aniversări

document 2012 4 (58) 1

La 23 februarie 2006, prin Ordinul ministrului apărării nr. M 32, ziua de 9 octombrie este

introdusă în galeria tradiţiilor de cinstire şi sărbătorire a armelor şi specialităţilor militare ca Ziua Resurselor Umane. Actul de naştere a structurii centrale de personal a fost semnat când domnitorul Alexandru Ioan Cuza a promulgat, în anul 1862, Înaltul Decret prin care Ministerul de Război, rezultat în urma unifi cării politico-administrative, era organizat pe două direcţii: I-a Direcţie Personal şi Operaţii Militare şi a II-a Direcţie Administraţia Generală.

Principalele atribuţii ale Direcţiei Personal şi Operaţii Militare erau: dislocarea şi disciplina trupelor, marşurile şi manevrele, organizarea taberelor de instrucţie; recrutarea: stabilirea contingentelor, chemarea recruţilor, încorporarea şi eliberarea documentelor de lăsare la vatră etc.; organizarea oştirii, a efectivelor şi a lucrărilor statistice; evidenţa perso nalului armatei (registrele matricole) şi a personalului administrativ; studierea şi modifi carea regulamentelor militare; publicarea decretelor domneşti; angajările/reangajările în armată (în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza serviciul militar a devenit obligatoriu pentru toţi cetăţenii).

De exemplu, Direcţia Personal şi Operaţii Militare elabora ordine ale ministrului de Război atât pentru organizarea procesului de recrutare şi selecţie pentru şcolile militare, cât şi pentru organizarea învăţământului militar prin întocmirea tematicii concursurilor de admitere şi a metodologiilor de desfăşurare a acestora. Structura examenului de admitere în şcoala militară de ofi ţeri demonstrează complexitatea şi gradul de erudiţie al celor care aspirau la o carieră de ofi ţer în armată. Astfel, examenul era constituit din două probe, scris şi oral. Cerinţele scrise cuprindeau: dicte român (dictare);

150 DE ANI ÎN SLUJBA OAMENILOR

General-maior dr. Dumitru SESERMAN1

teme franceze asupra părţilor elementare; teme germane; desen liniar, părţile fi gurii omului într-un fel corect după modele date; caligrafi a, scrisoare corentă, ordinară, dreaptă şi plecată. Examenul oral cuprindea opt etape multidisciplinare: cursul religios, catehism elementar, limba română, limba franceză, limba germană, aritmetica, istoria Principatelor, geografi a.

Dezvoltarea diferitelor componente ale administraţiei militare centrale şi apariţia, în timp, a unor noi arme şi specializări militare au făcut ca, de-a lungul existenţei sale, actuala Direcţie Management Resurse Umane să parcurgă un proces continuu de schimbări de structură şi de denumire.

În toţi cei 150 de ani de existenţă, structura centrală de personal a Armatei a funcţionat fără întrerupere sub diferite denumiri, care gravitează în jurul noţiunii de personal: Direcţia Personal şi Operaţii Militare, Direcţia Serviciului de Stat Major şi a Infanteriei, Direcţia Infanteriei, Cavaleriei şi Personalului, Direcţia Gene rală a Personalului, Direcţia Cadrelor Armatei, Direcţia Cadre şi Învăţământ.

De-a lungul timpului, Direcţia a fost condusă de importante personalităţi mi li tare. Primul şef al Direcţiei Personal şi Operaţii Militare a fost colonelul Alexandru Christea (înlocuit la scurt timp, cu maiorul Gheorghe Catargiu, care va face ulterior carieră diplomatică), iar şef al primei „diviziuni”, căpitanul Eustaţiu Pencovici, viitor ministru de război în guvernul condus de Ion Ghica.

Direcţia a fost condusă de personalităţi importante, unele dintre acestea cunoscute şi prin prisma activităţilor în sfera operativă a armatei.

Astfel, galeria şefi lor de direcţii este onorată cu nume, precum generalul de divizie Vlădescu Matei, generalul de divizie Ion Argetoianu, generalul de corp de armată Eremia Grigorescu sau generalul de corp de armată Nicolae Şova.

Generalul de divizie Matei Vlădescu, la 10 mai 1866, a fost numit director al Direcţiei 1 Personal şi Operaţii Militare din Ministerul de Război, funcţie pe care a îndeplinit-o până la 24 februarie 1868.

Într-un raport adresat ministrului de Război al Franţei, la 15 octombrie 1886, maiorul R. Meyner – un bun cunoscător al realităţilor militare româneşti, afl at în 1860. Şcoala de Ofi ţeri

4 (58) 2012 document2

aniversări

misiune în ţara noastră – aprecia că generalul Vlădescu „este inteligent, instruit, vorbeşte puţin şi cu uşurinţă. Este foarte energic. Are mari calităţi militare şi este la curent cu toate progresele care se realizează în străinătate. În caz de război este potrivit pentru un comandament important”2.

Între 5 noiembrie 1889 şi 15 februarie 1891 a fost ministru de Război în guvernul prezidat de generalul George Manu, iar din 1892, şef al Casei Militare Regale. A participat la elaborarea hărţii României, împreună cu statul major austriac.

Generalul de divizie Ion Argetoianu s-a distins nu numai ca ofi ţer de specialitate în arma tehnică de geniu, dar, mai ales, ca ofi ţer de stat major, sub ordinele colonelului Cerchez, în luptele de la Opanez, Bucoava, Plevna. Un amănunt pe care merită să-l amintim este acela că faimosul comandant al trupelor turceşti de la Plevna, Osman Paşa, s-a predat locotenent-colonelului, pe atunci, Ion Argetoianu.

A fost membru în Consiliul Superior al Armatei şi a îndeplinit diferite funcţii, de execuţie şi de comandă. Între anii 1881 şi 1882 a condus Direcţia 1 Personal şi Operaţii Militare din Ministerul de Război. După pensionare, Ion Argetoianu şi-a început activitatea politică în Partidul Conservator; a fost deputat, senator, vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor şi preşedinte al Senatului. În 1912, a fost ministru de Război în guvernul prezidat de Titu Maiorescu.

Generalul de corp de armată Eremia Grigorescu şi-a încheiat mandatul ca şef al structurii de personal (1913-1914), iar ulterior a ajuns comandantul Armatei 1, lansând la Oituz în 1916 celebra lozincă „Pe aici nu se trece”. Constantin Kiriţescu spunea despre Eremia Grigorescu că „era întruparea tipului clasic al soldatului de rasă – mândru ca un muschetar, viteaz ca un cavaler medieval. …Optimismul său robust îşi găsea expresiunea în formele romantice, ce deveneau populare, impresionau corpul ofi ţeresc şi masele soldăţimei şi le ridica moralul”3.

Nicolae Iorga scria: „Generalul Eremia Grigorescu a contribuit esenţial la izbânda de la Mărăşeşti prin acea însuşire

fericită între cele fericite, care e siguranţa de sine, încrederea absolută în succes, farmecul ce aceste calităţi de voinţă îl exercită asupra tuturor celor care stau sub ordinele unui asemenea om, sugestionaţi de cuvântul, de gestul, dar mai ales de neclintita lui hotărâre”4. În 1918, a fost ministru de Război în guvernul condus de generalul Constantin Coandă.

Generalul de corp de armată Nicolae Şova, personalitate de excepţie a Armatei Române, a participat la campania din 1913 în Bulgaria, la acţiunile ofensive de pe Valea Uzului, la luptele de pe Argeş, de la Odobeşti, Ţifeşti, Pralea – în războiul de întregire, dovedind pretutindeni rezistenţă, pricepere şi curaj. A luat parte la campania din 1919, contribuind, până

la ocuparea Budapestei, la eliberarea oraşelor Târgu Mureş, Turda, Cluj, Baia Mare şi Sighet. Generalul Dumitrescu l-a apreciat ca fi ind „un ofi ţer de valoare, pe care se poate conta în orice împrejurări”5.

Timp de trei ani a reprezentat Armata Română în capitala Austriei, ca ataşat militar, iar între 10 februarie 1939 şi 10 ianuarie 1940 a condus Direcţia Personalului. În această funcţie, rezultatele generalului Nicolae Şova „au fost uimitoare: a restabilit prestigiul acestei Direcţii prin aspra corectitudine ce a întronat; … este generalul care a fost pus la locul unde oştirea are nevoie de un om care să întrunească calităţile deosebite ce le are”6 – aprecia subsecretarul de stat în Ministerul Apărării Naţionale, generalul Gheorghe Mihail.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial a condus operaţiile militare pentru eliberarea Basarabiei (în luptele de la Fălciu, Bogdăneşti, Ţiganca) şi pe cele pentru cucerirea Odessei. A fost apreciat de către generalul Vasile Atanasiu ca fi ind „printre marii noştri generali de război, care vor fi înscrişi în istoria neamului nostru şi al cărui nume va fi înscris printre eroii săi”7.

După cel de-al Doilea Război Mondial, indiferent de denumirea avută, compartimentele de bază ale structurii centrale de personal şi-au păstrat nucleele de competenţe, reuşind astfel să funcţioneze efi cient, pentru a asigura armatei necesarul de resurse umane.

Anul 1997 reprezintă un punct de infl exiune în dinamica problematicii resurselor umane, când în contextul modernizării armatei, sfera de competenţe a direcţiei a fost diversifi cată, prin alăturarea domeniului învăţământului militar celui al managementului personalului, aceasta primind denumirea actuală – Direcţia Management Resurse Umane.

Principalele modifi cări ale structurii direcţiei au început, însă, în primul trimestru al anului 1990, la 1 martie, când denumirea Direcţiei Cadre şi Învăţământ se transformă în Direcţia Cadre, conform Ordinului ministrului apărării naţionale nr. M. 15 din 1 martie 1990.

Centrul de Instrucţie al Corpului 6 Armată

aniversări

document 2012 4 (58) 3

În acelaşi timp, prin Ordinul Marelui Stat Major din 10 martie 1990, se desfi inţează Secţia Învăţământ şi atribuţiile acesteia sunt eliminate dintre atribuţiile direcţiei.

O altă modifi care importantă a structurii, ce a decurs din schimbarea politicilor de personal este consemnată prin Dispoziţia Marelui Stat Major din 16 martie 1990 care desfi inţează statele majore de pregătire militară a studentelor şi studenţilor, cadrelor didactice şi personalului tehnic-administrativ de pe lângă instituţiile civile de învăţământ superior, care erau subordonate Direcţiei Cadre şi Învăţământ. Aceste evenimente au angrenat multe schimbări în statul de organizare a direcţiei şi în structura de personal, mulţi dintre ofi ţerii şi subofi ţerii direcţiei fi ind numiţi în funcţii la Inspectoratul General pentru Învăţământ Militar.

Prin Decretul nr. 172 din 23 martie 1990, generalul-locotenent Traian Liviu Ciubăncan a fost eliberat din funcţia de şef al Direcţiei Cadre şi a fost trecut în rezervă, iar funcţia de şef al instituţiei a fost ocupată ulterior de către colonelul Dumitrescu Victor. În luna septembrie a anului 1990, prin noul stat de organizare apărea noua denumire de Direcţia Personal.

La începutul anului 1991, Direcţia Personal, condusă de către general-maiorul Ion Victor Dumitrescu, cuprindea un număr de 129 de persoane, dintre care 2 generali-maiori, 106 cadre militare, ofi ţeri şi subofi ţeri, 21 de salariaţi civili, dactilografi şi programatori.

Luna decembrie a anului 1991 aduce noi schimbări la conducerea direcţiei, generalul-maiorul Victor Dumitrescu a fost trecut în retragere, prin Decretul nr. 104 din 2 decembrie 1991, iar generalul-maior Gheorghe Valeriu Vasilescu a fost eliberat din funcţia de locţiitor şi numit în funcţia de şef Direcţie Personal prin Ordinul ministrului apărării naţionale nr. M.P. 1079 din 23 decembrie 1991.

Anul 1992 reprezintă un an de stabilitate în ceea ce priveşte organigrama şi conducerea direcţiei, însă în toamna anului 1993, la 30 octombrie, Direcţia Personal a Ministerului Apărării Naţionale şi structurile subordonate acesteia au un nou stat de organizare. Este o perioadă destul de tensionată pentru per so nalul direcţiei, întrucât au loc multe numiri în funcţii în aceeaşi structură sau în alte structuri ale ministerului şi transferuri în alte instituţii.

Anul 1995 a fost caracterizat de o intensă activitate legislativă pentru aplicarea unitară şi integrală a prevederilor Legii nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare. Astfel, în Direcţia Personal au fost elaborate următoarele acte normative: „Instrucţiuni privind sistemul de evidenţă a cadrelor militare în activitate şi în rezervă din M.Ap.N., în timp de pace”, aprobate prin O.G. nr. 31 din 1 august 1995; „Instrucţiuni privind aprecierea cadrelor militare, în timp de pace”, aprobate prin O.G. nr. 33 din 11 august 1995;

„Regulamentul consiliilor de onoare (R.G.-7)”, aprobat prin O.G. nr. 36 din 25 august 1995; „Regulamentul consiliilor de judecată (R.G.-8)”, aprobat prin O.G. nr. 37 din 25 august 1995; „Instrucţiuni referitoare la aplicarea unitară a unor prevederi ale Legii nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare”, aprobate prin O.G. nr. 44 din 18 septembrie 1995, precum şi „Nomenclatorul armelor, serviciilor şi specialităţilor militare ale ofi ţerilor, maiştrilor militari şi subofi ţerilor în activitate şi în rezervă din Ministerul Apărării Naţionale”.

În anul 1996, s-a continuat acest proces şi au fost elaborate o serie de norme metodologice, astfel: „Norme metodologice privind elaborarea, avizarea şi înaintarea spre aprobare a lucrărilor din domeniul activităţii de personal” şi „Norme de modifi care şi completare a instrucţiunilor privind aprecierea cadrelor militare, în timp de pace”.

La data de 30 aprilie 1997, s-a constituit Direcţia Management Resurse Umane prin reorganizarea Direcţiei Personal a Ministerului Apărării Naţionale şi a Direcţiei Învăţământului Militar din compunerea Departamentului pentru Politica de Apărare şi Relaţii Internaţionale, în baza Ordinului ministrului apărării naţionale nr. M 25 din 18 aprilie 1997, emis pentru aplicarea Hotărârii Guvernului României nr. 0110/1997. Prin Ordinul ministrului apărării naţionale, la 25 aprilie 1997, şeful Direcţiei Personal a Ministerului Apărării Naţionale, generalul de brigadă Valeriu Vasilescu a fost eliberat din funcţie şi numit şef al Corpului de Control al ministrului apărării naţionale.

În funcţia de şef al acestei structuri a fost numit

generalul de brigadă Vasile Neculai Bălan, şeful Direcţiei

Învăţământului Militar (Ordinul ministrului apărării

naţionale nr. MP 446 din 28 mai 1997).

Generalul-locotenent dr. Neculai Bălan a condus

nou înfi inţata structură, Direcţia Management Resurse

Umane, până în anul 1999, când a fost numit ataşat al

apărării la Ambasada României din Washington, funcţie pe

care a îndeplinit-o până în 2001, anul în care a fost trecut în

rezervă cu drept de pensie.

1924. Elevii Şcolii Militare de Ofi ţeri de Rezervă de la Sibiu

4 (58) 2012 document4

aniversări

Perioada 1997-1999 a fost marcată de ample modifi cări în domeniul învăţământului militar, precum şi în structura direcţiei şi a domeniilor sale de activitate. Prin Ordinul nr. M. 12 din 21 februarie 1997, ministrul apărării naţionale a aprobat înfi inţarea şcolilor de aplicaţie ale armelor şi desfi inţarea institutelor militare de învăţământ şi a centrelor de perfecţionare a pregătirii cadrelor.

De asemenea, în iunie 1998, au intrat în vigoare „Instrucţiunile privind managementul învăţământului militar”, aprobate de către ministrul apărării naţionale, care se referă la: obiectivul fundamental al învăţământului militar şi fi nalitatea acestuia, organizarea şi componenţa acestuia, precum şi obiectivele fi ecărei forme de învăţământ, structura anului de învăţământ, planul de învăţământ şi programa analitică.

În baza Ordinului ministrului apărării naţionale nr. M. 100 din 6 octombrie 1998, începând cu 1 iulie 1999, au fost înfi inţate Birourile de informare-recrutare la nivelul judeţelor şi sectoarelor municipiului Bucureşti (47) şi Centrele zonale de selecţie şi orientare (3).

La aceeaşi dată, Direcţia Management Resurse Umane preia în compunere mai multe structuri: Secţia Organizare şi Politici de Salarizare, Secţia Investigarea Stării Perso-nalului, Secţia Asistenţă Religioasă, Secţia Veterani de Război, Cadre Militare în Retragere şi în Rezervă şi subordonează Centrul Metodologic pentru Selecţie Aptitudinală şi Psihologică.

În baza Ordinului ministrului apărării naţionale nr. M. 48 din 25 mai 1998, au fost aprobate „Normele privind reconversia profesională în Ministerul Apărării Naţionale”.

În anul 1999, la conducerea Direcţiei Management Resurse Umane este numit colonelul Filip Ion Gurgu. După absolvirea academiei în anul 1978, a îndeplinit mai multe funcţii de comandă şi de instructor la Şcoala de Ofi ţeri Activi de Artilerie şi Rachete Antiaeriene. După 1980, până în anul 1997, a îndeplinit funcţii de conducere a structurilor de formare ofi ţeri activi şi de organizare a învăţământului în cadrul Direcţiei Învăţământ Militar. Din anul 1997, a fost locţiitor al şefului Direcţiei Management Resurse Umane până la 12 decembrie 1999, când devine şeful acestei direcţii.

În anul 2000, necesitatea integrării în structurile euroatlantice a generat un amplu proces de restructurare şi de reformă a politicilor de personal în vederea asigurării interoperabilităţii. În acest sens, s-a constituit, şi la nivelul

Direcţiei Management Resurse Umane, Grupul de lucru pentru coordonarea reformei şi integrare euroatlantică sub conducerea colonelului George Diga. În perioada 4-7 martie 2000, România a participat la Reuniunea Comitetului Politico-Militar al NATO care s-a desfăşurat în format „19+1” la Cartierul General al NATO de la Bruxelles. Din delegaţia militară română, condusă de secretarul de stat pentru politica de apărare, a făcut parte şi colonelul Ion Gurgu, şeful Direcţiei Management Resurse Umane. Agenda de lucru a reuniunii a cuprins multe discuţii a căror problematică a fost integrarea României în NATO: s-a analizat pachetul de Obiective de Parteneriat propus României, s-a adoptat Planul Naţional Anual de Pregătire a Integrării României în NATO, s-a evaluat participarea României la Programul Individual de Parteneriat în anul 1999 şi activităţile bilaterale ale României în domeniile prioritare ale Parteneriatului pentru Pace.

În luna mai, a intrat în vigoare un nou stat de organizare al direcţiei, structura acesteia a fost modifi cată prin mutarea

Secţiei de Investigare a Stării Personalului la Inspectoratul General al Ministerului Apărării Naţionale.

La 1 august 2000,

direcţia se restructurează

din nou, astfel încât au

rămas trei secţii, două

secţii reunindu-se într-un

serviciu – Serviciul Reconversie, Asistenţă Postcarieră, Veterani de Război, Cadre Militare în Rezervă şi

în Retragere, iar Centrul Metodologic pentru Selecţie Aptitudinală şi Psihologică a ieşit din subordinea direcţiei

şi s-a subordonat Statului Major General.

Luna septembrie 2000 a fost marcată de mai multe

activităţi internaţionale, în domeniul învăţământului

militar şi al reconversiei profesionale a personalului militar

disponibilizat. La nivelul direcţiei, s-a constituit Grupul de lucru pentru elaborarea testelor privind evaluarea cunoştinţelor de limbi străine, conform STANAG 6001,

grup care a avut o activitate intensă de colaborare

internaţională în cadrul seminariilor desfăşurate la Centrul

Marshall, Garmish, din Germania.

Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 137 din

31 august 2000, privind prevenirea şi sancţionarea tuturor

formelor de discriminare a declanşat a serie de măsuri foarte

importante pentru integrarea personalului de gen feminin în

rândul efectivelor armatei. Începând cu anul de învăţământ 2001-2002, instituţiile militare de învăţământ vor pregăti personal militar profesionalizat şi din rândul femeilor.

1927. Un grup de elevi ai Şcolii Militare de Ofi ţeri

aniversări

document 2012 4 (58) 5

Accesul candidaţilor de gen feminin a fost permis în colegiile militare liceale, în şcolile de maiştri şi subofi ţeri, precum şi în instituţiile militare de învăţământ superior. Această reglementare prevedea următoarele: criteriile de recrutare, probele de selecţie şi admitere a femeilor vor fi aceleaşi ca şi pentru candidaţii de gen masculin; numărul de locuri pentru persoanele de gen feminin sunt incluse în cifrele de şcolarizare pentru fi ecare categorie de instituţii militare de învăţământ; nu vor exista locuri separate, orice candidat care îndeplineşte condiţiile de admitere, indiferent de gen, fi ind acceptat în sistemul militar de învăţământ. De asemenea, pe timpul şcolarizării şi în viitoarea carieră, femeile vor fi repartizate în unităţi mixte şi vor participa împreună cu bărbaţii la toate activităţile de instrucţie şi educare, în conformitate cu standarde unice de califi care militară. Au existat, totuşi, anumite excepţii, deoarece nu au fost acceptate, la admitere şi pe parcursul şcolarizării, femeile însărcinate, iar cazarea personalului militar feminin era realizată în locuri separate de cele ale bărbaţilor. Problematica integrării femeilor militar profesionist a fost în atenţia factorilor de decizie, iar implicarea direcţiei s-a materializat prin participarea anu-ală la Conferinţa Comitetului Femeilor din Forţele NATO şi implementarea politicilor comune membrilor alianţei.

Anul 2001 a reprezentat un an marcat de restructurarea arma-tei, de implementarea unor noi politici care să asigure interoperabilitatea cu structurile Alianţei Nord-Atlantice. Preocupările pentru protecţia socială a personalului militar disponibilizat s-au concretizat prin Ordinul comun al ministrului apărării naţionale şi al ministrului educaţiei şi cercetării nr. M. 80 din 7 iunie 2001 privind unele măsuri de protecţie socială a personalului militar disponibilizat ca urmare a restructurării Armatei României, prin care s-au reglementat ocuparea posturilor didactice vacante din învăţământ şi cheltuielile pentru pregătirea cadrelor militare în departamentele pentru pregătirea personalului didactic dintr-o universitate de stat.

La data de 18 octombrie 2001, a fost emis Ordinul ministrului apărării naţionale nr. M. 169 pentru aprobarea „Normelor metodologice de aplicare a Ordonanţei Guvernului nr. 7/1998 privind unele măsuri de protecţie socială a personalului militar şi civil care se vor aplica în perioada restructurării marilor unităţi, unităţilor şi formaţiunilor din compunerea Ministerului Apărării Naţionale, aprobată prin Legea nr. 37/2001”.

În baza Ordonanţei de Urgenţă nr. 90 din 21 iunie 2001 a fost aprobat, prin Hotărârea Guvernului României nr. 582 din 21 iunie 2001, „Ghidul carierei militare”, ale cărui prevederi au intrat în vigoare de la data de 30 iulie 2001.

În anul 2002, pregătirea evaluării structurii în vederea aderării la structurile NATO a fost principala preocupare a direcţiei. Pentru pregătirea vizitei de evaluare NATO, din perioada 26 februarie - 1 martie 2002, la nivelul direcţiei s-au stabilit responsabilităţile de coordonare a activităţii de pregătire, de transmitere a informaţiilor statistice despre existentul personalului, fl uxurile de personal, managementul carierei militare, reconversia profesională a personalului disponibilizat, competenţele lingvistice, pregătirea prin cursuri, gestionarea resurselor umane.

Prin Planul de implementare a obiectivului „Reforma sistemului de învăţământ militar”, asumat de Direcţia Management Resurse Umane în cadrul Programului Naţional de Aderare din Ciclul III MAP, Secţia Promovare,

Recrutare, Selecţie şi Pregătire Resurse Umane răspundea de obiectivul E: E1) Perfecţionarea siste-mului de învăţământ militar românesc; E2) Cunoaşterea limbii engleze; E3) Formarea şi pregătirea cadrelor militare. Pentru a monitoriza şi evalua stadiul înde-plinirii obiectivelor c o r e s p u n z ă t o a r e

domeniilor prioritare din Programul Naţional de Aderare la NATO care sunt în responsabilitatea direcţiei, precum şi pentru proiectarea reperelor ciclului IV M.A.P. s-au constituit două colective de lucru, sub coordonarea colonelului George Diga, care au avut în atenţie atât problemele de pregătire a personalului şi de învăţământ militar, cât şi cele de management al personalului.

Activităţile direcţiei pentru organizarea programelor

de reconversie profesională s-au concretizat prin elaborarea

Ordinului comun al ministrului apărării naţionale şi al

ministrului muncii şi solidarităţii sociale nr. M. 16 din

12 februarie 2002, prin care s-a aprobat Actul adiţional la

Acordul de colaborare între cele două ministere în vederea

aplicării unor măsuri active de protecţie socială pentru

personalul militar disponibilizat. Pentru prima dată,

s-a desfăşurat Bursa locurilor de muncă pentru cadrele

militare disponibilizate, la Centrul Militar Judeţean Buzău,

împreună cu A.J.O.F.M., activitate prin care s-a urmărit

creşterea gradului de ocupare a militarilor disponibilizaţi.

1930. Elevii Şcolii Pregătitoare de Ofi ţeri de Infanterie

4 (58) 2012 document6

aniversări

Printre cele mai importante acte normative care au decurs din nevoia de interoperabilitate cu structurile şi politicile de personal din cadrul Alianţei Nord-Atlantice şi a reformei structurilor militare din Armata României au fost: Ordinul ministrului apărării naţionale pentru aprobarea „Instrucţiunilor privind corpul instructorilor militari din instituţiile militare de învăţământ” (colectiv de elaborare – colonel Zamfi r Vasiloni, colonel Vasile Ciulic, maior Marian Zancă, funcţionar public Viorica Ghiulea); Ordinul ministrului apărării naţionale pentru aprobarea „Concepţiei de pregătire a personalului militar şi civil, în scopul preluării unor funcţii în structurile NATO” (colectiv de elaborare – colonel George Diga, funcţionar public Viorica Ghiulea); Ordinul ministrului apărării naţionale pentru aprobarea „Concepţiei privind managementul personalului civil din Armata României” (colectiv de elaborare condus de colonelul Adam Constantin şi din care au făcut parte funcţionarii publici responsabili de politica de personal a funcţionarilor publici şi a salariaţilor civili din armată –

funcţionarii publici Lavinia Vasile, Ramona Stan, Mariana

Mincu, Georgeta Perneş, Irina Ursan); Ordinul ministrului

apărării naţionale pentru aprobarea „I.M.-3/1, Norme de

organizare şi funcţionare a colegiilor militare liceale” şi

Ordinul ministrului apărării naţionale pentru aprobarea

„I.M.-3, Concepţia pregătirii prin cursuri a personalului

militar profesionalizat” (colective conduse de colonelul

George Diga), Ordinul ministrului apărării naţionale pentru

aprobarea „Normelor metodologice privind încadrarea în

condiţii deosebite, speciale şi alte condiţii, specifi ce cadrelor

militare în activitate” (colectiv de elaborare – colonelul

Adam Constantin, maior Dan Şuţu, căpitan Adela Vâlcu)

şi Ordinul ministrului apărării naţionale pentru aprobarea

„M.R.U.-1, Norme privind sistemul de gestiune a resurselor

umane în Armata României” (colectiv de elaborare coordonat

de colonelul Marian Ion).În anul 2003, structura direcţiei se modifi că prin

adăugarea în compunerea acesteia a două structuri:

Biroul Secretariat Tehnic şi Biroul Testare Cunoştinţe

Limbi Străine.

La începutul anului, în data de 8 ianuarie 2003 a avut loc

un eveniment important, când s-a înfi inţat primul incubator

de afaceri în Bucureşti, destinat cadrelor militare în rezervă

şi personalului disponibilizat din industria de apărare, a

cărui activitate a fost fi nanţată prin Banca Mondială, iar

managementul incubatorului a fost asigurat de Centrul

Incubator Tehnologic şi de Afaceri. Inaugurarea ofi cială

a avut loc la data de 2 iulie 2003, în prezenţa ministrului

apărării naţionale şi a ministrului muncii, solidarităţii sociale

şi familiei.

Anul 2003 se remarcă prin activităţi internaţionale

importante pentru dezvoltarea programelor de pregătire

prin cursuri de carieră şi de specialitate a personalului militar

şi de învăţare a limbilor străine, pentru realizarea efi cientă

a recrutării şi selecţiei personalului militar profesionalizat.

Astfel, la Direcţia Management Resurse Umane au avut loc

întâlniri cu delegaţia franceză condusă de directorul adjunct

al Direcţiei Cooperare Militară şi Apărare din Ministerul

Afacerilor Externe din Franţa, cu profesori ai Şcolii de

Limbi Străine a Forţelor Canadiene, cu delegaţia austriacă

în cadrul unui proiect comun de studii privind pregătirea de

nivel înalt a ofi ţerilor. De asemenea, au avut loc întâlniri ale

specialiştilor din direcţie cu ataşatul militar al Marii Britanii

în România şi cu directorul pentru proiectele de limba

engleză de la Consiliul Britanic în vederea prezentării celor

mai importante repere din programul britanic de sprijin al

Armatei României în învăţarea limbii engleze.

Anul 2004 debutează cu o intensă activitate

internaţională, remarcabilă fi ind participarea la Reuniunea

Comitetului NATO pentru Personal şi la Conferinţa analizei

stadiului fi nal a organizării structurilor NATO autorizate

la pace, desfăşurată la Statul Major Militar Internaţional

din Bruxelles.

Deşi direcţia îşi păstrează efectivul, se constată o

intensifi care a activităţilor de cooperare internaţională şi, mai

ales, a activităţii de elaborare a actelor normative specifi ce

managementului resurselor umane. Astfel, au fost elaborate

noi reglementări ale proceselor specifi ce managementului

resurselor umane din Armata României: Ordinul nr. M. 71

din 29 aprilie 2004 pentru aprobarea „MRU-1/5, Criterii

de acordare a decoraţiilor de război din sistemul naţional

de decoraţii al României militarilor şi unităţilor militare

din Ministerul Apărării Naţionale, precum şi unor militari

străini şi unităţi militare străine”; Ordinul nr. M. 72 din

30 aprilie 2004 pentru aprobarea „I.M.-3/6, Concepţia de

formare, dezvoltare profesională şi utilizare a subofi ţerilor

şi maiştrilor militari în Armata României”; Ordinul nr.

M. 111 din 1 iulie 2004 pentru aprobarea „I.M.-3/11,

Norme de organizare şi desfăşurare a formării subofi ţerilor

în activitate, pe fi liera indirectă”, Ordinul nr. M. 124 din

5 august 2004 pentru aprobarea „M.R.U.-3/1, Instrucţiuni

1934. Elevii Liceului Militar „Ştefan cel Mare” de la Cernăuţi

aniversări

document 2012 4 (58) 7

privind aprecierea cadrelor militare”; Ordinul comun al ministrului apărării naţionale nr. M. 137 din 13 septembrie 2004 şi al ministrului educaţiei şi cercetării nr. 36797 din 10 septembrie 2004 prin care se reglementează perfecţionarea pregătirii personalului militar în domeniul limbilor străine în şcoli de aplicaţie şi centre de limbi străine şi condiţiile de evoluţie profesională a cadrelor didactice.

La data de 20 iunie 2005, generalul-locotenent Ion Gurgu, director adjunct al instituţiei, a fost delegat să îndeplinească funcţia de şef al direcţiei, iar în luna noiembrie, a fost numit în funcţia de director al aceleiaşi direcţii.

Atribuţiile şi structura direcţiei rămân aceleaşi, iar pregătirea personalului se intensifi că, îndeosebi în domeniile sistemelor informatice militare, al managementului resurselor de apărare, al relaţiilor internaţionale strategice şi de securitate. De asemenea, primul trimestru al acestui an a fost marcat de desfăşurarea unor activităţi de instruire în domeniul relaţiilor civili-militari, al procedurilor de elaborare a politicilor publice atât a personalului propriu, cât şi a celui din centrele regionale de resurse umane şi învăţare. La aceste seminarii şi cursuri de pregătire, organizate de direcţie şi instituţiile militare de învăţământ superior au colaborat experţi americani şi britanici.

În anul 2006, pe baza responsabilităţilor ce decurg din

atribuţiile funcţionale, activitatea în domeniul resurselor

umane a fost orientată, prioritar, către implementarea

proiectelor derivate din Concepţia privind modernizarea

managementului resurselor umane în Armata României,

document elaborat în anul 2005 ca parte componentă a

Strategiei de Transformare a Armatei, în concordanţă cu

obiectivele stabilite prin Programul de Guvernare. În acest

context, politicile de resurse umane, în anul 2006, au vizat cu

prioritate următoarele obiective principale: modernizarea şi

dezvoltarea sistemului de management al resurselor umane;

reducerea şi restructurarea personalului şi asigurarea măsurilor

de protecţie socială; perfecţionarea sistemului de învăţământ;

reorganizarea sistemului de promovare, recrutare şi selecţie

a personalului militar profesionalizat; asigurarea evidenţei

integrate a personalului din competenţa ministrului apărării

naţionale; asistenţa postcarieră a cadrelor militare în rezervă şi

retragere şi problematica veteranilor de război.La data de 1 ianuarie 2006, Direcţia Management

Resurse Umane şi-a modifi cat structura, astfel încât a

apărut în compunere Serviciul Politici Resurse Umane,

care avea ca atribuţii elaborarea politicilor de dezvoltare a

resurselor umane, a politicilor educaţionale şi a politicilor de

recrutare şi selecţie a personalului, iar atribuţiile de gestiune

şi evidenţă a personalului au fost îndeplinite de Secţia

Analiză, Evidenţă Integrată şi Management Resurse

Umane din competenţa ministrului apărării naţionale.În procesul de modernizare şi dezvoltare a sistemului

de management al resurselor umane, eforturile au fost

orientate către efi cientizarea activităţii din acest domeniu,

prin eliminarea paralelismelor, separarea, pe cât posibil, a

politicilor, de activităţile specifi ce execuţiei, promovarea

competenţei, creşterea transparenţei, fl exibilizarea cadrului

normativ de evoluţie în carieră şi continuarea implementării

modelului piramidal al structurării posturilor.

Prin „Concepţia privind sistemul de promovare

a profesiei militare, recrutare şi selecţie a personalului

militar”, aprobată de către ministrul apărării naţionale prin

Ordinul nr. M. 25 din 16 februarie 2006, structurile de

informare, recrutare şi selecţie pentru profesia militară se

subordonează, începând cu 1 iulie 2006, Statului Major

General. De asemenea, a fost aprobată de către ministrul

apărării naţionale „Strategia de promovare a profesiei militare

în perioada 2007-2010”, care a pornit de la premisa că

profesionalizarea integrală a armatei a impus repoziţionarea

profesiei militare pe piaţa ofertelor de muncă.

La data de 15 noiembrie 2007, generalul-maior

Niculae Tabarcia a fost numit şef al direcţiei. După anul

1986, când a absolvit cursurile Academiei de Înalte Studii

Militare a îndeplinit funcţii de şef de stat major, comandant

de divizion de rachete antiaeriene, comandant de brigadă

la Brigada 19 Artilerie Antiaeriană şi la Brigada 1 Rachete

Sol-Aer şi şef al Serviciului Operaţii din Statul Major al

Forţelor Aeriene. Din anul 2005 până în 2007 a fost şef al

Direcţiei Operaţionalizare, Generare şi Evaluare Forţe din

Statul Major General, iar până în 2009 a fost şef al Direcţiei

Management Resurse Umane. La 17 februarie 2009 a fost

numit director al Statului Major General şi din 7 ianuarie

2011 îndeplineşte funcţia de locţiitor al şefului Statului Major

al Forţelor Aeriene.

Activitatea în domeniul resurselor umane, din anul

2007, a fost orientată, prioritar, către implementarea

proiectelor derivate din „Concepţia privind modernizarea

managementului resurselor umane în Armata României”.

Unul din obiectivele cele mai importante a fost proiectul noii

Legi privind statutul cadrelor militare, defi nitivat de Direcţia

Management Resurse Umane în colaborare cu celelalte

structuri ale ministerului, prin care a fost redefi nită noţiunea

Ceremonialul de decorare a elevilor Şcolii de Ofi ţeri de Artilerie Antiaeriană

4 (58) 2012 document8

aniversări

de carieră militară, în corelaţie cu legislaţia naţională şi practicile NATO şi UE şi sunt introduse reglementări care au avut ca scop creşterea atractivităţii profesiei militare. Anul 2007 a fost marcat şi de implementarea sistemului unic de recrutare şi selecţie a personalului militar şi a avut ca principale obiective: adaptarea sistemului de promovare a profesiei militare, recrutare şi selecţie a personalului militar la noile condiţii create prin suspendarea, pe timp de pace, a serviciului militar obligatoriu.

De asemenea, tot acum, a fost reconfi gurată structura ministerului şi o preocupare permanentă a constituit-o conducerea procesului de planifi care a resurselor umane ale apărării în Armata României şi fundamentarea capitolului Resurse Umane ale Apărării din Directiva de Planifi care a Apărării.

În anul 2008, în luna noiembrie, s-a modifi cat structura direcţiei, prin includerea Secţiei Investigaţii Sociologice în cadrul Serviciului Strategii, Politici şi Reglementări în Domeniul Managementului Personalului, alături de Secţia Politici şi Reglementări în Domeniul Managementului Personalului. Astfel, direcţia are în compunere trei servicii, Secţia strategii, politici şi reglementări educaţie militară transformându-se în serviciu cu două secţii.

Secţia Investigaţii Sociologice, singura structură specializată din Armata României în realizarea cercetărilor sociologice pe eşantioane reprezentative pentru personalul din armată, are ca domenii de responsabilitate investigarea fenomenelor şi proceselor sociale din armată, studierea raporturilor sociale dintre armată şi societate, analizarea şi evaluarea problemelor sociale şi a moralului personalului, cercetarea de specialitate.

Pentru implementarea proiectelor derivate din „Concepţia privind modernizarea managementului resurselor umane în Armata României” s-au elaborat proiecte noi de acte normative. O atenţie specială a fost acordată categoriei soldaţilor şi gradaţilor voluntari prin elaborarea „Instrucţiunilor pentru aplicarea Legii

nr. 384/2006 privind statutul soldaţilor şi gradaţilor voluntari” care au intrat în vigoare în luna august 2008, astfel fi ind reglementată în mod unitar aplicarea acestei legi. De asemenea, prin dispoziţie a şefului direcţiei a intrat în vigoare „Cartea posturilor soldaţilor şi gradaţilor voluntari din Armata României”, document care reglementează unitar standardele de realizare a atribuţiilor funcţionale şi specifi caţiile de personal respective.

În anul 2009, la data de 17 februarie, generalul-maior dr. Dumitru Seserman a fost numit şef al Direcţiei Management Resurse Umane, funcţie pe care o îndeplineşte şi în prezent. După absolvirea Academiei de Înalte Studii Militare, în anul 1988, a îndeplinit numeroase funcţii de comandă în cadrul Brigăzii 301 Mecanizată, iar din anul 1997 până în anul 2005, a fost comandant al Brigăzii 33

Mecanizată şi al Brigăzii 15 Mecanizată. În 2005 a fost numit locţiitor al comandantului Corpului 4 Armată, iar din anul 2007 a îndeplinit funcţiile de locţiitor şi şef al Direcţiei Personal şi Mobilizare din Statul Major General, până în anul 2009, când devine şef al Direcţiei Management Resurse Umane.

Direcţia a parcurs, în acest an, un proces de restructurare, astfel că prin înfi inţarea Direcţiei Calitatea Vieţii Personalului, domeniul Direcţiei Management Resurse Umane care viza reconversia profesională şi asistenţa veteranilor şi a cadrelor militare în rezervă şi retragere trece în coordonarea

acestei direcţii din cadrul Departamentului pentru relaţia cu Parlamentul şi informare publică.

Pentru armonizarea cadrului normativ specifi c cu legislaţia naţională au fost modifi cate şi completate Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, „Ghidul carierei militare”, „Instrucţiunile pentru aplicarea Legii nr. 348/2006 privind statutul soldaţilor şi gradaţilor voluntari”; de asemenea, la nivelul structurilor centrale s-au realizat demersuri pentru promovarea Ordinului ministrului apărării naţionale pentru aprobarea „Normelor de recrutare, selecţie şi formare a ofi ţerilor şi subofi ţerilor în activitate, pe fi liera indirectă”, care răspundea necesităţii de a integra într-un document unic, cadrul normativ general în domeniul respectiv.

În anul 2010, scopul managementului resurselor umane a fost adaptarea acestuia la realităţile şi nevoile armatei, în condiţiile schimbărilor generale de la nivelul societăţii. Activitatea de elaborare a politicilor şi reglementărilor din domeniul ma na gementului personalului a avut ca obiectiv central implementarea unui model de management al resurselor umane care să permită dezvoltarea motivării profesionale şi evoluţia în carieră. Pentru a elimina disfuncţionalităţile apărute

1936. Şcoala de Ofi ţeri de Jandarmi de la Curtea de Argeş

aniversări

document 2012 4 (58) 9

în procesul de evoluţie în carieră a fost defi nitivat proiectul

de modifi care a „Ghidului carierei militare”, document care

a fost aprobat, în anul 2011, prin Hotărârea de Guvern nr.

582/2011. Cele mai importante schimbări introduse de

acest act normativ sunt alinierea sistemului de pregătire prin

cursuri la reglementările Acordului de la Bologna care se

aplică la nivel naţional; posibilitatea frecventării cursurilor de

carieră pe întreaga perioadă de stagiu în grad; confi rmarea

importanţei programelor de studii din cadrul Colegiului

Naţional de Apărare.

În perioada 2011-2012, nu s-au produs modifi cări

majore în domeniile de competenţă ale direcţiei, activitatea

fi ind orientată, prioritar, pe elaborarea strategiilor, politicilor

şi reglementărilor în domeniul managementului personalului,

precum şi pe armonizarea acestora cu legislaţia naţională şi

realizarea evidenţei unitare a personalului Ministerului

Apărării Naţionale.

De asemenea, a fost elaborat proiectul prin care a

fost modifi cată şi completată Legea

nr. 384/2006 privind statutul soldaţilor

şi gradaţilor voluntari. Astfel, au fost

rezolvate câteva probleme sociale ale

acestei categorii de personal: extinderea

limitei de vârstă până la care pot activa

în sistemul militar, de la 40 de ani la 45

de ani şi acordarea aceloraşi drepturi ca

şi cadrelor militare, privind recunoaşterea

vechimii în serviciul militar şi încadrarea,

după caz, în condiţii deosebite de muncă.

Adoptarea, la fi nalul anului 2010,

a Legii nr. 263 privind sistemul unitar de pensii publice,

a făcut inoperabil conceptul de „limită de vârstă în grad”,

aşa cum era prevăzut în Legea 80/1995 privind Statutul

cadrelor militare şi a determinat schimbări în ceea ce priveşte

stabilitatea în funcţii şi evoluţia în cariera militară. Prin

urmare, a fost elaborat proiectul de act normativ concretizat

în Legea nr. 53/2011 pentru modifi carea Legii nr. 80/1995

privind Statutul cadrelor militare. Principalele schimbări

aduse de această lege au fost: instituirea vârstei standard de

pensionare ca limită de vârstă în grad pentru toate cadrele

militare, indiferent de gradul militar deţinut; posibilitatea

înaintării în gradul următor şi înainte de expirarea stagiului

minim în grad; obligativitatea participării la misiuni în afara

teritoriului statului român, pentru întreg personalul militar;

posibilitatea numirii cadrelor militare în funcţii prevăzute în

statele de organizare cu grade egale sau mai mari decât cele

pe care le au; posibilitatea împuternicirii cadrelor militare

pe funcţii vacante; posibilitatea acordării dreptului de a

purta uniforma militară după trecerea în rezervă/retragere,

inclusiv pentru maiştri militari şi subofi ţeri. De asemenea,

în vederea aplicării prevederilor „Ghidului carierei

militare” şi a fl exibilizării şi simplifi cării cadrului legislativ

specifi c managementului resurselor umane, specialişti

în managementul personalului au elaborat proiectul

ordinului ministrului apărării naţionale pentru aprobarea

„Instrucţiunilor privind recrutarea, selec ţia, formarea

profesională şi evoluţia în carieră în Armata României”, care

a intrat în vigoare în anul 2012, prin Ordinul ministrului

apără rii naţionale nr. M. 30/2012. Principalele elemente

de noutate ale acestui act normativ au fost: reglementarea

unitară a tuturor proceselor de management resurse umane

în vederea asigurării structurilor cu personal militar; evoluţia

în cariera militară pe trasee distincte stabilite în cadrul

armelor sau serviciilor şi specialităţilor militare, în funcţie de

categoria de personal militar, grad, nivel de studii, tipul de

funcţii militare (de comandă, de conducere şi de execuţie),

nivelul de ierarhizare a structurilor militare, experienţa şi

cunoştinţele necesare exercitării actului de comandă sau

de conducere, fi liera de formare; experienţa profesională

dobândită în funcţii de nivel ierarhic superior sau în funcţii

de comandă ori de conducere în structuri militare de nivel

ierarhic inferior, care reprezintă un criteriu pentru ocuparea

funcţiilor de comandă/conducere.

Republicarea, în anul 2011, a Legii nr. 53/2003 privind

Codul muncii, cu modifi cările şi completările ulterioare,

adoptarea Legii nr. 62/2011 privind Legea dialogului social,

intrarea în vigoare a noii Legi de salarizare, precum şi a altor

modifi cări legislative apărute la nivel naţional, au impus

elaborarea unui nou „Regulament de ordine interioară

aplicabil personalului civil din Ministerul Apărării

Naţionale”, care a fost aprobat prin Ordinul ministrului

apărării naţionale nr. M. 17 din 4 februarie 2012. Prin acest

regulament se aplică prevederile acestor legi la specifi cul

armatei şi se instituie o nouă procedură de evaluare anuală a

activităţii profesionale a personalului civil contractual, având

în vedere obligativitatea stabilirii criteriilor de evaluare de

către ministrul apărării naţionale, în calitate de ordonator

principal de credite.

Activitatea de concepţie şi elaborare a strategiilor,

politicilor şi reglementărilor specifi ce managementului

educaţiei s-a axat pe actualizarea cadrului normativ

specifi c învăţământului militar în concordanţă cu Legea

Onor la comandant

4 (58) 2012 document10

aniversări

150 YEARS IN THE DUTY OF THE PEOPLE –

MAJOR GENERAL DUMITRU SESERMAN, PH.D.

For 150 years the central structure of personnel functioned without interruption under diff erent names. In the modernization and development process of the human resource management, it was followed the effi ciency of the domain activity, the competence promotion, the transparency increase and the laws perfection.

Keywords: personnel, human resource management, military learning, career, selection

NOTE

1 Şeful Direcţiei Management Resurse Umane.2 R. Meyner, apud. Ion Gurgu, Sergiu Balanovici, Vasilica Manea (2006), O istorie a structurii centrale de personal a Armatei Române, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, Bucureşti, p. 631.3 C. Kiriţescu, apud Ion Gurgu, Sergiu Balanovici, Vasilica Manea (2006), O istorie a structurii centrale de personal a Armatei Române, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, Bucureşti, p. 651.4 N. Iorga, apud Ion Gurgu, Sergiu Balanovici, Vasilica Manea (2006), O istorie a structurii centrale de personal a Armatei Române, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, Bucureşti, p. 652.

5 I. Dumitrescu, apud Ion Gurgu, Sergiu Balanovici, Vasilica Manea (2006), O istorie a structurii centrale de personal a Armatei Române, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, Bucureşti, p. 652.6 M. Gheorghe, apud Ion Gurgu, Sergiu Balanovici, Vasilica Manea (2006), O istorie a structurii centrale de personal a Armatei Române, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, Bucureşti, p. 668.7 V. Atanasiu, apud Ion Gurgu, Sergiu Balanovici, Vasilica Manea (2006), O istorie a structurii centrale de personal a Armatei Române, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, Bucureşti, p. 652.

educaţiei naţionale nr. 1/2011

intrată în vigoare la începutul anului,

în februarie şi pe fi nalizarea Concepţiei

de transformare a învăţământului

militar, în perioada 2011-2015.

Cele mai importante politici

de personal în această perioadă

de schimbări majore ale legislaţiei

naţionale au vizat următoarele:

reglementarea unitară a modalităţilor

şi regulilor de defi nire a carierei

militare, precum şi tipurile de studii/

cursuri de carieră ce pot fi frecventate

de către acestea în vederea înaintării

în gradul următor, cât şi eliminarea unor disfuncţionalităţi

întâlnite în procesul de evoluţie în carieră a cadrelor militare;

efi cientizarea sistemului de selecţie pentru promovarea

în funcţie şi înaintarea în grad; reglementarea unitară a

recrutării, selecţiei, formării profesionale şi evoluţiei în cariera

militară în Armata României, într-un singur act normativ

specifi c, prin care au fost coagulate principalele procese ale

managementului resurselor umane şi a fost pentru prima

dată reglementată evoluţia în carieră a personalului militar.

În această etapă de implementare a unor structuri militare

suple, fl exibile şi efi ciente, compatibile cu structurile similare

din cadrul Alianţei Nord-Atlantice, Direcţia Management

Resurse Umane are obiective de mare importanţă care

privesc: gestionarea efi cientă a resursei umane în cadrul

managementului carierei individuale; promovarea în

raport cu valoarea şi potenţialul de dezvoltare a fi ecărei

persoane; pregătirea pe parcursul carierei; modernizarea

învăţământului militar; îmbunătăţirea climatului de muncă

şi a relaţiilor interumane; evaluarea şi menţinerea unui moral

bun al militarilor care participă la misiuni în afara teritoriului

statului român; motivarea personalului pentru asigurarea

stabilităţii profesionale şi creşterea performanţelor.

Faptul că armata este, în mentalul poporului român,

un factor de stabilitate al societăţii şi principalul furnizor

de securitate derivă din calitatea profesională şi morală a

resursei umane. Generarea şi instruirea resursei umane,

motivarea militarilor pentru a creşte disponibilitatea

acestora de a îndeplini orice misiune, în condiţiile creşterii

mobilităţii structurilor militare şi a diversifi cării tipurilor de

acţiuni militare, reprezintă şi pe viitor misiunea de bază a

structurilor de personal.

Direcţia Management Resurse Umane la ceas aniversar

aniversări

document 2012 4 (58) 11

Actul de naştere al structurii centrale de personal a Armatei a fost semnat la 9 octombrie 1862, când domnitorul Alexandru Ioan Cuza a promulgat Înaltul Decret prin care Ministerul de Război, rezultat în urma unifi cării politico-adimistrative, era reorganizat pe două direcţii: I-a Direcţie Personal şi Operaţii Militare şi a II-a Direcţie Administraţia Generală. Exista, încă de atunci, o viziune integratoare asupra tuturor etapelor actului managerial: recrutarea şi selecţia viitoarelor cadre militare, formarea, evaluarea, promovarea şi utilizarea lor până la părăsirea sistemului militar. Accesul la cariera militară se realiza, încă de atunci, atât pe fi liera directă, cât şi pe cea indirectă, fi ind condiţionat de anumite criterii relative la vârsta, cetăţenia, comportamentul în societate, starea de sănătate şi nivelul de pregătire al candidaţilor. În zilele noastre, structura centrală a Ministerului Apărării Naţionale care elaborează şi monitorizează aplicarea strategiilor, politicilor şi reglementărilor în domeniile managementului resurselor umane, carierei individuale profesionalizate şi educaţiei militare şi asigură evidenţa unitară a personalului Ministerului Apărării Naţionale este Direcţia Management Resurse Umane. Prin intermediul acestei structuri, Ministerul Apărării Naţionale îşi generează

politicile în domeniul resurselor umane şi totodată cooperează cu structurile guvernamentale, organele administraţiei publice centrale

şi locale, organismele neguvernamentale, precum şi cu alte instituţii de profi l din ţară şi străinătate pe problemele specifi ce managementului resurselor umane.

Acum, la ceas aniversar, când structurile cu atribuţii în gestionarea resurselor umane din Armata României aniversează 150 de ani de atestare instituţională, sunt mândru că în cariera mea de ofi ţer al Armatei României am parcurs o etapă esenţială pentru formarea mea şi în cadrul celei mai importante structuri de resurse umane din armată: Direcţia Management Resurse Umane. Această etapă a carierei mele mi-a oferit o viziune corectă şi efi cientă asupra Actului de Comandă şi îmi alimentează un sentiment de siguranţă şi încredere în exercitarea acestuia.

Urez La mulţi ani! şi multe satisfacţii profesionale celor care deservesc structuri de resurse umane în Armata României !

Potrivit defi niţiei enunţate de Mary Parker Follet2 managementul este „arta de a înfăptui ceva împreună

cu alţi oameni”. Termenul vine din latinescul manum agere „a conduce cu mâna”, adică îndemânare şi agerime, trăsături esenţiale pentru a conduce oamenii spre un rezultat prestabilit într-o activitate organizată. De aceea conceptul a fost preluat, inclusiv în limba română, în paradigma ştiinţei de a conduce, cu elementele lui esenţiale: planifi care, organizare, control ...

Managementul resurselor umane ocupă un loc de primă importanţă în ansamblul ştiinţelor manageriale pentru că, aşa cum se ştie încă din antichitate Omul este elementul valorizator al existenţei. Astfel, în literatura de specialitate, apărută până în prezent, managementul resurselor umane este privit ca o condiţie a succesului în orice tip de activitate organizată. Cu alte cuvinte, managementul resurselor umane ar putea fi defi nit ca un complex de măsuri concepute interdisciplinar, cu privire la recrutarea, selecţia, încadrarea și utilizarea personalului prin organizarea ergonomică a muncii, stimularea materială şi morală, de la angajare până în momentul încetării activităţii de muncă.Bill Gates, fondatorul cunoscutei companii „Microsoft”, declara în 1992: Dacă 20 dintre cei mai buni oameni cu care lucrez mă părăsesc, în câteva luni nu veţi mai auzi de Microsoft.

Trăim într-o societate a valorilor bazate pe cunoaştere, caracterizată prin complexitate şi un ritm rapid al schimbărilor, în care provocările şi obligativitatea adaptării ţin de domeniul normalităţii. Fără Resurse Umane capabile de rezistenţă la stres, creativitate şi performanţă, organizaţiile sunt sortite eşecului, indiferent de domeniul lor de activitate, buget sau dotări. Fără prezenţa efectivă a oamenilor care ştiu ce, când şi cum trebuie făcut, e pur şi simplu imposibil ca organizaţiile să-şi atingă obiectivele. Tocmai de aceea pe plan mondial se duce o adevărată bătălie pentru atragerea creierelor, investiţiile în acest sens fi ind foarte mari şi foarte rapide. În acest context, oamenii reprezintă resursa vitală a tuturor organizaţiilor, care asigură supravieţuirea, dezvoltarea şi succesul acestora. Armata României, o instituţie bazată, în mod esenţial, pe aport uman, nu şi-ar fi putut câştiga prestigiul de care se bucură în societate fără o structură de personal atent selecţionată şi performantă, adaptată misiunilor cu care istoria poporului, ale cărui valori la apără, a investit-o.

Structura care gestionează componenta umană a Armatei

nu este una oarecare, având importanţa, locul şi rolul său bine

defi nite în cadrul organismului militar, precum şi propria sa

evoluţie istorică.

OMUL – ELEMENT VALORIZATORColonel Daniel BUCUR1

„Omul e măsura tuturor lucrurilor“Pretoqoras – fi losof grec

1 Comandantul Centrului Tehnic-Editorial al Armatei.2 Mary Parker Follet (3 septembrie 1868 – 18 decembrie 1933) asistent social şi consultant în management din SUA, cu cercetări esenţiale în domeniile teoriei organizaţionale şi teoriei comportamentale; unul dintre primii teoreticieni ai paradigmei managementului resurselor umane.

