2012

© 2014 Alexandra Niculescu© 2014 Herg Benet Publishers, pentru prezenta ediţie

Este interzisă reproducerea totală sau parțială a textelor, pe orice su-port audio, video sau electronic, fără acordul deținătorului drepturilor de autor.

Herg Benet PublishersStr. Dr. Burghelea nr. 22, sector 2, Bucureşti, Româniawww.hergbenet.roeditor@hergbenet.ro

Copertă: The Spartan Bureau

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a RomânieiNICULESCU, ALEXANDRA No, thank you / Alexandra Niculescu. - Bucureşti : Herg Benet, 2014 ISBN 978-606-8530-56-7

821.135.1-32=111

Tipărit în România

Alexandra Niculescu

No, Thank You

FRAGMENTE DIN CARTE

Arno

Când s-au despărțit, și-a luat un câine, nu unul din ăia ca niște păpușici, cum își achiziționează lumea acum, nu ar fi fost pentru el, și-a luat un pui de Weimaraner, nu auzise numele ăsta înainte, comod, nu mult păr, mascul, doar nu era să se mai chinuiască și cu alte accesorii, îl deranja totuși ceva: de la început i-a plăcut de el. Nu-l luase ca să-i placă de el, ca să aibă pe cineva care să-l facă să zâmbească, era vorba de o ocupație care să-l ajute să uite. De fapt, nu era sigur că voia să uite, nu poți să vrei să uiți o relație, asta ar fi fost absurd, oricât de umilitor s-ar fi destrămat, terminat, pus capăt, finalizat. Lui relația îi plăcuse, finalul era cel pe care nu-l suporta. Câinele, cățelușul, fiind pui, era foarte jucăuș, energic, activ, cerea tot timpul atenția lui, altfel i-ar fi distrus casa din prima zi, poate simțise starea lui și n-avea chef să participe la așa ceva, el era la început de drum, plin de iluzii, de ne-voi, de viață, dacă voia un cățel să-l compătimească, ar fi trebuit să-și ia altă rasă, de altă vârstă. Avea dreptul la un stăpân pe măsura lui, așa că ăsta trebuia să-și schimbe atitudinea.

Nu-și luase cățelul ca să intre în vorbă cu alți posesori de câini, pe stradă sau în parc, și totuși se întâmpla mai des decât ar fi crezut sau vrut. Gândea și el la ale lui, având

în același timp atenția îndreptată spre Arno, așa se hotă-râse să-l strige, și deodată se trezea cu câte o tânără aple-cându-se și începând să se joace cu Arno, cum îl cheamă, Arno, ei, ce frumos ești, și-l lua de urechi și-l mângâia și-l pupa pe bot și-l lua în brațe și nu-i mai dădea drumul în timp ce câinele ei aștepta tăcut sfârșitul efuziunii fetei ca să poată începe el acțiunea de recunoaștere și împrieteni-re sau războire cu Arno.

Special ieșea la orele când lumea, presupunea el, are alte ocupații, dar totdeauna apărea câte cineva care gân-dea ca el. A înțeles rapid că tinerele erau atrase doar de Arno și-i puneau lui întrebările pentru că nu puteau pri-mi răspunsurile chiar de la cățel, niciuna nu era interesată să-l întrebe și pe el cum îl cheamă, câți ani are, cum o duce, dacă lumea se poartă bine cu el. Totuși nu se putea înșela, chiar dacă el se credea încă atrăgător, avea deja 65 de ani, nici tânăr, dar nici bătrân, ar fi putut încă să placă și el cuiva. Cuiva mai tânăr decât el, era stânjenit când venea câte o femeie de vârsta lui și începea să facă glume, să se apropie de el, să-i dea de înțeles că era pe gustul ei. Nu suporta, i se părea ceva scârbos, dezgustă-tor, de evitat, nu știa cum s-o ia la fugă. Da, nevastă-sa avea aceeași vârstă, dar cu ea lucrurile stăteau altfel, nu pentru că se menținuse bine, fusese slabă tot timpul, cu aceeași coafură cu cărarea pe stânga de când o cunoscuse, normal că nu mai avea 30, dar el așa o vedea, ca de 30. De ea n-ar fi fugit niciodată, pentru ea n-ar fi simțit dez-gust niciodată, dar femeile astea îi păreau înfiorătoare, cu poftele lor nemascate, toate cu pretextul cățelului, și ele aveau, fiecare avea cățelul ei, toți mici, cârlionțați, cu un ciuf prins sus cu o panglică roz și cu o hăinuță tricotată în cinci culori, să țină de cald, nu înțelegeau și ele cât

