•Toamna porumbeilor albi

•Piesă pentru un teatru provincial

Însemnările unui actor

R o m a n e

Dumitru Matcovschi

CARTIEREditura Cartier, SRL, str. București, nr. 68, Chișinău, MD2012.

Tel./fax: 022 20 34 91, tel.: 022 24 01 95. E-mail: cartier@cartier.mdEditura Codex 2000, SRL, Strada Toamnei, nr. 24, sectorul 2, București.

Tel./fax: 210 80 51. E-mail: romania@cartier.mdCartier & Roman LLC, Fort Lauderdale, SUA. E-mail: usa@cartier.md

Suport juridic: Casa de Avocatură EuroLegalwww.cartier.md

Cărțile CARTIER pot fi procurate în toate librăriile bunedin România și Republica Moldova.

Cartier eBooks pot fi procurate pe iBookstore, elefant.ro și pe www.cartier.md

LIBRĂRIILE CARTIERLibrăria din Centru, bd. Ștefan cel Mare, nr. 126, Chișinău. Tel./fax: 022 20 34 91.

E-mail: librariadincentru@cartier.mdLibrăria din Hol, str. București, nr. 68, Chișinău. Tel.: 022 24 10 00.

E-mail: librariadinhol@cartier.md

Comenzi CARTEA PRIN POȘTĂCODEX 2000, Str. Toamnei, nr. 24, sectorul 2, 020712 București, România

Tel./fax: (021) 210.80.51E-mail: romania@cartier.md

www.cartier.mdTaxele poștale sunt suportate de editură. Plata se face prin ramburs, la primirea coletului.

Editor: Gheorghe ErizanuLectori: Alexandrina Matcovschi, Dumitrița Smolnițchi

Coperta: Vitalie CorobanDesign/tehnoredactare: Ruxanda Dobzeu

Prepress: Editura CartierTipărită la Combinatul Poligrafic

Dumitru MatcovschiTOAMNA PORUMBEILOR ALBI

PIESĂ PENTRU UN TEATRU PROVINCIALEdiția a II-a, august 2014

Prima ediție a romanului „Toamna porumbeilor albi” a apărut în 1979 la editura „Literatura artistică”, Chișinău.

Prima ediție a romanului „Piesă pentru un teatru provincial” a apărut în 1988 la editura „Literatura artistică”, Chișinău.

© 2014, Editura Cartier, pentru prezenta ediție. Toate drepturile rezervate.Cărțile Cartier sunt disponibile în limita stocului și a bunului de difuzare.

Editat cu sprijinul Ministerului Culturii

Descrierea CIP a Camerei Naționale a CărțiiMatcovschi, Dumitru.

Toamna porumbeilor albi ; Piesă pentru un teatru provincial: Romane / Dumitru Matcovschi; cop.: Vitalie Coroban. – Chişinău: Cartier, 2014 (Combinatul Poligrafic). – 480 p.

3200 ex.ISBN 978-9975-79-901-0.

821.135.1(478)-31M 46

•

Toamna porumbeilor albi

R o m a n

1

L-a chemat într-o bună zi președintele și l-a întrebat:— Bade Lisandru, n-ai vrea să lucrezi la arie, în tovărășie

cu Serafim?A lucrat la arie o vară și încă una…

Îmbătrânește badea Lisandru, văzând cu ochii îmbătrânește.„Grijania ei de bătrânețe și de tot!”Ei bine, vorba întotdeauna se află pe vârful limbii, e de-ajuns nu-

mai să deschizi gura, și unuia poate să-i placă, altuia nu, și-i tot mai bine s-o zici cu gura închisă ori să n-o zici deloc.

— Ce-i cu tine, Lisandre? se sprijină lelea Ioana într-un cot. – Toată noaptea te-ai zvârcolit și n-am închis un ochi din pricina ta. Te doare ceva? Spune dacă te doare! Să știu! Că, dacă te doare, nu mă pornesc nicăieri, stau acasă și te grijesc, că cine are să te grijască de n-am să te grijesc eu!

„Hai să ne căutăm nod în papură! – strâmbă amărât din nas ba-dea Lisandru. – Să-i spun numaidecât ce mă doare și unde mă doare. Nu-i proastă defel femeia asta a mea. Iate cum îi gata să mă grijască ea cu noaptea în cap!”

Și, de acum cu altă voce, de om cumpănit și treaz la minte:— Scoală, Ioană, scoală că-i vremea! Ai să dormi în autobuz dacă

ți-a fi somn!Lelea Ioana nu se grăbește. Se ridică în capul oaselor, ajunge ro-

chia de pe speteaza scaunului, o îmbracă, se uită prin geam afară, de-a lungul drumului, îl vede pe Aristid călare pe motocicletă în fața porții, clatină din cap și iarăși clatină din cap, și abia după ce scăpă printre dinți un „he-ti-i-i-i” plin de înțelesuri și neînțelesuri, sare moale din așternut, revenind la îndemnul nerăbdător al lui badea Lisandru:

— Tu știi că-n autobuz mi-i rău, cum pot să dorm eu în autobuz dacă mi-i rău!?

5

6

— Știu, dar am uitat, bate în retragere badea Lisandru. Mie nu mi-i rău și nici lui Valentin nu i-i rău, numai ție ți-i rău, dar de ce ți-i rău, pentru că așa ți-i făcătura și feleșagul. Ai să dormi în vapor atunci, trei ore ai de mers cu vaporul și, în trei ore, chiar să nu vrei că tot te fură somnul.

— Nu-i vorba că mă fură somnul sau nu mă fură – parcă se su-pără, parcă nu se supără lelea Ioana, – da-i vorba că nu mi-ai dat voie să mă odihnesc. De ce nu mi-ai dat voie să mă odihnesc?

Așa e, badea Lisandru nu zice nu. De patru ori a ieșit astă noapte afară și de patru ori a trezit-o pe lelea Ioana, care doarme la margine, pentru că o doare inima și nu poate dormi pe inimă.

— Iartă-mă, femeie hăi, se așază badea Lisandru pe scaunul de lângă masă. De când am văzut grozăviile celea la televizor, cum în-chid ochii, cum începe războiul!

— Of, Doamne, Doamne! se opreșe lelea Ioana în mijlocul odăii. Că tare ești slab de înger de la o vreme!

— Eu am trecut o dată prin război și nu vreau să mai trec. Destul câte am îndurat!

— Nu te-a legat nimeni de scaun în fața televizorului!— Nu m-a legat, dar nu-mi pot astupa eu ochii cu palma!— Războiul de la televizor îi pentru cei care nu-l cunosc și pentru

cei alde mine, care-au stat acasă. Dacă aș putea, azi m-aș duce în satul cela ș-aș boci, că-au omorât toți copiii din sat nemții și n-a avut cine să-i bocească atunci, of, Doamne, Doamne, cum de nu ți-a fost milă, Doamne, să omoare ei copiii, dar cu ce sunt vinovați copiii?! Niște animale, niște fiare, niște păgâni fără suflet i-au omorât, și-au dat foc satului și cenușa au vânturat-o, Doamne…

„S-a pornit ca o moară stricată, se încruntă badea Lisandru, vine vaporul, iar ea stă la taifas cu Cel de Sus, că Cel de Sus chiar o aude. Și mai zi că-i cu toate doagele întregi după asta!”

