii ei din vigoare.

Norma de procedură penală este de imediată aplicare. Prin natura lor

normele procesual penale nu retroactivează ci se aplică situaţiilor procesuale

existente sau apărute după intrarea în vigoare a legii. Aşadar în materia

legilor de procedură este pe deplin aplicabil principiul tempus regit actum,

neavând aplicabilitate principiul mitior lex.

Principiul aplicării imediate a legii de procedură se întemeiază pe

ideea că legea e prezumată a fi superioară celei vechi, aptă să asigure o mai

bună administrare a justiţiei.

18

Intrarea în vigoare a legii are loc la trei zile de la data publicării în

Monitorul Oficial sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei.

Ieşirea din vigoare se poate realiza astfel:

- prin abrogare (totală sau parţială);

- prin ajungerea la termen (în cazul că legea a fost dată pentru un

termen limitat);

- prin modificare;

- prin căderea legii în desuetudine;

Aplicarea legii procesual penale în timp are la bază principiul

activităţii, potrivit acestuia, activitatea legii de procedură înseamnă aplicarea

acesteia din momentul intrării în vigoare şi până în momentul ieşirii din

vigoare.

La aplicarea în timp a legii procesual penale nu se ia în considerare

data săvârşirii infracţiunii, ci data la care se efectuează actul procesual sau

procedural, chiar dacă procesul a fost declanşat anterior intrării în vigoare a

legii.

Excepţii de la principiul activităţii:

- retroactivitatea legii procesual penale apare când dispoziţii ale noii

legi sunt aplicabile şi actelor efectuate sub legea anterioară;

- nulitatea unui act efectuat sub legea anterioară nu poate fi invocată

dacă legea nouă nu o prevede;

- ultraactivitatea legii procesual penale operează când unele dispoziţii

din legea anterioară se aplică şi sub noua lege;

Regulile de competenţă rămân valabile în procesele pentru care nu

există o hotărâre definitivă.

La baza aplicării normelor procesual penale în spaţiu se află principiul

teritorialităţii; potrivit acestuia, legea procesual penală se aplică numai

activităţilor desfăşurate pe teritoriul României.

Excepţii de la principiul teritorialităţii:

Comisia rogatorie internaţională

Comisia rogatorie internaţională activă – la solicitarea organului

judiciar român un act procedural (ascultarea unui martor) îndeplinit în ţara

străină potrivit legii acelei ţări este valabil în faţa organelor judiciare

române;

Comisia rogatorie internaţională pasivă – un act procedural solicitat

de organul judiciar străin se realizează pe teritoriul statului român, cu

aplicarea legii procesual penale române şi are consecinţe juridice în procesul

penal desfăşurat în acea ţară;

Recunoaşterea hotărârilor penale sau a altor acte juridice străine

19

Potrivit art. 115 alin. 1 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea

judiciară internaţională în materie penală, hotărârile penale străine rămase

definitive pot fi recunoscute în România în vederea executării

Extrădarea

Act de reciprocă asistenţă juridică internaţională, extrădarea reprezintă

predarea de către un stat a unei persoane aflate pe teritoriul sau şi care este

urmărită penal ori este trimisă în judecată pentru o infracţiune sau are de

executat o pedeapsă către autorităţile judiciare ale altui stat;

Mandatul european de arestare

Decizia judiciară emisă de autoritatea juridică competentă a unui stat

membru al Uniunii Europene, în vederea arestării şi predării către un alt stat

membru a unei persoane solicitate în vederea efectuării urmăririi penale, a

judecăţii sau în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri privative de

liberate; mandatul european de arestare se execută pe baza principiului

recunoaşterii şi încrederii reciproce, în conformitate cu dispoziţiile Decizia-

cadru a Consiliului nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002.

Imunitatea de jurisdicţie aplicabilă personalului diplomatic şi consular

Imunitatea de jurisdicţie diplomatică este absolută (diplomatul nu

poate fi supus procedurii penale române);

Imunitatea de jurisdicţie consulară este parţială (operează numai în

condiţiile săvârşirii unor infracţiuni în legătură cu atribuţiile de serviciu);

Principiul teritorialităţii nu operează nici în cazul infracţiunilor săvârşite

pe teritoriul statului român dar care sunt comise

pe o navă sau aeronavă militară străină de către membrii echipajului;

pe o navă sau aeronavă civilă străină, în condiţii de reciprocitate, de

către membrii echipajului;

de către militari aparţinând unor armate străine staţionate sau aflate în

trecere pe teritoriul României.