de diferit era cățelul lui, Arno n-avea ce să caute lângă jucăriile lor. Una dintre femei, văzându-se respinsă, i-a strigat odată: mai așteaptă tu câțiva ani și n-o să-ți mai vină să respingi nimic. L-a speriat ce i-a spus, s-a îngrozit la gândul că ar putea să ajungă să umble cu cineva care îl dezgusta acum. Ce să facă, așa fusese el întotdeauna, mai exigent, îi plăcea ce-i plăcea și cum îi plăcea, de asta îl jigneau tinerele care nu-i aruncau nici măcar o privire și se jucau doar cu Arno. I-a trecut prin cap s-o sune, să-i spună că și-a luat un cățel, s-o întrebe dacă are și ea. De ce-ar întreba-o așa ceva, când știa că nu-i plăceau câinii, și, oricum, ea-și luase alt bărbat, n-avea nevoie de câine. Dar i-ar fi plăcut totuși să i-l arate pe Arno, cum toată lumea se îndrăgostea pe loc de el, poate l-ar fi îndrăgit și ea, i-ar fi pus întrebări, în timp ce s-ar fi uitat la el, nu la Arno, nu, nu voia să-i spună despre iubitul ei, asta nu-l interesa, dar ar fi vrut s-o audă că-i spune că încă se gândește la el, totuși, 35 de ani împreună nu-și iau zborul la comandă doar pentru că apare un Don Juan care să-ți ia mințile. Așa-i spusese el, ea nu recunoștea, o ținea una și bună că nu-i luase nimeni nicio minte, că nu mai exista de mult nimic între ei, cum să nu mai existe, și iubirea lui ce era, plimbările lor la mare ce erau, nu-și mai vorbeau de mult, o ținea ea, nu se mai recunoștea pe ea, nici pe el, era totul o aberație, erau ani de când încetaseră să fie fericiți când se vedeau, de unde scotea ea toate astea, el era mereu fericit cu ea, clar că Don Juan-ul ăla îi făcu-se ceva, altfel nu venea ea deodată cu toate absurditățile alea, nu erau alea gândurile ei, ea-l înțelegea și știa mereu ce vrea. Cum o fi arătând bărbatul ăsta pe care l-a ales ea, pe care l-a preferat lui, o fi mult mai tânăr, o fi mai bogat, de ce n-a vrut să i-l prezinte, să-i arate măcar o poză, să

poată și el să-și spună: uite bărbatul pentru care m-a pă-răsit nevasta după 35 de ani de căsnicie, să ia poza și să se ducă la maică-sa s-o întrebe: mamă, e ăsta mai frumos ca mine, și maică-sa i-ar răspunde: normal că nu, tu ești cel mai frumos, băiatul mamii, dar nu era vorba de aspect, îi repetase ea, cu gura ei dulce și frumoasă și acum, la 65 de ani îi venea s-o sărute în fiecare zi, nu e că are părul mai des ca tine și n-are nevoie să se vopsească pentru că e tânăr, tânăr, nu e că are ochii mari și deschiși la culoare, nici că n-are barbă aspră și încârligată cum ți-o lași tu, nu e că te depășește în înălțime cu mai mult de zece cen-timetri, nici că mă duce în locuri în care noi n-am fost niciodată pentru că tu strâmbai din nas și mai bine citeai un roman, să ne mai culturalizăm și noi, nu putem să fim ignoranți ca restul lumii, nu e cum îmi sărută mâna și tot ce mai sărută, doar n-oi tânji după detalii acum, e că mă vede cu adevărat, îmi vorbește mie, unui om, nu unei soții limitate și pe care îți închipui c-o cunoști doar pen-tru că împarți aerul dintre aceiași pereți de 35 de ani, de mult nu mă mai cunoști, ți-a fost frică să continui să mă cunoști, las-o acolo, că e a mea, eu să-mi văd de ale mele, acum o să rămâi cu ale tale. Astea și încă niște nimicuri asemenea îi aruncase înainte să plece, totul ca scuză că nu avea o poză cu ăla să-i arate și lui, să știe cu cine se punea. Nu se mai punea cu nimeni, pentru că nu exista niciun concurs, el nu știuse că fusese în pericol, se trezise direct dat afară din cuplu, din căsnicie, nu e asta cruzime, Arno, tu cum ai descrie-o? Arno caută ceva în nisipul din parc, scormonește și miroase și iar scormonește și iar apare posesorul unui alt câine, de data asta e un băr-bat, mai bine, celălalt poate crede că au ceva în comun, se așază în timp ce amândoi cățeii scormonesc în nisip

