smg.mapn.ro/SIA/index.html

• şi Primul R••

România ăzboi MondialO fotografie simbol

olonelul Otto Erich BenedictC

• şi Primul R••

România ăzboi MondialO fotografie simbol

olonelul Otto Erich BenedictC

SERVICIUL ISTORIC AL ARMATEI

LA CEA DE-A 150-A ANIVERSARE

SERVICIUL ISTORIC AL ARMATEI

LA CEA DE-A 150-A ANIVERSARE

SERVICIUL ISTORIC AL ARMATEI

LA CEA DE-A 150-A ANIVERSARE

A n u l X , n r . 1 ( )I X 7 5 / 2 0 1 7BULETINUL ARHIVELOR MILITARE ROMÂNE

editorial

document 2017 1 (75) 1

La 17 martie 1867, prin Înaltul Decret nr. 380 emis de domnitorul Carol I, a fost înfi inţat Depozitul General al Războiului, cu statut de direcţie a Ministerului de Război,

care avea în compunere Secţia Lucrări Istorice. Această structură, cu atribuţii privind clasarea și conservarea arhivelor militare, precum și elaborarea de lucrări referitoare la istoria Armatei României, a constituit embrionul din care s-a dezvoltat, pe parcursul anilor, Serviciul istoric al armatei.

De-a lungul timpului, Serviciul istoric al armatei a asigurat, cu responsabilitate și competenţă, administrarea patrimoniului arhivistic militar, încredinţând posterităţii un tezaur de o inestimabilă valoare istorică. Totodată, specialiștii Serviciului istoric al armatei, cadre militare și personal civil contractual, au valorifi cat documentele istorice păstrate în arhivele militare prin elaborarea de lucrări știinţifi ce – culegeri de documente, monografi i, albume și enciclopedii, care au refl ectat etapele evoluţiei organismului militar românesc, viaţa și activitatea celor mai de seamă comandanţi militari, luptele duse de Armata României pentru cucerirea și apărarea independenţei, suveranităţii și integrităţii teritoriale a statului român.

Gestionarea patrimoniului arhivistic militar, proces bazat pe competenţa, responsabilitatea și, nu în ultimul rând, pasiunea specialiștilor în domeniu și-a dovedit importanţa și utilitatea pentru elaborarea de programe educaţionale necesare formării cadrelor militare și de proiecte culturale în care este refl ectat rolul însemnat al instituţiei militare în cadrul societăţii românești.

Doamnelor și domnilor ofiţeri, subofiţeri, soldaţi și gradaţi profesioniști, personal civil contractual,

Vă adresez mulţumirile mele pentru activitatea depusă și îmi exprim convingerea că și pe viitor veţi lucra cu aceeași competenţă profesională, responsabilitate și pasiune pentru administrarea, protejarea și valorifi carea știinţifi că a patrimoniului arhivistic al Ministerului Apărării Naţionale.

Astăzi, la aniversarea a 150 de ani de la înfi inţarea Serviciului istoric al armatei, vă felicit și vă urez multă sănătate, fericire și prosperitate, precum și împlinirea tuturor aspiraţiilor, atât în activitatea profesională, cât și în viaţa personală.

La mulţi ani!

MINISTRUL APĂRĂRII NAŢIONALE

GABRIEL-BENIAMIN LEȘ

ORDINUL MINISTRULUI APĂRĂRII NAŢIONALE

PRIVIND SĂRBĂTORIREA A 150 DE ANI DE LA ÎNFIINŢAREA SERVICIULUI ISTORIC AL ARMATEI

1 (75) 2017 document2

studii/documente

Recunosc faptul ca mă număr printre cei care nu numai că primesc, dar și citesc cu interes și încântare, număr de număr, prestigioasa

revistă „Document. Buletinul Arhivelor Militare”, purtând marca excelenţei cu care ne-au obișnuit, iată, de 150 de ani (!), experţii Serviciului Istoric al Armatei. O fac, poate dintr-un gest refl ex, al predispoziţiei la care mă obligă și mă îndeamnă sorgintea și fi liaţia pur militară, dar și sumarul constant echilibrat și captivant al subiectelor abordate. Și, de cele mai multe ori, documentele inedite, inspirat selectate și bogat ilustrate (re)aduse în atenţie.

Fără să fac din aceasta o obsesie, am urmărit și identifi cat, în paginile aceleași sobre și elevate publicaţii, condusă, iată, de o Mare Doamnă a istoriografi ei noastre militare – dr. Luminiţa Giurgiu (fi ică de militar, soţie de istoric militar și mama unei tinere arhiviste militare în plină ascensiune publicistică!) – cu aceeași savoare, subiectele referitoare la istoria Marinei Române.

Chiar și la o primă lectură, am constatat, cu un justificat temei, că a existat o pleiadă (ca să n-o etichetez, de-a dreptul, constelaţie) de marinari, care nu numai că au făcut istorie, în funcţiile și la eșaloanele la care au activat, ci au și scris istorie, cu mult devotament, unii chiar la Serviciul Istoric al Armatei.

Desigur, pentru specialiști, lucrările de referinţă în domeniu ale comandorilor Constantin Ciuchi, Nicolae Bîrdeanu, Dan Nicolaescu și Niculae Koslinski, din vechea gardă, sau Nicolae Petrescu, Rotaru Jipa, Ion Ionescu, Ioan Damaschin, Marian Sârbu, fondatori sau consecvenţi susţinători ai istoriografi ei navale, sunt arhicunoscute și bine apreciate. Alţii, mai îndepărtaţi cronologic dar nu și tematic, ocupă un loc distinct în elita „Cavalerilor de Clio”.

Comandant titular al Diviziei de Dunăre (14-24 august 1916) și comandant al flotei de operaţiuni româno-ruse pe Dunăre (24 august - 8 noiembrie 1916), contraamiralul Nicolae Negrescu (1864-1940) a publicat în anul 1920 lucrarea „Rolul marinei în războiul pentru întregirea neamului și recompensa fi nală. Icoane și documente de război”1, urmată de o altă lucrare, editată în limba franceză, sub titlul „Comment on fi t la guerre sur le Danube”.

Combatant pe frontul dunărean din Primul Război Mondial, când s-a remarcat în luptele de

la Turnu-Măgurele, în ofensiva pe care forţele inamice bulgaro-germane, forţând trecerea Dunării, cu ostașii săi a ţinut piept dușmanului, înlesnind în bune condiţii retragerea trupelor românești, cavaler a l Ordinului „Mihai Viteazul” și reputat doctor în drept, viceamiralul Preda Fundăţeanu (1890-1969), a activat, începând cu l aprilie 1928, la Serviciul Istoric al Marelui Stat Major. Aici s-a remarcat prin cercetarea dosarelor și întocmirea fi șelor pentru operaţiile Marinei în timpul războiului – de la Turtucaia, Rasova, Cernavodă și Canalul Măcin –, distingându-se prin „zel, metodă și un deosebit discernământ caracteristic inteligenţelor superioare și oamenilor de cultură aleasă”.

Pe l septembrie 1938, contraamiralul Nicolae Steriopol (1889-1978) a fost mutat la Serviciul Istoric al Marelui Stat Major unde, împreună cu șeful acestuia, colonelul Grigore Constandache, a conlucrat la elaborarea antologiei „România în războiul mondial”, redactând capitolul „Istoricul operaţiunilor Marinei Militare în Războiul de întregire a neamului 1916-1919”. Între anii 1939 și 1943 a fost profesor la Școala Superioară de Război, unde a predat „Istoria războaielor navale”.

Începând cu 8 septembrie 1966, contraamiralul Florea Diaconu (1922-1980) a fost numit cercetător militar principal pentru studii istorice în Secţia Studii Istorice a Marelui Stat Major2.

Absolvent al Facultăţii de Istorie din cadrul Universităţii din București, viceamiralul Ștefan Dinu3 (1929-2012) s-a preocupat îndeaproape de consolidarea imobilului și reamenajarea expoziţiei Muzeului Marinei Române. Membru al Societăţii de Știinţe Istorice din România, a condus un colectiv de cadre didactice angajat în redactarea istoriei Marinei Militare Române și a publicat, printre altele, „Consideraţii privind rolul armatei în anii comunismului”, „Opinii privind relaţiile militare ale României postbelice”, „Serviciul de Informaţii al Armatei în tradiţiile militare ale poporului

ŞI MARINARII FAC ISTORIE!

Contraamiral Cătălin-Silviu DUMISTRĂCELLocţiitor pentru Resurse al Statului Major General

studii/documente

document 2017 1 (75) 3

român”, „Enigme ale perioadei premergătoare celui de-al Doilea Război Mondial și consecinţele lor asupra României”, „Direcţia de Informaţii a Armatei sub refl ectorul Revoluţiei Române din Decembrie 1989”, „Contribuţii ale Marinei Române la Războiul de Independenţă 1877-1878”, „Structuri economice interstatale postbelice și convergenţa acestora spre o economie integrată globalizată”, „Din culisele militare ale Revoluţiei Române din Decembrie 1989”4 ș.a.

Locţiitor, ulterior șef al Secţiei învăţământ (1954) și, din anul 1955, șef al Catedrei de Tactica Flotei, Istorie și Geografi e Maritimă Militară în cadrul Școlii Militare Superioare de Marină, contraamiralul Raymond-Albert Stănescu (1920-2010) a desfășurat o activitate asiduă nu numai pentru dezvoltarea învăţământului de marină, ci și în domeniul istoriei navale, fi ind coautor al celor trei volume din „Marina Română în al Doilea Război Mondial” și al lucrărilor „Oţel, aburi, torpile. Marina Română în războiul de independenţă” și „Marina Română în Primul Război Mondial”5.

Fost șef al Sectorului Istorie militară contemporană la Secţia Istorie Militară din cadrul Centrului de Studii și Cercetări de Istorie Militară al Ministerului Forţelor Armate (l iunie-23 septembrie 1971), contraamiralul George Petre (1934-2012) este coautor al unor lucrări de referinţă precum „Tradiţii navale românești” (Editura Militară, București, 1991), „Monografia Liceului Militar de Marină „Alexandru Ioan Cuza”, „Noi contribuţii la studierea războiului pe Dunăre 1877-1878. Studii documentare” (București, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, 2007) și „Contribuţii la o istorie navală în date” (Constanţa, Editura Muzeului Marinei Române, 2013)6.

Revenind la instituţia-fanion a Armatei României, nu pot să nu remarc activitatea prodigioasă din ultimele decenii, în fieful arhiviștilor militari, a comandorului Marin Amuza, la Serviciul Istoric al Armatei, comandorului Mihai Colcer și maistrului militar principal Dănuţ Dobrinoiu, la Centrul de Studii și Păstrare a Arhivelor Militare Istorice din Pitești, precum și a comandorului Ion-Dan Ionescu, căpitanului Viorel Ion, căpitanului Claudiu Alexandru Cristea și locotenent-comandorului Dan Mihai Gugeanu, la Depozitul Intermediar de Arhivă al Forţelor Navale din Constanţa.

Și, pentru că, pentru o perioadă, am avut privilegiul și satisfacţia să coordonez personal activitatea Serviciului Istoric al Armatei, nu-l voi omite pe comandorul dr. Marian Moșneagu, primul ofi ţer de marină care, aproape un deceniu, a condus această prestigioasă instituţie, cu performanţe notabile și deosebit de onorante pentru istoriografi a militară naţională. Este vorba, în primul rând, despre elaborarea primei „Enciclopedii a Armatei României”, lansarea și consacrarea colecţiei de studii și comunicări „Armata Română și [...] societatea civilă/ patrimoniul naţional/ unitatea naţională/ cultele/ mass-media/ politica naţională”, fondarea și coordonarea apariţiei anuale, între 2009 și 2014, a „Calendarului tradiţiilor militare” și de relansarea apariţiei, la termen și în condiţii grafice adecvate, a revistei „Document. Buletinul Arhivelor Militare Române”. La acestea se adaugă sesiunile știinţifi ce anuale organizate cu prilejul Zilei Arhivelor Militare și editarea, în premieră, a „Ghidului Arhivelor Militare Române” și a primei monografi i a instituţiei, „Serviciul Istoric al Armatei în slujba culturii naţionale”, pagini dense de istorie autentică, edifi catoare pentru statutul, misiunea și devenirea acestei instituţii garant al aplicării strategiei naţionale privind păstrarea și valorificarea unui patrimoniu arhivistic militar inestimabil.

În anul 2013, când personal i-am înmânat trofeul „Omul Anului” pentru Premiul I obţinut la Secţiunea a X-a „Istorie, cultură și tradiţii militare”, în cadrul concursului organizat la nivelul Statului Major General, am fost mândru că un camarad de armă obţine, pentru a doua oară, odată cu această distincţie, recunoașterea supremă la nivelul Ministerului Apărării Naţionale.

La împlinirea a 150 de ani de la constituirea Serviciului Istoric al Armatei, aniversare care reconfi rmă rolul și importanţa Serviciului Istoric al Armatei în păstrarea și valorifi carea trecutului, a tradiţiilor de luptă și arsenalului de lecţii învăţate ale Armatei României, urez arhiviștilor și istoricilor militari multă sănătate, inspiraţie și puterea de a valoriza pe multiple planuri epopeea militară naţională și satisfacţii depline în această prodigioasă activitate, desfășurată cu girul și în benefi ciul generaţiilor de militari și civili din Armata României.

BUN CART ÎNAINTE ÎNTRU MULŢI ANI!

1 Bucureşti, Tipografi a Gutemberg, Societate Anonimă, 1920, 22 pagini.2 Marian Moşneagu, Serviciul Istoric al Armatei în slujba culturii naţionale, Bucureşti, Editura Militară, 2013, pp. 49-50.3 Fost şef al Direcţiei Informaţii a Armatei (10 octombrie 1978) şi şef al Direcţiei a 3-a Contraspionaj din Departamentul Securităţii Statului (25 ianuarie -11 iunie 1990).4În anul 2010 a publicat la Editura Neverland volumul memorialistic Condamnat la discreţie, în care dezvăluie din tainele unei cariere dedicate Armatei şi Serviciului Secret de Informaţii Militare, făcând şi unele dezvăluiri din culisele militare ale Revoluţiei române din decembrie 1989 şi despre fenomenul terorist-diversionist din decembrie 1989.5Comandor dr. Marian Moşneagu, Dicţionarul marinarilor români, Bucureşti, Editura Militară, 2008, pp. 448-449.6 Ibidem, pp. 374-375.

NOTE

1 (75) 2017 document4

studii/documente

Evoluţia Serviciului Istoric al Armatei (S.I.A.) se confundă cu însăși evoluţia Statului Major General (S.M.G.). De-a lungul celor 150 de ani de existenţă, acesta a purtat diferite denumiri: Secţia a II-a Lucrări Istorice (1867; 1870-1893), Biroul 3 Istoric (1893-1896; 1897-1904), Biroul 1 (1896-1897), Biroul 4 (1904-1906), Biroul 3 Istoric (1906-1907; 1918-1920), Biroul 6 Informaţii (1907-1918), Secţia a VI-a Istoric (1 aprilie 1920-1922), Secţia a VIII-a Istoric (1922-1927), Secţia a VII-a Istoric (1927-30 ianuarie 1928), Serviciul Istoric (30 ianuarie 1928-18 martie 1949), Secţia XI Istoric (18 martie 1949-1 august 1950), Secţia Istoric (1 august 1950-1 aprilie 1959), Secţia Istorie și Geografi e Militară (1 aprilie 1959-16 mai 1962), Secţia Studii Istorice (16 mai 1962-11 octombrie 1969), Secţia Arhivelor Militare (11 octombrie 1969-1 aprilie 1973), Arhivele Ministerului Apărării Naţionale (1 aprilie 1973-25 ianuarie 1984), Secţia Arhive (24 ianuarie 1984-1 martie 1998), Arhivele Militare Române (1 martie 1998-1 decembrie 2000), Serviciul Arhivistic Militar (1 decembrie 2000-1 aprilie 2002), Serviciul Arhive și Documentare Militară (1 aprilie 2002-1 mai 2006) și Serviciul Istoric al Armatei (1 mai 2006 până în prezent)2.