THE HUMAN BEING – VALUABLE ELEMENT - COLONEL DANIEL BUCUR

Th e Human Resource Management Directorate was created 150 years ago and is a fundamental institution of the Romanian Army. Its mission is to elaborate the policies regarding the military and civil personnel and to harmonize the national and international requirements in the fi eld.

Keywords: career, personnel, harmonization, Romanian Army, human resource policies

NOTE

4 (58) 2012 document12

aniversări

Colegiul Naţional de Apărare a fost înfi inţat la 1 februarie 1992 prin Ordinul ministrului

apărării naţionale nr. S/B.3/36 din 30 ianuarie 1992, în cadrul Academiei de Înalte Studii Militare (în prezent Universitatea Naţională de Apărare), ca o necesitate de a avea cadrul legal, instrumentele necesare, managerii şi specialiştii capabili să asigure funcţionarea şi controlul societăţii civile asupra Sistemului Naţional de Apărare.

Prima serie cu caracter experimental a cuprins 22 de cursanţi militari şi civili şi a demonstrat efi cacitatea acestui sistem de pregătire. În consecinţă, Hotărârea de Guvern nr. 438 din 5 august 1992, i-a atribuit Colegiului Naţional de Apărare un statut autonom sub directa autoritate a ministrului apărării naţionale.

Pe parcursul perioadei de funcţionare, Colegiul Naţional de Apărare s-a subordonat ministrului apărării naţionale, dar a fost trecut şi în coordonarea şi controlul unuia dintre secretarii de stat ai ministrului, astfel că începând cu 11 mai 2012 se afl ă în coordonarea Departamentului pentru Politica de Apărare şi Planifi care, în baza Ordinului ministrului apărării naţionale nr. M. 49 din aceeaşi dată.

Înfi inţarea Colegiului Naţional de Apărare a fost percepută de societatea civilă ca o contribuţie majoră la integrarea organică a instituţiei militare în sistemul social şi politic al statului de drept.

Colegiul şi-a dezvoltat rapid relaţiile cu instituţiile guvernamentale, neguvernamentale, culturale şi ştiinţifi ce din ţară şi străinătate, deşi a fost prima instituţie de acest gen din ţările din Europa de sud-est, fi ind mereu în atenţia celor mai importante grupări politice interesate de acumularea

COLEGIUL NAŢIONAL DE APĂRARE LA CEAS ANIVERSAR

Comandor dr. Laurenţiu ANGHELESCU1

de cunoştinţe în vederea pregătirii în domeniul securităţii şi apărării.

În scopul menţinerii la zi şi a perfecţionării cunoştinţelor în domeniul securităţii şi apărării naţionale, dar şi în scopul dezbaterii politice şi diseminării ideilor celor mai valoroase, absolvenţii şi profesorii Colegiului au înfi inţat, în 1993, Fundaţia Colegiului Naţional de Apărare, în prezent una dintre cele mai apreciate organizaţii neguvernamentale, care organizează numeroase activităţi ştiinţifi ce şi editează o interesantă publicaţie de specialitate.

În cei 20 de ani de activitate, Colegiul Naţional de Apărare s-a dovedit a fi un bun cadru pentru dialog şi cooperare între armată şi celelalte instituţii ale statului de drept, între armată şi partidele politice din România, care mai presus de opţiunile politice conjuncturale implică destinul României la acest început de mileniu.

Colegiul Naţional de Apărare este instituţia care asigură prin cursuri postuniversitare şi postdoctorale, dezvoltarea profesională în domeniul securităţii şi apărării naţionale, a personalului civil şi militar cu funcţii de răspundere, aparţinând autorităţilor centrale, publice şi altor instituţii şi organizaţii cu atribuţii în domeniul securităţii şi apărării naţionale, din afara acestuia sau din cadrul societăţii civile.

În cadrul acestei instituţii de învăţământ sunt organizate şi se desfăşoară trei tipuri de cursuri, după cum urmează:

• Curs postuniversitar de dezvoltare profesională în domeniul securităţii şi apărării naţionale „Securitate şi bună guvernare”, cu durata de 3 săptămâni, care se adresează demnitarilor (miniştri, secretari de stat, deputaţi, senatori), generalilor şi amiralilor (chestorilor de poliţie), înalţilor

Comandorul dr. Laurenţiu Anghelescu alături de înalte ofi cialităţi militare – de la dreapta la stânga: ministrul apărării naţionale,

generalul (r) Nicolae Spiroiu, secretarul de stat Mihail Vasile Ozunu şi rectorul Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”,

generalul-locotenent prof. univ. dr. Teodor Frunzeti

Cursanţii Colegiului Naţional de Apărare alături de generalul de brigadă dr. Nicolae-Ionel Ciucă,

la sediul Diviziei 2 Infanterie „Getica”

aniversări

document 2012 4 (58) 13

funcţionari publici etc. Până în prezent au fost desfăşurate un număr de XIII serii de cursanţi.

• Cursul postuniversitar de dezvoltare profesională în domeniul securităţii şi apărării naţionale „Probleme actuale ale securităţii naţionale”, cu durata de 24 săptămâni, destinat acelor care sunt propozabili a ocupa funcţii de conducere importante în societatea civilă sau pentru înaintarea la gradul de general pentru personalul Ministerului Apărării Naţionale. Până în prezent au fost desfăşurate un număr de XXIII serii de cursanţi.

• Cursul postuniversitar de dezvoltare profesională în domeniul securităţii şi apărării naţionale „Introducere în securitatea naţională”, cu durata de 12 săptămâni, destinat tinerilor specialişti militari şi civili afl aţi la începutul carierei. Până în prezent au fost desfăşurate un număr de X serii de cursanţi.

În cei 20 de ani de activitate, au absolvit unul din cele trei tipuri de cursuri peste 2.300 de cursanţi, dintre care aproape 1.000 au fost din cadrul structurilor de conducere ale Ministerului Apărării Naţionale şi structurile de ordine publică şi securitate naţională.

În prezent, sistemul de învăţământ se desfăşoară având la bază prelegerile susţinute de către profesori renumiţi din întregul spectru al învăţământului universitar românesc, dar şi de către specialişti militari cu experienţă în domeniul securităţii naţionale, prelegeri ce sunt completate cu întocmirea şi prezentarea de referate individuale şi de grup pe diferite teme din cadrul disciplinelor studiate în cadrul cursului, precum şi de lecţii de documentare la instituţiile cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale.

Activitatea de cercetare ştiinţifi că a fost materializată prin publicarea de articole în cadrul sesiunilor de comunicări ştiinţifi ce organizate de către Universitatea Naţională de Apărare „Carol I” sau în Buletinul Informativ al acestei instituţii de către personalul şi cursanţii Colegiului.

Urmărind cunoaşterea şi înţelegerea mai bună a problematicii de securitate şi apărare naţională într-un context geopolitic şi geostrategic complex, cultivarea aptitudinilor necesare exercitării responsabilităţilor în instituţii, organizaţii şi organisme cu atribuţii în sfera securităţii şi apărării sau conexe acesteia, dar şi stimularea refl ecţiei asupra valorilor democratice, culturii de securitate şi bunei guvernări în ţara noastră, Colegiul Naţional de Apărare a organizat două sesiuni de comunicări ştiinţifi ce cu următoarele teme: „Aderarea la NATO şi UE – şansa

Întrevedere cu Î.P.S.S. Daniel, Patriarhul României

Schimb de experienţă la sediul Serviciului de Pază şi Protecţie

4 (58) 2012 document14

aniversări

modernizării României” (5 noiembrie 2009) şi „Tendinţe şi evoluţii în securitatea europeană” (6-7 mai 2010).

Colegiul Naţional de Apărare a participat la proiectul „NATO and new strategic concept. Romania’s priorities” sub egida NATO.

S-a continuat participarea la programul de cercetare ştiinţifi că „Ştiinţa pentru Pace” sub egida NATO împreună cu Bulgaria, Germania şi Macedonia, cât şi cooperarea internaţională bilaterală cu instituţii similare din străinătate.

Participarea cadrelor didactice şi a cursanţilor la manifestările ştiinţifi ce organizate de către colegiu sau de alte structuri a constituit preocuparea de bază a acestora pentru valorifi carea cu efi cienţă a activităţilor proprii.

Cooperarea internaţională este împreună cu activităţile de învăţământ şi cercetare ştiinţifi că una dintre misiunile de bază ale Colegiului Naţional de Apărare. Urmărind realizarea standardelor de calitate şi de performanţă occidentale în domeniul pregătirii elitelor civile şi militare ale României în domeniul securităţii şi apărării, dar şi sprijinirea afi rmării internaţionale a ţării noastre conform statutului acesteia de stat membru al NATO şi al Uniunii Europene.

În plan internaţional, Colegiul Naţional de Apărare şi-a continuat participarea la activităţile importante la care este angrenat: programul de pregătire în domeniul Politicii Europene de Securitate şi Apărare (PESA) al Colegiului European de Securitate şi Apărare (CESA), organizând la Bruxelles al doilea Curs de Orientare PESA pentru cursanţi din diferite ţări ale UE, ţări candidate la aderare şi din terţe state; organizarea modulului 4 al Cursului de Nivel Înalt al ESDC la Cercul Militar Naţional, Bucureşti; întrunirea organizată de Colegiul de Apărare NATO din Roma; Conferinţa Comandanţilor organizată de Colegiul de Apărare NATO în cooperare cu Universitatea Naţională de Apărare a Poloniei; simpozionul Colegiului de Securitate Internaţională CISA al Universităţii Naţionale de Apărare a SUA, cu tema „Noi aspecte ale războiului în secolul al XXI-lea”, organizat la Istanbul/Turcia şi la cursul de orientare PESC organizat sub egida ESDC, în cooperare cu Austria la Cercul Militar Naţional, Bucureşti.

Acestea sunt doar câteva din activităţile internaţionale pe care Colegiul Naţional de Apărare le-a organizat sau la care a participat, având ca obiectiv strategic promovarea

1 Şeful Colegiului Naţional de Apărare.

THE ANNIVERSARY OF THE NATIONAL DEFENSE COLLEGE - CAPTAIN (N.) LAURENŢIU ANGHELESCU, PH.D.

Th e National Defense College was established in order to create a relation between the civil society and the national defense system. Th e institution was created in a frame of dialog and professional cooperation and development in the fi eld and it organizes postgraduate courses.

Keywords: national defense system, civil society, political parties, postgraduate courses, international cooperation

NOTE

şi afi rmarea intereselor României în cadrul comunităţii europene, euroatlantice şi internaţionale, contribuind la îndeplinirea obligaţiilor şi angajamentelor asumate de către România ca membru NATO şi al UE.

Efectul activităţilor internaţionale desfăşurate în domeniul specifi c de activitate – prelegeri ale unor lectori străini – a fost cunoaşterea aprofundată a modului în care sunt organizate şi funcţionează principalele instituţii internaţionale de securitate şi a problemelor de actualitate cu care se confruntă acestea, cât şi atingerea unor standarde de calitate şi performanţă europene din punct de vedere didactic şi metodologic în procesul de învăţământ la instituţia noastră.

Pentru viitor activitatea internaţională a Colegiului, va urmări respectarea obligaţiilor sale din cadrul activităţilor internaţionale în care este angajat, extinderea şi diversifi carea relaţiilor sale internaţionale în sprijinul creşterii nivelului calitativ şi efi cienţei procesului de învăţământ, intensifi carea activităţii de cooperare cu parteneri străini şi organisme internaţionale prin multiplicarea schimbului de cursanţi, participarea personalului specializat la conferinţe, seminarii, activităţi ştiinţifi ce, călătorii de documentare şi informare la organisme politico-militare internaţionale şi europene, participarea la activităţile organizate de instituţii similare din străinătate.

Experţii militari acreditaţi în România împărtăşesc din experienţa ţărilor reprezentate

aniversări

document 2012 4 (58) 15

Batalionul 22 Transport ,,Dâmboviţa” – 15 octombrie 2002. Un nume şi o dată. Există

oare o legătură între ele? Există. O istorie de 10 ani. La acea dată, în baza Ordinului ministrului apărării naţionale nr. M.S. 45 din 23 aprilie 2002, a intrat în vigoare statul de organizare al Batalionului 22 Transport din subordinea Bazei 2 Logistică „Sud”. Drept urmare, Batalionul 22 Transport (nucleu) s-a transformat în Batalionul 22 Transport, dislocat în garnizoana Târgovişte – cazarma istorică din Teiş.

Unde? La Târgovişte. Exact în cazarma în care a funcţionat Regimentul 2 Care de Luptă, unitate de elită a Armatei României, care s-a acoperit de glorie în luptele purtate în al Doilea Război Mondial.

Întâmplător? Nu, nu întâmplător. Chiar dacă de la înfi inţarea Batalionului 22 Transport ,,Dâmboviţa” nu au trecut decât 10 ani, arma auto are în acest oraş istoria ei – care începe cu înfi inţarea, prin Înaltul Decret Regal nr. 245 din 22 martie 1917, a primei unităţi de profi l auto Regimentul de tracţiune automobile.

Importanţa folosirii automobilului în scopuri militare s-a evidenţiat treptat – cu precădere în perioada de război, atât ca mijloc de transport pentru trupe, muniţii şi subzistenţe, cât şi ca mijloc de tracţiune pentru gurile de foc ale artileriei.

Având în vedere rolul esenţial al autovehiculului pe timp de pace sau în situaţii de război, Direcţia Înzestrării Auto, în urma demersurilor făcute, a obţinut aprobarea ca, începând cu anul 1949, la nivelul Armatei Române să ia fi inţă şcolile de auto, unităţi care au ca misiune instruirea specialiştilor în Arma Auto.

În acest context, în conformitate cu Ordinul Marelui Stat Major nr. C. L. 00528 din 31 mai 1972, Ministerul

BATALIONUL 22 TRANSPORT „DÂMBOVIŢA“– UN DECENIU DE ISTORIE LA TÂRGOVIŞTE –

Maior Aurel VÎLVOI1

2010. Personalul unităţii alături de evaluatorii militari

Forţelor Armate a aprobat înfi inţarea, începând cu 1 iunie 1972 a Batalionului 410 Şcoală Şoferi, care avea să-şi desfăşoare activitatea în garnizoana Târgovişte în aceeaşi cazarmă în care funcţionează astăzi Batalionul 22 Transport ,,Dâmboviţa”.

Ca urmare a amplului proces de restructurare şi modernizare a Armatei României şi aşezarea acesteia pe noi fundamente structurale, ministrul apărării naţionale a emis Ordinul cu nr. M.S. 34 din 29 martie 2001, care stabilea că, începând cu data de 1 iunie 2001, instruirea militarilor în termen recruţi se execută în bazele de instrucţie ale armelor. Drept urmare, Batalionul 410 Şcoală Şoferi s-a transformat în Baza 7 Instrucţie Auto. Dar, la numai opt ani de la trecerea în noul mileniu şi ca urmare a evoluţiei fenomenului militar din ţară, instruirea în unităţi militare a şoferilor nu şi-a mai găsit justifi carea. Astfel, prin Ordinul nr. B.110 din 18 septembrie 2002 al Şcolii de Aplicaţie pentru Tancuri şi Auto, Baza 7 Instrucţie Auto a încetat să mai existe.

Dar istoria Armei Auto nu s-a stins pe aceste meleaguri odată cu încetarea din viaţa a unei unităţi militare. Tradiţiile au fost purtate mai departe de Batalionul 22 Transport din Garnizoana Târgovişte care, preluând o parte din personal, clădiri şi tehnică militară, a fost înfi inţat ca structură nouă şi modernă.

În baza Ordinului ministrului apărării naţionale nr. M.S. 45 din 23 aprilie 2002, începând cu 15 octombrie 2002, Batalionul 22 Transport (nucleu) s-a transformat în Batalionul 22 Transport, subordonat Bazei 2 Logistică „Sud”.

În baza Dispoziţiei Şefului Statului Major General nr. G 2/S 631 din 3 aprilie 2007, începând cu 1 iunie 2007, Batalionul 22 Transport s-a transformat în Batalionul 22 Aprovizionare, subordonat Bazei 2 Logistică, dislocat în aceeaşi cazarmă.

2010. Transportul militarilor şi tehnicii de luptă în condiţii de maximă siguranţă

4 (58) 2012 document16

aniversări

Batalionului 22 Aprovizionare i-a fost conferită denumirea onorifi că „Dâmboviţa”, în baza aprobării ministrului apărării naţionale pe raportul nr. CP 2-2619 din 10 martie 2009.

De ce „Dâmboviţa”? Dâmboviţa este un străvechi perimetru de istorie şi

cultură, aici avându-şi reşedinţa 33 de mari voievozi – stegari ai luptei necurmate pentru libertate, independenţă şi unitate – ca Mircea cel Bătrân, Vlad Dracul, Vlad Ţepeş, Mihai Viteazul, Mihnea al III-lea, Radu Şerban sau ctitori de spiritualitate românească – Radu cel Mare, Neagoe Basarab, Petru Cercel, Matei Basarab, Constantin Brâncoveanu. Prin aura istoriei sale, Dâmboviţa este una dintre emblemele de vechime şi glorie ale pământului românesc.

În baza Dispoziţiei şefului Statului Major General nr. G 2/0138 din 4 septembrie 2009, începând cu 1 noiembrie 2009, Batalionul 22 Aprovizionare ,,Dâmboviţa” s-a transformat în Batalionul 22 Transport ,,Dâmboviţa” subordonat Bazei 2 Logistică „Valahia”, viitoarele misiuni ale batalionului fi ind unele de mare anvergură, vizând operaţionalizarea şi executarea de misiuni în teatrele de operaţii.

Ministrul Apărării Naţionale a aprobat, pe raportul şefului Statului Major General nr. CP2 154 din data de 11 ianuarie 2010, la propunerea Comisiei de Heraldică şi Denumiri a Ministerului Apărării Naţionale, însemnul heraldic, fanionul, steagul de identifi care cu denumirea onorifi că „Dâmboviţa” pentru Batalionul 22 Transport.

Pentru scurta istorie, dar pentru merite deosebite, Batalionul 22 Transport „Dâmboviţa” a primit, în cadrul unui ceremonial militar organizat în cazarma istorică 331 din garnizoana Târgovişte, la data de 1 martie 2011 Drapelul de Luptă. Acest emoţionant eveniment a fost trăit la intensitate maximă de personal, împreună cu comandantul unităţii – colonelul Valentin Sandu.

Operaţionalizarea comandamentului Batalionului 22 Transport „Dâmboviţa” şi Companiei Stat Major şi Deservire.

În contextul continuării procesului de reformă şi modernizare a Armatei României se înscrie şi remodelarea sistemului logistic militar astfel încât să răspundă nevoilor

de asigurare a unităţilor luptătoare cu toate categoriile de tehnică şi materiale, precum şi cerinţelor de realizare a interoperabilităţii cu sisteme logistice ale armatelor moderne NATO sau partenere.

Astfel, în perioada 8 iunie - 10 iunie 2010, comanda-mentul Batalionului 22 Transport „Dâmboviţa” şi Compania Stat Major şi Deservire au fost evaluate în vederea certifi cării. Conform raportului ofi cial Creval nr. H1/S95 din 24 iunie 2010, capacitatea operaţională a Batalionului 22 Transport „Dâmboviţa”, este „GATA DE LUPTĂ”.

Conform standardelor NATO actuale, colonelul Valentin Sandu preconizează că, după anul 2018, toate structurile batalionului vor fi operaţionalizate şi capabile să execute misiuni conform cerinţelor care se impun. Acest lucru este posibil deoarece la activitatea de operaţionalizare a fost implicat întreg personalul şi putem să afi rmăm că am dobândit „experienţă” în atingerea acestui deziderat.

La datorie.De la înfi inţare până în prezent unitatea a executat

o paletă largă de misiuni, începând cu cele specifi ce, de transport echipament şi materiale şi terminând cu cele de intervenţie în situaţii de urgenţă pentru întrajutorarea populaţiei.

Astfel între anii 2002-2012, sub conducerea directă a colonelului Valentin Sandu personalul batalionului a organizat şi executat o bogată activitate privind întrajutorarea populaţiei civile afectată de inundaţii prin executarea de transporturi materiale şi echipament necesar în zonele afectate în judeţul Dâmboviţa.

Cu o conştiinţă puternică, personalul Batalionului 22 Transport „Dâmboviţa” a participat la acţiuni importante de deszăpezire în judeţele Ialomiţa, Buzău şi Dâmboviţa. Astfel, în anul 2012 în lunile ianuarie-februarie s-au executat 10 misiuni de intervenţie în situaţii de urgenţă vizând ajutorarea populaţiei civile din judeţele afectate de căderile masive de zăpadă.

Verile toride şi lipsa apei potabile în oraşul Moreni au generat ample intervenţii ale Batalionului 22 Transport „Dâmboviţa” privind acţiunile de alimentare cu apă potabilă a populaţiei civile.2010. Tabăra de instrucţie

Exerciţiu de luptă în timp de pace

aniversări

document 2012 4 (58) 17

Pentru toate acestea, unitatea a fost apreciată şi

a primit mulţumirile ministrului apărării naţionale

Gabriel Oprea, parte din militarii participanţi la acele misiuni

fi ind decoraţi de acesta cu emblema de merit ,,Acţiuni

umanitare clasa I pentru rezultate deosebite în activitatea

de sprijinire a populaţiei afectate de viscol şi ninsori”.

Să ne cinstim eroii

Spiritul patriotic şi respectul faţă de înaintaşii neamului

au făcut posibilă înfi inţarea la Târgovişte a Asociaţiei

,,Cultul Eroilor” a cărei activitate este materializată în

revista „Eroica”, unde Batalionul 22 Transport „Dâmboviţa”

are cei mai mulţi membri cotizanţi.

Comandantul batalionului, în parteneriat cu Primăria

oraşului Târgovişte, a organizat excursii la Plevna,

1 martie 2011. Ceremonialul acordării Drapelului de Luptă

1 Batalionul 22 Transport „Dâmboviţa”.

BATTALION 22 TRANSPORT “DÂMBOVIŢA” – A DECADE OF HISTORY IN TÂRGOVIŞTE – MAJOR AUREL VÎLVOI

Th e garrison Târgovişte has among other military units, the Battalion 22 Transport “Dâmboviţa” with specifi c missions of personnel, equipment and materials transport, and also it assures interventions in emergency situations in order to help the population.

Keywords: auto specialty, transport, emergency situation, operationalisation, logistical support

NOTE

Griviţa şi Velico Târnovo (Bulgaria) în anii 2007-2009

şi 2011, la Chişinău, Ţiganca şi Călăraşi (Republica Moldova),

la Odessa (Ucraina) în anul 2012. La toate aceste monumente

ale eroilor români au fost ţinute slujbe de pomenire

şi au fost depuse coroane cu fl ori.

Simpozioanele prilejuite de importante evenimente

istorice naţionale, lansările de carte, participarea unor

invitaţi istorici de renume constituie tot atâtea evenimente

culturale care au reunit personalul întregului batalion la

biblioteca garnizoanei.

Toate aceste realizări obligă, ca pe viitor, personalul

Batalionului 22 Transport „Dâmboviţa” prin dăruire, efort

şi înaltă conduită militară să se situeze la standardele de

performanţă şi competenţă ale Armatei Române.

4 (58) 2012 document18

studii/documente

Locul şi rolul românilor în istoria universală, contribuţia lor la civilizaţia europeană

ar putea fi urmărite atât din punct de vedere temporal, al devenirii în timp, de la cele mai vechi manifestări istorice până astăzi, cât şi din punct de vedere geografi c, spaţial, de la zona carpato-dunăreană, la cea sud-est europeană (mai concret, centru-sud europeană), europeană, euroasiatică, universală.

Ignorarea manifestărilor de cultură şi civilizaţie ale unor popoare s-a tradus, cel mai adesea, prin a le desconsidera, a le atribui califi cativul fals şi deci, nedrept, de „barbari”.

Abia după intrarea în contact cu asemenea „barbari” s-a putut constata că unele din aceste popoare atinseseră un înalt grad de civilizaţie. Este cazul poporului geto-dac, mărturiile scrise ale antichităţii fi ind sufi ciente pentru a-l aproba.

Din păcate, această mentalitate de desconsiderare a istoriei, a faptelor de cultură ale unui popor numai pentru că nu s-a venit în contact direct cu el, eventual prin războaie, s-a perpetuat până în vremurile dinspre noi. Iar dacă unii dintre aceşti „barbari” au fost reţinuţi, iar alţii nu, a fost din cauza, tot din păcate, a agresivităţii, războaielor, cuceririlor prin care primii s-au ilustrat.

Pentru a fi cât mai deplin şi mai corect înţeleasă, istoria naţională trebuie încadrată în/şi raportată la istoria universală.

Conştiinţa, deşi timid exprimată, a necesităţii plasării istoriei românilor în cadrul istoriei generale, apăruse destul de timpuriu, din primele noastre cronici, întâiul care o face, fi ind, se pare, Macarie. El scrie cu deplin temei că „este drept să povestim puţin şi despre domniile din afară”. Ideea a fost dezvoltată de Grigore Ureche şi a devenit componentă de bază a modului în care a înţeles să scrie istoria Miron Costin, pentru a nu mai vorbi de Dimitrie Cantemir. Principele cărturar a mers, însă, mult mai departe, pe lângă înfăţişarea acţiunii exercitate de infl uenţa externă asupra istoriei româneşti, a urmărit un adevărat program de evidenţiere a rolului românilor în istoria generală, a aportului lor la civilizaţia europeană.

Programul lui Cantemir a fost preluat şi amplifi cat în condiţii noi şi cu scopuri şi obiective mult mai

VOCAŢIA UMANISTĂ ŞI MODELUL CULTURAL

Prof. univ. dr. Constantin BUŞE1

înalte şi mai complexe de către marea pleiadă de cărturari care a contribuit prin scris şi faptă la

dezvoltarea constituţiei naţionale, între care Şincai, Kogălniceanu, Bălcescu. După ei

au continuat şi au reuşit să evidenţieze cu noi şi noi argumente rolul românilor în istoria universală A.D. Xenopol, Nicolae Iorga, Gheorghe Brătianu, istoricii care, în acelaşi timp, au dat istoriografi ei europene lucrări de referinţă, perioade istorice, zone geografi ce sau mari teme istorice afl ându-se în istoricii români deschizători de drumuri.

Într-o schiţă asupra rolului poporului nostru în dezvoltarea civilizaţiei universale

ar trebui urmărite cel puţin trei itinerare:1. Politic – în care să fi e reţinute

chestiuni fundamentale precum crearea statelor independente, lupta pentru apărarea independenţei,

marile mişcări politico-sociale care au contribuit la destrămarea orânduirii feudale, momente de

răscruce ale istoriei moderne şi contemporane – 1784, 1821, 1848-1849, 1859, 1877-1878, 1916-1918, 1944, toate părţi componente ale fenomenului istoric european.

2. Economic – spaţiul românesc a constituit zona de întretăiere şi de întâlnire a marilor artere comerciale,

est-vest, nord-sud, din antichitate şi până în contemporaneitate, ceea ce a facilitat un

permanent schimb de valori şi bunuri materiale între români şi diferite centre

economice europene (Genova, Veneţia, Raguzo, Lipsca, Liow etc.).

Ţările Române, prin materiile prime agricole şi minerale, au îndeplinit un rol însemnat în revoluţia industrială desfăşurată în Europa Occidentală în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea (cu precădere după 1829), porturile libere Galaţi şi Brăila (între 1836 şi 1883), introducând plenar piaţa românească în

circuitul economic internaţional.Nu trebuie uitate nici contribuţiile

economico-financiare dobândite din ţările noastre prin forţă şi jaf în timpul

nesfârşitelor războaie care au opus pe ruşi sau pe austrieci turcilor în secolele al XVIII-lea şi

al XIX-lea, toate desfăşurându-se în spaţiul românesc. Cât priveşte haraciul şi rostul Ţării Române de cămară a Porţii, lucrurile sunt mult prea cunoscute.

3. Cultural, spiritual – în legătură cu acest aspect mi-am propus să înfăţişez câteva date.

Mihail Kogălniceanu

Mihai Viteazul

studii/documente

document 2012 4 (58) 19

Se poate spune

că, existând în Europa,

care a fost mai bine

de două milenii centrul

motor al civilizaţiei

universale, evident,

fără a neglija zonele

care au precedat-o,

a p a r t e n e n ţ a

civilizaţiei româneşti

la civilizaţia europeană

este de domeniul

axiomatic. A existat un

permanent sincronism

între faptele de

civilizaţie ale românilor

şi cele ale popoarelor

europene. Românii

au creat opere

durabile, originale

de natură materială şi spirituală, corespunzătoare locului,

împrejurărilor istorice şi sensibilităţii sufl etului şi fi rii lor, cu

nimic mai prejos decât al altora.

Românii au preluat elemente de bază ale marilor

civilizaţii greco-romane şi bizantine, le-au adaptat

specifi cului vieţii lor, le-au dezvoltat şi perpetuat în timp,

realizând astfel o operă de moştenire culturală a antichităţii

şi evului mediu în aria geografi că desemnată ca sud-est

europeană.

Condiţiile istorice, cu deosebire împrejurările externe,

au fost cel mai adesea vitrege cu poporul român vreme de

secole, fi ind obligat să poarte nesfârşite lupte pentru apărarea

fi inţei sale, pentru supravieţuirea sa pe pământul pe care s-a

format. Ori aceasta l-a îndepărtat întrucâtva de la opera

constructivă, de creaţie şi „făcând zid cu vieţile fi ilor săi”

în faţa expansiunilor şi cuceririlor distrugătoare, a asigurat

adăpost, răgaz şi linişte altor popoare care au avut astfel

posibilitatea să-şi desfăşoare nestingherită viaţa materială

şi spirituală, să-şi ridice monumente, palate, au avut, deci,

mai mult timp pentru a se dedica studiului, creaţiei artistice,

meditaţiei. Aceasta înseamnă că, prin sacrifi ciul său, poporul

român a ocrotit, a apărat cultura europeană. Dar, chiar în

asemenea condiţii deosebit de neprielnice, românii au

reuşit să-şi dăruiască şi să dea civilizaţiei europene opere

care dăinuie şi astăzi. Ce poate fi mai ilustrativ în acest sens

decât marile fapte de cultură şi de civilizaţie ale epocii de

luptă eroică a lui Ştefan cel Mare?

Unul din fenomenele cele mai remarcabile care se

impun a fi subliniat este crearea, dezvoltarea, apărarea

şi păstrarea fi inţei statale a românilor în condiţiile şi

împrejurările vrăjmaşe amintite care, însă, pentru unele state

europene s-au dovedit fatale. Aşa s-au petrecut lucrurile cu

grecii, bulgarii, sârbii, cehii, albanezii, polonezii.

Legate de aceste realităţi se impune a fi evidenţiat rolul

extraordinar pe care Ţările Române, poporul român le-au

avut mai multe secole la rând în existenţa fi zică, materială şi

spirituală a popoarelor vecine, cucerite şi dominate.

Este un fapt comun a afi rma că prezenţa lui

Mircea cel Bătrân, Iancu de Hunedoara, Mihai

Viteazul, la sud de Dunăre, în fruntea oştirilor române

în lupta antiotomană, a nutrit şi sporit speranţa şi

încrederea popoarelor subjugate în eliberarea lor,

eroii românilor devenind eroii baladelor şi legendelor

istorice balcanice.

Continuarea vieţii lor statale a permis românilor să

dispună de unele înlesniri materiale, de resurse economice,

în pofi da monopolului comercial exercitat de la un timp de

către Poartă şi a regimului capitulaţiilor care împiedicau orice

măsură protecţionistă în materie economică şi comercială.

Disponibilităţile materiale au stimulat nevoia şi au

creat posibilitatea sprijinirii vieţii culturale, artistice şi

ştiinţifi ce. Ori, întrucât priveşte popoarele sud-dunărene,

aceste posibilităţi materiale se diminuaseră substanţial sau

dispăruseră complet.

O astfel de conjunctură explică şi justifi că faptul că

oraşele româneşti au îndeplinit rolul de centre economice

şi veritabile focare de cultură pentru întreaga zonă sud-est

europeană şi Orientul Apropiat. Aceste atribute au aparţinut

oraşelor româneşti îndeosebi în secolele al XVIII-lea şi

al XIX-lea, până în momentul când popoarele din acest

spaţiu geografi c şi-au dobândit autonomia sau independenţa.

Dacă rolul pe care oraşele româneşti l-au avut ca

centre economice ale regiunii sud-europene este uşor de

demonstrat, cu atât mai simplu sunt de înfăţişat rosturile lor

de focare culturale pentru popoarele de aici, fi e atunci când

se urmăreşte funcţia de legătură pe care cultura română a

îndeplinit-o între curentele intelectuale din Orient şi din

Occident, fi e când se ia în consideraţie aportul românesc la

dezvoltarea învăţământului.

Cu totul remarcabil a fost rolul pe care l-a avut

învăţământul românesc în

instruirea unei mese de tineri

greci, bulgari, sârbi, albanezi

sau de alte naţionalităţi, stabiliţi

defi nitiv sau rezidenţi temporar

în oraşele din Principate.

Acest rol se evidenţiase

copios şi înainte de crearea

învăţământului naţional la

1814-1818 de către Asachi şi

Lazăr, dar el va lua contururi

mult mai precise după revoluţia

lui Tudor. Astfel, datorită

sprijinului boierilor luminaţi,

Dimitrie Cantemir

Gheorghe Brătianu

4 (58) 2012 document20

studii/documente

precum Văcăreştii, un număr de tineri bulgari au urmat cursurile Academiei

bucureştene, între ei afl ându-se nepoţii episco-pului de Vraţa. Unii dintre foştii

studenţi bulgari ai acestei Academii au revenit la sud de Dunăre ca profesori la şcolile

greco-slave.

În secolul al XVIII-lea şi la începutul secolului al XIX-lea, Ţările Române

au acordat un ajutor substanţial dezvoltării învăţământului în sud-estul Europei,

ca şi celui din Asia Mică, Siria, Palestina, Egipt. Se cunosc astăzi aproape 50

de şcoli care au benefi ciat de sprijinul românesc sub diferite forme, între care

subvenţii anuale pentru plata profesorilor şi burse pentru studenţii săraci, dar

merituoşi; construirea sau refacerea localurilor şcolilor, cărţi cu caracter laic sau

religios servind drept manuale, admiterea tinerilor din aceste teritorii în şcolile din

Principate, între care cele două Academii.

Paralele cu şcoala şi servind-o, tiparul a avut de îndeplinit o înaltă misiune

culturală şi ştiinţifi că.

Această misiune a îmbrăţişat atât teritoriul românesc, cât şi spaţiul balcanic şi

Orientul Apropiat şi în această activitate s-au ilustrat în special Bucureşti şi Iaşi,

Braşov şi Sibiu, Târgovişte şi Brăila, Râmnicu-Vâlcea şi Buzău.

Tipografi ile româneşti, al căror număr a sporit în timp, au furnizat cărţi de

cult şi laice în româneşte, dar şi în greacă, sârbă, bulgară, albaneză, gruzină, arabă.

Cu mult înainte de intrarea în funcţiune a tipografi ilor pe teritoriul bulgar,

tipografi ile româneşti au oferit culturii bulgare primele cărţi de care ea avea nevoie

şi care au marcat începuturile literaturii naţionale în această ţară.

Apărând la Iaşi în secolul al XVII-lea, cartea în limba greacă a cunoscut o

adevărată înfl orire la Bucureşti sub domnia lui Constantin Brâncoveanu, epocă în

legătură cu care s-a putut afi rma cu deplin temei că elementul grec se afl ă „la el

acasă”, în Ţara Românească.

Cu concursul românilor, reprezentat prin ajutoare materiale şi prin meşterii

tipografi , au fost publicate cărţi în limba gruzină, la Tifl is şi în arabă, la Alep,

în Siria. Cu deplină îndreptăţire, fondatorul primei tipografi i gruzine, românul

Ştefan, unul din elevii lui Antim Ivireanul, scria pe una din lucrările publicate, în legătură cu sprijinul dat de domnitorul

Constantin Brâncoveanu, că „patru izvoare au ţâşnit din Ţara Românească astâmpărând setea slavilor, arabilor, grecilor şi

gruzinilor.

Cartea în limbile bulgară şi greacă tipărită în Ţările Române a constituit unul din mijloacele esenţiale ale renaşterii

spirituale ale celor două popoare.

Nenumărate sunt exemplele care dovedesc sprijinul dezinteresat pe care poporul român l-a dat popoarelor vecine,

pentru ca elementele esenţiale ale civilizaţiei şi culturii lor să supravieţuiască sau să renască.

Prin aceasta, cultura română şi-a afi rmat vocaţia umanistă şi s-a constituit într-un model pentru cultura acestor popoare.

HUMANIST VOCATION AND THE CULTURAL MODEL –

PROF. UNIV. CONSTANTIN BUŞE, PH.D.

Th e Romanians had an important contribution at the European civilization. For a correct understanding of the national history the reporting at the universal history is necessary. Personalities like Dimitrie Cantemir, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul or Constantin Brâncoveanu marked the European history.

Keywords: European civilization, national history, universal history, culture, Romanian countries

1 Membru titular al Academiei Oamenilor de Ştiinţă.

NOTE

Constantin Brâncoveanu, domnul Ţării Româneşti,

pictura votivă de la mănăstirea Horezu

studii/documente

document 2012 4 (58) 21

Povestea noastră începe o dată cu sfârşitul Revoluţiei lui Tudor Vladimirescu, în anul

1821 şi îşi are originile pe mirifi ca vale a râului Vâlsan din judeţul Argeş. Aşa se întâmplă întotdeauna: fi ecare sfârşit reprezintă un nou început, în noi condiţii.

Tudor Vladimirescu a fost ucis mişeleşte la Târgovişte, în noaptea de 26/27 mai 18211 iar, după dezastrul de la Drăgăşani, oastea pandurilor a încetat, practic, să mai existe. Pandurii, însă, n-au dispărut; ei nu se mai puteau întoarce în satele lor de origine, unde îi aşteptau represiunile din partea administraţiei locale şi centrale. Despre viaţa pandurilor lui Tudor, după moartea comandantului lor, s-a scris foarte puţin şi rămâne ca acest gol să fi e completat de cei care sunt interesaţi în cunoaşterea adevărului istoric.

În acest sens, cercetările noastre referitoare la istoria satului Stroeşti, afl at în centrul de greutate al zonei locuibile a Vâlsanului, în ultimul defi leu al acestuia, au scos la iveală oameni şi fapte remarcabile în descifrarea evenimentelor care au urmat Revoluţiei lui Tudor.

Satul era înconjurat de păduri din toate părţile, iar casele se înşirau, de regulă, de-a lungul râului, pe malul stâng al lui. Multe gospodării erau amplasate în locuri greu accesibile, prin păduri ori pe văile unor torenţi, pe sub râpe sau prin poienile defrişate în timp. De altfel, pădurea acoperea şi o parte din vatra satului.

În deceniul al patrulea al secolului al XIX-lea, autorităţile au declanşat o amplă acţiune de sistematizare a satelor. În plasa Argeş, într-o statistică din 6 septembrie 18372, s-au înregistrat „toate casele ce s-au clădit în linia măsurată din coprinsul aceştii plăţi, fi ind loc de munte”. În lista celor 298 „case mutate care şi urma să se mute” din 24 sate, fi gurează şi satul Stroeşti unde au fost aduse 21 de case afl ate pe coclauri, la „linia măsurată”. Toponimele reprezintă istorie pietrifi cată şi semnalează amplasamentele de altădată ale acestor gospodării: Curătura lui Cioboată, Gârla Anii, Hogioaia, Marcu, Mălăişte, Moţia, Nucii Gembii, Pană, Păru Mătuşii, Pârâul Ghinii, Pârâul lui Ioniţă, Pârâul lui Moş Sandu, Pârâul lui Tănase, Poiana lui Catran, Poiana Doamnei, Poiana Galatii, Poiana Podenilor, Şoptana, Tote, Valea Călugărului, Valea Căveştilor, Valea Cârstii, Valea Dadelor, Valea Dragnii, Valea Giurchii, Valea lui Giurgi, Valea Radii, Valea lui Topor, Zafi i („Zafi u din deal”, scrie într-un document din 4 iulie 1834; „Stoica de la râu” este semnalat şi la 17 mai 1838 ş.a.) etc.

Stroeştenii au fost crescători de vite, iar ciobanii satului mergeau, vara, la munte cu turmele de oi, capre, porci şi vite cornute şi reveneau spre toamnă la casele lor. În munţi nu-i căuta nimeni! Imediat după anul 1821, statisticile referitoare

PANDURII LUI TUDOR

Prof. univ. dr. ing. Nicolae P. LEONĂCHESCU

la mişcarea populaţiei din zonă conţin date extrem de interesante din punct de vedere al prezenţei pandurilor.

În trimestrul al patrulea, în 1821, se mută la Stroeşti doi „risipiţi”: Ion Ciobanu şi Nicolae Coman Căvescu. Numele lor se schimbă des şi urmele se pot şterge. Ion Ciobanu este şi: „Ion al Mariii morăresii (1827), Ion sin Andrei, Ion sin Andrei moraru (1828-20 august 1831). În 1832 şi 1833 apare ca „Ion Băjănar fugit şi negăsit” sau, simplu, „Ion Băjănaru fugit”3.

Ion Ciobanu a încercat să se fi xeze şi în satul vecin Costeşti unde, la 30 noiembrie 1827, fi gurează4 „Ion Olteanu” ca străin; la 29 august 1834, îl regăsim la Stroeşti de

unde reclamă că a fost bătut de un localnic – Din Ciolan – în timp ce se afl a la „un Niculae în gazdă”. În cursul trimestrului al doilea al anului 1836, Ion Olteanu s-a căsătorit şi fi gurează ca atare la capitolul „spornici” din Stroeşti. Nu ştim de unde vine acest Ion Ciobanu, dar misterul lui îl vom descifra, parţial, mai târziu. Nicolae sin Coman Căvescu se stabileşte defi nitiv în Stroeşti şi este punctul de geneză al familiilor Coman şi Căvescu, respectate de consătenii lor.

În mod surprinzător, la 3 august 1833 îl găsim5 în Stroeşti pe „Tudor al Stanii” care, la 24 octombrie 1834, nu avea „porumb deloc”. Numele său cunoaşte variante care ne

dau informaţii utile: Tudor Ciobanu (8 septembrie 1836); „Tudor sin Ion Ciobanu” (21 ianuarie 1837); „Todor Ion Ciobanu” (10 iulie 1837) etc. El moare la 1 octombrie 1842 cu acest ultim nume, iar în catagrafi a din 1838 a fost înregistrat cu toată familia sa: Tudor sin Ion Ciobanu, 45 ani; Stana, soţia de 36 de ani şi Gheorghe, băiatul lor în vârstă de 10 ani. Iată, deci, că Tudor fi ul lui Ion Ciobanu, născut în anul 1793 pe alte meleaguri, este adus în Stroeşti de tatăl său; era căsătorit cu Stana (1802 - ?) şi în 1828 li se născuse un băiat. Familia lui se va integra în comunitatea satului Stroeşti, iar Tudor al Stanii, cioban şi el, s-a numărat printre cei care au luat atitudine faţă de abuzurile arendaşului Gheorghe Petrovici Sârbu, acuzându-l pe acesta, la 23 septembrie 1839, că nu le ia în seamă zilele lucrate în 1836, când era isprăvnicel Nicolae Năndraşu, şi în anul 1837.

În urma acestui protest, la 16 decembrie 1839, arendaşul a fost obligat să-i despăgubească pe cei oropsiţi printre care şi pandurii: Tudor Ciobanu, Gheorghe Olteanu, Tudor şi Gheorghe Ceauşescu ş.a.

Tudor sin Ion Ciobanu avea, în anul 1838, următoarea avere: două pogoane cu porumb şi două cu fân; doi boi, o vacă, cinci capre şi zece pruni care-l situa printre mijlocaşii satului. Originea sa olteană îl deconspiră ca pe unul dintre pandurii lui Tudor Vladimirescu, statut pe care l-a avut şi Ion Ciobanu-Olteanu, tatăl său.

Tudor Vladimirescu, stampă ulterioară

4 (58) 2012 document22

studii/documente

În anul 1827, Vasile Ion Moldoveanu s-a stabilit defi nitiv în Stroeşti, consemnat6 în catagrafi i ca „risipit” ori ca „dajnic străin”. Îşi adusese familia de la început pentru că, la 12 septembrie 1837 moare „Maria sin Vasile Moldoveanu, torcătoare”, iar câteva zile mai târziu, la 20 septembrie 1837, moare şi „Dumitra sin Vasile Moldoveanu, torcătoare”, victime, probabil, a unei boli molipsitoare.

În catagrafi a din 1838, familia sa a fost înscrisă astfel: Vasile Moldoveanu, 50 de ani; Costandina <sin Necula>, soţia de 30 ani şi fata Păuna de 8 ani. Este o familie înstărită, având: două pogoane de porumb şi două de fân, un cal, doi boi, o vacă, două capre, doi porci şi cincizeci de pruni. Vasile, fi ul lui Ion Moldoveanu, pandur de-al lui Tudor Vladimirescu, devine un fruntaş acceptat de stroeşteni pentru spiritul său de dreptate. În trimestrul al doilea al anului 1834 este „cutier” al satului, adică un fel de cenzor, alături de Nicolae Năndraşu, Neculae Olar şi de Cârstea, pârcălabul. La 5 iunie 1856 i se naşte un băiat, Ion. Fata lui, Sultana, s-a născut la 9 septembrie 1838 şi s-a căsătorit la 20 iulie 1854 cu arendaşul Nicolae sin Vasile Constantin; fi ul lor, Petre N. Vasilescu (13 ianuarie 1867, Stroeşti -17 august 1948, com. Răzvani, jud. Ialomiţa) va fi general şi s-a evidenţiat în Primul Război Mondial. În lanţul lor genetic, evoluţia de la pandurul Vasile Ion Moldoveanu (1788-20 noiembrie 1846) la generalul de artilerie Petre N. Vasilescu a avut loc în sânul comunităţii stroeştene.

Familia lui Ghinea Crivăţ este semnalată7 în Stroeşti prima dată în anul 1814, alături de familia lui Ghiţă Crivăţ şi a lui Ivan Gurilă. Niţu Ghinea este recrutat ca dorobanţ în anul 1832, iar Ghiţă sin Ghinea a fost şi el dorobanţ în anii 1833 şi 1834. La 1 ianuarie 1833, „Ghinea Olteanu” avea trei vaci; identifi căm, la această dată, că venise din Oltenia.

În arhivele judeţene s-au consemnat trei decese din deceniul al patrulea al secolului al XIX-lea şi anume: „Safta sin Ghinea Crivăţ”, la 15 august 1834; „Ion sin Ghinea Trufanda”, la 18 august 1838 şi „Păuna sin Ghinea, torcătoare”, la 2 august 1839.

Dorobanţul Ghiţă sin Ghinea a primit porumb din magazia de rezervă a satului în anul 1832, iar Niţu sin Ghinea nu avea „deloc” porumb la 24 octombrie 1834 în timp ce Ghinea sin Iane avea.

În catagrafi a din anul 1838, sunt înscrise trei familii cu numele de Ghinea:

19. Ghinea al Ianii, 45 de ani; soţia Maria, 29 de ani şi Ion, de un an, care moare la 18 august 1838, după cum s-a scris mai sus. Ghinea al Ianii, zis Trufanda, era sărac: un pogon de porumb, unul de fân şi o vacă;

81. Ion al Ghinii, fl ăcău şi la 50 de ani, avea: trei pogoane de porumb şi trei de fân; doi cai, doi boi şi patru porci;

82. Gheorghe zet Ghinea, 80 de ani; soţia Păuna, de 40 ani de şi fata lor Costandina, de 5 ani. Acest ginere (zet) avea: două pogoane de porumb şi două de fân; doi boi, două vaci şi o sută de pruni.

Ghinea Olteanu, Ghinea Crivăţ, Ghinea Trufanda al Ianii sunt rudă şi la origine vin din Oltenia, fi xându-se defi nitiv

în Stroeşti unde familia Ghinea, simplu, şi-a construit o temeinică şi frumoasă baladă a vieţii. Ghinea Trufanda al Ianii se născuse în anul 1793; fl ăcăul Ion al Ghinii, în 1788; Gheorghe ginerele lui Ghinea fusese născut în anul 1758 şi locul lor de baştină este necunoscut. S-au stabilit în Stroeşti şi înainte şi după Revoluţia lui Tudor Vladimirescu, semn că unii dintre ei au făcut parte din oastea pandurilor.

Familia Talpazan apare8, pentru prima dată, în catagrafi ile satului de pe Vâlsan în luna martie a anului 1831 când se naşte „Ion sin Avram ot Stroeşti” care moare de „vărsat” adică de variolă, în ziua de 24 iunie 1832. Avram sin Zamfi r Talpazan (Tălpăzan, Tălpăzeanu, Tulpăzeanu, Tălpăzănoae, Avram Radu) venea din Oltenia şi era ginerele lui Matei Gurilă din Stroeşti. El se bucura de unele scutiri de dări printr-un „privilegiu” scos la iveală de urmaşii săi la 2 aprilie 1835. Această înrudire cu Matei (1803-?) sin Ene Gurilă ne îndeamnă să emitem ipoteza că şi acesta a fost implicat în mişcarea pandurilor. El a avut un fi u născut în anul 1835 căruia, la botez, i-a dat numele Tudor, în memoria Vladimirescului. Familia unui Ivan Gurilă era stabilită în Stroeşti încă din decembrie 1814; acesta avea un ginere, Tudor. Mai târziu, Nicolae sin Ene Gurilă a fost dorobanţ în anii 1832-1834. Prezenţa în Stroeşti a acestor olteni, înainte de 1821, a reprezentat o garanţie că aici se pot retrage panduri, prieteni şi rude de-ale lor, în caz de nevoie şi vor fi sprijiniţi.

Avram fi ul lui Zamfi r a acţionat rapid şi a adus în

Stroeşti multe rude: Pătru Talpazan (1788-1838) cu cei şase

copii ai lui; Ianache Ion zet Talpazan (1798-?) cu soţia sa

Stana (1808-?) şi cei doi copii, Gheorghe (1828-?) şi Maria

(1832-?) ş.a.

Pe Avram sin Zamfi r Talpazan l-au căutat, cam prin

anii 1960-1965, unele rude îndepărtate din Craiova, dar el

nu mai putea răspunde chemării pentru că intrase de mult

în pământ, încă din trimestrul al patrulea al anului 1832, iar

urmaşii săi din Stroeşti îl uitaseră pe pandur. Murise chinuit

de epilepsie, o boală necruţătoare! Atmosfera, aparent liniştită din zona Vâlsanului şi

munca tenace a Talpazanilor au favorizat dezvoltarea şi integrarea lor socială. Schimbările în starea lor civilă sunt rapide şi numeroase. Pătru sin Pătru Talpazan s-a căsătorit, la 14 ianuarie 1832, cu Maria sin Ioana Văduva din judeţul Muscel; Gheorghe (1811-?) sin Matei Talpazan a luat-o de soţie, la 24 ianuarie 1832, pe Dobra sin Tudor Enoiu din judeţul Argeş şi la 11 iunie 1833 l-au botezat pe Gheorghe, primul lor copil; Maria Tălpăzănoae, fi ica lui Pătru Talpazan, s-a măritat la 15 noiembrie 1833 cu Ioan sin Stoica Flecu şi după un an, la 11 noiembrie 1834, au botezat primul lor născut, un băiat căruia i-au pus numele Tudor, în amintirea marelui şi sacrifi catului pandur din 1821; la 11 ianuarie 1834, Hristea (1810-?) sin Pătru Talpazan s-a însurat cu Elena (1818-?) lui Ion Ciuvică din Stroeşti şi în 1836 au avut-o pe Maria, primul lor copil, iar la 6 octombrie 1837 li s-a născut Hristache, primul lor băiat („Anul şi cârlanul!” zic stroeştenii!) etc.

studii/documente

document 2012 4 (58) 23

Moartea cu secera ei nemiloasă afectează şi clanul Talpazanilor fi xat în Stroeşti, neţinând cont de vârstă. Astfel, „Păuna sin Avram Talpazan” moare de „lingoare” (febră tifoidă) la numai patru ani şi este înmormântată în ziua de 29 iunie 1832; Pătru Talpazan a decedat la 20 august 1838, la venerabila vârstă de 70 ani etc.

Chiar dacă în anul 1831şi în ianuarie 1833, Pătru Talpazan primea porumb din magazia de rezervă a satului drept ajutor, situaţia lui materială se îmbunătăţea. La 1 ianuarie 1833, fi gura cu trei boi, două vaci şi patru stupi, apicultura fi ind o noutate în Stroeşti; în anul 1837 lucra în arendă şase pogoane şi paisprezece prăjini de teren arabil.

Cei şase copii cunoscuţi ai lui Pătru Talpazan au fost: Stana (1808-?), Hristea sau Ristea (1810-?), Pătru (1813-?), Maria, Iaru şi Moise. Pătru sin Pătru Talpazan a fost recrutat militar în anul 1831 şi situaţia lui materială a fost precară: la 1 ianuarie 1833 a fost înregistrat cu o vacă şi un porc, an în care i s-a dat porumb din magazia de rezervă, ca şi fratelui său, Ristea. Din motive necunoscute, s-a despărţit de prima nevastă, Maria sin Ioana Văduva şi, în primul trimestru al anului 1834, s-a recăsătorit cu Stana (1818-?). În catagrafi a din 1838 este trecut cu un pogon de porumb, unul de fân şi treizeci de pruni, semn că începuse să se gospodărească; avea deja douăzeci şi cinci de ani! Fratele său Hristea fi gura în aceeaşi catagrafi e cu două pogoane de porumb şi unul de fân pe care le lucra, în arendă, cu soţia sa.

Enache (Ianache, Enaiche) Ion – ginerele lui Talpazan – a venit târziu în Stroeşti, chemat de Avram sin Zamfi r Talpazan. Se născuse în anul 1798 şi era căsătorit cu Stana (1808-?) cu care a avut doi copii cunoscuţi: Gheorghe (1828-?) şi Maria (1832-?). În anul 1832 a primit porumb, drept ajutor, din magazia de rezervă, semn că în acel an venise în sat.

La 24 octombrie 1834, Enache Ion zet Talpazan fi gura printre cei care „n-au porumb deloc”, iar în catagrafi a din 1838 a fost înregistrat cu doar un pogon de porumb lucrat în arendă şi cu o oaie, semn că era cioban.

Anii au trecut şi la aplicarea Legii rurale din 1864, clăcaşii: Moise Talpazan şi fratele său Hristea, împreună cu fi ul acestuia, Hristache Hristea, precum şi Gheorghe Ienache, Stoica Hristea, Gligore Hristea ş.a. sunt trecuţi pe listele de împroprietărire.

Grupul de panduri din neamul Talpazan se afl ă la originea multor familii din Stroeşti care au avut şi au diferite patronimice: Hristache, Ristache, Hristea, Ristea, Cristea, Cârstea, Tudor, Talpazan, Moise etc. Este un act de curaj încercarea de a stabili un arbore genealogic al Talpazanilor, dar elaborarea lui este posibilă pentru că surse documentare există, iar urmaşii pandurilor fi xaţi în Stroeşti pot să presteze un asemenea act de identitate!

Informaţiile consemnate mai sus reprezintă doar un preambul pentru ceea ce dorim să relatăm, în continuare. Afi rmaţia memorialistului Constantin Beldie intrigă pe cititor. El ne spune9 cu multă convingere că este „strănepotul dinspre tată, al lui Pietraru, volintirul din 1821 al lui Tudorică

Vladimirescul, cum şi al lui Gaşpar, haiducul de pe Vâlsan, împuşcat de poteraşi în nucul bătrân sub care i-am auzit povestea, cu mintea mea de copil care nu uită”.

