Direcția de Învățămînt Soroca

I.P. Liceul Teoretic “ C. Stere”

Conferința științifică pentru elevi :

“ Vreau să știu”

Dumitru Matcovschi- poetul,dramaturgul, prozatorul.

Realizat de : Ardovan Ana ,

elevă în clasa – XI-a “F”

Profesor : Bucătaru Angela

Bibliografie

Botezatu , Eliza . Dumitru Matcovschi : între rapsodie și pamflet // Literatura română postbelică: integrări , valorificări , reconsiderări (Manual –studii). – Ch.: Tipografia Centrală , 1998 . - P 456-470 .

Botezatu , Eliza . Dumitru Matcovschi : între rapsodie și pamflet ; Treptele și vocile adevărului // Botezatu , Eliza . Critică literară . – Ch. : Cartea Moldovei , 2008. – P. 115-133 , 134- 141.

Botezatu , Eliza . ,, Și mă căznesc să scriu frumos cunântul ...” // Matcovschi , Dumitru . Veșnica teamă . – Ch. : Cartea Moldovei . 2001 . – P . 5-17 .

Cimpoi , Mihai . Dumitru Mtacovschi // Cimpoi , Mihai . O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia . – Ch . : Arc , 1997 . – p . 205 -206 .

Ciobanu Ion . Dumitru Matcovschi // Ciobanu , Ion . Literatura română contemporană din Republica Moldova . – Ch . : Litera , 1998 . – P . 201 – 216 . – ( Biblioteca școlarului )

Codreanu , Theodor . Un Don Quijote basarabean // Matcovschi , Dumitru . Amarele confesiuni . – Ch . : Princeps Magna , 2011 . – P . 5-12 .

Dumitru Matcovschi // Aniversăro culturale 2014 / BNC ,, Ion Creangă ” . – Ch. , 2013 . * P . 129 -136 .

Matcovschi , Dumitru . Tu , dragostea mea : Versuri lirice / Prezentare grafică de I. Pivcenko . – Chișinău : Literatura Artistică , 1987 . – 183 P .

Mtacovschi , Dumitru . Imne și blesteme : Versuri / Prezentare grafică de I. Cîrmu . – Chișinău : Hyperion , 1991 . 272 P .

Matcovschi , Dumitru . Sorele cel Mare : Versuri / Prezentare grafică de S. Solonari . – Chișinău : Literatura artistică , 1989 , - 404 P.

Matcovschi , Dumitru . Patria , Poetul și balada : Versuri / Prezentare grafică de G. Guzun . – Chișinău : Literatura artistică , 1981 . – 136 P .

Matcovschi , Dumitru . Veșnica teamă : Versuri – Chișinău : Cartea Moldovei , 2001 . – 216 P .

Matcovschi , Dumitru . Of : Versuri / Coperta de Isai Cîrmu . – Chișinău , 1993 . – 104 P .

Botezatu,Eliza.Dumitru Matcovschi:Între rapsodie și pamflet //Botezatu Eliza .Critica literară-Chișinău.2008/-115-134p

Cuprins

I –Bibliografie

II-Cuprins

III-Introducere

IV-Teme și motive în poeziile lui Dumitru Matcovschi

V-Universul poetic al scriitorului

VI-Motivul patriei ,casei și limbii în opera lui D. Matcovschi

VII-Motivul dorului în poezia lui Dumitru Matcovschi

VIII-Motivul rădăcinilor în poezia lui Dumitru Matcovschi

IX-Concluzii și referiri critice

Dumitru Matcovschi – poet martir

Eu am crezut şi cred, mai cred,

ca-ntâia oară,

că nu-i poetul, nu-i poet

fără de ţară.

Dumitru Matcovschi

Se spune că poezia este sufletul nostru, prin urmare este viaţa noastră. O societate cu adevărat superioară scoate la lumină din sufletul său poeţi din cei mai buni, care ajung apoi să cucerească o lume întreagă prin cuvânt.

Poezia a fost mereu un mijloc de delectare spirituală şi intelectuală, fapt pentru care este considerată încă din antichitate superioară celorlalte genuri literare. Poezia este unealta cunoasterii.O intimitate insingurată care unește poetul cu obiectul dorinței sale.Să atingă cu ochiul acele treceri gradate de la lumină la umbră. Poetul este în stare să introducă trăsăturile inimii in ritmurile inimii articulate.Suferințele unei inimi pe care marginile realului nu sint capabile sa o inteleagă. .Poetul are puterea de a opri sau isca fulgere, de a face să țișnească izvoare din nisipul deșerturilor.Viața ca lumina unui fulger ,beția simțurilor ce întîlnesc prospețimea apelor și a verdetii . Poezia poate fi chiar tristetea virtuții intr-o reculegere severă a unei inimi solitare.Poetul o umple cu vuietul său .Ea nu iși va putea supravetui sieși, decît cerindu-ne să-i adăpostim pașii rștăcitori .Inteligenta scufundată in beții înspăimîntătoare a indoielii, inocenta foamei, încrîncenarea dorinței,cadențele secrete , cutele feții.Poezia este o simfonie îmbogîțită de numărul instrumentelor, legată de trupul poetului ca un parazit.

Reliefînd valoarea poeziei ajungem și la poet ce prin condeiul său dă naștere Măriei sale poezia. Poetul care mi-a atras atenția prin sinceritate și spirit rustic este Dumitru Matcovschi.

Ipostazele în care se produce Omul de Cultură Dumitru Matcovschi sunt variate şi plenare. Fiecare dintre ele, chiar dacă scriitorul s-ar fi limitat la una singură, ar fi fost suficientă pentru a vorbi de o individualitate creatoare distinctă.Membru titular al Academiei de Științe, Scriitor al Poporului, Laureat al Premiului de Stat, poet, prozator, dramaturg, publicist, traducător, editor de reviste culturale, sunt titluri şi preocupări care acoperă un destin . Poezia maestrului Matcovschi, de confesiune intimă, de atitudine etică sau civică, mobilizatoare şi combativă, muzicală şi senină, cucereşte prinsimplitatea şi claritatea discursului, prin armonia sonorităţilor, dar şi a sentimentelor (dorul de viaţă, de casa părintească, de grai, de femeie, de oameni).

Încă de la început poetul nutrește convingerea fermă că literatura este o formă de traducere a unei datorii civice și umane.

Tot ce a făcut acest om de cultură, publicist și tribun izvora din străfundurile unui suflet cuprins de o dragoste, aidoma unei lave vulcanice, pentru Patria lui, singura iubire care îi dădea rost în lume.

Matcovschi este un destin împlinit. Se știe, poeții trăiesc nu în durată, ci în intensitate. Combustia lor interioară este cea care ne dă energie, din clocotul sufletului lor zbuciumat se revarsă peste noi setea de absolut. Creația lor captează în chip tainic inspirația dăruită de Dumnezeu aleșilor săi, chemați să-și împlinească vocația de slujitori ai frumosului.

Dumitru Matcovschi este un adevarat poet al neamului așa cum se definește și dumnealui : “Sunt poet de naționalitate. Nu m-am săturat de viață. Nu m-am săturat de oamenii mei dragi. Să port un nume, atât. Să am poziție, atât. Om de paie să nu fiu, om de ceară să nu fiu. Să nu rămână după mine urme viclene. Măcar un prieten când nu voi mai fi să spună: „A murit de mult suflet”. E puțin? Totuși, mă bucur omenește.”

Dumitru Matcovschi este autorul a peste 50 de volume de poezie, proză și piese de teatru .

Autorul s-a născut la 20 octombrie 1939, satul Vadul-Raşcov, judeţul Soroca, în prezent raionul Şoldăneşti. Poet, prozator, academician, publicist şi dramaturg, membru titular al Academiei de Ştiinţe a Moldovei este recunoscut în critica literară pe plan internaţional şi reprezintă un simbol al mişcării de renaştere naţională din Basarabia.

După studiile primare şi secundare, în 1956 devine student la Institutul Pedagogic "Ion Creangă" din Chişinău, facultatea "Istorie şi Filologie". Ultimul an de studii (1960-1961) îl are la Universitatea de Stat din Chişinău din cauza fuzionării acestor două instituţii universitare. În anii 1966-1970 a fost redactor-şef adjunct la saptămînalul "Cultura".

Debutul editorial se produce în 1963 prin placheta de versuri "Maci în rouă". În 1969 apare volumul de versuri "Descîntece de alb şi negru", care imediat după apariţie este interzis de cenzura sovietică, considerat subversiv. Cartea, în varianta iniţială, aşa şi nu a mai văzut lumina tiparului. Urmează o rodnică perioadă de activitate literară. Opera lui Dumitru Matcovschi o demonstrează plenar.

Un moment tragic era cît pe ce să-i curme viaţa la 17 mai 1989, fiind strivit de un autobuz. Se presupune că accidentul fusese unul organizat, avînd în vedere tumultul de evenimente de deşteptare naţională din perioada dispariţiei Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti şi proclamării independenţei de Uniunea Sovietică. Urmează o lungă perioadă de recuperare fizică şi morală, la Chişinău, Moscova şi Bucureşti. Suportă peste douăzeci de intervenţii chirurgicale. Condiţia fizică şi vigoarea bărbătească de înainte îi este redusă de paralizie. Suferinţa nedreaptă însă i-a călit şi mai mult conştiinţa.

Perioadele care, în planul macrostructurii sociale, au fost pervertitoare de valori în spațiul românesc de dincolo de Prut au creat, prin compensație, premisele necesare formării și afirmării unor personalități care nu doreau sărămână în spatele cortinei trase cu mare grijă de factori decizionali parcimonioși atunci când sunt luate în discuție valorile naționale. În timp ce, la suprafață, defilau valori artificiale, în obscuritatea culiselor se pregăteau cu acribie poeți, prozatori, dramaturgi, oameni de litere, care aveau să schimbe, în scurtă vreme, înfățișarea culturii de dincolo de granița estică a României, orientându-i cursul spre valorile pe care le merita. Un astfel de „cârmuitor” este Dumitru Matcovschi.