Necesitatea unei structuri specializate în structura Marelui Stat Major (M.St.M.) a fost resimţită încă de la înfi inţarea acestuia. Astfel, în ,,Monitorul Oastei”, vol. II/1864, apărea următoarea Publicaţie, semnată de ministrul de Război, generalul Alexandru Iacovache3: ,,Având în vedere folosul ce trage ţara și armata din răspândirea instrucţiei în oaste; având în vedere cât de nimerit este de a se pune în mâna soldatului cărţi de citit care, aducându-i aminte glorioase suvenire și nobile exemple, să fi e în același timp în raport cu gusturile și poziţia sa; având în vedere lipsa ce are oastea de o istorie militară a României; având în vedere crearea școlilor prin regimente, am hotărât un concurs pentru adoptarea a două opere destinate școlilor regimentare ale corpurilor. Întâia lucrare va cuprinde o adunătură de faptele cele mai însemnate de bravură, de generozitate, umanitate, patriotism, dezinteresare și eroism (s.n.) prin care ostașii români s-au deosebit în toate epocile istoriei noastre. Autorii trebuie să se silească a căuta tot ce poate inspira soldaţilor sentimentele cele mai

nobile. Nu trebuie să piardă din vedere că (sic!) cartea ce vor face este destinată pentru soldaţi, din care cea mai mare parte are prea puţină instrucţie și mulţi deloc. Trebuie să fi e dar proprie pentru toate inteligenţele și prin urmare, un stil simplu este de neapărată trebuinţă. Drept model se poate însemna concurenţilor episodul istoric Sobieschi și plăieșii români (s.n.), descris de C. Negruzi și Circulara din 1 noiembrie 1860 a domnului M. Kogălniceanu, atunci ministru din Năuntru către săteni. Această lucrare va trebui să aibă materia cel puţin a unui volum în 12, imprimat cu Cicero și gros de 150 pagini. A doua lucrare va fi Istoria militară a României (s.n.). Această istorie va cuprinde cu amănuntul toate evenimentele militare ale istoriei noastre. Autorii vor insista mai cu seamă asupra epocilor lui Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul, precum și a acelora în care s-au organizat pentru întâia oară armate regulate. Afară de acestea, autorii vor descrie, pe lângă istoria războaielor Principatelor, tot ce este indispensabil a se cunoaște din istoria generală a ţărilor. Concurenţii nu trebuie să piardă din vedere că această carte este destinată mai cu seamă la instrucţia subofi ţerilor; prin urmare, trebuie a se preciza bine faptele, a nu se dezvolta decât cele care au o adevărată importanţă în analele noastre și să evite disgresiile politice, cu totul străine destinării acestei lucrări. Pentru amândouă lucrările se vor admite la concurs operele imprimate și manuscrise. Toate trebuie depuse la Ministerul de Război (Direcţia I, Divizia 1), înainte de 31 decembrie 1864”4.

Prin Înaltul Decret nr. 380 din 17 martie 1867, în cadrul Administraţiei Centrale a Ministerului de Război, sub directa autoritate a acestuia, a luat fi inţă Depozitul General al Războiului, ca direcţie independentă. Acesta era format din Secţia I Harta României. Lucrări Topografi ce Interioare și Secţia a II-a Lucrări Istorice. Statistica Militară și Lucrări Regimentare. Secţia a II-a avea ca obiect de activitate „Clasarea și conservarea arhivelor privitoare la operaţii de război. Redactarea oricărei operaţii militare. Istoria regimentelor de la crearea lor și, în general, toate lucrările istorice. Adunarea tuturor documentelor necesare pentru istoria militară a românilor. Adunarea documentelor privitoare la statistica militară. Lucrări și opere publicate în străinătate. Examinarea și

ARC PESTE TIMP – SERVICIUL ISTORIC AL ARMATEI(1867-2017)

Comandor (r) Dr. Marian MOŞNEAGU1

studii/documente

document 2017 1 (75) 5

conservarea lucrărilor militare executate în fi ecare an de regimentele de infanterie și cavalerie. Conservarea bibliotecii și a arhivelor. Organizarea armatelor străine. Bibliotecile corpurilor. Școlile regimentare.” Șefi i de secţie erau numiţi de domnitor, ceilalţi ofi ţeri fi ind numiţi de ministrul de Război5. Această structură a avut o existenţă efemeră, fi ind desfi inţată prin Înaltul Decret nr. 1163 din 11 august 1867.

Prin Înaltul Decret nr. 181 din 3 februarie 1870, regele Carol I a aprobat ,,Regulamentul relativ la serviciul ofi ţerilor din corpul de stat-major”, prin care s-a stabilit reînfi inţarea Depozitului de Război. Conform art. 68, Secţia a II-a Lucrări Istorice și Statistica Militară avea ca atribuţii ,,clasarea și conservarea arhivelor privitoare la operaţii de război. Redactarea oricărei operaţii militare. Istoricul regimentelor de la crearea lor și, în general, toate lucrările istorice. Adunarea tuturor documentelor necesare pentru istoria militară a României și a puterilor străine. Lucrări și opere publicate în străinătate. Conservarea bibliotecii și arhivei Depozitului. Examinarea lucrărilor și operelor militare publicate în România și în străinătate”6. Un regulament ulterior urma să stabilească în detaliu toate chestiunile care reglementau activitatea depozitului7.

Prin Înaltul Decret nr. 158 din 17 ianuarie 1884 a fost aprobat ,,Regulamentul serviciului de stat-major”, prin care se menţinea împărţirea M.St.M. în cele trei secţii, în cadrul Secţiei I regăsindu-se ca atribuţiune distinctă ,,jurnalul și istoricul în timp de pace și război”8.

În organigrama M.St.M. din anul 1893, devenit direcţie superioară în compunerea Ministerului de Război, în conformitate cu noul ,,Regulament asupra serviciului de stat-major”, aprobat prin Înaltul Decret nr. 1170 din 13 aprilie 1891, Biroul 3 din cadrul Secţiei I-a avea ca atribuţii, printre altele, ,,chestiunile statistice și Istoricul”9.

În anul 1896, Istoricul M.St.M. se regăsește în cadrul Biroului 1 al Secţiei I Organizarea, Mobilizarea și Instrucţia Armatei10, iar în anul 1897 în cadrul Biroului 311.

În anul 1899, denumirea consacrată devine „Istoricul campaniilor și marilor operaţiuni ale armatei”12.

În anul 1904, problematica istorică se regăsește în responsabilitatea Subbiroului B, Biroul 4 din cadrul Secţiei a II-a, cu denumirea ,,Etape. Mijloace de corespondenţă militară și regulamentele respective. Istoricul Campaniilor”13.

De la 5 iulie 1904, Biroul VI din cadrul Secţiei a II-a reunește ca responsabilităţi ,,Studii istorice, geografi ce și statistice. Biblioteca. Redacţia revistei ,,România militară”14.

În anul 1906, „Istoricul campaniilor” se găsea printre atribuţiile Biroului 3 din cadrul Secţiei I-a15, birou care, din 1907, s-a numit Istoric și Bibliotecă, cu compartimentele Studii istorice și statistică, Referate istorice. Biblioteca, Contabilitatea Bibliotecii ,,România militară” și Cazarmarea16.

De la 25 mai 1907, atribuţiile Biroului 6 Informaţii din cadrul Secţiei a II-a includeau „Istoria militară generală. Studii asupra campaniilor moderne; istoria militară naţională; Istoricul organizării armatei române, Istoricul manevrelor și al taberelor de instrucţie, Istoricul regulamentelor de exerciţii și manevre ale celor trei arme”17.

Către sfârșitul anului 1909, Biroul 6 Informaţii încorpora la loc de cinste „Istoricul Statului Major General”18.

Prin Referatul nr. 6660 din 4 iunie 1918, șeful Secţiei a II-a din M.St.M., colonelul Constantin Ștefănescu-Amza19, raporta că în baza informaţiilor furnizate de Biroul 3 Istoric, Serviciul Fotografi c al M.C.G. (Marele Cartier General – n.n.) cuprindea ,,albume de fotografi i din război, catalogate, fi lme pozitive de cinematograf cu scene de război, în ambalajul lor special, clișee și fi lme negative, material prim și aparate”, primele urmând să fi e predate Biroului Istoric. Închirierea fi lmelor sau reproducerea lor și a clișeelor fotografi ce urma să se facă numai cu aprobarea M.St.M., sumele încasate fiind vărsate în fondul orfanilor de război și pentru procurarea materialelor necesare Biroului Istoric. Locotenentul Georgescu, fost șef al Serviciului Fotografi c la M.C.G., rămânea atașat la Biroul 3 Istoric pentru folosirea fotografi ilor, înlocuindu-l în serviciu pe căpitanul Constantin Zagoritz, căzut prizonier20.

Pe Referatul nr. 75 din 5 iunie 1918 al maiorului Jinga referitor la confecţionarea din fondul de război a unor dulapuri speciale necesare conservării diferitelor grupuri de documente ale comandamentelor și a hărţilor Istoricului, șeful Secţiei a II-a a pus următoarea rezoluţie: ,,Am onoare a înainta acest referat al Biroului 3 Istoric, relativ la înfi inţarea dulapurilor speciale, pentru păstrarea arhivei de campanie a Biroului Istoric. Arhiva operativă a tuturor comandamentelor, anexele ei, hărţi, documente, lucrările Biroului, monografi ile etc. vor forma pentru viitor tezaurul învăţămintelor ce trebuie a se trage din acest război. De aceea, susţin cererea Biroului 3 a se aproba înfi inţarea acestor dulapuri, în număr de 8 (opt)”21. Același maior Jinga solicita ca Biroul 3 Istoric să cumuleze arhivele unităţilor desfi inţate după partea I a campaniei, arhiva Armatei 1 și 2 a campaniei (arhiva birourilor de stat-major) și

1 (75) 2017 document6

studii/documente

arhiva Corpului 5 Armată (desfi inţat în partea a doua a campaniei, după încheierea păcii). Ca urmare, pentru ca Biroul 3 Istoric să poată corespunde diferitelor cereri și pentru a putea lucra ulterior pe bază de acte la istoricul campaniei, ofi ţerul mai solicita ,,toate arhivele din timpul campaniei ce nu aparţin Armatelor 1-5 Armată și Diviziilor 1-15, precum și oricărei unităţi, comandament și serviciu care a existat în timp de campanie”. În plus, „toate comandamentele (Corpurile 1-5, Diviziile 1-15, brigăzile de infanterie, artilerie și cavalerie), precum și unităţile și serviciile care au existat pe timpul campaniei cu același titlu să trimită la Marele Stat Major – Biroul 3 Istoric un dosar cu copie după ordinele primate și după ordinele date în cursul campaniei, precum și copie după registrul istoric al comandamentului unităţii sau formaţiunii. Toţi ofi ţerii activi obligatoriu și cei de rezervă benevol să înainteze ierarhic un memoriu al activităţii lor în cursul campaniei, arătând în special chestiunile operative cu critica obiectivă corespunzătoare”. M.St.M. urma să stimuleze cu premii, recompense etc. lucrările personale cu caracter istoric, psihologic etc. sau de critică obiectivă a diferitelor episoade din campania Primului Război Mondial22.

Prin Referatul nr. 241 din 26 iunie 1918, șeful Biroului 3 Istoric, locotenent-colonelul Dumitru Motaș23 solicita ,,rezumatele birourilor din Marele Cartier General, precum și acel al unităţilor mari, întrucât cercetarea amănunţită a tuturor dosarelor campaniei nu este posibilă acum”. Cum la Biroul Operaţiilor însărcinat cu această lucrare fusese desemnat locotenent-colonelul Condeescu, coordonat în întreprinderea sa de locotenent-colonelul Florea Ţenescu, se solicita mutarea primului la Biroul Istoric. În rezoluţie, colonelul Constantin Ștefănescu-Amza conchidea: ,,Am onoare a înainta acest referat al Biroului 3 Istoric, pe care îl susţin în părţile sale de la nr. 1, 2, 3, 4, adică în sensul a se interveni la Birourile din M.St.M. foste ale M.C.G., și anume la Biroul Organizării, Biroul Operaţiilor, Biroul Informaţii și Biroul Transporturilor a se întocmi și înainta Biroului Istoric o dare de seamă rezumativă și cronologică, care să servească ca bază de sprijin sau schelet al lucrării, ce se va dezvolta apoi de Biroul Istoric. Cât privește însă și corpurile de armată și diviziile să întocmească câte un rezumat istoric așa cum îl cere Biroul Istoric, nu sunt de aceeași părere, căci cred propunerea imposibil de realizat în circumstanţele actuale, și, mai ales, în ceea ce privește prima parte a campaniei, când foarte multe arhive operative s-au pierdut. De aceea, în locul acestei soluţii, propun ca (sic!) corpurile de

armată și diviziile să trimită copii de pe registrul/jurnal de operaţii cu anexele și crochiurile respective, însărcinându-se cu această lucrare un ofi ţer, care să nu mai aibă altă însărcinare, luat la nevoie de la un corp de trupă, și lucrând sub supravegherea șefului de stat-major”. La rându-i, șeful S.M.G., generalul Constantin Christescu24, a decis: ,,Se aprobă referatul Biroului, dându-se ordinele necesare. Propunerea Secţiei pentru corpuri de armate și divizii se admite numai pentru operaţiile campaniei asupra cărora nu s-ar mai avea arhiva necesară”25.

Cu Adresa nr. 307 din 4 iulie 1918, șeful Secţiei a II-a din M.St.M., colonelul Constantin Ștefănescu-Amza, transmitea Diviziilor 1 și 2 necesitatea de a dispune întocmirea istoricului rezumativ al operaţiunilor executate de cele două comandamente. Acesta trebuia să cuprindă ordinea de bătaie a comandamentului și modifi cările care au survenit, respectiv ordinele care au stat la baza acestora, situaţia efectivelor, operaţiunile mai importante proiectate, operaţiunile executate, legăturile pe verticală și pe orizontală, trupele și unităţile inamicului cu care s-au confruntat, modul de hrănire și aprovizionare cu muniţii, aprecieri asupra operaţiunilor executate, crochiurile necesare etc. Acest istoric rezumativ urma să fi e completat cu o hartă sau schiţă la scara 1/200.000, care avea trasat cu negru itinerarul diviziei pe tot timpul campaniei26.

Întrucât rezumatul istoric al comandamentelor și diviziilor desfiinţate nu putea fi redactat decât la M.St.M., unde se afla vărsată arhiva acestora, cu referatul nr. 564 din 16 august 1918, generalul Constantin Christescu a solicitat detașarea la Biroul Istoric, pentru maxim patru luni, a unor ofiţeri care au activat în cadrul acestor comandamente și divizii27. Rezumatul istoric, semnat de comandant și contrasemnat de ofi ţerul desemnat cu redactarea acestuia, urma să fie înaintat Biroului Istoric din M.St.M. până la 1 ianuarie 1919.

În urma trecerii armatei pe picior de pace, în baza Înaltului Decret nr. 3179 din 28 octombrie 1918, în cadrul Secţiei a II-a Istoric și Etape se regăseau două birouri: Biroul 3 Istoric și Biroul 4 Etape și Biblioteca M.St.M.28.