Și, de acum în glas, oleacă răstit, oleacă îngrijorat, oleacă poruncitor:— Hai, hai, hai, femei hăi! Că n-avem când ne ruga lui Dumnezeu.

Gătește-te, vaporu-i la Petrești și n-are să te aștepte pe tine, că nu ești mare mahăr să te aștepte.

— Săptămâna tercută, ții minte, când veneam de la Soroca, nici pe Ivan Gheorghevici nu l-a așteptat, iar Ivan Gheorghevici, slavă Domnului, îi Ivan Gheorghevici și tu nu ești Ivan Gheorghevici!

Ivan Gheorghevici e secretar la sovietul sătesc, om cu știință de carte și cu multă omenie, satul îl respectă, tot așa cum îl respectă pe un învățător, pe un medic, pe un vânzător, pe un șofer, pentru că satul are nevoie de el în fiecare zi.

…Jos, la malul Nistrului, foarte puțină lume. Badea Lisandru pune desagii în mijlocul cărării, își șterge cu batista fruntea asudată și se dă mai aproape de lelea Ioana, de parcă s-ar teme să nu-l audă cineva.

— Luni, te rog frumos, să te întorci, că-i vară ș-avem nevoile noastre, lucrul nu stă și vremea nu așteaptă.

— Mă întorc, mă întorc, taci odată, că mă întorc, se ofensează lelea Ioana. A câta oară îmi spui? A zecea! Mă întorc duminică, dar până mă întorc, cată să ai grijă de casă.

Știe lelea Ioana ce știe. În lipsa ei, badea Lisandru nu se încumetă să pună mâna pe mătură și să adune gunoiul într-un ungher. Îl calcă în picioare și-l împrăștie prin toată casa și, pe urmă, încearcă de-l mai strânge cu una, cu două.

— Lasă, că eu îmi cunosc datoriile, face din mână, obosit, badea Lisandru. Nu trebue să-mi amintești. Valentin să-mi cumpere o pe-reche de ochelari, că, iaca, mi s-au stricat ochelarii și văd rău de tot fără ei. Ai înțeles sau n-ai înțeles?

— Am înțeles.— Amu suie în vapor și du-te. Eu mă întorc.— Întoarce-te și să ai grijă de casă. — „Grijania ei de casă!”Lelea Ioana aburcă desagii în spate, badea Lisandru îi pune

coșul în mână și se despart. Femeia urcă puntea aruncată între mal și vapor, vaporul e aproape deșert, se așază pe un scaun din față, să n-o stropească valurile, iar bărbatul tușește în pumn, face stânga împrejur și cătinel-cătinel o ia spre casă.

Cerul deasupra satului e de sticlă. Soarele pe cer e ca o imensă lacrimă. Se sprijină pe stânciele Dudei cerul cu soarele. Oamenii au ieșit de acum în câmp, ca ieri, ca alaltăieri, ca întotdeauna. Undeva, departe-departe, se aude chicot de flăcău, undeva, departe-departe, se aude crâmpei de cântec, undeva, departe-departe, se aude glas de mamă strigându-și odraslele fugite de acasă pe nemâncate.

7

8

Cărarea șerpuiește printre rândurile lungi de porumb, mlădiate frumos după mlădierile încete ale Nistrului. În mijlocul Nistrului, la hotarul dintre Surda și Duda, ostrovul seamănă cu o frunză plutitoare verde și veșnică. Numai că frunze plutitoare verzi și veșnice nu există. Și totuși, ostrovul seamănă cu o frunză plutitoare verde și veșnică. Pentru că nici el nu mai există. A existat cândva, dar astăzi nu mai există. Exis-tă doar umbra lui. L-au ros apele, ziceam altădată, și, întra-devăr, l-au ros apele, mai ales cele de primăvară, care curg la vale cu sloiuri în două.

„Anapoda femie Ioana mea, vorbește cu spinii de pe marginea cărării badea Lisandru. Să facă ea un drum până la Chișinău cu niște sarmale din frunză de vie! Parcă la Chișinău nu-i frunză de vie! Și să creadă ea cu tot dinadinsul că Valentin moare de dorul sarmalelor cu frunză de vie! Dacă moare, n-are decât să lase Chișinăul și să vină acasă. Că este și-n colhoz de lucru. Ia-te câte mașini aleargă pe drumuri. Este de lucru. Sănătate să fie. Odată ș-odată trebuie să se hotărască, pentru că și eu, și Ioana avem să ne trecem, și cu cine are să rămâie casa atunci? Eh, Valentine, Valentine! Tare bine-ar fi să mă asculți și pe mine din când în când, că eu știu ce zic!”

Cărarea șerpuiește printre rândurile de porumb, crescute pe sub grădini. Toate casele din Duda au câte o palmă de grădină în fața lor, și grădinile se întind până la malul Nistrului – roditoare, odihnitoare, luminătoare. Gospodarii din sat, se face așa dar, au două drumuri spre casă: unul prin centrul satului, acesta e mai lung și mai de sărbătoare, iar altul – pe malul Nistrului, acesta e mai scurt și mai de toate zilele.

Sub prăsadul lui Nicanor Pieptănaru, băiatul cel mic al lui La-rion Titomir șade culcat cu fața în sus și fliueră. Paște vițeii col-hozului băiatul lui Larion. Vițeii s-au împrăștiat prin râpă, în râpă n-au unde se pierde, și băiatul s-a întins sub prăsad, la umbră, să-și odihnească picioarele.

— Fluieri, măi țică, hai? se oprește în dreptul prăsadului badea Lisandru.

— Fluier, saltă băiatul capul de la pământ, de ce să nu fluier, vițeii pasc mai bine când le fluier.

— Da eu credeam, își aprinde o țigară badea Lisandru, da eu credeam că vițeii colhozului stau toată ziua la fermă. Au terminat furajele la fermă de-ai ieșit cu ei la păscut?

9

— Furajele nu le termină ei niciodată, îl lămurește băiatul auto-ritar, așa se cuvine după lege, să-i scoatem la plimbrare, să zburde și să crească mai din apă. Da mata de unde vii pe mal?