În anii de avînt ai mișcării de eliberare națională (1987-1989) s-a manifestat ca publicist redutabil. Tot atunci a revigorat revista "Nistru", în 1988 schimbîndu-i denumirea în

"Basarabia" și fiind redactorul-șef al acestei publicații pînă în 1997.Este recunoscut pe plan internaţional de critica literară drept unul din marii poeţi ai Republicii Moldova.

De-a lungul anilor a editat peste 50 volume: poezii: Melodica, Grîul, Axa, Patria, Poetul şi balada, Tu, dragostea mea, Veşnica toamnă, proză: Duda, Bătuta, Toamna porumbeilor albi, Focul din vatră, dramaturgie, inclusiv în limbile rusă şi lituaniană, piese de teatru: Preşedintele, Piesă pentru un teatru provincial, Pomul vieţi, Ion Vodă cel Viteaz, Sperietoare, Tata.

În 1993 are loc premiera filmului televizat de lung metraj "Troiţa". În acelaşi an are loc premiera spectacolului "Destinul", după piesa "Ioan Vodă cel Viteaz" de D. Matcovschi, la Teatrul Naţional "M. Eminescu" din Chişinău.

Un compartiment bogat al poeziei matcovschiene îl constituie lirica de dragoste. Sinceritatea sentimentului, simplitatea monologului autoricesc, sonoritatea imaginilor, puritatea și valoarea etică a mesajului comunicat de scriitor asigură textelor lui o originalitate excepțională, care n-a putut să nu se bucure de atenția compozitorilor. Multe din poeziile sale au fost puse pe note şi au devenit şlagăre de la chiar prima audiţie, de compozitori ca regretaţii Ion Aldea-Teodorovici şi Petre Teodorovici precum şi de Eugen Doga, Mihai Dolgan, Mircea Oţel, Constantin Rusnac. La ora actuală numai Grigore Vieru poate concura cu el în privința contribuției la dezvoltarea cîntecului de estradă est-prutean.

Accidentul petrecut în data de 17 mai 1989 și suferința care a urmat nu au curmat, însă, o voce lirică de excepăie. Acestui moment din biografia sa i s-a atribuit valoare națională, numele său fiind, deseori, însoțit de determinativul „poet martir”.

„Alegând cuvinte din cuvinte”, Dumitru Matcovschi este recunoscut, pe plan internațional, de critica literară drept unul din marii poeți ai Basarabiei, editând, de-a lungul anilor, peste 50 de volume.

Poet, prozator și dramaturg din generația lui Grigore Vieru, Ioan Vatamanu ș. a., Dumitru Matcovschi se înscrie, prin creația sa, în sfera literaturii din anii '60-'80: viziunea artistică asupra trecutului, valorificarea creației populare orale, cercetarea și reflectarea în imaginarul literar a orizontului social-istoric în care a trăit reprezintă liniile ordonatoare ale unui univers scriitoricesc remarcabil.

Absurdul condiției umane, redat nu de puține ori în versurile sale, se răsfrânge încă din absurdul istorie locale, preluat ca într-un sistem de oglinzi care transformă realul frust în ficționalul liric: „O dramă astă viață, un scenariu. / Și omul ca un pește în acvariu. / Și Universul un sistem divers. / Și stelele nu-ncap în Univers. / Și gândul nu încape în cuvânt / Nu mai încape gândul nici în gând.” (Absurd).

Valorificarea artistica creației populare orale în opera lui Matcovschi este materializată prin preluarea unor motive populare, dar mai ales prin reedificarea mijloacelor poetice. Multe din poeziile sale au aceeaăi construcție ritmico-melodic , astfel încât apropierea creație sale poetice de structurile poeziei populare este una din caracteristicile esențiale ale operei sale. Aceasta l-a făcut cunoscut nu numai printre cititori, care au moștenit codul genetic al muzicalit ății versului popular, dar și printre criticii literari care au apreciat, în manieră encomiastică proprie, virtuțile poeziei sale: „Dumitru Matcovschi intonează o cântare a pă-

timirii noastre în versuri accentuat folclorice și mesianice peste care se varsă lacrima tremurată a unui colț de țară românească înstrăinată, vitregit, bătut nemilos de vânturile istoriei” . Chiar dacă sunt abordate temele rustice, ori, în general, cele tradiționale, acestea dezvăluie cititorului avizat un univers al realităților contemporane, ascunse în învelișul liric al cuvintelor.

În anii renașterii conștiinței naționale, ani de luptă pentru limbă , alfabet șăi tricolor, Dumitru Matcovschi este exponentul înflăcărat al poeziei patriotice, prin intermediul căreia se reclădeau temeliile spirituale ale neamului de dincolo de Prut. Totuși, versurile nu sunt tirade naționaliste, ci metamorfozări lirice ale unor poziții morale șăi civice pe care poetul și le-a asumat: „Cum sătrăiești? și unde, unde, unde? / Pe malul Nistrului războiul e în toi... / La judecata de apoi toți vom răspunde! / Nu minte nimeni judecata de apoi. / Imensă lumea, are margini și nu are. / și fiare-n lume, tare multe fiare sunt. / Cine așteaptă , de la cine îndurare? / Mor oamenii – tineri, bătrâni, cărunți.” (Rabdă , inimă ).

Fără pedanterii stilistice,fără disoluții de ordin sintactic sau lexical, fără intelectualizarea excesivă a „produsului liric” numit poezie, versurile lui Dumitru Matcovschi stau, în primul rând, sub semnul limbii române și nu e de mirare, de vreme ce poetul însuși făcea urmă- toarele afirmații: „Eu nu-mi pot imagina altă limbă în care aș putea scrie un vers, o poezie. Limba română este cea mai frumoasă limbă și cea mai expresivă , din acest punct de vedere. La universitate am învățat și am avut contact cu alte limbi, dar m-am convins că limba noastră este cea mai frumoasă . Este sfântă . Este limba română ” .

Distincțiile acordate lui Dumitru Matcovschi sunt tot atâtea dovezi de necontestat că , pe terenul voit arid al manifestării identității naționale în spațiul din stânga Prutului răsar, totuși, voci de excepție care transmit, prin intermediul cuvântului, sămânța rodnică a românității, chiar dacă , uneori, sorții nu s-au arătat binevoitori. Căci „Există, mai există lucruri sfinte. / Respiri cu ele, condamnat, uitat. / Culegi, alegi cuvinte din cuvinte... / și anii, clipe, trec, se duc, păcat.” (Rabd , inim ).

Întreaga operă a lui Dumitru Matcovschi e străbătută ca un fior de cuvântul Basarabia, minunata şi batjocorita lui Dulcinee pe care o iubeşte iubind deopotrivă mama, femeia, glia, limba română,omenia, viaţa, doina, aurul solar din strugurii de pe coline, pe Eminescu, pe Alexe Mateevici, pe Bacoviaşi pe Ion Vatamanu. La 19 noiembrie 1986,el scria uimitorul poem Basarabia „Trecută prin focşi prinsabie,/ furată, trădatămereu,/ eştifloare de dor,Basarabie,/ eşti lacrima neamului meu”.

Pentru Basarabia lui, poetul găseşte şi un diminutiv simbolic:mărgioară. Dar ce arome cu sensuri filosofice se ascund în poetica marginii!Poetul poate trece de la imn la blestem, de la mângâiere la diatribă de suflu eminescian.

Dumitru Matcovschi este un maestru în mânuirea anaforei, a interogaţiei şi a invocaţiei retorice, dar şi a punerii în scenă.

Numai o imensă voinţăde viaţă, acel dor nemărginit eminescian, intrat în substanţa fiinţei sale, i-a îngăduit scriitorului să renască din propria-i cenuşă ca pasărea Phoenix. Poate cele mai pure poeme matcovschiene vin din izvorul nesecat al dragostei de viaţă.

Poezia lui Dumitru Matcovschi, în mod programatic străină „mievreriilor moderne” (expresia aparţine lui Titu Maiorescu), se alimentează stăruitor din sevele bogate ale tradiţiei. Ea este esenţialmente, o expresie a unui strigăt existenţial, a unei stări de nelinişte dramatică resimţită în faţa destinului şi, dacă e să vorbim filozofic, a abisului ontologic. Identificăm, fireşte, în această marcare sentimentală şi elegiacă a versului, un substrat biografic: după cum Goga are, să zicem, un suflet vulnerabil de ardelean, tot astfel Matcovschi are un suflet înăsprit şi totodată mioritic-înseninat de basarabean.

Păstrînd proporţiile, am spune că Dumitru Matcovschi îşi propune - pe alte meridiane şi în alt context temporal - să intoneze o cîntare „a pătimirii noastre” în versuri accentuat mesianice peste care se varsă lacrima tremurată a unui colţ de ţară românească înstrăinat, vitregit, bătut nemilosde vînturile istoriei. Tonalitatea elegiacă şi sentimentală, ca şi cea blasfematorie, încruntată care se infiltrează în dedesupturile înfiorate ale versurilor, ne vorbesc despre un dramatism organic sau chiar un suflu tragicardent.Poetul este situat între un dincoace şi un dincolo de hotarul existenţial, apărîndu-se de ameninţarea neantului printr-un sentiment necontrafăcut al valorilor vieţii. Plenitudinea trăirii întregului spectru al acestui sentiment este axul fiinţei poetului deschisă frumosului, binelui,sublimului şi închisă tuturor nonvalorilor. În acest sens poezia lui Matcovschi denotă un pathos etic, justiţiar, deontologic. Lumea se desface – maniheic - în antimonii bine delimitate.Legătura cu folclorul este una consangvină, ca la cei mai reprezentativi poeţi basarabeni, configurînd un program etic şi estetic care presupune cultul rădăcinilor, originilor, solului, casei, pragului şi vetrei.Satul este un univers rotund, o cetate morală – o axis mundi care sacralizează întregul univers. Infernul e alungat din acest univers al sănătăţii, elementarităţii rustice, stabilităţii şi permanenţei. Rustificarea are,aşadar, un efect terapeutic, excluzînd oboseala inspiraţiei, decadentismul bolnăvicios, predispoziţia fragmentaristică postmodernistă. Versul se arcuieşte fără eforturi şi artificii între imn şi descîntec, între afirmaţie şi negaţie, între strigăt mesianic şi şoaptă lăuntrică.