Prin Referatul nr. 1294 din 10 decembrie 1918 al Biroului 3 Istoric, șeful M.St.M. arăta că deși Ministerul de Război aprobase înfi inţarea unui post de bibliotecar-arhivar la Biroul Istoric ,,care să ţie fi rul lucrărilor deoarece ofi ţerii biroului se schimbă destul de des”, din lipsă de personal, Direcţia Personalului nu încadrase funcţia. ,,Cum Biroul Istoric are menirea a primi o mare dezvoltare pe viitor – argumenta generalul – și a

studii/documente

document 2017 1 (75) 7

se ocupa nu numai cu istoricul campaniei din 1916-1918, ci a îmbrăţișa toate chestiunile în legătură cu istoricul armatei române și din trecutul mai îndepărtat, iar noile provincii dobândite prin acest război lărgind încă câmpul de activitate al acestui serviciu, este nevoie ca bibliotecarul-arhivar al Biroului Istoric să fi e un om cu cultură superioară, posedând o diplomă universitară, condiţie care nu este cerută funcţionarilor Ministerului de Război. Domnul Vasile Lambru, licenţiat în Drept de la Facultatea din București și fost magistrat, dorind a ocupa această funcţie, după cum se vede din alăturata petiţiune, cu gradul de șef de birou clasa I, grad echivalent cu cel avut în magistratură, cu onoare vă rog să binevoiţi a aproba această numire pe ziua de 15 decembrie”29.

La 11 martie 1919, șeful Biroului Istoric, locotenent-colonelul Dumitru Motaș, solicita crearea Secţiei Istorice în cadrul M.St.M. Principalul argument consta în faptul că Biroul Istoric având de întocmit o lucrare cu totul independentă de lucrările celorlalte secţii, ofi ţerul considera că ,,înglobarea lui la una din secţii nu prezintă niciun avantaj, ci dimpotrivă are dezavantajul de a se trece și înregistra arhiva și corespondenţa acestui birou pe la o secţie cu care nu poate avea nicio comunitate de lucru”. În plus, argumenta ofi ţerul, ,,pentru a se putea continua lucrările pregătitoare întocmirii rezumatului istoric al campaniei, este nevoie a se dispune deocamdată de personalul strict necesar pentru: clasarea arhivei de război, însărcinându-se cu această operaţiune cel puţin câte un ofi ţer pentru fi ecare corp de armată și unul pentru diferite servicii ale armatei; centralizarea rezumatelor istorice ce au început să sosească de la divizii, precum și coordonarea lor în timp și spaţiu; studierea diferitelor reclamaţii privitoare la operaţiuni; redactarea rezumatului istoric al operaţiunilor”. În acest scop, ofi ţerul propunea extinderea urgentă a Biroului Istoric, care, la data respectivă, nu dispunea nici măcar de personalul necesar clasării arhivelor de campanie, clasare care nu putea fi făcută decât de către ofi ţeri care să posede cunoștinţe militare sufi ciente (absolvenţi ai Școlii Superioare de Război sau ofi ţeri care au servit la comandamentele de corp de armată, divizii sau brigăzi). Soluţia era crearea unei Secţii Istorice în cadrul M.St.M., condusă de un colonel, organizată pe trei birouri: Biroul 1 Istoric, Biroul 2 Arhivă și Biroul 3 Registratură30.

Ca urmare, în baza Ordinului de Zi nr. 51 din 14 mai 1919, Secţia a II-a Istoric s-a transformat în Secţia a III-a Instrucţie, Regulamente și Istoric, având în compunere trei birouri31. Printre acestea fi gura și Biroul 3 Istoric, cu trei subbirouri care aveau ca atribuţii: ,,1. Adunarea, clasarea și coordonarea

datelor și documentelor operative ale tuturor marilor unităţi ale armatei, precum și întocmirea acestui istoric. Întocmirea istoricului campaniei 1916-1919. 2. Lucrările Comisiei de monografi e și comisii similare. Învăţămintele trase din istoria campaniilor relativ la organizare, instrucţie și conducere. 3. Supravegherea lucrărilor particulare cu caracter istoric mai vechi ale oștirii române. Monumente istorice, tratamentul prizonierilor și lucrări ce decurg. Arhiva istorică”32.

În ordinea de bătaie a M.St.M. de la 1 noiembrie 1920 întâlnim Secţia a VI-a Istoric în cadrul Diviziei a II-a, înfi inţată la 1 aprilie 1920, pe baza Referatului nr. 224 din 28 martie 1920, aceasta fi ind organizată pe două birouri: Biroul 1 Istoric al Armatei Române și Biroul 2 Istoric al Armatelor Străine33. Fiecare birou era încadrat cu trei ofi ţeri și câţiva referenţi. Secţia a început să lucreze efectiv abia în aprilie 1921, când a fost numit un nou șef al secţiei și s-a trecut la conceperea planurilor pentru întocmirea rezumatelor operaţiilor militare în campaniile 1916-1918 și 1918-191934. Primii ofi ţeri care au încadrat Secţia a VI-a Istoric au fost: colonelul Constantin Tănăsescu35 (șef de secţie), locotenent-colonelul Constantin Petrovicescu (șef birou), locotenent-colonelul Barbu Pârâială (șef birou), maiorul Aurel Aldea36, locotenentul Grigorie Basarabescu și căpitanul Mihai Vitzu. Celelalte funcţii au fost acoperite prin detașarea unor ofi ţeri de la corpurile de trupă. În cursul aceluiași an, colonelul Constantin Tănăsescu a fost mutat la comanda Regimentului 22 Artilerie, fi ind înlocuit de colonelul Dumitru Paladă, fost comandant al aceluiași regiment, iar în martie 1921, la conducerea Secţiei a fost numit colonelul Laurenţiu Bârzotescu.

În anul 1921, Secţia a VI-a din cadrul Diviziei a II-a s-a reorganizat pe trei birouri: Biroul I Istoricul Perioadei Neutralităţii și Campania 1916 până la 1 ianuarie 1917, Biroul II Istoricul Campaniei 1 ianuarie 1917-1 aprilie 1921 și Biroul III Campanii Vechi și Arhivă37.

De la 1 aprilie 1922, întâlnim Secţia a VIII-a Istorică în cadrul Diviziei a III-a, cu două birouri: Biroul 1 perioada neutralităţii și operaţiunile până la 1 ianuarie 1917 și Biroul 2 operaţiunile de la 1 ianuarie 1971 până la trecerea armatei pe picior de pace38.

În anul 1923, Secţia a VIII-a Istoricul Campaniei avea două birouri: Biroul 1 Arhive, Cercetări, Muzeul Militar și Biroul 2 Studiul Campaniilor39.

În anul 1924, Secţia a VIII-a Istorică cuprindea Biroul 1 Arhive și Biroul 2 Studiul Campaniilor40.

De la 1 octombrie 1927, Secţia a VIII-a Istoric s-a transformat în Secţia a VII-a Istoric, regăsită în

1 (75) 2017 document8

studii/documente

structura Diviziei I-a, cu Biroul 1 Cercetări Istorice, Biroul 2 Arhive, Biroul 3 Istoric și Muzeul Militar Naţional41.

La 30 ianuarie 1928, Secţia a VIII-a Istoric (între timp i se schimbase numărul), având în subordine Muzeul Militar Naţional și Depozitul Central de Arhivă al Ministerului Apărării Naţionale (M.Ap.N.), a luat denumirea de Serviciul Istoric, funcţia de șef al acestuia fi ind încredinţată unui general, având ca ajutor un colonel. Prima misiune a echipei secţiei a fost să obţină dispoziţiile necesare pentru adunarea arhivei operative. Astfel, până în anul 1937, secţia a reușit să adune 25.558 de dosare, 117 mape de hărţi, 2.091 de cărţi, 187 de exemplare ale „Monitorului Oastei” și 11.250 de registre diverse42. Secţia era informată despre celelalte documente de arhivă rămase la Comandamentele Teritoriale și despre arhiva preluată la Depozitul de Arhivă al M.Ap.N. de la Otopeni, pe care îl avea în responsabilitate directă.

Așadar, în perioada interbelică, organizarea Serviciului Istoric a fost conformă cu misiunile specifi ce, urmând exemplul oferit de serviciul similar din armata franceză. De altfel, în 1929, șeful serviciului, generalul Grigore Constandache43, a efectuat un stagiu de documentare de trei luni la Serviciul Istoric francez.

La 1 octombrie 1944, Serviciul Istoric al M.St.M. mai dispunea de 45.864 de dosare, dintre care 35.807 priveau numai participarea Armatei Române la Primul Război Mondial (mai bine de 18.000 de dosare fuseseră distruse ca urmare a bombardamentelor). De asemenea, Biblioteca Serviciului dispunea de 3.365 de volume, alte 40.000 fi ind referitoare la Primul Război Mondial44.

În timpul celei de-a doua confl agraţii mondiale, Serviciul Istoric a avut în organică un Birou de Informaţii, care s-a străduit să consemneze date importante despre mișcările extremiste, ponderea și influenţa lor în societatea românească, despre riscurile la care erau expuse depozitele de arhivă și patrimoniul Muzeului Militar Naţional. Acest birou a făcut o descriere aproape completă despre distrugerea arhivei afl ată în două vagoane de tren, bombardate la Turnu Severin în noaptea de 15/16 aprilie 1944. Multe informaţii preţioase, care se regăsesc în fondul Serviciului Istoric, se referă la arhiva predată comandamentelor sovietice după 12 septembrie 1944 și la iniţiativa ofi ţerilor din serviciu de a copia jurnalele de operaţii ale unităţilor înainte de a fi luate de sovietici.

La 20 octombrie 1947, Biroul 1 Arhive Istorice din cadrul Serviciului Istoric al M.St.M. avea în subordine Depozitul de Arhive Istorice al M.St.M.,

care cuprindea circa 300.000 de dosare, jurnale de operaţii și lucrări. Acestea erau depozitate în două săli din localul Batalionului Depozit M.St.M. și în patru boxe și o cameră din cazarma Malmaison45.

Activitatea postbelică a Serviciului Istoric al Armatei (1949-1968)

La începutul anului 1949, Serviciul Istoric al Marelui Stat Major era subordonat pe linia sarcinilor de serviciu celui de-al doilea subșef al M.St.M., generalul-maior Constantin Verdeș46. Prin Ordinul de Zi de Comandament nr. 88 din 10.03.1949, Serviciul Istoric a luat denumirea de Secţia a 11-a Istoric, cu aceeași subordonare. Structura organizatorică a secţiei a rămas neschimbată ca birouri, însă în cadrul fi ecărui birou au apărut funcţii noi47. În luna martie, colonelul Ioan N. Popescu, șeful Secţiei a 11-a Istoric, a fost mutat la Regiunea 3 Militară, fi ind înlocuit de colonelul Virgil Dumitrescu48. La 23 martie a fost creat Biroul Registru Istoric, încadrat cu un ofi ţer și un funcţionar civil dactilograf, șef al biroului fi ind numit locotenent-colonelul Vladimir P. Tutoveanu. Totodată a fost redus necesarul la Biroul l Studii cu un ofi ţer, iar la Biroul 2 Arhive Istorice cu un funcţionar civil dactilograf. La l aprilie, locotenent-colonelul Vladimir Tutoveanu a fost numit operator administrativ al Bibliotecii M.St.M., iar funcţionarul civil Vasile Creţu ca bibliotecar gestionar. În luna mai, plutonierul major Aurel Gh. Morariu a fost detașat la Cursul de pregătire din cadrul Școlii de Ofi ţeri de Administraţie, în vederea acordării gradului de sublocotenent.

Privind activitatea pe linie de arhivă, în anul 1949, secţia a continuat munca de triere a arhivei afl ată în depozite și întoc mirea registrelor de evidenţă a acesteia. Totodată s-a întocmit tabulatorul arhivei armatei. În luna iulie, situaţia depozitelor de arhivă se prezenta astfel: Depozitul de Arhivă Regional al Regiunii l Militare la Bârlad, Depozitul de Arhivă Regional al Regiunii 2 Militare la Otopeni, Depozitul de Arhivă Regional al Regiunii 2 Militare la Florești-Cluj și un Subdepozit la Timișoara, Depozitul Central de Arhivă al M.Ap.N. la Otopeni. Depozitul de Arhivă al M.St.M., compus din jurnalele de operaţii și arhivă istorică din războiul antihitlerist, arhive istorice noi (1921-1944) și arhive vechi (25 de vagoane), era adăpostit în clădirea M.St.M. și la Otopeni.

O activitate importantă desfășurată de Secţia 11-a Istoric pe linie arhivistică a constituit-o organizarea, la 18 iulie 1949, a unei Convocări cu toţi șefi i de depozite de arhive. Scopul acesteia l-a constituit

studii/documente

document 2017 1 (75) 9

stabilirea nivelului cunoștinţelor șefi lor depozitelor de arhivă asupra „Regulamentului arhivelor armatei”, comunicarea ordinelor M.St.M. relativ la depozitarea și conservarea arhivelor, precizarea responsabilităţilor ce revin șefi lor de depozite pe linia cercetării arhivei, trierii acesteia și furnizarea datelor solicitate de eșaloanele superioare. Consfătuirea și-a atins obiectivele propuse, participanţii realizând un util schimb de experienţă în privinţa activităţii arhivistice în armată.

Cu Ordinul ministrului-adjunct al ministrului Apărării Naţionale (Ap.N.) nr. M 0604 din 9 august 1949, Depozitul Central de Arhivă al M.Ap.N., depozitele regionale și Subdepozitul Timișoara au fost subordonate Direcţiei Superioare Po litice a Armatei (D.S.P.A.), numai din punct de vedere operativ (aprobări pentru cercetarea arhivei, eliberarea actelor de vechime în armată, copii cerute de diferite instanţe de judecată etc.). Din punct de vedere administrativ (asigurarea materială, localuri, amenajări interioare, paza și încadrarea cu personal), depozitele rămâneau mai departe în subordonarea M.St.M. O preocupare principală a constituit-o activitatea de centralizare a fondurilor arhivistice afl ate la comandamentele de arme, regiuni militare și formaţiuni, precum și trierea arhivei. Selecţionarea a fost efectuată de comisii compuse dintr-un ofi ţer de la comandamentul căruia aparţinea depozitul de arhivă, un ofi ţer de intendenţă, un ofi ţer din aparatul politic, un ofi ţer de birou și șeful depozitului de arhivă. În vederea creării unei baze de documentare complete, la Depozitul de Arhivă al M.St.M. s-au centralizat registrele jurnale de operaţii ale unităţilor, marilor unităţi și comandamente participante la războiul antihitlerist, precum și la războiul antisovietic.

Ca urmare a aprobării și intrării în vigoare a Instrucţiunilor „D.S.-50”, de la 15 februarie 1950, în locul Biroului 5 Secretariat, a luat fi inţă Biroul 12 Documente Secrete. Tot în cursul acestei luni, locotenent-colonelul Vladimir Tutoveanu a fost mutat de la Secţia a 11-a Istoric la Secţia a 8- Regulamente, fi ind înlocuit de maiorul Alexandru Bălașa. În luna iulie, colonelul de artilerie Virgil Dumitrescu a fost eliberat din funcţia de șef al Secţiei a 11-a Istoric. Cu începere de la 12 iulie 1950, șef al Secţiei 11 Istoric a fost numit locotenent-colonelul Nicolae Dobrescu. De asemenea, maiorul Alexandru Bălașa a fost mutat la Secţia a 8-a a M.St.M.49.