Tatăl său, Dumitru Gh. Beldie, era „nepot de iobagi revoltaţi, cum fu străbunicul Pietraru, volintir de-ai lui Tudor Vladimirescu, de care ticăloşii de panduri s-au lepădat, fi indcă-i spânzura pentru furtişaguri, dându-l cu mâinile legate ucigaşilor săi şi luând-o apoi la sănătoasa prin coclaurile Vâlsanului, la Mălureni, la Bădiceni şi la Stroeşti, unde le-am găsit vetrele prin porumbiştile de azi de sub Râpa Dadelor şi unde strămoşul s-a aşezat pe un pinten de deal, străjuind, în chip de turn medieval, toată valea Vâlsanului într-un clan vechi de haiduci, cum fu Gaşpăr, sânge înrudit cu al nostru …”.

Memorialistul nostru l-a cunoscut bine pe bunicul său dinspre tată: „L-am apucat pe bunicul, moş Ghiţă, după poreclă Beldie, care de cum da colţul primăverii şi până toamna târziu sta singur cuc în fundul grădinii, sub nucul bătrân cât o biserică, la rădăcina căruia mocnea, sub cenuşă, un foculeţ veşnic, cântând din fl uierul lui muiat în ţuică şi povestindu-ne, nouă, nepoţilor de la oraş, despre cum a ciobănit el în tinereţe la munte, despre urşii repeziţi în spinarea vitelor şi sugându-le sângele din ceafă, despre „fata de-mpărat cu curul crăpat” şi despre poznele şi păcălelile homerice şi de măscară ale bacilor, pe care ni le povestea cu haz inocent, fără intenţiile pornografi ce ale orăşenilor, la fel cum numai în O mie şi una de nopţi, în traducerea literală şi neexpurjată, a lui Mardrus, mai poţi citi”.

Superbe imagini! Atât despre pandurul Pietraru, străbunicul său şi despre moş Ghiţă Beldie, bunicul său din Stroeşti! Ba, despre acesta, memorialistul ne informează că era un original şi spărgea „sâmburii de măsline între măsele” aşa cum va face şi el mai târziu.

Costică Beldie nu uită că a călătorit „în copilărie, cu bunicul, moş Ghiţă Beldie şi cu carul lui cu boi şi fără „hier” la roate, de la Stroeşti la Piteşti, aţipind cu ochii la stele şi, ascultând, la popasuri şi în sfânta linişte a nopţii, rumegatul boilor, în aromeala caldă a baligii aburinde”.

Memorialistul se gândea „cu melancolie la strămoşul moş Ghiţă Beldie, cu butoiaşul lui de ţuică, în căruţa cu boi şi fără „hier” la roate, de la Stroeştii Argeşului şi până la Bucureşti de Târgu Moşilor”.

Ne-a revenit, nouă, îndatorirea de a identifi ca neamul pandurilor Beldie, alias Pietraru, după tradiţia orală a familiei şi nu ne-a fost uşor.

Ghiţă N. Beldie a decedat10 la 6 decembrie 1902, la vârsta de nouăzeci de ani, în satul Stroeşti şi în actul său de deces se consemnează că tatăl se numea Nicolae, iar mama lui a fost Stanca. Soţia sa, Ioana (1832-12 ianuarie 1890), zisă Joiţa, a fost fi ica lui Tudor sin Neculae Ceauşu.

Ghiţă Beldie s-a născut undeva în Oltenia şi la 5 august 1830 este scris11 în testamentul (diata) lui State sin Ion Ciolcă din Vâlsăneşti: „La Nicolae Popescu, trei <taleri> şi jumătate ce mi i-a loat de la Ghiţă Olteanu”.

Nicolae Popescu din Muşăteşti a fost un fel de secretar al episcopului Ilarion Gheorghiadis şi de la el au rămas mărturii privind asasinarea lui Tudor Vladimirescu.

4 (58) 2012 document24

studii/documente

Ilarion fusese instalat la conducerea Episcopiei de Argeş la 20 noiembrie 1820 şi în ziua de 3 mai 1821 a fugit din ţară de frica turcilor. A fost ales episcop, a doua oară, pentru toată perioada 1828 - 8 ianuarie 1845. Banii împrumutaţi – nu ştim când – de Ghiţă Beldie de la State sin Ion Ciolcă au ajuns, astfel, la Nicolae Popescu şi, până la 5 august 1830, nu fuseseră înapoiaţi creditorului. Acest detaliu dezvăluie relaţiile pandurilor retraşi în Stroeşti cu alte personalităţi implicate în Revoluţia de la 1821.

Ilarion cunoştea zona Argeşului şi oamenii locului şi, prin Nicolae Popescu, putea apela, în caz de nevoie, la ajutorul lor. Nu este lipsit de importanţă faptul că în satul Stroeşti apar persoane şi familii cu patronimice apropiate sau identice cu ale unor actori din perioada Revoluţiei conduse de Tudor Vladimirescu: Dumitru şi Mihai Podeanu (Simion Mehedinţeanu Podeanu); Cioranu (Mihai şi Matei Cioranu, stabiliţi la Mălureni, au fost delegaţi de arendaşul Dincă Brătianu să administreze moşia Stroeşti în perioada 23 aprilie 1839-23 aprilie 1842); Bondoc (Ana Bondoc a fost mama lui Tudor Vladimirescu. Olga D. Beldie s-a căsătorit cu Ioan N. Bondoc din Căpreni, judeţul Dolj); Ciontolac (Gheorghe Ciontolac, „sudit austriacesc ce avea şi graniţa Branului” în luna mai 1821, după mărturia lui Naum Râmniceanu, pe unde se făcea trafi c cu arme şi alte bunuri necesare pandurilor); arendaşii Constantin Gh. Moraitul (23 aprilie 1842-23 aprilie 1852), fi ul său Vasile Constantin (23 aprilie 1852-23 aprilie 1863) şi nepotul Nicolae Vasilescu (23 aprilie 1868-23 aprilie 1888) sunt descendenţii lui Gheorghe Moraitul, dragomanul eteristului Alexandru Pini ş.a.

Memorialistul nostru a nutrit o admiraţie deosebită faţă de bunicul său şi mărturiseşte: „Nu m-am sfi it de fi rea mea prea impresionabilă şi nu m-am ferit de valul necugetat al spontaneităţilor mele şi nici n-am ocolit intuiţiile mele surde, dar totdeauna juste, dându-le tuturor ascultare, fi indcă veneau din adâncuri necunoscute, elementare, telurice, prin bunicul moş Ghiţă Beldie din Stroeşti, aşa cum ni-l arată fotografi a, cu fruntea lui de înţelept fără pic de carte, dar cu un tezaur de experienţe milenare, pe sub chica lui dacică, îmbrăcat în zeghe cu cioareci şi opinci cu nojiţe, la fel cum arată şi strămoşii lui legaţi cu funii după carul triumfătorului pe Columna de la Roma”.

Nicolae, tatăl lui Ghiţă Beldie, a apărut în zona Vâlsanului mai înainte de 1830 şi s-a ascuns, la început, în Mălureni; la 30 noiembrie 1827, un „Nicolae Băjănaru” 12 apare în statistici drept „străin” în acest sat. Se pare că s-a angajat cioban şi, multă vreme, a păzit cârdurile de vite ale localnicilor, pe păşunile din zonă sau din munţi, protejat de Brătieni care aveau proprietăţi în sudul satului Mălureni. A stat retras un timp în sate ca Păuleasca şi Bădiceni, fi ind semnalat şi în satul Costeşti de pe Vâlsan, moşie a Episcopiei de la Curtea de Argeş, cu numele de „Nicolae Olteanu”,

alături de „Ion Ciobanu”, înregistraţi ca „străini” în anul 1827. O fi fost, probabil, originar din Piatra Olt aşa cum s-a menţinut ştirea în rândul membrilor familiei sale din Stroeşti, de unde patronimicul Pietraru pe care l-am afl at de la strănepotul său, memorialistul C. Beldie.

Când lucrurile s-au mai liniştit, pandurul Nicolae „Pietraru” s-a fi xat în Stroeşti încă din anul 1831. Într-o statistică a satului privind „împărţeala porumbului din leat 1832, ce este pus la magazia satului nostru Stroeşti, pă la lăcuitorii ce s-au găsit întru desăvârşită lipsă”, fi gurează şi Neculaie Băldan, a cărui nouă familie avea „3 sufl ete” şi a primit nouăsprezece oca şi două sute şaizeci şi cinci dramuri „porumb drugi” în baniţe „de oca patruzeci, care vine două/una dă boabe”. În anul 1833, a primit douăzeci şi trei oca şi două sute optzeci dramuri porumb din aceeaşi magazie de rezervă. Este perioada în care vin la Stroeşti mai multe familii de olteni, ale pandurilor şi/sau ale rudelor lor din alte părţi. Menţionăm, dintre acestea, familiile înscrise în statistici prin „capul” lor şi anume: Gheorghe Olteanu

(cu „3 sufl ete”); Gheorghe Trufăşilă Olteanu (la 31 august 1834 avea familia compusă din „4 sufl ete”); Tudor Ceauş („5 sufl ete”, la aceeaşi dată) ş.a.

Sunt familii sărace, ajutate frecvent cu porumb din magazia de rezervă a satului Stroeşti în anii 1831-1833 şi cu multe datorii faţă de arendaşul moşiei, sârbul Gheorghe Petrovici, menţionate în documente din 1836-1839.

La 10 martie 1838 s-a consemnat că le-au murit

unele vite de foame pentru că arendaşul le-a scos din izlazul satului, astfel: Gheorghe Olteanu a pierdut patru oi, iar Neculae Băldan, trei capre. În toamna aceluiaşi an, la 1 octombrie 1838, s-a notat că Gheorghe Olteanu şi Niculae Băldan „n-au porumb deloc”.

Treptat, însă, aceste familii se consolidează şi satul le dă ajutor. La 1 ianuarie 1833, Gheorghe Olteanu avea două vaci şi trei „râmători”, adică porci. Într-un document din 18 august 1836, a fost menţionat faptul că Gheorghe Olteanu a semănat douăzeci şi patru prăjini cu porumb, iar Niculae Băldan, douăsprezece prăjini. Cu un an înainte, în iunie 1835, Gheorghe Olteanu arase numai zece prăjini pentru porumb. În catagrafi a din anul 1838, s-a înregistrat: Gheorghe Olteanu, 60 ani; soţia Badea, 48 ani; fi ica Ioana, 14 ani şi averea se reducea la o vacă, două pogoane lucrate pentru porumb şi unul, pentru fân. Gheorghe Olteanu (1778-?) era bătrân pentru a mai spera la mai mult şi la mai bine! În aceeaşi catagrafi e îl găsim şi pe „Niculae Gheorghe” <Băldan>, un om de 50 de ani, căsătorit cu Maria (1808-?) şi aveau doi copii: Stoian, 19 ani şi Niculae, 10 ani. Cultivau doar un pogon de porumb şi de pe un alt pogon, strângeau fân.

Tudor Vladimirescu citind mulţimii Proclamaţia de la Padeş, 1821, ulei pe pânză

studii/documente

document 2012 4 (58) 25

Este Niculae Gheorghe, zis Băldan, străbunicul memorialistului şi, deci, tatăl bunicului Ghiţă Beldie ?! El este fostul pandur Pietraru?! Răspunsul este categoric, da!

Fiul său Stoian se născuse în anul 1819, în altă localitate, dintr-o mamă „necunoscută”, poate chiar Stanca, mama lui Ghiţă Beldie! La 20 decembrie 1839, a murit Stoian şi în mitrica13 pentru înmormântaţi a satului Stroeşti s-a notat că este fi ul lui „Neculae Bâlde”.

Iată, deci, că pandurul Nicolae „Pietraru” zis Băldan (Băldanu, Bâldan, Băldancu, Bâlde), fi ul lui Gheorghe, a venit în satul Stroeşti cu numele său de Beldie, aşa cum, de la început s-a numit fi ul său din prima căsătorie, Ghiţă N. Beldie! Iar numele de botez al bunicului, Gheorghe, a fost preluat de nepot! Încercarea de modernizare a patronimicului său iniţial în Băldan nu a durat mult; era şi o tactică de mascare a identităţii spre a scăpa de represalii şi de dări. Consătenii săi din Stroeşti îl numeau Beldie şi aşa a consemnat şi preotul în mitrica pentru morţi la 20 noiembrie 1839. Nouă nu ne-a rămas decât să avem încredere în ceea ce a notat popa Hristea sin Niţu Ciolan când l-a înmormântat pe Stoian, fi ul lui Niculae Gh. Beldie.

Familia preotului Hristea (1788-8 iulie 1859) sin Niţu Ciolan a fost una din cele mai puternice şi mai vechi familii din Stroeşti, cu sentimentul responsabilităţii sociale dezvoltat; tatăl său, popa Niţu „cel Bătrân” sau „duhovnicul”, a apărat cu succes drepturile stroeştenilor în confruntarea pentru stabilirea hotarului de la Telman al moşiei vecine Costeşti al cărei proprietar era Episcopia Argeşului. De aici încrederea noastră în exactitatea informaţiilor pe care popa Hristea le-a marcat în mitricile semnate de el.

În ceea ce priveşte evoluţia lui Nicolae Gh. Beldie (Băldan), după 1838, informaţiile sunt incerte; nu ştim unde şi când a decedat şi nici care a fost destinul celei de a doua familii închegate în Stroeşti. Cert este că în perioada 1941-1945, l-am avut coleg la Şcoala Primară din acest sat pe Vasile Pietreanu şi mă întreb dacă unii dintre urmaşii din Mălureni ai pandurului Nicolae Gh. Beldie „Pietraru” n-au purtat cumva acest patronimic sau unul asemănător ori derivat din el. Cercetările noastre s-au orientat asupra familiei lui Ghiţă N. Beldie. În anul 1864 a fost înscris pe lista14 celor care urmau a fi împroprietăriţi, alături de un „Niţă Beldie” şi de „Ghiţă Ceauşescu” despre care vom vorbi, în continuare.

În anii 1881-1888, Ghiţă Beldie şi copiii lui – Zanfi r şi Ion – se luptă să cumpere pământ din loturile puse în vânzare de Stat. În arborele genealogic stroeştean al pandurului Nicolae Gh. Beldie şi al fi ului său, Ghiţă N. Beldie, au apărut în secolul al XX-lea ziaristul şi memorialistul Constantin D. Beldie şi fi ul acestuia, savantul Alexandru C. Beldie. O evoluţie fi rească: de la panduri revoltaţi şi muncitori ai pământului sau crescători de vite până la personalităţi marcante în cultura şi ştiinţa neamului nostru!

Studiul nostru n-ar fi convingător dacă nu am prezenta şi apariţia în Stroeşti a pandurului Tudor (1778-20 ianuarie 1841) sin Niculae Ceauşu. În catagrafi a din 1838, familia lui a fost înscrisă astfel: Tudor sin Niculae, 60 ani; soţia Stana <sin Marin>, 40 ani; fi ul Niculae, de 15 ani şi Catinca, de 5 ani. Este o familie bogată: au un cal, doi boi, o vacă, şase oi, trei porci, doi stupi, cincisprezece pruni şi cultivă: trei pogoane cu porumb, iar pe alte două pogoane fac fân pentru vite.

Numele15 său a evoluat: Tudor Ceauşescu (3 august 1833), Tudor Ceauş (31 august 1834), Todor Nicula Ceauş (10 iulie 1837) şi Tudor sin Neculae Ceauşu (20 ianuarie 1841). La 3 august 1833, Tudor Ceauşescu şi Gheorghe Ceauşescu au luat câte două baniţe de porumb (22 oca/baniţă) din magazia de rezervă a satului şi se obligă să le restituie. Toamna, la 12 noiembrie 1833, se consemnează că „Gheorghe Ceauşescu“ şi „Tudor Brat“ au recoltat, fi ecare, câte treizeci baniţe de porumb (40 oca/baniţă) şi au dat la magazia de rezervă a satului câte o baniţă şi jumătate. Deducem că Tudor sin Niculae Ceauşu (Ceauşescu) îl adusese în Stroeşti şi pe fratele său mai mic, Gheorghe sin Niculae Ceauşu, încă din anul 1833. Cu toate că în anul 1834 familia sa avea cinci membri, în catagrafi a din anul 1838 Gheorghe Ceauşescu este înregistrat cu patru „sufl ete”, astfel: Gheorghe Niculae, 50 ani; Sanda, „soaţa”, de 39 ani; Costandin, băiatul, de 15 ani şi Maria, de 10 ani. Aveau: un cal, doi boi, o vacă, doi râmători şi zece pruni ; cultivau trei pogoane cu porumb şi de pe alte două pogoane strângeau fân pentru vite. Familiile celor doi fraţi erau consolidate la nivelul anului 1833 când s-au stabilit în Stroeşti, dar localitatea lor de baştină a rămas necunoscută.

Tudor sin Niculae Ceauşu împreună cu fratele său, Gheorghe, înregistraţi şi cu patronimicul Ceauşescu, sunt la originea apariţiei în Stroeşti a unora din familiile Ceauşu, Ceauşescu şi Tudor. O mare surpriză pentru tema cercetată de noi o reprezintă naşterea, la 10 iulie 1838, a lui Ion, fi ul lui „Tudor sin Necula“ şi al soţiei acestuia, Stana sin Marin, care nu a apărut în catagrafi a din acel an a satului Stroeşti. Pe marginea documentului afl at la ANDJA, un ofi cial al Stării Civile a notat, mai târziu, „Niţă Beldie“ spre identifi care pentru cei care vor veni. Afl ăm, astfel, că Tudor sin Necula Ceauşu, Gheorghe fratele său, Neculae sin Gheorghe Beldie (Băldan) şi Ghiţă N. Beldie sunt rude apropiate; neamul lui Beldie, de undeva, poate din Piatra Olt, s-a mutat masiv în Stroeşti, după Revoluţia lui Tudor Vladimirescu şi, mai ales, după 1830 când lucrurile s-au mai aşezat.

Surprinzător este şi faptul că Ioana sin Tudor Niculae Ceauşu, zisă Joiţa, s-a căsătorit cu Ghiţă N. Beldie, aşa după cum s-a menţionat. Este o dovadă că rudele se ajutau între ele şi pe noul lor amplasament din Stroeşti, având şi gospodăriile apropiate. Numele mamei sale nu a fost încă identifi cat dar tatăl său, Tudor sin Niculae Ceauşu este cert ! Nu este exclusă apariţia Ioanei în anul 1832 dintr-o relaţie extra-conjugală a tatălui său, pentru că, în anul 1838, nu a fost înscrisă în catagrafi a familiei lui.

Evoluţia urmaşilor lui Tudor sin Niculae Ceauşu şi ai fratelui său Gheorghe Ceauşescu merită atenţia cercetătorilor. Semnalăm faptul că un urmaş al lui Gheorghe Ceauşescu şi al soţiei sale, Maria, a fost Gheorghe Gh. Ceauşescu (20 martie 1899-20 martie 1969), poreclit „Bucurescu ăl Bătrân“. Din căsătoria acestuia cu Paraschiva Şotan (?-12 februarie 1930) s-a născut Ion Gh. Ceauşescu (4 februarie 1930) care a avut o strălucită carieră16 ştiinţifi că şi universitară în domeniul biologiei. A luat doctoratul în anul 1966, la Facultatea de Biologie a Universităţii din Moscova şi a fost conferenţiar la facultatea similară a Universităţii din Bucureşti. Consătenii îl numeau „Bucurel“, iar colegii de serviciu i-au zis „Cornel“ spre a-l diferenţia de alţii.

4 (58) 2012 document26

studii/documente

Ghică Gh. Bucurescu, alias Gheorghe Gh. Ceauşescu, s-a căsătorit – a doua oară – cu Maria Radu (5 martie 1912- 16 iunie 1990) şi din această căsătorie au rezultat alţi trei urmaşi: Vasile, Marcela şi Constantin (17 noiembrie 1933-19 aprilie 1992), acesta fi ind colegul nostru de clasă şi de bancă din Şcoala Primară Stroeşti cu care am concurat la premii. Pandurii, cu prietenii şi rudele lor, care s-au stabilit în satul Stroeşti după evenimentele dramatice din anul 1821, s-au integrat organic în comunitatea locală. Retraşi, la început, spre a identifi ca exact şansele lor de supravieţuire în noile condiţii, încercând şi alte variante de sedentarizare prin alte sate sau reîntoarcerea în localităţile de baştină, unde aveau familii şi rude – motive sufi ciente spre a fi daţi „dispăruţi”, „fugiţi din sat”, „fugiţi şi neafl aţi” etc. – noii veniţi au acceptat satul Stroeşti ca una din şansele lor de salvare şi realizare postrevoluţionară. Angajarea unora dintre ei ca dorobanţi, militari, membri ai organelor de ordine publică etc. a fost rezultatul fi resc al experienţei căpătate în oastea pandurilor sau a tradiţiei din familiile lor.

Spiritul lor de dreptate şi de revoltă i-a propulsat, treptat, în elitele satului care le-a oferit adăpost. Stroeştenii i-au acceptat pentru că aveau o spiritualitate identică şi s-au înrudit prin căsătorii şi patronaj spiritual ca naşi la cununii şi botezuri.Această concluzie a fost exprimată foarte clar în două documente17. La 24 decembrie 1753, în zapisul dat ispravnicului, stroeştenii au scris: „Noi nu ne-am suferit cu toţi sătenii, ci i-am întors vinul dumnealui îndărăt şi i-am ucis slugile că noi suntem volnici să ţinem moşia” (s.n.).

După stabilirea şi integrarea pandurilor în Stroeşti, aceştia împreună cu băştinaşii luau atitudine împotriva abuzurilor comise de arendaşi cu atâta hotărâre încât subocârmuitorul Costache Urlăţeanu raporta, neputincios, Ocârmuirii judeţului Argeş, la 22 februarie 1838 că au

alungat dorobanţul trimis şi „ca nişte răi nărăviţi au sărit cu zurba asupră-i şi i-au hotărât să plece înapoi nevătămat că, din împotrivă îl vor omorî. Căci ei au hotărât ca de acum înainte să încingă săbiile şi să nu mai îndrăznească dorobanţi a mai intra în satul lor, aţâţând şi norodu celălalt ca să apuce drumul răzvrătirii” (s.n.).

Sunt două atitudini protestatare identice ale unor stroeşteni mai vechi sau mai noi, exprimate cu multă fermitate în două momente diferite ale istoriei lor, distanţate la peste 84 de ani, unul de celălalt. Şi n-au fost singurele! În anul 1888, arendaşul Nicolae Vasilescu a fost, pur şi simplu, obligat să plece din Stroeşti, locuitorii dând foc stogurilor de coceni şi clăilor de fân ale lui, în pragul iernii!

Evoluţia familiilor de panduri „stroeşteni” a confi rmat valoarea intrinsecă a noilor veniţi; urmaşii lor au avut reprezentanţi în cultură, ştiinţă, biologie, armată, poliţie, economie etc., a căror creaţie a îmbogăţit şi îmbogăţeşte patrimoniul naţional. Satul Stroeşti a fost pentru panduri o bază logistică pentru că, în acea perioadă, moşia era, din punct de vedere juridic, proprietatea mănăstirii Bistriţa din judeţul Vâlcea. Pandurii din Oltenia vedeau în această proprietate a mănăstirii oltene o promisiune de salvare în cazuri limită şi un loc de regrupare a forţelor. Prezenţa în Stroeşti a unor olteni, înainte de anul 1821, o interpretăm ca fi ind o măsură de precauţie şi o sursă de informare a pandurilor şi de identifi care a unei baze tehnico-materiale şi umane pentru acţiunile viitoare.

Aşa se face că întreaga comunitate a satului a sprijinit pandurii stabiliţi în Stroeşti, a căror activitate a impulsionat şi potenţat dezvoltarea pe multiple coordonate. Pandurii lui Tudor şi-au onorat, în fi nal, angajamentul faţă de conducătorul lor, materializând în planul creaţiei paşnice mesajul Revoluţiei de la 1821.

1 Datare după stilul vechi; după cel nou, 7/8 iunie 1821. 2 Leonăchescu, SAD - II, pp. 117 şi 134; SAD – III, pp. 121, 127, 129, 136, 139, 143, 147, 149, 154, 157, 162, 352, 353 etc.3 Idem, p. 195, 237 şi 242.4 Leonăchescu, SAD – II, pp. 105 şi 106; SAD – III, p. 312.5 Leonăchescu, SAD – I, pp. 156, 158, 178 şi 218; SAD – III, pp. 201, 238, 247, 346, 491 şi 553.6 Leonăchescu, SAD – I, p. 181; SAD – II, p. 113; SAD – III, pp. 129, 136, 139, 143, 145 – 147, 149, 154, 157, 162, 233, 255 şi 259. ANDJA, Stare civilă, Mitrice, Stroeşti, Decese, 2/1837, 3/1837 şi Decese, 1846. Leonăchescu, Personalităţi, p. 14. 7 Leonăchescu, SAD – I, pp. 107, 108, 114, 133 – 135, 180 şi 187; SAD – III, p. 169 – 171, 197, 217, 221 şi 263 – 268. ANDJA, Stare civilă, Mitrice, Stroeşti, Decese, 6/1834, 7/1838 şi 4/1839. 8 Leonăchescu, SAD – I, pp. 107, 108, 113, 133 – 135, 145, 146, 155, 158, 178, 185 şi 273; SAD – III, pp. 159, 160, 193, 195, 197, 201, 219, 233 – 235, 248, 254, 262, 264, 267, 268, 277, 279 şi 446. ANDJA, Stare civilă, Mitrice, Stroeşti, Botezaţi, 9/1833 şi 12/1837; Cununaţi, 2/1832, 3/1832, 5/1833 şi 1/1834; Decese, 8/1832 şi 8/1838. 9 Memorii, p. 52, 107, 255, 262 şi 370. ŞOPTANA, nr. 2 (12), iunie 2009, p. 3 – 14 (ISSN 1844-2420).10 ANDJA, Stare civilă, Stroeşti, Decese, 1890. Primăria comunei Stroeşti, Stare civilă, Decese, 1902. 11 Leonăchescu, SAD – II, p. 108. Memorii, p. 264. G.D. Iscru – Tudor Vladimirescu, contemporanul nostru, Casa de Editură şi Librărie „Nicolae Bălcescu”, Bucureşti, 2009, pp. 8, 27, 35, 36, 40, 64, 72, 73 şi 75. Izvoare narative interne privind Revoluţia de la 1821 condusă de Tudor Vladimirescu – Reeditate de G.D. Iscru (coordonare), Natalia Trandafi rescu, Marcel Ciucă şi Ilie Cristian, Scrisul Românesc, Craiova, 1987, p. 48, 51, 79 şi 80. 12 Leonăchescu, SAD – I, pp. 133 – 135, 156, 179, 182 şi 184; SAD – II, pp. 105, 106, 113 şi 135; SAD – III, pp. 237, 238, 247, 255, 268, 269, 272 – 282, 285 – 287, 312, 315, 316, 391şi 392.13 ANDJA, Stare civilă, Mitrice, Parohia Stroeşti – Costeşti jud. Argeş, 1832 - 1871, Pachet 288, Dosar 411, Morţi, 9/1839. 14 Leonăchescu, SAD – I, p. 176 şi 271 – 273; SAD – III, pp. 656, 657, 678, 679, 728 şi 729.15 Leonăchescu, SAD – I, p. 156, 159, 179 şi 272; SAD – III, pp. 201, 212, 238, 346 şi 551. ANDJA, Stare civilă, Mitrice, Parohia Stroeşti - Costeşti, Morţi, 1838 şi Născuţi, 11/1838. 16 Leonăchescu, Personalităţi, pp. 66 – 72.17 Leonăchescu, SAD – I, p. 52 şi SAD – II, pp. 131 – 132. Idem, Stroeşti – Argeş, cinci secole de existenţă documentară, ARGESSIS, MJA, Piteşti, Studii şi comunicări, Seria Istorie, Vol. X, 2001, pp. 467 – 495.

TUDOR’S PANDOURS – PROF. UNIV. ENGINEER NICOLAE P. LEONĂCHESCU, PH.D.

Th e dramatic events from 1821 determined some of Tudor Vladimirescu’s pandours to leave theirs homes in order to escape from the persecutions. Th e author is presenting a review of some of them that set on Vâlsan Valley, Argeş.

Keywords: Tudor Vladimirescu, pandour, 1821, Oltenia, Stroeşti

NOTE

studii/documente

document 2012 4 (58) 27

Istoria începuturilor Artileriei Române, indisolubil legată de numele domnitorilor Gheorghe Bibescu

şi Alexandru Ioan Cuza şi a principelui Carol I, prezintă câteva aspecte inedite, referitoare la legăturile acestora cu artileria, unele dintre ele nerelevate, sau insufi cient prezentată de istoriografi a militară. Primul dintre aceste aspecte pe care dorim să-l supunem atenţiei cititorului îl reprezintă rolul excepţional al generalului Ion Emanoil Florescu în apariţia şi dezvoltarea Artileriei Române. Acesta a fost în fapt numitorul comun al celor trei conducători în relaţia lor cu artileria. Astfel, în anul 1843, Ion Emanoil Florescu, pe atunci căpitan, adjutant al domnitorului, în timpul vizitei lui Gheorghe Bibescu la Constantinopol l-a sfătuit să-i solicite sultanului un număr de piese de artilerie pentru dotarea tinerei oştiri din Ţara Românească. Cele 4 tunuri de 4 livre (80 mm) oferite de sultan, aduse în ţară de căpitanul Florescu au fost montate pe afet (două la Craiova şi două la Bucureşti) şi au constituit, ca urmare a Poruncii Domneşti nr. 198 din 10 noiembrie, prima baterie de artilerie, marcând înfi inţarea Artileriei Române modernă, în fapt reînfi inţarea acesteia, în acest sens menţionăm că în comunicarea „Centenarul reînfi inţării artileriei române. Rostul ei în războiul din 1877-1878”, ţinută în şedinţa publica de la 10 decembrie 1943 a Academiei Române, generalul Radu Rosetti spunea: „Ceea ce sărbătorim azi e reînfi inţarea Artileriei Române şi nu înfi inţarea ei; căci Românii au avut artilerie în trecut, încă de la începutul veacului al XV-lea. Puţină la număr, ca în toate ţările de pe acele vremuri, ea s-a dezvoltat în cursul veacurilor. Apoi, odată cu desfi inţarea treptată a armatelor noastre, a încetat de a mai fi , cei interesaţi, ca să nu mai avem putinţa de a ne opune voinţei lor, având grijă de a ne lua toate gurile de foc ce mai posedam”2.

De asemenea, referitor la generalul I. Em. Florescu, generalul Radu Rosetti, în lucrarea sa „Un uitat. Generalul I. Em. Florescu”, republicând articolul Armata Română la 1876” din ziarul Timpul nr. 19/20 aprilie 1876, a evidenţiat meritele incontestabile ale acestuia în înfiinţarea artileriei: „Dreptul de-a avea ţara

FILE DIN ISTORIA DE ÎNCEPUT A ARTILERIEI ROMÂNE MODERNE

Colonel prof. univ. dr. Adrian STROEA1 Colonel (r) Marin GHINOIU

Generalul Ion Emanoil Florescu

Maiorul Tobias Gherghel

artilerie, cunoaştem toţi că-l pierduse până la anul domniei lui Gheorghe Bibescu. Şi ştiţi cine ni l-a câştigat? Numai generalul Ion Emanoil Florescu, atunci căpitan şi adjutant al acelui domn. În dorinţa de a-şi dezvolta în patria lui învăţăturile cu care se adăpase în străinătate şi cu ocazia mergerii la Constantinopol a zisului Domn pentru investitură, rugă, stărui, pentru a cere de la Sultan recunoaşterea acestui drept al ţării. Suzeranul primi, şi dărui chiar 6 tunuri care fură aduse în România şi intrate cu mare solemnitate în capitală în mijlocul Regimentului 2 de linie în cure serveam şi eu, comandant de ingeniosul colonel

Enghel”3.Meritele generalului Ion

Emanoil Florescu în dezvoltarea ca armă a artileriei au continuat în timpul domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Apariţia la data de 21 decembrie 1860 a primului regiment de artilerie se datorează raportului său adresat domnitorului, în care menţiona:

„Artileria până acum se afl ă încă despărţită. Rog pe Măria Voastră să binevoiţi a da Înalt Ordin ca bateriile ce sunt astăzi pe conta Moldaviei şi cele ce se afl ă pe conta Valahiei să se unească împreună şi să formeze 1-iul Regiment de Artilerie împărţit în 2 divizioane. Tot deodată rog plecat pe Înălţimea Voastră, ca primind această unifi care să binevoiţi a întări în posturile acestui Regiment pe Maiorul Tobias Gherghel ca şeful Regimentului, Maiorul Haralambie Nicolae ca ajutorul şefului Regimentului, căpitanul Herkt Enric şeful Divizionului 1-ul şi căpitan G. Mano şeful Divizionului al 2-lea”4. Convins de argumentele menţionate în raport, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a aprobat înfi inţarea primului regiment de artilerie din Armata României şi cu aceeaşi dată l-a avansat colonel şi numit comandant pe Tobias Gherghel, care a deţinut această funcţie până la 28 aprilie 1864, când a fost numit intendent general al armatei5. În fi ne, menţionăm contribuţia sa excepţională, de autentic vizionar, la dezvoltarea artileriei când conducător al României era Carol I. Astfel, în calitate de ministru de război, exercitată în perioada 1871-1876, i-a propus acestuia şi ulterior a dotat artileria cu cele mai moderne şi puternice guri de foc ale vremii, anume tunurile „Krupp” calibru 87 mm, model 1875. Acestea, denumite şi „tunuri de 9”

„Artileria până acum se afl ă încă despărţită. Rog pe Măria Voastră să binevoiţi a da Înalt Ordin ca bateriile ce sunt astăzi pe

conta Moldaviei şi cele ce se afl ă pe conta Valahiei să se unească împreună

şi să formeze 1-iul Regiment de Artilerie împărţit în 2 divizioane”.

Generalul Ion Emanoil Florescu

4 (58) 2012 document28

studii/documente

au fost achiziţionate pentru înfi inţarea Regimentelor 3 şi 4 Artilerie (constituite din câte 4 baterii) şi au reprezentat materialul de artilerie de bază în războiul de independenţă. Erau primele tunuri cu afetul integral metalic.

Al doilea aspect inedit pe care dorim să-l relevăm este legat de atitudinile ilustrului principe, din 1881 rege, Carol I faţă de artilerie, afl ată în anii de început ai existenţei sale. Prima abordare este determinată de lucrarea „Armata română în războiul de independenţă” realizată de Cornel I. Scafeş, Horia I. Şerbănescu, Corneliu M. Andonie, Ioan I. Scafeş şi apărută la Editura Sigma în 2002, în care la pagina 57 este reprodusă o fotografi e cu următoarea explicaţie: „August-septembrie 1913, Poradim, Bulgaria. Domnitorul Carol I, comandantul Armatei de Vest, pozând lângă intrarea în cortul de comandament. Alături este rezemat, înfăşurat în husă, drapelul Regimentului 2 Artilerie. Acest drapel l-a însoţit pe domnitor pe toată perioada campaniei din Bulgaria”. Se pun două întrebări. De ce drapelul unui regiment de artilerie? De ce drapelul Regimentului 2 Artilerie? Dacă la prima am putea răspunde că domnitorul era ofi ţer de artilerie, şcolit la Berlin, cu o afecţiune evidentă faţă de aceasta armă, la cea de-a doua răspunsul comportă o incursiune în istoria tinerei artilerii române, parcurgând succint istoria înfi inţării primelor regimente de artilerie.

Din analiza acesteia se pot distinge cel puţin următoarele:

1. Primul regiment de artilerie (comandant colonelul Tobias Gherghel) a fost înfi inţat de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, la 21 decembrie 1860.

2. Al doilea regi ment de artilerie a fost înfi inţat de Carol I, la 1 august 1868, prin trecerea bateriilor cu soţ din Regimentul 1 Artilerie la această nouă structură de artilerie.

3. La data de 1 martie 1877, au fost înfi inţate două noi regimente de artilerie prin dedublarea celor existente. Astfel, Regimentul 1 Artilerie a devenit Regimentul 3 Artilerie, iar Regimentul 2 Artilerie şi-a păstrat denumirea. Prin aceasta, Regimentul 2 Artilerie şi-a păstrat data înfi inţării (1 august 1868), iar Regimentul 3 Artilerie şi-a luat ca dată de înfi inţare 1 martie 1877, ca de altfel şi Regimentele 1 şi 4 Artilerie. Acest lucru i-a nemulţumit pe artileriştii vremii care au considerat că Regimentul 3 Artilerie „este matca întregii artilerii române, căci de fapt el a fost creat în 1860”. Astfel, cel mai vechi regiment de artilerie a devenit Regimentul 2 Artilerie înfi inţat de Carol I şi se explică de

ce drapelul său de luptă l-a însoţit pe acesta în Războiul de Independenţă.

Un alt aspect interesant cu privire la Carol I este cel referitor la raporturile acestuia cu corpul ofi ţeresc al artileriei, îndeosebi cu cel ce a activat în armată în timpul domniei lui Cuza. De menţionat că deşi a avut o poziţie echilibrată faţă de aceştia au existat şi unele excepţii. Una dintre

acestea a reprezentat-o marele

artilerist, generalul de divizie Henric Herkt, cel ce a pus bazele Pirotehniei şi Arsenalului Armatei, şi a comandat, între altele, Regimentul 1 Artilerie (1871-1877) şi Regimentul 3 Artilerie (1877).

Din nefericire, în perioada 1868-1871, a fost trecut în rezervă şi chiar dacă a fost rechemat în armată, avansarea sa la gradul de general, ca recunoaştere a meritelor sale de excepţie, s-a făcut extrem de târziu, când deja era pensionat. O fotografi e publicată în Revista Armatei – iunie 1912, ne poate oferi un răspuns la cauzele avansării sale târzii la acest onorant grad militar. Se pare că a fost perceput ca un apropiat al domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Acest lucru este susţinut de fotografi a anterior menţionată, în care locotenent-colonelul Henric Herkteste al doilea pe rândul trei de sus (al doilea pe primul rând de sus este intendentul general Tobias Gherghel, iar primul pe al doilea rând de sus este colonelul Nicolae Haralambie).

Apreciem că resentimentele lui Carol I nu au putut fi stinse de meritele sale şi nici de aceeaşi origine comună, Henric Herkt fi ind născut în localitatea germană Coblentz. Un alt argument în susţinerea resentimentelor faţă de Henric Herkt îl reprezintă faptul că toţi fondatorii artileriei române moderne au fost avansaţi la gradul de general înaintea sa, unii fi indu-i de-a lungul timpului subordonaţi. Spre exemplifi care menţionăm că domnitorul Carol I i-a avansat la gradul de general pe Nicolae Haralambie (27 aprilie 1877, când era în miliţii), cunoscut pentru rolul său la detronarea lui Cuza şi pe Gheorghe Manu (27 aprilie 1877), comandant al Diviziei 4, ulterior şeful artileriei Armatei de Operaţii în Războiul de Independenţă. În anii următori au mai fost avansaţi la gradul de general: Alexandru Anghelescu (1881), comandantul Regimentului 2 Artilerie în 1877; Iulius Dunca (1881), comandantul Regimentului 1 Artilerie în 1877; Eracle Arion (1883), şeful artileriei în Marele Cartier General în 1877. Locul important al generalului Henric Herkt în cadrul artileriei este evidenţiat de o altă fotografi e, extrem de interesantă, „Ofi ţerii Artileriei Române - 1865”. Acesta apare în centrul fotografi ei, în partea de jos a cercului apropiat ce-l înconjoară pe locotenent-colonelul Nicolae Haralambie, comandantul Regimentului de Artilerie, alături de Gheorghe Manu (stânga) şi de Iulius Dunca (sus).

De altfel, în fotografi e mai sunt următorii ofi ţeri ai Regimentului de Artilerie: mr. Sheletti Gheorghe - cdt. dn.; mr. Dunca Iulius - cdt. dn.; cpt. Costiescu Anton - cdt. bt.; cpt. Agarici Ştefan - cdt. bt.; cpt. Alexandru Candiano Popescu - cdt. bt.; cpt. Koslinsky Alexandru - cdt. bt.; cpt. Greceanu Nicolae - cdt. bt.; lt. Greceanu Constantin - cdt. secţie; lt. Horbatsky Alexandru - cdt. secţie; lt. Poroineanu Atanasie - cdt. secţie; lt. Fotino Dionie - cdt. secţie;

1913. Carol I în campania din Bulgaria

Locotenent-colonelul Nicolae Haralambrie

studii/documente

document 2012 4 (58) 29

lt. Horezeanu Constantin - cdt. secţie; lt. Algiu Mihai - cdt. secţie; lt. Bujoreanu Constantin - cdt. secţie; slt. Paleologu Barbu - cdt. secţie; slt. Ghiurgiu Gheorghe - cdt. secţie; slt. Borănescu Nicolae - cdt. secţie; slt. Warthiadi Panait - cdt. secţie; slt. Pitişteanu Constantin - cdt. secţie; cpt. Ghenovici Gheorghe - cdt. bt.; slt. Glogoveanu Alexandru - cdt. secţie; slt. Th omescu Vasile - cdt. secţie; slt. Cremineanu Vasile - cdt. secţie. Un alt aspect pe care dorim să-l relevăm este faptul că Regele Carol I a fost un mare iubitor al Artileriei Române. Nu întâmplător o considera „podoaba oştirii mele”. Nu întâmplător s-a preocupat de crearea învăţământului artileristic românesc prin înfi inţarea la 7 aprilie 1881, an în care România a devenit regat, a Şcolii Speciale de Artilerie şi Geniu. Nu numai că a înfi inţat învăţământul artileristic, dar s-a preocupat îndeaproape de modul de desfăşurare a acestuia, în acest sens menţionăm că „Vineri, 14 iunie (1891 n.n.), la orele cinci după amia-di, M.S. Regele însoţit de A.S.R. Principele Ferdinand şi urmaţi de dl. gl. adj. Barozzi a mers la Şcoala de Aplicaţie pentru a asista la examen. La sosire, Majestatea Sa a fost întâmpină de dl. gl. Berindeiu – preşedintele juriului examinat de studiu. Aici Suveranul, cu o desăvârşită competinţă, puse cestiuni ofi ţerilor – elevi asupra balisticei, fabricării pulberii, construcţii de baterii, proiectile şi focosie, asupra cupolelor Schumann precum şi asupra calibrelor armelor...”6.

Aceasta nu a fost o acţiune singulară deoarece a vizitat şi controlat personal şcoala de multe ori. De fi ecare dată a avut cuvinte de laudă pentru corpul ofi ţeresc şi profesoral, precum şi de îndemn camaraderesc pentru elevi. Astfel, la fi nele inspecţiei sale din 5 mai 1898 spunea asistenţei: „Sunt mulţumit de voi elevi şi vă mulţumesc”7. În urma celor constatate cu prilejul inspecţiei din 9 aprilie 1905, regele a adresat personalului şcolii următoarele cuvinte: „Vă mulţumesc d-voastră şi corpului profesional, pentru munca depusă. Am găsit şcoala aşa cum doream să o găsesc. Recomand ca cursurile teoretice să se facă cât

mai aplicativ”8. De asemenea, la fi nalul inspecţiei din 6 mai 1913, Regele Carol I i-a îndemnat pe elevi să muncească „continuu şi fără preget, pentru ca să fi e mereu la înălţimea cerinţelor actuale care impun armelor speciale cunoştinţe întinse şi multiple”9. Cu prilejul aniversării a 25 de ani de la Independenţă, la tradiţionala sărbătoare artileristică a „Întâiului Tun” din 15 mai 1902, regele Carol I a exprimat încă o dată admiraţia sa profundă faţă de artilerie, spunând: „Simt o vie bucurie că Mă regăsesc în mijlocul ofi ţerilor de artilerie, spre a serba cu Dumneavoastră memorabila aniversare de la Calafat... Un sfert de veac a trecut de atunci, neuitată Mi-a rămas ziua când puternicul glas al tunurilor noastre răsună pe ţărmurile Dunărei, vestind departe peste hotarele terei că ceasul neatârnărei a sosit; cu un cuvânt puternic de laudă regimentele de artilerie luptau apoi pe câmpiile din Bulgaria şi deschidea drumul la isbândă prin dărâmarea întăriturilor de la Plevna, Rahova şi Vidin... Artileria poate fi mandră de falnicul său trecut, şi tara împreună cu mine ne putem

rezema cu încredere pe această armă, care şi-a biruit un loc de căpetenie în armată..... Din partea Mea, vă încredinţez de dragostea şi ocrotirea Mea, şi ca o dovadă statornică a acelor simţiminte, am hotărât ca Regimentul 1 de artilerie, care a tras ce d-întâiu tun, sub comanda Mea, asupra Vidinului şi singurul în fi inţă la sosirea Mea pe Tron, să poarte de astăzi numele Meu.... ridic paharul Meu în onoarea artileriei, urându-i

un viitor tot aşa de strălucit ca trecutul său şi ca dânsa să rămâe de-a pururi podoaba iubitei Mele armate”10.

Faptul că artileria a fost „podoaba“ atât de apropiată sufl etului său este relevat şi de faptul că aceasta a fost un constant simbol al regalităţii sale. În acest sens menţionăm că regele Carol I a avut coroana realizată din oţelul unui tun turcesc capturat în Războiul de Independenţă şi că prin testament a dorit ca la trecerea la cele veşnice să fi e transportat pe afet de tun şi ca salvele de tun, atât de dragi, să răsune din forturile ce le-a înălţat.

PAGES FROM THE BEGINNING OF THE MODERN ROMANIAN ARTILLERY HISTORY – COLONEL PROF. UNIV. ADRIAN STROEA, PH.D., COLONEL (R.) MARIN GHINOIU

Th e beginning of the artillery is related to names like Gheorghe Bibescu, Alexandru Ioan Cuza, Carol I and General Ion Emanoil Florescu. Th e reference moment is the date of December 21, 1860 when was created the fi rst artillery regiment of the United Principalities.

Keywords: cannon, regiment, artillery, fi re mouth, battery

1 Statul Major al Forţelor Terestre.2 General Radu Rosetti, Centenarul reînfi inţării artileriei române. Rostul ei în războiul din 1877-1878, în Analele Academiei Române, Memoriile Secţiunii istorice, Seria III, Tom XXVI, 1943-1944, pp. 213-225.3 Idem, Un uitat. Generalul I. Em. Florescu, Bucureşti, 1937, Anexa II, pp. 25-27.4General P. V. Năsturel, Contribuţiuni la istoria artileriei române, Bucureşti, Stabiliment de arte grafi ce „Universala”, p. 41.

NOTE

1902. Ministerul de Război, Direcţia Artileriei şi Cavaleriei

5 Idem, p. 146.6 Buletinul cercului publicaţiunilor militare, an II, nr. 15/23 iunie 1891, p. 67.7 Microfi lm „Registrul istoric al Şcolii de Artilerie şi Geniu”, nr. inventar 9171, cd. 195-196.8 Revista Artileriei, nr. XIX, noiembrie 1905, p. 273.9 Microfi lm „Registrul istoric al Şcolii de Artilerie şi Geniu”, nr. inventar 9171, cd. 205.10 Revista Artileriei, nr. XVI, iunie 1902, pp. 555-559.

4 (58) 2012 document30

studii/documente

Nu poţi vedea, nu poţi lupta! Aceasta este justifi carea înfi inţării şi

existenţei structurilor de radiolocaţie. La fel ca aproape toate descoperirile, această armă a apărut ca o necesitate. Se ştie că folosirea unei arme noi duce la apariţia, în cel mai scurt timp, măcar a unei contraarme. Odată cu folosirea aviaţiei în acţiuni militare, confl ictele armate nu s-au mai situat doar într-un spaţiu bidimensional, ci într-unul tridimensional. Mijloacele aeriene puteau fi combătute cu succes, fi e cu sisteme de apărare aeriană cu baza la sol, fi e cu alte mijloace aeriene aparţinând forţelor proprii, însă, din cauza caracteristicilor mediului de acţiune, acestea nu puteau fi descoperite oportun. Era nevoie de un sistem de detectare şi înştiinţare despre pericolul atacului aerian.

La început, acesta era unul rudimentar: observatori umani, mijloace de observare optice, sisteme acustice, telefon. Folosirea undei electromagnetice în detectarea şi determinarea poziţiei în spaţiul aerian a unui obiect a reprezentat un element-cheie în Bătălia pentru Anglia din cel de-al Doilea Război Mondial. Pier de rea elementului surpriză de către aviaţia germană a dus practic la imposibilitatea inva-dării terestre a insulelor britanice. Cu ajutorul radarului, Royal Air Forces a reuşit să efi cientizeze acţiunile de luptă ale aeronavelor proprii contra formaţiilor aeriene de atac germane care aveau ca scop bombardarea obiectivelor militare şi civile dispuse pe teritoriul britanic, în sensul că forţele aeriene britanice erau dirijate către aeronavele inamice cu mult înaintea ajungerii acestora la ţintele ce urmau a fi bombardate. „Boom”-ul tehnologic din ultima jumătate a secolului XX, dar mai ales rapiditatea evoluţiei echipamentelor tehnologice, a determinat îmbunătăţirea continuă a performanţelor sistemelor de radiolocaţie.

Istoria radiolocaţiei în ţara noastră începe la 15 august 1916, când, odată cu intrarea sa în război, în România a fost înfi inţat Corpul Apărării Antiaeriene, în structura căruia intrau 22 de posturi de observare vizuală a spaţiului aerian. Unul din aceste posturi, cel de la Giurgiu, a semnalat trecerea Dunării de către o aeronavă inamică, în noaptea de 15/16 august 1916, permiţând deschiderea focului asupra acesteia.

Bucureştiul devenea astfel a treia capitală, după Paris şi Londra, atacată de aviaţia germană. După Primul Război Mondial, între anii 1919-1939, pe baza concluziilor desprinse după încheierea acestuia, Corpul Apărării Antiaeriene se reorganizează în Serviciul de Pândă Aeriană, organizat pe posturi de pândă, dotate cu aparate de observare vizuală a spaţiului aerian şi

de determinare a traiectelor

„CAN’T SEE, CAN’T FIGHT!”Locotenent-colonel Albert Eugen RĂPIŢEANU1

de zbor. Posturile de pândă erau dispuse, de regulă, pe unul sau mai multe aliniamente, la o distanţă de 30 km faţă de obiectivul de apărat şi erau destinate să alerteze aviaţia de vânătoare şi „artileria contra aerului” pentru întâmpinarea pericolului iminent.

Radiolocaţia propriu-zisă îşi face apariţia în România pe timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în perioada 1941-1945, când primele radare de tip Freya şi Wurtzburg din organica armatei germane sunt utilizate cu succes în sprijinul operaţiilor de apărare aeriană a platformei petroliere Ploieşti-Brazi-Câmpina, în condiţiile politico-militare ale acelor vremuri. Astfel, sistemul radar realizat de armata germană pe teritoriul României în partea de est şi de sud-est, până la aliniamentul Carpaţii Meridionali şi Orientali, asigura continuitatea zonei de cercetare electromagnetică, începând cu înălţimea de 1.500-2.000 m, până la 16.000-18.000 m şi o adâncime în afara graniţelor ţării de circa 100 km. După cel de-al Doilea Război Mondial, la 10 aprilie 1949, a luat fi inţă în cadrul Comandamentului Apărării Antiaeriene, Secţia de Pândă Aeriană, iar la sfârşitul anului 1950 erau create toate condiţiile rganizatorice pentru trans formarea acesteia într-o structură calitativ superioară: Serviciul de Observare, Informare, Legături aeriene (O.I.L.A.). Anul 1952 a marcat începutul organizării sistemului radiotehnic în România, perioada 1952-1955 reprezentând etapa de coexistenţă a celor două sisteme: sistemul O.I.L.A. şi sistemul radiotehnic, afl ate în plin proces de constituire. În această etapă s-au făcut eforturi, atât pe plan material, cât şi în cel uman, pentru înfi inţarea Armei Radiolocaţie (Trupele Radiotehnice). Aşadar, ca urmare a mutaţiilor produse în plan organizatoric şi a dotării cu tehnică de radiolocaţie, în vara anului 1955, sistemul O.I.L.A. a fost desfi inţat, făcând loc noii arme: Trupele Radiotehnice. În acest sens, la data de 25 iulie 1955, zi care avea să devină aniversarea armei radiolocaţie, se înfi inţează „Trupele Radiotehnice”.

În perioada 1958-1965 se achiziţionează radare de fabricaţie sovietică (P-12, P-15, -20, P-35 M, PRV-11),urmând ca între anii 1975-1986, în sistemul de supraveghere aeriană să apară radare nalogice moderne de aceeaşi pro venienţă (5N-87, P-14, P-37, NUR-32, NUR-41). Ulterior, până în anul 1989, datorită necesităţii îmbunătăţirii parametrilor zonei de cercetare a spaţiului aerian, numărul subunităţilor a crescut iar tehnica s-a diversifi cat, prin introducerea în dotare a noilor tipuri: P-18, PRV-13, PRV-17, START-1M, ST-68.

Anii ’90 marchează o cotitură privind reorientarea în cadrul sistemului de alianţe politico-militare, fapt care FPS-117 (S.U.A.)

Freya (Germania)

studii/documente

document 2012 4 (58) 31

P-37 (U.R.S.S.)

P-18 (U.R.S.S.)

a infl uenţat şi noua fi lozofi e de organizare a sistemului de supraveghere şi cercetare a spaţiului aerian. Astfel, în anul 1998, Brigada Radiotehnică de la Ploieşti (înfi inţată în anul 1965) şi structura similară de la Timişoara (1966) au fost desfi inţate, locul acestora fi ind luat de centrele de radiolocaţie (constituite încă din 1995), fapt ce a condus la creşterea operativităţii, supleţei şi efi cienţei actului de decizie, la optimizarea fl uxului informaţional despre situaţia aeriană şi la crearea condiţiilor realizării sistemului integrat de gestionare a spaţiului aerian. În acelaşi an, 1998, intră în înzestrare radarul tridimensional digital FPS-117. Aceste radare au fost modernizate în cursul anului 2008. Începând cu anul 2010, au intrat în dotarea unităţilor de radiolocaţie radare pentru înălţimi mici de tipul TPS-79 (R)-Gap Filler. Intrarea în înzestrarea Armatei României a unor noi tipuri de staţii de radiolocaţie, precum şi îmbunătăţirile şi modifi cările executate la tehnica deja existentă au necesitat, pe lângă activitatea de formare ca militari a personalului ce urma să deservească tehnica, derularea unor forme de pregătire şi perfecţionare în exploatarea noilor tipuri de echipamente.

Structurile de învăţământ şi instrucţie care au susţinut continuu procesul de transformare şi modernizare a radiolocaţiei s-au conturat abia în anul 1952, prin înfi inţarea Şcolii Militare de Ofi ţeri Activi de Radiolocaţie de la Sibiu, şcoală care a fost mutată ulterior la Braşov, în anul 1960. Până atunci, procesul de instruire specifi c armei se desfăşura în unităţile operative şi comandamentele acestora. Astfel, primul curs de pregătire pentru întrebuinţarea mijloacelor de radiolocaţie s-a desfăşurat la Bucureşti, în cadrul singurei

companii de radiolocaţie existente la vremea respectivă, în anul 1949. Ulterior, la 31 august 1950, s-a înfi inţat Centrul de Instrucţie al Trupelor Radiotehnice, dislocat la Ploieşti. Acest centru şi-a schimbat denumirea, la 9 august 1991, în Centrul de Perfecţionare a Pregătirii Cadrelor din Trupele Radiotehnice, urmând apoi ca, la 21 februarie 1997, să devină Şcoala de Aplicaţie pentru Radiolocaţie. În paralel, s-a cristalizat şi învăţământul militar superior de radiolocaţie

prin înfi inţarea, în anul 1959, în cadrul Academiei Militare Generale (azi Universitatea Naţională de Apărare „Carol I”), a unei secţii pentru pregătirea de stat major a ofi ţerilor de radiolocaţie, precum şi prin perfecţionarea inginerilor în cadrul Academiei Tehnice Militare. Începând cu 1 august 2003, în organica

Şcolii de Aplicaţie pentru Forţele Aeriene „Aurel Vlaicu” funcţionează noua structură de radiolocaţie, care desfăşoară preponderent activităţi de specializare în armă şi pregătire pentru prima funcţie a absolvenţilor Academiei Forţelor Aeriene „Henri Coandă” de la Braşov.