— De-acolo, măi țică, trage din țigară badea Lisandru. Tot de-acolo.— De la vapor? se uită într-o sprânceană băiatul.— De la vapor, măi țică. Mi-am petrecut femeia la Chișinău și,

iaca, mă întorc la casa cui mă are. Am îmbătrânit și unde să mă gră-besc eu, nu mai am unde să mă grăbesc…

Aici, badea Lisandru își dă seama că băiatul ar putea să-l întrebe de ce nu s-a dus prin sat atunci și ia singur vorba cu asalt:

— N-am vrut să mă întorc prin sat, pentru că prin sat îi colb, nu plouă, iaca, și s-a făcut un colb ca-n pustia Sahara…

— Mata ai fost în pustia Sahara? întreabă, iscoditor, băiatul.— Parcă-i numaidecât să te duci? surâde badea Lisandru. Așa

îmi închipui eu. Dacă-i pustie, trebuie să fie colb.Și, mai trăgând un fum de țigară, filosofic:— Prin sat îi mai aproape, zică oamenii ce ar zice, prin sat îmi

pare mie că-i mai aproape. Oare cât să fie de la vapor până aici?— Un kilometru, răspunde băiatul. Dar poate că nici un kilome-

tru. Eu fac în fiecare zi de șapte-opt ori mai mult. Parcă-s sălbatici vițeii iștia. Când era badea Imanuil, îi mai țineam cum îi mai țineam. Badea Imanuil mergea înainte, eu din urmă și nu aveau unde fugi. A doua săptămână de când am rămas singurel, dar om care să-l înlocu-iască pe badea Imanuil nu-i. Nu vrea nimeni să vie la viței, pentru că la viței îi mai greu decât la vaci. M-am găsit eu un prost.

Trage din țigară adânc badea Lisandru, în timpul războiului s-a învățat a fuma, până la război n-a pus niciodată iarba dracului în gură.

— Dar de ce-a lasăt Imanuil vițeii? îl fulgeră deodată un gând. Parcă nu câștiga rău la viței, ori crede el că în altă parte îl așteaptă câinii cu colacii în coadă?

Băiatul își scoate basca de pe cap și se uită la badea Lisandru lung, iar badea Lisandru între timp își aruncă haina pe iarbă și se așează pe ea. „Ce-i cu băiatul ista al lui Larion, mă urmărește ca pe un pușcăriaș?”

— Nene, vorbește apăsat băiatul, unde ai fost două săptămâni în urmă, că n-ai fost acasă?

10

— Hai, nu mă întreba tu unde-am fost două săptămâni în urmă, eu te-am întrebat întâi de ce-a lăsat Imanuil vițeii!

— Nu-ți pot spune de ce-a lăsat badea Imanuil vițeii până nu-mi spui unde ai fost două săptămâni în urmă.

Băiatul pare mai mare decât este într-adevăr, vorbește ca un om matur, deși n-are mai mult de șaisprezece-șaptesprezece ani.

— Păi două săptămâni în urmă, se scarpină la ceafă badea Li-sandru, eu am fost la Soroca, am avut niscaiva treburi la Soroca și-acolo am fost.

— Dar țaca Ioana n-a fost acasă? devine curios băiatul.— Și ea a fost cu mine la Soroca, îl pune la curent badea Lisandru.— Două săptămâni în urmă, când mata și țaca Ioana ați fost la

Soroca, badea Imanuil s-a înecat!Vestea a căzut din senin, ca o piatră de moară, grea, și badea

Lisandru s-a pierdut cu firea. „Cum, adică, s-a înecat Imanuil? De ce s-a înecat? Unde s-a înecat? Și de ce n-am auzit eu până astăzi că s-a înecat?”

— Lasă, măi țică, nu mă nebuni!— Toată Duda știe, sare în picioare băiatul, numai mata nu știi.

Eram lângă ostrov, ș-un drac de vițel s-a vârât în apă să treacă din-colo, și badea Imanuil s-a repezit să-l întoarcă, iar dracul de vițel, ca într-adins, a luat-o și mai pe la adânc. Iar lângă ostrov, în partea asta, este o groapă. Badea Imanuil se temea să nu cadă în groapă dracul de vițel ia ieșit înainte, ș-a căzut el.

— Bine, măi, ridică din umeri badea Lisandru, dar Imanuil pu-tea înota, de ce n-a înotat?

— Putea, dar eu n-am înțeles ce-i cu el. Dădea din mâini și striga că se îneacă, iar eu nu-l puteam ajuta, pentru că eu nu înot. Am început să răcnesc, să țip, să chem lumea din sat, dar cine era să mă audă? Abia după ce badea Imanuil s-a dus la fund au început să alerge oamenii, eu le-am arătat locul unde s-a înecat și ei s-au dez-brăcat și-au prins să-l caute. L-au căutat de la privicircă până a înce-put să amurgească și, tocmai când a început să amurgească l-au gă-sit. Era încolăcit de iarbă, o iarbă lungă, care semăna cu niște șerpi. L-au găsit și l-au scos la mal, și pe mal l-au scuturat de apă, se făcuse vânăt ca pământul, vreo zece chile de apă au scuturat din el. Plângea lumea de se prăpădea.

11

Băiatul povestește în continuare cum plângea lumea pe mal și cine anume plângea, și cum l-au dus pe Imanuil acasă, cu căruța, și cum la Imanuil acasă nu era nimeni, și oamenii n-aveau cu ce des-cuia ușa, și cum soția lui Imanuil a aflat ș-a venit într-un suflet de la Craina, mai mult moartă decât vie; băiatul povestește cum au fost toate de-a mărunțelul, iar badea Lisandru, cu țigara stinsă în mână, ascultă și se caină:

— Ai-ai-ai, săracul Imanuil! S-a înecat Imanuil și eu n-am știut. Cum îi viața omului, ai, ai, ai!

— L-a îngropat colhozul cu muzică, își urmează firul povestirii băiatul, era mare jale în sat, ca la înmormântare.

— Ai-ai-ai, săracul Imanuil, s-a dus pe ceea lume Imanuil și eu n-am știut. Cum nu știe omul niciodată ce-l așteaptă!

— Nu știe, revine băiatul la ale lui. Nici eu nu știu, nici mata nu știi, nici vițeii mei nu știu. Iaca s-a dus badea Imanuil și eu am ră-mas singurel la viței, tovarășul președinte nu-mi dă ajutor, pentru că nimeni nu vrea să vie în locul lui badea Imanuil; dacă de azi într-o săptămână nu-mi trimite președintele om, mă las și eu păgubaș.

— Ai-ai-ai, săracul Imanuil, s-a înecat Imanuil, ce moarte a avut și el, a scăpat de pe front și s-a înecat, iaca, din pricina unui vițel, ai, ai, ai!

Badea Lisandru doar atât izbutește să zică și băiatul se oprește, băiatul așteaptă și pentru el o vorbă mai înțelegătoare. O să lase el neapărat nevoile astea de viței, s-a săturat până în gât de dânșii!

Aprinde încă o țigară badea Lisandru, trage lacom și amar din ea. Sunt de același leat cu Imanuil. Până la război au trăit în Duda, dar n-au baut vin dintr-un pahar. Au locuit unul la o margine de sat, iar celălalt la o altă margine, au umblat doar la aceleași șezători, dar nici acolo nu s-au prea întâlnit. Unul venea când șezătorile abia începeau și pe la o jumătate de șezătoare dispărea, treaba lui cu cine dispărea, altul venea când șezătorile erau pe sfârșite, convins că ne-apărat va rămâne și pentru el vreo fată.