Poezia lui Matcovschi se bazeaza pe adevăr , credintă și dragoste de patrie. Temele abordate în poezii sînt : graiul, mama,Basarabia. Dumitru Matcovschi este un Părinte al Patriei. E unicul poet care se înrudește în poezie cu Grigore Vieru datorită prezenței motivelor : plai, mamă, dragoste, dor, optimismul, femeia ,increderea,motivul poetului.

Motivul optimismului este prezent în acea capodoperă de simplitate bucuroasă care este poema din 1983, intitula tăchiar Bucuraţi-vă. Nu e deloc întâmplător că poetul îşi încheie volumul de faţă cu acest adevărat imn al bucuriei. El a devenit aproape folcloric, având în ajutor şi o reuşită punere în muzică a textului: „Eu mă grăbesc, tu te grăbeşti, el se grăbeşte,/ îmbătrânesc,îmbătrâneşti, îmbătrâneşte./ Ce am iubit, ce n-am iubit, ca-ntr-o poveste,/ simplă de tot, scurtă de tot viaţa ne este”. Nesaţiul de viaţă trece prin poeme precum Inimă de cremene, Crochiu, Fetele, Viaţa de când este, Declin, Viaţa, Bunăseara, Odochia,Viaţa ca ţipăt ş.a. Mai citez din Inimă de cremene (1986): „Fumegă în vatră focul, nu mai arde./Şi în pragul casei mărul scuturat./ Stelele, departe,scapără departe./ Eu de viaţă nu m-am săturat”. Pe aceeaşi axă existenţială se află poeziile de dragoste şi cele pentru copii, care ar merita un comentariu aparte. Ele îi conferă poetului o anume seninătate care-i asigură şi echilibrul estetic necesar. (Furnicile,vine primăvara,O gutuie pe masă, Adam,Sărut, femeie, mâna ta, Noapte bună,Ţara dorului, Psalm ş.a.).Desigur, bucuria de viaţă este creştină,asociată de poet cu un insistent simbolism religios.

Până la deschiderile largi şi oratoriile solemne în care poetul oficiază sacerdotal Patria, Pământul,Rădăcinile, Femeia, Dumitru Matcovschi a avut , în creaţia sa, un moment de retragere-regăsire-reculegere în intimitatea sferică a universului„de-acasă”: „Mi-am făcut un strop de casă/Într-un strop de rouă, mic./ Numai eu şi numai cerul/Într-un strop de rouă mic”. În sihăstria rotundului miniatural i se relevă puterea de rezistenţă şi dăinuirea lucrurilor ce ne înconjoară, dar şi perisabilitatea lor şi a lumii, deopotrivă cu vremelnicia fiinţei umane. Poezia „îngână”, folcloric, în tonalităţi de cântec bătrânesc şi de doină, o jale ancestrală, din adâncurile căreia străbat inflexiunile unei îndârjiri baladeşti. Murmurul legănat al trecerii şi petrecerii(„Şi lunecă-alunecă,/pământu-ncet alunecă/şi pomu-ncet alunecă,/şi omu-ncet alunecă...”) are în surdină înverşunarea rămânerii şi perseverenţa dăinuirii: „A căzut din cer o nucă/Şi-a crescut un nuc din hume,/Şi-a luat-o razna-n lume–/ Pelerin cu dor de ducă.// Gospodarul casei când/ A văzut lumina asta,/Şi-a chemat la el nevasta,/Şi-au îngenuncheat plângând.//Şi-au tot plâns o noapte,vai,/ De-au ajuns să se trezească –/ Ea bălaie, el bălai.// Iar din talpă şi genunchi/ Începură să le crească/ R ădăcini de nuc, mănunchi.”(„R ădăcini”).Este un univers comun pentru plachetele de versuri„Casă părintească”, „Descântece de alb şi negru”şi„Melodica”, apărute în scurta perioadă de „furtună şi avânt” a literaturii române din Basarabia de după istoricul congres al Uniunii Scriitorilor din 1965.

Evident, discrepanţele indică paradigme existenţiale antitetice, ireductibile. Mai întâi,inocenţa, organicul,firea, pe de o parte, în opoziţie cu viclenia istoriei, pe de altăparte. Apoi, relevantă este şi antiteza de proporţii a celor două universuri,neconcordanţa dimensiunilor lor spaţiale şi morale,care impune situaţii şi moduri comportamentale opuse. În „casa părintească” stăpâneşte intimul,domesticul, miniaturalul suficient sieşi şi, ca mod de manifestare umană, închiderea inflexibilă a„unicu-i stăpân” într-o voinţă defensivă de păstrare şi perpetuare a propriei identităţi: „Asta-i casa mea/O-ncui,/ O descui–/ Când am nevoie./ Nimănui nu-i mai spui,/ Nimănui nu-i cer voie.” Iar, de partea străinului – colosul „barbar”, agresiv, terorizând cu „legile” sale uniformizante, mortificatoare, personaje viclene, deviante monstruoase şi mascote artificiale, care tulbură, inspiră revoltă sau groază, provoacă angoase. Incompatibilitatea e funciară şi apropierea – imposibilă. În „casa părintească”voinţa de identitate se întâlneşte cu voinţa de puterea celuilalt, a străinului. „Celălalt este infernul”,spunea Sartre gândind în termeni existenţialişti. „Nu te-am întrebat cine eşti/Şi de unde vii./ ...Şi te-am poftit în casa mea./ ...Şi m-ai lovit,/ De m-am văzut la mine-n casă străin.//Şi n-am mai putut să te dau afară./Şi-au început de odată/ pereţii casei să mă doară.” – i se adresează aluziv-metaforic Dumitru Matcovschi unui „om necunoscut”, imagine uşor de regăsit în datele unor realităţi istorice concrete .Între stăpânul „casei părinteşti”şi străin pot fi doar relaţii de respingere şi exorcizare prin blesteme şi „descântece de negru”, niciodată însă de comuniune şi comunicare. Niciun sentiment nu poate să topească zidul despărţitor dintre ei, nici chiar mila, căreia, în urieşenia sa rece şi imposibilă,zeul străin, un Baddha de aur, îi răspunde cu o privire barbară ce înspăimântă .

În anii ’60 mai apăreau cărţile Univers intim (1966) şi Casă părintească (1968) care îl prezentau deja pe Dumitru Matcovschi cel pe care-l cunoaştem(„Eu ştiu să cânt plămadă de pământ, / De apă,şi de soare,şi de vânt: / Eu ştiu să merg cu oamenii în rând”). Cărţile din anii ’70 sunt mai importante pentru concretizarea unei formule poetice: Melodica (1971),Graiul (1974), Axă(1977) cuprind texte despre natură şi dragoste, despre baştină şi rădăcini ;motivele s -au concretizat, principiile de creaţie s-au limpezit, multe poezii din

volume rămân şi astăzi printre cele mai cunoscute (Crescut în su flet , Eu nu sânt pasăre, Plecu-mi fruntea, Doma,Glosă în metru eminescian,Cu limba noastră cea frumoasă:„Cu limba noastră cea frumoasă/ Noi am crescut şi creştem sfânt / Cum creşte globul peste moarte/ Cu soarele mereu arzând”). Poetul îşi găseşteo formulă, căreia îi va rămâne fidel, de-a lungul anilor, nuanţând-o şi aprofundând-o: limpede,simplă(amăgitor de simplă), din versuri coerente,conversative, cu rezonanţe uneori rapsodice, cu muzicalităţi delicate, cu inflexiuni de doină şi de baladă; poezia aceasta purta emblemele rusticităţii (spicul, pomul, grâul, frunza, izvorul ...), dar sensurile nu se limitau la cele rustice: în subsensurile ei trăiesc idei filosofice generale despre viaţă şi om,despre timp şi interlegătura elementelor („Căsunt frunză– sunt şi codru, / Că sunt spic - eu sunt şi lan, / Că sunt strop – eu sunt şi mare, / Sunt şi râu,şi ocean ...”).

Poetul îşi definea o conduită stilistică ,o geografie lirică , o tonalitate (elegiac-patetică, pe alocuri tonalitatea de imn liturgic sau de rapsodie),se ridica spre sugestivitatea simbolurilor esenţiale,de multe ori de sorginte populară. În straturile de adâncime ale textelor vom sesiza şi dialogurile poetului cu sine,şi dureri nerostite,şi un protest,formulat uneori aluziv, dar suficient de limpede pentru a fi sesizat: „Omule, de ce-ai tăcut, / Când pe suflet ţi-au călcat, / Cândţi-au spus să fii un altul /Şi nu cel adevărat?”; sau: „Unde eşti, bade Mihai? /Trece altă primăvar ă/ Peste gura cea de rai, / Flori de tei se scutur iară– / Unde eşti, bade Mihai ? Anii ’80 continuau şi completau câştigurile deceniului anterior. Patria, Poetul şi Balada (1981) aprofunda în egală măsură patosul patriotic al poeziei şi vibraţiile ei folclorice. Armonii (1985) cuprindea câteva cicluri care îl caracterizează în sensul preocupărilor tematice(De Patrie, Deleg ământ, De zi şi noapte, De înălţare, De dragoste)şi în care artistul îşi caută identitate şi sens. Se contura finalitatea morală a poeziei, se configurau adânci semnificaţii filozofice, dimensiunea fundamentală a plachetelor rămânând şi de astă dată patosul patriotic: Moldova(„Moldova, republica mea de la margine veche de ţară...”),Crescut în suflet („Crescut în suflet un pământ, / Cel mai frumos pământ din lume...”), Doina („Această pasăre ce bate la fereastră/ Cu aripa ei de noapte şi de dor...”), Limba maternă(„Limba maternă ca floarea eternă / De busuioc şi de dor – / Dor de ţărâne, de doine bătrâne, / De freamătul codrilor”).