după ceva, dacă ei scormonesc, fac ceva împreună, omul se simte îndreptățit sau, poate, obligat să împărtășească și ei ceva și începe: mi l-am luat acum doi ani, când m-am despărțit de nevastă-mea, el n-are chef să asculte confesi-uni, nu-i place nimic din ce seamănă cu ceva din ce i se întâmplă lui, da, el și doar el are monopolul despărțirilor, n-are nevoie de alții lângă el, care să creadă că sunt la fel ca el, așa că nu-l încurajează pe celălalt să continue, bun, ți l-ai luat când te-ai despărțit, bravo, felicitări, sau îmi pare rău, bine, ce să-mi pară, ai grijă de el și de tine, la revedere, ar vrea să termine întâlnirea, dar celălalt are alt temperament, e din ăia plângăcioși, fericiți doar când gă-sesc pe umărul cui să se smiorcăie: i-am dat totul, totul, casă, mașină, haine, călătorii, mâncăruri fine, parfumuri, zic eu că mă descurc și în intimitate, mă înțelegi, vorbesc frumos, nu întârzii după serviciu, am pus meditatori la copii, știu să spăl rufele la mașină, i-am dat și am făcut totul și ea pleacă așa, deodată, și ia și copiii, normal, că nu mai e nimic între noi, că nu pot s-o înțeleg, că n-am făcut niciun efort, c-o enervează tot la mine, e clar că-și găsise pe altul care i-a luat mințile, altfel cum să-mi vină ea singură cu bazaconiile astea, n-are ea singură gândurile astea, ea e fată cuminte, la locul ei, ce i-o fi făcut ăla de-a adus-o în halul ăsta nu-mi explic.

Arno a găsit până la urmă, a scos din nisip o păpușă ascunsă acolo de vreun copil, acum se hârjonește cu ce-lălalt câine pentru ea, fiecare crede că i se cuvine. I-ar smulge păpușa și-ar arunca-o, dar e așa amuzant cum o lasă și-o înhață iar și-și scutură botul și urechile în toate direcțiile, sigur că le înțelege pe fetele alea care vin și-l iau în brațe și-l pupă pe bot, nu există cățel mai ademenitor. Nu-l mai ascultă pe omul de lângă el, e plictisitor, bine

i-a făcut nevastă-sa că l-a lăsat, așa bărbat plângăcios și limbut n-a mai întâlnit, trebuie să-și caute alt parc, aici nu-i place ce întâlnește. Îl distrează ritualul spălării lui Arno, când ajung acasă, cățelul se preface că nu vrea să fie spălat, încearcă să scape, dar se lasă prea repede prins, latră în joacă și iar se preface, de data asta că-l mușcă dacă nu-l lasă așa prăfuit cum e, apoi intră singur în baie și așteaptă să-i fie spălate lăbuțele, curat devenind, e în-crezut și se plimbă țanțoș prin toată casa, se oprește în sufragerie, în fața televizorului și știe că o să-i fie servită masa. Pare om Arno ăsta, omuleț, sigur l-ar adora și ea, poate cățelul o să-i ajute să fie iar împreună, îi dă telefon, nu răspunde nimeni, oricum o să găsească numărul lui și o să-l sune, ea nu e insensibilă, o să-și imagineze că e ceva serios de o sună, unde o fi de nu răspunde, or fi împre-ună, doar nu merg nedezlipiți peste tot, are și ea nevoie de timpul ei, spațiul ei, el i le-a respectat totdeauna, dacă asta a fost greșeala, dacă a fost o probă și el a căzut în capcană, ar trebui să se ducă în parcul de care i-a vorbit ea, dar dacă-i dibuiește împreună, pe vreo bancă, giugiu-lindu-se ca doi adolescenți, dacă el e frumos într-adevăr, cum o să se simtă el dacă e văzut, și dacă, dimpotrivă, descoperă vreun bătrânel ca vai de el, ar fi umilința și mai mare că a fost părăsit pentru o scârnăvie. Era să uite de mâncarea lui Arno și nu înțelegea de ce se aud mârâituri din sufragerie, nu poate omul să întârzie cu prânzul cinci minute că, gata, cățelul îl taxează, pe urmă se bosumflă și nu-l mai bagă în seamă câteva ore, până uită ce s-a întâm-plat, e caraghios Arno ăsta, simte că deja sunt o familie, parte dintr-o familie, de fapt.

