29.Contractul litteris (forma scrisă)

Acest contract a luat naştere în legătură cu practica bancherilor romani, ca şi a

celor moderni, de a ţine anumite registre ale încasărilor şi plăţilor.

Un asemenea registru al bancherului avea două coloane distincte:

prima coloană se numea accepta, întrucât în acea coloană erau menţionate

sumele primite, încasate de către bancher;

a doua coloană se numea expensa, deoarece în acea coloană erau menţionate

plăţile făcute de către bancher unor terţe persoane.

Deoarece registrul era compus din cele două coloane, se numea registrul

încasărilor şi plăţilor. De regulă, asemenea registre erau utilizate în scopul probării

unor datorii sau creanţe izvorâte din alte contracte. Deoarece, în mod obişnuit, romanii

încheiau contractele în formă verbală, aveau tot interesul să asigure acelor contracte şi

o probă în formă scrisă prin intermediul menţiunilor făcute în acel registru comercial.

În două cazuri determinate, registrul bancherului era generator de obligaţii, în

sensul că prin intermediul celor două menţiuni se puteau creea noi obligaţii. Este

vorba, în primul rând, de înlocuirea unui debitor cu altul (novaţiunea cu schimbare de

debitor) şi de schimbarea temeiului juridic al unei obligaţii.

În primul caz (novaţiunea cu schimbare de debitor), bancherul avea

interesul de a-l înlocui pe debitorul Primus cu Secundus, care părea mai solvabil. În acest scop,

la coloana încasărilor – accepta – se menţiona că bancherul a primit de la Primus ceea ce

Primus îi datora, deşi Primus nu plătea nimic. Totuşi, prin acea menţiune, datoria lui Primus se

stingea. Pe de altă parte, la coloana plăţilor – expensa – se făcea menţiunea că bancherul a plătit

acea sumă de bani lui Secundus, cu toate că, în realitate, nu îi plătise nimic, dar din momentul

efectuării acelei menţiuni, Secundus devenea debitor în locul lui Primus.

A doua aplicaţiune a contractului litteris era schimbarea temeiului juridic al unei obligaţii. Bancherul putea fi interesat să schimbe temeiul juridic al

dreptului său de creanţă. Astfel, bancherul ce avea o creanţă izvorâtă din contractul de

vânzare putea fi interesat să dobândească în locul acelei creanţe una nouă, izvorâtă din

contractul

litteris, deoarece vânzarea era un contract de bună credinţă, iar în cazul unui proces, judecătorul îl

interpreta ex fide bona, adică ţinea cont de voinţa reală a părţilor când au încheiat contractul. În schimb, în

cazul unui proces în care obiectul îl constituia o creanţă izvorâtă din contractul litteris, judecătorul făcea o

interpretare ad literam şi nu lua în considerare intenţia reală a părţilor, ci lua în considerare numai

menţiunile înscrise în registru. Astfel, pentru a se stinge datoria izvorâtă din vânzare, la coloana încasărilor

– accepta – se menţiona că debitorul obligat prin vânzare şi-a plătit datoria şi bancherul a încasat-o. Cu toate că

debitorul nu a plătit nimic, menţiunea avea ca efect stingerea obligaţiei izvorâtă din vânzare. La coloana

plăţilor bancherul menţiona că a plătit aceeaşi sumă debitorului, cu toate că nu îi plătise nimic. Din acel

moment, debitorul care înceta să datoreze în baza vânzării, datora, în continuare, în baza contractului

litteris. Pe această cale se ajungea la schimbarea cauzei obligaţiei, căci debitorul nu mai datora în baza

contractului de vânzare, ci a contractului litteris.

Caracterele obligaţiei literale

Obligaţiunea literală face parte din categoria obligaţiilor de drept strict, de riguroasă interpretare.

Obiectul obligaţiei literale constă, în mod invariabil, într-o sumă de bani determinată, căci codexul

era limitat la operaţiuni băneşti. Ea este sancţionată prin actio certae creditae pecuniae. Numai cetăţenii

romani se puteau obliga litteris, întrucât numai ei puteau ţine un registru de plăţi şi încasări.

Forma scrisă era însă accesibilă şi peregrinilor în condiţiile proprii statutului lor juridic.

În dreptul postclasic, odată cu decăderea formalismului în materia actelor jurdice, încetează practica

ţinerii registrelor de plăţi şi încasări şi odată cu aceasta dispare şi contractul litteris în forma arătată. Dar nu

a ieşit din uz forma scrisă de a contracta, din contră, în dreptul postclasic forma scrisă de a contracta s-a

generalizat, numai că ea nu mai avea un caracter solemn, în sensul că nu mai necesita anumite condiţii de

formă.