Anii ’80 se încheiau cu o recapitulare selectivă – Soarele cel mare (1989), o antologie destul de copioasă care demonstrează vocaţia sintetizatoare a autorului: cele 12 compartimente-cicluri cuprindeau textele cele mai realizate pe care le plăsmuise autorul în timpul unui sfert de veac. Un volum masiv (peste patru sute de pagini), construcţie sobră şi solidă, cartea nu numai că vine după multe apariţii editoriale – ea le cuprinde rezumativ. Ciclurile reprezintă câteva trepte din evoluţia scriitorului, până la volumul din 1987 – Tu, dragostea mea,cartea incluzând şi scrieri noi – Timp probabil, Ion Vodă cel Viteaz(poem dramatic în şase tablouri ) ş. a.Poetul venea astfel spre anii ’90 realizând prin producţia literară din ultimul deceniu o performanţă – Floare Basarabie(1992, Bucureşti), Măria sa Poetul (1992), Părinte al limbii noastre(1992), Al ţării fiu (1993),Of (1993), Imne şi blesteme (1991) ,Capul şi sabia(1993, Bucureşti),Vad (1998), Aici departe ş. a. promovează, cu o vigoare particularizată de timp,şi, pe alocuri, cu accente radicale, cultul aceloraşi valori spirituale din anii’80. Volumele se structurează în jurul unor axe deja ştiute şi reprezintă direcţiile magistrale ale creaţiei poetului. Poetul revine sau rămâne la unele motive din totdeauna ale poeziei sale – casa (acasă), lacrima,dorul, patria,cuvântul, strămoşii, graiul, tema originilor şi a metamorfozelor lumii, meditaţiil estenic-amare asupra destinului, un acut sentiment al

rădăcinilor ..Dumitru Matcovschi rămâne legat, indiscutabil ,de nişte idealuri,în primul rând – ideea de nezdruncinat a continuităţii. Iar continuitatea se manifestă şi în preferinţele tematice .Lumea lui este o împărăţie a organicului, a viului, a elementelor autohtone,a dorului, a doinei .Casa şi rădăcina, spicul şi stropul de rouă, faptele de vrednicie ale strămoşilor şi pâinea, limba maternă şi cântecul rămân coordonatele fundamentale ale scrisului lui Dumitru Matcovschi, axa acestuia fiind – în toate perioadele – Moldova: „La margine de lume, venit din vremi străbune, / Un plai cu dulce nume înălţător rămâne./ Aici o vatră sfântă la sânul ei ne strânge /Şi-o doină când se cântă, o lume toată plânge”.Crescut în suflet, Moldovă , chipul tău, Cu numele Patriei, Să trăieşti, Moldovă , Patrie cu pâine pe masă , De Patrie sunt texte în care se spun lucruri simple şi adânci, motivul-axă reverberând într-o multitudine de nuanţe: „Moldova ni-i soartă, / Moldova ni-i lege”, „Moldova-i o cruce”, „o clipă de zbor”, „o clipă de dor”, e o poveste şi un destin, o sursă de poezie şi o esenţă...

S-ar părea că nu mai e ceva de spus nou despre Moldova şi totuşi poetul reuşeşte s-o facă, forţa lirică a poeziilor lui nutrindu-se dintr-o iubire nedisimulată, sinceră, adâncă. Scrie urări şi rugi, îndemnuri şi poezii civice tradiţionale,esenţiale rămânând accentele şi talentul cu care privirea metaforizantă a poetului descoperă iarăşi iară-miracolul frunzei, al spicului şi izvorului,al stropului de rouă şi al florii. Noţiunea de patrieşi cea de patriotism includ sau adună în acelaşi câmp semantic multe alte motive – neamul, pomul, pământul, Căpriana, Eminescu, istoria, doina şi clopotele de la mănăstire („Bat clopotele pe-nserat /la mănăstirea Căpriana”). Motivul pământului-patrie include şi el, sintetizator, toate motivele – neamul,rădăcina, casa, dorul, balada... „Crescut în suflet un pământ, / Cel mai frumos pământ din lume, / Cu veşnic dor, cu dulce nume / Ca un luceafăr luminând – / Crescut în suflet un pământ” (Crescut în suflet ).Şi în poemul-ciclu De patrie (zece trepte) conceptul (noţiunea) de patrie este concretizat, detaliat-interogativ, afirmativ-patetic, direct sau metaforic .El include (ca şi celelalte poezii) icoana şi floarea,casa în care se cântă şi se plânge, rădăcinileşi pomul,firul de iarbără zbătând „prin piatra pietrei către om”şi cântecul:Dragostea de Patrie, fireşte, Nu se ţipă , pentru că e sfântă , Ea se poartă-n suflet, se trăieşte, Ea se cântă.

Am ajuns la încă un motiv sau, dacă vreţi, principiu, la care poetul nu a renunţat:cântecul.Acesta echivalează cu o atitudine faţă de cele sfinte şi dragi. Cântecul se naşte din dor sau dintr-o stare de inconfort lăuntric, din aşteptare şii ubire; el este aceeaşi irumpere a cuvintelor din prea plinul unui suflet îndrăgostit de viaţă: „Eu am cântat, eu cânt şi-o să mai cânt, / La margine de lume şi de ţară, /Încet-încet, cu limpede cuvânt, / Străbun pământ în nouă primăvară ” ( Eu am cântat ) .Cântecul (cântarea) continuă a fi deci o permanenţă a poeziei.Printre multele repere ale acestei poezii vom depista şi interesul pentru istorie ( Baladă cu istoria neamului,Microbaladăcu Vlad Ţepeş , Microbaladă cu Ştefan, De la Putna mai încoace, Bogdan cel Mare).Reflecţiile poetice se referă la rosturile străvechi ale unei lumi aşezate temeinic,iar istoria(motivul istoric) este şi o sursă a tradiţionalului,şi un catalizator de energie civică.

Nu sunt evocate doar evenimente şi personalităţi – toate elementele(componentele) meleagului natal devin, concomitent, elemente ale istoriei („Istorie agraiului şi-a pâinii, / A ramurii de nuc şi de stejar, / A pasării ce cântă şi-a fântânii, / Să pată lângă cruce de hotar”).Şi toate sunt exprimate cu aceeaşi notă de orgoliu pentru rădăcina lui plugărească la care ne-am şi referit: „Istoria neamului, plai ca un rai dăruit cu nemoarte ...” (Moldova) .Poetul a creat şi creează cu conştiinţa rădăcinilor străbune, a perpetuării şi continuităţii. Iar istoria înseamnă

pentru el un trecut,care „într-un oftat încape”, un destin dramatic, cele două maluri şi Preamăritul Ştefan Vodă , Eminescu şi Bogdan cel Mare zis Hasdeu(„Undeva, în miez de soartă, / Răscolind eternitate, / In amurgul cel de taină/ Clopot negru-negru bate”).Eminescu vorbea, la timpul său,despre marca naţională a acţiunii individuale: „Individul e osândit prin timp şi spaţiu de-a lucra pentru acea singură parte (naţiune – n. n.) căreia el îi aparţine”, iar „viata individului nu este decât o fracţiune, a acelei unităţi”,adică a naţiunii ...Şi poetul contemporan se simte o fracţiune a unităţii,motiv din care abordează atât de frecvent problemele ce preocupă azi poporul şi naţiunea :istoria, prezentul, graiul, supravieţuirea, patria .Elogiul limbii materne capătă, în acest context, o semnificaţie politică, morală,filosofică:Vine din vreme şi suie-n poeme, Lângă baladă şi rost – In mit, în ţară paşte-o mioară , Frate ciobanul mi-a fost .Vine din soarte, păşind peste moarte Cu bucurii şi dureri În cer, departe, luceafărul arde Astăzi mai tânăr ca ieri. Limbă de pace, de suflet ce tace Neînfricat şi imens Creşte pământul şi umple cuvântul Cu adevăr şi cu sens.

Dumitru Matcovschi este, înainte de toate, un poet al dorului, al dorului înţeles ca un sentiment profund complex şi profund românesc, al dorului confundat cu marile aspiraţii ale omului din spaţiul mioritic: dor de viaţă şi patrie, dor de neam şi grai,dor de casa părintească şi strămoşi, dor de femeie şi natură, dor de adevăr şi dreptate, dor de bine şi frumos, dor de omenie şi demnitate… E vorba de acel dor specific folclorului nostru pe care filosoful Constantin Noica îl definea oximoronic astfel: ”Prin formaţia sa, „dor” are în el ceva de prototip: este alcătuire nealcătuită, un întreg fără părţi, ca multe alte cuvinte româneşti cu înţeles adânc şi specific.Reprezintă o contopire,şi nu o compunere.