S-au întâlnit în timpul războiului, departe de casă, ca doi frați s-au îmbrățișat și s-au întrebat întâi și întâi ce se aude cu Duda, de-oarece amândoi aveau risipite prin sat aceleași ulicioare și amintiri.

Duda a fost pomul cu ramurile doldora de rod pe care-l descoperi- seră amândoi într-o grădină crescută acolo, pe linia frontului: pomul

12

spre care se furișau zi de zi, în genunchi și în coate, să se odihnească măcar o clipă sub el, coperiți de frunze și de tăcere. Pomul acesta alerga drumurile din urma lor și-i striga dulce pe nume, sau înain-tea lor alerga, și ei îl vedeau alergând, simțindu-l pururi aproape.

Imanuil era bărbat voinic, până la război lucrase la pământ, la coarnele plugului. Gloanțele încercaseră să-l răpună, dar n-au fost în stare. I-au muiat picioarele numai, i-au strâmbat oasele numai. S-au întors acasă odată badea Lisandru și Imanuil, a fost într-o noapte de vară, apa în Nistru nu era rece și badea Lisandru a trecut râul înot, ca să revină cu barca lui Iarmușca și să-l ia și pe Imanuil – Imanuil se purta în cârje pe atunci. L-a luat pe Imanuil în barcă, au trecut Nis-trul, lângă Ionică Rusu s-au despărțit, Imanuil a pornit-o la stânga, badea Lisandru la dreapta și, de aici încolo, au trăit fiecare cum au putut, parcă nici nu mai fumaseră cândva dintr-o țigară, parcă nici nu mai scăpaseră împreună din prăpăd.

— Au trăit unul la o margine de sat, altul la altă margine, copii le-au crescut și s-au împrăștiat prin lume, s-au aciuat pe la cuiburile lor și, taman când cerul deasupra Dudei se limpezi de-a binelea, când pământul începu să rodească mai îmblânzit și mai din belșug, unul din ei, Imanuil, trebui să coboare, iată, sub țărâne, iar celălalt să nu-l petreacă măcar.

Cărarea șerpuiește printre rândurile de porumb, la vale, spre Sur-da; până acasă – o azvârlitură de băț. Dar badea Lisandru nu se grăbește nicăieri, pentru că n-are de ce se grăbi. A rămas acasă de unul singur, lelea Ioana a plecat la Chișinău să-i ducă lui Valentin sarmale cu frunză de vie; moartea lui Imanuil este o întâmplare nefericită. Viața toată este făcută din întâmplări care mai de care. O întâmplare nefericită, putea să trăiască omul mult și bine, o întâmplare nefericită și atât.

Ajungând în dreptul grădinii sale, badea Lisandru se mai uită o dată în urmă; pe cărarea dinspre Petrești – nici țipenie de om. Suie pârlazul răsuflând din greu, bătrânește, și se trezește față în față cu Victor, feciorul lui Aristid, vecinul de peste drum, cu sânul plin de poamă. Băiatul nu se aștepta ca taman în momentul acesta să-i răsară în cale stăpânul.

Duce mâna la curea badea Lisandru și Victor prinde a plânge, și plânge înăbușit și nicio vorbă nu spune, și te apucă mila privindu-l. „Să-l las în plata domnului, se gîndește badea Lisandru, n-a venit el

13

din capul lui la furat, tată-său l-a trimis, să-l las în plata Domnului, mare lucru un sân de poamă, nu sărăcesc eu dintr-un sân de poamă.”

Și către băiat:— Măi făt-logofăt, ți-i poftă de poamă, hai?Nu-și poate veni în fire Victor și nu răspunde la întrebăre.— Hai cu mine dacă ți-i poftă de poamă, eu singur am să-ți dau,

de ce să furi, nu-i frumos să furi.Stă cu ochii în pământ băiatul și badea Lisandru face un pas în

lături, blajin.— Să nu te mai prind!Dar tot atunci îl apucă de mânecă și-l oprește:— Ba nu, stai. Ia vino încoace. Vino, vino, nu te teme. N-am să

te bat.Pășește alături de badea Lisandru Victor, nedumerit pășește

alături de badea Lisandru, badea Lisandru îl trage de mână în mij-locul viei și aici, în mijlocul viei, îl îndeamnă:

— Dezbracă-te de cămașă mai întâi! Băiatul nu se dezbracă de cămașă pentru că nu înțelege ce anu-

me și-a pus în gând badea Lisandru.— Dezbracă-te de cămașă că culegem poamă în ea!Ca via lui badea Lisandru nu-s prea multe vii în sat. Și vin ca

vinul lui badea Lisandru puțin. Sau poate că nu e vorba de vie, până la urmă, poate că de vier e vorba, nu fiecare vier știe să potrivească vinul. Dar poate și de vie totuși, via cea bună crește pe loc nisipos și mai în fața soarelui…

Ca orice gospodar adevărat, badea Lisandru ține bucățica de vie de lângă casă pentru vin, însă nu numai pentru vin. Are și câțiva butuci de masă. În mijlocul viei cresc butucii de masă.

Își scoate pălăria badea Lisandru, o aruncă într-un harag, își scoate haina și la fel o aruncă într-un harag și prinde a culege cei mai frumoși struguri. Îi culege și se gândește că au crescut mari strugurii, au crescut tare mari, ca niciodată de mari au crescut.

— Pe Imanuil Țărălungă îl știi, măi Victore? întreabă badea Li-sandru într-un târziu.

— Îl știu, răspunde Victor. Toată lume îl știe pe badea Imanuil…— A murit Imanuil, două săptămâni în urmă…

14

— S-a înecat lângă ostrov, precizează Victor, s-a dus să întoarcă un vițel și vițelul a scăpat, iar badea Imanuil s-a dus la fund.

— De sufletul lui Imanuil poama asta…— Era tare cuminte badea Imanuil…— Ai fost și tu la țintirim când l-au înmormântat?— Am fost, cu mama am fost.— Iar eu, Victore-măi, n-am fost la țintirim când l-au înmor-

mântat. Trebuia să mă duc, pentru că am făcut armata împreună și-amândoi am fost răniți, la Königsberg, tu înveți la școală, știi unde-i Königsbergul, eu am fost rănit la picior și la umăr, iar el a fost rănit la șold, mai tare decât mine a fost rănit, trebuia să mă duc și eu la înmormântare, dar nu eram acasă și nu m-am dus. De sufletul lui Imanuil, poama asta. Bine?