În conformitate cu Ordinul de Zi pe Comandament din 1 august 1950, M.St.M. a fost reorganizat. Cu această ocazie, Secţia a 11-a Istoric s-a transformat în Secţia Istoric. În urma acestei reorganizări a secţiei,

Biroul Registru Istoric a fost desfi inţat. Până la data desfi inţării, ofi ţerii care încadraseră această funcţie întocmiseră Registrul istoric al M.St.M. până în anul 1948. Din anul 1949, la Marele Stat Major nu s-a mai întocmit acest document. În cursul anului în curs, ofi ţerii și subofi ţerii din Biroul 2 Arhivă Istorică au lucrat la întocmirea inventarului arhivei din perioada Primului Război Mondial afl ată în Depozitul M.St.M. La terminarea inventarierii, arhiva ordinară a M.St.M. din perioada 1921-1946 a fost predată pentru păstrare la Depozitul Central al Ministerului Forţelor Armate (M.F.A.) Otopeni. Până la data predării, arhiva istorică a M.St.M. (însumând circa 10 vagoane) era depozitată în localul Cotroceni. La fel s-a procedat și cu arhiva austro-ungară din perioada 1850-1914. De asemenea, personalul acestui birou a verifi cat conţinutul Jurnalelor de operaţii și Registrelor istorice din perioada 1941-1944, păstrate în Depozitul de Arhivă al M.St.M. Regulamentele, instrucţiunile și broșurile vechi afl ate asupra secţiilor din M.St.M. au fost strânse și depozitate la Secţia Istoric.

Secţia Arhivă a luat fi inţă prin Ordinul M.St.M. nr. 122229 din 6 iulie 1950. În cursul anului, secţia a funcţionat împreună cu Secţia a 11-a Istoric a M.St.M., în aceleași încăperi, activitatea arhivistică fi ind coordonată de șeful Secţiei a 11-a Istoric. După apariţia ordinului de înfi inţare a Secţiei Arhivă, a început încadrarea acesteia cu personalul prevăzut în sta tul de organizare. Printre activităţile mai importante s-a numărat începerea strângerii fondurilor de arhivă existente asupra unităţilor. Astfel, sub îndrumarea secţiei au fost ordonate circa 10 vagoane de arhivă afl ată la Turnu Severin, arhivă creată de Comandamentul 2 Teritorial în perioada 1920-1944. După terminarea ordonării, arhiva a fost transportată la Depozitul Regional nr. 2 Otopeni.

În urma înfi inţării, în iulie 1950, a Secţiei Arhivă a M.St.M., Secţia Istoric nu a mai avut sarcini pe linie arhivistică. În perioada de formare a noii secţii, personalul i-a ajutat pe ofi ţerii veniţi să încadreze funcţiile pe linie de arhivă. Acest lucru a fost posibil întrucât ambele secţii au funcţionat la început în același local.

În cursul lunii ianuarie 1951, maiorul Gheorghe A. Nistor din Direcţia Cadre a fost numit în funcţia de șef al Secţiei Arhivă. Prin numirea șefului secţiei, cu începere de la 1 februarie 1951, aceasta a început să lucreze ca organ central de conducere și control a activităţii arhivistice. În vederea reglementării muncii arhivistice în armată, în februarie 1951 au fost trimise organelor centrale M.F.A., comandamentelor de armă

1 (75) 2017 document10

studii/documente

și regiunilor militare, pentru avizare, „Instrucţiunile pentru sistematizarea, trierea și exploatarea materialelor arhivistice” și „Instrucţiunile pentru sistematizarea, păstrarea și folosirea arhivelor militare”, întocmite de Secţia Istoric a M.St.M. Prin Ordinul de Zi pe Comandament nr. 124 din 5 iunie 1951, Secţia Arhivă a fost subordonată locţiitorului șefului M.St.M. și șef al Direcţiei Organizare-Mobilizare, generalul-maior Petre Ivănescu.

La 21 iulie 1952, locotenent-colonelul Nicolae Dobrescu a fost mutat din funcţia de șef al Secţiei Istoric din M.St.M. în funcţia de șef al Catedrei de pregătire militară a studenţilor la Institutul Pedagogic și Institutul de Minereuri din Timișoara.

Potrivit Ordinului M.St.M. nr. 76, la l august 1952, s-a trecut la o nouă reorganizare a M.St.M. În cursul anului au fost întocmite proiectele „Instrucţiunilor privind sistematizarea materialelor arhivistice din depozitele militare de arhivă, trierea și exploatarea lor” și „Instrucţiunilor privind organizarea, păstrarea și folosirea arhivelor militare”. De asemenea, Secţia a luat măsuri pentru ca în cadrul fi ecărui depozit să se formeze și să înceapă activitatea comisiile de triere a arhivei. Concomitent s-au luat măsuri pentru ca toată arhiva până în anul 1950 afl ată asupra unităţilor să fi e centralizată la divizii, prin grija șefi lor Birourilor Documente Secrete și pregătită spre a fi predată la depozitele regionale de arhivă. Tot prin grija secţiei s-au eliberat adeverinţe și copii după documentele afl ate în arhivă referitoare la activitatea unor ofi ţeri în perioada războiului și documente solicitate de instanţele de justiţie care judecau crimele de război.

În urma unei noi organizări a M.St.M., în cursul lunii februarie 1953, efectivele Secţiei Istoric au fost reduse la numai șase ofi ţeri și un angajat civil50. Printre activităţile prioritare ale Secţiei s-au numărat trierea materialului informativ și contrainformativ din Arhiva M.St.M. pentru identifi carea și predarea documentelor originale din perioada 1919-1944 privitoare la activitatea ilegală a Partidului Comunist Român în armată, selecţionarea și studierea materialelor documentare referitoare la infl uenţa Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie 1917 asupra Armatei Române, strângerea materialului documentar pentru întocmirea părţii a 3-a a istoricului rezumativ „Participarea armatei române la războiul antifascist” (organizare, dotare, pierderi, funcţionarea spatelui marilor unităţi), întocmirea statutului pentru funcţionarea colegiilor de redacţie ale revistelor de armă, controlul activităţii organizatorice redacţionale și administrative a revistelor de armă și întocmirea „Instrucţiunilor pentru difuzarea și evidenţa

fi nanciară și materială a revistelor militare”. Biroul 2 s-a transformat în Biroul 2 Arhivă Regiuni Militare și Cercetări Arhivistice.

Cu Ordinul nr. G.L. 009602 din 13 octombrie 1953, Depozitul Central de Arhivă a fost subordonat M.St.M., pe linie de specialitate și Regiunii 2 Militară pe linie administrativă. Depozitele regionale de arhivă au rămas subordonate nemijlocit regiunilor militare. De la 15 octombrie, D.S.P.A. nu a mai avut atribuţii în ceea ce privește conducerea activităţii arhivistice în armată. La 3 noiembrie, la D.S.P.A. a avut loc o convocare, la care au participat șeful Secţiei Informare din Direcţia Organizare-Instructaj a D.S.P.A., șeful Secţiei Arhivă din M.St.M. și șefi i depozitelor de arhivă. În anul 1953, au fost strânse și predate la Depozitul Regional de Arhivă Otopeni 21 vagoane arhivă mai veche de anul 1949. O activitate deosebită pentru reglementarea activităţii arhivistice a constituit-o definitivarea „Instrucţiunilor pentru organizarea, păstrarea și folosirea Arhivelor Militare”. Acest lucru s-a impus ca o necesitate majoră, întrucât vechiul regulament al arhivelor nu mai corespundea noilor condiţii create în armată după anul 1947.

Odată cu noua organizare a M.St.M., la 25 martie 1954, Secţia Arhivă a fost desfi inţată, începând din luna aprilie, problemele arhivistice în armată fi ind rezolvate de Secţia Istoric a M.St.M. prin Biroul Arhivă, în care au fost numiţi ofi ţeri din fosta Secţie Arhivă. De asemenea, Depozitul de Arhivă al M.St.M. a trecut în subordinea Secţiei Istoric. În perioada 25 noiembrie-3 decembrie a aceluiași an a început mutarea Depozitului de Arhivă al M.St.M. din localul afl at în str. Știrbei Vodă în localul M.St.M. În urma înfi inţării Biroului 2 Arhivă, au fost eliberate adeverinţe pentru cetăţenii români și străini care au satisfăcut stagiul în armata română, pentru a le servi la întocmirea dosarelor de pensii. De asemenea, la cererea unor instituţii din ţară, în special organe de judecată și ale M.A.I., au fost înaintate acestora copii de pe unele documente de arhivă. Pentru facilitarea acestei activităţi, secţia a trimis ordin comisariatelor militare să înainteze până la 15 iunie 1954 situaţia arhivei afl ate în păstrarea acestora. Din cauza condiţiilor necorespunzătoare de păstrare și conservare a arhivei, la sfârșitul anului 1954 s-a luat măsura ca Depozitul Regional de Arhivă Otopeni să fi e mutat la Urziceni. Pentru ca birourile de arhivă de la regiunile militare să aibă un îndreptar în activitatea lor, Biroul Arhivă din Secţia Istoric a întocmit atribuţiile acestora.

Secţia Arhivă era subordonată Direcţiei Organizare Mobilizare. Pentru bunul mers al activităţii arhivistice în armată, au fost defi nitivate „Instrucţiunile asupra

studii/documente

document 2017 1 (75) 11

mânuirii, evidenţei și păstrării documentelor de arhivă I.A.-54”. Sub conducerea secţiei, a continuat trierea arhivei mai vechi de 1940 afl ată în Depozitul central Otopeni. Ca urmare a intrării în vigoare a noilor registre de evidenţă, s-au inventariat și au fost trecute pe aceste registre toate Jurnalele de operaţii existente în păstrare la Depozitul de Arhivă al M.St.M. Împreună cu Comandamentul Marinei Militare, Secţia Istoric a pregătit pentru predare arhiva acestui comandament afl ată la Depozitul Tunari.

La 15 martie 1954, a avut loc o nouă reorganizare a M.St.M., în noul stat nemairegăsindu-se Secţia Arhivă în Direcţia Organizare-Mobilizare. Pentru conducerea activităţii arhivistice în armată a fost creat Biroul Arhivă în cadrul Secţiei Istoric a M.St.M. Cu Ordinul M.St.M. nr. 05 din 10 ianuarie 1955, locotenent-colonelul Gheorghe M. Niţu a fost desărcinat din funcţia de șef al Secţiei Istoric, fi ind mutat profesor de Tactica aviaţiei la Școala Militară de Aviaţie „Aurel Vlaicu”. Cu același ordin, șef al Secţiei Istoric a fost numit locotenent-colonelul Leonida Ion51.

În urma aprobării ministrului Forţelor Armate, prin Ordinul nr. M. 918 din 10 octombrie 1955 au intrat în vigoare „Instrucţiunile asupra mânuirii, evidenţei și păstrării documentelor de arhivă I.A.-55”. Prin aplicarea noilor instrucţiuni, activitatea arhivistică era reglementată în mod unitar pe întreaga armată, ele constituind un îndrumar preţios pentru personalul care efectua munca în depozitele de arhivă și la comandamentele de armă, regiuni militare, mari unităţi, unităţi și formaţiuni. Personalul secţiei a întocmit o evidenţă alfabetică a arhivei unităţilor afl ate în păstrare în depozitele regionale, evidenţa arhivei unităţilor desfi inţate și contopite în perioada 1944-1945, inventarele cu arhiva afl ată în Depozitul Central M.F.A. Otopeni, Depozitele Regionale Urziceni și Bârlad și comisariatele militare, situaţia arhivei mai vechi de 1945 existentă asupra comandamentelor și unităţilor, precum și partea introductivă a lucrării „Participarea armatei române la războiul împotriva fascismului”. O parte din arhiva afl ată în Depozitul M.St.M. a fost predată spre păstrare la Depozitul Central de Arhivă M.F.A.

În conţinutul Ordinului nr. M.112 din 21 ianuarie 1956, semnat de generalul Iacob Teclu s-a arătat rezultatele bune obţinute în munca arhivistică în armată, lipsurile care mai persistau, precum și măsurile ce se impuneau a fi luate pentru lichidarea acestora52. În vederea îmbunătăţirii activităţii arhivistice în armată, în ziua de 17 iulie 1956, la Secţia Istoric a avut loc o Convocare de instruire cu șefi i depozitelor de arhivă

și ofi ţerii cu arhiva de la regiunile militare. Cu această ocazie a fost analizată activitatea depozitelor de arhivă și s-au stabilit măsuri concrete pentru lichidarea neajunsurilor. În vederea executării lucrărilor de triere și inventariere a arhivei afl ată în depozite, șeful M.St.M. a aprobat detașarea a 220 de militari în termen.

În perioada 2-20 aprilie 1956, prin intermediul Institutului Român pentru Relaţiile Culturale cu Străinătatea, secţia l-a avut ca oaspete pe colonelul Marin Ivanov Mihov, profesor universitar, șeful Catedrei de Istoria U.R.S.S. la Universitatea din Sofi a, care a studiat documente referitoare la războaiele ruso-turce din secolul al XIX-lea.

Conform Hotărârii Consiliului de Miniștri (H.C.M.) nr. 1310 din 27 iulie 1956, ofi ţerii cu arhiva din Secţia Istoric, împreună cu ofi ţerii delegaţi ai Ministerului Afacerilor Interne au executat trierea arhivei afl ată în depozitele armatei în scopul depistării unor dosare de judecată care interesau securitatea statului, dosare care au fost predate pentru păstrare organelor M.A.I.

În conformitate cu dispoziţiile Ordinului M.F.A. nr. M. 127/1956 referitoare la trierea și distrugerea prin topire a literaturii militare vechi, editată înainte de 23 august 1944 afl ată în păstrarea depozitelor militare, din fi ecare lucrare s-au oprit câte două exemplare care urmau să fi e păstrate permanent de către Depozitul Central de Arhivă Otopeni.

În cursul anului 1956, prin grija secţiei s-a asigurat difuzarea pe teritoriu a „Instrucţiunilor arhivistice I.A.-55” și s-a trecut la întocmirea, împreună cu Direcţia Organizare Mobilizare a M.St.M. și Direcţia Arhivelor Statului, a unui proiect de instrucţiuni pentru sortarea și inventarierea arhivei din depozitele militare.

Deoarece condiţiile de depozitare a arhivei în fortul Otopeni erau necorespunzătoare, s-a solicitat M.F.A. aprobarea mutării acestuia la Tunari. Din cauza ploilor, în luna mai 1956, fortul Tunari a fost inundat și s-a renunţat la mutarea de la Otopeni. Totuși, a început să se întocmească documentaţia tehnică în vederea amenajării la Tunari a unor magazii la suprafaţă, urmând ca la terminarea acestora să se mute Depozitul de Arhivă de la Otopeni.

Prin Ordinul M.St.M. nr. C.L. 002000 din 14 mai 1957 s-a aprobat înfi inţarea unei grupe de triere a arhivei la Depozitul Central de Arhivă, formată din 40 de angajaţi civili, care să înlocuiască grupa de triere compusă din 40 de militari din prisosul de contingent și care urmau să fi e lăsaţi la vatră.

La 22 noiembrie 1957, Direcţia Generală a Arhivelor Statului a făcut cunoscut că va edita „Instrucţiunile

1 (75) 2017 document12

studii/documente

generale pentru organizarea și funcţionarea arhivelor organelor și instituţiilor de stat, ale organizaţiilor economice socialiste și ale organizaţiilor obștești” și „Indicatorul tip cuprinzător al termenelor de păstrare a materialelor comune acelor orcane, instituţii și organizaţii”. Pentru activitatea arhivistică din armată, Secţia Istoric a comandat 2.000 de exemplare.

Pentru asigurarea unei mai bune conservări a arhivei, în lunile septembrie-octombrie 1958 secţia a mutat circa 120 vagoane de arhivă din forturile de la Otopeni și Tunari în Cazarma 541 Pantelimon. În decursul anului 1958, s-au mutat în condiţii optime depozitele de arhivă de la Florești-Cluj la Bistriţa-Năsăud și de la Otopeni-Tunari la Pantelimon.