S-a contopit în el durerea, de unde şi vine cuvântul, cu plăcerea, crescută din durere nu pricepi bine cum.(…) Dacă un grec antic ar fi în situaţia de a traduce pe dor, ar lua durere de o parte, plăcere de alta,şi ar spune: plăcere de durere (…) Noi nu spunem plăcere de durere… spunem dor, care e însăşi plăcere şi durere” (”Cuvânt împreună despre rostirea românească”, Bucureşti, 1987, p. 206). Însuşi poetul mărturiseşte că întreaga lume nu este altceva decât un „dor”, că„inima omului nu e de piatră,/ E numai de dor şi e numai de floare”, că slova, „ca şi spicul”,„e un dor”, prin urmare, creatorul trebuie să fugă de orice, numai nu de „dor” („De dor poeţii totdeauna mor./ Să mori de dor! Ce sărbătoare mare!”, trebuie să fie „bolnav de dor”şi să cânte „cu dorul”, cu cuvinte „muiate-n dor” (G. Vieru va zice că poetul trebuie „să pască dor”), cu atât mai mult cu cât el este un „coborâtor din dor şi suferinţe”, că, în sfârşit,„Dorul o fi ca o jale a neamului,/ Ca un destin ce ne este comun.” De unde profesiunile de credinţă,mai vechi sau cu totul noi, sub diferite forme lirice:„Năpădit de doruri grele,/ Mă ştiu trist ca o baladă”,„Cu dor Poetul cântă şi cu foc –/ Flămând ca toţi flămânzii împreună,/ Bolnav ca toţi bolnavii la unloc”; „Noi am trădat sau nu ideea?/ Noi am furat sau nu poporul?/ Noi ne-am vândut sau nu credinţa?/ Noi am ştiut ce-nseamnă dorul?”; „Dor. Mi-i tare dor de viaţă,/ S-o trăiescşi să o cânt,/ Cu amurg şi dimineaţă,/ Cu al mamei zâmbet blând./ Dor. Mi-e dor de-o frunză verde,/ Dor de-o pasăre cu pui/Care cântă şi se pierde / În Poiana Cerbului…/ Dor.Mi-e tare dor de-o ţară,/ Care-a fost şi care nu-i./ Neagră pâinea şi amară/ Dincoace de dor şi ţară/Ca pâinea străinului” („Basarab”). Năzuinţa eroului liric de a fi„moldovean, până la jale,/ basarab până la dor” provine din destinul dramatic al Basarabiei:„Trecutăprin focşi prin sabie,/ furată, tr ădată mereu,/ eştifloare de dor, Basarabie,/ eş\ti lacrimaneamului meu” („Basarabia”).

Până şi revoluţia din 1989 Dumitru Matcovschi o vede tot prin prisma „dorului”. Într-un articol de publicistică din„Literatura şi Arta” („Lupi în stână”, 14 octombrie 1999) el conchide mai mult decât surprinzător: „A fost o revoluţie a dorului revoluţia noastră. Dorul, nu-i aşa, dorul e sufletul basarabeanului, dorul e toată averea noastră”.Cum dorul presupune durere, pătimire, suferinţă,întreaga poezie a lui Matcovschi pivotează în jurul acestor sentimente măcinătoare şi întristătoare,le stimulează şi le exaltează artistic prin tiparele pe care le reclamă: cântec, baladă, odă, elegie etc. „Eu pentru toate pătimesc/ Pe-acest pământ moldovenesc”, va declara autorul în poezia„Dor”.Dacă în cărţile de versuri din anii 70–80:„Melodica”, „Grâul”, „Axă”, „Patria, poetul şi balada”, „Armonii”, „Tu, dragostea mea” dorul poetului este mai senin, mai intim, mai elegiac, în volumele de mai târziu – „Soarele cel mare”, „Imne şi blesteme”, „Vad”, „Vremea pârgului…” („Frântă,inima”)şi „Crucea”, el, dorul, se înnegurează la faţă, se îmbracă în armura unui adevărat luptător civic pentru menţinerea unităţii noastre de suflet, „turnându-şi” în cuvinte „oftatul şi credinţa”,devine apostol al ideilor naţionale şi rapsod al pătimirii neamului, ca şi Octavian Goga, cu al cărui mesianism se identifică, inclusiv cu tăria durerii şi cu simplitatea exprimării profunde a acesteia.„Poziţia” poetului e cât se poate de clară şi de răspicată: „Inima, dacă nu ştie să doară,/ Ce folos din ideile toate?” („Poziţie”). În faţa crudului destin şi a inechităţilor ţipătoare la cer inima lui sângerează cu întreg sângele nostru, după cum sângerează– la propriu şi la figurat – şi versurile ce evocă aceste realităţi prin gânduri multe care „nu încap într-o picătură”. „Ani de chin ultimii 10 ani, ani de sânge,o pată de sânge. Năclăit sângele de acum, năclăită pata”, mărturiseşte scriitorul în acelaşi articol publicistic „Lupi în stână”. Este evidentă aici aluzia intertextualăla versul lui Nichita Stănescu: „Eu nu sunt altceva decât o pată de sânge care vorbeşte…”.Cu precizarea că, dacă la Stănescu zicerea este o frumoasă metaforă a cunoaşterii poetice abisale, la Matcovschi ea reprezintă o realitate nefigurată nici că se poate mai dramatică.

Lirica lui Dumitru Matcovschi este una a dezbaterilor etice, a raspunderilor și angajarii civice. Ea atesta o impletire fericită a intimității (o plachetă de versuri a autorului, din 1965, se numea Univers intim) cu deschiderea largă spre elementul social. Personajul liric al poeziei Va fi ca maine, de exemplu, este sigur ca va veni judecata/Mult patimitelor țărane , ca vom aștepta răsplata/ Pentru pacate, se-nțelege . Vom răspunde in fața cui? Judecători vor fi străbunii/Ce-au stat de veghe la hotare/ Pe timpurile Semilunii,/ Pe vremea hoardelor barbare;// Străbunii, poate și părinții,/ Bătrîni de tot, pasind agale,/ Puțini la trup, uscați ca sfinții/ Ce luminează catedrale . Și ce ne așteaptă la marea judecată a viitorului? Va fi cîndva, va fi oriunde,/ Neapărat va fi. De-aceea/ Hai să vedem ce vom răspunde:/ Noi am trădat sau nu ideea?/ Noi am furat sau nu poporul?/ Noi ne-am vandut sau nu credința?/ Noi am știut ce-nseamnă dorul?/ Ce rost mai are pocaința?

Filonul publicistic al acestei poezii nu inabușa trăirea puternică a personajului conștient de misiunea sa in istoria noastră de azi și de mîine.

Pentru păcate (ca cele pomenite) avem a răspunde și dacă zeii, buni cu toții,/ Ne vor ierta, cum iartă zeii,/ N-au să ne ierte strănepoții / Invingătorii și plebeii!

Dragostea pentru părinți și în general pentru înaintași, ale căror năzuințe, idealuri și fapte suntem chemați să le continuăm, este o temă permanentă a poetului. Evidențiem, pentru inceput, poezia Mama, opera plină de duioșie și recunoștință, exemplu de vers sincer și

inspirat: Palma ta ne-a mîngîiat,/ Vorba ta ne-a legănat,/ Am crescut cu alți copii de-o seamă./ Lîngă pomul cel rotat,/ Lîngă pragul casei noastre, mama... .

Mama e ființa care ne scoate în lume cu tot ce-i trebuie unui om: Am fost buni și rai am fost,/ Tu ne-ai căutat un rost/ Cu povețe plînse în năframa./ Tu ne-ai învățat un grai,/ Tu ne-ai dăruit un plai/ Și-am plecat cu el în lume, mama... .

Simplitatea versului de sorginte folclorică, tonalitatea baladescă, păstrată pînă la ultima silabă a poeziei, adresarea directă, in poziție de epifora ( mama ), comparatia cu o floare din grădina , vestezită de toamne și troienită de ierni, apoi alte particularități de concepție și de compoziție fac memorabilă imaginea celei mai scumpe ființe de pe pămînt.

De la mama provine cuvantul matern, o altă permanentă a universului tematic matcovschian. In creația lui Dumitru Matcovschi graiul nostru are un specific inconfundabil, pe care în poezia Limba maternă îl redă prin detalii concrete și concludente, ca busuiocul, dorul, doinele, codrii, balada, mioara, luceafărul. Metaforele izvorînd firesc din textul alcătuit din cuvinte neaose, au aroma folclorică, merg drept la inima cititorului indrăgostit de tot ce e al nostru, frumos și nemuritor. Limba maternă, ca floarea eternă/De busuioc și de dor / Dor de țărîne, de doine bătrîne,/ De freamătul codrilor e aceea care ne adună cu soare și lună,/ Cu viitor și trecut / Frunza de laur bătută in aur/ De-un meșter necunoscut . Poetul recurge la asociații neașteptat de rodnice in context, care sporesc enorm expresivitatea imaginilor sale: Limba de pîine, de neam ce rămîne,/ Casa cu masa în prag./ Cîntă și plînge, cînd roua o frînge,/ Ramura verde de fag . Chiar reluarea primei strofe, în finalul poeziei, sugerează dăinuirea în timp, continuarea fiintării și evoluției limbii floare eternă .

Din aceleași semne ale veșniciei noastre fac parte obiceiurile nationale, ca semănatul de Anul Nou. In stilul baladesc indrăgit,Dumitru Matcovschi ii vede pe semănatori intr-o aură de poveste:Ca brazii de la munte luminînd,/ Pe umeri păsări tinere purtînd,/Ei vin, bărbați, să binecuvînteze/ Povara grea a bunului pămînt .

Lexicul poeziei, imaginile, chiar ritmul versurilor sunt de origine folclorică: Si crește grîul pe picior de plai/ Vrabie-n spic și trestie în pai,/ Din moși-strămoși și încă mai destoinic/ Din inimile noastre și din grai . Intreaga poezie Semănători este o glorificare a continuității noastre, sugerată de altfel și de repetarea, in final, a strofei inaugurale: Vin sărbători cu bravi semănători,/Vin bravi semănători cu sărbători,/ Pe drum de tară spulberat folcloric,/ Din datina de vreme călători .