Intrarea în dotarea subunităţilor de radiolocaţie a sistemelor radar moderne 3D cu distanţă lungă de descoperire şi înălţime mare (FPS-117- Fig.1) şi distanţă medie şi înălţime mică (TPS-79), ca şi operaţionalizarea sistemului

automatizat de transmitere a datelor către utilizatorii informaţiilor radar au creat bazele modernizării, ale trecerii de la radiolocaţia analogică la cea digitală, cu o bună protecţie la toate categoriile de bruiaj, precum şi la posibilitatea lucrului compatibil cu sistemele aviaţiei militare şi

civile. Aderarea României la NATO a impus ca procesul

de înzestrare cu mijloace radar moderne şi informatizarea conducerii activităţilor specifi ce să determine adoptarea unor noi structuri coerente, astfel încât să valorifi ce performanţele tehnice în cadrul unui sistem de supraveghere a spaţiului aerian integrat în sistemul global european de apărare aeriană.

Radarele PRV-13(stânga) şi P-14 (dreapta) în dispozitiv de luptă

Wurtzburg (Germania)

1 Şcoala de Aplicaţie pentru Forţele Aeriene „Aurel Vlaicu”.

PAGES FROM THE BEGINNING OF THE MODERN ROMANIAN ARTILLERY HISTORY – COLONEL PROF. UNIV. ADRIAN STROEA, PH.D., COLONEL (R.) MARIN GHINOIU

Th e beginning of the artillery is related to names like Gheorghe Bibescu, Alexandru Ioan Cuza, Carol I and General Ion Emanoil Florescu. Th e reference moment is the date of December 21, 1860 when was created the fi rst artillery regiment of the United Principalities.

Keywords: cannon, regiment, artillery, fi re mouth, battery

NOTE

4 (58) 2012 document32

studii/documente

În perioada interbelică, înaltele ofi cialităţi militare şi civile au avut ca obiectiv principal armonizarea

nevoilor de apărare ale României Mari cu interesele economice ale societăţii civile. Unul dintre domeniile de interes au fost căile ferate, considerate în epocă un element de bază al desfăşurării operaţiilor militare, transportul trupelor, aprovizionarea cu materiale şi punerea la adăpost a populaţiei civile. Reţeaua acestora însuma 11.001 km, având o stare nesatisfăcătoare cauzată de distrugerile din timpul campaniilor militare şi subfi nanţării în ceea ce priveau reparaţiile şi construcţiile noi.

„În epoca de după război, se poate distinge o perioadă critică, care a durat până în 1929. În acest timp, legiferarea a fost relativ redusă. A urmat apoi, o perioadă de la 1929-1931, când a avut loc reorganizarea Ministerului Lucrărilor Publice şi Comunicaţiilor, a căilor ferate, a porturilor, precum şi a tuturor comunicaţiilor pe apă. Şi în sfârşit, a treia perioadă începe după anul 1938, când a urmat o nouă legiferare în materie de transport, mult mai largă decât până atunci, prin modifi cările aduse legii C.F.R., prin crearea legii cărăuşiei publice, prin modifi carea legii drumurilor, precum şi prin înfi inţarea unui Consiliu Superior al Transporturilor şi Tarifelor, ca organ central de coordonare a transporturilor din întreaga ţară”2.

Regia Autonomă a Căilor Ferate Române a demarat lucrări pentru stabilirea legăturilor directe între Transilvania

şi Maramureş (linia Salva-Vişeu) şi Transilvania şi Bucovina (linia Ilva Mică-Vatra Dornei) apreciate de Nicolae Caranfi l „lucrări de interes strategic şi economic imediat”3, precum şi de refacere a liniilor care periclitau siguranţa circulaţiei şi podurilor.

Armonizarea intereselor Regiei Autonome a Căilor Ferate Române şi ale Ministerului Apărării Naţionale viza aplicarea legilor şi regulamentelor militare în timp de război, participarea unui reprezentant militar în Consiliul de Administraţie al C.F.R. şi la inspecţiile de mişcare, obţinerea

CĂILE FERATE ROMÂNE ÎN SPRIJINUL MINISTERULUI APĂRĂRII NAŢIONALE

ÎN PERIOADA INTERBELICĂDrd. Gelu DAE1

prealabilă a acordului Marelui Stat Major în proiectarea, construcţia şi modifi carea liniilor noi, precum şi la stabilirea unor tarife preferenţiale reduse pentru transporturile militare4 şi pentru transporturile în interes personal ale militarilor, funcţionarilor civili din armată şi ale familiilor lor. De interes pentru Apărarea Naţională erau: „comanda de locomotive, de piese de schimb, de stocuri de rezervă de uleiuri, repartiţia combustibililor pe regiuni, lucrările de linii şi instalaţii de orice fel [...], numirile de personal în anumite posturi şi regiuni”5. Pentru ca bugetul Ministerului Apărării Naţionale să nu fi e mărit şi pentru armonizarea cu cerinţele internaţionale impuse de dezarmare a fost propusă dezbaterii soluţia adoptată în Polonia care prevedea ca „... sumele necesare transporturilor militare să fi e prevăzute în bugetul Ministerului Comunicaţiilor, la un capitol separat «Transporturi», fără specifi carea transporturilor”6.

Pentru atingerea obiectivelor enunţate, între cele două instituţii a fost semnată o Convenţie, elaborată în baza articolelor 337 şi 348 din Legea pentru crearea Regiei Autonome a Căilor Ferate Române, document pe care îl supunem analizei.

Convenţia stipula condiţiile transporturilor speciale pentru „a) recruţii chemaţi pentru încorporare; b) oamenii contingentului anual trecuţi în rezervă; c) detaşamentele mai mari de 25 oameni (ofi ţeri şi trupă), însoţite sau nu

de animale, trăsurile şi materialele ce le aparţin organic; d) unităţile Armatei dislocate pentru nevoi operative, pentru manevre, pentru instrucţie, pentru menţinerea ordinii publice, alegeri, pentru incendii, înzăpeziri, inundaţii, pentru serbări naţionale, pentru serbările Fidac-ului şi diferite congrese; e) armamentul, muniţiile, explozibilele şi trăsurile de război ale Armatei”9. De reducere benefi ciau şi „militarii, grade inferioare care merg în concedii pentru economii bugetare la distanţe mai mari de 500 km inclusiv”10.

Subunitate de căi ferate reparând o cale îngustă

studii/documente

document 2012 4 (58) 33

Următoarea cotă era rezervată pentru: „a) militare grade inferioare care merg în concediu pentru economii bugetare la distanţe mai mici de 500 km; b) trăsurile şi automobilele Armatei; c) lemnele de foc pentru ofi ţerii, reangajaţii şi funcţionarii civili ai Armatei în limita cantităţilor stabilite de Ministerul Armatei; d) permisele permanente ale comandanţilor de C.A. (corp de armată – n.n.), divizii şi echivalenţii lor din M.A. (Ministerul Armatei – n.n.) şi M.St.M. (Marele Stat Major – n.n.), precum şi ale şefi lor de diviziuni şi secţii din M.St.M., şefi i statelor majore de C.A. şi divizii”11.

De 50% reducere la tarife benefi ciau: „a) ofi ţerii şi asimilaţii lor, reangajaţii, funcţionarii civili ai Armatei şi familiile lor, elevii şcolilor şi liceelor militare şi trupa în termen cu bagajele lor când călătoresc în interes de serviciu, când intră şi ies din spitale sau sanatorii sau când merg în concediile militare sau repaus; b) deţinuţii, condamnaţii cu însoţitorii lor şi cei chemaţi ca martori sau informatori ai apărării sau acuzării, de instanţele judecătoreşti militare (consilii de onoare, de disciplină, de război şi reformă) sau civile; c) ofi ţerii şi asimilaţii lor, reangajaţi şi funcţionarii civili cu familiile şi bagajele lor până la garnizoana unde se stabilesc defi nitiv când sunt trecuţi la pensie; d) ofi ţerii în rezervă proveniţi din activitate prin împlinirea limitei de vârstă, precum şi ofi ţerii în retragere proveniţi din cei activi prin infi rmităţi în timpul serviciului sau din cei din rezervă prin limită de vârstă şi familiile lor, la două călătorii pe an, dar numai în scopul căutării sănătăţii; e) cadavrele ofi ţerilor, soţiilor şi copiilor lor, însoţite sau nu de familie; f ) familiile ofi ţerilor, asimilaţilor, reangajaţilor şi funcţionarilor civili decedaţi, de la localităţile unde a avut loc decesul la cele unde familiile unde îşi stabilesc domiciliul; g) materialele de aprovizionare ale Armatei (alimente, furaje, combustibil, materiale de întreţinere); h) vagoane special amenajate pentru nevoile Armatei (băi, sanitare, etuve, T.F.F., blindate, antiaeriene etc.)12.

De un regim special benefi ciau şeful Marelui Stat Major, inspectorii generali de armată şi comandanţii de corpuri de armată (abonamente de serviciu), militarii decoraţi cu Ordinul „Mihai Viteazul” şi „Virtutea Militară”,

precum şi „osemintele, sicriele, troiţele şi crucile mortuare ale eroilor de război” la cererea Societăţii „Cultul Eroilor”. Ofi ţerii Secţiei Transpor turi, Şeful Secţiei Operaţii din Marele Stat Major, precum şi delegaţii Marelui Stat Major pe lângă Inspecţiile de Exploatare C.F.R. aveau permise anuale gratuite.

Veteranii Războiului de Independenţă bene fi ciau de reducere numai pentru persoanele lor corespunzător gradului avut13.

Marele Stat Major putea elibera legitimaţii gratuite de transport pentru ofi ţerii armatelor străine şi pentru familiile acestora14.

Documentele justi-fi cative erau foile de drum, carnetele de identitate cu fotografi e vizate trimestrial, ordinele de serviciu, de delegaţie, chemare, de încorporare, trimitere în concediu, pentru economii bugetare, de lăsare la vatră, intrare/ieşire din spital ş.a.15, urmând ca decontările să fi e făcute lunar. Ministerul Apărării Naţionale şi Regia Autonomă a C.F.R. urmau să întocmească un regulament care să detalieze prevederile Convenţiei.

În sprijinul reglemen-tării menţionate venea şi Legea privitoare la modifi carea unor articole din Legea asupra soldelor din armată adoptată în anul 1924, care modifi ca art. 18 cu următorul conţinut „când ofi ţerul călătoreşte în interesul său personal, el va plăti pentru sine şi soţia sa

câte ¼ din tariful căilor ferate sau stabilimentelor statului. Când călătoreşte vara la staţiunile climaterice sau balneare el va plăti pentru sine, soţie, copii şi servitori ¼ din tarif ”16. Convenţia între Ministerul Armatei şi Regia Autonomă C.F.R. cu privire la modul de călătorie pe C.F.R. pe timpul

1920. Cale ferată îngustă construită de Societatea Mărăşti

Transport de arici şi capre din sârmă ghimpată, pe calea ferată

Transportul pe calea ferată a trupelor

4 (58) 2012 document34

studii/documente

de la 1 ianuarie 1930 la 31 decembrie 193017 a fost semnată de generalul Henri Cihoski ministrul Apărării Naţionale, Virgil Madgearu ministrul de Finanţe, St. Vidrighin directorul general al C.F.R. şi I. Miclescu directorul exploatării C.F.R. Şeful Marelui Stat Major, generalul de divizie Nicolae Samsonovici, a emis Ordinul Circular nr. 223 din 18 ianuarie 1930 prin care se aprobau Instrucţiunile nr. 216 din 16 ianuarie 1930 care reglementau transporturile militare pe căile ferate în timp de pace. Documentul solicita „1) a dispune să li se raporteze toate difi cultăţile întâmpinate de corpurile de trupă şi serviciile armatei în aplicarea acestei convenţii; 2) a trimite la 1 noiembrie 1930 Marelui Stat Major – Secţia a 6-a Transporturi o dare de seamă referitoare la aplicarea convenţiei şi cuprinzând: greutăţi întâmpinate; observaţii şi propuneri”18. Dezvoltarea reţelei de căi ferate naţionale a fost analizată şi de Consiliul Superior al Apărării Ţării în şedinţele din 19 decembrie 1930, 22 februarie şi 13 decembrie 1932 şi 27 aprilie 193519. Obiectivele propuse vizau lucrări care să scurteze durata de concentrare a trupelor, facilitarea transporturilor de pe un front pe altul, construcţia de linii strategice, sporirea vitezei de deplasare, achiziţionarea de trenuri blindate, material de linie şi rulant pentru căile ferate militare şi material de poduri pentru calea ferată demontabil fabricate la Uzinele Reşiţa, electrifi carea liniilor ş.a..

Documentul care a trasat direcţiile de dezvoltare în domeniu a fost Memoriul asupra posibilităţii sporirii capacităţii reţelei C.F.R. cu mijloace reduse şi asupra necesităţii refacerii grafi celor de mersul trenurilor de război20 întocmit de Marele Stat Major prin secţia sa specializată, la solicitarea Regiei Autonome a Căilor Ferate Române. Era vizată reţeaua de căi ferate de interes pentru apărarea naţională, pe o durată de 2 ani (1935-1936), planul urmând să fi e supus aprobării Consiliului Superior al Apărării Ţării. Memoriul propunea reducerea timpului de deplasare pentru cele trei posibile direcţii de atac vest, est şi sud. În vest, pentru trecerea Carpaţilor se vizau 3 direcţii de pătrundere Adjud-Ghimeş-Petru Rareş, Ploieşti-Predeal-Braşov şi Filiaşi-Orşova-Poarta Caransebeş21. Pentru frontul de est îmbunătăţirile vizau linia Buzău-Mărăşeşti şi sporirea capacităţii pentru văile Siretului şi Bârladului şi liniilor Galaţi-Basarabeasca, Crasna-Huşi-Prut şi Paşcani-Iaşi. Pentru frontul de sud se urmărea sporirea capacităţii direcţiilor care traversau Carpaţii şi valea Siretului şi a liniilor Mărăşeşti-Buzău, Piatra Olt-Corabia, Costeşti-Roşiori, Roşiori-Turnu Măgurele şi Roşiori-Zimnicea22.

Reputaţii istorici Constantin şi Dinu C. Giurescu concluzionau referitor la activitatea în domeniul feroviar: „se face foarte puţin, mai ales pentru construirea de noi linii de cale ferată; doar câteva mici linii de legătură între Transilvania şi Basarabia, apoi prelungirea liniei Medgidia-Hamangia până la Tulcea şi linia nouă Constanţa-Mangalia”23.

Planurile întocmite în perioada interbelică de Ministerul Apărării Naţionale şi de Ministerul Lucrărilor Publice şi Comunicaţiilor au vizat înfi inţarea, reabilitarea şi dezvoltarea unor linii de cale ferată cu valoare economică şi strategică deosebită (Transilvania-Maramureş, Transilvania-Bucovina), înfi inţarea de staţii şi depouri, precum şi dotarea cu locomotive şi vagoane care să permită mărirea vitezei de circulaţie şi deplasarea trupelor în teatrele de operaţii.

În perioada analizată se poate afi rma că Ministerul Apărării Naţionale a preluat şi folosit reţeaua de cale ferată civilă, dar a dezvoltat şi structuri proprii organizatorice de construcţie şi exploatare a acesteia, care funcţionează şi în prezent.

1 Autoritatea Feroviară Română; doctorand al Universităţii „Ovidius” Constanţa.2 V.V. Protopopescu, Legislaţia Transporturilor, în Enciclopedia României, vol. IV, f.e., f.a., pp. 17-18.3 Nicolae Caranfi l, Politica transporturilor, în Enciclopedia României, coordonator Dimitrie Gusti, vol. IV, f.e., f.a., p. 29.4Arhivele Militare Române (în continuare A.M.R.), Fond Secţia a 6-a Transporturi, dosar nr. crt. 263, ff. 51-53.5 Ibidem.6 Ibidem, f. 79.7 Cheltuielile nu vor putea depăşi veniturile decât în cazurile în care interese superioare de Stat o vor necesita şi numai cu aprobarea Consiliului de Miniştri după propunerea ministrului Comunicaţiilor în înţelegere cu ministrul Finanţelor. Odată cu aprobarea plusului de cheltuieli reprezentând plata lucrărilor executate sau a serviciilor prestate în interesul Statului şi eventual a pierderilor suferite prin aceasta, Consiliul de Miniştri va decide şi asupra modului de acoperire ce urmează să fi e acordat Regiei Autonome a C.F.R.8Transporturile, predările de materiale şi toate serviciile prestate de Regia Autonomă a Căilor Ferate, inclusiv acelea efectuate pentru diferite servicii publice vor fi plătite după tarifele în vigoare şi condiţiile generale de transport. Eventualele facilităţi de transport şi modalităţi de plată, consimţite de Consiliul de Administraţie, nu se pot face decât prin convenţii speciale. Tarifele pentru aceste transporturi convenţionale, pentru livrări şi pentru serviciile prestate de Regia Autonomă a C.F.R, nu se vor coborî în niciun caz sub preţul de cost inclusiv cheltuielile necesare.9 A.M.R., Fond Secţia a 6-a Transporturi, dosar nr. crt. 263, f. 80.10 Ibidem, f. 81. 11 Ibidem.12 Ibidem, ff. 81-82.13 Ibidem, f. 84.14 Ibidem, f. 84.15 Ibidem, f. 84.16 Ibidem, f. 85.17 Regia Autonomă C.F.R., Direcţia Exploatării, Serviciul M6, Atelierele Grafi ce SOCEC&Co., S.A., Bucureşti, f.a.18A.M.R., Fond Secţia a 6-a Transporturi, dosar nr. crt. 263, f. 253.19Vezi pe larg Luminiţa Giurgiu, Dezvoltarea Căilor Ferate Române în perioada interbelică – element al Apărării Naţionale, în Anuarul Muzeului Marinei Române, tom XIV, 2011, Constanţa, Editura Muzeului Marinei Române, pp. 245-260.20A.M.R., Fond microfi lme, rola F.II.1.1338, cd. 610.21 Ibidem, cd. 665.22 Ibidem, cd. 666.23Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi, Editura Albatros, f.l., f.a., p. 617.

THE ROMANIAN RAILWAYS IN SUPPORT FOR THE NATIONAL

DEFENSE MINISTRY IN INTERWAR – GELU DAE, PH.D. CANDIDATE

Th e railways were considered in interwar and not

only, a vector of military operations development that

assured the troops transport, the materials supply and

the civil population housing. In the base of the law

that created the Autonomous Administration of the

Romanian Railways between this institution and the

National Defense Ministry was closed a convention

that established the reports regarding the national

security.

Keywords: Autonomous Administration of the

Romanian Railways, transport, convention, national

defense, price

NOTE

studii/documente

document 2012 4 (58) 35

Războiul declanşat de

România împotriva

armatelor sovietice, alături

de trupele germane, pentru

eliberarea Basarabiei şi Bucovinei

de Nord, la 22 iunie 1941, a

fost primit cu mult entuziasm

şi de către românii din Banatul

sârbesc. Inimi înfl ăcărate, mulţi

dintre aceştia au dorit să vină

ca voluntari în România pentru

a lua parte, cu arma în mână, la

„Războiul Sfânt” al Neamului.

Voluntariatul a avut rădăcini adânci în conştiinţa de

neam nu numai a românilor din Banat, ci a tuturor celor

din teritoriile locuite de români afl ate sub dominaţia fostei

puteri dualiste austro-ungare, atât la sfârşitul secolului al

XIX-lea, cât şi începutul secolului XX.

În lunile iunie-iulie 1941 Banatul sârbesc se găsea sub

ocupaţia trupelor germane, urmare directă a înfrângerii

armatei iugoslave, dar şi sub presiunea propagandei

maghiare legate de iminenta trecere a regiunii sub autoritatea

statului ungar. Amplifi carea acestor zvonuri, dublată de

intensifi carea acţiunilor concrete ale iredentiştilor unguri din

regiune, a creat nelinişte şi îngrijorare în rândul românilor.

Propaganda iredentistă maghiară căuta să acrediteze, prin

orice mijloace, ideea că Banatul urma să fi e dat Ungariei în

semn de recunoştinţă a ajutorului

dat necondiţionat de aceasta

Germaniei.

Pe de altă parte, conducătorii

comunităţilor române – preoţi,

intelectuali – militau printre

conaţionali în vederea combaterii

acestei propagande iredentiste.

Activităţile lor nu au rămas

fără rezultat, concretizat în

entuziasmul cu care au salutat

participarea României, alături

de Germania, la lupta împotriva

trupelor sovietice. Mai mult, de la

adeziunea declarativă referitoare la sprijinirea necondiţionată

a acţiunii militare române, hotărârea acestora a îmbrăcat

forma concretă a solicitării participării directe pe front.

VOLUNTARI DIN BANATUL SÂRBESC PENTRU ARMATA ROMÂNĂ (1941)

Dr. Cornel ŢUCĂ1

Ca urmare, românii din Banatul sârbesc au început să facă demersurile necesare revenirii lor în România şi, pe cât posibil mai rapid, înscrierii ca voluntari în armata română. Solicitările lor, tot mai numeroase, reclamau cu precizie: înrolarea ca voluntari pentru a lupta pe front, cu arma în mână, pentru eliberarea fraţilor basarabeni şi bucovineni din robia bolşevismului sovietic.

Toată această activitate, profund naţională, a populaţiei române din regiune, a fost cu atenţie monitorizată de către structurile specifi ce informative ale statului român. Situaţia politică, dar mai ales militară a momentului istoric respectiv, nu a permis factorului politic de decizie de la Bucureşti o acţiune partizană directă. Însă, urmare directă a acţiunilor părţii române, mult trâmbiţata intrare a armatei ungare în Banatul sârbesc nu s-a realizat.

Referitor la aspectele prezentate, am selecţionat din fondul de arhivă creat de către Secţia a 2-a (Colecţii) din Marele Stat Major, dosarul nr. 407, fi lele 7-35, un set de 9 documente pe care le redau, în continuare, integral. Primul dintre aceste documente este emanat de la Legaţia Regală a României în Iugoslavia, iar restul de opt de la Serviciul Special de Informaţii Român.

* * * R o m â n i a

MINISTERUL REGAL AL AFACERILOR STRĂINE D I R E C Ţ I U N E A P O L I T I C Ă

Nr. 55206 Bucureşti 24 iulie 1941 Anexe:1

Domnule G E N E R A L,

Am onoarea a vă trimite, aici-alăturat, în copie, spre informarea Dvs. şi pentru luarea eventualelor măsuri pe care le veţi crede de cuviinţă, Raportul nr. 1225 special al Ofi ciului nostru consular din Belgrad, datat din 15 iulie 1941, privitor la iniţiativa unor fruntaşi români din Banat de a se angaja ca voluntari în armata română pentru a lupta contra Rusiei Sovietice.

p. MINISTRUL AFACERILOR STRĂINE G. Davidescu p. Directorul PoliticMinistru plenipotenţiar, C. Mareş

Director Politic. Secretar de Legaţiune.

Domniei SaleDomnului GENERAL AL. IOANIŢIU,Şeful Marelui Stat Major.

Mihai Antonescu

Generalul de brigadă Alexandru Ioaniţiu

4 (58) 2012 document36

studii/documente

* * * ANEXĂ

Belgrad, 15 iulie 1941

LEGAŢIUNEA REGALĂ A ROMÂNIEI ÎN IUGOSLAVIA

Domnule Vice-Preşedinte al Consiliului,

Intrarea României în război în contra Sovietelor a avut un puternic răsunet în sânul populaţiei româneşti de aici şi, în special, în mijlocul populaţiei din Banat.

Ataşamentul sufl etesc pe care aceşti români îl au faţă de neamul nostru s-a dovedit şi în aceste momente decisive, prin manifestarea spontană ce s-a produs în centrele româneşti, unde tineri plini de însufl eţire s-au hotărât să plece în ţară spre a lupta alături de armata ţării.

Astfel, afl u că unii fruntaşi ai comunelor româneşti din Banat au alcătuit liste de voluntari, al căror număr ar fi fost la început de aproximativ cinci sute, printre care s-ar afl a şi intelectuali, medici, avocaţi, studenţi etc.

Aceşti voluntari, echipaţi cu toate cele necesare, au plecat spre ţară. Organele noastre de frontieră ar fi cerut instrucţiuni la Bucureşti de unde li s-ar fi răspuns că, chestiunea se examinează şi că voluntarii sunt rugaţi să se înapoieze în satele lor şi să aştepte hotărârea ce se va lua.

Faptul ar fi produs o deziluzie printre aceşti români care, totuşi, nu au pierdut speranţa că vor fi admişi să lupte alături de fraţii lor din Regat.

Primiţi, Vă rog Domnule Vice-Preşedinte, încredinţarea prea înaltei mele consideraţiuni. Consilier de Legaţiune

/ N. Solacolu /

Domniei Sale,Domnului Profesor Mihail Antonescu Bucureşti.Vice-Preşedintele Consiliului de MiniştriMinistru al Afacerilor Străine a.d.

* * *

Serviciul Special de Informaţii 26 iulie 1941

RELATĂRILE ÎNVĂŢĂTORULUI MICLEANU,conducătorul primului grup de voluntari bănăţeni

veniţi în România

În ziua de 22.VI. dimineaţa auzind că România a intrat în războiul contra comunismului rusesc, convenind, cu câţiva ţărani români, am discutat intrarea în Banatul iugoslav a României. De aici, am propus câtorva ca să plecăm ca voluntari în România contra comuniştilor. Părerea mea a fost primită şi grupului nostru adăugându-se şi alţii, imediat s-a răspândit zvonul că se va forma un grup de voluntari. Câţiva, neştiind cui să se adreseze, au plecat la primărie şi au

cerut să li se dea „act de drum” pentru plecare. Am intervenit şi eu la primărie în acest sens. Am pornit pe la ora 10 a.m. cu motocicleta în alte comune cu noua ştire.

Explicând unui subofi ţer de la o coloană de aprovizionare germană ce urmărim, fără ca să stea pe gânduri ne-a umplut rezervorul motocicletei cu benzină, iar când am voit ca să le plătim nu ne-au primit nimic. Le-am mulţumit, dar dânşii s-au exprimat cam în felul următor: „Noi vă mulţumim pentru ideea ce aţi avut de a aranja plecarea voluntarilor pentru a lupta alături de trupele noastre”. Pe faţa tuturor soldaţilor germani radia o bucurie şi însufl eţire. Comandantul local german ne-a dat permis de circulaţie cu motocicleta prin comune. Am pornit la ora 2 p.m. la Alibunar unde am aranjat cu părintele Roman formarea grupului de voluntari şi de acolo la Nicolinţi. Totodată, un biciclist a fost trimis la Satul Nou la părintele Protopop Popovici.

În ziua de 24.VI., la ora 6,30, ne-am adunat în faţa Bisericii cu drapelul românesc şi german. Am intrat în biserică şi sfi nţindu-se drapelul voluntarilor români din Petrovasela, unde părintele Dimian le-a ţinut o predică. O lume cum rar s-a văzut, aşa numeroasă, a asistat la rugăciunea din biserică. La ora 7,30 am plecat încolonaţi în frunte cu fanfara. La marginea comunei dinspre Alibunar, la troiţă, am stat zicând „Tatăl Nostru”. A mai vorbit părintele Perin. Populaţia a dăruit voluntarilor ca speze 4 400 dinari. Multă lume ne-a însoţit până la Alibunar, până unde a mers pe jos în cântece naţionale, iar fanfara care ne-a însoţit ne ducea pe sus în sunetele „Pe al nostru steag”-ului.

În Alibunar ne-a întâmpinat tinerimea română şi elevii de şcoală, iar în faţa şcolii şi bisericii ne-a aşteptat părintele Roman cu mulţi ţărani români. Ofi ţeri germani de ambele părţi ale drumului, posedând aparate de fotografi at, ne aşteptau. Aici ne aştepta Ortskomandantul german (un maior), care, plasându-se între cele două drapele, s-a fotografi at. Ne-a pus la dispoziţie autocamioane care ne-au transportat până la gara Vârşeţ. Trecând prin Nicolinţi, unde am oprit 10 minute, am vorbit cu oamenii, iar la Vârşeţ, cu trenul, ne-au ajuns din urmă încă 5 voluntari.

Comandantul gării Vârşeţ ne-a dat tren gratuit până la frontieră.

Am sosit în ziua de 24.VII. la Stamora Moraviţa unde poliţia de frontieră s-a pus în legătură telefonică cu Inspectoratul poliţienesc din Timişoara, iar de acolo s-a răspuns să rămânem în Stamora Moraviţa până la noi dispoziţii. Am intervenit la Corpul VI Armată şi la Prefectura Timiş, cu acelaşi rezultat. Am plecat la Timişoara, eu singur, în ziua de 25.VI. dimineaţa şi am intervenit la Inspectorat şi poliţie. Am vorbit cu domnul inspector Berescu, care a dat o radiogramă la Bucureşti, cerând îndrumări.

Am fost la Corpul VI Armată unde s-a intervenit la fel.Am fost la domnul prefect Nasta, care m-a întrebat

unde am oamenii. A dat imediat ordin domnului Prim Pretor din Deta să încartiruiască oamenii şi să le dea de mâncare. Am stat în Timişoara până a doua zi după masă, în acest răstimp alergând în toate părţile pentru ca oamenii

studii/documente

document 2012 4 (58) 37

mei să fi e primiţi în rândurile armatei noastre şi aşteptând răspunsul intervenţiilor celor trei autorităţi mai sus arătate, dar răspunsul n-a sosit.

Corpul VI Armată în ziua de 26.VI. dimineaţa a trimis pe domnul lt.col. Ghindă şi încă un domn căpitan la Stamora Moraviţa ca să vadă oamenii. Aceşti domni ofi ţeri au fost plăcut impresionaţi de entuziasmul oamenilor mei, lăudându-i pentru sentimentele lor.

După masa de 26.VI. am plecat, după 2 zile de zăbavă prin Timişoara, să văd ce-mi fac oamenii. Când am sosit la Moraviţa dl. lt. Bădiu, de la plutonul de grăniceri, a trimis vorbă ca oamenii mei să se echipeze şi să vină la pluton. Credeam, sărmani, că vom pleca spre Timişoara. Durere, când am sosit eu, dl. lt. mi-a pus în vedere că are ordin să ne trimită peste frontieră şi aceasta pe jos. La intervenţia mea, a telefonat la gară şi a întrebat dacă n-am avea vreun tren spre Iugoslavia. Am avut noroc că a fost un tren militar german, al cărui comandant ne-a luat cu cea mai mare plăcere. Sosind în Vârşeţ, Comandantul militar german a dat ordin şefului de tren ca trenul militar să oprească în Nicolinţi, Alibunar, Vladimirovac şi Satul Nou, ca oamenii mei să poată coborî.

Aşa am ajuns iar acasă, nu cum am plecat, ci ca vai de noi, descurajaţi, cu sufl etul posomorât şi cu o durere lăuntrică pe care fi ecare din noi o simţea.

După o plecare cu atâta însufl eţire, o reîntoarcere ruşinoasă, ca să ne râdă sârbii şi alte neamuri. Oamenii mei au zis că mai bine mureau în România fraţilor noştri, decât să se reîntoarcă şi ca culme „escortaţi” din Moraviţa până la gară, de câţiva grăniceri, în frunte cu dl. lt. Bădiu.

Nu ştiu la al cui ordin dl. locotenent ne-a trimis la vatră cu atât de nepusă masă, dar cred că la ordinul d-lui col. Dimitriu, şeful Statului Major al Corpului VI Armată.

Noi am plecat 40 din Petrovasela, 5 din Nicolinţi, 5 din Satul Nou şi unul din Alibunar.

Ulterior au mai trecut frontiera încă 12 de la Statul Nou.Urma ca în ziua de 27.VI. să mai plece cel puţin 100,

dar sosind noi în seara de 26.VI. i-am oprit. Dacă noi nu ne întorceam şi] să avizăm ca] să nu mai plece nimeni, sigur se făceau 500-600 de oameni sub comanda mea în 2-3 zile, afară de acei care au mai trecut după cât ştiu pe la Biserica Albă şi prin alte puncte de frontieră.

Zilnic sunt întrebat de oamenii mei ce mai ştiu şi când plecăm. Şi astăzi cred că fraţii lor îi vor chema, căci ei şi-au arătat bunăvoinţa, dar au fost respinşi. Mulţi dintre ei nu voiau nici să se angajeze la lucru căci aşteptau zi de zi ordine de plecare, aşa cum îl aşteaptă şi azi.

Faţă de iubirea ce le-am arătat fraţilor liberi, dânşii nu ne-au răspuns în acelaşi fel. N-au încredere în inima acestor fraţi subjugaţi, care nu ştiu ce e libertatea şi ce înseamnă să ai ţara ta.

Înv. MicleanuCom. Petrovasela (Vladimirovaţ)

Banatul-Sârbesc

* * * Serviciul Special de Informaţii

26 iulie 1941 Din ziarul „Nădejdea”/30.VI.1941

Vârşeţ

FRAŢI ROMÂNI!

A sunat ceasul cel mare!Cea mai mare bătălie, din câte au fost pe faţa

pământului, se dă acum în răsărit! Neamul românesc, crunt încercat de suferinţe, a scos sabia, fi ind la locul de cinste, alături de marele şi gloriosul popor german!

Pământ din pământul nostru sfânt, os din osul nostru, trebuie să fi e scos din robie; umilirea trebuie ştearsă, suferinţa trebuie curmată, nedreptăţile trebuie reparate!

Soarta întregii lumi, soarta Europei, soarta noastră, a copiilor noştri, a nepoţilor şi strănepoţilor noştri, acum se hotărăşte pentru sute şi sute de ani!!!

Noi ştim cu toţii ce avem de făcut!Glasul ţarinei, frământată de sudoarea şi sângele nostru,

ne este învăţătura, în aceste vremuri de grea cumpănă; căci din adâncuri, răsună glasul străbunilor noştri dragi, de la dacii cei netemători de moarte, de la mândrii legionari ai Romei, până la Ştefan cel Mare, până la Mihai Viteazul, până la voinicii de sub meterezele Plevnei!

Ori unde, sub sfântul soare, unde bate o inimă românească, cu toţii nu au decât un singur gând, o singură dorinţă; să alerge năvalnic, sub glorioasele steaguri ale vitezei armate române, care înaintează victorioasă, cot la cot cu nebiruiţii camarazi germani!

Poporul român din Banatul fost iugoslav, deplini conştienţi de însemnătatea istorică a luptelor din răsărit, îşi manifestă dorinţa arzătoare de a contribui la efortul sublim al neamului, oferind pe cei mai buni fi i ai săi, să lupte ca voluntari alături de fraţii lor.

Pentru a realiza un ceas mai devreme această dorinţă a tuturora, apelăm la fraţii noştri să se înscrie, cu mic cu mare, în listele de voluntari, pentru ca în orice moment, când neamul are nevoie, să fi m la datorie!!!

* * *

Serviciul Special de Informaţii 26 iulie 1941

Din ziarul „Nădejdea”/30.VI.1941 Vârşeţ

CONDUCĂTORII NOŞTRI LA DATORIE

Din toate părţile ne sosesc veşti îmbucurătoare, că şi de data aceasta conducătorii noştri sunt la datorie. Preoţi, învăţători, avocaţi şi toată pătura intelectuală, din fostul Banat iugoslav, se înscriu cu entuziasm ca voluntari pentru armata română, dând un înălţător exemplu fraţilor ţărani.

4 (58) 2012 document38

studii/documente

*VOLUNTARII ROMÂNI…

Duminică, în 29 iunie, la amiază, toate posturile de

radio din întreaga Germanie au făcut cunoscut întregii lumi

că, în Banatul fost iugoslav, mii de voluntari români aşteaptă

să treacă frontiera în România, să lupte pentru dezrobirea

fraţilor de sub stăpânire străină. E o înaltă ţinută morală la

acest popor, care-şi jertfeşte totul când e vorba de existenţa

lui naţională.* * *

Serviciul Special de Informaţii26 iulie 1941

Din ziarul „Nădejdea”/30.VI.1941Vârşeţ

DATORIA FIECĂRUI ROMÂN ESTE SĂ SE PUNĂ ÎN SERVICIUL NEAMULUI!

Instrucţiuni pentru înscrierea voluntarilorpentru armata română.

Cei care doresc să meargă voluntari în armata română, se vor duce la ofi ciile parohiale din localitate, unde se vor alcătui listele pe comune, în felul arătat mai jos:

LISTAvoluntarilor pentru armata română din comuna ….

fostul Banat iugoslav

Nr.crt.

Numele și prenume

Nr. casei

OcupaţiaData

nașteriiPregătirea

militarăAmprenta

digitalăSemnătura

proprieObs.

… ……………… ……. ……….. ……… …………. ………… ………….. …….

… ……………… ……. ……….. ……… …………. ………… ………….. …….

… ……………… ……. ……….. ……… …………. ………… ………….. …….

Nr………/1941

Subsemnatul ofi ciu parohial, certifi că ofi cios, că semnăturile şi amprenta s-au făcut în prezenţa noastră şi susnumiţii sunt de origine etnică română.

………………………………

(L.S.) paroh

OBSERVAŢIE: La rubrica „Pregătirea militară” se va specifi ca gradul avut în fosta armată iugoslavă, cât şi arma; de exemplu: soldat-infanterie; caporal-artilerie; sergent-cavalerie; eventual şi specialitatea, de exemplu: mitralior, transmisiuni etc.

La rubrica „Amprenta digitală” se va apăsa degetul mare de la mâna dreaptă, după ce, în prealabil, a pus degetul pe pămătuful cu cerneală pentru sigilii.

Aceste liste se vor alcătui în dublu-exemplar, din care unul se va păstra la Ofi ciul parohial, iar al doilea se va trimite la Vârşeţ, la „Nădejdea”.

Listele se vor publica şi în ziar.Deoarece, momentan, voluntarii nu pot fi înrolaţi, fi ecare

va aştepta acasă, pregătit însă, să plece îndată la orice chemare.Duminică, în 6 iulie, din fi ecare sat va veni un delegat

al voluntarilor la Vârşeţ, aducând şi lista, unde, în numele tuturor voluntarilor din fostul Banat iugoslav, se va semna o moţiune adresată Guvernului român.

* * * Serviciul Special de Informaţii 26 iulie 1941 Din ziarul „Nădejdea”/30.VII.1941 Vârşeţ

VOLUNTARII NOŞTRI ŞI RĂZBOIUL SFÂNT.FORMAREA PRIMELOR ECHIPE DE

VOLUNTARI ŞI ORGANIZAREA NAŢIEIChemare către Români.

Azi, România e în războiul cu Rusia bolşevică. România, fraţii noştri de acelaşi sânge, luptă împotriva barbarilor roşii care ne-au răpit Basarabia şi Bucovina. Luptă contra robiei celei mai groaznice pe care milioane de fraţi de acelaşi sânge au cunoscut-o vreodată. Luptă spre a apăra legea strămoşilor şi ţara întemeiată de voievozii noştri şi clădită pe osemintele martirilor noştri.

Lupta, care o dă azi România contra comunismului,

este lupta tuturor Românilor din lume, oriunde s-ar găsi ei.

Este lupta Bisericii contra Ateismului, a lui Hristos contra

lui Antihrist.

Noi, românii, luptăm pentru legea, pentru credinţa

strămoşilor noştri, pentru naţia şi familia română, pentru

brazda de pământ a plugarului român, pentru libertatea

neamului nostru.

Rusia luptă să dărâme biserica şi, deci, credinţa lui

Dumnezeu, să distrugă familia, să şteargă naţiunile, să

răpească bunurile omului.

Se dă cea mai cumplită luptă, între două lumi, cum

istoria nu a mai pomenit aşa ceva.

Românii din fostul Banat-iugoslav au auzit chemarea

Patriei-Mame şi a sângelui românesc şi se ridică vijelios

întru apărarea Crucii, a limbii şi a averilor româneşti.

studii/documente

document 2012 4 (58) 39

În satele noastre se formează echipe de voluntari, care aşteaptă cu înfl ăcărare ordinul de chemare sub arme, spre a se jertfi pentru binele comun, pentru binele lor însuşi chiar.

În aceste momente grave trebuie să înceteze, ca la un semn divin, toate neînţelegerile de până azi, toate duşmăniile izvorâte din interese personale.

Deasupra ambiţiilor, este fi inţa neamului. Cine nu judecă aşa şi cine lucrează contra acestor credinţe este un dezertor şi trădător.

În clipa în care coloanele voluntarilor români sporesc tot mai mult, fi ii rătăciţi ai neamului – dacă mai sunt cumva – au răgazul să mediteze o clipă şi să înţeleagă sensul căii Damascului…

În vremile grele, se cunosc oamenii adevăraţi. Ceasul suprem a bătut acum, iar fi i naţiei sunt datori să fi e neclintiţi la postul lor, contribuind din toată puterea la biruinţa neamului. Fiecare să dea ce are mai bun, fi ecare să se prezinte acolo unde se pricepe.

„Nădejdea”, ca totdeauna în clipele decisive ale naţiei, trimite şi acum acest apel fraţilor Români pentru care, în curând, va răsări „soarele dreptăţii”.

Români, formaţi echipe de voluntari din fl ăcăii noştri mândri, care cu pieptul lor să apere pe Hristos, nepoţii şi averile voastre.

Români, căutaţi să fi ţi tari în mijloacele materiale, spre a face faţă luptei gigantice care ne ameninţă pe toţi cu distrugerea.

Români, uniţi-vă în dragostea creştină şi românească, organizându-vă în şiruri compacte, potrivit sfaturilor ce vă dăm aici.

Azi să fi m ca un singur om.Români, acum, ori niciodată!

* „Nădejdea”

Românii din fostul Banat-iugoslav la datorie.

În 22 iunie, trupele germano-române au trecut Prutul, înaintând victorioase în Basarabia şi Bucovina robite de călăii roşii de la Moscova. Aceasta a electrizat întreaga naţiune a noastră de aici. Sute de fraţi s-au arătat gata să plece pe câmpul de onoare, pentru fraţii din România care ne-au dovedit atâta dragoste întotdeauna.

În cele ce urmează, recapitulăm pe scurt impresionanta organizare a satelor noastre, care au format primele echipe de voluntari.

Primul voluntar: Un moţ!

Articolul arată că în fruntea primului grup de voluntari a fost învăţătorul Micleanu – Moţ din Ardeal.

Ştafetele româneşti

Dl. învăţător Gh. Micleanu, cu colegul său, domnul Avramescu, încă în prima zi a războiului, cutreieră cu o motocicletă comunele Alibunar şi Nicolinţ, trimiţând în acelaşi timp un biciclist şi la Satu-Nou.

Ca în vremurile voievodale, când răsuna buciumul şi se aprindeau focurile pe crestele munţilor, vestind naţiei urnirea puhoaielor barbare, aşa, acum, ştafetele româneşti împânzeau satele noastre, adunând sub cutele drapelului naţional tot ce are acest neam mai vrednic şi mai idealist.

O zi, două şi cadrele primelor echipe de voluntari sunt formate. Sunt echipe de bărbaţi care merg de bună voie, la celălalt capăt al românismului, să dea pentru fi inţa neamului jertfa supremă: sângele lor. Sunt oameni cu trupul de criţă şi cu sufl etul de jăratic, care deasupra tuturor bunurilor individuale pun naţia, credinţa, familia.

Ei sunt cruciaţii noilor vremuri şi vor birui.

Pleacă primii voluntari

În 24 iunie, dimineaţa la 7, în Pătruvăsâla o forfoteală ca în zilele de târg de ţară. O mulţime imensă e adunată în faţa sfi ntei noastre biserici: pleacă primii voluntari, spre Răsărit, acolo de unde răsare soarele românesc, în Patria-Mamă.

Valurile de oameni intră în locaşul dumnezeiesc, ca să pornească şi la acest drum, tot cu semnul crucii. Preoţii locali servesc un te-deum şi sfi nţesc drapelul voluntarilor. Acum urcă amvonul părintele C. Dimian, care cu glas tremurând binecuvântează pe fi ii săi duhovniceşti ce pleacă să lupte pentru Neam şi Lege.

Coloana se pune în marş cadenţat. Părinţi, fi i, camarazi, îi petrec cu lacrimi în ochi, în frunte cu cei trei preoţi locali. În sunet de fanfară şi de cântece, ajung la troiţa din marginea Alibunarului, unde, îngenunchind, rostesc un „Tatăl Nostru” cu simplitatea plugarului ostenit de muncă, dar mulţumit de belşugul holdelor lui.

În umbra troiţei, părintele V. Perin îşi ia rămas bun de la voluntarii comunei sale. Şi, coloana porneşte mai departe, cu credinţa în Dumnezeu şi în viitorul neamului…

E vrednic să amintim gestul nobil al celor rămaşi acasă: Pătruvicenii au adunat suma de 4.400 dinari pentru voluntarii plecaţi. Într-adevăr, oameni bogaţi şi cu sufl etul!...

Dăm aici şi lista voluntarilor din Pătruvăsâla. Sunt nume româneşti scumpe, vrednice de a ne rămâne totdeauna întipărite în memorie:

Urmează numele a 44 voluntari din Pătruvăsâla.Din Nicolinţ s-au ataşat acestei echipe un număr de

5 voluntari.Din Satu-Nou: 5.Din Alibunar: 1.Din Vlaicovăţ: 1.

Primirea din Alibunar

Camarazii din Pătruvăsâla erau aşteptaţi să sosească aici între 7-8. Sunt 10 şi tot nu mai sosesc… Iată, însă, că deodată la marginea satului răsună marşul românesc al fanfarei. Sunt ei. Zeci de tineri şi femei, aleargă în fugă, să-i întâmpine.

4 (58) 2012 document40

studii/documente

Voluntarii Pătruviceni, cu fanfara în frunte, păşesc soldăţeşte, cu fruntea în soare, păşesc mândri, cu mâna ridicată. Ce ivire furtunoasă! Ce măreţie neaşteptată a fraţilor cu capul aplecat odinioară”! Ce semeţie în privirea acestor ochi plini de o fl acără sfântă!

Femei, copii mici, ca în basme, moşi, ofi ţeri germani şi soldaţi, stau pe marginea străzii aşişderea cu mâinile ridicate în salutul roman, încremeniţi de această arătare neaşteptată.

E ceva nespus de impresionant. N-a fost nimic ticluit şi parcă totuşi un regizor a înscenat toate acestea.

Toţi ştim: E mâna lui Dumnezeu!Voluntarii se opresc şi se aşează în front, în faţa casei

parohiale. Aici e părintele Nicolae Roman, însoţit de domnii Aurel Crăciunov, învăţător Simeon Laţcu, învăţător Gh. Ionescu, primarul Zăria Andreiu şi alţi fruntaşi.

Steagurile român şi german, din frunte, îşi fl utură culorile lin. Tăcere. O tăcere adâncă ca un început de viaţă. Vorbesc sufl etele. Vorbesc strămoşii în noi….

Părintele N. Roman, în fi ne, raportează domnului Gh. Micleanu că, mulţumită fruntaşilor germani din localitate şi îndeosebi domnului comandant al trupelor cantonate în Alibunar, s-au pus la dispoziţia voluntarilor autocamioane care să-i transporte mai departe.

Mai departe, spre Răsărit…

Timpul însă fuge fără milă. Voluntarii se îmbarcă repede în autocamioane, sub ordinele scurte ale domnului Micleanu. Comandantul german, emoţionat, îl caută pe părintele Roman, pe domnul Micleanu şi pe ceilalţi fruntaşi români şi-şi exprimă admiraţia. Prietenii îşi strâng mâna. În ochii a 2-3 voluntari văd strălucind lacrimi: lacrimi de bucurie şi dor, lacrimi de entuziasm şi de iubire.

Fanfara intonează un marş. Uruitul motoarelor se amestecă cu uralele nesfârşite; mâinile se ridică în aer….

Au plecat fraţii noştri scumpi… Dumnezeu să-i ducă la biruinţă!

Ajunşi la Nicolinţ, voluntarii Pătroviceni sunt primiţi cu acelaşi entuziasm. Unii fraţi se ataşează lor.

Din Vârşeţ, comandantul gării le pune la dispoziţie un tren gratuit până la frontieră. Voluntarii sunt încartiruiţi în Moraviţa 2 zile, unde au sprijinul atât de preţios al domnului prefect colonel Nasta.

DURERE ÎNSĂ, CĂ EI SOSESC DIN NOU ACASĂ. UNII N-AR VREA ÎN RUPTUL CAPULUI SĂ SE ÎNTOARCĂ.ÎNSĂ OSTAŞUL E OSTAŞ.

Să nădăjduim, că nu e departe ziua, când vom pleca cu toţii, să formăm poate un regiment al nostru, dovedind şi prin aceasta dragostea de neam şi de Patria-Mamă.

* * * Serviciul Special de Informaţii

26 iulie 1941 Din ziarul „Nădejdea”/30.VII.1941

Vârşeţ

VOLUNTARII ROMÂNI DIN ALIBUNAR

Am arătat în corpul ziarului una din primele echipe de voluntari care doresc să lupe în rândurile armatei

române contra Rusiei bolşevice, este echipa din Alibunar. Ne împlinim o datorie, publicând numele acestor voluntari însufl eţiţi, care sunt o pildă vrednică de urmat.

În viitor, când timpul şi spaţiul, respective împrejurările, ne vor permite, vom căuta să publicăm şi tabloul voluntarilor din celelalte sate.

Iată lista voluntarilor români din Alibunar (urmează numele a 56 voluntari)lipsă document nr.].

*Adunarea naţională

Ca în vremurile de grea încercare istorică, în Alibunarul tuturor marilor noastre biruinţe, în 23 iunie a avut loc o adunare naţională românească. Centrul public al Românilor din fostul Banat iugoslav a retrăit zilele glorioase de odinioară. În sala mare a casei parohiale, ticsită de lume, părintele N. Roman arată sensul luptei naţiei româneşti chemând pe toţi fraţii la datorie, spre a atinge scopul suprem; dl. învăţător Gh.Ionescu, în exemple lapidare, arată pericolul roşu şi datoria Românului; Zăria Andrei, în cuvinte simple, cheamă la luptă pentru Neam şi pentru Rege pe fraţii săi plugari.

Zeci de noi voluntari, de la 18-65 de ani, se înscriu în listele noastre2. Într-o însufl eţire de nedescris se votează următoarea:

M o ţ i u n e

Românii din Alibunar (fost Banatul-iugoslav), comună care întotdeauna a fost centrul politic şi cultural al tuturor românilor din această regiune, întruniţi în ziua de 23 iunie a.c. în istorica adunare naţională, ascultând raportul oratorilor adunării, fi ind prezenţi conducătorii fi reşti ai naţiei din loc, tinerimea studioasă şi fruntaşii ţărani, ca un singur glas, declară solemn următoarele:

Românii din Alibunar, aşa ca toţi fraţii lor din Banat, strâns legaţi de Patria-Mamă ai cărei credincioşi se consideră până la moarte, primesc războiul sfânt al Neamului Românesc şi al legii strămoşeşti contra Moscovei barbare, şi într-un elan de nedescris, spre a spăla umilirea naţională şi a reîntregirii sfi ntele hotare româneşti, se pun sub ordinele vitezei armate române, chemată să desăvârşească opera măreaţă a renaşterii României Mari;

Spre atingerea acestui scop suprem, Românii din Alibunar au format încă în ziua primă a războiului nostru sfânt o echipă de voluntari care sunt gata în orice clipă, la prima chemare, să pornească spre a-şi face datoria cea mai înaltă faţă de Hristos, Neam şi Rege – decişi fi ind, ca oricând va cere momentul, să aducă noi sacrifi cii, până la izbânda desăvârşită.

TRĂIASCĂ ROMÂNIA-MARE!

Comitetul Adunării Naţionale:Preot ortodox român – Nicolae Roman

Primar român – Zăria Andreiu

studii/documente

document 2012 4 (58) 41

Un curier special a dus această Moţiune Comanda-mentului militar român din Timişoara, împreună cu o adresă în care se cere ordinul de înrolare a voluntarilor în armata română.

*Alt simbol elocvent

Voluntarul Cornea St. Nicolae, plecat în România spre a se înrola în mod anticipat cu aprobarea Comitetului Voluntarilor Români din Alibunar şi întorcându-se acasă din nou cu fraţii din Pătruvăsâla, şi-a cerut şi anunţat înscrierea ca voluntar în armata fi nlandeză. Un frate al nostru pleacă acum spre regiunile polare, să lupte tot pentru Hristos, Rege şi Naţiune.

El duce cu sine credinţa noastră a tuturora în izbânda fi nală. El şi noi, toţi ştim, că oriunde suntem, luptăm pentru acelaşi ideal sfânt pentru care au murit strămoşii noştri.

* * * Serviciul Special de Informaţii

26 iulie 1941 Din ziarul „Nădejdea”/13.VII.1941

Vârşeţ

ORGANIZAREA COMITETULUI CENTRALAL VOLUNTARILOR

Duminică, 6 crt., s-au adunat la Vârşeţ, în urma apelului publicat în „Nădejdea”, delegaţii voluntarilor din satele noastre româneşti, unde, după amănunţită dezbatere, s-a decis organizarea deplină a echipelor voluntarilor, în frunte cu un comitet central, care are menirea să ţină legătura cu Comandamentul militar român şi să dea indicaţiuni Comitetelor Voluntarilor locale.

Acest Comitet Central al Voluntarilor e compus din domnii: dr. Al. S. Butoarcă, preşedinte, prof.3 N. Roman, prof. Gh. Pălăgeşiu, învăţător G. Micleanu şi un delegat din nordul Torontalului, care va fi desemnat ulterior.

Comitetul Central şi-a fi xat normele de acţiune şi a discutat chestiunile care reclamă o rezolvare urgentă.

Înainte de închiderea şedinţei, Comitetul Central al Voluntarilor Români a votat următoarea:

M o ţ i u n e:

Delegaţii echipelor de voluntari din întreg fost Banatul iugoslav, întruniţi în ziua de 6 iulie 1941, la consfătuirea din Vârşeţ, declară solemn, în numele celor peste 100.000 români de pe aceste plaiuri, următoarele:

Însufl eţiţi de chemarea Patriei-Mame, ai cărei fi i credincioşi se consideră până la moarte, sunt gata în orice clipă să pornească spre frontierele de răsărit, pentru a întregi sfi ntele hotare româneşti, a spăla umilirea naţională şi a desăvârşi opera măreaţă a României Mari.

Românii din fostul Banat-iugoslav se încadrează cu tot entuziasmul în coloanele glorioasei armate române, în lupta

ei contra barbariei roşii, stând gata în orice clipă a-şi jertfi viaţa şi averile lor pentru izbânda fi nală.

Trăiască România Mare!

La datorie!

În acest reportaj scris în ritmul vremurilor de crunte războaie, lipsit de orice înfl oritură de prisos, au zugrăvit o parte din frământarea inimii româneşti. Nu poate exista sufl et românesc, care să nu zguduie la această chemare a naţiei, care pulsează în aceste rânduri.

Cărturari, plugari români, uniţi, uitând tot răul trecutului, sunt datori să fi e la postul lor.

Toţi la datorie!

* * * Serviciul Special de Informaţii

26 iulie 1941 Din ziarul „Nădejdea”/13.VII.1941

Vârşeţ

ÎNFIINŢAREA COMITETELOR VOLUNTARILOR

În şedinţa din 6 crt., Comitetul Central al Voluntarilor Români a decis, ca în toate satele noastre să se înfi inţeze comitete locale, care vor purta numirea de: „Comitetul Voluntarilor Români din …”.