— Bine…— Și mai mult să nu furi, că nu-i frumos.— N-am să fur.— Amu du-te pe cărare și nu pe mal.— Tata are să mă vadă, și are să mă întrebe…— Las’ să te vadă. Și dacă te întreabă, spune-i c-ai furat, să creadă

el că i-ai împlinit porunca, eu doar știu că tu nu ai furat…Victor se furișează printre rândurile de porumb și dispare peste

o clipă, badea Lisandru rămâne de unul singur și, rămas de unul singur, tot la Imanuil se gândește. „Ai, ai, ai, săracul Imanuil, s-a dus din viață și eu nici nu l-am petrecut măcar!” Se întinde cu fața la pământ și, pe neprins de veste, pământul începe să se învârtească nebun în jurul lui, și se învârtește, și se învârtește, și pare un scrân-ciob pământul cum se învârtește, un scrânciob cu două leagăne nu-mai, într-unul șade Imanuil, iar în celălalt șade el, badea Lisandru.

2

La chemat într-o bună zi președintele și l-a întrebat:— Bade Lisandru, n-ai vrea să lucrezi la construcție, în lo-

cul lui Nicolai?A lucrat brigadier la construcție ș-a făcut o Casă de Cultură

mai frumoasă decât un palat…

15

Lelea Ioana s-a întors de la Chișinău vineri după masă, nici luni, cum zicea badea Lisandru, nici duminică, cum zicea ea, ci vineri după masă, adică peste o zi, cu autobuzul de la Alba.

— Ce-i cu tine, femeie-hăi!? a întâlnit-o badea Lisandru cu ne-pusă masă. Credeam că te-ai dus să mai stai acolo o zi, două, să-i faci de-mâncare, să-l speli, să-l calci, că n-are cine-l spăla și călca în afară de tine.

— Nu, a clătinat din cap lelea Ioana. N-am vrut să stau, pentru că am și acasă de lucru. Crezi că pot sta la Chișinău când acasă sunt atâtea de făcut? Valentin se duce dimineața și vine seara, l-am între-bat ce-am avut de întrebat, i-am spus ce-am avut de spus și pe-aici mi-i drumul.

— Ce i-ai spus?— I-am spus să tragă cu piciorul și prin sat, că-l uită oamenii.— Și el ce-a zis?— El a zis bine. — Ce înseamnă bine?— Bine înseamnă că vine la sfârșitul lunii celeilalte, că până

atunci nu poate. Dar tu?— Ce eu?— Ce ai făcut fără mine? Ai mâncat măcar? Văd că de cuptoraș

nu te-ai atins, trebuia să-ți faci demâncare și să mănânci.— Am mâncat eu, nu-îți bate capul. Iaca, a murit Imanuil…— Care Imanuil?— Păcală, nu-l știi pe Imanuil? S-a înecat.— Dumnezeu să-l ierte.— Treci în casă, ce stai în mijlocul ogrăzii!— Am să trec, dar tu unde te-ai gătit?— Noaptea asta am să dorm în vie.— Dormi și în pod, nu numai în vie.— S-a copt poama ș-ar putea s-o strice pe toată câinii, mai bine s-o

păzesc, pentru că am muncit un an de zile, sudoarea frunții, la ea.A înjghebat sub dudul din fundul grădinii o colibă, a așternut în

ea două brațe de fân și s-a culcat pe fân, cu capul afară și picioarele înăuntru, ca să poată fuma în voie și, fumând, să contemple cerul de deasupra Dudei, care e același pretutindeni, cu stele galbene, por-

16

tocalii, roșii, cu Carul Mare alunecând încet spre pădurea Crainei, împovărat de adâncă și rodnică neodihnă.

Țigara arde în mâna lui badea Lisandru ca un ochi de veghe. Alături, în iarbă, cântă de se prăpădește un greier. La Nistrul, în vale, orăcăiesc broaștele. Îl supără orăcăitul broaștelor. De când se ține minte îl supără. „N-am să ațipesc un minut, se întoarce badea Lisandru pe altă parte, cum nu le strânge nime la grămadă, să le vândă capitaliștilor, spunea Valentin, când a fost acasă, că-n alte țări lumea mănâncă friptură de broască, d-apoi cum să mănânci friptură de broască, hai? La noi nici după război nu mânca nime, numai Miluță face cu broaștele lizion…”

Miluță, într-adevăr, face cu broaștele lizion. Le prinde pe ma-lul Nistrului și le aduce în piață, între femei, și se joacă cu ele, cu broaștele – le sărută, le mângâie, le alintă, le aruncă în sus și le prinde în palme, le ascunde în sân, le cântă la ureche cântece de dor, le hrănește cu lapte și cu smântână, face haz de necaz într-un cuvânt.

„Nu-i om prost Miluță, –constată într-un târziu badea Lisandru, îi om vesel și plin de viață, nu s-a însurat la vremea lui ș-amu nu se mai însoară, că s-a deprins, pentru ce-i trebuie lui Miluță însurat? După însurătoare vin copiii, iar odată cu ei vin și grijile, mai ales astăzi, când copiii nu vor în ruptul capului să învețe. Înainte învățau ca să poată intra la un institut, la o școală mai mare undeva, iar amu n-au nevoie nici de institut, nici de școală mai mare, amu lucrează în col-hoz ca toată lumea, fără multă bataie de cap; iaca, ce folos că Valentin al meu a terminat institutul, s-a dus ș-am rămas singuri la bătrânețe. Decât așa, mai bine să steie copilul acasă, lângă părinți, am să intru la tovarușul președinte ș-am să-l întreb dacă în colhoz nu-i nevoie de ingineri, să nu umblu eu pe drumuri, că eu nu sunt de umblat pe dru-muri, și nici mamă-sa nu-i de umblat pe drumuri, noi pe lângă casă abia de ne împleticim picioarele”.

Noaptea e fără lună, dar e luminoasă, sau poate că badea Lisan-dru s-a deprins de acum cu întunericul – se uită din gura colibei și vede la zece-douăzeci de pași înainte; foarte bine că noaptea e fără lună, nopțile cu lună nu-i plac, pentru că nu sunt pline de taine, sunt pur și simplu nopți cu lună, refugiu pentru cei îndrăgostiți.

Scapără o stea în ceruri și badea Lisandru, alergând cu privirile după ea, o vede prefăcută-n hulub – alb zăpada hulubul, zboară cu ari-

17

pile întinse și ochii larg deschiși către lume. „În sat la noi nu mai sunt hulubi, ca să vezi, unde-s hulubii din satul nostru, cine i-a stârpit? Când m-am întors eu de la război, satul era plin de hulubi, iar astăzi nici unul de leac, numai turturele și hulubi sălbatici, Aristid îi prinde cu undița, mă rog, n-are decât să-i prindă, îs sălbatici, la urma urmei, dar hulubi domestici n-am văzut să zboare nicăieri, cine să-i crească, oamenii astăzi nu mai vor să-și facă griji cu păsările, poate doar copiii cuiva; trebuie să mă interesez, poate că are cineva, să cumpăr și eu o pereche, îs păsări sfinte, blânde și cuminți, iar Aristid, treaba lui, prindă hulubi sălbatici cât poftește, eu n-am de gând să prind…”

În ceea ce privește hulubii sălbatici și Aristid, badea Lisandru nu insistă asupra cazului, deoarece nu e deloc un caz obișnuit! Aristid prinde hulubi sălbatici cu undița, așa cum ar prinde pește în Nistru. Pune de cu seară o mână de grâu în apă, la muiat, iar a doua zi, cu boabe de grâu umflate și dulci drege undița ș-o aruncă în fața casei. Hulubii sălbatici, pentru că le place grâul ținut în apă, coboară de pe pomi și înghit boabele de grâu la întâmplare, și astfel Aristid îi culege din cârlige fără nicio trudă, cum ar culege dude coapte de pe o creangă plecată peste drum.