Dumitru Matcovschi simte pana la durere nevoia noastră de rădăcini, aceasta fiind in concepția lui una dintre ideile care nu trebuie nicidecum trădate. O dovadă este parabola deosebit de sugestivă Rădăcini.

Nuca picata din cer (din pliscul unei ciori călătoare) a incolțit în humele noastre, dar a dat un nuc cu dor de ducă . Pentru el plaiul nostru e străin, de aceea nucul îl poate oricînd părăsi. Cu totul altfel se prezintă gospodarul casei și nevasta acestuia. La vederea nucului care a luat-o razna-n lume ei n-au putut răbda și au ingenuncheat plîngînd . Ei n-au reușit să-l țină locului pe nucul internaționalist . Rostul parabolei matcovschiene rezida în sugestia foarte puternică a rădăcinilor care-i țin în huma strămoșească pe gospodarul casei și pe nevasta lui: S-au tot plîns o noapte, vai,/ De-au ajuns să se trezească / Ea bălaie, el bălai,// Iar din talpa, din genunchi/ Incepură să le crească/ Rădăcini de nuc, mănunchi .

Simplitatea folclorică a vocabularului și atmosfera de basm din finalul poeziei potentează spiritul profund național al intregii parabole. Mesajul etic al operei nevoia de rădăcini a omului din popor, devotat vetrei părintești și care nu se confunda cu acela pe care vîntu-l poartă ca pe-o scamă (Grigore Vieru), este unul intremator, reconfortant.

Ca si acela al unui excelent Cîntec bătrînesc, al cărui personaj liric iși imaginează o situație extrem de complicată, dominată de un dramatism sfîșietor. Si-am crescut un biet stejar/Langă-o apă de hotar,/ Si-am trecut din mîini în mîini,/ De-am slujit pe mulți stăpîni este uvertura plină de sugestie liriă a destinului personajului-copac pe parcurs de secole, de pe la 1812 poate.

Am slujit stăpîn bogat,/ Mi-a fost slujba chin curat,/ Am slujit stăpîn străin/ Si slujba mi-a fost pelin această e, de fapt, situația personajului, următoarele două strofe constituind o deșfășurare sau o dezvăluire, o concretizare metaforică, folcloric-metaforică a acesteia: Cel bogat, că e bogat,/ Ramurile mi-a tăiat,/ Mi le-a rupt, mi le-a ciuntit,/ Vergi din ele-a pregătit.//Cel străin, că e străin,/ M-a săpat la rădăcini/ Si, cum m-a săpat, mi-a spus/ Că n-o să mai cresc în sus... .

Situația delematică a personajului-copac formează o paralelă artistică față de omul nimerit, pe rînd, în slujba diferitilor stăpîni, unul mai nemilos decît altul. Rezolvarea situației urmează modelul folcloric, fiind o expresie a optimismului popular și luînd forma unei confirmări depline a nevoii de rădăcini: Noroc că mă știu stejar/ Si-am crescut din mine iar,/ Alte rădăcini am prins,/Ramuri dese am întins .

O intreagă filozofie a existenței omului, în particular a romanului din stînga Prutului, se conține în parabola aceasta sugestivă, al cărei subtext, de altfel principal în opera de artă, se dovedește cu adevărat viguros și memorabil.

Glorificarea inspirată a omului cu rădăcini infipte adînc în humele strămoșești îl duce pe Dumitru Matcovschi la elogierea inspirată a plaiului natal, a istoriei și vitejiei străbunilor și a altor realități în afara cărora nu există neamul. Poet patriot, autorul se destăinuie ca o parte constituentă a pămîntului acesta și a istoriei lui, de care îl leagă adîncile și veșnic lucrătoarele rădăcini.Crescut in suflet un pămînt,/ Cel mai frumos pămînt din lume,/Cu veșnic dor, cu dulce nume,/ Ca un luceafăr luminînd / Crescut in suflet un pămînt e prezentarea generală a comuniunii personajului liric cu plaiul natal. In el strămoșii odihnesc/ Din bătălii intorși la viață,/ Cu sabie în mîna dreaptă/ Si ochi de vulture ceresc / In el strămoșii odihnesc este dezvăluirea cauzei sfinte a comuniunii perfecte. In el coboară rădăcini/ De pom cu roadă și cu vie,/ Si de Ion, și de Marie/ La casa lor nicicînd străini /

In el coboară rădăcini este sugestia puternică a rădăcinilor devenite o metaforă încărcată de multiple semnificații. Anume și nu mai în prezenta rădăcinilor omul nu se simte aici străin , spre deosebire de acela pe care vîntu-l mînă ca pe-o scamă , azi aici ăi mîini departe,/ Ușor de plai se desparte (Grigore Vieru).

Pamantul insuși este numit de Dumitru Matcovschi balada in poezia cu titlul Crescut in suflet, a cărei strofă de incheiere nu lasă loc indoielii că rădăcinile milenare, conștientizate adînc de fiecare dintre noi, imprima întregii noastre existente un sens major, înălțător: Pămînt al țării și al meu,/ Balada veche, dar și nouă,/ Răsfrîntă intr-un pic de rouă/ Si-ncinsă-n brîu de curcubeu / Pămînt al țării ăi al meu .

Poetul isi aduce contribuția la procesul, deloc simplu, mai ales în cazul unor concetățeni pasivi, indiferenți și chiar refractari la ideea națională, de conștientizare a rădăcinilor noastre și a misiunii ce ne revine pe acest pămînt. O face și in poezia Omul, o altă parabolă a comuniunii indisolubile dintre individ (in sens filo zofic) și societate. Da, eu sunt o frunză verde,/ Da, eu sunt un bob de grîu,/ Da, eu sunt un strop de apă/ Dintr-o mare, dintr-un rîu , se destăinuie personajul liric. Si nu e puțin, de vreme ce el are conștiința adevărului că unde-i unul, nu-i putere , și se intreabă clar, răspicat: Ce-i o frunză verde-n codru,/ Ce-i un bob de grău în lan,/ Ce-i un strop de apă-n mare,/ Intr-un rîu, într-un ocean?

Sensul și esența acestui monolog al individului (in acceptia filozofică, pe care am mai pomenit-o) rezida în prezentarea prin imagini vii, concret-sensibile, a necesității integrării organice a fiecaruia dintre noi in acea comuniune, grație căreia ne putem păstra, afirma și dezvolta sub toate aspectele. Consemnăm un anumit surplus de logică formală în urmatoarele două strofe, care însă nu anihilează efectul poetic, autorul menținîdu-se in cadrul gîndirii metaforice și al parabolei: Frunza-i frunză lîngă frunză,/ Bobul lîngă bob e bob,/ Stropul care face marea/ Numai lîngă strop e strop .

Finalul poeziei sună ca o apoteoză a relațiilor jinduite dintre individ și neamul din care face el parte: Că sunt frunză, sunt și codru,/ Că sunt bob, eu sunt și lan,/ Că sunt strop, eu sunt și mare,/ Sunt și rîu, sunt și ocean .In felul acesta poezia lui Dumitru Matcovschi iși dezvăluie particularități definitorii, ca simplitatea folclorică a concepției inițiale, caracterul neaos al planului din fața al imaginii (parabolei), adîncimea semnificației etice și, mai larg, sociale a textului, prezenta acelui substrat de sensuri ale faptelor concrete evocate de autor, care se numește subtext poetic, s. a.

Succesele de creație ale autorului iși au explicația și în dragostea pentru cuvînt, marturisită de el intr-o inspirată profesiune de credință intitulată Cuvîntul. Convingerea scriitorului e ca la început a fost cuvîntul/ Si de aceea în cuvînt/ A-ncăput, rotund, pămîntul / Fir de mac și fir de gînd . Dumnezeu e, în concepția lui Dumitru Matcovschi, ființă supremă care dacă este, este anume/ In cuvantul care-l spui .

Tocmai și numai o atare ințelegere a cuvîntului ca element principal al textului literar poate favoriza o adevărată artă a cuvîntului .

Toți vorbitorii unei limbi trebuie să se inchine in fața cuvîntului matern ca în fața lui Dumnezeu, dar in primul rînd și mai cu seamă este chemat să facă acest lucru scriitorul.

Cîteva poezii matcovschiene se dovedesc deosebit de importante prin calitățile lor și prin mesajele exprimate, prima fiind Parintii:

De ce nu știm să ne iubim părintii?

De ce nu stim copii cuminti sa fim?

Parintii nostri luminosi ca sfintii,

Coboratori din dor si suferinte,

De ce nu stim, cinstit, sa-i pretuim?

Ei seamana cu pomii din campie

Ce cresc in timp neobosit si demn,

Sa adumbreasca cuib de ciocarlie

Si gura de izvor cu apa vie

La radacina unei cruci de lemn.

... Si astazi mama vine ca o mama

La fiul ei cel mult risipitor

Si ii aduce strugure de poama,

Paine si nuci legate in naframa

Din sarbatoarea grea a anilor.

Si astazi tata vine ca un tata

Din camp, de la cosit, de la arat,

Copila cea frumoasa sa si-o vada,

Si o gaseste la un colt de strada

Nebun indragostita de-un soldat.

Batrana toamna, iarna mai batrana,

Cu spulber si padure in framant,

Si intra-ncet parintii in tarana

Pana la brau si mai departe pana

La suflet, la oftat si la cuvant:

Dea Domnul pace si dea Domnul ploaie,

Auru-n spic sa fie cu noroc

Si ramura de rod sa se indoaie,

Si niciodata sa traiti razboaie

Cu toata lumea mare la un loc.

Dea Domnul casa sa va fie casa,

Nicicand straina, tanara prin veac,

Cu frate asezat in cap de masa,

Cu prunc langa-o poveste mai frumoasa

Despre-un cioban in tundra, cu toiag.