Parcul e imens, cum ar putea să dea de ea, doar dacă ar suna-o și ar auzi mobilul ei în apropiere. Apare câte

un cățel să-l miroasă pe Arno, niciunul nu e de nasul lui, nu-i place să se apropie atâta de el, apare repede și poseso-rul sau posesoarea, zâmbete, de ce s-or simți obligați să-și zâmbească și să adauge la zâmbet și câte un cuvânt tâmp, da, da, e câinele meu, ce drăguț, fetele numai asta știu să spună, săracele fete, ce vocabular limitat mai au, noroc că au câte un câine care nu le judecă. Puzderie de oameni cu câini, de unde or fi apărut cu toții, până acum nu-și dă-duse seama ce mulți oameni au câini, exagerat de mulți. Simte că nu o s-o găsească în parc, mai îi ține un moș calea, că de unde a luat frumusețea aia de cățel, ei, uite că n-are chef de conversație, nu vrea să-i spună și gata, pen-tru altceva a venit el în parc, îi întoarce spatele și pleacă, mai trebuie să faci și ce vrei, nu asta a făcut și nevastă-sa, a răspuns ea cu adevărat la vreuna din întrebările lui, l-a făcut să înțeleagă de ce îl lasă, ei nu, și-a luat bagajul, până și tabloul ăla pe care i-l făcuse lui cadou, poate nu-și mai aducea aminte sau poate și-o fi dat seama în sfârșit că îl luase pe gustul ei, nu pe al lui. Arno, băiat cuminte, ce prostii a ajuns și el să spună unui cățel, auzi, băiat cumin-te, ca toți ăia a ajuns, trebuie să se controleze și să spună ce gândește, nu formulele posesorului de câine, nu poate să se reducă la niște formule doar pentru că l-a părăsit ea. Oare chiar ajunsese să-l urască, de i-a făcut-o? De fapt, ce-o însemna asta, el n-a simțit ură, adică ură-ură pentru nimeni, și cu atât mai puțin pentru ea. Ar putea să te urască persoana pe care o iubești cel mai mult? Ei uite că s-ar cam putea, altfel de unde atâta mișelie, da, ăsta-i cuvântul potrivit, nevastă-sa s-a comportat mișelește. Ar trebui să se poată obține o hotărâre prin care s-o cheme înapoi acasă, măcar încă un timp, cât să încerce el să n-o mai iubească, cum să n-o mai iubească, dacă ar fi aproape

de el, mai bine o hotărâre prin care ea să-l iubească din nou. Oare chiar nu-l mai iubește deloc? Când a încetat iubirea aia mare a ei cu care îl amenința odată c-o să-l sufoce? Unde s-o fi dus iubirea aia înspăimântătoare cu care-l speria c-o să-l copleșească toată viața, sau cel puțin până la 100 de ani, zicea. Uite c-a prins-o cu minciuna, n-a spus ea că n-a mințit în viața ei și că nici n-ar face-o când el i-a mărturisit că-i uitase numele la a doua întâl-nire, ce vrei, reținusem alte lucruri, eu te iubeam deja, dar numele nu mi se părea că ți se potrivește. Trebuie s-o sune să-i arate c-a mințit, el n-are 100 de ani, are abia 65, ce-o să facă de la 65 la 100 fără iubirea ei? Trebuie să-l cunoască pe Arno, n-o să poată să-l abandoneze și pe el, Arno e un cățeluș vesel, are nevoie de stăpâni veseli, care să râdă cu el, să-l muștruluiască, să-l jughinească, să-l răsfețe și el nu poate să facă toate astea singur. Când o să-l cunoască, n-o să se îndure să-l lase să se transforme într-un câine posomorât și singuratic, cum ar fi dacă ar rămâne doar cu el. L-a luat pe Arno pentru ea, trebuie doar să vină să-l vadă.