Cărturarii noştri şi fruntaşii satelor sunt datori, în cea mai perfectă armonie, să organizeze aceste comitete atât de indispensabile.

Aici, publicăm un Statut de organizare, scurt, care e obligatoriu pentru toţi românii adevăraţi. Dincolo de litera acestei legi interne, pluteşte duhul adevărat şi viu românesc, iar voluntarii, care au ascultat explicarea acestui statut, sunt datori să-l lămurească, în duhul său adevărat, fraţilor lor din satul natal şi din satele vecine.

Iată textul acestui statut:

S T A T U T

1. Comitetul Voluntarilor Români se compune din 5-11 membri, după mărimea satului. Chiar în cel mai mare sat, numărul membrilor nu poate fi sporit peste 15.

2. Comitetul Voluntarilor nu poate fi modifi cat în nicio împrejurare. Membri noi pot fi acceptaţi numai, din acei Români, care se disting prin jertfe deosebit de însemnate.

3. Sunt excluşi din Comitetul Voluntarilor cei care au legături de sânge (rubedenie) cu familii de neam străin, exclusiv naţiunile aliate României.

4. Membrii Comitetului Voluntarilor Români nu pot avea legături intime cu persoanele duşmane cauzei române şi aliaţilor României.

5. Dacă se pune problema supremului efort, toţi membrii Comitetului Voluntarilor se consideră ei înşişi voluntari şi se vor prezenta imediat la Comandamentul militar spre a fi înrolaţi.

4 (58) 2012 document42

studii/documente

6. Primirea, a fi membru în Comitetul Voluntarilor, se

consideră ca un jurământ depus.

7. Membrii Comitetului Voluntarilor nu vor destăinui

nimănui nimic din cele ce se discută în şedinţe. Intriga,

calomnia, discordia, defetismul, nesupunerea sunt absolut

interzise. Cine calcă aceste imperative, este considerat

dezertor şi trădător.

8. Deciziile Comitetului Voluntarilor trebuie executate

imediat şi exact.

9. În prima săptămână a înfi inţării sale, Comitetul

Voluntarilor va ţine şedinţe în fi ecare zi o dată; ulterior, după

cum va cere lipsa. Aceste şedinţe sunt necesare, ca membrii

să cunoască datoriile lor, să întocmească planurile de muncă

şi să rezolve problemele urgente ce se impun în mod fi resc.

10. Deciziile aduse sunt valide, oricâţi membri sunt

prezenţi. Orice critică e interzisă.

11. Comitetul Voluntarilor îşi alege un Conducător,

care are puteri excepţionale şi care în cazuri urgente aduce

singur decizii.

Conducătorul acesta va avea un locţiitor, cu respectivele

drepturi.

12. Se va alege un notar, care are rolul de consilier

pe lângă Conducătorul Comitetului Voluntarilor şi va lua

numai scurte note despre deciziile aduse de Comitet.

13. La rândul său, notarul are un subnotar, cu aceleaşi

drepturi respective, în caz de nevoie.

Se vor alege doi membri ai casieriei, care răspund

solidar cu casierul pentru mânuirea banilor.

Casierul trebuie să fi e om probat. El manipulează

banii Comitetului Voluntarilor şi face plăţile numai pe baza

deciziilor Comitetului şi contra chitanţelor în regulă.

Casa poate fi controlată în orice clipă de conducătorul

Comitetul şi de membrii casieriei.

14. Dacă unul din membrii Comitetului sunt înscrişi

ca voluntari şi pleacă la armată, la primul ordin de chemare,

în locul lor se vor numi, de la început, aceleaşi drepturi şi

datorinţe ca membri ordinari4.

15. Fără a promite ceva, Comitetului, care vor împărţi

satul în raioane şi vor colecta bani, cereale, rufe etc.5

Societăţile româneşti, de orice fel, vor fi rugate să

contribuie cu sume cât mai însemnate. Se va cere sprijinul

bisericii noastre, a cărei existenţă îndeosebi e azi ameninţată.

Se vor căuta mijloace de venituri (şezători, impunerea taxelor

la joc etc.).

16. În şedinţele Comitetului se vor fi xa norme speciale,

dacă împrejurările locale o cer şi prezentul statut nu le

prevede.

Comitetul va sprijini orice doleanţă justă a Românilor

din localitatea sa.

17. Comitetul Voluntarilor stă la dispoziţia

„Comitetului Central al Voluntarilor Români din Banat”

ale cărui dispoziţiuni le execută precis, imediat, fără cea mai

mică abatere.

18. Comitetul Voluntarilor, fi ind o organizaţie de

viitori ostaşi şi nefi ind o asociaţie de terorism, se comportă

ca atare, însă în privinţa datorinţelor româneşti e chemat

să-şi îndeplinească toate obligaţiunile, aşa cum o cer vremile

excepţionale în care trăim.

19. Orice nedumerire se va ivi, Preşedintele „Comitetului

Central” va avea căderea să dea desluşirile necesare.

20. Normele fundamentale ale acestui statut nu pot fi

călcate. Alt statut nu poate fi primit şi decizii se pot aduce

numai în spiritul Statutului de organizare prezent.

1 Centrul de Studii şi Păstrare a Arhivelor Militare Istorice.2 Altă adunare a avut loc la 26 iunie a.c.3 Eroare în articol, în realitate preot. 4 Fraza a fost reprodusă întocmai.5 Idem.

VOLUNTEERS FROM THE SERBIAN BANAT FOR THE ROMANIAN ARMY –

CORNEL ŢUCĂ, PH.D.

Th e entrance of Romania in the war against the Soviet Union triggered a support movement from the

Romanians from the Serbian Banat. Th ey wanted to enroll volunteer and to fi ght alongside of the Romanian

Army. Th eir actions were in the attention of the Special Intelligence Service because the political factors from

Bucharest couldn’t action directly in their support.

Keywords: Soviet Union, Romanian leaders from the Serbian Banat, volunteer, Romanian Army, country

NOTE

studii/documente

document 2012 4 (58) 43

După declanşarea războiului cu Uniunea Sovietică – la 22 iunie 19412 – şi manifestarea Pogromului de

la Iaşi din 28-30 iunie – 6 iulie 19413, precum şi ca urmare a numărului populaţiei evreieşti neînregimentate în condiţiile în care aceasta a fost exclusă de la satisfacerea serviciului militar4, autorităţile cen-trale au impus adoptarea unor măsuri care să vină în întâmpinarea rezolvării situaţiei evreilor din România. Una dintre propunerile privind reglementarea acestei situaţii a venit din partea structurii centrale a Armatei, Marele Stat Major5. În octombrie 1941, Eşalonul I al structurii a întocmit o analiză intitulată Studiu şi propuneri asupra problemei evreieşti în România, sub semnăturile locţiitorului Marelui Cartier General, generalul Nicolae Mazarini6 şi a locţiitorului şefului Secţiei I (organizare) a Marelui Stat Major, colonelul I.V. Georgescu7. Documentul a avut caracter secret şi a fost înaintat Preşedinţiei Consiliului de Miniştri prin adresa nr. 11972 din 24 octombrie 1941, fi ind structurat în trei capitole: I. Situaţia juridică a evreilor din România după legislaţia actuală; II. Situaţia evreilor faţă de românizarea economiei naţionale; III. Situaţia evreilor din punct de vedere al obligaţiunilor militare, după care erau prezentate Concluziunile generale şi propunerile şi câteva Proiecte de ordine şi instrucţiuni ce urmează a fi date în caz că se aprobă propunerile făcute.

În adresa de înaintare a documentului, generalul N. Mazarini a menţionat că s-a analizat ,,problema evreilor” la ordinul vicepreşedintelui şi preşedintelui ad-interim al Consiliului de Miniştri, profesorul Mihai Antonescu8. De asemenea, se arăta că analiza ,,se referă în special la evreii din Vechiul Regat şi Transilvania”. În privinţa evreilor din Basarabia şi Bucovina, se preciza că datorită ,,atitudinii acestora avută cu ocazia evacuării celor două provincii în vara anului 19409, cât şi din cauza caracterului deosebit pe care aceştia îl prezintă faţă de evreii din Vechiul Regat, soluţionarea situaţiei lor rămâne să fi e lăsată în seama guvernatorilor respectivi în funcţie de constatările la faţa locului”10. În preambulul studiului s-a arătat că ,,problema evreiască” în România a precedat principiile rasiste ale ideologiei naţional-socialiste, formele politice prin care aceasta s-a manifestat fi ind: mişcarea antisemită a lui A.C. Cuza11, atitudinea generaţiei de la 192212, acţiunea lui Octavian Goga13, manifestarea Gărzii de Fier, toate acestea considerându-se o reacţie fi rească a naţiunii ,,înăbuşită de activitatea evreiască acaparatoare a vieţii economice”. În consecinţă, se deducea că ,,în rădăcinile ei, problema evreiască din România a luat naştere, în special, din consideraţiuni de ordin economic. Această primă constatare aşază toată greutatea problemei în domeniul economic”14. După prezentarea legislaţiei antisemite se concluziona că ,,imperativul ceasului în care s-a elaborat, a cerut o redactare în pripă”, aceasta fi ind, prin urmare, ,,incompletă”, ,,cu unele lacune”, o dovadă în sprijinul acestui argument fi ind faptul că se face distincţie juridică politică între ,,românii de sânge” şi ,,cetăţenii români”, fără a se arăta însă criteriul după care se determină ,,românul de sânge”. Apoi, ,,defi niţia noţiunii

SITUAŢIA EVREILOR DIN ROMÂNIAÎN ATENŢIA MARELUI STAT MAJOR (1941)

dr. Florin C. STAN1

de evreu variază de la lege la lege”, ca şi categoriile de evrei ,,privilegiaţi şi exceptaţi” ş. a.15. În cadrul celei de-a doua părţi a studiului se menţiona că regimul politic românesc de după război ,,a îngăduit cea mai deplină înfl orire economică a evreilor, care au ocupat până în 1940 poziţiuni preponderente în unele sectoare economice şi aproape exclusive în altele”16. Se arăta că, în agricultură, ,,evreii au devenit proprietari” şi îndeosebi în Basarabia ,,o puternică acţiune de colonizare evreiască a creat în judeţele din Nord sate compacte de proprietari evrei”, aceştia îndeplinind totodată şi ,,funcţiunile de arendaşi de moşii, comercianţi de cereale şi produse agricole, mici comercianţi şi cârciumari la sate şi constituiau îndeosebi în Moldova, Bucovina şi Basarabia, reţeaua de colectare a mărfurilor vândute sau cumpărate de ţărani”17. În privinţa domeniilor industriei şi comerţului, se sublinia că, în anul

1938, în România, totalul fi rmelor individuale din oraşe era de 87.479, din care 32.486 aparţineau evreilor, 20.509 altor străini, iar 34.484 românilor. La nivel naţional, totalul fi rmelor individuale era de 229.040, din care 71.336 evreieşti, 46.651 de alte origini străine şi

111.053 româneşti. Se mai arăta că în unele regiuni fi rmele evreieşti erau majoritare: în Basarabia 18.083 de fi rme erau evreieşti faţă de 5.209 româneşti, în Moldova 15.979 evreieşti şi 11.575 româneşti, în Bucovina 8.163 evreieşti şi 1.533 româneşti18. Autorii analizei puneau în evidenţă că ,,cele mai multe întreprinderi evreieşti se găseau astfel legate prin relaţiuni orizontale şi verticale interne şi internaţionale, într-un sistem economic de o rară putere şi coeziune, stăpân pe informaţii, gata a profi ta de conjuncturi şi în strânse relaţii cu piaţa europeană şi mondială”, evidenţiindu-se că ,,acest sistem economic reprezenta o primejdie politică, economică şi socială de moarte pentru organismul românesc, deoarece el deţinea toate posturile de comandă, iar împiedicarea creşterii lui şi cu atât mai mult eliminarea lui nu mai era cu putinţă într-un regim normal al libertăţilor economice şi juridice depline”19.

,,Problema evreiască în România este atât de complicată, încât soluţionarea ei

dintr-o dată, printr-un statut sau o lege unică, este imposibilă.”

Locotenent-colonel Radu Dinulescu,şeful Secţiei a II-a a M.St.M. (1941)

Adresa de înaintare a studiului privind ,,problema evreiască în România” întocmit în octombrie 1941 în cadrul Eşalonului I al Marelui Stat Major al Armatei Române.

Sursa: AMR, Fond Marele Stat Major. Secţia I, dosar nr. 1978/1941-1942, ff . 197-198

4 (58) 2012 document44

studii/documente

În a treia parte a documentului se sublinia, între altele, că prin aplicarea dispoziţiilor privind munca de interes obştesc, din ordinul mareşalului Ion Antonescu, la data de 3 august 1941 au fost reţinuţi la această impunere 11.124 de evrei din ţară şi 5.876 din Bucureşti20, situaţia durând până la 6 august 1941, când problema a intrat în competenţa Marelui Stat Major. Eşalonul superior al Armatei a luat măsura constituirii unor detaşamente de câte 500-2.000 de evrei, repartizate necesităţilor diferitelor instituţii şi autorităţi21.

Concluziile generale arătau: 1. ,,Necesitatea întocmirii unui Statut al Evreilor care să

cuprindă, într-un sistem juridic complet, situaţia ce se creează evreilor, cu drepturi şi obligaţiuni bine defi nite (...)”;

2. ,,Nevoia de a se lua urgente măsuri pentru imobilizarea în mâinile evreilor a fondurilor de comerţ, industriilor etc., în scopul de a se împiedica înstrăinarea acestor bunuri în mâna altor minoritari sau străini, în dauna ideii de românizare”;

3. ,,Necesitatea stabilirii pentru evrei a unui regim de muncă obligatorie, corespunzătoare obligaţiunilor militare şi ţinând seama de nevoile economice ale ţării”22.

Într-un Referat secret asupra acestui studiu, semnat de locotenent-colonel Radu Dinulescu23, şeful Secţiei a II-a (informaţii) a Marelui Stat Major, s-a apreciat că ,,problema evreiască în România este atât de complicată, încât soluţionarea ei dintr-o dată, printr-un statut sau o lege unică, este imposibilă” (s.n.), considerentele care sprijineau această idee fi ind: starea actuală de război în care se găsea România şi conjunctura internaţională. Se mai preciza că întocmirea unui statut al evreilor, ,,prin care să acordăm anumite drepturi şi să stabilim anumite categorisiri şi obligaţiuni, însemnează a ne pierde complect libertatea de acţiune şi a ne pune singuri în situaţiunea de a călca noi înşine o lege pe care am face-o”. Prin urmare, Secţia a II-a propunea ,,să se renunţe în mod categoric, pe timpul situaţiei internaţionale actuale şi mai ales pe timpul războiului, la ideea întocmirii unui statut al evreilor din România”24.

Locotenent-colonelul R. Dinulescu a mai subliniat că anumite afi rmaţii inserate în text ,,sunt destinate să constituie argumente împotriva unei soluţionări radicale a problemei evreilor din România”, exemplifi cându-se prin repetarea, la pagina 11 a studiului, a ,,leitmotivului propagandei evreieşti, care afi rmă că, în încercările noastre de soluţionare a problemei evreieşti, ar fi provocat actualul marasm economic, fapt care nu corespunde realităţii. Marasmul economic, dacă există, este provocat de criza internaţională prelungită şi de starea de război

şi nicidecum din cauza nesiguranţei regimului evreilor din România (s.n.). Secţia a II-a apreciază că Marele Stat Major, care în multe privinţe a fost promotorul sau executorul unora din măsurile luate pentru soluţionarea problemei evreieşti, nu poate afi rma într-o lucrare ofi cială că ar exista «un aspect imoral în problema evreiască»”25.

Rezoluţia stabilită pe acest referat, la 4 martie 1942, de către colonelul Traian Borcescu, adjunctul lui Eugen Cristescu, şeful Serviciului Special de Informaţii, a fost următoarea: ,,Această problemă aparţine exclusiv Conducerii superioare a Statului, prin complexitatea aspectului. Din partea Marelui Stat Major un simplu aviz pentru latura militară era sufi cient şi nimic altceva”. Considerăm că acest document are o semnifi caţie deosebită exprimând cea mai apropiată raportare de ceea ce a reprezentat situaţia evreilor din România acelor ani în viziunea comenzii structurii centrale a Armatei României şi a unor ofi ţeri superiori de contrainformaţii26. Considerarea ,,problemei evreieşti” ca una ,,complicată”, imposibil de rezolvat ,,dintr-o dată”; aprecierea după care ,,marasmul economic (...) este provocat de criza internaţională prelungită şi de starea de război şi nicidecum din cauza nesiguranţei regimului evreilor”, după şeful Secţiei a II-a Marelui Stat Major; de asemenea, concluzia potrivit căreia aceeaşi problemă, din cauza complexităţii sale, ,,aparţine exclusiv Conducerii superioare a Statului” şi, prin urmare, rezolvarea sa nu poate sta în sarcina structurii centrale a Armatei, după cum a subliniat unul dintre reprezentanţii Serviciului Special de Informaţii, evidenţiază complexitatea actului decizional la nivelul comenzii superioare a organismului militar. Desigur, în adoptarea măsurilor care au infl uenţat soarta evreilor nu trebuie uitat profi lul Conducătorului, mareşalul Ion Antonescu, care şi-a asumat rolul preeminent în stat27. Rolul său în acest cadru a fost evidenţiat în cunoscutul Raport fi nal al Comisiei Internaţionale pentru Studierea Holocaustului în România, unde s-a remarcat, în sinteză, că ,,România sub Antonescu a fost un stat totalitar şi dictatorial, iar ordinele lui Antonescu au putut condamna la moarte evreii din Basarabia şi Bucovina, tot aşa cum au putut permite supravieţuirea multor evrei din Moldova, Muntenia şi Transilvania de Sud”28. Evident, devoalarea integrală a tuturor dimensiunilor situaţiei evreilor din România acelor ani implică interpretarea obiectivă a evenimentelor şi faptelor istorice care au marcat convieţuirea majorităţii cu una dintre minorităţile etnice reprezentative ale statului român. În câmpul cercetării, rolul documentelor rămâne unul prioritar. Tocmai de aceea, am considerat că expunerea unor documente semnifi cative care au implicat decizia structurii de comandă a Armatei în ceea ce priveşte situaţia evreilor din România anilor celui de-al Doilea Război Mondial este absolut necesară. Problematica rămâne, în continuare, deschisă. ,,Marasmul economic, dacă există, este provocat de criza internaţională prelungită şi de starea de război şi nicidecum din cauza nesiguranţei regimului evreilor din România. Secţia a II-a apreciază că Marele Stat Major, care în multe privinţe a fost promotorul sau executorul unora din măsurile luate pentru soluţionarea problemei evreeşti, nu poate afi rma într-o lucrare ofi cială că ar exista «un aspect imoral în problema evreiască»”.

Locotenent-colonel Radu Dinulescu,şeful Secţiei a II-a a M.St.M. (1941),,Această problemă [problema evreiască] aparţine exclusiv

Conducerii superioare a Statului, prin complexitatea aspectului. Din partea Marelui Stat Major un simplu aviz pentru latura militară era sufi cient şi nimic altceva”.

Colonel Traian Borcescu, S.S.I. (1942)

Referatul întocmit de locotenent-colonelul R. Dinulescu asupra propunerii Marelui Stat Major privind întocmirea urgentă a unui statut al evreilor din România.

Sursa: AMR, Fond Marele Stat Major. Secţia I, dosar nr. 1978/1941-1942, ff . 193-193 v.

studii/documente

document 2012 4 (58) 45

THE JEWISH SITUATION FROM ROMANIA IN THE PERSPECTIVE OF THE CENTRAL STRUCTURE OF ROMANIAN ARMY (1941) – FLORIN STAN, PH.D.

When the Second World War started, the Romanian state authorities adopted some measures regarding the Jews situation. One of the proposals was made by General Staff and was addressed to the Ministers Council Presidency in October 1941.

Keywords: Jewish problem, political regime, law, General staff , labor detachment

1 Muzeul Marinei Române; lector univ. dr. asociat Universitatea ,,Ovidius” Constanţa, Facultatea de Istorie şi Ştiinţe Politice.2 Menţionăm aici una dintre cele mai recente contribuţii privind intrarea în război a României: România în focul războiului. Volum de studii dedicat împlinirii a 70 de ani de la intrarea României în cel de-Al Doilea Război Mondial (1941-2011), coordonator: comandor dr. Olimpiu Manuel Glodarenco, editor: dr. Florin C. Stan, Constanţa, Editura Muzeului Marinei Române, 2011, 526 pp.3 Perioada circumscrie pogromul şi măsurile care au urmat prin expulzarea evreilor din Iaşi cu ,,trenurile morţii”. Cele mai cunoscute titluri privind evenimentele petrecute la Iaşi la sfârşitul lunii iunie 1941 sunt: Jean Ancel, Preludiu la asasinat. Pogromul de la Iaşi, 29 iunie 1941, Iaşi, Editura Polirom, 2005, 491 pp. şi Pogromul de la Iaşi. 28-30 iunie 1941 - prologul Holocaustului din România, Iaşi, Editura Polirom, 2006, 317 pp. Despre acest pogrom mai reţinem sinteza documentată a lui Jean Nouzille, Moldova. Istoria tragică a unei regiuni europene, Chişinău, Editura ,,Prut Internaţional”, 2005, la pp. 173-178.4 Decretul-Lege nr. 3984 din 5 decembrie 1940 privind Statutul militar al evreilor, în ,,Monitorul Ofi cial”, nr. 287, p. I, 5 decembrie 1940.5 Colonel dr. Alesandru Duţu, Florica Dobre, colonel (r) dr. Leonida Loghin, Armata Română în al doilea război mondial (1941-1945). Dicţionar enciclopedic, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1999, pp. 276-277. Menţionăm că, în perioadele iunie-octombrie 1941 şi august 1942-ianuarie 1943, în cadrul Marelui Stat Major (în continuare M.St.M.) a funcţionat, ca structură de comandament distinctă, Marele Cartier General (Eşalonul I), Ibidem, pp. 275-276. În perioada în care Ion Antonescu s-a afl at la conducerea Statului, şefi i M.St.M. au fost următorii: general Alexandru Ioaniţiu (6 septembrie 1940-17 septembrie 1941), general Iosif Iacobici (22 septembrie 1941-20 ianuarie 1942) şi general Ilie Ştefl ea (20 ianuarie 1942-23 august 1944).6 Nicolae Mazarini (n. 1889, loc. Costişa, jud. Neamţ - d. 1955, Bucureşti), ofi ţer de carieră, general. Locţiitor al şefului Marelui Stat Major (1941-1942), comandant al Diviziei 5 Infanterie (1942). La 22 noiembrie 1942, la Cotul Donului, a fost luat prizonier de către sovietici şi închis în lagărele de la Moscova, Krasnogor, Susdal şi Ivanov. A revenit în ţară în anul 1948.7 Arhivele Militare Române (în continuare A.M.R.), Fond Marele Stat Major – Secţia I, dosar nr. 1978/1941-1942, ff. 196-239.8 Ibidem, f. 197.9 O serie de surse documentare incriminează comportamentul ostil manifestat de o parte a populaţiei minoritare din teritoriile cedate faţă de administraţia şi Armata Română în retragere. O astfel de sursă este Darea de seamă asupra acţiunii de prigoană desfăşurată de elemente minoritare asupra armatei şi populaţiei româneşti în perioada 28 iunie 1940 - 16 iulie 1941 în Basarabia, întocmită în august 1941 în cadrul Biroului Siguranţei de pe lângă Chestura Poliţiei Chişinău, Arhiva Naţională a Republicii Moldova ( în continuare A.N.R.M.), Fond 680, inv. 1, dosar nr. 4275, ff. 21-27. Există însă şi documente, considerăm noi insufi cient exploatate, care nu confi rmă atitudinea ostilă a minorităţii evreieşti. Un singur exemplu sugestiv: raportul Comisariatutului Circumscripţiei de Poliţie nr. 1 Chişinău, în care comisarul N. Lisiewici a consemnat: ,,Nu avem date precise în legătură cu acţiunea elementului jidovesc la ocuparea Basarabiei de către ruşi. Orori şi deportări s-au făcut în bloc însă nu cunoaştem nume precise decât foarte puţine”, Idem, Fond 679, inv. 1, dosar nr. 6586, partea a II-a, f. 402.10 A.M.R., Fond Marele Stat Major – Secţia I, dosar nr. 1978/1941-1942, f. 197. Într-adevăr, generalul Constantin Voiculescu, guvernator al Basarabiei în perioada 19 iulie 1941-1 aprilie 1943, a consemnat că ,,prima problemă care s-a pus în mod imperios, ţinând seama de starea de spirit a populaţiunii, de ideile directoare de la Centru, precum şi de faptul că evreii trebuiau supuşi unui regim corespunzător atitudinii şi faptelor din epoca cedării Basarabiei, a timpului petrecut sub dominaţiunea sovietică şi a comportării lor pe timpul operaţiunilor militare din iunie şi iulie 1941 – a fost problema evreiască”, A.N.R.M., Fond 706, inv. 1, dosar nr. 22, f. 4.11 Alexandru C. Cuza (n. 1857, Iaşi - d. 1947, Bucureşti), profesor de economie politică la Universitatea din Iaşi, om politic, cunoscut antisemit; în 1910 a înfi inţat, împreună cu Nicolae Iorga, Partidul Naţionalist-Democrat. În 1923 a înfi inţat Liga Apărării Naţional-Creştine (L.A.N.C.), care a fuzionat în 1935 cu Partidul Naţional Agrar, condus de Octavian Goga, rezultând Partidul Naţional Creştin.12 ,,Generaţia de la 1922” exprimă, în genere, manifestarea tinerilor naţionalişti care se vor grupa în jurul L.A.N.C. Din rândurile acestei generaţii se recunoaşte fi liaţia Mişcării Legionare, prin Legiunea ,,Arhanghelul Mihail” (1927) şi Garda de Fier (1930). Spre deosebire de ,,generaţia paşoptistă” (1848), de factură şi infl uenţă europeană, noua generaţie de la 1922 era consacrată în mod fundamental renaşterii ideii naţionale şi afi rmării ,,românismului”.

13 Octavian Goga, prim-ministrul României între 28 decembrie 1937 şi 11 februarie 1938, a adoptat primele măsuri antisemite ofi ciale. Lozinca guvernului cunoscut drept ,,Goga-Cuza” a fost: ,,România, românilor!”. ,,Acţiunea lui O. Goga” se referă la adoptarea Decretului-lege nr. 169 privind revizuirea cetăţeniei, act care a afectat sute de mii de evrei dintre cei încetăţeniţi după 1919, Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România/Centrul pentru Studierea Istoriei Evreilor din România, O istorie a evreilor din România în date. Vol. II. De la începuturi, până la 1919. Studiu introductiv, selectarea datelor şi Anexe de Hary Kuller, Bucureşti, Editura Hasefer, 2000, p. 155.14 A.M.R., Fond Marele Stat Major – Secţia I, dosar nr. 1978/1941-1942, f. 199, f. 1 a studiului (ff. 1-34, în continuare vom cita fi la).15 Ibidem, f. 10.16 Ibidem, f. 13.17 Ibidem, f. 14.18 Ibidem, f. 15.19 Ibidem.20 Ibidem, f. 30. Colonelul I. V. Georgescu, Şeful Secţiei I a M.St.M. a consemnat, la 26 noiembrie 1941: ,,Evreii, prin prestarea muncii de interes obştesc au împăcat într-o oarecare măsură opinia publică românească. Cu acest prilej, ei au suferit pierderi materiale şi morale. Dar acum, toţi au revenit la casele lor. Din toate detaşamentele, un singur evreu a murit într-un accident de muncă”, cf. Ibidem, f. 339.21 Ibidem, f. 30.22 Ibidem, f. 34 a studiului.23 Radu Dinulescu (n. 1898, com. Cândeşti, jud. Buzău - d. 1984), absolvent al Şcolii de Ofi ţeri de Infanterie din Bucureşti (1916), combatant în Primul Război Mondial ca sublocotenent în Regimentul 11 Infanterie; rănit pe front. Din 1927 ofi ţer în cadrul Statului Major General. În anul 1930 a primit premiul Academiei Române pentru lucrarea Armata modernă. Misiuni diplomatice în capitala Franţei (1930-1932). După ce a îndeplinit funcţia de comandant de batalion, în anul 1940 a fost numit şeful Secţiei a II-a Informaţii din M.St.M. De atunci, pe lângă rapoartele obişnuite, serviciile de informaţii ale armatei au început să elaboreze bilunar buletine intitulate ,,Acţiunea evreiască”. S-a afl at în relaţii încordate cu şeful S.S.I., Eugen Cristescu. A fost caracterizat drept ,,un înfocat germanofi l” (Traian Borcescu). În toamna lui 1941, mareşalul Ion Antonescu, fi ind informat de simpatia sa exacerbată pentru germani, l-a numit în postul de ataşat militar la Stockholm (Suedia). A fost rechemat în ţară la 6 martie 1945 şi trecut în rezervă cu gradul de colonel. În 1948 a fost reţinut şi anchetat de organele Securităţii pe marginea activităţii sale din anii războiului şi a contului său din Elveţia, de la Züricher Bank. Arestat în 1952, a fost condamnat la 5 ani de închisoare pentru infracţiuni la Legea devizelor. În anul următor, Tribunalul Bucureşti l-a condamnat, prin Decizia penală nr. 2370, la 15 ani muncă silnică pentru colaborarea cu S.S.I. în timpul Pogromului de la Iaşi din vara anului 1941. În 1957, Tribunalul Militar al Regiunii a II-a Militare a constatat că pedeapsa a fost graţiată prin aplicarea Decretului nr. 421 din 1955.24 Ibidem, f. 193.25 Ibidem, ff. 193-193 verso.26 În perioada 1938-1 aprilie 1941. Traian Borcescu a activat în cadrul M.St.M. – Secţia a II-a, unde a încadrat Biroul Contrainformaţii Militare. Din aprilie 1941 a fost mutat la Serviciul Special de Informaţii, unde a funcţionat până în noiembrie 1944.27 Într-una dintre întâlnirile cu miniştri săi, Ion Antonescu a declarat: ,,Guvernul sunt eu! (...) şi domnul Mihai Antonescu. Dumneavoastră, toţi miniştrii, sunteţi executanţi şi nu răspundeţi decât faţă de mine”, cf. General de corp de armată Constantin Pantazi (ministru de Război, 1942-1944), Cu Mareşalul până la moarte. Memorii, Bucureşti, Editura Publiferom, 1999, p. 183.28 Comisia Internaţională pentru Studierea Holocaustului în România, Raport fi nal, editori: Tuvia Friling, Radu Ioanid, Mihail E. Ionescu, Iaşi, Editura Polirom, 2005, p. 390. Raportul a fost întocmit în cadrul Comisiei constituită la iniţiativa preşedintelui României, Ion Iliescu, la 22 octombrie 2003, lucrările echipei care a redactat Raportul fi ind prezidate de Elie Wiesel, laureat al Premiului Nobel pentru Pace (1986). În Postfaţa volumului în care a fost publicat acest text, Mihai-Răzvan Ungureanu, în calitate de ministru al Afacerilor Externe, a sublinat: ,,Raportul ni se înfăţişează ca un uriaş, dar nu exhaustiv corp colector al scrierilor, încercărilor de a publica documente, mărturii despre Holocaustul românesc, iniţiate atât de istoriografi , cât şi de supravieţuitori, scriitori, artişti, reprezentanţi ai mass-media”, neputând vorbi încă ,,de o dezbatere de substanţă privind implicaţiile Holocaustului şi în acest fapt constă caracterul incipient al Raportului (...)”, care ,,reprezintă o fază de studiu, de recomandare a unui demers educativ şi de conservare a memoriei convieţuirii alături de comunitatea evreiască din România”, Ibidem, pp. 397-398, studierea Raportului conducând ,,la apariţia unor noi voci, care vor putea depune mărturie nu doar emoţional, ci cu expertiza ştiinţifi că necesară despre o lume vie, cu un trecut complicat şi uneori sumbru, alteori senin, ce continuă să infl uenţeze demersul politic modern al României”, Ibidem, p. 399.

NOTE

4 (58) 2012 document46

studii/documente

În ajunul zilei de 19 noiembrie 1942,

comandantul german al Grupului de Armate „B” dispunea, în fâşia de apărare a Armatei 3 române (comandant generalul Petre Dumitrescu) drept „pumn de lovire în pieptul furtunii” ce se contura, de Corpul 48 Blindat german comandat de generalul Ferdinand Heim.

Corpul 48 Blindat avea în structura sa două divizii blindate: Divizia 22 Blindată germană „Fulgerul” (comandant colonelul Roth) şi Divizia 1 Blindată română (comandant generalul de infanterie Radu Gherghe). Majoritatea tehnicii de luptă din dotarea Diviziei Blindate române era aceeaşi cu care a participat la campania din vara anului 1941. Pe lângă camioanele „Tatra” se remarcă prezenţa a 400 autocamioane noi „Mercedes”, ceea ce a constituit un progres însemnat. Şoferii automobilişti din unităţile motorizate ale Diviziei Blindate nu posedau sufi cient antrenament în conducerea maşinilor pe drumurile desfundate şi deloc pe timp de iarnă, iar acestea nu dispuneau de cauciucuri speciale pentru zăpadă.

În dimineaţa zilei de 19 noiembrie 1942, trupele sovietice sprijinite de apro-ximativ 200 tancuri mijlocii şi grele au trecut la ofensivă şi până în seara zilei au pătruns în fâşia de apărare a Armatei 3 române pe o a dân cime de aproximativ 15 km.

Contra lovitura declanşată în ziua de 20 noiembrie 1942 de către cele două divizii blindate, germană şi română, reunite în cadrul Corpului

48 Blindat, în seara zilei a eşuat. Divizia Blindată română sub comanda bravului general de infanterie Radu Gherghe a reuşit, în ziua de 20 noiembrie 1942 până la miezul nopţii, să cucerească obiectivul fi xat prin misiune de către comandantul Corpului 48 Blindat german.

EROISMUL AUTOMOBILIŞTILOR DIN UNITĂŢILE DIVIZIEI 1 BLINDATE ÎN LUPTELE DIN IARNA ANULUI 1942

DE LA COTUL DONULUI

Colonel tc. (rtr) George D. GHEORGHIU

Divizia Blindată germană „Fulgerul”, fi ind copleşită de superioritatea inamicului, nu a putut face joncţiunea cu Divizia Blindată română, găsindu-se în seara zilei de 20 noiembrie la o depărtare de 20 km de aceasta. Divizia română a rămas izolată şi încercuită de forţele inamice pătrunse prin golul existent între ambele divizii.

În confuzia, panica şi deruta provocate în primele zile de luptă, personalul de la terenurile de luptă1 regimentare, batalionare şi de companii (baterii), precum şi grupe de ostaşi au fost despărţiţi şi izolaţi timp de mai multe zile de camarazii, comandanţii şi unităţile lor. Daţi dispăruţi, cei mai mulţi, datorită curajului şi spiritului de iniţiativă, fi e că au luptat pe cont propriu şi au reuşit să revină după un timp la subunităţile lor, fi e au luptat împreună cu unităţi din Divizia 22 Blindată germană „Fulgerul”.

În cele ce urmează, prezentăm câteva fapte de arme săvârşite de militarii automobilişti din unităţile motorizate ale Diviziei 1 Blindate pe timpul retragerii, ruperii încercuirilor şi realizarea joncţiunii, după 5 zile de lupte cu M.U. blindată germană.

Soldatul automobilist Ştefan Jerina (ctg. 1933) din Regimentul Care de Luptă a fost dat dispărut de către unitatea sa în ziua de 22 noiembrie 1942. A revenit cu bine în mijlocul camarazilor săi după o absenţă de 16 zile, abia în ziua de 7 decembrie 1942. Ce a făcut în acest interval de timp, arată în cele ce urmează:

„(...) În ziua de 22 noiembrie 1942, scăpând din încercuire, am dat peste Divizia 22 Blindată germană în satul Malaia Doncisca care ne-a luat sub protecţia sa. În ziua de 23 noiembrie au venit la coloana unde eram, doi ofi ţeri germani care au dat ordin ca muniţia ce o aveam în camion să o dăm jos; apoi m-au luat cu ei la divizie şi m-au încărcat cu benzină. De la data de mai sus am fost reţinut de ei.

În ziua de 6 decembrie 1942 m-am găsit cu domnul colonel Emilian Ionescu (comandantul Regimentului 1 Care de Luptă – n.n.) căruia i-am raportat cazul meu, că sunt reţinut de divizia germană. Domnul colonel mi-a dat ordin să fug noaptea cu camionul şi să mă duc la companie, care se găseşte la Petrovca. În noaptea de 6 decembrie am fugit şi m-am prezentat la companie în dimineaţa zilei de 7 decembrie 1942”2.

„(...) Sergentul major tehnic auto Tache Voicu, născut la 05.02.1914 (originar din Brăila), şofer automobilist şi distribuitor pe autocisterna trenului regimentar, a dat dovadă de neţărmurit devotament şi spirit de sacrifi ciu în luptele de la Vernih Cerenski când a reuşit să scape autovehiculul cu carburanţi din împresurarea inamică”3.

„(...) Soldatul George Ioan, născut la 14 aprilie 1909 în Hulubeşti (Dâmboviţa) – orfan de tată, în luptele din 29 noiembrie 1942 de la Warlamoff (Cotul Donului),

Generalul Radu Gherghe

Generalul Petre Dumitrescu

studii/documente

document 2012 4 (58) 47

în timpul incursiunii pentru evacuarea grenadierilor (infanteriştilor – n.n.) germani, a dat dovadă de patriotism, parcurgând pe uliţele comunei înapoia carelor de luptă pentru a le alimenta cu muniţie şi carburanţi. A fost propus pentru decorare cu medalia «Bărbăţie şi credinţă» cl. a III-a cu spade”4.

Şoferii automobilişti au dovedit şi calităţi de luptători, posesori ai unei temeinice instrucţii de război, ca infanterişti. Fruntaşii automobilişti Ştefan C. Ionescu (originar din Ploieşti) şi Aurel Baloiu (originar din Moreni – Prahova), ambii din Grupul de Specialităţi Moto al Diviziei 1 Blindate, „(...) şoferi pe maşini «Mercedes» care transportau materiale ale trenurilor de luptă de companie, manifestând grijă deosebită faţă de bunurile unităţii, şi-au salvat maşinile, luptând cu mult curaj pe jos, ca infanterişti, alături de camarazii germani la Cernişevscaia, după care sub focul inamicului au revenit la companie”5.

Plutonierul major Constantin Coldus (din Coţofeni, Dolj), „(...) s-a găsit cu trenul de luptă al companiei încercuit cu elemente de cavalerie ruse. A constituit din şoferi un pluton de puşcaşi. Comandant al acestui pluton, a salvat maşinile companiei, reuşind prin foc să intimideze pe inamic care s-a retras cu pierderi”6.

Căpitanul Ioan I. Drăghicescu (din Bucureşti) comandantul companiei comandă a Regimentului 1 Care de Luptă „(...) a luat parte la toate luptele duse de regiment. La Doncinsca, trenurile companiei sale au fost atacate de formaţiuni de cavalerie ruse. A adunat conducătorii de maşini cu care contraatacă impetuos, izbutind să-şi salveze maşinile cu materialele companiei. A căzut rănit mortal, făcându-şi cu multă bravură datoria”7.

Exemplele prezentate sunt adevărate lecţii de un real patriotism, de dragoste faţă de armă şi faţă de uniate...

În marşul de retragere neînchipuit de greu, în stepa îngheţată brăzdată de râpe, văi şi viroage acoperite de zăpadă, la temperaturi care nu au crescut sub -20ºC, şoferii automobilişti au asigurat continuu mişcarea celor 3000 de autovehicule ale unităţilor motorizate ale diviziei blindate. Şi-au făcut datoria cu bravură pentru fi ecare

kilometru parcurs, până la ultimul strop de benzină. Mişcarea autovehiculelor s-a efectuat în teren deschis, fără nicio cută de teren care să continue cât de cât o uşoară protecţie împotriva viscolului puternic sau a vântului de gheaţă al stepei; s-a făcut pe timp de zi, în teren controlat de călăreţii Diviziei 21 Cavalerie ruse şi al tancurilor mijlocii T 34, fără sprijin din partea aviaţiei proprii sau germane. În înverşunarea lui de a captura sau nimici prima Divizie Blindată a Armatei Române, inamicul, cu experienţa ducerii operaţiilor pe timp de iarnă, nu a oferit „pauze” în care să se execute întreţinerile tehnice la maşini, în care oamenii, mulţi degeraţi, răniţi sau bolnavi să aibă răgazul de a pregăti şi sorbi o ceaşcă cu ceai fi erbinte, o adevărată „binefacere” despre care însă nu putea fi vorba.

Prin Ordinul de Zi pe Comandament nr. 71/19 februarie 1943, comandantul Diviziei 1 Blindate, generalul Radu Gherghe, a înfăţişat „icoana” exactă a luptelor unităţilor motorizate ale Diviziei Blindate în iarna anului 1942 la Cotul Donului, precum şi rezultatele obţinute. Printre altele a menţionat: „(...) Aduc pe această cale mulţumirile mele călduroase şoferilor de toate gradele şi categoriile pentru bărbăţia dovedită în timpul luptelor şi pentru credinţa cu care şi-au îngrijit şi păstrat maşinile, pentru devotamentul şi destoinicia cu care au asigurat toate aprovizionările unităţilor, bravând adesea orice pericol”8.

Din desfăşurarea campaniei din iarna anului 1942 la Cotul Donului a reieşit capacitatea de rezistenţă fi zică remarcabilă a şoferilor automobilişti, conştienţi şi capabili să însufl eţească şi să amplifi ce puterea tehnicii mânuite. Ataşamentul şoferilor şi al maiştrilor mecanici auto pentru maşinile încredinţate, precum şi nivelul cunoştinţelor lor tehnice au constituit factori care au permis ca acestea să se găsească în stare operativă pe toată durata campaniei. Ostaşii, subofi ţerii şi ofi ţerii activi şi în rezervă din Arma Auto au dovedit un eroism incredibil şi neegalat, rezistând cu bravură şi dispreţ total faţă de moarte.

Faptele lor de arme să rămână vii în memoria românilor, atât a generaţiilor prezente cât şi a celor viitoare, ca o garanţie a perpetuării lor în timp.

1 Coloană de maşini sub comandă de ofi ţer (subofi ţer) cu bucătăriile de campanie, cantităţi de alimente, echipament, muniţie, carburanţi şi aprovizionare cu materiale de tot felul pentru asigurarea nevoilor de luptă ale trupelor. În raport de eşaloane, distingem trenul de luptă al companiei (bateriei), trenul de luptă batalionar (al divizionului), trenul de luptă regimentar (al regimentului). Termenul a fost folosit în armată în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.

THE MOTORISTS HEROISM FROM THE UNITS OF THE DIVISION 1 ARMORED IN THE FIGHTS FROM THE WINTER OF 1942 AT DON BEND – COLONEL (TANK) (R.) GEORGE D. GHEORGHIU

In November 1942 the Soviet troops initiated the counterattack against the Romanian Army 3. Th e Romanian Division 1 Armored was during many days separated and only because of an incredible courage,

succeeded the junction with its troops.

Keywords: Don Bend, General Radu Gherghe, Romanian Division 1 Armored, German Division 22 Armored, counterattack

NOTE2 Arhivele Militare Române (în continuare A.M.R.), Fond Regimentul 1 Care de Luptă, dosar nr. crt. 244, ff. 243-244.3 Idem, dosar nr. crt. 252/42, f. 419.4 Ibidem, ff. 423-424.5 Idem, Fond Grupul de Specialităţi Moto, dosar nr. crt. 790(8598), ff. 41-42.6 Idem, Fond Regimentul 1 Care de Luptă, dosar nr. crt. 252/42, f. 288.7 Ibidem, f. 426.8 Idem, Fond Regimentul 1 Artilerie Motorizat, dosar nr. crt. 1255/2, ff. 252-255.

4 (58) 2012 document48

studii/documente

Acestea sunt pe scurt aprecierile

comandantului Corpului Aerian Regal Român, generalul de escadră aeriană Emanoil Ionescu, cuprinse în Raportul special nr. 2.414 din 17 ianuarie 1944 înaintat Statului Major al Aerului prin care se propunea înaintarea căpitanului avia-tor Alexandru Şerbănescu la gradul de locotenent-comandor1.

Asul aşilor aviaţiei române s-a născut la 17 mai 1912 în comuna Coloneşti,

satul Vlaici, judeţul Olt, într-o familie de oameni înstăriţi. Tatăl său, Alexandru Şerbănescu, era notar şi avea o avere însemnată pentru acel timp. Din motive personale s-a mutat cu serviciul în Basarabia, în localitatea Berezina din judeţul Cetatea Albă.

Viitorul luptător aerian a urmat cursul gimnaziului la Iaşi, continuându-şi studiile la Liceul Militar „Mănăstirea Dealul”, instituţie de învăţământ şi cultură care a dat ţării numeroşi oameni care vor ajunge mari personalităţi militare şi nu numai.

În vara anului 1931 a absolvit Liceul Militar obţinând o medie bună la bacalaureat, cu recunoaşteri care întăreau constatarea că obţinuse notele pe merit. Se încheia prima parte a tinereţii sale în care şcoala şi sporturile i-au fost preocupări deopotrivă de serioase şi active, completându-se unele pe altele într-o relaţie care a desăvârşit procesul de formare a profesionistului în arta zborului de mai târziu.

Şi-a continuat studiile militare, urmând între anii 1931-1933 cursurile Şcolii de Ofi ţeri de Infanterie „Principele Carol” din Sibiu, fi ind elev activ, prin Ordinul de zi nr. 442 din 20 septembrie 19312.

A fost un cursant silitor, obţinând note mari la toate materiile de studii, fi ind înaintat, în anul 1932, la gradul de elev-sergent. Comandantul companiei de elevi, îl nota astfel: „Aptitudini fi zice bune. Capacitate: Sufi cientă pentru a face faţă în bune condiţii cerinţelor unui comandant de pluton şi instructor de trupă. Educaţie: Fire voluntară, poate face surprize în unele împrejurări. Cu unele corecţii şi îndemnare, serviciul său va fi util”3.

A absolvit şcoala de ofi ţeri la 1 iulie 1933, obţinând media generală de 7,48, clasifi cându-se al 70-lea din 456 de elevi. Avansat la gradul de sublocotenent (Î.D. nr. 1931/1933) a fost repartizat la Batalionul 3 Vânători de Munte din Braşov. Pentru caracterul său deschis şi

CĂPITANUL ALEXANDRU ŞERBĂNESCU – ZBURĂTOR EMERIT, LUPTĂTOR NEÎNTRECUT,

DE UN EROISM LEGENDAR

Prof. univ. dr. Valeriu AVRAM

spiritual de camaraderie manifestat a fost iubit şi apreciat de colegi şi subalterni. Foaia califi cativă din anul 1933 conţinea următoarele aprecieri: „Este un bun element, cu tendinţă spre mai bine. De un fi zic rezistent şi viguros... cunoaşte sporturile şi le-a practicat toată vara pe stadionul grupului. Posedă bune cunoştinţe profesionale, cunoaşte bine regulamentele militare şi le aplică în mod judicios. Aplecat la studii, are tendinţa de a se manifesta lăudabil în această direcţie. În vara anului 1933 a făcut o documentare a itinerarului: Braşov-Satu Lung-Valea Gârcinului, cu foarte bune rezultate. Lucrarea sa bine întemeiată poate fi utilă Marelui Stat Major, care a ordonat aceste recunoaşteri. Conştiincios la serviciu, bun comandant, demn, leal şi cinstit. În general, sublocotenentul Şerbănescu promite a deveni un prea bun ofi ţer”4.

Rezultatele bune din activitatea sa n-au trecut neobservate şi la recomandarea colonelului Gheorghe Constantinescu, comandantul Batalionului 3 Vânători de Munte, slt. Alexandru Şerbănescu a urmat între 1 septembrie-31 octombrie 1935 cursurile Şcolii de Aplicaţie a Infanteriei, clasifi cându-se al 73-lea din 440 de cursanţi5.

La 28 ianuarie 1938, prin Î.D. nr. 260/1938 a fost avansat la gradul de locotenent, îndeplinind funcţia de ofi ţer subaltern la Compania „Specialităţi”. În perioada de iarnă a antrenat patrula de schi şi ştafeta Batalionului 3 Vânători de Munte, „la care a depus multă dragoste şi pasiune şi multă muncă, reuşind să formeze o patrulă şi o ştafetă foarte bună care la concursul de Brigadă, în februarie a.c. s-a califi cat pe locul al 3-lea. La concursul individual pe Brigadă s-a califi cat primul la coborârea specială, unde a arătat cu curaj extraordinar...”6.

Ideea zborului devine o opţiune de viaţă după ce, într-o zi, l-a văzut evoluând cu multă eleganţă pe cer pe locotenent aviator Valentin Stănescu. Între 1 februarie-31 iulie 1939 a urmat Şcoala de Observatori Aerieni, perioadă „în care a arătat destul de mult interes pentru aeronautică şi zbor. A fost brevetat observator aerian prin Ordinul de zi nr. 78/1939 al Forţelor Aeriene. Poate fi întrebuinţat în bune condiţii în misiuni aeriene de război cu rezultate bune”7.

Între 1 noiembrie 1939-1 aprilie 1940 a urmat Cursul Tehnic Complementar de Aviaţie, obţinând la absolvire media generală de 7,86 clasifi cându-se al 15-lea din 32 de absolvenţi.

La 1 noiembrie 1940, având vârsta de 28 de ani, a început cursul de pilotaj. Unii sceptici l-au privit cu neîncredere considerând că era prea „bătrân” pentru a zbura pe avioane de luptă şi un „neofi t”, adică venea în aviaţie dintr-o altă armă, una terestră. Locotenentul Alexandru Şerbănescu va demonstra contrariul. Desprins cu respectarea strictă a ordinelor şi regulamentelor militare, în noile condiţii de elev-ofi ţer pilot şi-a îndeplinit îndatoririle

Alexandru Şerbănescu

studii/documente

document 2012 4 (58) 49

cu o conştiinciozitate rar întâlnită. N-a ieşit din cuvântul instructorului de zbor, care era subofi ţer sau a maistrului care avea grijă de avionul cu care zbura. A fost un elev-pilot model, colonelul aviator Gheorghe Davidescu, comandantul Şcolii de Ofi ţeri de Aviaţie „Regele Carol al II-lea”, îl nota astfel în Foaia califi cativă pe anul 1940: „Sănătos şi rezistent, poate suporta greutăţile unei campanii ca personal navigant. Brevetat la 31 octombrie 1940, prin Ordinul M.A.N. nr. 61.242/1940 a fost înscris ca personal navigant, venit prin mutarea de la Batalionul 3 Vânători de Munte. Până la 31 octombrie 1940 a executat 106 ore de zbor, pilotând în condiţii bune avioanele Fleet, Potez XXV, I.A.R.-27, Csapla şi I.A.R.-38. A arătat foarte multă dragoste pentru zbor, dovedind calităţi deosebite de zburător. În timpul şcolii a avut o purtare bună, a dus o viaţă modestă şi liniştită. Demn şi leal, cu simţul onoarei şi datoriei dezvoltat, aeronautica face o bună achiziţie prin trecerea acestui ofi ţer în cadrele sale”8. La 1 aprilie 1941, prin Ordinul de Zi nr. 7 al Comandamentului Forţelor Aeriene a fost instructor de zbor la Escadrila 1 Elevi. În scurt timp s-a remarcat ca un foarte bun instructor de zbor, exigent, dar drept şi cu mult simţ pedagogic.

Începând războiul pentru reîntregirea graniţelor României Mari, locotenent-aviatorul Alexandru Şerbănescu a cerut detaşarea la Şcoala de Perfecţionare a Pilotajului de la Ghimbav, unde, începând cu 10 iulie 1941, începe instruirea pe avionul de vânătoare polonez P.Z.L.-11 B. A urmat zborul pe I.A.R.-38, apoi brevetarea pe avionul I.A.R.-80. La 28 iulie 1941 prin Î.D. nr. 2.150 a fost confi rmat defi nitiv ca personal activ în aviaţie „combatant-navigant”, cu vechimea de la 1 martie 19419.

Se reîntoarce la Escadrila 1 Elevi în calitate de comandant şi pilot-instructor. Continuă să se perfecţioneze în arta zborului şi la cererea sa la 10 aprilie 1942, prin Decizia Ministerială nr. 3.014/1942 a fost mutat în interes de serviciu şi înscris în controalele Flotilei 1 Vânătoare, executând misiuni de apărare a spaţiului aerian al ţării de atacurile aviaţiei sovietice în zona litoralului Mării Negre, a oraşului Constanţa.

Desăvârşirea în arta pilotajului l-a preocupat continuu pe tânărul pilot de vânătoare, instruindu-se pe avionul Messerschmitt 109 E. Pentru activitatea deosebită desfăşurată în calitate de comandant de escadrilă şi pilot de război, prin Î.D. nr. 2.055 din 18 iulie 1942 publicat

în „Monitorul Ofi cial” nr. 166 din 19 iulie/1942, aviatorul Alexandru Şerbănescu a fost avansat la excepţional la gradul de căpitan10.

La cererea sa, încadrat în Grupul 7 Vânătoare, pleacă pe frontul de la Stalingrad. În ziua de 12 septembrie 1942, căpitanul-aviator Alexandru Manoliu a fost doborât în luptă, comanda Escadrilei 57 Vânătoare luând-o, pentru o perioadă de timp, căpitan-aviatorul Alexandru Şerbănescu. În ziua de 17 septembrie 1942 conduce o patrulă care avea misiunea să asigure protecţia unei formaţii de bombardiere JU 88 în

zona frontului cuprinsă între Kotluban şi Volga. Avioanele româneşti de bombardament în picaj sunt atacate de Yak-urile sovietice şi Alexandru Şerbănescu doboară un vânător inamic, obţinând prima victorie aeriană din cariera sa de pilot de război11.

Grupul 7 Vânătoare urma să ierneze pe aero-dromul de la Karpovka, afl at la 48 km vest de Stalingrad, personalul navigant al

grupului parcursese în numai două luni de front un drum greu şi lung. Pe această bază aeriană se afl a şi un grup de bombardament în picaj german dotat cu avioane JU 87. Începând cu 5 noiembrie, ninsoarea şi îngheţul acoperiseră pista de zbor. Cu toate acestea aviatorii români din Grupul 7 continuau să execute misiuni de recunoaştere, întrucât Armata Roşie realizase un cap de pod peste Volga şi înainta cu trupe de blindate cu intenţia de a încercui trupele româno-

germane. La 20 noiembrie 1942, baza aeriană de la Karpovka a fost înconjurată de tancuri T 34 sovietice şi de către infanteriştii inamici. Germanii şi-au ridicat în aer avioanele JU 87 bombardând poziţiile inamice şi nu s-au mai întors la aerodrom. Astfel că, personalul românesc din Grupul 7 Vânătoare a rămas singur să apere această bază aeriană aliată. După dezertarea comandantului Grupului 7 Vânătoare, căpitanul Grigore Crihană, care a fugit ca un laş,

comanda a fost luată, la cererea personalului navigant, de căpitanul-aviator Alexandru Şerbănescu care a organizat apărarea până în ziua de 23 noiembrie. La ordinul său, avioanele cu cozile ridicate pe butoaie goale de ulei şi benzină au pornit motoarele şi au deschis un foc puternic cu tunurile şi mitralierele de bord, silindu-i pe sovietici să se retragă pentru scurt timp, suferind pierderi grele în oameni şi tehnică. Tancurile inamice au deschis un foc infernal şi s-au înregistrat zeci de morţi şi răniţi în rândul apărătorilor. Singura şansă de supravieţuire era ieşirea din încercuire12.