Dea Domnul sa-aveti parte de iubire

Mereu senina cum e lacrima,

Spre ratacire si spre regasire

In vorba nerostita, in privire,

In frunza, fir de iarba si in stea .

Intoarcere din lut in soarta nu e.

Am fost copii, dar n-am ramas copii.

Si ei, parintii, catre ceruri suie,

Si cerurile portile-si descuie,

Si clopotele bat din vesnicii.

O iarba coapta si o coasa noua,

Un strop de apa si un nesfarsit;

La miez de noapte luna pietre ploua,

Cad picaturi de sange-n loc de roua

Si rasaritul curge-n asfintit.

De ce nu stim sa ne iubim parintii?

De ce nu stim feciori cuminti sa fim?

Parintii nostri luminosi ca sfintii,

Coboratori din dor si suferinte,

De ce nu stim, cinstit, sa-i pretuim?

Tipărită prima dată în cartea Patria, poetul și balada (1981), poezia Părinții confirmă o particularitate constantă a creației scriitorului: aceea de a obține o rezonanță civică puternică a unei teme preponderent personale, intime s-ar părea, sau ceea ce e totuna de a vorbi despre lucruri importante, vitale nu numai in plan intim, personal, dar și în plan larg, social chiar, cum sunt relațiile dintre părinți și copii (dintre copii și păriți) cu multă căldură sufletească, cu participare afectivă directă, cu durere în sfîrșit.Tematic ea face parte din poeziile de venerare a înaintașilor, dar prin caracterul problemelor etice formulate de data aceasta direct și tăios, prin conținutul filozofic al imaginilor și prin particularitățile compoziției, ea necesită să fie analizată aparte.

Dumitru Matcovschi iși ramîne fidel ca poet liric dominat de viziuni folclorice la nivel de vocabular, limbaj, atmosferă și viziune asupra vieții, dar nu se sinchisește de intervenția retorică, menită să pună în chip necruțător problema relațiilor dintre copii și părinți și să nu lase loc atitudinii de impaciuire cu o stare de lucruri anormală. Alteori trimis în subtext, dramatismul situației de la temelia poeziei Părinții este prezentat in mod discursiv, printr-o interogație retorică ce nu admite replica: De ce nu știm să ne iubim părinții?/ De ce nu știm copii cuminți să fim?/ Părinții noștri luminoși ca sfinții,/ Coborîtori din dor și suferințe,/ De ce nu știm, cinstit, să-i prețuim? Intrebarea e retorica, divulgînd părerea autorului ca dincolo de relațiile bune sau chiar foarte bune ale multor conaționali ai noștri cu părinții lor, aceștia nu sunt totuși venerați după merit.

Ințelegerea temei e de origine populară și se reduce la adevărul că nu există măsura pentru recunoștința ce urmează s-o arătăm mamei, tatei, celorlalți înaintași.

Poetul plăsmuiește metafore și comparații pline de sens și de farmec ( luminoși ca sfinții , coborîtori din dor și suferințe ) și se destăinuie liric, dar în scopul dezvăluirii motivului abordat procedează oarecum epic, apelează la narațiunea intinsă, la versul lung, de 11 si chiar 12 13 silabe, pentru a-i caracteriza pe înaintași: Ei seamană cu pomii din cîmpie/ Ce cresc in timp neobosit și demn,/ Să adumbrească cuib de ciocîrlie/ Si gura de izvor cu apă vie/ La rădăcina unei cruci de lemn... .

In textul poeziei iși găsesc locul faptul cotidian concret și evocator (mama vine la fiu, tata vine la fiică) și urarea tradițională(folclorică) Dea Domnul pace ăi dea Domnul ploaie... , Dea Domnul casa sa vă fie casă... , Dea Domnul să-aveți parte de iubire... , urmate de monologuri autoricești pe cît de simple și lirice, pe atît de metaforice și dramatice: Intoarcere din lut in soartă nu e./ Am fost copii, dar n-am rămas copii./ Si ei, părinții, către ceruri suie,/ Si cerurile portile-și descuie... .

Imaginile plăsmuite de scriitor sunt plastice, vizuale; autorul apelează la gradatia artistică, la constructia anaforică a versurilor ( Si astăzi mama vine ca o mamă... , Si astăzi tata vine ca un tată... ), la compozitia inelară (reluînd in final strofa inițială). Poezia se incheie cu interogația retorică inițială, astfel obligîndu-l pe cititor la meditatie indelungată, profundă, necrutătoare, ci nu la un răspuns pripit, formal și de ce nu? neomenesc.Ecourile din balada populara Miorita se afirmă aici pe atît, pe cît e vorba in ambele opere de grija fiului fată de mama și de săturarea textelor cu imagini dominate de un remarcabil colorit national.

De altfel, motivul venerării părintilor este reluat partial in poezia Eu nu sunt pasăre, ca si motivul radăcinilor simbolizate de același copac la care ne-am mai referit nucul. E o destăinuire lirică succintă, densă și bogată ca substantă ideatică. Monologul autoricesc are caracter de replică fără drept de apel, adresată unui interlocutor imaginar (ceea ce nu inseamnă inexistent). Personajul liric iși iubeste plaiul nu numai cand ii e bine; intemperiile nu-l determină să-și caute alt loc : Eu nu sunt pasăre, să știi,/Si nu-mi schimb locul cînd se lasă/ Peste pămînt și peste casă/Brumele toamnei argintii .

Apare si la Dumitru Matcovschi ideea de aproape , atat de familiara lui Grigore Vieru, si faptul nu este intamplător la doi poeti care vin din folclor și nici blamabil: ei exprimă realități similare, interferentele fiind naturale, poate chiar inevitabile: Aici mi-i vatra, și-i aleasă,/ Si draga mi-i, și scumpă mi-i,/ Nu că-i bogată și frumoasă,/ Dar că-i aproape inimii .Intemperiile

naturale, numite direct, comportă, evident, sensuri și semnificatii sociale: Fie inghet, fie furtună,/ Nici frig imi e, si nici mi-e teamă/ Cu frate, soră impreună,/ Alăture de tata, mama .

Poezia Eu nu sunt pasăre reprezintă o alegorie incitantă, în care negatia sporește considerabil puterea afirmativă a mesajului comunicat de autor. Ce-i drept, in final autorul recurge la afirmatia directă, face ca și cum o generalizare a primelor trei catrene, distihul de incheiere adeverind structura de sonet a operei și oferindu-ne, în mod metaforic, ideea poeziei: Suntem un crez, suntem o soartă / Si crește nuc bătran in poartă .

De acest nuc, de acest plai personajul liric nu se desparte cum nu se desparte de mama, de tata, de tot ce-i al său și sfînt. Si nu numai că nu se desparte; dragostea pentru plai, ca și veneratia pentru părinti, stramoși, grai și celelalte realităti sfinte fiecăruia dintre noi, presupune o anumită angajare, o anumită contributie, și Dumitru Matcovschi nu pregeta s-o abordeze in poezia Datorie. Sunt plaiuri mai frumoase/ Ca orișice poveste,/ Dar ce am eu cu ele?/ Strșine toate-mi sînt./ Al meu e cel de-acasă./ Mi-i scump așa cum este./ Pe slava și pe aur/ Cum aș putea să-l vînd?//Sunt graiuri cunoscute/ In orice colt de lume,/ Dar graiul meu e altul,/ Abia de-un neam vorbit./ Nu-l dau nici pe-o coroană./ Nu-l schimb pe nici un nume./ Săraci mi-au fost străbunii/ Si-atît am moștenit .

Conătiinta valorilor spirituale ale neamului este prima trăsătură caracteristică a personajului liric, exprimată de autor prin două interogatii retorice si prin doua negatii violente, toate adeverind un patriot convins și convingător.Dar mai e ceva esential in viata si in artă si poetul apelează la monologul menit să materializeze intentia vădită in titlu: Trăind această viată,/ Avem o datorie:/ Să tinem foc in vatră/Prin secolii ce vin/ Si umăr langă umăr/ Să creștem pomi din glie,/ Cu sfintele izvoare/ Ca să ne infrătim .

Unda publicistică, prezenta și in alte opere matcovschiene, se află in concordantă cu natura mesajului comunicat de autor: o idee gravă, deosebit de importantă, are nevoie de o expresie clară, angajantă. Insă chiar dacă o atare idee poate fi promovată prin alte modalităti, cea publicistică nu este exclusă, mai cu seamă că scriitorul nu ocolește metafora ( Sa tinem foc in vatră , Cu sfintele izvoare... să ne infrătim ), expresia idiomatică folclorică( umăr langă umăr ), discursul personajului liric fiind dominat de sinceritate si lirism.

Un simt artistic fin l-a ferit pe Dumitru Matcovschi de un eventual final publicistico-retoric si l-a indemnat să-și incheie poezia cu o altă interogatie retorică, in masură să acutizeze sensibilitatea cititorului, să-l incite pe acesta și să-l mobilizeze psihologic și intelectual: O carte fetei mele/ Ii voi lasă ca maine./ Cuvintele din carte/ Vor fi muiate-n dor;/ Ci dacă nu va știe/ Copila să le-ngane,/ Au n-ar fi mult mai bine/ De pe acum să mor?

Datoria se dovedește un lant de relatii: noi ducem mai departe ceea ce ne-au lăsat părintii, copiii nostri dezvoltă ceea ce le lăsăm noi, și numai in felul acesta putem reuși cu adevărat să tinem foc in vatră/ Prin secolii ce vin .

Ne ajută in această actiune temerară tot ce este profund și autentic national. Cu conditia să ne cunoaștem bine tezaurul spiritual rămas de la inaintași și să-l pretuim după merit. Este o sugestie lirică puternică rezultată din poezia Doina:

Aceasta pasare ce bate la fereastra

Cu-aripa ei de noapte si de dor,

Nascuta este din iubirea noastra

Si din iubirea mare-a tuturor.