Capul puțin într-o parte, ochii larg deschiși, zâmbește, Arno, hai, că tu știi să zâmbești, o ureche pleoștită, una dată neatent peste cap, ca să pară și mai adorabil, una din lăbuțele din față ridicată, așa, încă puțin, stai așa, gata, ai ieșit cum voiam, cu asta o s-o cucerim, nimeni n-ar rezista la așa o poză, i-o trimitem și așteptăm, diseară, cel târziu mâine o să fie aici, cu noi, o să-l fi părăsit, de data asta pe el, pe filfizonul ăla, nici nu mai contează cum arată, mâine o să fim toți trei, nu contează ce-o să-i spună, ce pretext o să găsească, poate să fie: mă întorc la soț pentru cățeluș, vreau să cunosc și eu cățelușul, cine are așa un cățeluș trebuie să fie un om deosebit, tu n-o să

ai niciodată așa un cățel, acum știu că tot pe el îl iubesc, orice pretext ar fi suficient de bun ca să vină înapoi, n-o s-o mai bat la cap cu fotografia ăluia, o să fie de domeniul trecutului, o să fie totul iertat și o s-o luăm de la început, noi trei, Arno.

Baia unchiului

A rămas închis în cameră toată ziua, n-a venit la prânz, nimeni n-a insistat, atunci s-a hotărât, ar fi trebuit să învețe pentru examen, fusese foarte entuziasmat când începuse masteratul, în sfârșit învăța ce-i plăcea, acum avea examenul ăsta și nu reușise să învețe. Toată ziua că-utase alte informații și totul de ieri, de când auzise ideea printre știrile de la radio, crezuse că ar fi mult mai com-plicat, de fapt nu exista nicio piedică, făcuse armata și-l cunoștea pe Unai, oricând, dacă asta vrei, pot să aranjez, dar așa, pentru tine, lucrurile n-ar trebui să se facă așa, dar gândește-te bine, nu e o joacă, odată ce ajungi acolo, n-o să mai fie la fel, s-ar putea să reacționezi cum nici nu-ți imaginezi, nu e pentru oricine. El știa, știa foar-te bine, urmărise zeci de documentare, de curiozitate, nu i-ar fi trecut prin cap să se gândească serios să ple-ce acolo. Odată ce dau drumul la formalități, nu te mai răzgândești, avem nevoie de minți mature, nu ne batem joc, am un nume, înțelegi. Da, foarte bine, diseară vă dau răspunsul, mulțumesc mult.

Cu o săptămână în urmă sor-sa venise de la școală, de mână cu un băiat, intraseră în casă și strigaseră: ne-am căsătorit! Maică-sa era la birou, făcea calcule: bine, mă bucur, vezi să-ți faci temele, frati-su lucra în sufragerie,

Cuprins

Arno ........................................................................... 5Baia unchiului ........................................................... 15Cafeneaua 0 .............................................................. 29Căpșunica ................................................................. 35Colacul de salvare ..................................................... 41Dincolo de gard ........................................................ 47Doar o emisiune ....................................................... 67Enzo sau Palma Orașului ............................................ 75Ferestrele .................................................................. 81Floare de nu-mă-uita ................................................ 85Lalele de import ....................................................... 93Lula-scuza ............................................................... 101Nota ....................................................................... 107O glumă în Paris ..................................................... 111O seară pentru Bloomberg și Gekrepten .................. 119Poveste ................................................................... 127Prima carte ............................................................. 133No, Thank You ....................................................... 149Punga albastră ........................................................ 165Soldații porumbeilor ............................................... 173Sonete la d-uzină ..................................................... 181Trei versuri nătânge ................................................. 187Ușa închisă ............................................................. 195Jinduirile ceții ......................................................... 201Zece sticle cu apă sau Deșert labirintic ..................... 235Promisiunea ........................................................... 241Resturi de pizza ....................................................... 265

www.hergbenet.ro

Herg Benet Publishers

Bun de tipar: octombrie 2014. Apărut: 2014.Editura Herg Benet, Str. Dr. Burghelea 22,

sector 2, Bucureşti, România.E-mail: editor@hergbenet.ro

Tipărit în România.