Alexandru Şerbănescu alături de camarazii de zbor

27 iunie 1941. Alexandru Şerbănescu la Fulgarica pregătindu-se de zbor

4 (58) 2012 document50

studii/documente

În dimineaţa zilei de 23 noiembrie 1942, la racheta trasă de căpitanul-aviator Alexandru Şerbănescu, nota adjutantul-aviator Nicolae Burileanu, am început să decolăm fi ecare cum am putut. Era o adevărată nebunie, nu se mai ţinea cont de vânt şi vizibilitatea era zero. Am decolat printre două avioane care ardeau, nu mai judecam, executam totul automat şi pierdusem orice simţ de orientare în cerul cenuşiu şi cu plafon jos. M-am orientat după hartă şi am ajuns pe aerodromul de la Morozovskaia13.

La ordinul căpitanului-aviator Alexandru Şerbănescu, au decolat toate avioanele Me-109 E disponibile. Fiecare pilot a luat la bord unul-doi oameni, înghesuiţi ca vai de lume în carlingă sau în fuzelaj, pentru a salva câţi mai mulţi piloţi sau mecanici. Restul personalului urma să apere baza aeriană şi să fi e salvat de avioanele de transport JU 52.

Mareşalul von Richthofen, comandantul Flotilei a IV-a Aeriene Germane, i-a felicitat pe aviatorii români comandaţi de căpitanul-aviator Alexandru Şerbănescu pentru ieşirea din încercuire şi salvarea personalului navigant. Toţi aviatorii români ai grupului au fost decoraţi de către aliaţii germani cu înalta decoraţie „Crucea de Fier” clasa I-a14.

După ieşirea din încercuirea de la Karpovka, Grupul 7 Vânătoare a acţionat, până la 1 martie 1943, pe frontul Donului în cadrul Grupului Mixt (Vânătoare Bombardament) comandat de căpitanul aviator Nicolae Iosifescu.

În ziua de 20 ianuarie 1943, plecat într-o misiune de recunoaştere, căpitanul-aviator Alexandru Şerbănescu a obţinut o nouă victorie aeriană15. Începând cu 10 martie 1943, Grupul 7 Vânătoare reorganizat a intrat în componenţa Flotilei de Vânătoare Udet din cadrul Flotilei a IV-a Aeriană Germană.

Personalul navigant românesc a primit 40 de avioane noi tip Me 109 G 2 cadou de la aliaţii germani. Numai că avioanele erau cu însemne germane. Căpitanul-aviator Alexandru Şerbănescu a refuzat să zboare sub alt drapel decât cel al României. Până la urmă aliaţii noştri au cedat şi au revopsit aparatele de zbor în culorile româneşti.

Plecat în ziua de 5 aprilie 1943 de pe aerodromul de la Povlograd, într-o misiune de recunoaştere, căpitanul-aviator Alexandru Şerbănescu a obţinut o nouă victorie aeriană doborând un YAK-3 sovietic. Până în luna iulie va obţine 6 victorii aeriene devenind asul Grupului 7 Vânătoare.

18 iulie 1943. Zi de glorie pentru comandantul Escadrilei nr. 57 Alexandru Şerbănescu. În această zi şi-a demonstrat din plin curajul în luptă doborând în fl ăcări patru avioane sovietice16. În ziua de 4 august 1943, alte două avioane sovietice au fost incendiate într-o luptă aeriană deasupra localităţii Kuibâşevo de către asul român17.

Pentru vitejia dovedită în luptă, căpitanul-aviator Alexandru Şerbănescu a fost decorat, în ziua de 28 august 1943, cu Ordinul „Mihai Viteazul” clasa III-a18.

Notarea căpitanului Alexandru Şerbănescu pe anul 1943 făcută de comandantul Corpului Aerian Regal Român, generalul de escadră aeriană Emanoil Ionescu, cuprinde următoarele aprecieri: „Un ofi ţer excepţional prin educaţia lui militară şi prin modul eroic în care şi-a făcut datoria pe front. Natura l-a înzestrat din bogăţie cu excepţionale calităţi, iar el are meritul că a ştiut să le pună în valoare şi să aducă unul din cele mai frumoase randamente. Este un exemplu viu de excepţional ofi ţer, pilot temerar, excelent camarad, cavaler de elită. Pregătire solidă superioară gradului său. Este asul aviaţiei române. Elogios apreciat de comandamentele şi camarazii aliaţi. Este nădejdea aviaţiei române...”19.

Pentru eroismul dovedit în luptă şi pentru felul în care şi-a comandat escadrila şi piloţii din subordine, prin Ordinul de Zi nr. 11/1930 al Corpului 1 Aerian Român

din 29 noiembrie 1943, căpitan-aviatorul Alexandru Şerbănescu a fost decorat cu Ordinul „Coroana României” clasa a IV-a cu spade în gradul de ofi ţer şi panglică de Virtute Militară „pentru curajul de care a dat dovadă în lupta din sectorul Mius, Doneţ, Izium şi Melitopol în care a obţinut 24 de victorii aeriene”20.

În ziua de 13 februarie 1944, căpitan-aviatorul Alexandru Şerbănescu a fost numit prin Ordinul de Zi nr. 1023/1944 al Comandamentului Corpului

1 Aerian Român la comanda Grupului 9 Vânătoare21.La sfârşitul lunii martie 1944, trupele sovietice au

intrat în Basarabia, personalul navigant al Grupului 9 Vânătoare s-a retras în ţară pe aerodromul de la Bacău. Trebuia acum să apere spaţiul aerian al României atacată, începând cu 4 aprilie, de aviaţia S.U.A., iar din est de cea sovietică. A fost o luptă cumplită, practic puţina aviaţie de vânătoare română a fost prinsă între două uragane aeriene. Începând cu 6 iunie 1944, Grupul 9 Vânătoare îndeplinea misiuni de luptă pe ambele fronturi; o luptă inegală în care rândurile aviatorilor noştri se răreau în fi ecare zi. În ziua de 9 iulie 1944, Grupul 9 Vânătoare a fost botezat de generalul Dessloch, comandantul Flotilei a IV-a Aeriene Germane devenind „Grupul Dessloch-Şerbănescu”.

Pentru eroismul dovedit în luptă în confruntările cu aviaţia americană şi sovietică şi pentru numărul mare de victorii aeriene dobândite în nici doi ani de front, generalul comandant Emanoil Ionescu l-a propus, în ziua de 31 iulie 1944, pe căpitan-aviatorul Alexandru Şerbănescu, comandantul Grupului 9 Vânătoare la decorarea cu Ordinul

Alexandru Şerbănescu într-un moment de relaxare

studii/documente

document 2012 4 (58) 51

„Mihai Viteazul” clasa a II-a, pentru următoarele motive: „Pentru glorioasa şi splendida sa comportare în luptă cu inamicul timp de 23 de luni neîntrerupte, dând cel mai înălţător exemplu de vitejie, abnegaţie, devotament pentru armă şi camarazii săi şi de om inegalabil, spirit de jertfă, fi ind întotdeauna primul la îndeplinirea celor mai grele misiuni, reuşind prin aceasta să-şi câştige încrederea tuturor camarazilor săi de zbor, pe care încrezător în dreptatea cauzei noastre sfi nte i-a dus cu sine în gigantica «Bătălie a Stalingradului până astăzi, când apărarea şi izgonirea cotropitorilor bolşevici de pe pământul strămoşesc, căpitanul aviator Şerbănescu Alexandru să-i poarte din victorie în victorie, pentru ca în aceste clipe, el ca şi ai săi să fi e printre cei mai buni şi mai aleşi fi i ai Aripilor şi culorilor româneşti. Acţiunile de la Karpovka, Rostov, Stalingrad, Izium şi Mius l-au conformat ca cel mai temerar şi mai bun vânător aerian pe care poporul român a putut să-l aibă până în prezent. Tot aici, valoarea lui de comandant, dragostea pentru zburători şi grija părintească pentru toţi subordonaţii săi au făcut din căpitanul aviator Şerbănescu Alexandru un şef şi un adevărat camarad care, şi fără a precupeţi ceva, ştie să lupte şi e gata oricând să moară pentru a-şi îndeplini datoria sa sfântă. Pentru aceasta a înfruntat, cu îndârjire de eroi cântaţi în legende, pe inamic la peste 560 de misiuni, deşi totdeauna copleşitor numeric, nu a reuşit să-l scoată din luptă defi nitiv; o singură dată, la 10 octombrie 1943 la sud-est de Melitopol, căpitanul Şerbănescu îşi apără cu preţul vieţii camarazii în formaţii de bombardament românesc, pentru că având avionul distrus în aer şi totul numai fl ăcări să nu se arunce cu paraşuta la inamic, ci aducându-şi aparatul arzând numai prin sustentaţie datorită înălţimii, să-l pună pe pământ în primele noastre linii ale vânturilor Diviziei 4 Munte şi pentru că odată salvat şi revenit la bază după şase ore, să plece din nou şi caută şi găseşte inamicul, căruia tot în aer îi incendiază un avion de vânătoare din care nu s-a mai salvat nimeni. În toate aceste peste 560 de misiuni la inamic, căpitanul aviator Şerbănescu Alexandru, datorită hotărârilor sale prompte, avântului său vulturesc, sigur de victorie, cât şi spiritului său de jertfă şi fanatic luptător, a reuşit să doboare un număr de peste 50 de avioane inamice, dintre care 47 cu martori, şi sunt sigur omologate în peste 200 de lupte aeriene, fi indu-i un postament de nezdruncinat, funcţia sa de comandant de Grup de Vânătoare românesc, situat în vârful piramidei zburătorilor români22.

Plecat în dimineaţa zilei de 18 august 1944 într-o

misiune de interceptare a unei formaţii de avioane americane

de bombardament B 24, însoţit de avioane de vânătoare P 51

Mustang, a fost doborât se pare de locotenentul american Busley

din Escadrila 309, Grupul 31 Vânătoare a aviaţiei S.U.A.

În jurnalul său, generalul (r) aviator Ion Dobran,

personalitate marcantă a aripilor româneşti, fost coechipier

al comandantului Alexandru Şerbănescu, nota: „Şerbănescu

a căzut pentru că a avut prea mare încredere în Grupul lui...

bănuia că toţi ceilalţi (subordonaţi – n.n.) îl urmează în

spate...”23.

Aviatorul Alexandru Şerbănescu, asul aşilor Aviaţiei

Române, rămâne un simbol, un efi cient şi un dârz luptător.

A fost un ofi ţer model, ambiţios, cu un caracter puternic,

devenit prin talent, multă perseverenţă şi tenacitate un

mare profesionist al luptei aeriene. A fost un exemplu de

zburător şi prin ceea ce a realizat un simbol, un om al cerului

românesc, un mare patriot.

1 Serviciul istoric al armatei, fond C.A.R., dosar nr. 8, vol. I., f. 12.2 Valeriu Avram, Căpitanul aviator Alexandru Şerbănescu, asul cerului, Editura V.I.S. Print, Bucureşti, 2012, p. 16.3 Serviciul istoric al armatei, fond 3042, dosar nr. 8, f. 11.4 Ibidem, f. 13.5 Ibidem, f. 19.6 Ibidem, f. 23.7 Ibidem, f. 27.8 Ibidem, f. 29.9 Valeriu Avram, op.cit., p. 37.10 Ibidem, p. 41.11 Ibidem, p. 48.12 Valeriu Avram, Vasile Tudor, Să murim ca nişte aviatori cu motorul pornit, în „Dosarele Istoriei”, an VI, nr. 9/2001, pp. 33-34.13 Ibidem.14 Valeriu Avram, Germanii în aeronautica română, Editura Comunicator Impex, Bucureşti, 2004, pp. 198-200.15 Valeriu Avram, Căpitanul aviator Alexandru Şerbănescu, asul cerului, p. 64.16 Serviciul istoric al armatei, fond 3042, dosar nr. 8, f. 208.17 Ibidem, fond C.A.R., dosar nr. 8, vol. I, ff. 44-48.18 Ibidem.19 Ibidem, fond 3042, dosar nr. 8, f. 34.20 Ibidem, fond C.A.R., dosar nr. 8, vol. I, f. 13.21 Valeriu Avram, Căpitanul aviator Alexandru Şerbănescu, asul cerului, p. 115.22 Serviciul istoric al armatei, fond C.A.R., dosar nr. 8, vol. I, f. 175.23 Jurnalul locotenentului Dobran, Ediţia a II-a, Editura Modelism, 2010, p. 114.

CAPTAIN ALEXANDRU ŞERBĂNESCU – EMERITUS PILOT, UNSURPASSED FIGHTER, A LEGENDARY HERO – PROF. UNIV. VALERIU AVRAM, PH.D.

Alexandru Şerbănescu was regarded with distrust by pilots because he was prepared in infantry. Although he started to learn to fl y at 28 years old, because of his extraordinary qualities that he possessed, he became the Romanian war aviation ace with 560 missions at enemy and over 50 knocked down planes. He died as a hero in the confrontation with the American pilot Busley.

Keywords: pilot, Soviet aviation, American aviation, Karpova airport, Stalingrad

NOTE

4 (58) 2012 document52

studii/documente

În ciuda sângerosului asalt aerian aplicat României de aviaţia anglo-americană încă din vara anului

1943, rafi năriile ei au continuat să producă o bună parte a petrolului necesar maşinii de război germane. Ori, această „rădăcină pivotantă a puterii germane” trebuia neapărat distrusă aşa cum a cerut Churchill, la întâlnirea cu Roosevelt

de la Casablanca, din anul 19421. Pentru aceasta, atacurile aeriene asupra României au continuat. Astfel la începutul lunii iulie, în afara masivelor bombardamente asupra Ploieştiului, Bucureştiului şi altor oraşe, s-a insistat în atacurile asupra căilor de comunicaţii şi a podurilor de cale ferată din sudul ţării pe unde, probabil, ştiau că şi pe acolo petrolul românesc putea ajunge în Germania. Printre primele vizate au fost podurile de peste râurile Olt şi Argeş, primul cel de lângă Slatina, iar cel de-al doilea de lângă Piteşti. Astfel, în 23 iunie 1944, Comandantul Artileriei Antiaeriene informa Subsecretariatul de Stat al Aerului că în acea zi la ora 9.50, „un avion inamic de bombardament cu 4 motoare a zburat deasupra podului peste Olt la altitudinea de1.500 m. Nu a lansat bombe şi nu a mitraliat. Compania 206 A.A.2 a deschis focul, trăgând 111 lovituri. Avionul a fost lovit şi a căzut la sud la Piatra Olt, lângă pădurea Sarului. Echipajul avionului s-a salvat cu paraşutele”3. Cum la acea dată aviaţia americană nu a acţionat în România, ci în ziua următoare, este sigur că misiunea acelui avion a fost de a executa o recunoaştere strategică4. Că a fost aşa, o confi rmă faptul că în 24 iunie 1944 formaţii masive de avioane de bombardament şi vânătoare au atacat Ploieştiul, vizând în mod expres rafi năriile din partea de est a oraşului şi continuând cu altele, acolo şi în restul ţării. Din cauza altitudinii mari, circa 6 500-7 000 m şi a ceţei artifi ciale „bombele nu au atins în plin obiectivele vizate”5. Însă, tot atunci, cu 32 avioane, de la o înălţime de 4 500-5 000 m, au dat atacul asupra podului C.F.R. de peste râul Olt amplasat între comunele

1944. ATACURILE AVIAŢIEI AMERICANE ASUPRA PODURILOR C.F.R. DE PE RÂURILE OLT ŞI ARGEŞ

Profesor Vasile TUDOR

Slătioara şi Româneşti, lansând 250 de bombe explozive, omorând patru oameni şi rănind pe alţii cinci. Podul C.F.R. a fost lovit de schije şi avariat pe o distanţă de 50 m. De asemenea, calea ferată a fost avariată pe o lungime de 400 de m precum şi cantonul C.F.R. Venind de-a lungul căii ferate Piatra Olt-Slatina şi atacând în trei valuri, pe o mare suprafaţă de teren, au lansat 300 bombe de 250-500 kg, încadrând podul şi calea ferată simetric. Exploziile au smuls şinele de cale ferată de pe rambleu pe o lungime de 35 m. Au distrus cantonul C.F.R. de lângă pod, unde era instalat comandamentul Companiei 206 A.A. Podul nu a fost lovit, dar sufl ul exploziilor bombelor căzute în apropierea capului de pod de la vest l-au deplasat de pe picior la circa 1 metru spre nord pe toată lungimea de 60 m, adică între cele două picioare de susţinere. Două bombe au căzut şi la capătul de est al podului, fără a-i pricinui stricăciuni. Compania 206 nu a deschis focul, deoarece avioanele inamice au zburat la o altitudine superioară posibilităţilor armamentului ce-l aveau în dotare6. Odată cu podul de peste Argeş, aviaţia americană a făcut impracticabil şi cel de peste râul Teleajen

din localitatea cu acelaşi nume7.

În ziua de 3 iulie 1944, la ora 9.25, un număr de 20 de avioane americane de bombardament au atacat din nou podul de peste Olt de la Slatina, venind în diagonală pe la 5.000-6.000 m, în două formaţii alcătuite din 18 şi respectiv 10 avioane. Acestea au trimis circa 120 de bombe de 250-500 kg pe o suprafaţă de 1.200 m

lungime şi lată de 800 m, încadrând podul şi calea ferată. Au distrus rampa de transbordare dintre Slatina cu o bombă care a lovit-o în plin, precum şi rambleul şinelor între pod şi Slătioara. Totodată, cu o bombă căzută în plin, au distrus complet eşafodajul şi tunul ce se afl a pe el, pentru apărarea antiaeriană şi care aparţinea Secţiei 2 A.A. Podul nu a fost

Avionul B-17

Avionul IAR-80

Avionul ME-109

studii/documente

document 2012 4 (58) 53

lovit, în schimb au spart barca de la podul de vase ce se construise pentru transbordarea călătorilor. S-au înregistrat doi morţi şi trei răniţi. Compania 206 nu a tras deoarece avioanele au zburat prea sus8. Deşi, încă din 4 aprilie 1944, americanii şi englezii începuseră sistematica serie de bombardamente asupra României, cum s-a văzut, rândul căilor de comunicaţii a venit ceva mai târziu. Astfel, în 4 iulie 1944, americanii s-au năpustit asupra Braşovului şi a Piteştiului. În acea zi, numai acelea fuseseră recomandate bombardierilor însărcinaţi cu precizia atacului, iar pentru cel din urmă chiar s-a precizat să fi e lovit doar „din trecere”. Într-adevăr, greul l-a suportat Braşovul, unde şapte valuri de avioane „B-17” au bombardat centrul sensibil al vechii localităţi de sub Tâmpa, avariind gara şi triajul principalului nod de cale ferată, au incendiat rafi năria „Vacum Oil”, au lovit fabricile „Mărăşeşti”, „Voinea”, „Metrom” şi altele. Ca urmare a prezenţei avioanelor invadatoare, la ora 9.25 s-a dat ordinul de decolare avioanelor noastre de vânătoare disponibile. Grupurile 1 şi 6 au decolat pentru a se lupta cu americanii, dar nu au luat contactul cu inamicul, ci au aterizat pe alte aerodromuri. Se pare că din ordinul Sectorului 2 Vânătoare, au fost dispersate din calea lor, ascunzându-le cât mai bine pe alte trenuri. Pentru interceptarea avioanelor inamice au decolat numai zece avioane de la Grupul 7 Vânătoare şi trei de la Escadrila 58 Vânătoare. De asemenea, Escadrila de Alarmă a Şcolii de Vânătoare de la Ghimbav-Braşov a trimis cinci avioane „I.A.R.-80” şi trei „Me-109”, obţinând câteva victorii probabile. Sublocotenentul aviator Radu Emil a fost rănit uşor, el aterizând cu avionul avariat. Toţi aceştia au luat contactul cu avioanele invadatoare, luptându-se la mare înălţime, la sud est de Piteşti. Ca şi altă dată, americanii au încercat să ducă în eroare forţele noastre de apărare, trimiţând un număr de avioane de vânătoare în zona Ploieştiului şi a Bucureştiului, însă le-a reuşit în mică măsură, deoarece itinerarul bombardierelor a fost cunoscut din timp. S-a apreciat numărul de 40-50 avioane „Lughtning” şi 60-70 „Mustang”. Cele de tip „Mustang” aveau de asigurat protecţia apropiată a propriilor bombardiere, iar „Lightning”-urile pe cea îndepărtată. Ele au rămas în zona Ploieştiului şi Bucureştiului mai multă vreme după plecarea celor cu patru motoare, insistând să zboare în preajma mai multor aerodromuri.

Trecuseră două ore şi jumătate de la intrarea lor în spaţiul românesc, când două formaţii de 4 şi 12 avioane „Lightning” au atacat aerodromul de la Petreşti-Dâmboviţa, incendiind patru avioane9. Probabil că acolo au aşteptat să surprindă avioanele noastre de vânătoare pe când veneau la

aterizare, însă nu au reuşit. În schimb, au atacat cu armele de la bord posturi de pândă şi terenul de dispersare de la Glavacioc, afl at nu prea departe de Bucureşti. Atacul a fost dat de două patrule a câte 4 avioane, care trecuseră cu puţin mai înainte la aproximativ 3.000 m înălţime. Folosindu-se de valea din apropierea terenului şi pădurea vecină au trecut o singură dată, la joasă înălţime, în linie. Cum atacul a durat doar zece sau cincisprezece secunde, riposta apărării antiaeriene a fost nulă, în urma lor rămânând două avioane incendiate şi alte şase ciuruite mai mult sau mai puţin. Este sigur că piloţii acelor opt avioane care au atacat terenul de mai sus, s-au repezit şi asupra trenului de călători 1001, ce plecase din staţia Găeşti, antrenându-se conştienţi într-un act de crudă teroare aeriană. Numai în jurul trenului s-au numărat 77 de cadavre, iar 65 de răniţi grav au fost transportaţi la spital10. În realitate, numărul morţilor şi răniţilor a fost mult mai mare11. Cum s-a arătat mai sus, în acea zi a fost atacat şi Piteştiul. Cu acea nefericită ocazie, câteva valuri de avioane

cu patru motoare, au bombardat partea dreaptă a râului Argeş, prelungindu-l de-a lungul văii până la satul Bănănăi din apropierea podului de cale ferată de peste râul Argeş, pe care au intenţionat să-l scoată din funcţiune. Amplasată pe un deal din apropiere, în urma acelui bombardament, pe lângă alte obiective a fost distrusă şi Bateria Uşoară de 20 mm „Oerlikon”12, ce intrase pe poziţie încă de la 6 iunie 1944 în vederea ripostei la un eventual atac asupra podului C.F.R.

Ea sosise de la Braşov cu următorul efectiv: 1 locotenent, 2 sublocotenenţi, 3 subofi ţeri (2 plus 1 rezervă) trupă 19 plus 99 rezervişti = 118 cu următorul armament: 9 tunuri de 20 mm, 6 P.M.-ZB de 7,92 mm, arme cu baionetă = 119, cartuşe armă 6.600 bucăţi. În urma bombardamentului arătat, Bateria „Oerlikon” de la podul C.F.R. de peste râul Argeş, cum era normal, a deschis focul. Însă a fost lovită în plin, având mari pierderi în oameni şi material: 18 artilerişti morţi în frunte cu locotenentul Predatu N., comandantul bateriei. De asemenea, au fost ucişi plutonierul Nedea Dinu, sergentul major Stănescu Ion şi încă 17 artilerişti, iar alţi 14 au fost răniţi. Tot atunci au distrus două tunuri şi doi pivoţi p.m., unitatea rămânând cu o singură secţie, care ar mai fi putut acţiona împotriva atacatorilor americani. De adăugat că, tot în acea zi, asupra podului C.F.R. de peste Argeş americanii au mai lansat bombe şi în partea opusă a podului de cale ferată pe teritoriul comunei Goleşti. O bombă a căzut chiar la capul podului dinspre comuna amintită care, deşi nu a explodat, a produs mari stricăciuni, încât circulaţia pe calea ferată a fost oprită pentru două zile. S-au înregistrat 3 morţi de la Bateria 128 A.A. şi 7 răniţi dintre civilii afl aţi la munca câmpului13.

1 Rene Sedillot, Istoria Petrolului, Editura Politică, 1979, Bucureşti, f. 244.2 Artilerie antiaeriană.3 Arhivele Militare Române, Fond 5476, dosar nr. 860, f. 326.4 Ibidem, dosar nr. 190, f. 228.5 Ibidem, dosar nr. 860, f. 23.6 Ibidem, f. 293.7 Idem, Fond 5487, dosar nr. 7710, f. 399.8 Idem, Fond 5476, dosar nr. 860, f. 319.9 Idem, Fond 5487, dosar nr. 8010, f. 456.10 Idem, Fond 1727, dosar nr. 464, f. 303.11 Ibidem, f. 305.12 Idem, Fond 5476, dosar nr. 860, f. 280.13 Idem, Fond 1727, dosar nr. 420, f. 249.

Podul de peste Argeş astăzi

1944. AMERICAN AIR ATTACKS OVER THE RAILWAY BRIDGES ON THE OLT

AND ARGEŞ RIVERS – Prof. VASILE TUDOR

Th e passionate researcher of Romanian aviation history presents an important event of Second World War – the American bombardments on the Olt and Argeş rivers. Th e Allied actions had the purpose to limit the oil production for the German army but the action had also an impact upon the civil population.

Keywords: British American aviation, bombardment, refi nery, civil population, railway bridges

NOTE

4 (58) 2012 document54

studii/documente

România a intrat în război în iunie 1941 cu un defi cit major în ceea ce priveşte blindatele

şi artileria antitanc, în condiţiile în care Armata Roşie a dispus – cel puţin în primii ani de război – de o superioritate în acest tip de armament nu doar cantitativă, dar şi calitativă, inclusiv faţă de Wehrmacht. Armata română dispunea în acel moment de aproximativ 300 de tancuri uşoare, de fabricaţie cehoslovacă şi franceză, în timp ce artileria antitanc nu depăşea calibrul de 47 mm.

Importul de tehnică de luptă s-a dovedit curând a fi o soluţie inefi cientă, înzestrarea propriei forţe armate absorbind cea mai mare parte a capacităţii industriale a Germaniei. Încă din vara anului 1942, Marele Stat Major arăta că Germania nu poate livra tancurile şi autoblindatele prevăzute în planul de înzestrare, fi ind necesar să se studieze modalităţi de fabricare în ţară a materialului respectiv. După bătălia de la Stalingrad s-a lucrat într-un ritm susţinut pentru a pune la dispoziţia trupei armament antitanc performant. S-a trecut la transformarea din autotunuri sau reînarmarea unor tancuri mai vechi sau de captură cu tunuri de calibru mai mare, din care au rezultat blindatele (numite în epocă tunuri anticar pe afet mobil) TACAM T-60 şi vânătorul de care R-35 (transformat). O inovaţie de succes s-a dovedit tunul antitanc cunoscut sub numele de „Reşiţa”, model 1943, calibrul 75 mm (o combinaţie între tunurile antitanc „Zis-3” model 1941, sovietic, şi „Pak 1940”, model 1940, german), o piesă comparabilă cu cele germane şi ruseşti de acelaşi calibru2.

Trebuie menţionat că modelul propus, „Arma M”, era unul complet nou, fără un corespondent direct pe plan mondial, ceea ce a dus la o perioadă îndelungată de experimente în ceea ce priveşte proiectarea.

În decembrie 1942 s-a constituit o echipă restrânsă ataşată Cabinetului Militar al Conducătorului Statului, destinată realizării studiilor preliminare. Mareşalul Antonescu s-a interesat personal. Ulterior, au fost realizate 5 prototipuri ale armei „M”. Ultimul, M-05, a fost terminat în mai 1944, în iunie având loc o serie de probe demonstrative în prezenţa mareşalului Ion Antonescu. La 23 august 1944, varianta M-05 îşi încheiase programul de probe, cu excepţia testului de rezistenţă. Producţia a fost suspendată de Marele Stat Major la 29 august. La 31 august s-a decis terminarea testelor, reluate la 21 septembrie. La 26 octombrie, prin Protocolul adiţional secret la Convenţia de Armistiţiu semnată la Moscova,

UN PROIECT ROMÂNESC AMBIŢIOS – VÂNĂTORUL DE CARE „MAREŞAL”

Dr. Manuel STĂNESCU1

impus de Comisia Aliată (sovietică) de Control, a fost dizolvat Comandamentul Trupelor Motomecanizate, proiectul „Armei M” fi ind oprit.

Documentul pe care îl prezentăm în paginile următoare reprezintă darea de seamă întocmită după ce în România au fost trimişi de autorităţile de la Berlin doi ofi ţeri germani, pentru a oferi asistenţă de specialitate în vederea fi nalizării prototipului. Concluziile acestora întăresc opinia conform căreia proiectul vânătorului de care „Mareşal” era unul viabil şi care ar fi putut avea un impact favorabil asupra capacităţii de apărare a trupelor române.

Pentru aprofundarea acestui interesant subiect recomandăm excelentul studiu al lui Cornel I. Scafeş, apărut în 2004 în Buletinul Muzeului Militar Naţional3.

* * * Bucureşti, 11.01.1944

COPIE

MARELE STAT MAJOR4

– Cabinet –

Am onoare a vă aduce la cunoştinţă că cei 2 specialişti germani, lt. colonel Ventz şi Haymann, veniţi pentru a examina vânătorul de care şi obuzierul de însoţire, realizate de Cabinetul Militar la Uzinele Malaxa, au făcut următoarele afi rmaţii:

1.Aprecieri asupra vânătorului de care.Lt. colonel Ventz din Waff en-Amt5, căruia i se

datorează improvizaţia „Hornisse”, tun de 88 mm anticar montat pe carul Mark III deasupra carcasei, în locul turelei şi un vânător de care modern, derivat din „Panther”, în prezent în construcţie, a declarat că raportul său asupra vânătorului de care „Mareşal“ va fi afi rmativ. Ca primă urmare va propune la Berlin să se trimită în 8-10 zile un inginer constructor, spre a ne da concursul său tehnic pentru perfecţionarea detaliilor.

Lt. colonel Haymann, trimis din partea O.K.H.6, şi-a afi rmat credinţa că armata română, când va avea o mie de astfel de vânători de care, forţa sa combativă va fi în mod considerabil sporită. După părerea sa, vână torul de care „Mareşal”, mobil, cu mare rază de acţiune şi armat cu un tun a.c. puternic va fi „ein grosser Hetzer” (un adversar supărător) pentru ruşi7. Tot dânsul a adăugat: Generalul

studii/documente

document 2012 4 (58) 55

Guderian8 doreşte să aibă unităţi de vânători de care, pe care să le poată arunca repede acolo unde adversarul dezlănţuie un atac cu care; odată acest atac slăbit, aceste unităţi re-grupate înapoi ar trebui să fi e gata a interveni în altă zonă ameninţată. Vânătorul de care prezentat, uşor, rapid, cu un consum redus de combustibil şi cu mare rază de acţiune, are calităţile cerute de o astfel de întrebuinţare. Părerea lt. colonel Haymann este să se păstreze calităţile manevriere ale vânătorului de care „Mareşal”, rezistându-se tentaţiei de a i se mări protecţia.

Ca valoare relativă, ambii specialişti, după ce-au văzut şi cele 2 improvizaţii de vânători de care, care folosesc fostul car rus de recunoaştere T.60 şi carul R.2, pe care s-a montat tunul a.c. rus de 76,2 au clasifi cat astfel diferitele categorii de armament anticar motorizat:

1) Vânătorul de care special construit pentru această misiune,

2) Stürmgeschutz-ul armat cu tun anticar,

3) Carul de luptă armat cu tun anticar,

4) Vânătorul de care improvizat prin montarea unui tun anticar pe carcasa unui car în locul turelei,

5) Tunul anticar tractat.

R e f e r i n d u - s e la cei 2 vânători de care impro vizaţi din carele T.60 şi R.2, lt. colonel Ventz a spus: „50% sunt mai bune decât nimic”. Lt. colonel Haymann: „deşi soluţia este o improvizaţie totuşi, este mai valoroasă decât tunul anticar tractat”.

Lt. colonel Haymann, întrebat asupra proporţiei de motoare ce trebuie destinate vânătorului de care şi vehiculelor anexe/care de comandament, de reaprovizionare, de siguranţă etc. a spus categoric: fără dezvoltarea pe care a luat-o la ruşi carul de luptă, niciunul din motoarele Hotchkiss comandate nu trebuie folosit la altceva decât a duce tunuri anticar. Pentru comandament pot fi folosite automobile Horch, Stoewer, iar pentru reaprovizionări camioane de 3 tone, la care roţile dinapoi se înlocuiesc cu o simplă şenilă, după un model ce ne poate fi pus la dispoziţie şi adaptabil la orice marcă de camion. Ca ordine de urgenţă în fabricaţie, ambii au fost de părere ca fabricarea vânătorului de care să treacă înaintea oricărei alte lucrări similare, fi ind ca solu ţie

superioară tuturor celorlalte sisteme de a folosi pentru luptă tunul anticar.

În detaliu observaţiile specialiştilor germani au fost următoarele:

a) Tonajul. Faţă de puterea motorului, 15-16 cai la tonă,

mobilitatea este socotită ca foarte avantajoasă.Deşi lt. colonel Ventz a afi rmat că blindajul unui

vânător uşor de care trebuie să asigure echipajul numai contra armei anticar ruse şi că deasupra acestui blindaj orice creştere este inutilă, dacă nu se merge la plăci de 80-100 mm deci la tonaje prohibitive, înclină pentru o uşoară îngroşare a blindajului nostru, aceasta fi ind cu siguranţă propunerea echipajelor acestor vânători de care după primele lupte. Lt. colonel Haymann nu a fost de acord cu ideea îngroşării blindajului, deoarece aceasta

ducând la o creştere a greutăţii, va micşora mobilitatea vânătoru-lui de care, calitatea lui esenţială.

b) Protecţia.Un vânător de care

se poate găsi uneori în dispo zitivul inamic, fi e în unităţi de infanterie întărită cu mijloace anticar, fi e de blindate, armate şi cu tunuri anticar şi cu mitraliere. Ideal, vânătorul de care trebuie să poată rezista la acest foc, ori de unde ar veni. Vânătorul greu

german rezistă la tunul a.c. rus de 76,2 de la distanţă, chiar la 100 m; dar atinge tonajul de 47t şi devine o adevărată uzină; un vânător uşor se poate mulţumi cu protecţia contra gloanţelor, schijelor şi contra armei anticar ruse. Din aceasta se deduce că vânătorul greu este de o folosire nelimitată; cel uşor nu trebuie să depă şească, în principiu, dispozitivul infanteriei sau blindatelor proprii.

În duelul ce se naşte, vânătorul de care se prezintă cu faţa: aceasta trebuie să fi e mai puternic blindată. La vânătorul greu german placa din faţă are 80 mm grosime sub o înclinare de 25°; vânătorul „Mareşal” are prevăzută în faţă o placă de 20 mm grosime sub o înclinare mai favorabilă de 25° grade.

Lt. colonel Ventz a propus ca grosimea acestuia să fi e ridicată la 30 mm, ceea ce se va încerca, ţinându-se seamă şi de rezultatul tragerilor ce se vor face în curând, cu arma anticar şi tunul de

Autotunul Vânătorul de Care Mareşal M-05 la o probă de rulaj în curtea Uzinelor Rogifer, Bucureşti, 1944 (colecţia Cristian Crăciunoiu)

4 (58) 2012 document56

studii/documente

45 mm a.c. ruse. Lateral, grosimea blindajului trebuie să fi e de circa 1/3 din aceea a plăcii din faţă. Germanii au un vânător de care cu 50 mm în fată, faţă de 15 mm lateral. Am fost sfătuiţi a menţine grosimea laterală actuală.

Forma carcasei a fost găsită foarte simplă şi foarte reuşită. Lt. colonel Haymann a comparat-o cu forma broaştei ţestoase, joasă, greu de observat din depărtare şi uşor de fabricat.

c) Armamentul.Tunul a.c. de 75 mm D.T.U.D.R.9 este socotit ca

sufi cient de puternic, chiar faţă de carul T-34.Asupra aşezării lui s-au făcut următoarele

observaţii:- câmpul lateral de 15 grade este foarte bun; la

vânătorul german greu acest câmp este de 30 grade, însă ţinându-se seama de uşurinţa cu care schimbă de direcţie vânătorul „Mareşal” cele 15 grade sunt socotite ca larg sufi ciente; s-ar putea chiar reduce, dacă alte nevoi cer aceasta;

- câmpul vertical a fost considerat sufi cient = +10 şi -5°, vânătorul german are -8° din cauza genulierei lui mult mai înalte;

- genuliera ar trebui ridicată pentru a se evita lovirea pământului cu ţeava la trecerea şanţuri lor şi mişcarea în teren a traiectoriei foarte întinse.

Acest deziderat se va satisface ridicându-se umerii cu 18 cm, suspensia mai înaltă cu 10 cm şi traverse laterale mai joase în car cu 8 cm;

- retragerea tunului cu 20-50 cm în car, sfătuită de lt. colonel Ventz, nu este posibilă din cauza poziţiei încărcătorului; numai montarea unui tun anticar special, cum au germanii, ar putea satisface acest deziderat;

- aşezarea tunului pe un afet special a fost găsită bună; ni s-a recomandat să examinăm şi soluţia unei suspensii cardanice, aşezată între blindaj şi podeaua şasiului (ni se vor trimite planuri).

Se va folosi această idee în mod avantajos la plasarea unei mitraliere uşoare în blin daj, lângă tunuri;

- scoaterea tunului pentru reparaţii numai după

o prealabilă ridicare a blindajului, a fost găsită ca

nepractică.Cum însă reparaţii de tunuri la noi nu se fac decât

la atelierele mobile, ridicarea unei carcase de 1,5 tone nu

este o problemă grea pentru aceste ateliere. Altfel, a face posibilă scoaterea tunului prin carcasă ar însemna a slăbi carcasa sau a recurge la complicaţii de construcţie;

- evacuarea gazelor rezultate din tragere se face la vânătorul german cu ajutorul unui ventilator special.

Dacă absorbţia ce-o face ventilatorul moto rului Hotchkiss nu se va dovedi sufi cientă la experienţe, se va recurge la montarea unui ventilator electric.

d) Muniţia.Vânătorii de care germani, armaţi cu tun de 75 mm,

duc până la 70 proiectile. La vânătorul „Mareşal” se vor putea realiza 45 proiectile. Viteza şi mica siluetă a carului precum şi viteza mai mare a proiectilului nostru permite o tragere la mai mică distanţă şi mai precisă, deci consum mai mic de muniţii.

e) Motorul şi transmisia au fost găsite ca foarte bune. Transmisia a rezistat în foarte bune condiţii la proba cerută de a face o pornire în pantă de circa 30°.

f ) C o n d u c e r e a vânătorului de care.

Pentru a se permite o ochire a vânătorului de care mai uşoară, s-a adoptat la carul „Mareşal” o conducere inversată faţă de aceea a actualelor care: direcţia se schimbă prin frânarea cu piciorul, nu cu mâna,

a celor 2 şenile. Sistemul acesta permite o mişcare a carului în direcţie chiar atunci când ochitorul, care este şi con ductor, are mâinile ocupate la cele 2 manivele de înăl ţime şi direcţie. La oprire conductorul angrenează viteza 1-a şi debreiază – frânează cu ambele picioare; orice ridicare a unuia din picioare produce rotirea carului în partea opusă.

Sistemul a fost găsit ingenios de cei 2 specia lişti

germani şi a fost examinat cu o minuţioasă şi îndelungată

atenţiune. Lt. colonel Haymann a mers în car spre a-l

vedea lucrând şi a cerut un mers pe linie dreaptă de-a

lungul unei alei asfaltate spre a vedea sensibilitatea carului

la frânarea şenilelor cu piciorul.

A 2-a inovaţie, combinarea debreiajului cu acce-

leraţia, a format obiectul aceleiaşi atenţii.g) Personalul.Vânătorul de care „Mareşal” are numai 2 oameni:

Vânătorul de care Mareşal (M-05) construit la Resiţa în anii 1943-1944

studii/documente

document 2012 4 (58) 57

un ochitor-conductor şi un încărcător radiofonist. Ideea de bază a fost: conductorul nu trage când condu ce şi nu conduce când trage, cu excepţia schimbării de direcţie a carului, ce se face numai cu picioarele în cazul obiectivului mişcător.

Lt. colonel Ventz a declarat că un proiect oarecum asemănător pentru combinarea funcţiilor a prezentat un constructor german, dar a fost respins. El prevedea însă combinarea funcţiilor de încărcător cu ochitor.

Nu s-a adus nicio critică acestei inovaţii. Dimpotrivă, lt. colonel Ventz a întrebat: cum aţi ajuns la această soluţie, a combinării funcţiilor pentru reducerea personalului, pe care o urmărim şi noi?

Ambii specialişti au arătat însă că pentru funcţia de conductor-ochitor va trebui să fi e folosiţi însăşi comandanţii de baterii, comandanţii de secţii şi – la restul carelor – subofi ţeri. Cei doi ocupanţi ai carului trebuie să aibă loc sufi cient pentru buna îndeplinire a funcţiilor lor combinate, mai mult decât locul extrem de redus din carele actuale unde funcţiile sunt complet separate.

Carul „Mareşal” are acest loc bine asigurat.h) Suspensia şi şenila.Nimic deosebit pentru suspensie. Şenila deşi cu

un coefi cient de presiune de 0,6, care la carele germane merge până la 0,9 şi chiar 1, totuşi ni s-a dat sfatul a o mai lărgi.

Se va încerca în acest scop şenila unui car 38 T venit din Crimeea.

Găsindu-se că înălţimea de la fundul carului este prea mică (30 cm), ni s-a recomandat o ridicare până la 40 cm. Spre a ni se dovedi că actuala înălţime este mică, lt. colonel Ventz a cerut să se facă 3 învârtituri pe loc, care adunând pământ sub car trebuia să-l imobilizeze. Deşi terenul era desfundat, carul s-a învârtit pe loc de trei ori într-un sens şi de 3 ori în celălalt şi apoi a pornit, lăsând în urmă

şanţuri adânci şi o masă de pământ frământat.Şenila carului rus T.60 s-a dovedit astfel foarte bună: nu adună pământ şi nu produce deşeniere prin înfi gere laterală în pământ la viraje. Ni s-a recomandat o reexaminare a depărtării între şenilă şi apărătoarea ei, unde s-ar putea aduna pământ.

După deplasările

în teren desfundat,

înmuiat şi amestecat cu

zăpadă şi printr-o arătură de toamnă, făcute cu uşurinţă,

lt. colonel Haymann a declarat: un vehicul atât de mic şi

atât de mobil (ein solches kleiness Ding so beweglich) nu

am văzut încă până acum.

i) Organizarea în unităţi.

Cei 2 specialişti au preconizat următoarea or-

ganizare:

Vânătorii de care organizaţi numai în grupuri

(divizioane) independente la dispoziţia marilor

comandamente.

Comandantul merge înapoi pe un vehicul auto

„toate terenurile” prevăzut cu radio recepţie şi emisie pe

2-3 lungimi de undă: una cu comandamentul de M.U.,

alta cu bateriile şi a 3-a – eventual – cu carele.

Pe lângă el un grup de comandă foarte redus în auto

toate terenurile.

Divizionul pe 3 baterii, bateria pe 3 secţii, secţia pe

3 piese.

Comandanţii de baterii şi secţii conduc şi ei câte un

vânător de care. Pe carul comandanţilor de ba terii se pune

încă un radiofonist (dacă este posibil) pentru legătura cu

divizionul, sacrifi când o parte din muniţie.

Trenurile de luptă pe camioane.

Tren regimentar pe divizion, divizibil la nevoie pe

baterii.

j) Concluzii.

Exacta opinie a celor 2 specialişti asupra vânăto-

rului de care „Mareşal” nu a putut fi cunoscută. Din

unele aprecieri se deduce valoarea ce-au acordat-o

realizării noastre. Între altele, lt. colonel Ventz, vorbind

de inventivitatea spiritului romanesc a regretat că

mentalitatea germană, care vrea să păstreze secrete

realizările sale, împiedică colaborări ce-ar putea fi

folositoare chiar industriei germane.

Vânătorul de care M-05, vedere de sus, reconstituire desen de L. Moroşanu

4 (58) 2012 document58

studii/documente

Interesul care l-au arătat cei 2 specialişti vânătorului de care a fost tot timpul extrem de viu. În special inovaţiile le-au examinat cu atenţiune şi au cerut repetat explicaţii asupra originii şi dezvoltării or: conducerea inversă, ambreiaj combinat cu acceleraţia, funcţiunile combinate ale servanţilor, aşe zarea muniţiei, aşezarea tunului pe fundul carului.

Impresia specialiştilor a fost că cei 2 ofi ţeri germani au avut mai mult de luat, decât de dat, judecând după întrebările şi observaţiile ce-au făcut. Aceasta se poate deduce şi din comparaţia cu cel mai nou vânător de care german, armat cu tun a.c. de 88 mm, deci superior cu o clasă tunului nostru de 75 a.c. D.T.U.D.R. şi care are [....] 10 tone, faţă de 7,5 tone ale vânăto rului de care.

Întrebaţi asupra unei colaborări industriale pentru satisfacerea nevoilor armatei germane şi române prin fabricarea în serie a vânătorului de care „Mareşal”, specialiştii germani au răspuns că nu au mandat să ia angajamente.

La cererea noastră au promis totuşi că ni se vor da răspunsuri ofi ciale, prin constructorul ce va veni, la unele întrebări cu caracter tehnic. Din amabilitate lt. colonel Ventz a mărturisit că Waff en-Amt nu va consimţi să ni se răspundă la toate întrebările; din dorinţa sa de a ne ajuta şi faţa de atenţiunea cu care au fost primiţi, ambii ofi ţeri germani au promis că ne vor da şi la restul de întrebări răspuns, verbal şi cu caracter confi denţial prin ataşatul nostru militar.

Faţă de colonelul Assmann, de la Misiunea Militară Germană şi de colonelul Busch, de la Misiunea Economică Germană, ambii specialişti au cerut să ni se acorde tot sprijinul pentru realizarea vânătorului de care, prin livrări de materii prime şi fabricate din Germania. Pentru piesele ce nu se pot fabrica decât în Germania cum sunt galeţii îmbrăcaţi cu cauciuc ai suspensiei nu ni s-a făcut nicio promisiune formală. Vom primi răspunsul prin colonelul Busch asupra posibilităţilor de

livrare. Pentru formarea sudorilor de blindaj ni se asi gură instruirea lor în curs de 8 zile cu procedeele cele mai noi ale industriei germane.

Rămâne de afl at cele ce au raportat aceşti 2 specialişti generalului Hansen11, căruia i s-au prezentat înainte de plecare într-o audienţă de 15 minute. Va fi întrebat cu ocazia vizitei sale din această săptămână la uzinele Malaxa.

2. Obuzierul de însoţire.Planul obuzierului de însoţire prezentat celor

2 specialişti germani a fost găsit judicios în tocmit.Armata germană dispune de astfel de obuziere de

însoţire de calibru 150 mm model vechi, montate pe carcasa carului ceh C.K.D.-38T. Sunt şi în prezent între-buinţate în Italia, ca artilerie pe şenilă (Sebsfahrlafette) organizate în grupuri/divizioane independente, la dis-poziţia comandamentelor. Soluţia răspunde tendinţei de motorizare a artileriei prin montarea pieselor pe vehiculul automotor, soluţie superioară vechii formule de tractare mecanică a pieselor.

Genuliera mai joasă a obuzierului nostru de însoţire a fost găsită avantajoasă; obuzierul rus de 122 mm a fost considerat ca adecvat scopului: bătaia oarecum redusă a lui nu constituie un inconvenient, artileriei de asalt cerându-i-se să tragă normal direct, deci la mici distante.

Ansamblul este însă astfel organizat, încât acest obuzier poate concura şi la apărarea statică a unui front şi la pregătirea unui atac din poziţii defi late. Unghiul maxim

Vânătorul de care M-05, vedere din faţă, reconstituire desen de L. Moroşanu

studii/documente

document 2012 4 (58) 59

Este deci greşit a se cere acestor piese, în cazul unui atac inamic cu care „înaintate” (Panzer) să fi e astfel întrebuinţate, adică împinse ofensiv la lupta de care, fi indcă ele vor fi uşor distruse din cauza insufi cientei protecţii (15 mm) şi a siluetei vizibile şi caracteristice. Greşeala aceasta este frecventă în armata germană şi se luptă cu greutate în contra ei.

Părerea specialiştilor germani este ca obu zierul de 122 şi 150 mm să nu se monteze pe saşiul echipat cu motorul Hotckiss decât după ce se vor satisface toate nevoile în vânători de care.

Cum în acest an sunt probabilităţi de a avea cele 1.000 motoare comandate şi numai circa 500 tunuri anticar, va urma să se decidă pe timpul fabricaţiei ce destinaţie vor primi saşiurile disponibile. Primesc:

- un alt tun anticar, german de exemplu; - tunul Vickers de 75 mm antiaerian adaptat ca tun a.c.; - obuziere de 122 sau 150 mm. 3. Diverse informaţiuni. a) Carele blindate ruseşti.Cei 2 ofi ţeri germani declară că atât calitativ-tehnic,

cât şi cantitativ carele ruseşti deţin superio ritatea. Carul T-34 rus nu poate fi egalat de industria germană din cauza motorului foarte uşor, de tip aviaţie, construit din metale uşoare. Germania nu dispune de astfel de metale şi deci nu poate fabrica motoare uşoare şi totuşi puternice. Carele germane caută a contrabalansa această inferioritate prin folosirea unui tun mai puternic, instalaţii interioare mai perfecţionate şi un personal mai bine instruit, mai conştient şi mai disciplinat.

Privitor la valoarea tunului de 76,2 rus care armează carul T-34, ofi ţerii germani recunosc că având o ţeavă mai scurtă şi fără frână de gură puterea lui este inferioară celui de 75 mm german. Dar are marele avantaj de a trage

de înclinare de 22 grade îi permite să tragă la circa 650° m,

iar luneta panoramică asi gură şi execuţia tragerilor

indirecte. Încărcarea proiectilelor grele şi cu cartuş sepa-

rat justifi că mărirea numărului de servanţi de la 2 la chiar

3 sau 4, loc fi ind sufi cient.

Separarea funcţiilor de ochitor şi conductor de

asemenea a fost găsită justifi cată, dat fi ind marea atenţie

ce se cere ochitorului, care trebuie să intervină contra

obiectivelor greu de descoperit: cazemate camu fl ate,

cuiburi de arme automate improvizate în teren etc., spre

deosebire de obiectivele vânătorului de care, de profi l

înalt şi mai uşor de găsit.

Ni s-a recomandat dotarea obuzierului de înso ţire cu

un număr de proiectile, deoarece tonajul nu joacă niciun

rol: deplasarea obuzierului de însoţire nu cere rapiditate

şi nici trecerea prin terenuri foarte grele, pe care le poate

ocoli. Aşezarea muniţiei în parte dea supra motorului fi ind

inevitabilă, cere o bună izolare contra căldurii pentru a

nu se infl uenţa temperatura pulberii de azvârlire şi deci

bătaia proiectilelor.

Întrebuinţarea obuzierului de asalt, au declarat

specialiştii, trebuie să fi e bine cunoscută trupelor, ce le

primesc ca întărire. Obuzierul trebuie să dispună de obuze

explozive pentru misiunile lui normale. Ca orice gură de

foc însă va dispune şi de un procent redus de proiectile

Hohlladung spre a se putea apăra contra ca relor de luptă.

Aceste proiectile ce se trag la o distanţă cel mult egală cu

viteza iniţială a proiectilului, adică sub 400 m.

Deci contra carelor de luptă obuzierul de însoţire va

lua o atitudine defensivă şi va căuta poziţii mascate sau

camufl ate, spre a nu fi descoperit înainte ca tancul advers

să intre în bătaia efi cace.

Vânătorul de care M-05, vedere laterală, reconstituire desen de L. Moroşanu

4 (58) 2012 document60

studii/documente

AN AMBITIOUS ROMANIAN PROJECT –

“MAREŞAL” TANK DESTROYER –

MANUEL STĂNESCU, PH.D.

Th e revolutionary project of the „Mareşal” tank destroyer was elaborated in the Rogifer plant in Bucharest by specialist of the Armed Forces. Th e report included in the article represents the german point of view about this project, which was subsequently used by the Germans to produce the tank destroyer Jagdpanzer 38 (t) Hetzer.

Keywords: tank, prototype, mechanized troops, Rogifer plant, Bucharest

1 Serviciul Istoric al Armatei. 2 Cornel I. Scafeş, Armamentul anitanc din dotarea armatei române în 1941-1945 în colecţiile Muzeului Militar Naţional, în „Buletinul Muzeului Militar Naţional. Serie Nouă”, nr. 1/2003, Partea I, pp. 275-277.3 Cornel I. Scafeş, Vânătorul de care Mareşal, în „Buletinul Muzeului Militar Naţional. Serie Nouă”, nr. 2/2004, pp. 210-237. 4 Arhivele Militare Române, Fond 948 - Marele Stat Major, dosar 811, ff. 269-284.5 Ministerul de Război.6 Oberkommando des Heeres – Înaltul Comandament al Armatei de Uscat.7 În traducere directă „un Hetzer de mai mari dimensiuni”, Hetzer fi ind un model german de tun autopropulsat.8 Heinz Guderian, (1888-1954), general german, principalul teoretician al întrebuinţării autonome a unităţilor de blindate. Comandantul unor grupări de tancuri în Polonia (1939), Franţa (1940) şi Uniunea Sovietică (1941). Inspector general al trupelor de blindate (1943) şi şef de stat-major al O.K.H. (1944-1945).9 Prescurtarea de la Direcţia Tehnică – Uzinele Domeniilor Reşiţa, model denumit ulterior „Reşiţa”.10 Lipsă text.11 Şeful Misiunii Militare Germane în România.

NOTE

acelaşi proiectil ca tunul de câmp sau antiaerian, facilitate

de importanţă uneori capitală în acest război. Unifi carea

realizată de ruşi în arma ment, motorizare, aviaţie, declară

germanii, este de un folos neînchipuit, faţă de diversitatea

modelelor cu care luptă armata germană. În cadrul acestei

idei lt. colonel Ventz şi-a exprimat mirarea că tunul nostru

anticar nu va putea trage muniţia germană.

Ruşii nu mai fabrică decât carul T-34. Carele K.W.1

şi K.W.2 au dispărut: prizonierii ruşi vorbesc de care

de 100 tone, dar nu au apărut şi tonajul acesta pare a

le limita întrebuinţarea. Cât priveşte capacitatea de

producţie a carelor T-34, nu se poate da nicio cifră. Se

ştie numai că spe cialiştii ruşi, veniţi în 1940 în Germania

pentru a primi planurile carelor germane M.III şi M.IV

(conform înţelegerii din august 1939), au cerut să li se

arate şi fabricile nu numai atelierele de experienţe, care

de fapt erau fabricile germane, ceea ce demonstrează că

erau minuscule faţă de cele ru seşti.

Obuzierul de însoţire rus, obţinut prin aşeza rea

unui obuzier de 122 mm pe carcasa carului T-34, este

de slabă valoare: prea înalt, proiectile puţine şi insta laţie

rudimentară. În schimb un tun de asalt recent rus este

foarte reuşit şi periculos.

b) Carele germane.

Ultimele care M.IV., modifi cate, Tiger şi Panter,

sunt superioare, spun ofi ţerii germani, carelor ruseşti

în ansamblul calităţilor lor. Se remarcă o preferinţă

în unităţile blindate germane pentru tunul de asalt

(Stürmgeschutz) faţă de carul de luptă. Tunul de asalt

fi ind fără turelă, poartă un tun de un calibru superior

carului de luptă de tonaj egal, oferă o siluetă mai mică şi

are deci şanse mai puţine de a fi lovit.