Așadar să prindă hulubi sălbatici cu undița, ca Aristid, badea Li-sandru n-are de gând. El are nevoie de hulubi pentru suflet, carne de hulub n-a mâncat niciodată și nici nu vrea să mănânce, păcat să mănânci hulub, mare păcat.

Încearcă să-și aminteacă la cine anume a văzut hulubi și nu-și poate aminti și, fiindcă nu-și poate aminti, gândul îl roade și mai adânc, îl chinuie chiar. Trebuie neapărat să-și cumpere o pereche de hulubi, dar neapărat. „Mâine-dimineață mă duc la piață și-mi cum-păr, la piață sunt, iar dacă nu sunt, găsesc eu dincolo, la iarmaroc.”

Aruncă țigara în vie și închide ochii. Cu ochii închiși se des-coperă deodată soldat, la Königsberg, în centrul orașului, lângă o statuie din fața teatrului, rămasă ca prin minune întreagă în urma bombardamentului. Toate blocurile din preajmă sunt numai ruine, iar statuia a rămas întreagă, neatinsă de nicio schijă, ș-o ploaie de hu-lubi zboară agitat de jur împrejurul ei, și parcă n-ar fi război, parcă nicăieri nu ar exista moarte. Soldații s-au adunat pâlcuri în piața largă și râmată adânc de obuze, hulubii li se așază pe umeri, pe mâni,

18

pe paturile armelor, flutură din aripi și cer demâncare hulubii, sunt flămânzi și speriați, și soldați îi hrănesc cu fărâmituri de pâine, îi netezesc dulce cu palma, îi aruncă în ceruri să populeze seninul amiezii și clipa de răgaz dintre două asurzitoare explozii.

„Mâine îmi cumpăr hulubi, revine badea Lisandru la vorba ve-che, am scăpat viu la Königsberg numai datorită hulubilor, m-am jucat cu ei și am întârziat la masă, dacă nu întârziam, mă îngropa de tot mina ceea nemțească; am să-mi cumpăr o pereche de hulubi, să-i cresc frumos, să zboare toată ziua în jurul casei și să mă bucure.”

A adormit cu gândul la hulubi și tot cu gândul la hulubi s-a tre-zit dis-de-dimineață. A coborât la malul Nistrului, a intrat în apă până la genunchi, s-a spălat pe față, pe mâini, pe umeri, a ieșit, s-a îmbrăcat, s-a pieptănat, a suit pârlazul în grădină, a rupt de pe o viță un strugur și a mușcat din el flămând ca dintr-o hrincă de pâine, pe urmă s-a oprit în pragul casei și-a bătut în ușă.

— Deschide, femeie-hăi, că eu sunt! Ce, nu mă cunoști?!— Te cunosc, dar n-ai mai putut dormi o jumătate de oră?— Mă duc la piață.— Ce să faci la piață?— Să cumpăr o pereche de hulubi.— Hulubi?— Da, hulubi!— Tușești fără ei?— Tușesc.— Știu că n-ai să te joci cu hulubii, slavă Domnului, nu ești în

mintea, copiilor. — Am să mă joc, n-am să mă joc, treaba mea!S-a bărbierit, s-a parfumat, s-a primenit și s-a îndreptat spre

centrul satului.Hulubi în piață n-a găsit – cine să vândă azi hulubi în Duda!

S-a apropiat de Duță Calistrat, care stătea la tarabă și vindea carne (Duță tăiase porcul în ajun), și l-a întrebat în șoaptă dacă nu cumva știe unde-ar putea găsi o pereche de hulubi albi ca zăpada și nicide-cum cărămizii sau porumbaci; și Duță s-a uitat la el de la o parte, și-a dat cu dosul palmei pălăria pe ceafă și s-a făcut a râde:

19

— Ai nevoie de hulubi, badei?— Am nevoie, măi Duță, că de ce să nu am? Vreau și eu să țin

o pereche de hulubi, să nu-mi pară rău odată și odată, toată lumea trebuie să țină câte o pereche de hulubi, te sfătuiesc și pe tine să-ți cumperi.

— Dacă mă sfătui, îmi cumpăr! Vând porcul și îmi cumpăr… Hulubi, badei, nu prea sunt nicăieri. Are numai feciorul lui badea Petre și băiatul lui Nichifor Leibanu…

— Care Petre? Rabovilă?— Rabovilă. Înțelege-te cu el, poate că-ți vinde o pereche, îi ține

după casă, într-o gogineață, ca pe niște… purcei.— Mânțănesc, măi Duță. Cum dai carnea?— Trei carboave chila. Cumpără. Într-ales!— Eu mănânc numai carne de cârlan.— Dară de ce mă zădări?!— De… Întreb și eu. De ce am limbă în gură?Casa lui Petre Rabovilă e încuiata pe dinăuntru, badea Lisan-

dru bate la fereastră și strigă: „Măi Petre, măi!” dar Petre, se vede, nu-i acasă, și badea Lisandru mai bate o dată și acum, când bate a doua oară, îi răspunde feciorul lui Petre, Vasilică.

— Cine-i acolo? Întreabă din tindă Vasilică.— Eu, se apropie de ușa badea Lisandru. Deschide, că n-am să

te mănânc.Vasilică trage zăvorul și apare în prag cu ochii cârpiți de somn.— Tata nu-i acasă, moș Lisandru.— Știu, măi Vasilică, dar eu n-am venit la el, eu am venit la tine,

pentru că eu de tine am nevoie.— Stai oleacă, moș Lisandru, să mă îmbrac.— Nu te îmbrăca, măi Vasilică, nu-i frig. Ai să mai dormi pe

urmă. Eu vreau să te întreb: ai hulubi?— Am. — Îmi vinzi o pereche?— Eu știu…— Te rog să-mi vinzi o pereche, am nevoie de-o pereche de hu-

lubi și-n altă parte n-am putut găsi, mi-a spus Duță Calistrat că nu-mai tu crești hulubi, drept?