În scopul intensificării activităţii de studii și cercetări știinţifi ce, prin Ordinul M.St.M. nr. C.L. 00918, la l aprilie 1959, la M.St.M. a fost înfi inţată Direcţia de Studii și Cercetări Știinţifi ce (D.S.C.S.), avându-l ca șef pe generalul-maior Gheorghe Lefter53. Secţia Istoric și-a schimbat denumirea în Secţia Istorie și Geografi e Militară, intrând în compunerea D.S.C.S. Noua secţie era prevăzută cu două sectoare: Sectorul Studii Istorice și Sectorul Arhivă, fi ecare cu câte doi ofiţeri. Grupa de cercetări știinţifice formată din generali și ofi ţeri de rezervă a rămas în continuare sub îndrumarea șefului secţiei. La 9 septembrie, în această grupă a fost cooptat și generalul-maior în rezervă Constantin Bodea.

La 5 iunie 1959, arhiva aflată în Cazarma 541 Pantelimon a fost mutată în Cazarma 961 a Regimentului 19 Artilerie Antiaeriană, compusă din două pavilioane și opt barăci. Era a treia mutare executată în perioada 1957-1959. Începând cu luna ianuarie 1959, Depozitul de Arhivă M.F.A. a primit indicativul Unitatea Militară 02405 Pantelimon.

În luna aprilie 1960, a avut loc o nouă modifi care a statului de organizare al Secţiei Istorie și Geografi e Militară, care a rămas în continuare în compunerea D.S.C.S. din M.St.M54.

În urma reorganizării Forţelor Armate ale R.P. Române din aprilie 1960, o serie de unităţi militare au fost desfi inţate. Ca urmare, la 30 aprilie 1960, secţia a dat ordin ca acestea să predea arhiva depozitelor de arhivă regionale, iar Registrele istorice, Jurnalele de operaţii și albumele la Secţia Istorie și Geografi e Militară.

La solicitarea ministrului Afacerilor Interne, ministrul Forţelor Armate a aprobat să se selecţioneze și să se predea M.A.I. documentele de arhivă create de cele 10 curţi marţiale care au funcţionat pe lângă corpurile de armată până în 1947 și care se refereau la securitatea statului.

În conformitate cu Ordinul adjunctului M.F.A. și șef al M.St.M. nr. C.L. 001360 din l iunie 1960, de la 15 iunie s-a aprobat contopirea tuturor depozitelor de arhivă în Cazarma 458 Râmnicu Sărat. Astfel, a luat fi inţă Depozitul de Arhivă al M.F.A., respectiv U.M. 02405 Râmnicu Sărat, subordonat D.S.C.S. din M.St.M.

În urma predării Sfatului Popular al Capitalei a Teatrului Armatei la 30 septembrie, arhiva secretă a acestui teatru a fost luată de D.S.P.A. și predată la Depozitul de Arhivă Râmnicu Sărat.

Conform Ordinului adjunctului ministrului Forţelor Armate și șef al M.St.M. nr. C.L. 007l2 din 15 mai 1961, de la 15 iunie Direcţia de Studii și Cercetări Știinţifi ce a fost desfi inţată. Secţia Istorie și Geografi e Militară a devenit secţie independentă a M.St.M., având aceeași organizare și încadrare ca la l ianuarie 1961. Grupa de cercetători știinţifi ci a trecut sub conducerea secţiei55. Pentru a întări colectivul de cercetători, la 1 septembrie, s-a hotărât ca și cercetătorii știinţifi ci de la D.S.P.A. să fi e aduși la M.St.M. Noul stat de organizare anexă la statul M.St.M. prevedea două funcţii de cercetători principali istorico-militari și șefi de grupă, 11 cercetători istorico-militari, un bibliotecar, trei dactilografi și un desenator. La 15 decembrie s-a aprobat reducerea unui post de cercetător principal istorico-militar și șef grupă și două posturi de cercetători istorico-militari, funcţiile desfi inţate fi ind înlocuite cu două funcţii de funcţionar principal.

Ofi ţerii cu arhiva și arhivarul au lucrat la inventarierea separată a dosarelor operative păstrate în Calea 13 Septembrie, pe două fonduri: războiul antihitlerist și războiul antisovietic. Au fost rezolvate 60 000 cereri de eliberare a unor adeverinţe de vechime în armată.

În anul 1962, secţia era organizată pe două sectoare: Sectorul Studii Istorice și Sectorul Arhivă, prin noul stat de organizare nr. C.L. 001050, secţia schimbându-și denumirea în Secţia Studii Istorice56.

În ziua de 18 iulie 1962, la ora 15.40, în urma unei ploi torenţiale cu puternice descărcări electrice, la una din magaziile Depozitului de Arhivă Râmnicu Sărat s-a produs un incendiu. Din cele opt vagoane de arhivă existente în magazie, două vagoane au ars complet, două vagoane parţial, iar patru vagoane de arhivă au putut fi recuperate. Pagubele materiale s-au cifrat la 3.467 lei.

Pe linia activităţii de rezolvare a cererilor, au fost primite 3.143 cereri din care 2.775 au fost rezolvate pozitiv și 350 negativ.

În cursul anului 1963, Secţia a fost subordonată locţiitorului șefului M.St.M. – generalul-locotenent

studii/documente

document 2017 1 (75) 13

Constantin Șandru, iar în a doua jumătate a anului prim-locţiitorului șefului M.St.M. – generalul-maior Ion Coman57.

Din anul 1960, după centralizarea arhivei la Râmnicu Sărat, activitatea personalului depozitului s-a axat pe rezolvarea a circa 20.000 de cereri anual, primirea a 50 de vagoane arhivă de la comandamente de armă, direcţii centrale, mari unităţi și unităţi și formaţiuni militare. Cantitatea arhivei, cuprinzând fonduri din perioada 1860-1960, se ridica la 550 vagoane, formată din dosare și 15 vagoane volante.

La 8 martie 1963, maiorul Aurelian Miriţă a luat în primire comanda Depozitului de arhivă al M.F.A. de la căpitanul Nicolae Chiriţă.

În anul 1963 au fost întocmite noile „Instrucţiuni asupra mânuirii, evidenţei și expertizării arhivei”, au fost inventariate și opisate arhiva operativă și dosarele referitoare la lupta Partidului Comunist Român în armată în perioada 1921-23 august 1944, a fost întocmit indicatorul anexă la „Instrucţiunile arhivistice I.A.-64” și a fost inventariată și pregătită arhiva din Depozitul M.St.M. pentru a fi predată Depozitului de Arhivă Râmnicu Sărat. În compartimentul arhivă, au fost rezolvate 1.137 cereri, din care 1.000 pozitiv și 65 nefavorabil.

În anul 1964, Secţia Studii Istorice a fost subordonată generalului-maior Constantin Popa, locţiitorul șefului M.St.M.58.

Cu Ordinul nr. M 67 din 5 octombrie 1964 au intrat în vigoare, de la l ianuarie 1965, noile „Instrucţiuni arhivistice I.A.-64”, fi ind întocmite și „Dispoziţiuni pentru aplicarea Instrucţiunilor „I.A.-64”, difuzate tuturor comandamentelor de armată, armă, direcţii centrale și comisariatelor regionale.

La 1 ianuarie 1965, în baza Ordinului M.St.M. nr. C.L. 001530/1964, a intrat în vigoare noul stat de organizare al unităţii, în cadrul Secţiei Studii Istorice fiind mutaţi locotenent-colonelul Costică Ucrain (ofi ţer 1 pentru studii istorice), maiorul Ion Tudor și maiorul Constantin Toderașcu (ofi ţeri 2 pentru studii istorice), funcţiile de ofi ţer cu arhiva fi ind desfi inţate59.

La 24 martie 1965, în fondul documentar al Depozitului Operativ al Secţiei Studii Istorice, au fost primite de la Secţia Operaţii 2.290 de dosare cuprinzând probleme referitoare la operaţiile militare din anii 1920-1945.

La sfârșitul anului 1965, în patrimoniul Depozitului de Arhivă Râmnicu Sărat existau circa 102.100 m.l. arhivă, din care 2.591 m.l. inventariată și expertizată, 5.716 m.l. inventariată corespunzător și neexpertizată, iar 93.800 m.l. neinventariată sau inventariată necorespunzător60.

La 18 aprilie 1966, Ministerul Industriei Construcţiilor de Mașini a predat 600 m.l. de arhivă (14.581 dosare) aparţinând fostului Minister al Înzestrării Armatei, pe anii 1912-1945, Depozitului de Arhivă Râmnicu Sărat.

Ca urmare a intrării în vigoare a unui nou stat de organizare a M.St.M., în 1967 secţiei i-au fost adăugate două funcţii de ofi ţer 2 (cu arhiva), încadrate de maiorii Dumitru Ionaș și Aurelian Miriţă61.

În urma reorganizării administrative pe judeţe a fost centralizată arhiva fostelor comisariate militare regionale și raionale.

Arhivele Militare Române între anii 1969-1989

La 27 ianuarie 1969 a intrat în vigoare un nou stat de organizare nr. 006, secţia fi ind organizată pe două birouri – Biroul 1 Studii Istorice și Biroul 2 Arhivă62, iar la 1 iunie 1969 au fost aprobate noile „Instrucţiuni arhivistice IA-98”.

Prin Ordinul M.St.M. nr. C.L. 001470 din 11 octombrie 1969, Secţia Studii Istorice a Marelui Stat Major a fost desfi inţată, urmând ca problematica și atribuţiile acesteia să fi e preluate de către Centrul de Studii și Cercetări de Istorie și Teorie Militară subordonat Consiliului Politic Superior al Armatei (C.P.S.A.)63. Prin același ordin a fost înfi inţată Secţia Arhivelor Militare, subordonată locţiitorului șefului M.St.M., cu Biroul 1 Documentare, Biroul 2 Arhivă și Biroul D.S.

La 1 mai 1970 au intrat în vigoare „Instrucţiunile privind întocmirea Registrului istoric și Jurnalului acţiunilor de luptă”, întocmite de șeful Biroului 1 Documentare, locotenent-colonelul Antone Marinescu64.

Până în luna noiembrie 1970, secţia a primit două aparate de microfilmare „Dokumator”, un aparat pentru copiat, un aparat de developat, un aparat de mărit și un aparat de citit. Cu aceste echipamente a demarat, în premieră în Armata Română, operaţiunea de microfi lmare a arhivei istorice în vederea conservării și securizării patrimoniului arhivistic militar naţional65.

În anul 1970, Secţia Arhivelor Militare și Depozitul de Arhivă al M.F.A. au primit 97.132 cereri, dintre care au fost soluţionate favorabil 88.127 cereri66. De asemenea, au fost expertizate 30 de vagoane de arhivă, dintre care 26 de vagoane au fost reintroduse în circuitul economic.

La 1 ianuarie 1971, statul de organizare a secţiei a fost completat cu două funcţii de angajaţi civili și șapte funcţii de tehnicieni în specialitatea fotoreproducere.

1 (75) 2017 document14

studii/documente

Secţia a soluţionat favorabil 4.500 cereri, iar în anul 1972, 5.502 cereri din cele 6.021 cereri înregistrate. La rândul său, Depozitul de Arhivă al M.F.A. a soluţionat pozitiv 43.554 de cereri din totalul celor 46.933 de cereri.

În anul 1973, Secţia Arhivelor Militare a funcţionat cu o parte din personal în localul M.St.M. din Piaţa Valter Mărăcineanu și cu o alta în localul din Calea 13 Septembrie67.

Începând cu luna aprilie 1973, Depozitul de Arhivă al M.F.A. s-a mutat din garnizoana Râmnicu Sărat în garnizoana Pitești.

La 1 aprilie 1973, Secţia Arhivelor Militare a ieșit din compunerea M.St.M. și s-a reorganizat în Arhivele Ministerului Apărării Naţionale, cu indicativul U.M. 02600 București68.

La 5 mai 1973, colonelul Leonida Ion s-a pensionat, la 20 mai 1973 funcţia de șef al Arhivelor M.Ap.N. fi ind preluată de colonelul Antone Marinescu.

În cursul acestui an au fost grupate și ordonate 574 din cele 1.000 fonduri de arhivă existente în Colecţia arhivistică din Calea 13 Septembrie, iar 132 au fost inventariate. De asemenea, s-au înregistrat 50.971 cereri, din care au fost soluţionate favorabil 44.300 cereri.

În cursul anului 1975 au intrat în vigoare noile „Instrucţiuni arhivistice IA-75”69, Arhivele M.Ap.N. având un efectiv de 35 de angajaţi. Au fost organizate instruiri de specialitate în 15 centre din ţară, 22 controale în comandamente, direcţii centrale, unităţi și la depozitul propriu, precum și un Curs de arhivistică cu personalul Depozitului de Arhivă al M.Ap.N. De asemenea, au fost selecţionate 61 de fonduri arhivistice însumând 150.000 de dosare.

Ca urmare a deteriorării clădirii M.Ap.N. din cauza cutremurului din 4 martie 1977, s-a hotărât evacuarea acesteia și mutarea tuturor direcţiilor și secţiilor M.St.M. în localul Armatei 2 din Drumul Taberei. Întrucât și localul afl at în Calea 13 Septembrie a fost afectat de cutremur, s-au luat măsuri pentru mutarea arhivei, microfi lmotecii, arhivei de fi lme militare și fi lmotecii M.St.M. tot în Drumul Taberei, activitatea fi ind fi nalizată la 14 martie 197770.

În perioada 3 septembrie-2 octombrie 1977, colonelul Antone Marinescu, șeful Arhivelor M.Ap.N. a efectuat un stagiu de cercetare a arhivei militare din Freiburg, selecţionând 3.000 de fi le de documente de arhivă referitoare la rapoarte ale atașatului militar al Marinei germane în România din perioada Primului Război Mondial, probleme privind istoricul Dobrogei, în legătură cu perioada de ocupaţie a unei părţi din România de către trupele germane din anii 1916-1918,

precum și la relaţiile militare româno-germane din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial71.

În cursul acestui an a fost constituită Arhiva de Filme Militare, prin preluarea fi lmelor afl ate la Comandamentul Infanteriei și Tancurilor, totalizând circa 928 acte cu o lungime de 233.335 m peliculă.

La 26 aprilie 1978, Centrul de Studii și Cercetări de Istorie și Teorie Militară a predat 827 de copii ale unor documente selecţionate din Arhiva Ministerului Afacerilor Externe referitoare la ajutorul acordat de poporul român militarilor și civililor polonezi refugiaţi în anii 1939-194072.

În anul 1983, au fost selecţionate 45 fonduri arhivistice, totalizând un număr de 145.890 dosare și au soluţionat 1.033 de cereri73.

La 1 iunie 1984 au intrat în vigoare noile „Instrucţiuni arhivistice I.A.- 84”74.

În cursul anului fost selecţionate 115 fonduri arhivistice, totalizând un număr de 246.815 dosare.

În anul 1985 au fost selecţionate 195 fonduri arhivistice, totalizând un număr de 328.000 dosare.

În cursul anului 1986, au fost soluţionate 764 de cereri din totalul de 829 înregistrate.

La 16 februarie 1986 colonelul Antone Marinescu a fost trecut în rezervă, începând cu această dată funcţia de șef al Secţiei Arhive din M.St.M. fi ind îndeplinită de colonelul Aurelian Miriţă75.

În anul 1987 a fost pus în funcţiune un nou sistem de microfi lmare „Pentakta”76.

Serviciul Istoric al Armatei la începutul mileniului III

La 13 iulie 1990, la București, a fost semnat Acordul între Consiliul Memorial al Holocaustului din Washington și Ministerul Apărării Naţionale al României pe termen de 10 ani77.

În cursul acestui an, Secţia Arhive a primit 1.841 cereri, din care 1.765 au fost soluţionate favorabil.

La 26 iunie 1991, colonelul Aurelian Miriţă a predat funcţia de șef al Secţiei Arhive din M.St.M. maiorului Alexandru Oșca. În cursul acestui an au fost înregistrate 5.080 cereri, din care 4.930 au fost soluţionate favorabil.