Carul de luptă îşi găseşte întrebuinţarea lui tipică numai la marile unităţi blindate, chemate a face pătrunderi adânci şi deci duce lupta în situaţii ne prevăzute. În toate celelalte cazuri tunul de asalt, cu care are oarecare asemănare vânătorul de care „Mareşal” deşi are un blindaj mai redus, îşi găseşte o mult mai largă întrebuinţare.

c) Muniţia anticar.Rapoartele unităţilor de pe frontul german arată

că proiectilul Hohlladung îşi pierde din importanţă. Trupa preferă proiectilul de ruptură, perforant, care dă efecte mai sigure. Artileria divizionară posedă totuşi şi trage proiectilul Hohlladung pentru a se apăra, când este atacată de care de la mică distanţă.

d) Desfăşurarea războiului.Germania face eforturi mari în domeniul armei

blindate a armelor noi despre care nu s-a obţinut nicio precizare şi al aviaţiei. Deşi bombardamentele au atins unele fabrici, a 2-a zi a reînceput reconstrucţia lor. Totuşi nici de la aceste arme, nici de la cele ce se montează pe coasta canalului se aşteaptă decizia. Se crede numai că ruşii nu vor putea continua lupta istovi toare de azi la nesfârşit şi că Germania îi va putea învinge după ce lipsurile sau defecţiunile ruşilor vor slăbi puterea actuală a armatei lor.

Lt. colonel Ventz, fără a manifesta neîncredere în posibilităţile armatei germane, crede că dacă nu ar fi atâtea unităţi germane risipite în Europa, ruşii ar putea fi bătuţi în 4-5 luni. Lt. colonel Haymann, deşi îngândurat când i se vorbea de desfăşurarea actuală a luptelor, afi rmă că prin noi arme, cu noile bombardiere uşoare şi grele germane şi cu represaliile asupra Angliei şansele Germaniei de a câştiga războiul se măresc.

ŞEFUL CABINETULUI MILITAR Colonel /ss/ R. Davidescu

studii/documente

document 2012 4 (58) 61

EXECUTAREA DE CĂTRE STATUL ROMÂN A OBLIGAŢIILOR STABILITE DE ART. 12-19 DIN CONVENŢIA DE ARMISTIŢIU

LA 23 IANUARIE 1945

Drd. Teodora GIURGIU1

În cuprinsul Memoriului nr. 2603 din 23 ianuarie 19452, preşedintele Comisiei Române pentru

Aplicarea Armistiţiului s-a oprit şi asupra stadiului îndeplinirii prevederilor conţinute de art. 12-19 din Convenţia de Armistiţiu.

Art. 12 prevedea restituirea în deplină bună stare a valorilor şi materialelor luate de pe teritoriul U.R.S.S. în timpul războiului. Măsurile luate au privit materialele afl ate asupra autorităţilor, precum şi cele afl ate asupra particularilor3.

În ceea ce privea materialele afl ate asupra autorităţilor s-au impus:

1. Identifi carea şi colectarea materialelor4

Prin reprezentanţii Serviciului de Capturi al Armatei, Marelui Stat Major, Ministerului Economiei Naţionale, Direcţiei Generale C.F.R., Secretariatului General al Lichidării Bunurilor şi fostelor Guvernăminte ale Lichidării Basarabiei şi Bucovinei, s-au stabilit iniţial materialele existente înscrise în registrele diferitelor autorităţi, departamente, regii autonome etc.

La momentul redactării memoriului, operaţiunea de verifi care a bunurilor afl ate asupra autorităţilor era aproape terminată şi se cunoştea precis situaţia acestor bunuri. După identifi care, materialele au fost adunate de către autorităţi în mai multe centre, în vederea sortării lor pe categorii şi în raport cu starea lor5. Pentru cele considerate în bună stare, conform celor hotărâte în conferinţele avute la Comisia Aliată de Control, s-a stabilit ca, înainte de a fi ambalate şi expediate la punctele de predare, să se ceară a fi vizitate de către împuterniciţii comisiei, care să dea „bun de transport” pentru cele acceptate. În acest sens s-a cerut Comisiei Aliate de Control să trimită delegaţi la centrele unde se găseau adunate circa 3.393 vagoane de materiale. Nu au fost vizitate decât circa 40% din aceste centre şi deci nu s-au putut expedia bunurile respective în vederea predării.

2. Reparaţia materialelor6

Existând obligaţia ca materialele să fi e predate în bună stare, împuterniciţii Comisiei Aliate de Control au cerut ca toate materialele să fi e reparate, indiferent de starea în care au fost ridicate. Până la clarifi carea a ceea ce se înţelegea prin „bună stare”, s-au luat măsuri de a se repara, în primul rând, toate materialele degradate prin întrebuinţare, transport etc., urmând, ca în cazul când nu se soluţiona favorabil înţelesul de „bună stare”, să fi e reparate şi celelalte.

În acest scop şi în vederea întocmirii unui plan general de reparaţii a tuturor materialelor, s-a dispus întocmirea fi şelor de sortare pentru fi ecare maşină şi obiect mai important, din care să se poate deduce, în orice moment,

starea bunului respectiv (lipsuri, reparări etc.). S-au întocmit aceste fi şe pentru materialele afl ate asupra autorităţilor, variind între 30-100%.

Pe baza acestor documente s-a întocmit, de fi ecare autoritate, planul general de reparaţii pentru toate materialele, prevăzându-se echipe volante, ateliere şi fabrici în diferitele părţi ale ţării, unde urmau să fi e executate respectivele operaţiuni.

Urmărindu-se executarea acestui plan, au fost reparate, până la data prezentului memoriu, materiale variind între 20-100% astfel: Ministerul Economiei Naţionale a reparat 447 de piese, unelte şi diverse maşini, reprezentând 88%; Regia Autonomă C.F.R. a reparat 6.346 de maşini, piese, scule şi diverse materiale 40%; Serviciul Capturi al Armatei diferite materiale 50%; Secretariatul General al Lichidării Bunurilor, diferite maşini şi materiale 20-70%; Marele Stat Major circa 30%. Termenele prevăzute pentru fi nalizarea operaţiilor varia între 15 februarie şi 1 aprilie pentru majoritatea materialelor, iar pentru parte din ele, şi anume pentru unele instalaţii industriale, data de 1 iulie 1945.

Se exceptau de la aceste termene materialul rulant care urma a fi reparat, lărgit pentru liniile sovietice şi predat într-un timp mult mai lung, după un program făcut de către Direcţia Generală a Căilor Ferate în legătură cu împuternicitul special al Comisiei Aliate de Control pe lângă C.F.R.

3. Vagoanele cerute şi cele obţinute pentru încărcare7

Până la data de 15 noiembrie 1944, când s-au suspendat transporturile de către Comisia Aliată de Control, au fost cerute un număr de 5.767 de vagoane pentru transportarea diferitelor materiale. După data de 1 decembrie, când s-au reluat transporturile s-au mai cerut 1.248 de vagoane pentru materialele văzute de către delegaţii sovietici şi pentru care aceştia au dat „bun de transport”, în total 7.015 de vagoane.

Din acestea s-au acordat de către Comisia Aliată de Control până la 15 noiembrie 1944 numai 2.135 de vagoane, iar pentru luna decembrie 1.572, în total 3.707 de vagoane faţă de cele 7.015 cerute.

4. Predări8

Au fost predate direct delegaţilor sovietici locali: Serviciul Capturi al Armatei de la unităţile armatei 779 de vagoane şi de la autorităţile civile 25 de vagoane; Ministerul Economiei Naţionale: 2 fabrici ulei şi 1 fabrică săpun; Secretariatul General al Lichidării Bunurilor 77 vagoane; fostul Guvernământ al Bucovinei 1 vagon; Regia Autonomă C.F.R. material de cale ferată; Marele Stat Major a predat autovehicule afl ate asupra unităţilor armatei astfel: din totalul de 2.667 s-au predat cu forme 592, au fost luate de armata

4 (58) 2012 document62

studii/documente

sovietică fără forme 348 şi au rămas să fi e predate 1.728, reformate sau reparate; s-au predat şi diverse materiale 82 de vagoane.

În ceea ce privea livrările la punctele expres instituite, pentru predarea şi primirea bunurilor provenite din U.R.S.S., s-au instituit, la cererea Comisiei Aliate de Control, comisii mixte româno-sovietice la Constanţa, Galaţi, Mărăşeşti, Buzău şi Socola-Iaşi.

Regia Autonomă C.F.R. a predat la Constanţa 108 de vagoane (motoare, generatoare, maşini, unelte), iar la Galaţi 24 de vagoane (scule, piese de schimb pentru locomotive). Serviciul de Capturi al Armatei a trimis la Constanţa 7 vagoane cu maşini, unelte; 2 vagoane cu material divers; la Galaţi 12 vagoane cu mobilier; 2 vagoane cu maşini tipografi ce; 21 de vagoane cu material construcţii; 1 vagon cu cauciuc. Secretariatul General al Lichidării Bunurilor a raportat: la Constanţa au fost încărcate şi expediate în U.R.S.S. diverse materiale şi maşini cu vapoarele Terek, Sisran; Oblispolehom, Raicomwood, circa 300 vagoane iar în curs de încărcare era vaporul „Ardealul”. Marele Stat Major la Constanţa a expediat de către unităţi un număr de 112 vagoane cu materiale. Ministerul Agriculturii şi Domeniilor a predat 7 vagoane cu diferite maşini agricole. Ministerul Afacerilor Interne a livrat următoarele vite: 6.604 cabaline; 12.832 de bovine, 16.555 de ovine; 82 de porcine; 6 cămile. După datele pe care le poseda Ministerul Afacerilor Interne, care era însărcinat cu organizarea adunării şi predării vitelor afl ate pe teritoriul ţării, mai rămăseseră de restituit: 10.074 de cabaline; 4.977 de bovine; .257 de ovine; 126 de porcine; 2 cămile; 2 bivoli. Transportul convoaielor de vite fusese sistat, conform dispoziţiilor Comisiei Aliate de Control, din cauza timpului nefavorabil până la 1 aprilie 1945. Se luaseră măsuri pentru organizarea centrelor de iernat şi aprovizionarea cu furajele necesare. Marele Stat Major a predat 1.465 de cai; 1.155 de bovine; 118 ovine; 9 cămile.

Pentru identifi carea materialelor afl ate asupra particularilor9 procedura a fost stabilită prin Legea nr. 571 din 1944 şi o serie de comunicate prin presă şi radio10.

Conform acestora, prefecturile de judeţe aveau sarcina de a colecta, în centrele fi xate, bunurile depuse de particulari la circumscripţiile de poliţie şi posturile de jandarmi şi înaintarea către Comisia Română pentru Aplicarea Armistiţiului a unei situaţii centralizatoare a bunurilor colectate11. Până la data redactării memoriului se primiseră situaţii centralizate complete de la 12 prefecturi şi de la 14 prefecturi, incomplete12. Situaţia centralizatoare era înaintată Comisiei Aliate de Control, care dispunea vizitarea centrelor de către împuterniciţii săi13.

Pentru punerea în bună stare a materialelor, s-au întâmpinat difi cultăţi mari în ceea ce privea în special maşinile şi instalaţiile industriale afl ate asupra particularilor lipsiţi de mijloace materiale. S-au făcut demersuri la Ministerul Economiei Naţionale şi Delegaţia Economică în sensul că acei particulari să fi e ajutaţi de către stat în vederea îndeplinirii obligaţiei de a preda materialele în bună stare. În acest sens se iniţiase şi un proiect de lege14.

S-au remarcat şi următoarele disfuncţionalităţi: unele referitoare la rezolvarea cu întârziere a problemelor de interpretare a art. 12 şi altele, la măsurile luate de Comandamentul Sovietic sau de unităţi ale armatei sovietice, în contrazicere cu cele stabilite de comun acord cu Comisia Aliată de Control15.

Deoarece art. 12 din convenţie avea o redactare lapidară era necesară o interpretare a diferitelor probleme constatate, cărora să li se dea o largă publicitate pentru informarea publicului interesat. Multe chestiuni de interpretare au fost înglobate în Memoriul Comisiei Române pentru Aplicarea Armistiţiului adresat Comisiei Aliate de Control, respectiv ministrului A. Vîşinski16 la data de 16 noiembrie 1944 şi de la care s-a primit răspuns pentru anumite puncte la data de 9 decembrie 1944. Prin memoriu, Comisia Română pentru Aplicarea Armistiţiului a supus Comisiei Aliate de Control problema mai multor categorii de bunuri despre care se considera că nu trebuiau să fi e restituite, neintrând în defi niţiile art. 12 ca de exemplu: a) materialul de război17; b) materialele transportate în U.R.S.S. de proprietarii români şi readuse în ţară; c) materialele transportate din U.R.S.S. de către proprietarii români după 194118; d) produsele, materiile consumabile; e) obiecte risipite, deteriorate sau încorporate. Prin răspunsul din 9 decembrie 1944, Comisia Aliată de Control a comunicat că toate bunurile de mai sus trebuiau restituite, cu excepţia celor de la punctul b) pentru care se dădeau aprobări de la caz la caz. Mai rămăseseră încă nerezolvate unele chestiuni, care urmau a fi soluţionate de Comisia Română de acord cu Comisia Aliată de Control.

Cea de-a doua categorie de difi cultăţi s-a concretizat prin: punerea de santinele sovietice la centrele de motocultură, ferme, fabrici, depozite şi în unele cazuri aplicări de sigilii, care au făcut imposibil accesul delegaţilor comisiei însărcinaţii cu executarea lucrărilor de inventariere, ambalare etc., în vederea expedierii lor în U.R.S.S.; ocuparea şi ridicarea materialelor din depozitele marinei, în special, care ulterior a fost nevoie a fi inventariate; schimbarea dispoziţiilor iniţiale, care au antrenat apoi refacerea şi chiar întocmirea de noi lucrări19; nu s-a repartizat numărul de vagoane cerut pentru transportul materialelor găsite bune, din care cauză acestea au rămas pe rampe şi au fost supuse degradărilor din cauza intemperiilor; arhiva Secretariatului General al Lichidării Bunurilor Alimentare şi Industriale, absolut necesară la întocmirea lucrărilor de restituire nu a putut fi ridicată de la Valea Sadului şi adusă la Bucureşti, deoarece comandanţii sovietici din Târgu Jiu au oprit mutarea ei.

În ceea ce privea art. 14, urmărirea şi arestările celor vinovaţi de crime de război au început imediat după 23 august 1944, cu principalii responsabili. Ceea ce lipsea însă, pentru continuarea acestei acţiuni, era cadrul juridic pentru defi nirea, arestarea şi judecarea celor pasibili de asemenea învinuiri20. De aceea guvernul român a pregătit o Lege specială pentru defi nirea şi judecarea criminalilor de război, care a fost publicată la 20 ianuarie 194521.

studii/documente

document 2012 4 (58) 63

Obligaţia luată de guvernul român prin art. 15 al Convenţiei de Armistiţiu a fost integral îndeplinită (lista organizaţiilor dizolvate a fost comunicată Comisiei Aliate de Control odată cu memoriul din 21 septembrie 1944)22.

Măsurile de ordin general, ca şi acelea privind cazuri speciale, în aplicarea art. 16 din convenţie, se luau în acord cu Comisia Aliată de Control23.

Publicaţiile periodice (cotidienele etc.) apăreau şi se tipăreau potrivit normelor următoare24: a) Pentru a putea apărea, ziarele şi celelalte periodice aveau nevoie de autorizaţia de apariţie a Cenzurii Centrale a Presei care se acorda după o prealabilă cercetare de către o comisie specială care funcţiona la Direcţia Presei din Ministerul Afacerilor Străine. După aceea, se cerea aprobarea Comisiei Aliate de Control prin Direcţia Presei din Ministerul Afacerilor Străine; b) După apariţie, periodicele din provincie erau obligate să trimită Direcţiei Presei câte 10 exemplare din fi ecare număr, iar cele din Bucureşti un număr mai mare de exemplare. Din acestea, Direcţia Presei trimitea Comisiei Aliate de Control o parte; c) Cenzura preventivă a periodicelor se făcea numai de către autoritatea română competentă (Cenzura Centrală a Presei), pe baza instrucţiunilor proprii şi a directivelor date iniţial de Comisia Aliată de Control. Sancţiunile pentru eventualele abateri se luau de către autorităţile româneşti, la cererea Comisiei Aliate de Control.

Publicaţiile neperiodice (cărţi, broşuri etc.) aveau nevoie pentru a apărea de autorizaţia Cenzurii Centrale a Presei. După apariţie şi mai înainte ca publicaţiile să fi e puse în circulaţie, editurile erau obligate să trimită 3 exemplare Direcţiei Presei din Ministerul Afacerilor Străine, care le trimitea Comisiei Aliate de Control spre aprobare25.

Publicaţiile importate trebuiau supuse controlului cenzurii sovietice de pe lângă P.T.T. şi cenzurii militare române26. Răspândirea publicaţiilor periodice şi neperiodice, tipărite în ţară sau eventual importate, se făcea numai după satisfacerea normelor de cenzurare27.

Comisia Română pentru Aplicarea Armistiţiului a dispus retragerea din comerţ şi circulaţie (biblioteci publice etc.) a tuturor publicaţiilor periodice sau neperiodice, tipărite anterior armistiţiului, care prin cuprinsul lor puteau dăuna bunelor relaţii cu Naţiunile Unite şi în special cu U.R.S.S.28. În acest scop, pentru asigurarea aplicării unor norme unitare pentru întreaga ţară şi împiedicarea unor eventuale scăpări din vedere sau măsuri arbitrare ale organelor subalterne, funcţiona periodic o comisie condusă de ministrul plenipotenţiar Radu Crutzescu şi alcătuită din reprezentanţi ai departamentelor şi instituţiilor competente29.

În baza lucrărilor acestei comisii, s-a publicat la 17 decembrie 1944, un comunicat al Comisiei Române pentru Aplicarea Armistiţiului însoţit de o primă listă a publicaţiilor ce urmau a fi retrase din edituri, librării, biblioteci publice, etc. La 21 decembrie 1944 a apărut o a doua listă, alte liste fi ind în pregătire. Prefecţii judeţelor au primit, prin Ministerul de Interne, ordine de a colecta şi depozita, pe măsura tipăririi listelor, publicaţiile în chestiune. Ulterior, ele urmau a fi ridicate de Ofi ciul de Hârtie spre

a fi măcinate. Numai bibliotecile cu drept de depozit legal şi bibliotecile instituţiilor de învăţământ superior puteau păstra aceste publicaţii, inventariate şi închise în dulapuri sau încăperi speciale sub directa răspundere a şefi lor acestor instituţii. Ele nu puteau fi consultate, în scop de studiu, decât cu autorizaţie specială, dată sub proprie răspundere, a şefi lor instituţiilor respective30. Pentru controlul deciziilor Comisiei Române pentru Aplicarea Armistiţiului în această chestiune şi pentru verifi carea, în bibliotecile publice şi editurile sau librăriile din provincie, a publicaţiilor care nu trebuiau cuprinse în liste, dar care ar fi putut avea totuşi caracterul „dăunător” stabilit, s-au creat comisii regionale, în oraşele de reşedinţă ale Inspectoratelor Generale Administrative, prezidate de Inspectorul General Administrativ şi alcătuite din personalităţi culturale notorii. Ca punct de plecare în data tipăririi publicaţiilor s-a luat anul 191831.

Manualele didactice au fost revizuite de o comisie specială instituită de Ministerul Educaţiei Naţionale care a reaprobat unele manuale, a supus modifi cării o altă parte şi a respins pe acelea care nu mai puteau fi – tehnic – modifi cate sau care aveau, în întregime, caracterul „dăunător” stabilit. Directorii şcolilor din întreaga ţară au primit instrucţiuni să supravegheze, împreună cu profesorii, ca să nu fi e utilizate alte manuale decât cele aprobate, iar modifi cările stabilite să fi e radical efectuate32. S-a dispus, de asemenea, retragerea din comerţ şi din instituţiile publice a hărţilor pe care fi gurau alte frontiere decât cele stabilite prin Convenţia de Armistiţiu. Aceste hărţi, modifi cate în conformitate cu prevederile convenţiei, puteau fi utilizate în şcoli până la tipărirea de noi hărţi33.

Spectacolele teatrale erau prezentate după aprobarea cenzurii româneşti. Libretele „revistelor” care urmau să fi e prezentate fi e în Bucureşti, fi e în provincie, erau verifi cate de Cenzura Centrală a Presei, spectacolele de revistă neputând fi organizate decât după ce Comisia Aliată de Control îşi dădea aprobarea pentru libretul respectiv34.

Filmele cinematografi ce erau supuse cenzurii Comisiei de Control a Filmelor care funcţiona pe lângă Direcţia Presei din Ministerul Afacerilor Străine. Potrivit acordului stabilit cu Comisia Aliată de Control, fi lmele de producţie germană erau interzise. Filmele aprobate de Comisia de Control a Filmelor anterior datei de 23 august 1944 – în special cele fi nlandeze, italiene şi franceze – erau supuse recenzurării. Filmele aduse prin Armata Sovietică nu erau supuse nici unui fel de cenzură. Filmele aduse din străinătate pe cale comercială urmau normele impuse tuturor fi lmelor străine35. Cenzurarea corespondenţei se făcea atât de cenzura militară română, cât şi de cea sovietică36. Întreaga corespondenţă poştală, inclusiv cea ofi cială şi militară, era cenzurată. La cererea Marelui Stat Major şi a altor autorităţi, Comisia Română pentru Aplicarea Armistiţiului a intervenit în mai multe rânduri pe lângă Comisia Aliată de Control pentru ca cenzurarea corespondenţei – în special ofi cială militară – să fi e efectuată în condiţii care să împiedice pierderea sau rătăcirea corespondenţei şi care să asigure comunicărilor poştale rapiditatea şi siguranţa necesară. Toate aceste intervenţii rămăseseră până la momentul redactării memoriului fără rezultat37.

4 (58) 2012 document64

studii/documente

Telegramele interne erau supuse cenzurii româneşti şi sovietice. Telegramele externe aveau acelaşi regim, fi e că erau transmise prin telegraf sau prin T.F.F. Telegramele de presă pentru străinătate ale ziariştilor treceau prin cenzura secţiei politice a Comisiei Aliate de Control şi primeau o viză şi de la Direcţia Presei38.

Utilizarea de către autorităţile româneşti şi particulari a telegramelor cifrate sau convenţionale, atât pentru interior cât şi pentru străinătate, era interzisă. Transmiterea în străinătate a corespondenţei diplomatice române, prin curier, nu era autorizată39.

Potrivit anexei art. 16 din Convenţia de Armistiţiu – care se referea exclusiv la ambasadele, legaţiile şi consulatele străine din România – comunicările cifrate sau prin curier ale acestor ofi cii nu erau permise, iar corespondenţa în clar, telegrafi că, poştală sau telefonică a ofi ciilor diplomatice şi consulare era supusă cenzurii organelor sovietice40.

În urma acordului stabilit cu organele Comisiei Aliate de Control, funcţionarea staţiilor de radio-emisie şi recepţie ale organelor din provincie depinzând de Ministerul de Interne era autorizată, în general, afară de câteva localităţi. Se ceruse Comisiei Aliate de Control autorizarea de funcţionare şi pentru aparatele de transmitere „Holl” ale Agenţiei Rador41. Transmisiunile radiofonice ale Societăţii Române de Radiodifuziune se făceau, în general, pe propria răspundere a instituţiei, pe baza aceloraşi norme stabilite de Comisia Aliată de Control pentru publicaţiile periodice. Întreg materialul difuzat era depus a doua zi după emitere la Comisia Aliată de Control42.

Pentru controlul tehnic, orice mutaţie de posturi sau orice deranjament era anunţat delegatului Comisiei Aliate de Control pe lângă Societatea de Radiodifuziune43.

Prevederile articolului 17 nu fuseseră aplicate până la momentul redactării memoriului în tot cuprinsul ţării şi în toate domeniile de activitate ale administraţiei44.

În Transilvania de Nord administraţia românească a fost împiedicată formal să se reinstaleze45. Prin Nota Comisiei Aliate de Control nr. V-150 din 12 noiembrie 1944, s-a cerut, într-adevăr, guvernului român ca toate autorităţile administrative româneşti care se afl au pe teritoriul Transilvaniei de Nord să fi e retrase. Guvernul român s-a văzut nevoit să se supună, arătând, însă, Comisiei Aliate de Control, prin Nota preşedintelui Consiliului de Miniştri din 19 noiembrie 1944, temeiurile juridice şi politice pentru care această cerere i se părea neîndreptăţită46.

La 28 noiembrie 1944, Comisia Aliată de Control a răspuns că problema Transilvaniei de Nord era rezolvată prin art. 19 al Convenţiei de Armistiţiu „şi că această rezolvare nu mai poate da naştere la nici un fel de îndoieli în claritatea şi precizia ei”47. „Totuşi – adaugă în continuare acea notă – acest articol nu rezolvă chestiunea timpului şi modul instalării administraţiei româneşti pe teritoriul Transilvaniei de Nord. Această chestiune trebuie să fi e rezolvată prin tratative între Guvernele U.R.S.S. şi al României, fapt care este legat organic de toate celelalte chestiuni referitoare la executarea convenţiei din 12 septembrie 1944. Executarea,

însă, a acestei convenţii şi în primul rând a condiţiei atât de importante a convenţiei, cum este aceea expusă în art. 11, se execută până în prezent de către Guvernul Român în mod nesatisfăcător”48. Chiar dacă punctul de vedere exprimat în Nota Comisiei Aliate de Control ar fi fost întemeiat, încheierea la 16 ianuarie 1945, între Guvernul Român şi Înaltul Comandament Sovietic, a Acordului pentru aplicarea articolului 11 din Convenţia de Armistiţiu, precum şi executarea în mod riguros a celorlalte obligaţii asumate prin acea convenţie, implica reintrarea României în drepturile care i-au fost formal recunoscute şi, în consecinţă, reinstalarea imediată a administraţiei sale în Transilvania de Nord49. Această comisie socotea că, încă, nu era cazul să se facă o legătură directă între executarea în fapt a prevederilor art. 19 al Convenţiei de Armistiţiu şi dezvoltarea în timp a obligaţiilor decurgând din celelalte articole ale acelei convenţii50.

În urma declarării arbitrajului de la Viena ca „nul şi neavenit”, s-a restabilit întru totul situaţia anterioară din august 1940. Însă, condiţia „confi rmării” prin viitorul tratat de pace a acestui punct al Convenţiei de Armistiţiu însemna că se consimţea o stare de fapt şi de drept din acel moment, anulându-se ca şi când nu ar fi existat niciodată, toate efectele de fapt şi de drept ale acelui arbitraj, restabilindu-se implicit deplina suveranitate a României asupra întregului teritoriu al Transilvaniei51.

Punctul de vedere menţionat era subliniat în ultimul aliniat al aceluiaşi articol 19, în care se arăta că „Guvernul Sovietic era de acord ca forţele sovietice să ia parte, în acest scop” (adică anularea efectelor Tratatului de la Viena şi restituirea Transilvaniei) „în operaţiuni militare conjugate ca România contra Germaniei şi Ungariei”52.

Pe de altă parte, art. 17 al Convenţiei de Armistiţiu stabilea că „administraţia civilă românească este restabilită pe întreg teritoriul României, până la o distanţă de linia frontului de minimum 50-100 km”. Întreg teritoriul României, în urma celor expuse mai sus, nu putea însemna decât cel care se găsea în august 1940, şi revenise în acel moment din nou, sub suveranitatea Statului Român, deci şi Transilvania eliberată53.

Menţionăm că acelaşi text obliga „organele administrative româneşti să aducă la îndeplinire, în inte-resul stabilirii păcii şi a securităţii, instrucţiunile şi ordinele Înaltului Comandament Aliat (Sovietic), date de către el în scopul de a asigura execuţia acestor condiţii de armistiţiu”. În consecinţă, aceste autorităţi civile româneşti aveau nu numai obligaţia de a restabili ordinea şi securitatea pe întreg teritoriul României, ci şi de a colabora la executarea condiţiilor de armistiţiu. Ori, îndatoririle asumate de România în Convenţia de Armistiţiu priveau în mod fi resc întregul teritoriu. Lipsa concursului administrativ şi economic al Transilvaniei de Nord primejduia grav executarea acestor obligaţii54.

În consecinţă, atât interesele de stat şi naţionale ale României, cât şi interesele populaţiei din Transilvania de Nord reclamau ca această provincie să reintre în exercitarea de fapt a suveranităţii statului român, restabilindu-se acolo

studii/documente

document 2012 4 (58) 65

cât mai curând cu putinţă toate ramurile administrative civile. Convenţia de Armistiţiu din 12 septembrie 1944 stabilea în favoarea României dreptul de a cere aceasta cu insistenţă, ca îndeplinirea uneia din esenţialele stipulaţii ale convenţiei şi pentru realizarea căreia naţiunea română adusese şi continua să aducă jertfele ei de sânge alături de Armata Sovietică55.

În alte părţi ale ţării (Dobrogea şi îndeosebi zona Constanţa, graniţa cu Iugoslavia etc.) administraţia românească nu s-a putut reinstala în condiţii satisfăcătoare din cauza greutăţilor pe care le întâmpinau diversele instituţii din partea elementelor Armatei Sovietice56.

În unele părţi ale ţării, deşi administraţia românească funcţiona, unele din atribuţiile ei erau îngrădite. Comisia Aliată de Control a fost sesizată, prin repetate note, despre cazurile de acest fel. Deşi se observa în general o îmbunătăţire a acestei situaţii, totuşi se mai semnalau zilnic cazuri de asemenea natură57.

Trebuia semnalat şi faptul că cetăţenii români, aparţinând chiar armatei, erau arestaţi, judecaţi şi uneori executaţi de către instanţe sovietice, deşi se ceruse Comisiei Aliate de Control, de câte ori asemenea cazuri au fost aduse la cunoştinţa Comisiei Române pentru Aplicarea Armistiţiului, ca ei să fi e predaţi pentru instruire şi judecată autorităţilor române, singurele competente în această materie58. Astfel, se încheia privirea generală asupra executării armistiţiului, deoarece semnarea Convenţiei pentru aplicarea articolului 11 sau promulgarea Legii pentru judecarea criminalilor de război depăşea data aleasă pentru întocmirea memoriului59.

1 Serviciul Istoric al Armatei.2 Arhivele Militare Române (în continuare A.M.R.), Fond Structuri militare române care au lucrat pentru aplicarea Convenţiei de Armistiţiu şi a Tratatului de Pace, dosar nr. crt. 162, f. 234-289.3 A.M.R., Fond Structuri militare române care au lucrat pentru aplicarea Convenţiei de Armistiţiu şi a Tratatului de Pace, dosar nr. crt. 162, ff. 273.4 Ibidem.5 Bune, de reparat, reformate.6 A.M.R., Fond Structuri militare române care au lucrat pentru aplicarea Convenţiei de Armistiţiu şi a Tratatului de Pace, dosar nr. crt. 162, f. 274.7 Ibidem, f. 275.8 Ibidem, ff. 275-276.9 Parte ridicate prin autorităţi, iar altele personal direct din U.R.S.S.10 Decizia interpretativă dată de Comisia Română din 10 noiembrie 1944; comunicatul din 24 noiembrie 1944 care conţinea instrucţiuni asupra modului cum se făcea colectarea materialului de către prefecturile de judeţ; comunicatul din 24 noiembrie 1944 relativ la valorile ce trebuiau predate Băncii Naţionale; comunicatul din 5 ianuarie 1945 relativ la înlocuirea vitelor pierdute. 11 A.M.R., Fond Structuri militare române care au lucrat pentru aplicarea Convenţiei de Armistiţiu şi a Tratatului de Pace, dosar nr. crt. 162, f. 277.12 Ibidem.13 Ibidem.14 Ibidem.15 Ibidem, ff. 278-279.16 Andrei I. Vîşinski, comisar adjunct al Afacerilor Externe al U.R.S.S.17 Capturi luate în luptă.18 Proprietatea cetăţenilor particulari, cumpărate de bună voie cu acte.19 Ca de exemplu cheiurile din Constanţa şi Galaţi au fost blocate cu materialele care urmau să fi e recepţionate şi predate, din cauza nesosirii la timp a şlepurilor din U.R.S.S. pentru încărcare. Faptul a generat suspendarea tuturor expedierilor în aceste porturi timp de două săptămâni (15 noiembrie-1 decembrie 1944).20 A.M.R., Fond Structuri militare române care au lucrat pentru aplicarea Convenţiei de Armistiţiu şi a Tratatului de Pace, dosar nr. crt. 162, f. 280.21 Ibidem.22 Ibidem, f. 281.23 Ibidem, f. 282.24 Ibidem.25 Ibidem.26 Ibidem.27 Ibidem.28 Ibidem.29 Ibidem, f. 283.30 Ibidem.31 Ibidem.32 Ibidem.33 Ibidem, f. 284.34 Ibidem.35 Ibidem.36 Ibidem.37 Ibidem.38 Ibidem.39 Ibidem, f. 285.40 Ibidem.41 Ibidem.42 Ibidem.43 Ibidem.44 Ibidem, f. 286.45 Ibidem.46 Ibidem.47 Ibidem.48 Ibidem.49 Ibidem.50 Ibidem, f. 287.51 Ibidem.52 Ibidem.53 Ibidem.54 Ibidem.55 Ibidem, f. 288.56 Ibidem.57 Ibidem.58 Ibidem.59 Ibidem, f. 289.

THE EXECUTION OF THE ROMANIAN STATE OBLIGATIONS SETTLED BY THE ARTICLES 12 TO 19 FROM THE TRUCE CONVENTION AT JANUARY 23, 1945 –

TEODORA GIURGIU, PH.D. CANDIDATE

By signing the Truce Convention, Romania had to respect a number of economical, political and military obligations to some Allied and Associated Powers. Th e study presents a memoir that was elaborated by the president of the Romanian Committee for the Application of the Truce, in which is analyzed the stage of the convention execution at January 23, 1945 with references regarding articles 12 to 19.

Keywords: Truce Convention, Romanian Committee for the Application of the Truce, obligations, Allied and Associated Powers, Romanian army

NOTE

4 (58) 2012 document66

studii/documente

Fiul franţuzoaicei Aida Danet2 şi al generalului de artilerie Constantin Coandă3, Henri Coandă

s-a născut la 26 mai 1886, la Bucureşti.Fost elev al Şcolii „Petrache Poenaru” din Bucureşti

şi, ulterior, al Colegiului „Sf. Sava” (1896-1899), urmare a dorinţei tatălui său4 de a urma cariera militară, a urmat şi absolvit Şcoala Fiilor de Militari din Iaşi (1899-1903). „Aici, formându-mă pentru a deveni militar în aparenţă, puteam fi foarte bine pregătit şi pe fundamentul ştiinţifi c al viitorului inginer mecanic, ţara şi oştirea având nevoie de tot mai mulţi tehnicieni, de specialişti, indiferent de haina ce-o purtau...”5.

La 1 iulie 1903 a fost înscris ca elev la Şcoala de Ofi ţeri de Artilerie, Geniu şi Marină Bucureşti. De aici a fost detaşat la un regiment de artilerie de câmp din Germania, de unde în 1904 a fost trimis la Universitatea Tehnică din Charlottenburg-Berlin.

În Certifi catul asupra aspirantului Enric Coandă conform Dispoziţiei Ministerului de Război din 15 septembrie 1903, emis la 31 decembrie 1903 de 1 Kurhessisch nr. 11 Artilerie de Câmp, se precizează: „Fiziceşte şi intelectualmente bine înzestrat, sârguitor şi vioi s-a arătat întotdeauna la instrucţie. Serviciile sale sunt demne de recunoscut, mai ales de notat energia cu care a învins greutăţile ce-i făceau limba şi condiţiile străine. În relaţiunile sociale şi-a câştigat simpatia ofi ţerilor prin bunele sale maniere, agerimea sa, natura sa vioaie şi neafectată şi prin rezerva sa modestă”6.

Prin Înaltul Decret nr. 3538 din 26 mai 1905 a fost avansat la gradul de sublocotenent, până la 1 octombrie 1906 afl ându-se în concediu pentru a efectua stagiu în armata germană, conform Ordinului Ministerului de Război nr. 6051/19057.

În locul caracterizării datate octombrie 1905, comandantul Regimentului 2 Artilerie, colonelul adjutant G.P. Georgescu contrasemnează traducerea aprecierii maiorului Halm, comandant de regiment din Cassel-Germania, datată 5 iulie 1905: „În toate privinţele bine înzestrat. Sublocotenentul Coandă satisface cerinţelor ce le poate cineva pretinde de la un ofi ţer tânăr. Purtarea sa vioaie şi juvenilă la front, călăria sa curajoasă, merită mai cu seamă a fi remarcată, îi mai lipseşte încă calmul şi perseverenţa, însă cum primeşte foarte bine preceptele ce i se dau de superiori se poate aştepta că va dobândi şi aceste calităţi. În

GENIALUL LOCOTENENT HENRI COANDĂ

Savanţi în uniformă

Comandor dr. Marian MOŞNEAGU1

genere, sublocotenentul Coandă poate fi considerat ca un ofi ţer capabil şi zelos. Purtarea sa în afară de serviciu este plină de tact şi bună. Posedă aproape cu desăvârşire limba germană”8.

Prezenţa sa la studii în Germania este constatată la inspecţia din 1905 şi de generalul Năsturel, comandantul Brigăzii 2 Artilerie, respectiv comandantul Corpului 2 Armată, generalul de divizie Ferdinand, principe al României.

În Notele date în cursul anului 1906, cuprinse în Foaia personală a sublocotenentului Coandă Henric, generalul

Năsturel consemnează: Se va nota mai târziu”, ofi ţerul afl ându-se, în continuare, la studii în armata germană9.

La 10 mai 1907 s-a prezentat la Regimentul 2 Artilerie. Încă din această

perioadă, ajutat de directorul Pirotehniei Armatei din Cotroceni, colonelul Alexandru Zamfi rescu,

fratele scriitorului Duiliu Zamfi rescu, a conceput şi construit o serie de rachete pirotehnice cu scopul de a experimenta propulsia prin reacţie a aparatelor de zbor mai grele decât aerul10. De altfel, presa vremii consemnează rezultatele experimentelor realizate de sublocotenentul Henri Coandă pe Dealul Spirii cu rachetele concepute de acesta.

În aceeaşi perioadă, Henri Coandă a conceput şi construit în Atelierele Arsenalului Armatei din Dealul Spirii machete unui avion propulsat de o rachetă.

În Notele personale pentru anul 1908, comandantul Regimentului 2 Artilerie,

colonelul Volvoreanu consemnea-ză: „A făcut studiile în Germania, de unde a fost

rechemat pentru greşeli care îi zdruncinau poziţiunea în armata prusiană. Serveşte din

februarie 1907 în mod mulţumitor. E foarte inteligent însă nu destul de serios. Cu timpul

cred că va deveni un bun ofi ţer (sic!)”. La 18 octombrie 1908, comandantul Brigăzii, generalul Năsturel evidenţia: „Este ofi ţer foarte inteligent şi sprinten, activ şi sârguitor.

Poate înainta la alegere, având bune cunoştinţe în armă. A imaginat un aeroplan care pare bine studiat şi stabilit”, iar comandantul Diviziei a III-a, generalul Cica remarca, la rându-i: „În tabăra de instrucţie unde am avut ocaziune a vedea pe acest ofi ţer la lucru mi-a lăsat o foarte bună impresie sub toate raporturile”11.

De remarcat că la 17 aprilie 1908 a fost pedepsit cu 30 zile de închisoare militară pentru o scrisoare necuviincioasă

„Aici, formându-mă pentru a deveni militar în aparenţă, puteam fi foarte bine pregătit şi pe fundamentul ştiinţifi c al viitorului inginer mecanic, ţara şi oştirea având nevoie

de tot mai mulţi tehnicieni, de specialişti, indiferent de haina ce-o purtau...”

Henri Coandă

Elevul plutonier Henri Coandă. Iaşi, 1900

studii/documente

document 2012 4 (58) 67

adresată unui superior al său din armata germană (Ordinul Brigăzii 16 confi denţial al Corpului de Armată nr. 34), pedeapsă agravată a doua zi cu încă 30 zile de Ministerul de Război, conform Ordinului confi denţial nr. 4612.

Începând cu 2 iulie 1908 a benefi ciat de 50 zile concediu medical, conform Ordinului Ministerului de Război nr. 6440.

La 8 noiembrie 1908 a fost trecut în cadrul disponibil pentru interese personale timp de şapte luni, conform Deciziei Minis-terului de Război nr. 16154.

Prin Înaltul Decret nr. 416/1911, la 8 noiembrie 1910 a fost trecut în poziţia de rezervă din ofi ciu, fi ind repartizat iniţial, cu gradul de locotenent de rezervă, Divizionului de Artilerie Călare din cadrul Regimentului Artilerie Călare (Înaltul Decret nr. 6904 din 16 decembrie 1913) şi, de la 1 iulie 1916, Corpului de Aviaţie (Înaltul Decret nr. 4131 din 20 iunie 1916).

În Foaia califi cativă pe anul 1912 (de la 1 noiembrie 1911 până la 31 octombrie 1912), comandantul Divizi-onului Călăreţ, colonelul Grigore Cornea constata: „Deşi n-am avut ocaziune a cunoaşte pe acest ofi ţer, totuşi având în consideraţiune memoriul său, din care se constată că este absolvent cu succes al Şcoalelor de Război din Germania (a se vedea Î.D. nr. 3538/1905), în urma căreia a fost înaintat la gradul de sublocotenent şi în armata noastră, prin faptul că în anul 1908 a fost propus de către domnul comandant al Brigăzii III Artilerie a înainta la alegere la gradul de locotenent, aceasta dovedind că având de bază meritele sale, nu s-a mai ţinut seamă de pedeapsa ce o suferise pentru o greşeală comisă pe când se găsea în armata germană, considerând-o ca o uşurinţă datorată numai vârstei, nedându-şi atunci cont de gravitatea ei. Pentru

toate aceste consideraţiuni şi având în vedere că acest ofi ţer de rezervă provenit din activitate îndeplineşte şi condiţiunea de vechime, cerută de legea specială a ofi ţerilor de rezervă, îl propun la înaintare la gradul de locotenent, în ordinea înscrierii în anuar”13. Mult mai explicit, comandantul

Brigăzii 8 motiva cu toată convingerea: „Cunoştinţele militare şi invenţiunile sale în aviaţiune ce sunt de un folos real pentru armată îi dau dreptul cu prisosinţă a fi înaintat la gradul de locotenent în rezervă, în ordinea înscrierii în anuar”.

Ca urmare, prin Înaltul Decret nr. 6904, la 16 decembrie 1913 a fost înălţat la gradul de locotenent, la 23 iunie 1913 fi ind mobilizat la Batalionul de Specialităţi ca aviator (Înaltul Decret nr. 4609/1913). La 31 august 1913 a fost demobilizat (Înalt Decret nr. 5510).

La 23 iulie 1914, cu Ordinul nr. 857/1914, Marele Stat Major comu-nică faptul că se înlocuieşte la mobilizare cu fratele său, locotenentul de rezer-vă Coandă Petre din Regimentul 15 Artilerie (Ordin de zi nr. 13/1914).

La 14 mai 1915, conform Ordinului Ministe-rului de Război, Serviciul Personalului nr. 369 din 13 mai 1915, locotenentul Coandă a fost repartizat pentru mobilizare la Aviaţia Militară, unde s-a prezentat la 1 iulie 1916 (Ordinul de zi nr. 378/1916)14.

La începuturile carierei sale, a fost distins cu Medalia Jubiliară „Carol I” (1906).

Academicianul Henri Coandă15 s-a stins din viaţă la 25 noiembrie 1972, la Bucureşti, fi ind înmormântat în cavoul familiei din Cimitirul Bellu16.

Hotărârea Guvernului României nr. 671 din 4 iulie 201217 de a aproba trecerea parterului Casei Coandă18 din Bulevardul Lascăr Catargiu nr. 29 din Sectorul 1 Bucureşti din

Diploma de inginer obţinută la Şcoala Superioară de Construcţii Aeronautice şi Mecanice. Paris, 1912

Avionul Bristol-Coanda, 1915

Monoplanul biloc militar în faza de construcţie

4 (58) 2012 document68

studii/documente

proprietatea privată a statului în proprietatea publică a statului şi din administrarea Regiei Autonome Administra-ţia Patrimoniului Pro-tocolului de Stat, în administrarea Minis-terului Culturii şi Patrimoniului Na ţional, în scopul reînfi inţării Muzeului Naţional „Henri Coandă”, în anul în care se împlinesc patru decenii de la trecerea sa în eternitate, reprezintă un act de conştiinţă

naţională şi un demers reparatoriu pentru tezaurizarea memoriei şi patri-moniului19 ilustrului savant de reputaţie internaţională. În acest mod, experţii în domeniul culturii şi al patrimoniului naţional apreciază că „prin prezentarea aspectelor din viaţa şi activitatea ştiinţifi că a savantului Henri Coandă, Casa Memorială „Henri Coandă” va deveni un obiectiv turistic şi cultural important, un reper pentru tinerii creativi din ţară, precum şi parte a galeriei colecţiilor muzeale şi culturale ale municipiului Bucureşti, din domeniul istoriei, al ştiinţei şi tehnicii universale”20.

1 Serviciul Istoric al Armatei.2 Fiica medicului francez Gustave Danet, originar din Bretania.3 *** 165 de ani de existenţă a Artileriei Române moderne, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, Bucureşti, 2008, p. 324.4 Între 24 octombrie şi 28 noiembrie 1918, generalul Constantin Coandă a fost preşedinte al Cosiliului de Miniştri şi ministru de Externe al României. Apud Stelian Neagoe, Istoria guvernelor României de la începuturi – 1859 până în zilele noastre -1999, Editura Machiavelli, Bucureşti, 1999, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, p. 79.5 Cristinel C. Popa, Cum i-au venit lui Coandă ideile pentru primele sale invenţii, în „Jurnalul Naţional”, marţi, 29 mai 2012.6 Arhivele Militare Române, Fond Memorii Bătrâni, litera C, Memoriul sublocotenentului Coandă Henric, nr. crt. 628, f. 21.7 Ibidem, f. 2.8 Ibidem, f. 7 verso.9 Ibidem, f. 9.10 Aripi româneşti. Contribuţii la istoricul aeronauticii, Editura Militară, Bucureşti, 1906, p. 35.11 Arhivele Militare Române, Fond Memorii Bătrâni, litera C, Memoriul sublocotenentului Coandă Henric, nr. crt. 628, f. 27 verso.12 Ibidem, f. 18.13 Ibidem, f. 36.14 Ibidem, f. 15.15 Henri Coandă este autorul a circa 250 de invenţii deosebite, pe care le-a certifi cat prin 707 de brevete internaţionale, donate de familia Coandă statului român, cu drept de exploatare a benefi ciilor ce decurg din aplicarea invenţiilor respective.16 ***Istoria Aviaţiei Române, Editura Ştiinţifi că şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984, p. 56.17 Publicată în „Monitorul Ofi cial” nr. 482 din 13 iulie 2012.18 Prin Actul de donaţie autentifi cat de Notariatul de Stat al Sectorului 1 din municipiul Bucureşti sub nr. 6133/05.09.1969, doamna Aida-Maria-Elena Popovici, una din fi icele savantului, a donat acest imobil Academiei Române, cu condiţia de a fi amenajat ca Muzeul Henri & Constantin Coandă. În perioada 1969-1977 imobilul, în totalitatea sa, s-a afl at în patrimoniul Academiei Române, perioadă în care s-a înfi inţat Muzeul „Henri Coandă”.19 În anul 1974, Aida-Maria-Elena Popovici a donat statului român circa „500-600 de kilograme” de brevete, schiţe, planuri, lucrări, cărţi şi alte obiecte care au aparţinut inventatorului care, de la Institutul de Creaţie Ştiinţifi că şi Tehnologică au ajuns, în 1998, în patrimoniul Muzeului Naţional al Aviaţiei Române din Bucureşti.20 Notă de fundamentare la Hotărârea Guvernului nr. 671/2012 privind transferarea unui imobil din domeniul privat al statului şi din administrarea Regiei Autonome „Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat” în domeniul public al statului şi în administrarea Ministerului culturii şi Patrimoniului Naţional. http://www.gov.ro/upload/articles/117726

Henri COANDĂTHE GENIUS LIEUTENANT

HENRI COANDĂ – CAPTAIN (N.) MARIAN MOŞNEAGU, PH.D.

Famous inventor and world aeronautics pioneer, scholar Henri Coandă (May 26, 1886-November 25, 1972) started his career as an artillery lieutenant of the Romanian army. In his memory, the Romanian Air Force Academy from Braşov wears his name. Th e Decision of the Romanian Government no. 671 from July 4, 2012, reestablishment the National Museum “Henri Coandă”, in the Ministry of Culture and National Patrimony administration, in the memory of the scholar and his father, artillery General Constantin Coandă, former prime minister of Romania between October 24 and November 28, 1918.

Keywords: Henri Coandă, Romanian scholar, artillery lieutenant, universal patrimony, Memorial House “Henri Coandă”

Henri Coandă cu macheta aerodinei lenticulare

NOTE

studii/documente

document 2012 4 (58) 69

Este necesar un popas lămuritor pentru a cunoaşte această evoluţie prin defi nirea izvoarelor care ne

pot clarifi ca problema. Ca atare precizăm de la bun început că există atât izvoare care în decursul timpurilor au fost conservate de arhiva pământului precum şi izvoare scrise, create de persoane sau diversele instituţii ale statului şi care au ajuns în patrimoniul arhivelor particulare sau tezaurizate de stat. Am formulat aceste câteva rânduri pentru a sugera factorii care în cursul documentării pentru a elabora „biografi a” unui monument sunt călăuzitori sau oprelişte în opera întreprinsă. Adeseori o tangenţială referire determină pe teme-rarul pornit la drum să găsească alte şi alte izvoare pe care să le supună unei atente analize care să-i permită conturarea completă sau parţială a respectivei biografi i. Oameni şi fapte sunt astfel relevate pentru ca cei de azi şi cei de mâine să le cunoască ca la momente decizionale să nu se pripească cu soluţii ce contravin istoriei.

Precizăm că exemplele la care vom face referinţă sunt totalmente aleatorii. Au însă calitatea de a sugera succesiunea în timp când de la particular s-a ajuns la generalizarea conceptului de Cultul Eroilor. Pentru timpuri mai îndepărtate este sufi cient să ne reamintim modul cum moşii şi strămoşii noştri au ştiut să dea cinstire celor care s-au manifestat ca vajnici apărători ai gliei străbune. Prin cântec, prin prăznuiri, prin Troiţe amplasate la încrucişări de drumuri lângă un pom şi o fântână faptele de bine erau perpetuate din generaţie în generaţie. Mai multe denumiri ale unor locuri sunt în directă relaţie cu asemenea fapte evidenţiind episoade din zbuciumata istorie a apărătorilor de moşie strămoşească în confruntările cu hălăduitorii permanent gata a smulge ce nu le aparţinea. Din vârf de munte şi până la vadurile marilor ape asemenea toponime sunt certă călăuză în a înţelege modul cum faptele de bine sau de aprigă urgie s-au fi xat în memoria comunităţilor fi ind perpetuate din generaţie în generaţie.

În cadrul acestui demers ne limităm însă la evocarea unor ilustre momente generate de sublimul act de participare în diverse modalităţi la dobândirea Independenţei de Stat a României.

Un prim exemplu îl constituie raportul colonelului Al. Gramont întocmit la 17 octombrie 1877 în faţa Plevnei prin care-l menţionează pe ostaşul Constantin Parpală din Regimentul 9 Dorobanţi, rănit grav la avanposturi, care, în momentul căderii, a strigat „Să trăiască România!” recomandând camarazilor săi să-i spună copilului său ca şi el să facă pentru Patrie, când va fi mare, la fel ca el.

EROII NEAMULUI – CONSEMNĂRI ÎN ARHIVE REFERITOARE LA EVOLUŢIA NOŢIUNII „CULTUL EROILOR”

Profesor Virgiliu Z. TEODORESCU

Evenimentele anilor 1877-1878 au antrenat la acţiune1, cu mici excepţii, întreaga sufl are românească, de la copii la bătrâni, femei şi bărbaţi doritori a fi într-un mod sau altul utili susţinerii combatanţilor. La ceasul bilanţului cele integrate ca statistici, justifi cat considerate de realizatori ca incomplete, sunt o dovadă concludentă a acestei solidarităţi la caz de nevoie. Şi acest avânt a mobilizat la timpul respectiv pe cei care material şi moral au participat la realizarea simbolurilor cinstirii Eroilor de la 1877-1878. Ne referim atât la cele realizate la sudul Dunării, cât şi pe teritoriul României.

Au fost totodată deceniile când treptat noţiunea de Cultul Eroilor a dobândit defi niri în concordanţă cu cele ale altor state Europene. Considerăm util a cita două formulări a lui Constantin Esarcu ce sunt şi vor fi bune călăuze a ne

înţelege istoria în general şi istoria simbolurilor evocatoare în special: „Monumentele, prin faptul că sunt destinate a perpetua memoria marilor momente ale unei naţiuni

arăt periodic scara lor morală. Ele indică cel mai înalt punct la care un avânt naţional a ridicat o generaţie şi invită, prin aceasta însuşi, generaţiile următoare a face sforţările necesare pentru a se menţine sau a se pune la un asemenea nivel” şi „Ceea ce face importanţă Plevnei este în aceea că în acea zi Românii au câştigat independenţa prin ei însăşi şi-au sancţionat-o prin sângele lor”.

Peste ani un monument de amploare a fost realizat prin preocuparea întregii sufl ări craiovene. Bănuţ cu bănuţ, strânşi prin variate formule, a permis comandarea unei mari compoziţii sculpturale artistului plastic Dumitru Pavelescu-Dimo2. A venit şi ziua inaugurării. Primăria oraşului Craiova lansa anticipativ invitaţia din partea primarului N.P. Guran, şi a secretarului general Nicolae Buşilă pentru 21 mai 1913 pentru a participa la dezvelirea monumentului comemorativ al războiului de la 1877-1878. La solemnitate participa regina Elisabeta şi alteţa sa regală principele Ferdinand.

„Un popor îşi merită Eroii viitorului în măsura în care îi respectă pe ai trecutului”.

Maurice de Waleff

Regele Carol al II-lea alături de Hamilcar Săndulescu

4 (58) 2012 document70

studii/documente

Evenimentele celui de al doilea deceniu al secolului al XX-lea au generat noi confl icte militare, cu noi pierderi de vieţi, cu evidenţierea unora dintre combatanţi prin faptele de vitejie şi sacrifi ciu. A fost contextul care a marcat etapa la care se ajunse ca preocupări anterioare să capete fi nalitate, însă multe din intenţii fi ind blocate pentru a fi reluate peste ani sau chiar abandonate. Ne limităm la citarea situaţiei de la Iaşi. Primăria oraşului, la 14 iunie 1914, lansa către cei din Comitetul de iniţiativă invitaţia pentru a participa la 2 iulie la consfătuirea pentru realizarea monumentului dedicat Eroilor de la 1877-1878 şi 1913. Se crease chiar o atmosferă competiţionară între comunităţile umane pentru a realiza aducerea în forul public a unor asemenea simboluri. Astfel la 29 aprilie 1914 Societatea „Ateneul Român”3 din Dorohoi solicita Primăriei oraşului mandatarea sumei de 1.000 lei, cu care se înscrisese pe lista de subvenţionare pentru monumentul Eroilor campaniei 1913.

Confl ictele de la cumpăna veacurilor XIX-XX au generat şi luări de poziţie în privinţa cinstirii Eroilor. Astfel căpitanul comandor Constantin Negru, în cadrul Societăţii „Tinerimea Română”4, în anul 1915 a ţinut o conferinţă referitoare la Cultul Eroilor neamului. Textul a fost publicat5 în anul respectiv.

Au fost anii când omul de cultură Zaharia Bârsan6 contura o semnifi cativă defi nire a termenului de eroism. El afi rma7: „Nu-s morţi, cei ce căzuta-au pe câmpul de onoare …S-au dus numai... pe drumul aprins de ideal”.