20

— Numai eu.— Dă-mi o pereche, ți-o plătesc așa cum spui tu să ți-o plătesc.— Eu nu vând hulubi, moș Lisandru. Dacă ai nevoie de-o pere-

che, îți dau, dar de vândut eu nu vând…— Pe degeaba tot nu-i frumos să-mi dai, măi Vasilică.— Hulubii, moș Lisandru, nu se vând. Se dăruiesc. Mie mi i-a

dăruit badea Cristian Potoroacă, demult, când eram în clasa a patra, și eu i-am crescut, dar de vândut nu-i pot vinde, pot să ți-i dăruiesc și eu, mata știi cum se cresc hulubii?

— Îmi închipui, măi Vasilică. — Dacă nu știi, se întorc la mine.— Zău că, măi Vasilică?— Să-i ții o zi, două închiși și șă-i hrănești pe săturate, să le

placă și să se deprindă, că ei se deprind ca și oamenii, în doi n-are să le fie urât. Cum au să depună ouă, să iei seama să n-ajungă vreun motan la ele.Motanii manâncă și ouă de hulub, și pui.

— Las’ pe mine, măi Vasilică! Am la magazie un pod cât o arie, le fac un cuibar sub un căprior și nu-i mai ajunge niciun motan.

— Dară hai și-ți alege o pereche.Vasilică ia scara de la tindă și trece cu ea după casă. Aici, după

casă, badea Lisandru descoperă o colibă de lemn înălțată pe picioare de piatră, încăpătoare și frumoasă coliba; are o scândură orizontală bătută în față, pe care se plimbă încolo și încoace cel puțin treizeci de hulubi, unul mai frumos decât altul.

— Măi-măi-măi-măi! se miră el ca un copil. Ce de-a hulubi ai tu, măi Vasilică, măi! D-apoi mâncare le trebuie la toată puzderia asta, nu glumă! Bine că tată-tău îi brigadier! Eu mai mult de doi n-am să cresc!

— Pe care-i alegi? se oprește Vasilică, măgulit, în capătul de sus al scării.

— Albi să fie, măi Vasilică. Iaca, pe cela și pe cela dacă se poate.— Se poate.Hulubii nu se tem de stăpânul lor, Vasilică îi prinde și coboară

cu ei jos, și badea Lisandru îi cântărește în mâini ca pe niște mere domnești, mari și grele, și nu știe cum să-i muțumească băiatului, și scoate din buzunar o hârtie de trei ruble și încearcă să i-o strecoare în pumn, dar Vasilică nu se lasă înduplecat, Vasilică o ține una și bună: „Hulubii, moș Lisandru, nu sunt de vânzare, hulubii se dă-

21

ruie, crește-i sănătos, bucură-te de ei și, dacă nu se deprind la mata, vino din nou, am să-ți dau alții, că am de unde alege”.

Cu hulubii în mână, badea Lisandru se întoarce acasă, ca și cum s-ar întoarce de la o mare sărbătoare. „Valentin al meu, își zice în gând, n-a avut parte de copilărie, pentru că așa au fost vremurile, pe unde mai grele, pe unde mai ușoare, ca după război, ce-ai să le faci, astăzi copiii cresc cu hulubi, cu iepuri, cu pisici, cu papagali, cum aș întoarce eu anii înapoi și l-aș face pe Valentin a doua oară copil, să aibă de toate în ogradă și să nu știe ce-i nevoia.”

Ajuns acasă, intră în magazie, închide ușa după el, urcă în pod și dă drumul hulubilor în pod – hulubii zboară pe un căprior și privesc curioși împrejur, și au ochii străvezii ca mărgelele de sticlă hulubii, amețitor de străvezii.

„Să le dau demâncare”, hotărăște badea Lisandru.Intră în casă, lelea Ioana odihnește încă, n-o trezește, nu-i spune

nimic, ia de pe masă o hrincă de pâine și o face fărâmituri într-o farfurie. Ia apoi o cană cu apă, o deșartă în altă farfurie și se întoarce în magazie la hulubi, și le pune farfuriile în față, și hulubii sar de pe căprior fără nicio teamă și ciugulesc din fărâmituri, și-și moaie ciocurile în apă, și badea Lisandru întinde mâna și-i atinge cu vârful degetelor, și hulubii nu se retrag, și el prinde curaj și-i mângâie cu toată palma, cuminte și blând. „S-o chem pe Ioana, să-i vadă și ea, am trăit, iaca o viață și n-am avut hulubi, iar amu, la bătrânețe, ne-am făcut cu ei în pod. Îs tare frumoși.” Le mai aduce un căuș de mălai și iese afară. Soarele abia acum răsare, e zi de sfârșit de vară, aerul e tare ca spirtul și e tămăduitor. Se așază pe scăunelul din fața casei și se gândește că mâine-poimâine va trebui să culeagă poama, să facă vin și, cine știe, să se pregătească de nuntă. „De ce nu se însoară băiatul ista al meu, că-i vremea, de mult îi vremea, iar el nicio grijă, parcă eu și mamă-sa am avea de trăit încă cel puțin câte o sută de ani!”

Pe Nistru, la vale, trec una după alta bărcile pescarilor. „Mi-i poftă de pește, își spune badea Lisandru, observându-le, am să cumpăr două chile, să-l prăjească Ioana cu mămăliguță.” Sare de pe scăunel și se ridică în vârfuri.

— Măi Iarmușca, măi!Dar pescarii nu-l aud, pentru că bate vântul dinspre Nistru;

bărcile alunecă pe ape aidoma frunzelor coapte de stejar; un sticlete

22

se oprește din zbor în vârful prăsadului de lângă drum și începe să cânte, și badea Lisandru se întoarce în călcâie spre el și uită de pes-cari, și se bucură de cântecul păsării și de îndrăzneala ei…

3

L-a chemat într-o bună zi președintele și l-a întrebat:— Bade Lisandru, Valentin n-are de gând să se întoarcă

în sat?— Dar ce să facă Valentin în sat? s-a bucurat badea Li-

sandru.— Să lucreze, a zis președintele. Colhozul are șaizeci de

mașini și treizeci de tractoare…

Acasă nu-l așteaptă nimeni, pentru că n-are cine să-l aștepte.Urcă terptele, descuie ușa, aprinde luminile, dezbracă trenciul

și intră în bucătărie. Ori de câte ori se întoarce de la combinat, aprinde lumina, dezbracă trenciul și intră în bucătărie. Mașinal. În bucătărie se așază pe scaun, pune picior peste picior și se întreabă ce are de făcut. Alege: să plece în oraș sau să nu plece. Când se ho- tărăște să plece în oraș, se spală, își lusruiește pantofii, își calcă pan-talonii în caro-uri, pe care i-a cumpărat la propunera Valeriei, apoi se bărbierește, se îmbracă, își numără banii din portmoneu și iese în curte. Când nu pleacă în oraș, de asemenea se spală, se bărbierește, își lustruiește pantofii, își calcă pantalonii cei de toate zilele și, îm-brăcat în pijama, așteaptă să sune telefonul.

Astăzi n-are nicio dorință să plece în oraș, pentru că afară plouă și pentru că e obosit.

Telefonul sună abia auzit, ca un clopoțel rătăcit într-o noapte de iarnă bătrână cu drumuri înzăpezite și fără de sfârșit.