La 1 iunie 1996 a intrat în vigoare noua Lege a Arhivelor Naţionale. În cursul acestui an, locotenent-colonelul Eftimie Ardeleanu și p.c.c. Floarea Dobre au redactat și tipărit „Ghidul de orientare istorico-arhivistică asupra fondului creat de Consiliul Superior al Apărării Ţării (Secretariat) (1924, 1927-1940)”.

În cadrul proiectului de reorganizare a structurilor militare care se ocupă nemijlocit de gestionarea

studii/documente

document 2017 1 (75) 15

arhivelor militare, la 30 iunie 1997 s-au iniţiat măsuri pentru înfi inţarea depozitelor intermediare de arhivă pe lângă categoriile de forţe armate și alte structuri importante ale armatei.

La 1 martie 1998, Secţia Arhive a Statului Major General (S.M.G.) și-a schimbat denumirea în Arhivele Militare Române78. De asemenea, au intrat în vigoare noile „Instrucţiuni arhivistice I.A.-98”, iar în anul 1999 „Instrucţiunile privind redactarea Registrului istoric și a Jurnalului acţiunilor militare”79.

La 11 decembrie 2000, Arhivele Militare Române și-au schimbat denumirea în Serviciul Arhivistic Militar80, iar la 1 aprilie 2002 în Serviciul Arhive și Documentare Militară81.

În anul 2004 a fost constituită Comisia de Heraldică și Denumiri a Ministerului Apărării Naţionale, din care face parte și un reprezentant al Serviciului Istoric al Armatei82 – dr. Luminiţa Giurgiu.

În anul 2005, zestrea documentară a Serviciului Istoric al Armatei s-a îmbogăţit cu un număr de 120 unităţi arhivistice, prin preluarea fondului de arhivă preluat de Compartimentul Memorialistică al Asociaţiei Naţionale a Veteranilor de Război83.

La 28 ianuarie 2005 a fost constituit Grupul de lucru pentru studierea acţiunilor Armatei în Revoluţia din decembrie 1989.

În conformitate cu Hotărârea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, pe 30 martie 2006 au fost predate Arhivelor Naţionale 679 unităţi arhivistice referitoare la Tratatul de la Varșovia, create de Direcţia Analiză Politico-Militară și Relaţii Internaţionale din cadrul Direcţiei Operaţii a Marelui Stat Major84.

Revenirea, de la 1 mai 2006, la denumirea de Serviciul Istoric al Armatei, consacrată tuturor instituţiilor similare din armatele ţărilor membre NATO, a reprezentat o reparaţie necesară, de recuperare a unei tradiţii onorante, dar și de restabilire a domeniului de responsabilitate în conformitate

cu exigenţele conservării, cercetării și valorificării tezaurului arhivistic și a tradiţiilor militare ale Armatei României85.

Activitatea de cercetare știinţifi că a specialiștilor din sistemul arhivistic militar s-a materializat în publicarea a numeroase culegeri de documente, precum Istoria Statului Major General Român. Documente. 1859 -1947 (Editura Militară, București, 1994), Șefi i Marelui Stat Major Român. Destine la răscruce. 1941-1945 (Editura Militară, București, 1995), Istoria Statului Major General, 1859-2004. Istorie și transformare (Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, București, 2004), Armata Română și Răscoala din 1907 (Editura Militară, București, 2008), Armata Română și Unitatea Naţională (Editura Pământul, Pitești, 2008), Înzestrarea Armatei Române, vol. I 1919-1930 (Editura Academiei Tehnice Militare, București, 2000) și vol. II 1931- 1935 (Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, București, 2008), la care s-au adăugat, la împlinirea unui secol și jumătate de la înfi inţarea Statului Major General, volumul Statul Major General în arhitectura organismului militar românesc (Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, București, 2009), prima Enciclopedie a Armatei României (Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, București, 2009) și Albumul Armatei României (Editura Militară, București, 2009).

De asemenea, membrii consiliului știinţifi c al Serviciului Istoric al Armatei asigură apariţia trimestrială, din anul 1998, a revistei „Document. Buletinul Arhivelor Militare Române”, iar din anul 2009, a „Calendarului Tradiţiilor Militare”.

Cercetarea patrimoniului arhivistic militar este deschisă tuturor cercetătorilor români și străini la sediile Serviciului Istoric al Armatei din București și Centrului de Studii și Păstrare a Arhivelor Militare Istorice din Pitești, fondurile disponibile pentru cercetare putând fi consultate și pe site-ul instituţiei, la adresa www.defense.ro/sia/index.html.

Arch over Time – Army Historical Service (1867-2017)Captain (N,r) Marian Moşneagu, Ph.D.

Abstract: Having as base the High Decree no. 380 from March 17, 1867 in the structure of Central Administration of War Minister was established General Warehouse, as an independent department. In its organization, Section II Historical Works had as mission to keep the archives regarding the war operations that were and still are so important in writing the Romanians’ military history. In its 150 years of existence, Army Historical Service was and is an emblematic institution of Romania’s Army.

Keywords: Army Historical Service, archive, storage, conservation, capitalization

1 (75) 2017 document16

studii/documente

1 Şeful Serviciului Istoric al Armatei în perioada 15 aprilie 2007-29 iunie 2016.2 Comandor dr. Marian Moşneagu, Serviciul Istoric al Armatei – promotorul istoriografi ei militare naţionale, în ,,Gândirea Militară Românească” nr. 5/2009, pp. 109-117.3 Ministrul de Război între 12 octombrie 1863 şi 12 aprilie 1864.4 ,,Monitorul Oastei”, vol. II/1864, pp. 114-116.5 Serviciul Istoric al Armatei (în continuare S.I.A.), Registrul Istoric al Marelui Stat Major, f. 24.6 S.I.A., Fond Microfi lme, rola R.S.E.M. 1208, cd. 130.7 Idem, Registrul Istoric al Marelui Stat Major, f. 30.8 Ibidem, f. 73.9 Ibidem, f. 99.10 Ibidem, f. 110.11 Ibidem, f. 116.12 Ibidem, f. 124.13 Ibidem, f. 137.14 Ibidem, f. 139.15 Ibidem, f. 151.16 Ibidem, f. 157.17 Ibidem, f. 166.18 Ibidem, f. 185.19 Constantin Ştefan s-a născut la 23 iulie 1875, la Budeşti, judeţul Călăraşi. Prin Jurnalul Consiliului de Miniştri, în anul 1904, i s-a aprobat să-şi adauge la numele său patronimic de Ştefănescu, pe acela de Amza (după mamă). A absolvit clasele primare la Şcoala Societăţii pentru Învăţătura Poporului Român, Şcoala Fiilor de Militari din Iaşi. Încadrat în Regimentul 1 Geniu, între anii 1903-1905, a fost trimis de Ministerul de Război în Austria, la Batalionul 6 Imperial de Pionieri din Klosternenburg, servind cu gradul de locotenent în armata austro-ungară. A îndeplinit funcţiile de Inspector General al Armatei şi apoi ministru de Război în guvernul Iorga (1931-1932). A fostpreşedinte al Societăţii de Radiodifuziune (1936-1940), vicepreşedinte şi administrator delegat al Societăţii de Industrie Chimică (1940-1944) şi preşedinte al Sindicatului Agricol de Ilfov (1944-1946). A decedat la 13 februarie 1964, la Bucureşti.20 S.I.A., Fond Microfi lme, rola P.II. 1.640, cd. 751.21 Ibidem, cd. 752.22 Ibidem, cd. 754.23 Generalul de corp de armată Dimitrie Motaş s-a născut pe 17 octombrie 1879. A absolvit Şcoala de Ofi ţeri de Artilerie şi Geniu din Bucureşti în 1899 şi Şcoala Superioară de Război, ca şef de promoţie, în 1910. În perioada 1918-1920 a fost şeful Biroului 3 Istoric din Marele Stat Major. Apud Adrian Stroea, Marin Ghenoiu, Din elita Artileriei, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, Bucureşti, 2012, p. 221.24 Şeful Statului Major General între 3 decembrie 1913-1 aprilie 1914, 1 aprilie-8 octombrie 1918 şi 1 aprilie 1920-8 mai 1923.25 S.I.A., Fond Microfi lme, rola P.II. 1.640, cd. 756-758.26 Ibidem, rola P.II. 1.606, cd.759-760.27 Ibidem, rola P.II. 1.640, cd. 767.28 Idem, Registrul Istoric al Marelui Stat Major, f. 272.29 Idem, Fond Microfi lme, rola P.II. 1.640, cd. 724-725.30 Ibidem, rola P.II. 1.524, cd. 355-356.31 S.I.A., Registrul Istoric al Marelui Stat Major, f. 273.32 Ibidem, f. 283.33 Primul şef al Secţiei a VI-a Istoric a fost colonelul (general din ianuarie 1926) Constantin Tănăsescu.34 Luminiţa Giurgiu, Manuel Stănescu, Lucian Drăghici, Cornel Ţucă, În slujba muzei Clio. O istorie a Serviciului Istoric al Marelui Stat Major 1920-1945, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, Bucureşti, 2006, p. VII.35 Generalul de brigadă Constantin Tănăsescu s-a născut pe 26 noiembrie 1875 la Târgovişte. A absolvit Şcoala de Ofi ţeri de Artilerie, Geniu şi Marină (1896) şi Şcoala Superioară de Război (1912). Apud Adrian Stroea, Marin Ghenoiu, Din elita Artileriei, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, Bucureşti, 2012, p. 318.36 Generalul de corp de armată Aurel Aldea s-a născut pe 28 martie 1887, în Slatina, judeţul Olt. A absolvit Şcoala de Ofi ţeri de Artilerie, Geniu şi Marină (1907), Şcoala Pregătitoare de Ofi ţeri Hanovra şi Academia Militară Tehnică din Charlottenburg, Germania (1912) şi Şcoala Superioară

NOTE

de Război (1914). Apud Adrian Stroea, Marin Ghenoiu, Din elita Artileriei, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, Bucureşti, 2012, p. 12.37 S.I.A., Registrul istoric al Marelui Stat Major, ff. 299-300.38 Ibidem, f. 318.39 Ibidem, f. 322.40 Ibidem, f. 459.41 Ibidem, f. 624.42 Arhivele Militare Române (în continuare A.M.R.), Fond 948/52d, dosar nr. crt. 152, f. 2.43 Generalul Grigore Constandache, şef al Serviciului Istoric între 1928-1936, a fost membru al Academiei de Ştiinţe şi al Societăţii de Arheologie şi Numismatică, iar din luna februarie 1928, membru în Consiliul de conducere al Muzeului Militar Naţional. A publicat Cavalerismul, originea şi evoluţia sa (1931), Problema responsabilităţilor războiului 1914-1916 (1933), Refl ecţiuni asupra şefului (1933), Problema războiului (1936), Fiinţa şi rostul Istoriei (1936) ş.a.44 A.M.R., Fond 948/53d, dosar nr. crt. 337, f. 11.45 Idem Fond Marele Stat Major. Serviciul Istoric – Biroul 1 Arhive, dosar nr. crt. 689, f. 40.46 Detalii privind evoluţia Serviciului Istoric al Armatei în perioada de început vezi Luminiţa Giurgiu, Lucian Drăghici, Manuel Stănescu, Cornel Ţucă, În slujba muzei Clio. O istorie a Serviciului Istoric al Marelui Stat Major 1920-1945, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, Bucureşti, 2006.47 Vezi şi Comandor dr. Marian Moşneagu, Despre trecutul Armatei României, la timpul prezent şi viitor, în „Document. Buletinul Arhivelor Militare Române”, Anul XIII, nr. 1(47)/2010, pp. 2-14.48 S.I.A., Fond Marele Stat Major, „Registrul istoric al Secţiei Studii Istorice şi Arhivele Ministerului Apărării Naţionale 1949-1968”, f. 2.49 Ibidem, f. 13.50 Ibidem, f. 46.51 Ibidem, f. 69.52 Ibidem, f. 82.53 Ibidem, f. 111.54 Ibidem, f. 123.55 Ibidem, f. 139.56 Ibidem, f. 149.57 Ibidem, f. 162.58 Ibidem, f. 180.59 Ibidem, f. 194.60 Idem, Fond Marele Stat Major – Secţia Studii Istorice, dosar nr. crt. 205/1966, f. 47.61 Ibidem, f. 226.62 S.I.A., Registrul Istoric al Secţiei Arhivelor Militare din Marele Stat Major, Vol. II, f. 2.63 Ibidem, f. 7.64 Ibidem, f. 13 v.65 Ibidem, f. 19.66 Ibidem, f. 19 v.67 Ibidem, f. 39 v.68 Ibidem, f. 41.69 Ibidem, f. 56 v.70 Ibidem, f. 72 v.71 Ibidem, f. 75.72 Ibidem, f. 81 v.73 Ibidem, f. 104-105.74 Ibidem, f. 105.75 Ibidem, f. 113.76 Ibidem, f. 117.77 Ibidem, f. 126 v.78 Ibidem, f. 201.79 Ibidem, f. 210 v.80 Ibidem, f. 220 v.81 Ibidem, f. 241 v.82 Ibidem, f. 272.83 Ibidem, f. 292 v.84 Ibidem, Registrul istoric 2005-2012, f. 26.85 Ibidem, f. 29.

studii/documente

document 2017 1 (75) 17

Depozitul General al Războiului

Locotenent-colonel Gheorghe Slăniceanu:

aprilie-14 august 1867

Depozitul de Război

Maior Nicolae Dona: februarie 1870

Colonel Constantin Barozzi: 1871-1882

Marele Stat Major/Secţia III

Colonel Nicolae Dona: 1883-1886

Colonel Alexandru Carcaleţeanu: 1887-1892

Marele Stat Major/Secţia I/Biroul 3 Istoric

Căpitan Constantin Mihăescu: 1893

Căpitan Gheorghe Nestorian: 1894

Căpitan Ioan Oprescu: 1895-1896

Maior Marin Nicolescu: 1897

Căpitan Ioan Popovici: 1898

Căpitan Traian Filoti: 1899

Căpitan Constantin Cristescu: 1900-1902

Marele Stat Major/Secţia II/Biroul 4 /Subbiroul B

„Istoricul campaniilor”

Maior Constantin Th eodorescu: 1903

Căpitan Toma Lișcu: 1904

Marele Stat Major/Secţia II/Biroul 4 „Studii

istorice și statistice”

Căpitan Nicolae Densușianu: 1904

Marele Stat Major/Secţia II/Biroul 4 /Subbiroul B

„Istoricul campaniilor”

Căpitan Marin Ionescu:1905

Marele Stat Major/Secţia II/Biroul 6 „Studii

istorice, geografi ce și statistice”

Maior Dimitrie Strătilescu – 1906

Marele Stat Major/Secţia I/ Biroul 3 „Istoric și

bibliotecă”

Maior Th eodor Georgescu – 1907(16 aprilie)

Marele Stat Major/Secţia II/Biroul 6 Studii și Informaţii

Maior Ioan Popovici: 1907-1908 Maior Ion Coandă: 1909-1910Maior Gr. Tomescu: 1910Locotenent-colonel Constantin Scărișoreanu:

1911-1913Locotenent-colonel Alexandru Văitoianu: 1913Maior (locotenent-colonel de la 1 aprilie 1914)

Stan Poetaș: 1913-1914 Maior Dimitrie Gherculescu: 1914 Maior Nicolae Condeescu: 1915

Marele Stat Major/Secţia I/ Biroul 2 Informaţii Locotenent-colonel Eraclie Nicoleanu: 1916 Locotenent-colonel Nicolae Condeescu: 1917 Nicolae Condiescu:1917