Anticipând intrarea României alături de puterile Antantei în anul 1916 s-a desfăşurat solemnitatea sfi nţirii monumentului8 Eroilor Regimentului 4 „Ilfov” nr. 21 amplasat în curtea Cazărmii respectivei unităţi bucureştene situată vizavi de Spitalul Militar Central. Lucrarea a fost modelată şi dăltuită în piatră de sculptorul Oscar Han9, care ca militar a fost încorporat în respectivul regiment. A fost amplasată în colţul curţii cu deschidere spre străzile General Gheorghe Angelescu (modifi cată denumirea în Ştefan Furtună ca azi să fi e Mircea Vulcănescu) şi Făgăraş. Actualmente prin lucrările de consolidare, adaptare întreprinse din 1985 în arealul fostei cazărmi este găzduit Muzeul Militar Naţional „Regele Ferdinand I”.

După Primul Război Mondial ca măsură de prezervare a terenurilor ce au fost părtaşe la bătăliile soldate cu numeroase victime umane s-a impus declararea10 lor ca intangibile de către diverşii întreprinzători. A fost primul pas, urmat de cel care a condus la constituirea Societăţii „Mormintele Eroilor”11 care cu minime resurse umane şi materiale s-a implicat într-o operă de anvergură menită a identifi ca răzleţele morminte, într-o primă etapă procedând la marcarea lor, ca apoi prin acţiunea de dezgropare creştinească să treacă la redepunerea lor în Cimitire ale Eroilor şi în cazurilor cu numeroase oseminte la găzduirea lor în mausolee ale Eroilor. O măsură binevenită care a intervenit în anul 1920 a fost adoptarea zilei de sărbătoare religioasă a Înălţării Domnului şi ca zi de cinstire12 anuală a Eroilor. Semnifi cativă este şi permanenta grijă a slujitorilor Bisericii Ortodoxe Române de a conlucra la această operă. Pilduitoare şi călăuzitoare şi în secolul al XXI-lea sunt cuvintele enunţate de patriarhul Miron Cristea la reşedinţa de la Dragoslavele, jud. Muscel, azi Argeş, la 20 august 1929: „Să ne dăm deci toţi conducătorii

popoarelor silinţa a contribui la înfrăţirea lor şi la paşnica rezolvare a aserţiunilor şi confl ictelor dintre ele şi pe timpul scurtei vieţuiri a omului pe acest pământ, împlinind porunca Sf. Scripturi: Şi pre pământ pace, între oameni bună învoire !” 13. Cităm în acest sens modul cum la nivelul Cancelariei mitropolitului primat Miron Cristea, din 1925 patriarh al B.O.R. s-au reunit treptat informaţiile referitoare la participarea clerului, a monahilor la identifi carea, marcarea, dezgroparea şi reînhumarea respectivelor oseminte. Această misiune şi-a asumat-o în deceniul al patrulea nemijlocit Dudu Velicu14, secretarul Cancelariei patriarhale. Societatea „Mormintele Eroilor” a dobândit pe parcursul anilor de activitate care a determinat-o în condiţiile de confruntare cu cei care nu respectau litera legii să facă demersuri pentru a dobândi noi

reglementări. Aşa s-a ajuns la constituirea Societăţii „Cultul Eroilor”, dar şi a unui colectiv de specialişti în cadrul Ministerului Cultelor şi Artelor, defi nit iniţial a fi Comisia Monumentelor Publice15. Au fost anii când cei implicaţi nemijlocit au realizat organizarea unor

1923. Ceremonialul reînhumarea Eroului Necunoscut în Parcul „Carol“

15 mai 1923. Plecarea cortegiului de la Mărăşeşti la Bucureşti

Statuia Eroului din Dorohoi

studii/documente

document 2012 4 (58) 71

ceremoniale deosebite menite a fi expresia cum generaţia înfăptuitoare a Marii Uniri ştia să-şi cinstească Eroii. Un efectiv examen l-a constituit amplul program16 de aducere în Capitala României a osemintelor Eroului Necunoscut. Prin etapele de dezhumare a celor 10 Eroi, din care un orfan de război a defi nit sicriul menit a fi reînhumat în Bucureşti, ceremoniile de la Mărăşeşti, parcurgerea solemnă a traseului spre Bucureşti, depunerea la Biserica Mihai Vodă pentru ca, a doua zi, la 17 mai 1923, să fi e solemn reînhumat în Parcul Carol I, a fost prilejul ca o numeroasă participare umană să aducă un ultim omagiu respectivului sicriu. Anii care au urmat a reunit în Parcul Carol numeroase grupuri de români, tineri şi vârstnici pentru a poposi în preajma acestui sacru simbol. Pentru ca fi ecare localitate să consemneze pentru viitorime numele Eroilor a fost elaborat un tablou care prin text şi imagini încorporate constituia ambientul solemn pentru integrarea numelor Eroilor. A fost o realizare pe care localităţile au achiziţionat-o pentru a o amplasa în primărie, biserică, şcoli. Asemenea panouri au dăinuit până în anii când prin preocuparea eliberatorilor ocupanţi au fost îndepărtate după 1947.

Semnifi cative considerăm şi raporturile din perioada interbelică cu foşti adversari în privinţa îngrijirii sau repatrierii osemintelor Eroilor de pe teritoriul românesc.

Din păcate încă din perioada interbelică au fost şi manifestări în neconcordanţă cu opinia publică, instituţiile abilitate întru a asigura buna îngrijire a acestor locuri de veci pentru Eroi. Au fost necesare reacţii prompte exprimate cu speranţa că vor curma asemenea comportamente. Omul politic, edilul gospodar Dem. I. Dobrescu17 a fost unul din cei care au luat poziţie pentru a stăvili asemenea necontrolate fapte în ultimă instanţă antiromâneşti.

Dezideratul de la 1878 pentru edifi carea unei reprezentative Catedrale a B.O.R. în Capitala României a revenit în atenţie în perioada interbelică. Susţinătorii au făcut numeroase demersuri, însă oculte acţiuni au trecut problema spre alte timpuri. În schimb, Mormântul Eroului Necunoscut a fost permanent în atenţie, o serie de revendicări implicând o diversitate umană la rezolvarea lor. Fie că a fost vorba de semnifi caţia cuvintelor încorporate în inscripţia de pe placa tombală, fi e că era necesară o candelă cu o fl acără perpetuă, clarifi cările, realizările au generat o manifestare categorică a opiniei publice. În 1934, o solemnitate a reunit o masivă participare umană la aprinderea Crucii-candelă de către colonelul Gabriel Marinescu, cavaler al Ordinului Militar „Mihai Viteazul”.

Evoluţia geopolitică a generat o diversitate de poziţii, de orientări. A fost contextul prin care o serie de intelectuali patrioţi şi-au defi nit poziţia faţă de apărătorii gliei străbune. Recurgem la un asemenea exemplu citându-l pe Nichifor Crainic18, un glas şi un condei de o fermitate indubitabilă, care afi rma „Educaţia naţională nu e cu putinţă fără cunoaşterea istoriei acestui neam, precum nu e cu putinţă fără cunoaşterea pământului românesc” 19.

Spre fi nalul deceniului al patrulea rapturile teritoriale impuse României, incapacitatea celor din conducerea destinelor ţării au impus adoptarea unor măsuri şi în privinţa Cultului Eroilor menite a fi de sprijin în noile condiţii catastrofale. Aşa s-a ajuns la o redimensionare a societăţii20, abilitată de a fi protectoarea acestor simbolice prezenţe în forul public. Aşezământul Naţional „Regina Maria” pentru Cultul Eroilor a avut contribuţii importante întru cinstirea Eroilor celui de al Doilea Război Mondial, însă multe din realizările sale din campania de Est au cunoscut o premeditată distrugere din partea oştirilor Armatei Roşii.

Au fost anii primelor decenii ale secolului al XX-lea când Cultul Eroilor a antrenat la acţiune lumea satelor şi a oraşelor, competiţia fi ind cuvântul de ordine în educarea, formarea noilor generaţii. Cele elaborate în scris la timpul acela putând fi supuse unei atente analize care să conducă la revigorarea acestor simţăminte în actualul veac.

Evocând aceste episoade pe care le considerăm trepte întru cunoaşterea evoluţia temei abordate, suntem datori a aminti că am fost permanent călăuziţi de pilduitoarele îndemnuri exprimate la timpul respectiv de savantul patriot Nicolae Iorga: „O civilizaţie sănătoasă trebuie să aibă o îndoită bază: cruţarea naturii şi cruţarea omului însuşi …Civilizaţia n-are dreptul de a prăda şi ea nu poate să se întoarcă împotriva ei însăşi, lucrând la împuţinarea acelei energii omeneşti de la care, în ultimă instanţă, pleacă orice”21.

Lor se alătură cuvintele mobilizatoare exprimate de istoricul Vasile Pârvan care apreciind faptele înaintaşilor subliniază ce înaltă misiune revine urmaşilor. A le prelua ca benefi c îndemn este o stringentă necesitate în anii de numeroase obstacole pe care-i trăim: „Morţii noştri, scumpii noştri morţi, ne îndeamnă să luptăm, spre a nu lăsa ca jertfa lor să fi fost zadarnică. Ei au dat viaţa lor. Dar pentru ca viaţa aceasta să fi e fructifi cată în viitor, e aşteptată munca noastră” 22.

Ceremonialul religios ofi ciat cu prilejul reînhumării Eroului Necunoscut

Mormântul Eroului Necunoscut (carte poştală interbelică colecţia Gelu Dae)

4 (58) 2012 document72

studii/documente

1 Virgiliu Z. Teodorescu, Cronică bucureşteană 1877-1878 – Locuri evocatoare, Editura Ministerului de Interne, Bucureşti 1997.2 Dimitrie C. Pavelescu-Dimo, alintat Tache (19 iunie 1870, Calafat, jud. Dolj - 1 decembrie 1944, Bucureşti). Părinţi: tatăl Costache Dimu, mama Damanda. A studiat în Bucureşti, în anii ultimului deceniu al secolului al XIX-lea, fi ind ultimul elev al sculptorului Ion Georgescu la Şcoala de Belle Arte. Rezultatele bune dobândite în pregătirea de viitor sculptor i-au facilitat trimiterea la specializare în Italia, la Florenţa, predilect ca sculptor monumentalist. Primele decenii ale secolelor XX l-au găsit în rândurile celor mai activi realizatori, participant la concursuri, adjudecând şi fi nalizând lucrări care au onorat forul public, expozant la manifestările timpului. A manifestat preocupări pentru preconizatele monumente Mihai Viteazul la Călugăreni, Mihail Kogălniceanu la Iaşi ş.a. O lucrare de amploare a realizat-o pentru Craiova pentru a cinsti actul Independenţei României. Din păcate, monumentul a fost înlăturat din forul public după anul 1947. O soartă asemănătoare au avut şi lucrări care evocau o serie de personalităţi ale vieţii politice şi artistice. Azi monumente ca cele de la Calafat, Brăila, Piteşti, Târgovişte sunt o evidentă prezentare a artistului. Lor li se alătură demonstrativ, relevând modul de abordare a temei tratate, lucrări în prezent ignorate. Lor se alătură şi o serie de monumente funerare prezente în diverse localităţi (Caracal, Calafat, Piteşti, Brăila, Slatina, Focşani, Bucureşti, Rucăr) şi mai ales cele găzduite în muzeele din România şi străinătate. O lucrare monografi că se impune a fi realizată ca act de respect pentru acest înaintaş făuritor de valori ale Patrimoniului Cultural Naţional.3 Ateneul Român din Dorohoi a rezultat din dorinţa expresă a unui mănunchi de intelectuali doritori de a promova actul cultural. Iniţiatorul şi catalizatorul tuturor energiilor a fost G.G. Burghele. Pe parcursul anilor de activitate ale primelor decenii ale secolului al XX-lea ateneiştii dorohoieni au obţinut remarcabile rezultate. Printre altele au înfi inţat la 27 octombrie 1913 biblioteca publică „Spiru C. Haret”, au iniţiat şi adus în forul public monumente pentru cinstirea lui Mihail Kogălniceanu, V.A. Urechia. 4 Societatea ştiinţifi că literară „Tinerimea Română” a fost creată în condiţiile promovării Independenţei de Stat, din iniţiativa elevilor de la liceul „Matei Basarab”, promotor fi ind Nae S. Dumitrescu care, ulterior, îmbrăţişând cariera didactică a preluat conducerea acesteia timp de decenii. Pentru o bună desfăşurare a activităţii, pe parcursul anilor, statutul a fost modifi cat, făcându-se totodată, în 1897, demersurile pentru a-i fi recunoscut regimul juridic, respectiv pentru a primii calitatea de persoană morală şi juridică. Era evocată activitatea deja desfăşurată şi erau sumar prezentate obiectivele de viitor. Astfel, după dezbaterile din cadrul celor două Camere ale Parlamentului României, prin Decretul Regal nr. 496 din 21 februarie 1896, i-a fost recunoscut statutul de persoană morală. Iniţiatorii s-au bucurat de un larg sprijin din partea intelectualităţii timpului pentru a persevera pe drumul depistării şi afi rmării elementelor valoroase care, prin inteligenţă şi dragoste de muncă, puteau contribui la progresul societăţii româneşti, la realizarea educaţiei patriotice a tinerelor generaţii. Obiectivul prioritar al societăţii a fost stimularea elevilor merituoşi. Pentru evidenţierea calităţilor acestora au fost iniţiate concursuri pe ramuri de activitate, acordându-se diverse premii, inclusiv medalii.5 Căpitan-comandor C. Negru, Cultul Eroilor neamului, colecţia Biblioteca Tinerimea Română nr. 2, octombrie 1915. 6 Zaharia Z. Bârsan (23 ianuarie 1878, Sânpetru, jud. Braşov - 13 decembrie 1948, Bucureşti, cimitirul Sf. Vineri). Studii liceale la

Braşov, conservatorul la Bucureşti, specializare la Viena şi Berlin, actor la Teatrul Naţional din Bucureşti, primul director al Teatrului Naţional din Cluj (1919-1927), poet, dramaturg, memorialist, epigramist, carieră universitară la Conservatorul din Cluj, publicist. Cea mai importantă operă a sa este poemul dramatic în trei acte „Trandafi rii roşii” (1915).7 Zaharia Bârsan, Glasurile Patriei, pp. 202-203.8 Statuia redă un ostaş cu drapelul ţării desfăşurat, ţinându-l cu mâna stângă, iar cu dreapta ridicată ţine arma.9 Oscar Han (3 decembrie 1891, Bucureşti - 14 februarie 1976, Bucureşti). Studii la Şcoala de Belle Arte din Bucureşti, elev al lui Dimitrie Paciurea, sculptor monumentalist, debut în 1924, permanentă prezenţă în expoziţiile colective din ţară şi străinătate, critic de artă, carieră didactică universitară. Inspirat de faptele cunoscute ca participant la Primul Război Mondial, expune la Iaşi lucrări, refl ectând situaţiile trăite. Realizează şi donează monumentul „Pe aici nu se trece” amplasat la bifurcaţia şoselelor de la Tişiţa, lângă Mărăşeşti. Participând la concursurile pentru desemnarea realizatorului/realizatorilor monumen-telor regilor Carol I şi Ferdinand I, juriul îi acordă premiul I, dar nu şi comanda realizării monumentelor. Lezat, a făcut diverse demersuri şi a publicat virulente articole împotriva unei asemenea încălcări ale eticii. Munca de mai bine de patru decenii s-a concretizat prin numeroase prezenţe ale lucrărilor sale în forul public, în muzeele şi colecţiile de artă plastică.10 Decret-lege pentru exproprierea terenurilor cu mormintele Eroilor, „Monitorul Ofi cial”, Bucureşti, nr. 20 din 29 aprilie 1920; Legea pentru cinstirea memoriei Eroilor, „Monitorul Ofi cial”, Bucureşti, nr. 119 din 2 septembrie 1920;Decretul pentru reglementarea regimului Cimitirelor pentru Eroi, „Monitorul Ofi cial”, Bucureşti, nr. 127, 27 august 1925.11 Societatea „Mormintele Eroilor” este forma evoluată a ceea ce au fost preocupările din timpul Primului Război Mondial, când au fost luate primele măsuri de către Ministerul de Război pentru a marca locurile unde au fost îngropaţi cei căzuţi la datorie. Precaritatea materialelor folosite pentru marcarea acestor locuri, de multe ori răvăşite chiar de acţiunile ulterioare ale frontului, au provocat în anii următori deseori mari difi cultăţi de identifi care a mormintelor respective. După încetarea ostilităţilor s-a impus necesitatea ca misiunea să fi e încredinţată unui organism care, prin modul de organizare, să asigure îndeplinirea următoarelor principale obiective: descoperirea mormintelor din zonele unde s-au desfăşurat bătăliile anilor 1916-1919; reunirea osemintelor în cimitire şi mausolee asigurându-se o bună îngrijire a acestora. Măsura adoptată era în directă concordanţă şi cu prevederile tratatelor de pace. Prin Decret-lege nr. 4.106, la 12 septembrie 1919 a fost recunoscută calitatea de persoană morală a societăţii „Mormintele Eroilor“căzuţi în război. Vezi Decretul pentru modifi carea statutelor societăţii „Mormintele Eroilor”, „Monitorul Ofi cial” nr. 15 din 20 ianuarie 1926.12 Decretul-Lege pentru fi xarea zilei de comemorare a Eroilor în ziua Înălţării Domnului, „Monitorul Ofi cial” nr. 24 din 4 mai 1920.13 „România Eroică” Bucureşti, nr. 9, septembrie 1929, p. 7.14 Velicu Dudu (4 iunie 1905, Ciocăneşti, jud. Ialomiţa - 1977), studii teologice la Bucureşti şi Varşovia, specializare Strassbourg, secretar particular al patriarhului Miron Cristea, ulterior a devenit secretarul lui Eugen Cristescu, directorul Serviciului Special de Informaţii în perioada anilor 1941-1944. După 23 august, a lucrat în Ministerul Cultelor şi a frecventat antecamera, uneori şi biroul patriarhului Nicodim Munteanu, carieră ecleziastică, organizator şi salvator al arhivei Miron Cristea, publicist. În anii 1951-1956 a fost deţinut în lagărul de la Bragadiru.

NOTE

studii/documente

document 2012 4 (58) 73

THE NATION HEROES – WRITINGS IN THE ARCHIVES REGARDING

THE NOTION EVOLUTION OF “HEROES CULT” – VIRGILIU Z. TEODORESCU

Abstract:In the 20th century Romania was one of the modern nations that honored its heroes. Our ancestors

commemorated them by legends, roadside crosses or wells. Th e initiatives of the societies or settlements in interwar materialized in cemeteries, statues and mausoleums.

Keywords: war, statue, hero, monument, sculpture

15 Comisia Monumentelor Publice a fost înfi inţată prin Decizia Ministerului Cultelor şi Artelor nr. 45.413 din 14 noiembrie 1929, publicată în „Monitorul Ofi cial” nr. 52 din 5 martie 1930. Ulterior, a fost elaborat şi adoptat Decretul pentru modifi carea statutului Societăţii „Cultul Eroilor”, publicat în „Monitorul Ofi cial” nr. 247 din 1 noiembrie 1930. În deceniul următor, s-au făcut retuşuri de natură legislativă, devenind Comisia Superioară a Monumentelor Publice care în domeniul legislativ, organizatoric au condus la instituirea unor raporturi mai ferme cu diverşii comanditari, menite să permită aducerea în forul public a unor prestigioase realizări monumentale.16 „Eroul Necunoscut” - simbol al vitejiei, al jertfei şi al gloriei naţionale. Vine din armata celor 800.000 de Eroi care s-au jertfi t pentru înfăptuirea idealului unităţii naţionale. Lângă mormântul Eroului Necunoscut, generaţiile de astăzi şi de mâine vor regăsi atmosfera sfântă a dragostei de neam şi a jertfei pentru ţară. Prin evocarea faptelor vom învăţa ceea ce datorăm propriei noastre conştiinţe. La 13 mai au fost aduse la Mărăşeşti cu vagoane speciale osemintele a 10 Eroi Necunoscuţi dezgropaţi din locurile de luptă: Mărăşeşti, Topraisar, Chişinău, Jiu, Azuga, Predeal, Muscelu, Mărăşti, Cerna şi Târgu Ocna. Sicriele au fost duse şi depuse la biserica Adormirea Maicii Domnului. A fost dat Onorul de către o Companie de Onoare cu drapel. La 14 mai 1923, în prezenţa ministrului de Război, generalul Gheorghe Mărdărescu s-a procedat la alegerea sicriului Eroului Necunoscut. Alegerea a fost făcută de elevul Amilcar C. Săndulescu, din clasa I-a a Şcolii Militare din Craiova, orfan de război, fruntaş la învăţătură. Acesta a îngenuncheat în faţa unuia din sicrie şi a spus: „Acesta e tatăl meu!”. Cele 9 sicrie au fost apoi purtate şi reînhumate la cimitirul local. La 15 mai, cu un tren special sicriul a fost purtat spre Bucureşti. În compunerea trenului erau vagoane care transportau pe ofi ţeri cavaleri ai Ordinului Militar „Mihai Viteazul”. Pe un vagon platformă era aşezat sicriul Eroului Necunoscut însoţit de o gardă militară care a făcut de strajă. Scurte opriri în gări au permis întâmpinarea cu fl ori şi coroane de mulţimea impresionată de ceremonia organizată. Bucureştiul s-a pregătit să facă o primire demnă Eroului Necunoscut. La Gara de Nord era prezentă o mare de oameni. Trenul a sosit la ora 16. La Bucureşti au venit delegaţiile cu drapelele regimentelor, delegaţii societăţilor foştilor luptători, a văduvelor şi invalizilor, a şcolilor militare. A participat şi un detaşament de marinari italieni de pe vasul „Muggia” ancorat la Galaţi. Sicriul a fost transportat pe străzile Capitalei pe un afet de tun împodobit cu fl ori. S-a îndreptat spre biserica Mihai Vodă. La ora 18 a fost depus pe un catafalc în pridvorul bisericii. Pavoazarea curţii ansamblului Mihai Vodă s-a făcut după schiţele elaborate de pictorul Arthur Verona. Pridvorul era drapat cu tricolorul românesc. Sicriul era păzit permanent de o Gardă de Onoare.

Joi, strada Arhivelor, începând din str. Mihai Vodă era ocupată pe o parte şi pe alta de elevii şcolilor din marina italiană veniţi să dea onorul Eroului Necunoscut. A participat şi un grup de veterani de la 1877-1878. Erau prezente grupuri de marinari englezi, americani, italieni de pe vasul englez „Glasword”. La orele 12 timp de 2 minute a fost o linişte, tăcerea marcând coborârea în mormânt. Au fost depuse coroane din partea Guvernelor Franţei, Angliei, Americii, Italiei, Greciei, Poloniei, Japoniei, Cehoslovaciei, Austriei, Portugaliei, Belgiei. Au fost depuse şi 2 coroniţe: una de aur din partea regelui Alexandru al Iugoslaviei, alta din argint din partea Guvernului Sârbo-Croato-Slovac. Pe piatra de mormânt textul: Aici doarme fericit întru Domnul Ostaşul Necunoscut, săvârşit din viaţă în jertfa pentru unitatea neamului românesc. Pe oasele lui odihneşte pământul României întregite 1916-1919. Cele 3 înalte distincţii străine cu care a fost decorat Eroul Necunoscut: „Crucea de Război” (Franţa); „Virtutea Militară” (Polonia); „Virtutea Militară” (România). Salutul a fost dat cu 101 lovituri de tun.17 Demetru (Dem) I. Dobrescu (ianuarie 1869, Jilava, jud. Ilfov -1948). Studii la Bucureşti, licenţa în drept, doctorat la Paris, carieră juridică, administrativă, preşedinte al Comisiei Interimare (5 februarie 1929 - 30 octombrie 1930), al 51-lea primar general al Capitalei (31 octombrie 1930 - 18 ianuarie 1934), om politic, deputat, senator, membru fondator al: Ligii drepturilor omului, Ligii contra tăcerii, publicist. 18 Nichifor Crainic (Ion Dobre) (23/24 noiembrie 1889, Bulbucata, jud. Vlaşca, azi Giurgiu - 20 august 1972, Casa Scriitorilor, Complex Mogoşoaia, cimitirul Sf. Vineri, Bucureşti). Studii teologice la Seminarul şi Universitatea Bucureşti şi fi lozofi ce la Viena, carieră universitară la Chişinău şi Bucureşti în domeniul teologiei, secretar general al Facultăţii de Teologie din Bucureşti. A desfăşurat o prestigioasă activitate în domeniul gazetăriei la diverse ziare şi reviste („Cuvântul”, „Curentul”, „Flamura” ş.a.) A iniţiat şi condus ziarul „Calendarul” în perioada anilor 1932-1938 şi a condus săptămânalul „Sfarmă piatră” în perioada 1935-1942. Timp de 18 ani a coordonat activitatea revistei „Gândirea”. Om politic, deputat, în 1941 ministrul Propagandei Naţionale. În anul 1947 a fost arestat şi închis la Aiud, fi ind eliberat în anul 1962. 19 Să ne cultivăm conştiinţa Eroică, în „Poliţia Română”, Bucureşti, anul II, nr. 1-2, ianuarie-februarie 1940, pp. 2-4.20 Aşezământul Naţional „Regina Maria” pentru Cultul Eroilor 1940-1948. Decretul-lege nr. 2533 asupra regimului mormintelor şi operelor comemorative de război, „Monitorul Ofi cial” nr. 176 din 1 august 1940, p. 3928. Legea asupra regimului monumentelor şi operelor comemorative de război din 27 august 1940, „Monitorul Ofi cial” nr. 176 din 1 august 1940.21 Nicolae Iorga, O civilizaţie de zădărnicie şi risipă, 1936.22 Vasile Pârvan, Memoriale, Cultura Naţională, Bucureşti, 1923.

4 (58) 2012 document74

studii/documente

În şedinţa din 22 septembrie 1989 a Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R., Elena Ceauşescu a încercat să amâne semnarea de către soţul său a decretului prezidenţial privind stabilirea preţurilor de producţie şi de livrare a avionului de şcoală şi antrenament IAR-99 „Şoim”.

Intervenţia Elenei Ceauşescu într-un proiect important al industriei aeronautice româneşti este evidentă. Spre deosebire de soţul său, care cunoaştea modul de alcătuire a preţului pentru un produs, Elena Ceauşescu era total depăşită de situaţie. Cu toate acestea, „tovarăşa academician doctor inginer”, preşedinte a Consiliului Naţional pentru Ştiinţă şi Tehnologie, se implica în diferite discuţii fără să aibă un bagaj elementar de cunoştinţe, generând situaţii tragi-comice.

Pentru a elucida misterul atitudinii respective, putem face apel la stenograma şedinţei Biroului Permanent al Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R. din 5 decembrie 1986, unde s-a discutat despre modul de stabilire a preţului avionului IAR-99 (din seria zero). În cursul acelei reuniuni, Elena Ceauşescu a intervenit tam-nesam în discuţia dintre soţul său şi Marin Nedelcu, ministrul Industriei Construcţiilor de Maşini, declarând iritată: „Acest material (proiectul decretului prezidenţial – n.n.) nu a trecut pe nicăieri; îl păstrează secret şi apoi prezintă ce cer. Nu se poate aşa! Materialul nu a fost văzut de nimeni. (...)

Nici avioanele pentru aviaţia civilă nu le-au prezentat cum trebuie; îl prezintă pe bucăţi. Trebuie prezentat separat. (...)

Să prezinte comparaţiile (între costurile de producţie ale avioanelor Aermacchi MB-339, IAR-93 şi IAR-99 – n.n.)”1.

Din documentul respectiv rezultă faptul că Elena Ceauşescu era supărată deoarece subordonaţii soţului său au prezentat direct acestuia proiectul decretului prezidenţial, fără să o întrebe şi pe ea despre decizia ce urma să fi e adoptată.

Trei ani mai târziu, în momentul în care s-a

ATITUDINEA ELENEI CEAUŞESCU FAŢĂ DE PROGRAMUL DE CONSTRUIRE A AVIONULUI DE ŞCOALĂ IAR-99 „ŞOIM”

Locotenent-colonel (r) dr. Petre OPRIŞ

ajuns la fabricarea în producţie de serie a avionului IAR-99, Elena Ceauşescu a intervenit din nou. Deşi a fost deranjat de atitudinea iresponsabilă a soţiei sale, Nicolae Ceauşescu a aprobat proiectul respectiv, încercând totodată să menajeze orgoliul consoartei sale prin „indicaţia de a se analiza în continuare posibilitatea reducerii costurilor de producţie”2.

Până în luna septembrie 1989, la uzina de la Craiova au fost fi nalizate zece avioane IAR-99. Emil Bobu a raportat lui Nicolae Ceauşescu, la 18 septembrie 1989, faptul că „două (IAR-99, prototipuri – n.n.) s-au livrat şi decontat cu benefi ciarul (Ministerul Apărării Naţionale – n.n.) în 1987 la 58.105 mii lei/bucată3, două s-au livrat şi decontat în 1988 şi unul în 1989 la nivelul preţului din proiectul de decret (50,66 milioane lei – n.n.), iar cinci avioane sunt în stoc”4.

Totodată, Nicolae Ceauşescu a fost informat că preţul de livrare la export a avionului IAR-99, propus de constructor, era de 3,9 milioane dolari – având un curs de revenire de 14,1 lei/dolar5.

Aparate similare realizate în alte state aveau, în aceeaşi perioadă, următoarele preţuri: MB-339 – 4,058 milioane dolari (avionul era fabricat de fi rma italiană „Aermacchi”); C-101 „Aviojet” – 3,9 milioane dolari (compania spaniolă CASA); Aero L-39 „Albatros” – 3,3 milioane dolari (fi rma cehoslovacă „Aero Vodochody”); Soko G-4 „Super Galeb” – 3,5 milioane dolari6.

Potrivit planifi cării prezentate lui Nicolae Ceauşescu de către Emil Bobu la 18 septembrie 1989, până la sfârşitul anului 1989 urma să fi e realizat la Craiova încă un avion IAR-99, iar în anul 1990 alte 24 de aparate de şcoală7. Acestea trebuiau să înlocuiască avioanele similare de producţie cehoslovacă (Aero L-29 „Delfi n” şi Aero L-39 „Albatros”), afl ate în dotarea unităţilor militare române.

Principala problemă apărută la toate avioanele IAR-99 fabricate până în anul 1990 a fost sistemul hidraulic deoarece pentru realizarea acestuia s-au utilizat materiale de slabă calitate.

studii/documente

document 2012 4 (58) 75

* * *ANEXA nr. 1

5 decembrie 1986, Bucureşti

STENOGRAMAşedinţei Biroului Permanent al Comitetului

Politic Executiv al C.C. al P.C.R., din ziua de 5 decembrie 1986

Şedinţa a fost prezidată de tovarăşul Nicolae Ceauşescu, secretar general al Partidului Comunist Român.

Au participat tovarăşii: Constantin Dăscălescu, Elena Ceauşescu, Manea Mănescu, Gheorghe Rădulescu, Emil Bobu, Gheorghe Oprea.

Au fost invitaţi tovarăşii: Constantin Nicolae, Ion Păţan, Vasile Milea, Dimitrie Ancuţa, Marin Nedelcu.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Punctul 1. Preţul de producţie şi de livrare pentru avionul de şcoală, antrenament şi atac la sol IAR-99.

Aici se prevede că trebuie să importăm materiale în valoare de 11 milioane. Sunt prevăzute şi materialele ce le luăm din Iugoslavia?

Tov. Marin Nedelcu: Da.Tov. Nicolae Ceauşescu: Atunci prezentaţi

separat ce este în cooperare cu Iugoslavia, pentru că acesta nu mai este import. Înseamnă că nu importăm.

Sigur, este socotit pe devize convertibile, dar nu este import.

Tov. Marin Nedelcu: Prezentăm separat.Tov. Nicolae Ceauşescu: Facem avionul în

cooperare.Tov. Marin Nedelcu: Avionul IAR-99 foloseşte

subansamble de la avionul IAR-93.Tov. Nicolae Ceauşescu: Motorul îl facem

împreună cu iugoslavii şi, de asemenea, anumite subansamble. Nu este tot una!

Tov. Marin Nedelcu: Prezentăm separat.Tov. Nicolae Ceauşescu: Neapărat! Trebuie

prezentat ce este, în cadrul cooperării, cu Iugoslavia şi ce este propriu-zis import pe devize convertibile. Noi facem calculele pe devize convertibile aşa cum am spus – dar trebuie să prezentaţi separat, pentru că altfel reiese că importăm totul.

Tov. Elena Ceauşescu: Acest material nu a trecut pe nicăieri; îl păstrează secret şi apoi prezintă ce cer. Nu se poate aşa! Materialul nu a fost văzut de nimeni.

Tov. Nicolae Ceauşescu: De cei care se ocupă de armată.

Tov. Elena Ceauşescu: Are trecut tot importul. Cum este stabilit?

Tov. Nicolae Ceauşescu: Importul militar este trecut la general.

Tov. Elena Ceauşescu: Atunci îl aprobăm aşa?

1987. Avionul subsonic de şcoală şi antrenament IAR 99 Şoim

4 (58) 2012 document76

studii/documente

Tov. Nicolae Ceauşescu: Aici se cere aprobare pentru preţul de producţie şi de livrare al avionului.

Tov. Elena Ceauşescu: Preţul este legat şi el de ceva. Trebuie să se clarifi ce toate problemele.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Să se clarifi ce: ce este în cooperare cu Iugoslavia şi ce este import pe devize convertibile.

Tov. Marin Nedelcu: Am înţeles, tovarăşe secretar general.

Tov. Elena Ceauşescu: Nici avioanele pentru aviaţia civilă nu le-au prezentat cum trebuie; îl prezintă pe bucăţi. Trebuie prezentat separat.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Voi daţi aici – în material – comparaţii din punct de vedere al caracteristicilor tehnico-constructive şi funcţionale ale avionului, dar nu daţi şi comparaţii din punct de vedere al costului; cât ne costă.

Tov. Marin Nedelcu: Prezentăm şi costurile.Tov. Nicolae Ceauşescu: Daţi numai datele tehnice

comparativ cu avionul IAR-93 şi cu avionul „Aermacchi MB-339”, dar nu mai daţi şi comparaţiile cu costurile; adică cât costă şi unul şi celălalt, ca să vedem ce se întâmplă.

Tov. Marin Nedelcu: Noi avem aprobat costul pentru avionul IAR-93, avion produs în ţară, dar de la avionul „Aermacchi MB-339” nu avem elemente legate de cost.

Tov. Nicolae Constantin: Putem să prezentăm preţurile de vânzare.

Tov. Elena Ceauşescu: Preţul de vânzare este altceva!

Tov. Nicolae Ceauşescu: Şi preţul de livrare înseamnă preţul de vânzare.

Tov. Elena Ceauşescu: Să prezinte comparaţiile.Tov. Nicolae Ceauşescu: Aici intră şi benefi ciul,

intră totul.Atunci să clarifi căm aceste probleme şi după aceea

să aprobăm.Tov. Marin Nedelcu: Am înţeles, tovarăşe

secretar general. Prezentăm problema importurilor şi comparaţiile respective.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Punctul 2. Stabilirea preţului de producţie şi de livrare pentru transportor[ul] amfi biu-blindat TAB-C 4x4.

Sunteţi de acord cu ce se propune aici în legătură cu preţurile. Aveţi ceva de spus?

Reiese că acest nou transportor este ceva mai ieftin.

Tov. Marin Nedelcu: Aşa este, tovarăşe secretar general.

Tov. Elena Ceauşescu: În material – şi nu înţeleg acest lucru – se propune ca preţurile de producţie şi de livrare să fi e stabilite de către Ministerul Industriei Construcţiilor de Maşini cu acordul Ministerului Apărării Naţionale. Cum se poate asta?!

Tov. Vasile Milea: Tovarăşă Ceauşescu, noi avem stabilită o Comisie specială care, împreună cu Ministerul Industriei Construcţiilor de Maşini şi cu Comitetul de Stat al Planifi cării, stabileşte preţurile variantelor de echipare. De fapt şi aici am redus cu 80 mii lei.

Avionul IAR-93 la decolare

studii/documente

document 2012 4 (58) 77

Tov. Elena Ceauşescu: Voi propuneţi ca preţurile de producţie şi de livrare ale variantelor de echipare să fi e stabilite de către Ministerul Industriei Construcţiilor de Maşini – pagina 2 – cu acordul Ministerului Apărării Naţionale, prin adăugarea sau scăderea din preţul produsului standard a valorii echipamentelor cu preţuri legal stabilite.

Tov. Vasile Milea: În sensul că în locul unui tip de staţii – spre exemplu punem un alt tip de staţie, dar în cadrul aceluiaşi preţ aprobat.

Tov. Ion Păţan: Numai în cadrul preţului aprobat.Tov. Vasile Milea: În locul unei staţii de 30 mii

punem alta de 20 mii.Tov. Elena Ceauşescu: Voi spuneţi prin „adăugare

sau scădere”.Tov. Gheorghe Rădulescu: O dată ce preţul este

stabilit, atunci ce preţuri să mai stabilească. Dacă propun să adauge sau să scadă, înseamnă să hotărască ceva şi nu este bine să hotărască ei. Deci este calcul pe preţul deja stabilit, se calculează deja pe ceva stabilit.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Spre exemplu, în loc de o staţie pun o mitralieră, dar intră în preţul care este stabilit.

Tov. Gheorghe Rădulescu: Să nu mai scrie că este „stabilit”.

Tov. Elena Ceauşescu: Nu este clar.Tov. Gheorghe Rădulescu: Primul „stabilit” din

text este bun, al doilea „stabilit” nu este bun.Tov. Nicolae Ceauşescu: Dacă, de exemplu, pune

o mitralieră în plus înseamnă că intră în calcul această mitralieră.

Tov. Vasile Milea: Şi scrie, tovarăşe secretar general, „prin adăugarea sau scăderea din preţul produsului standard ...”.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Am înţeles.Tov. Nicolae Constantin: Să se treacă „calculate”.Tov. Gheorghe Rădulescu: În orice caz nu este bun

aici cuvântul „stabilit”.Tov. Elena Ceauşescu: Trebuie să se precizeze mai

clar.Tov. Ion Păţan: Totul intră în preţul aprobat.Tov. Nicolae Ceauşescu: Să se precizeze, conform

legii, ce înseamnă şi să fi m de acord. De acord? (Toţi tovarăşii sunt de acord).

Tov. Elena Ceauşescu: Nu are import?Tov. Marin Nedelcu: Nu are nici un fel de import,

este integrat în ţară.Tov. Nicolae Ceauşescu: Alte probleme? Dacă nu

mai sunt, atunci cu asta ridicăm şedinţa.(Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond C.C.

al P.C.R. – Cancelarie, dosar 93/1986, ff . 5-8. Petre Opriş, Industria românească de apărare. Documente (1950-1989), Editura Universităţii Petrol-Gaze din Ploieşti, 2007, pp. 357-360).

* * *ANEXA nr. 2

22 septembrie 1989, Bucureşti.

STENOGRAMAşedinţei Comitetului Politic Executiv al C.C. al

P.C.R. din ziua de 22 septembrie 1989.Şedinţa a fost prezidată de tovarăşul Nicolae

Ceauşescu, secretar general al Partidului Comunist Român, preşedintele Republicii Socialiste România.

La şedinţă au participat tovarăşii: Bobu Emil, Ceauşescu Elena, Ciobanu Lina, Coman Ion, Dăscălescu Constantin, Dincă Ion, Dobrescu Miu, Fazekaş Ludovic, Mănescu Manea, Niculescu Paul, Oprea Gheorghe, Pană Gheorghe, Popescu Dumitru, Rădulescu Gheorghe, Andrei Ştefan, Bălan Radu, Ceauşescu Nicu, David Gheorghe, Frăţilă Ion, Gere Mihai, Ghiţulică Maria, Gâdea Suzana, Marina Mihai, Matei Ilie, Milea Vasile, Moga Ioachim, Mureşan Ana, Pacoste Cornel, Petrescu Barbu, Postelnicu Tudor, Preoteasa Petre, Radu Constantin, Radu Ion, Szasz Iosif, Ştefănescu Traian Ion, Toma Ioan, Totu Ioan, Ursu Ion.

La şedinţă au fost invitaţi tovarăşii: Bărbulescu Vasile, Curticeanu Silviu şi Sîrbu Ion, primii secretari ai comitetului judeţene de partid, miniştri şi alte cadre de conducere din economie.

Şedinţa a început la ora 10.30.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Aţi văzut ordinea de zi, tovarăşi?

Începem, însă, cu realizarea planului pe această lună, pe 20 de zile. (...)

PUNCTUL 3Stabilirea preţurilor de producţie şi de livrare

pentru avionul IAR-99

Tov. Elena Ceauşescu: Trebuie să analizăm.Tov. Nicolae Ceauşescu: A mai fost o dată

analizat.Tov. Elena Ceauşescu: Sunt multe importuri.Tov. Nicolae Ceauşescu: Avionul se produce în

cooperare cu Iugoslavia şi cam 50 la sută facem noi, 50 la sută fac ei. Nu ştiu acum cum este şi cum s-a ajuns?

Tov. Eugeniu Rădulescu: Tot aşa este.Tov. Elena Ceauşescu: Ar trebui să vadă raporturile

acestea.Tov. Nicolae Ceauşescu: Este cooperarea. Aici este

preţul de vânzare în ţară. El producându-se în cooperare este aprobat acordul şi este stabilit cam 50 la sută facem noi, 50 la sută fac ei. Acesta este sistemul de lucru.

4 (58) 2012 document78

studii/documente

1 Arhivele Naţionale Istorice Centrale (în continuare: A.N.I.C.), fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar 93/1986, f. 5-6; Petre Opriş, Industria românească de apărare. Documente (1950-1989), Editura Universităţii Petrol-Gaze din Ploieşti, 2007, p. 358.2 A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar 58/1989, f. 3.3 Iniţial, în şedinţa din 5 decembrie 1986 a Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R., s-a propus preţul de 59,8 milioane lei. Nicolae Ceauşescu nu a fost de acord cu acesta şi a ordonat scăderea costurilor de fabricaţie. Petre Opriş, op.cit., p. 335. Pentru detalii, vezi primul document anexat.4 A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar 59/1989, f. 275. În programul de fabricaţie, stabilit în luna noiembrie 1986, a fost prevăzută construirea şi livrarea unui număr de 50 de aparate IAR-99 (cu 10 avioane în cadrul seriei zero). Întreaga producţie a fost destinată unităţilor de aviaţie ale Ministerului Apărării Naţionale, iniţial neexistând o variantă pentru export. Pentru detalii privind caracteristicile tehnico-tactice ale avioanelor IAR-93 B (varianta cu dublă comandă), IAR-99 şi Aermacchi MB-339, precum şi modul de formare a preţului aparatului de şcoală IAR-99 la sfârşitul anului 1986 (59,8 milioane lei), ibidem, dosar 93/1986, f. 2-3; 5-7; 9-19.5 Preţul respectiv a fost stabilit după ce Nicolae Ceauşescu a hotărât, la reuniunea din 23 noiembrie 1988 a Biroului Permanent al Comitetului Politic Executiv, să fi e revăzute „costurile şi preţurile pentru avionul IAR-99 pe baza caracteristicilor tehnico-tactice, comparativ cu produsele similare din străinătate”. Ibidem, dosar 59/1989, f. 276.6 A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar 59/1989, f. 280. Prototipul avionului iugoslav Soko G-4 „Super Galeb” („Super Pescăruş”) a decolat pentru prima dată la 17 iulie 1978. După circa patru ani de teste, aparatul respectiv a intrat în producţia de serie, fi ind realizate 123 de exemplare. Cu ajutorul unui motor Rolls-Royce Viper Mk. 632-46, Soko G-4 putea atinge o viteză maximă de 901 km/h (0,86 Mach) şi un plafon de serviciu de 15.000 de metri.7 Avionul IAR-99 se aseamănă foarte mult cu „Super Pescăruşul” realizat la uzina iugoslavă „Soko” din Mostar. Spre deosebire de „fratele” său, prototipul avionului IAR-99 a decolat pentru prima dată la 21 decembrie 1985, fi ind pilotat de locotenent-colonelul Ştefănel Vagner.

THE ATTITUDE OF ELENA CEAUŞESCU REGARDING THE PROGRAM OF „HAWK” IAR-99 AIRPLANE – LIEUTENANT-COLONEL (R.) PETRE OPRIŞ, PH.D.

IAR 99 is a modern advanced jet trainer and light attack aircraft capable of performing close air support and reconnaissance missions. Th e IAR 99 was intended to replace the Aero L-29 Delfi n and L-39 Albatros as trainer from the Romanian Air Force inventory. Th e aircraft has a modern design, with tapered wings and a swept back tail unit. A large blade-type antenna installed beneath the nose on the port side of the fuselage gives the IAR 99 trainer a distinctive appearance.

Keywords: IAR 99, aircraft, air support, Elena Ceauşescu, Nicolae Ceauşescu

Tov. Elena Ceauşescu: Trebuie să vedem precis cât facem noi şi cât fac ei.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Este stabilit o dată! Acum nu discutăm acest lucru, ci discutăm preţul.

Dacă asupra preţului, tovarăşi, aveţi ceva de spus?Tov. Elena Ceauşescu: 14 lei cursul de revenire;

cursul de revenire este mare.Tov. Nicolae Ceauşescu: Să-l aprobăm acum aşa,

cum este propus şi să mai analizăm pe linie economică cheltuielile materiale, reducerea costurilor.

Tov. Ion Traian Ştefănescu: Aş avea o rugăminte, pentru avionul IAR-23 este aprobată decontarea şi raportarea ca producţie marfă pe faze. Aş ruga, dacă este posibil să se analizeze ca o dată cu raportarea ca producţie marfă să se facă şi decontarea, pentru că primele două faze rămân ca stoc de producţie permanent.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Dacă se raportează pe faze înseamnă că se face şi decontarea.

Tov. Ion Traian Ştefănescu: Nu se face, tovarăşe secretar general.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Să analizeze tovarăşii!

Dacă se raportează, la retribuţie se ia în calcul şi în realizarea producţiei, şi în retribuţie – numai în fi nanţe nu. Dar când se raportează pe faze – nu numai la voi, şi la nave, mai sunt şi altele – când se raportează ea se ia în calcul la producţia marfă şi se plăteşte retribuţia. Dar, sigur, în fi nal se socoteşte altfel – între timp unii spun mai mult ca să-şi asigure retribuţia. Este greu să controlezi fazele. Numai în fi nal faci un bilanţ general: aduni fazele şi vezi ce s-a întâmplat, dar în retribuţie şi în producţia luată se ia raportul pe faze. Asta este o reglementare. Sigur, este greu să controlezi că am făcut 30 la sută sau 35 la sută. Sigur, este aproximativ. Numai la sfârşit, când este gata, când nu mai poţi să mai spui că eu le-am apreciat aşa, atunci vezi dacă s-a raportat bine sau nu. Dar pe total se socoteşte şi se încheie propriu-zis socoteala.

Tov. Elena Ceauşescu: Şi trebuie stabilit cât este pentru nevoia noastră şi cât exportul.

Tov. Nicolae Ceauşescu: PUNCTUL 4: (...)(Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond C.C.

al P.C.R. – Cancelarie, dosar 58/1989, ff . 13; 27-29)

NOTE

studii/documente

document 2012 4 (58) 79

Ar fi păcat să se aştearnă tăcerea asupra cărţii „Producţia specială 1930-2010 ELECTROMAGNETICA”, apărută cu prilejul aniversării a 80 de ani de activitate a uneia dintre cele mai mari şi prestigioase întreprinderi furnizoare de tehnică militară. După cum pare a se aşterne, defi nitiv, o uriaşă umbră asupra domeniului la care lucrarea face ample referiri – industria de apărare.

Volumul reuşeşte o analiză lucidă, curajoasă, superargumentată, a evoluţiei în timp a producţiei speciale realizată de binecunoscuta şi apreciata întreprindere bucureşteană, în cooperare cu instituţiile de cercetare şi proiectare. În acelaşi timp, prin extensie, sunt reproduse profunde sinteze asupra stării de fapt existentă în anumite perioade a întregii industrii cu specifi c militar.

Foşti miniştri ai apărării, generalii (r) Constantin Olteanu, Victor Atanasie Stănculescu şi Niculae Spiroiu, Gheorghe Tinca şi Ion Mircea Paşcu, precum şi secretari de stat, şefi de direcţii generate din acelaşi minister, dar şi din fruntea altor departamente, oameni de ştiinţă, cercetători, cadre de conducere ale Întreprinderii „Electromagnetica”, ale unor instituţii de profi l cu care aceasta a conlucrat, răspunzând solicitărilor de a colabora la elaborarea cărţii omagiale, au reuşit să aducă la lumina tiparului o excelentă monografi e istorică. Fiindcă sunt evidenţiate, deopotrivă, contribuţiile epocale ale inventatorilor români din toate timpurile şi din toate domeniile, la dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii mondiale, dar şi aportul celor care au determinat crearea unei industrii destinată înzestrării armatei, celorlalte componente ale sistemului naţional de apărare.

Referindu-se la capacitatea de creativitate tehnică a românilor, marele nostru savant Henri Coandă, el însuşi un genial inventator, afi rma: „Ce noroc ar avea omenirea dacă ar exista naţii care să fi adus atât cât i-a adus naţia română în ultimii 120 de ani”. Am reprodus această apreciere din studiul semnat de fostul ministru al Apărării Naţionale în anii 1980-1985, generalul (r) prof. univ. dr. Constantin Olteanu, unul din cele mai incitante şi cuprinzătoare capitole ale cărţii.

Pornind de la consideraţiile unor cunoscute personalităţi politice şi militare ale epocii moderne şi contemporane privind necesitatea existenţei unei industrii autohtone de apărare, autorul, prin calitatea

„PRODUCŢIA SPECIALĂ 1930-2010. ELECTROMAGNETICA”

General de fl otilă aeriană (r) Petre BÂNĂ1

Un eveniment editorial de referinţă

funcţiilor deţinute anterior celei din fruntea armatei, a cunoscut în detaliu, prin documentări la faţa locului mai ales, nivelul la care ţara noastră s-a afl at în diferite etape în acest domeniu şi a reuşit să determine luarea de către conducerea statului a unor măsuri viabile, efi ciente, care au dus la o evoluţie fără precedent a cercetării, proiectării şi producerii de armament, muniţie şi mijloace de luptă. Pentru mai toate categoriile de forţe armate şi arme, fapt ce a situat România printre puţinele state din lume cu o puternică industrie proprie de armament, muniţie, tehnică de luptă, performanţe, care să satisfacă nevoile sale şi să exporte o cantitate însemnată.

Un adevărat miracol românesc, cum denumeşte, în capitolul cu acelaşi nume, marea realizare ultimul ministru militar al Armatei Române, generalul (r) ing. Niculae Spiroiu. Cât de importante şi performante erau o dovedeşte şi faptul că a crescut, într-un timp scurt, numărul importatorilor atât din Est, cât şi din Vest, dar, mai ales, din ţări afl ate pe continentele Asia şi Africa.

Valuta dobândită în urma exportului de tehnică de luptă şi armament a avut, potrivit mai multor distinşi autori ai volumului, o pondere însemnată în achitarea completă a datoriei externe a României, în 1989. Circa 25%. Ceea ce este de-a dreptul senzaţional.

Cartea descrie, în amănunt, etapele parcurse în realizarea produselor la „Electromagnetica”, caracte-risticile, performanţele ce le recomandau, dar şi eforturile, munca neobosită, sacrifi ciile, înaltul profesionalism al unor oameni de o rară competenţă şi dăruire care, aşa cum subliniază mai mulţi semnatari ai articolelor evocate, puneau pe primul plan interesele ţării, ale armatei, nu ale lor. Şi asemenea afi rmaţii sunt făcute de veritabili şefi de instituţii, directori, miniştri, comandanţi de armată, comandanţi ai Comandamentului Comunicaţiilor şi Informaticii.

Nu sunt trecute cu vederea nici greutăţile, lipsurile, insufi cienţele de pe parcursul conceperii, proiectării şi realizării produselor menţionate, ceea ce dovedeşte spiritul obiectiv al autorilor.

Deşi în unele din materialele ce constituie sumarul celor 360 de pagini ale lucrării este aspru criticat declinul industriei naţionale, nelipsite fi ind expresii ca prăbuşire, dezastru, şi, în context al celei de apărare, sunt evidenţiate realizările care mai sunt, unele la standarde

4 (58) 2012 document80

studii/documente

150 Years in the Duty of the People – Major General Dumitru Seserman, Ph.D. The Anniversary of the National Defense College - Captain (N.) Laurenţiu Anghelescu, Ph.D. Battalion 22 Transport “Dâmboviţa” – A Decade of History in Târgovişte – Major Aurel Vîlvoi

Humanist Vocation and the cultural Model – Prof. Univ. Constantin Buşe, Ph.D. Humanist Vocation and the cultural Model – Prof. Univ. Constantin Buşe, Ph.D. Tudor’s Pandours – Prof. Univ. Engineer Nicolae P. Leonăchescu, Ph.D. Pages from the Beginning of the modern Romanian Artillery History – Colonel Prof. Univ. Adrian Stroea, Ph.D., Colonel (r.) Marin Ghinoiu

Can’t see, can’t fi ght - Lieutenant-Colonel Albert Eugen Răpiţeanu The Romanian Railways in Support for the National Defense Ministry in Interwar – Gelu Dae, Ph.D. candidate Volunteers from the Serbian Banat for the Romanian Army – Cornel Ţucă, Ph.D. The Jewish Situation from Romania in the Perspective of the central Structure of Romanian Army (1941) – Florin Stan, Ph.D. The Motorists Heroism from the Units of the Division 1 Armored in the Fights from the Winter of 1942 at Don Bend – Colonel (tank) (r.) George D. Gheorghiu Captain Alexandru Serbănescu – Emeritus Pilot, unsurpassed Fighter, a legendary Hero – Prof. Univ. Valeriu Avram, Ph.D. 1944. American air Attacks over the Railway Bridges on the Olt and Argeş Rivers – prof. Vasile Tudor

An ambitious Romanian Project – “Mareşal” Tank Destroyer – Manuel Stănescu, Ph.D. The Execution of the Romanian State Obligations settled by the Articles 12 to 19 from the Truce Convention at January 23, 1945 – Teodora Giurgiu, Ph.D. candidate

The genius Lieutenant Henri Coandă – Captain (N.) Marian Moşneagu, Ph.D. The Nation Heroes – Writings in the Archives regarding the Notion Evolution of “Heroes Cult” – Virgiliu Z. Teodorescu The attitude of Elena Ceauşescu regarding the program of „Hawk” IAR-99 Airplane – Lieutenant-Colonel (R.) Petre Opriş, Ph.D.

C O N T E N T S

NATO, participarea specialiştilor români şi prestigiul de care ei se bucură la manifestările organizate de Grupul de lucru pentru controlul internaţional al interoperabilităţii comunicaţiilor, de alte foruri.

Se ia, de asemenea, poziţie fermă faţă de cei care, sub falsa lozincă potrivit căreia industria României era, în 1989, un morman de fi are vechi (improvizaţie lingvistică considerată o mare ticăloşie a celui ce a emis-o), au contribuit, indirect, şi la decapitarea industriei naţionale de apărare, punând interesul personal, meschin mai presus de orice. S-a ajuns astfel – se menţionează, cu durere, în carte – „la importuri de toate felurile, uneori fără ca acestea să fi e necesare, fi ind obligaţi să cumpărăm vechituri... militare şi civile, la preţuri exorbitante”.

Interesante şi pline de învăţăminte consideraţiile critice pe această temă – un adevărat semnal de alarmă – ale redactorului şef, generalul de brigadă (r) ing. Ionel Dumitrescu, ca şi notele semnate de el la fi nalul unor materiale.

Dar cum speranţa moare ultima, se mai crede încă într-un reviriment, atunci când promisiunile politicienilor din campaniile electorale vor deveni fapte şi factorii de decizie vor fi mereu şi mereu numai cu gândul la onoare, la demnitate, la cinste.

1 Consilier pentru presă, Asociaţia Naţională a Veteranilor de Război.

NOTE