Valeria telefonează.— Te-am căutat toată ziua, tovarășe inginer.E un fel al ei de a spune. Valeria totdeana hiperbolizează lucrurile.— Bună seara, Valerie.— Nu ştiu dacă-i tocmai bună, tovarăşe inginer.— Dacă nici rea nu e, am impresia.

23

Și-a tras scaunul lângă aparat, dar degeaba și l-a tras. S-a lăsat moale la podea cu aparatul în mână și, sprijinindu-se cu spatele de perete, a suflat ușurel în receptor:

— M-am instalat oleacă mai comod…— Așteaptă o clipă să mă instalez și eu…Valeria locuiește în celălalt capăt de oraș, lucrează la școală

învățătoare, se întâlnesc rar de tot, dar se întâlnesc totuși. — Vasăzică, ce spuneam tovarășe inginer?— Baliverne, Valerie. Spuneai baliverne ca întotdeauna. Nu pu-

teai să mă cauți toată ziua, la mintea cocoșului…— Puteam, nu puteam, dar te-am cautat și, te rog, tovarășe ingi-

ner, nu mă fă mincinoasă, că mă supăr și, dacă mă supar, mă supăr.— Alei! râse Valentin, întinzându-și picioarele de-a curmezișul

coridorului și punând aparatul de telefon pe genunchi. M-ai căutat, zici? Îmi pare bine că m-ai căutat, dar îmi părea și mai bine dacă mă găseai.

— Din când în când, tovarășe inginer, s-ar cuveni ca și dum-neata să telefonezi.

— S-ar cuveni, stimată Valeria Nicolaievna, dar cum să telefo-nez? știi foarte bine că biroul meu nu-i cancelarie.

— De la un telefon public, de la un automat, tovarășe inginer. Aveți un aparat la poarta combinatului, nu-i așa?

— Cum să nu! Avem. Dar, ca să telefonezi de la automat, e ne-apărat nevoie să ai în buzunar măcar o monedă…

— Și tu niciodată n-ai?— Aproape că niciodată…— Să ai, tovarășe inginer!— O să mă strădui de azi încolo. Acuma, odată ce m-ai căutat o

zi întreagă, înțeleg, adică nu înțeleg, dar îmi închipui că s-a întâm-plat ceva extraordinar?

— Da. S-a întâmplat ceva extraordinar. Am cumpărat doua bi- lete la film. Mâine, tu mâine ai zi de odihnă dacă nu mă înșel, ne în- tâlnim la ora șase fix trecute, cum spune tipul ăla din comedie, în parc. Să nu întârzii – asta în primul rând. Să nu uiți să-mi cumperi flori – în rândul al doilea. Și, în rândul al treilea, să mă aștepți o jumătate de oră dacă se întâmplă cumva să nu apar. S-a înțeles?

24

N-a fost la cinematograf nici nu mai știe de când Valentin. De când a văzut-o pe Valeria, iar pe Valeria n-a văzut-o de trei săptămâni: inginerul-șef se află în concediu și Valentin îl înlocuiește lucrând în două schimburi, adică ieșind din casă cu noaptea în cap și întorcân-du-se acasă cu noaptea în spate. Combinatul se află peste drum, s-ar afla mai bine undeva în oraș, să aibă de mers până acolo. Dar com-binatul se află peste drum – o corlată de fier unește blocul în care locuiește cu clădirea combinatului: se țin nevăzătorii de corlată, să nu se abată din cale, să nu cadă, să nu nimerească sub roțile vreunei mașini.Valentin nu e orb și, pentru că nu e orb, nu se ține de corlată, corlata însă și pe el îl duce de mână până la poarta combinatului.

— Nu s-a înțeles nimic, dragă Valeria Nicolaievna.— Mai repet o dată dacă nu s-a înțeles nimic. Am cumpărat

două bilete la film pentru mâine!— Asta am auzit-o și nu era nevoie s-o repeți. Nu s-a înțeles

nimic în sensul că eu, cel care mă știi, n-am dat pe la Duda de-o jumătate de an, dar poate și mai mult, și faptul, îți dai seama, nu e deloc lăudabil. Vine mama la mine în loc să fie invers. Am hotărât, cu alte cuvinte, să folosesc ziua de odihnă de mâine făcând o vizită la părinți. Mă întorc poimâine, nu chiar la șase dimineața, dar mă întorc și, cum mă întorc, te pun la curent. Reușim și poimâine să ne ducem la film.

Valentin se oprește brusc să vadă ce o să zică Valeria, ea însă, tace, pentru că ce poate să zică, nu-l poate convinge să nu plece la părinți, nici nu încearcă, de fapt, să-l convingă, ar fi urât din partea ei să îndrăznească.

— Cu ce pleci, tovarășe inginer?— Cu autobuzul.— Câți kilometri?— O sută patruzeci și unu.— Iar de acolo? — De acolo încă treizeci, cu vaporul.— Jumătate de zi pe drum.— Nu mai puțin.— Departe, tovarășe inginer.— Ai vrut să mă însoțești?— Nu.

25

— De ce numeri kilometrii mei atunci?— Ce-mi rămâne să fac?— Să te ocupi cu treburile tale învățătorești.— Și biletele?— E criză de cavaleri în secolul nostru?— Crezi tu că stau cavalerii pe marginea străzii și mă așteaptă

pe mine?— Nu stau?— Nu stau, tovarășe inginer.— Te duci de una singură dacă nu stau.— Nu.— C-o prietenă. Învățătoarea de franceză, spuneai, se plictisește.

Invit-o pe învățătoarea de franceză.— Să ne plictisim împreună?— Nu mă face să râd.— De ce să râzi?— Că te aud vorbind de plictiseală. Îmi închipui c-ai cumpărat

bilete la un film arab? La filmele arabe, lumea nu se plictisește, ci plânge. O să plângeți și voi.

— Bine, tovarășe inginer.— Și mai departe?— Atât.— Nu-mi spui nimic mai departe?— La revedere.Pune receptorul Valentin, sare în picioare, împinge scaunul lângă

perete, trece în odaie și deschide aparatul de radio. O melodie îm-bătător de lină se prelinge din aparatul de radio, amintindu-i ceva, dar ce anume, nu-și poate da seama. Îngânând încet melodia, intră în bucătărie, scoate din frigider o sticlă cu apă minerală, ia un pahar din bufet și îl umple ochi. N-are nici urmă de gaze apa minerală și, odată ce n-are, de ce s-o mai bea? Varsă paharul în chiuvetă și sloboade apă de la robinet. Miroase a clor apa de la robinet. A clor și a iod. „Cea mai bună băutură este apa de izvor!, își amintește, și stăruie mai departe: Dar în oraș nu sunt izvoare și, pentru că nu sunt, o să mă mulțămesc și cu cea de la robinet, o lume întreagă bea apă de la robinet, țări întregi beau apă de la robinet, Moscova,