Marele Stat Major/Secţia II/Biroul 3 IstoricColonel Dumitru Motaș: 1918-1920

Secţia a VI-a Istoric Colonel Constantin Tănăsescu: 1 aprilie-

21 decembrie 1920Colonel Dumitru Paladă: 21 decembrie 1920-

28 februarie 1921Colonel Ioan Jujescu: 28 februarie-14 martie 1921

Secţia a VI-a Istoric/Secţia a VIII-a Istoric/Secţia a VII-a Istoric

Colonel (din 1926 general de brigadă) Laurenţiu Bârzotescu:14 martie 1921-13 iunie 1927

Colonel Emil Gabrielescu: 13 iunie-31 octombrie

1927

Colonel Alexandru Corvin: 1 noiembrie 1927-

28 ianuarie 1928

Serviciul Istoric al Marelui Stat Major

General de brigadă Grigore Constandache:

28 ianuarie 1928-31 octombrie 1936

ŞEFII SERVICIULUI ISTORIC AL ARMATEI(1867-2017)

1 (75) 2017 document18

studii/documente

General de brigadă Constantin Miltiade:

1 noiembrie 1936-31 octombrie 1937

Colonel Victor Renescu: 1 noiembrie 1937-

31 octombrie 1938

Colonel Constantin Drăgănescu: 1 noiembrie

1938-10 februarie 1942

Colonel Ioan V. Codreanu: 11 februarie-15 mai

1942

General de brigadă Traian Şt. Georgescu: 27 mai

1942-10 mai 1944

Colonel Constantin Nicolau: 10 mai-1 noiembrie

1944

General de brigadă Nicolae Gh. Gorsky:

1 noiembrie 1944-23 iunie 1945

General de brigadă Ioan I. Iucăl: 23 iunie 1945-

9 august 1946

General de brigadă Ioan V. Trandafirescu:

30 august 1946-12 septembrie 1947

Colonel Ion Popescu: 30 decembrie 1947-

15 februarie 1949

Secţia 11 Istoric

Colonel Virgil Dumitrescu: 15 februarie 1949-

12 iulie 1950

Colonel Nicolae Dobrescu: 12 iulie 1950-

15 iulie 1952

Maior Gheorghe Niţu: 8 mai 1953-7 ianuarie

1955

Secţia 11 Istoric/ Secţia Istorie şi Geografie

Militară/Secţia Studii Istorice/Secţia Arhivelor

Militare

Colonel Ion Leonida: 7 ianuarie 1955-30 aprilie 1973

Colonel Antone Marinescu: 20 mai 1973-

5 februarie 1987

Secţia Arhivelor Militare

Colonel Aurelian Miriţă: 20 martie 1987-

5 ianuarie 1992

Secţia Arhivelor Militare/Arhivele Militare

Române/Serviciul Arhivistic Militar/ Serviciul Arhive

şi Documentare Militară/ Serviciul Istoric al Armatei

Colonel dr. Alexandru Oşca: 5 ianuarie 1992-

30 septembrie 2006

L o c o t e n e n t - c o l o n e l I o n M i h ă l c e s c u :

1 octombrie 2006-14 aprilie 2007 (împuternicit)

Serviciul Istoric al Armatei

Comandor dr. Marian Moșneagu: 15 aprilie 2007-

29 iunie 2016

Colonel Horaţiu-Cătălin Barbu: 30 iunie-

31 august 2016 (împuternicit)

Colonel Mircea-Marius Dană: 1 septembrie-

29 noiembrie 2016 (împuternicit)

Colonel Adrian Grigore: 30 noiembrie 2016-

până în prezent (împuternicit)

studii/documente

document 2017 1 (75) 19

În acest număr al revistei ne propunem să continuăm relatarea generalului de brigadă A. Hristoff . După cucerirea cetăţii Turtucaia

și a Silistrei, Armata 3 bulgară și-a continuat acţiunile în Dobrogea, pe direcţia Cobadin. Documentul acoperă perioada 7 septembrie-27 octombrie 1916.

♦♦♦

„III. Primul atac al poziţiei întărite Cobadin 1. Marșul-manevră al Armatei 3 spre Cobadin. După

dezastrul de la Turtucaia și după retragerea fără luptă din Silistra, trupele ruso-române s-au retras în Dobrogea centrală lăsând, la 12 km în faţa liniei Dobromir – Aptaat2 – Caraomer3, o pânză deasă de unităţi de cavalerie, întărite cu infanterie și mitraliere. Cavaleria noastră nu putea să răzbată prin perdeaua aceasta și să cerceteze situaţia inamicului din care cauză nu se știa de către statele noastre majore dacă el se va opri pentru a apăra poziţia confortabilă de pe linia Dobromir – Aptaat – Caraomer sau va opune rezistenţă pe poziţie de sud de Medgidia, întărită încă înainte de război. Comandantul german insistă ca, îndată după cucerirea Turtucaiei și Silistrei, să se înainteze numai cu unităţile din faţă pentru ca să se dezorganizeze defi nitiv inamicul și să nu i se permită să organizeze o nouă rezistenţă. Dar Armata noastră a 3-a, în timpul acesta, era risipită pe un front de circa 160 km. Inamicul încă puternic putea să-și concentreze forţele în contra unor anumite posturi din frontul acesta larg, să înfrângă unităţile armatei și să-i ia marile cuceriri. De aceea comandamentul nostru n-a consimţit să îndeplinească acest ordin pripit și comanda Armatei 3 a hotărât să concentreze întreaga armată pe un front mai scurt, între Silistra și Bazargic și abia după aceea să înainteze în direcţia nord-est după urmele inamicului în retragere. În efectivul armatei a intrat defi nitiv și Brigada germană, acum constituită din 4 batalioane, 3 baterii și 3 escadroane.

Între 7 și 11 septembrie, unităţile armatei au efectuat deplasările respective și s-au concentrat pe frontul Silistra – Bazargic, gata de a începe ofensiva generală.

La 12 septembrie, armata a înaintat în direcţia nord-est pe un front de 60 km. Ofensiva s-a săvârșit în coloane de marș, deoarece unităţile noastre din faţă au risipit ușor perdeaua învăluitoare inamică. Artileria grea înainta la circa o bătaie înapoia forţelor centrale.

La 13 septembrie, ofensiva a continuat în formaţie

ASALTUL BULGAR ASUPRA DOBROGEI (1916)

Dr. Luminiţa GIURGIU1

de luptă deoarece avangărzile noastre trebuiau să sleiască rezistenţa avangărzilor mai puternice inamice. Ofensiva s-a făcut foarte încet, deoarece intervalele dintre coloane erau prea mari și inamicul întreprinse câteva contraatacuri în aceste intervale, atacuri care au trebuit să fi e respinse cu manevre de coloane. Seara armata a ajuns linia Calaigi –Alexandria – Azaplar – Durbacli – Caragaci.

Situaţia între 7 și 11 septembrie. Luptele de la linia Aptaat – Musubei. Mareșalul Mackensen tot mai presupunea că inamicul este foarte dezorganizat și că un atac cu aripa dunăreană va putea să termine cu Armata lui Dobrogeană. Dar comandantul Armatei noastre 3, având în vedere informaţiile strânse și rezistenţa dârză a ariergărzilor inamice, presupunea că va trebui să se întâlnească cu întreaga armată inamică. El se temea ca nu cumva inamicul să intre cu forţe considerabile în intervalul dintre diviziile fl ancului stâng (circa 12 km) și de aceea a hotărât să dea lovitura decisivă în postul Aptaat – Musubei, adică în centrul poziţiei inamice.

La 14 septembrie comandantul Armatei 3 a ordonat: a) Divizia 1 Infanterie împreună cu Brigada germană să înainteze numai cu fl ancul stâng și să atace poziţia inamică de pe malul Dunării: fl ancul drept al diviziei să rămână pe loc și în caz de nevoie să susţină atacul diviziei vecine; b) Divizia 4 Infanterie să înainteze și să atace pe inamic în sectorul Aptaat – Devigichioi, luând măsuri serioase pentru paza fl ancului stâng; c) Divizia 6 Infanterie să atace inamicul în sectorul Devigichioi – Musubei; d) Rezerva Mobilă Varna să colaboreze cu fl ancul stâng la atacul Diviziei 6 Infanterie spre Musubei; cu fl ancul drept să înainteze până ajunge linia Poreaz – Docuzci. Divizia de Cavalerie să înainteze în direcţia nord-vest urmărind energic pe inamic. Din ordinul acesta înţelegem că întreaga armata noastră este desfășurată pe un front foarte lung neavând niciun fel de rezervă. Inamicul ocupa o linie continuă pe alocuri puternic întărită și dispunea de rezerve cu care putea să manevreze. Planul nostru de luptă se baza pe succesul scontat din centru, care era ocupat de cele mai puternice unităţi inamice – diviziile sârbă și rusă. De aceea succesul nu era asigurat, iar armata noastră era expusă la crize. Dacă lovitura ar fi fost îndreptată spre fl ancul drept ocupat de trupele române cele mai puţin rezistente sau spre aripa stângă inamică unde cavaleria noastră putea să manevreze, era posibil să se obţină un rezultat mai bun.

1 (75) 2017 document20

studii/documente

Divizia 1 Infanterie a înaintat la orele 6, dar nu numai cu flancul stâng, după cum glăsuia ordinul către armată, ci pe întregul său front de la Dobromir la Dunăre. Flancul drept mai înaintat al diviziei, în loc să rămână pe loc, a înaintat foarte iute spre Dobromir și imediat a fost cuprins de foc puternic de artilerie. Mari forţe inamice au ieșit în același timp din poziţiile lor și au început să înconjoare frontul izolat și subţire al Regimentului 16 Infanterie. Inamicul înainta foarte energic, dar și regimentul nostru era hotărât cu orice preţ să se menţină pe linia la care a ajuns. Numeroase coloane inamice grăbindu-se să ocolească cele 2 flancuri ale regimentului s-au năpustit la atac, au respins coloana noastră subţire și au ajuns până la baterii, care au tras până în ultimul moment ca să oprească ofensiva inamică și n-au putut să fi e luate de inamic numai datorită învăluirii de infanterie care s-a jertfi t pentru scăparea lor.

Până să se organizeze regimentul înfrânt și până să-și ia noi poziţii bateriile, unităţile ruse și române nefi ind jenate de nimeni, au înaintat repede ca să ajungă cât mai curând în spatele Diviziei 1 Infanterie. Să ne amintim că între cele două divizii ale noastre exista un interval de vreo 12 km în care nu se găseau deloc unităţi de ale noastre și că armata noastră avea să sufere o mare criză dacă inamicul ar fi profi tat cum se cade de succes și ar fi îndreptat forţe mai mari înspre golul acesta. Puţinii comandanţi rămași de la Regimentul 16 Infanterie se căzneau să strângă mici grupe de soldaţi cu care să oprească înaintarea inamică. În momentul cel mai critic a sosit Regimentul 6 Infanterie cu 3 baterii, îndreptându-se îndată într-ajutorul Diviziei 4 Infanterie. Regimentul s-a desfășurat în linii de luptă, bateriile au ieșit pe poziţii și au deschis trageri de vijelie asupra învingătorilor triumfători, care înaintau acum în mase compacte. Aceștia până să se așeze în poziţii mai puţin vulnerabile au suferit mari pierderi și au încetat atacul. Comandantul diviziei era îngrijorat serios de soarta fl ancului drept și a ordonat celorlalte unităţi să înceteze atacul și să se întărească bine pe locurile la care au ajuns, la 200 pași pe poziţia principală inamică.

Divizia 4 Infanterie a încetat în zori atacul în contra poziţiilor inamice pe linia Devegichioi – Aptaat. Spre

ziuă formaţiile noastre de luptă au fost întâmpinate cu foc vijelios de artilerie. Unităţile diviziei care atacau spre Aptaat suferiseră mari pierderi lângă Turtucaia și armata trebuia să ia măsuri excepţionale pentru reducerea pierderilor. Spre linia Devegichioi înainta Regimentul 47 Infanterie care nu luase parte activă la atacul cetăţii și de aceea atacul său fusese mai iute, cu tot focul puternic de artilerie. În urma lui, în linia a doua

venea Regimentul 19 Infanterie gata să susţină lovitura pe care o va da. Atacul fl ancului drept al diviziei a întârziat până când unităţile au intrat în sfera focului de infanterie, deoarece tranșeele inamice erau foarte bine mascate și artileria noastră nu putea să concentreze un foc precis asupra lor. Când unităţile noastre au ajuns la ultimele poziţii de tragere, focul inamic era atât de puternic încât toate plutoanele sau companiile care începeau să se arunce în atac erau pur și simplu secerate. Însă era imposibil să rămână mult timp în situaţia aceasta, căci în fi ecare moment pierderile

creșteau. În momentul acesta decisiv toţi comandanţii în frunte cu comandantul s-au pus în fruntea trupelor, atrăgând cu exemplul lor pe soldaţi, întregul regiment a pornit la atac cu baioneta, inamicul și-a pierdut cumpătul în faţa avântului acesta în masă și a început să tragă fără nicio noimă. Masa aceasta a trecut primele tranșee inamice nimicind pe îndărătnicii lor agresori. Pe urmele rușilor care fugeau au fost strivite încă două rânduri de tranșee și până la noapte unităţile noastre s-au stabilit pe creasta de la nord-vest de Devegichioi.

După cum am spus din cauza puternicului foc de artilerie al inamicului, fl ancul stâng înainta mai încet. Afară de aceasta, atacul devenea aici și mai periculos, deoarece se observa clar manevrarea în spatele poziţiei a unor mari unităţi inamice, care se îndreptau spre intervalul dintre Diviziile de Infanterie 1 și 4, unde fusese lăsată numai o slabă acoperire laterală spre Hardali.

Comandantul Diviziei 4 Infanterie a primit știrea că fl ancul vecin al Diviziei 1 este împins înapoi, că inamicul a pătruns destul de adânc în terenul neocupat și că Regimentul 6 Infanterie a fost utilizat pentru stăvilirea pătrunderii mai departe, așa că nu poate veni. În conjunctura aceasta, comandantul diviziei trebuia

Ofensiva bulgaro-germană în Dobrogea, în 1916

studii/documente

document 2017 1 (75) 21

să ia singur măsuri pentru a-și feri fl ancul de pericolul acesta. El hotărî că totuși trebuie să se dea un oarecare ajutor, de aceea a continuat înaintarea în direcţia iniţială. Deși înaintau destul de încet, seara unităţile fl ancului stâng au cucerit primele tranșee din faţa satului Aptaat și însuși satul organizat pentru apărarea de către ruși.

Divizia 6 Infanterie a înaintat spre poziţia dinspre Hagichioi și Mushubei sub foc puternic de artilerie. Ofensiva a continuat până ce unităţile au ajuns la 1.000 pași de tranșeele inamice. Aici a fost oprită de focul puternic al infanteriei din tranșeele suprapopulate. În vremea aceasta s-a primit ordinul comandantului Diviziei 4 că este nevoie de o ajutorare a atacului diviziei spre Devegichioi. De aceea comandantul Diviziei 6 a comandat ca, în ciuda marilor pierderi, ofensiva să se continue. Regimentul 35 Infanterie a strivit la baionetă, la vest de Musubei, primele tranșee inamice, dar când a intrat adânc în poziţia largă de câteva rânduri de tranșee, ajutoarele inamice au început de la ambele fl ancuri contraatacuri energice. Cu concursul Rezervei Mobile Varna, care în timpul acesta înainta la nord, aceste contraatacuri au fost respinse, inamicul a început să se retragă, iar Divizia 6 l-a urmărit până seara. Rezerva Mobilă Varna n-a întâmpinat o mare rezistenţă deoarece inamicul ocupa frontul dinspre Musubei și Pareoz cu mici unităţi de infanterie și escadroane descălecate, înzestrate cu multe mitraliere și artilerie. Unităţile noastre înaintau în formaţii speciale de apropiere sub foc de artilerie și în curând au ajuns la obiectiv: creasta la vest de Poreaz. După aceea fl ancul stâng și-a schimbat direcţia ofensivei drept spre nord, ca să colaboreze cu Divizia 6 la atacul poziţiei din jurul Musubei. Pentru a se putea opune ofensivei noastre din fl anc, rezervele inamice au ieșit în prima linie și s-au desfășurat în formaţie de luptă pe creastă, la est de sat. Câteva baterii inamice de la linia de luptă și din rezervă au ocupat repede poziţii și au început să tragă asupra unităţilor care înaintau, dar acestea își continuau neîncetat ofensiva, clătinând astfel enorm moralul unităţilor inamice care manevrau. Când unităţile noastre concentrate au ajuns la 1.000 pași de fl ancul poziţiei inamice, bateriile au încetat tragerea, au încălecat tunurile și au început să se retragă. Ele au atras după sine toate ajutoarele pe lângă care au trecut. Retragerea a cuprins în curând toată linia de luptă din faţa Diviziei 6. Divizia de Cavalerie care trecuse în spatele frontului armatei ca să se mute de la fl ancul stâng la fl ancul drept își petrecuse noaptea la Cifnut – Cuiusu. Comandantul Diviziei de Cavalerie a îndreptat spre Caraomer cele două companii de mitralieră de infanterie, iar masa de cavalerie a venit după ele ca să se răspândească apoi în spatele inamicului.