Aceasta pasare stapana peste toate,

Cu glas de maica scumpa si de prunc,

E o chemare-a stelelor preapoate

Si-a lumilor ce nu ne mai ajung.

Aceasta pasare ce zboara peste moarte

Si are suflet de pamant si grai,

Copiilor din paine le imparte,

Parintilor le face loc in rai.

Aceasta pasare durerea ce ne stie,

La un soroc de batalie grea,

Pe cei cazuti in lupta ii invie

Si ii invata a se razbuna.

Poezia a putut fi citita initial in cartea Armonii (1985) și constituie o altă dovadă a aplecării spre temele, motivele, problemele fundamentale ale existentei noastre.Sunt in viata oricărei natiuni valori nepieritoare, care tin trează constiinta ei de sine și n-o lasă rătăcită printre celelalte semintii.

O atare valoare este pentru noi doina străbună. Incercînd să dea o imagine proprie acestei valori de nepretuit, Dumitru Matcovschi formuleaza cateva definitii plastice impresionante ale cantecului de temelie al muzicii noastre nationale, a căror inlăntuire are un efect puternic si mobilizator. Inseși definitiile sunt metafore( Pasăre ce bate la fereastră/ Cu-aripa ei de noapte si de dor ,Pasăre stăpană peste toate,/ Cu glas de maică scumpă și de prunc etc.), constructia anaforică a poeziei generand un anumit dinamism in dezvaluirea motivului principal dăinuirea si binefacerile doinei și a celor secundare (doina ca expresie a iubirii, doina ca indemn la cunoaștere, doina ca mijloc de alinare a sufletului etc.), gradatia artistică a sentimentelor și ideilor personajului liric permitînd o acumulare progresivă de amănunte și detalii concrete, plastice și sugestive, toate acestea culminand cu definitia doinei ca imbold la luptă pană la victoria jinduită: Această pasăre durerea ce ne știe,/ La un soroc de bătălie grea,/ Pe cei căzuti in luptă ii invie/ Si ii invată a se răzbuna .

Poezia Doina se intemeiază pe un ritm adecvat intentiei creatoare a autorului. Primul vers al fiecărei strofe are 13 silabe, cate cer definitiile originale, poetice ale doinei, a căror inlăntuire este prezentată de poet cu ajutorul anaforiei: Aceasta pasăre ce bate la fereastră... , Această pasăre stăpană peste toate... ,

Aceasta pasăre ce zboara peste moarte... , Aceasta pasăre durerea ce ne știe... . Cel de-al treilea vers al fiecărei strofe, care rimeazăa cu primul, are 11 silabe, fiind mai putin solemn decat definitiile , versurile al doilea si al patrulea sunt și mai scurte de cate 10 silabe si incheie in mod răspicat fiecare dintre cele două perioade ale definitiilor ; nu este lipsit de importantă faptul că versurile al doilea si al patrulea contin rime masculine.De altfel, intreaga poezie are rime bogate: fereastra noastră, dor tuturor, toate poate, prunc ajung...

Totul, inclisuv rimele, contribuie la promovarea ideii că pentru noi, romanii, doina inseamnă totul. Doina noastră cu suflet de pămant si grai nu este numai cîntec trist, de jale nealinată, după cum era ea tratată odinioara, in scopul perfid al regimului comunist de ocupatie de a ne face să ne indepartăm de valorile noastre nationale perene. In acest sens poezia lui Dumitru Matcovschi are un fond ideatic polemic, fiind o replică dată interpretării unilaterale si pană la urmă gresite a doinei noastre vesnice, replica exprimată de poet in mod inspirat, simplu, decent, convingător.

POEZIA LUI DUMITRU MATCOVSCHI SI MUZICA

Un compartiment bogat al poeziei matcovschiene il constituie lirica de dragoste. Sinceritatea sentimentului, simplitatea monologului autoricesc, sonoritatea imaginilor, puritatea si valoarea etica a mesajului comunicat de scriitor asigură textelor lui o cantabilitate care n-a putut să nu se bucure de atentia compozitorilor.Ion Aldea-Teodorovici, Petre Teodorovici, Eugen Doga, Mihai Dol gan, Mircea Otel, Tudor Chiriac, Anatol Chiriac, Ion Enache sunt doar o parte a colaboratorilor activi ai lui Dumitru Matcovschi intru imbogătirea cantecului nostru de estradă. Basarabia in interpretarea familiei Dolgan (Mihai si Radu Dolgan, Lidia Botezatu), Seara albastră in interpretarea Anastasiei Lazariuc, Chisinăul meu cel mic in interpretarea surorilor Georgeta si Oxana Ciorici si alte cantece pe versurile lui Dumitru Matcovschi au devenit slagăre de la chiar prima auditie. Cantece pe texte matcovschiene au interpretat cu multă măiestrie Doina si Ion Aldea-Teodorovici.

Trec anii, dar nu se trece valoarea caăîntecelor Sărut, femeie, mana ta, Bucurati-vă, Cu numele tău, Pomul vietii, Astă vară la Soroca și a altora, la temelia cărora au fost puse versuri de Dumitru Matcovschi.La ora actuala numai Grigore Vieru poate concura cu el in privinta contributiei la dezvoltarea cantecului de estradă est-prutean.Un detaliu semnificativ pentru biografia de creatie si caracterul indraznet si militant al lui Dumitru Matcovschi incă de pană la restructurarea gorbaciovistă: cartea sa Descantece de alb si negru, abia iesită de sub tipar, a fost considerată subversivă si data la topit (1969).

„Alegând cuvinte din cuvinte”, Dumitru Matcovschi este recunoscut, pe plan internațional, de critica literară drept unul din marii poeți ai Basarabiei, editând, de-a lungul anilor, peste 50 de volume: poezie (Melodica, Grâul, Axa, Patria, poetul și balada, Tu, dragostea mea, Soarele cel mare, Imne și blesteme, Vad, Crucea, Veșnica toamnă, Pasărea nopții pe casă), proză (Duda, Bătuta, Toamna porumbeilor albi, Focul din vatră), dramaturgie (Președintele, Cântec de leagăn pentru bunici, Piesă pentru un teatru provincial, Pomul vieții, Abecedarul, Ioan Vodă cel Cumplit, Sperietoare, Tata, Troița, Bastarzii), inclusiv în limbile rusă și lituaniană. În 1993, are loc premiera filmului televizat de lung metraj Troița și premiera spectacolului Destinul, după piesa Ioan Vodă cel Viteaz, la Teatrul Național „M. Eminescu” din Chișinău. Filmul documentar Aici departe, lansat în 2002, îl dezvăluie pe omul și scriitorul Dumitru Matcovschi aflat dincolo de cortina cuvintelor. Multe din poeziile sale au fost puse pe note de compozitori ca regretații Ion Aldea-Teodorovici și Petre Teodorovici, precum și de Eugen Doga, Mihai Dolgan, Mircea Oțel, Constantin Rusnac, devenind șlagăre chiar de la prima audiție.

Absurdul condiției umane, redat nu de puține ori în versurile sale, se răsfrânge încă și din absurdul istorie locale, preluat ca într-un sistem de oglinzi care transformă realul frust în ficționalul liric: „O dramă astă viață, un scenariu. / $i omul ca un pește în acvariu. / $i Universul un sistem divers. / $i stelele nu-ncap în Univers. / $i gândul nu încape în cuvânt / Nu mai încape gândul nici în gând.” (Absurd).

Dumitru Matcovschi este o personalitate remarcabilă a literaturii și culturii noastre , care vindecă spiritul conștiinței noastre și se bucură de o dragoste și prețuire constante din partea societății . Întreaga lui operă literară și publicistică redă starea națiunii , lungul proces de aspirare spre libertate și bunăstare . Poetul e un adevărat bărbat al Neamului , care ne oferă o lecție de demnitate și de morală creștină . Elogierea plaiuliu natal prin metafore încărcate de semnificații profunde, descrierea dramatismului reverberant al situațiilor sociale nestandarde , intrate uneori în periculoase derive , conturează imaginea scriitorului ce e departe de orgoliul gloriei , dedicat deplin cauzei supreme : reintegrarea culturii basarabene în contextul general românesc . Dar , pînă își va vedea visul împlinit , poetul pune accente polemice , lupta pentru limbă (cea mai de valoare comoară a unui popor ) , „Basarabia-floare ” , bătută nemilos de vîntoaiele istorice și se roagă zi și noapte Domnului să dispară cît mai grabnic regretul din visurile preotului-poet Alexei Mateevici ( atît de venerat de protagonistul nostru ) : „Eu cu ierbile poenii / N-am nimic de împărțit / Jale mi-i că moldovenii / Încă nu s-au înfrățit . ” Poetul mai are multe dorințe neîmplinite ...

Îl putem considera pe poetul D .Matcovschi un mare apărător al limbii române.El scria cu rațiunea și cu inima. Creația poetului D Matcovschi se reliefează prin patriotism și dragoste nețărmuită de țară.Poetul cîntă trecutul glorios, înnaintașii iluștri (Eminescu, Creangă ,Mateevici), casa părintească,plugarii , natura ,dragostea, oferindu-ne lecții de demnitate care au un singur scop-să ne facă oameni demni de edificarea unei societăți pe care o merităm.

“ Axa programului poetic al lui Dumitru Matcovschi a fost și a rămas simplitatea , măsura , echilibrul, armonia interioară , definită de intuiția organică a complexității trăirilor umane . O altă caracteristică a poeziei lui este muzicalitatea sugestivă, alimentată de incantația cuvintelor , de aranjamentul lor în fraza poetică , nu întîplător autorul își concepe multe texte ca pe niște cîntece...Poezia lui D.Matcovschi e o creație ancorată în tradiție.”(Eliza Botezatu)