Întărite de bateria de cavalerie și de avangarda descălecată a diviziei, ele au înaintat energic și au ajuns la 2 km de poziţia inamică, de unde au fost întâmpinate cu foc puternic de artilerie. Cercetările au stabilit că pe ambele părţi ale satului se găsește câte o poziţie puternic întărită, lungă de circa 10 km și ocupată de puternice unităţi inamice. Obstacolul acesta lung și puternic nu putea să fi e forţat de Divizia de Cavalerie numai cu mijloace proprii. Ea avea un mijloc sigur de luptă: mobilitatea. Dar comandantul diviziei era atras de obstacolul întâlnit și în loc să îndrepte repede grosul cavaleriei spre est ca să caute fl ancul poziţiei inamice, a rămas legat de însăși poziţie, astfel că grosul de cavalerie abia spre seară a ajuns lângă satul Danlchioi. În timpul nopţii divizia s-a retras, fără niciun motiv, de la linia cucerită. În general în ziua aceasta ea a rămas inactivă, neîndeplinindu-și misiunea încredinţată.

Continuarea atacului. În urma atacurilor noastre reușite în sectoarele Rezervei Mobile Varna, Diviziei 6 și fl ancului drept al Diviziei 4, din cauza retragerii în panică a rușilor de la poziţia de lângă Musubei, puterea de rezistenţă inamică era defi nitiv nimicită. Comandamentul inamic n-a putut să extindă succesul său de la intervalul dintre Diviziile 1 și 4 și, conform planului stabilit de mai înainte, să-și retragă trupele pe poziţia mai bine întărită Rasova – Cobadin – Tuzla. Armata 3 n-a putut să execute planul stabilit a împinge pe inamic spre mare. Unităţile cele mai obosite din fl ancul stâng al armatei n-au putut să reţină contraatacul inamic, pe când unităţile mai puţin obosite din fl ancul drept au dispus de cel puţin o mică rezervă, ca împreună cu Divizia de Cavalerie să poată pătrunde la nord în spatele inamicului, împingând astfel inamicul spre Dunăre, noi am fi luat ușor poziţia fortifi cată Cobadin. Dar nu s-a putut ajunge la acest lucru deoarece Armata 3 n-a putut să se desfășoare cum se cade. În timpul nopţii inamicul era în plină retragere [și] n-a fost observat de unităţile noastre, care se organizau după luptele din timpul zilei ca să poată continua atacul a doua zi. Dimineaţa a reînceput atacul, dar, când s-a înţeles că inamicul s-a retras, s-a început imediat urmărirea în formaţii de marș, unităţile îndreptându-se în direcţiile: Divizia 1 Infanterie: Dobrimir – Gocargea; Divizia 4 Infanterie: Saragea – Caceamac; Divizia 6 Infanterie: Musubei – Cobadin; Rezerva Mobilă Varna: Poreau – Cavaclar; Divizia de Cavalerie: Caraomer nord. Divizia de Cavalerie fusese însărcinată să pătrundă în spatele inamicului și să distrugă calea ferată Cernavodă – Constanţa pe care putea să sosească ajutoare, hrană și muniţii pentru armata inamică. În timpul zilei coloanele noastre de marș n-au mai putut să ajungă inamicul.

1 (75) 2017 document22

studii/documente

Pe drumuri se găseau urmele retragerilor sale forţate. Numai o ariergardă română a atacat în fl ancul stâng Brigada germană și a respins-o puţin îndărăt, dar, cu ajutorul unităţilor vecine din Divizia 1, ariergarda aceasta a fost respinsă și fugărită.

La 16 septembrie armata a continuat ofensiva și a ajuns pe linia Aliman – Enige – Chioseler – Cavaclar – Ghiuvenlia. Pe tot cuprinsul frontului avangărzile noastre erau în contact cu inamicul care se instala pe poziţia fortifi cată Rasova – Cobadin – Tuzla.

2. Situaţia la 17 septembrie. Planul de atac. Poziţia inamică de la Dunăre până la Mare era întărită încă înainte de începerea războiului, iar după mobilizare a fost pusă să lucreze la ea aproape toată populaţia acestor meleaguri. Comandamentul nostru a strâns de la prizonieri, dezertori și prin cercetări de recunoaștere aviatice următoarele informaţii: linia principală de rezistenţă este pe creasta înaltă care începe de la Rasova în direcţia sud-est, trece prin mamelonul Sapata-Bata, mameloanele din jurul lui Cocargea, lângă Caceamac, Cobadin, Osmancea, Uzunlar, Topraisar [și] Tuzla; crestele sunt înalte, stăpânesc terenurile dimprejur și asigură manevrarea în spatele frontului fără să fi e observată de inamic; linia principală de rezistenţă este dispusă în câteva rânduri de tranșeele adânci, legate între ele cu coridoare de comunicaţie; tot astfel de coridoare leagă primele linii cu spatele poziţiei și servesc la circulaţia ajutoarelor și la aprovizionarea neobservată a luptătorilor cu hrană și muniţii; în

tranșee mai sunt făcute blindaje foarte ușoare care servesc la circulaţia ajutoarelor și la aprovizionarea neobservată a luptătorilor cu hrană și muniţii; în tranșee mai sunt făcute blindaje foarte ușoare care servesc ca adăpost în contra schijelor, obuzelor explodate; sectoarele cele mai importante și cele mai puţin rezistente sunt înconjurate cu sârmă ghimpată; la 2-3 km în faţa poziţiei se găsesc bine fortifi cate puncte înaintate, unde s-au observat câteva rânduri de tranșee. Comandamentul nostru a strâns de la prizonieri următoarele date despre unităţile care compuneau Armata Dobrogeană și despre dispozitivul lor pentru apărarea poziţiei: a) Diviziile 2, 12 și 9 române apără flancul drept al poziţiei inamice între Dunăre și Cocargea (după înfrângerea de la Sarsânlar această din urmă divizie se compunea numai dintr-o brigadă de concentrare); b) Diviziile sârbocroată și 61 rusă apărau sectorul dintre Cocargea și Cobadin; c) Diviziile 115 rusă, 19 și 5 române apără sectorul Cobadin – Topraisar; d) Corpul de Cavalerie, compus din Divizia 3 rusă de Cavalerie și Brigada 5 română de Cavalerie, face paza sectorului de la poziţie până la ţărmul mării; acest scop era întărit de câteva divizioane pedestre și multe mitraliere; forţele inamice erau evaluate la circa 70 batalioane, 90 baterii de câmp, câteva baterii grele și 32 escadroane, iar Armata noastră a 3-a a ajuns în faţa poziţiei inamice cu 62 batalioane, 43 baterii de câmp, 11 baterii grele și 29 escadroane. Efectivul de luptă al Armatei 3 bulgară la 17 septembrie:

BatalioaneBatalioane de pionieri

Escadroane

Baterii

de câmp

obuziere grele

Divizia 1 Infanterie 19 1 - 14 - -Divizia 4 Infanterie 16 1 1 12 4 -Divizia 6 Infanterie 12 1 - 6 - -

Rezerva Mobilă Varna 8 - - 5 - 2

Brigada Germană 4 - 3 - 1 2

Divizia 25 turcă 3 - - - - -

Divizia de Cavalerie - - 24 1 - -

Artileria grea - - - - - 7

Total 62 3 28 38 5 11

În comparaţia forţelor celor 2 părţi, trebuie să se aibă în vedere că unităţile noastre erau foarte obosite de marșurile necontenite în Dobrogea lipsită de apă și că batalioanele noastre aveau un efectiv mic de tot, deoarece pierderile de la luptele de până acum nu fusese completate. Așa încât inamicul avea toate avantajele poziţiei întărite și dispunea de mult mai multe trupe cu care putea nu numai să se menţină pe ea, ci chiar să înceapă o ofensivă hotărâtoare în contra armatei noastre întinsă pe un front de 70 km. Cartierul General german

presupunea că inamicul era distrus moralmente și că un atac iute poate să izbutească. Comandantul Armatei 3 vedea foarte bine oboseala și sleirea trupelor sale, dar pe de altă parte se grăbea să dea ultima lovitură trupelor ruse-române din Dobrogea, deoarece ele repede puteau să-și revină în fi re, să se odihnească, să primească mari ajutoare din România și Rusia și un fel de întăriri, decât slabul corp turcesc, care se transporta foarte încet prin Dobrogea. Din dispozitivul presupus al forţelor inamice se vede că [sic!] comandantul Armatei Dobrogene dă

studii/documente

document 2017 1 (75) 23

mai mare importanţă sectoarelor de centru și de drept ale poziţiilor și că acolo sunt concentrate majoritatea trupelor.

Contând prea mult pe depresia morală presupusă la trupele inamice, comandantul Armatei 3 a hotărât să precipite atacul poziţiei fortifi cate, fără să-și piardă timpul cu regruparea forţelor. Conform planului de atac, unităţile noastre, așa cum erau întinse într-o singură linie pe un front prea lung, trebuiau să pornească în atac drept înainte, fără nicio idee despre manevrarea sau despre concentrarea eforturilor înspre un punct ales, fără nicio idee despre izbirea hotărâtoare într-un singur loc. Lipsa oricărei organizări a luptei se vede din însuși ordinul de atac: reușita este încredinţată întâmplării, iar Statul Major al armatei pierde din mână conducerea luptei chiar de la începutul ei. Conform ordinului acesta, unităţilor armatei li se încredinţează următoarele misiuni: Divizia 1 Infanterie, împreună cu Brigada Germană și Regimentul 2 Artilerie Grea, după o sufi cientă pregătire de artilerie, să treacă la atac hotărâtor și să respingă inamicul de pe linia cota Sapatabata – cota 151, pe care să se întărească; lovitura principală să se dea în direcţia satul Cocargea, iar la Cobadin în fl ancul inamicului ca să înlesnească atacul Diviziilor 4 și 6; Divizia 4 Infanterie sprijinită de un regiment de artilerie grea, să atace frontul dintre cota 147 și satul Cobadin, minus satul, să lase rezerve puternice în spatele fl ancului drept, ca să se poată colabora cu Divizia 6, deoarece aceasta din urmă nu dispune de artilerie sufi cientă, Divizia 4 să așeze o parte din artileria sa astfel încât să poată susţine cu focul său atacul ei; Divizia 6 Infanterie cu 2 baterii 10,5 cm să atace în același timp cu Divizia 4 sectorul Cobadin, cota 137, să se lase rezerve puternice în spatele fl ancului drept, ca să menţină o mai bună legătură cu armatele vecine; Rezerva Mobilă Varna să înainteze până la linia Sofular – Enghes și să fi e gata să ajute Divizia 4 Infanterie sau să respingă orice încercare a inamicului de a cuprinde fl ancul drept al armatei; Divizia de Cavalerie să păzească fl ancul drept al armatei, de la calea ferată până la Mare, lovind în fl anc sau în spate pe inamic și să colaboreze la atacul poziţiei Cobadin, în caz că inamicul ar încerca să înainteze dinspre nord-est, să-l oprească până la sosirea ajutoarelor.

Din obiectivele date unităţilor se vede nu numai ignorarea totală a noţiunii despre punct ales al atacului, prin plasarea nefericită de către comandantul armatei a unităţilor de rezervă – aceste rezerve sunt așezate mereu pe la fl ancurile drepte, așa încât nu s-ar fi putut ajunge nici accidental la o concentrare a loviturii înspre un singur sector. Chiar și artileria Diviziei 4 era dispusă astfel încât focul se risipea în diferite direcţii. Cu această risipire a loviturilor, contrare principiilor artei militare,

nu putea spera în succes. În caz că atacul nostru ar fi reușit, inamicul era să fi e împins spre o altă poziţie mai în urmă în faţa căreia noi era să ne înfăţișăm și mai slăbiţi. Iar dacă inamicul ar fi strâns o grupă mai puternică de asalt, cu care să izbutească într-o direcţie aleasă, armata noastră ar fi căzut îndată într-o situaţie critică, deoarece n-ar fi putut strânge rezerve sufi ciente, ca să reziste acestei lovituri.

3. Atacul de la 8 septembrie. Comandantul Armatei 3 presupunea că atacul va începe la 17 septembrie. Dar din cauza întârzierii artileriei grele executarea ordinului a fost amânată pentru ziua de 18. Divizia 1 Infanterie a început lupta încă din noaptea spre 18. Brigada 2, în dorinţa de a cuceri puncte de observaţie mai bune pentru artilerie, s-a avântat în atac de noapte asupra înălţimilor din faţă, presupunând că acestea sunt poziţii de avanposturi inamice, pe când, de fapt, pe ele trecea linia principală de rezistenţă. Acest atac de noapte, întreprins la mare depărtare cu mari unităţi și pe un teren extrem de nefavorabil n-a reușit și a dezorganizat complet unul din regimentele de infanterie. Deoarece brigada aceasta, obosită și dezorganizată de atacul de noapte nu putea să se reînnoiască la ora fi xată, întreaga divizie a început ofensiva mai târziu. Totuși fl ancul drept al diviziei a înaintat energic, deși artileria noastră nu a reușit să neutralizeze focul bateriilor inamice, dispuse pe poziţii camufl ate. Pe când trupele care atacau se apropiau de poziţii, bateriile noastre de câmp și obuzierele și-au concentrat focul asupra tranșeelor din faţa satului Cocargea. Inamicul n-a putut să suporte acest foc și a început să se retragă spre tranșeele dinapoi. Dar și acolo artileria noastră îi urmărea cu focul său și nu i-a permis să-și menţină poziţia. Însă fl ancul stâng al diviziei n-a putut să înainteze deoarece Brigada Germană a întârziat să treacă la ofensivă și Regimentul 6 Infanterie a căzut sub foc în fl ancul stâng, în același timp trebuia să mai respingă și contraatacurile inamice. Seara Brigada Germană și fl ancul stâng al diviziei abia s-au putut menţine lângă poziţia inamică. Comandantul diviziei a adus la cunoștinţa Statului Major al Armatei că, pentru a putea să continue lupta a doua zi, va avea nevoie de ajutoare considerabile. Comandantul Armatei 3, după cum am văzut, nu dispunea de niciun fel de rezervă și de aceea a îndreptat spre sectorul diviziei numai cele 2 batalioane care erau așteptate să vină în satul Pcelarevo (la 40 km de câmpul de luptă).

Divizia 4 Infanterie după o puternică pregătire de artilerie a înaintat continuu, a respins inamicul (de la primele lui poziţii, lângă moșia Susus-Alibei) care s-a retras în dezordine pe poziţiile principale. Seara unităţile noastre se apropiau la 1-2 km de poziţia principală, dar nu puteau să înceapă atacul, deoarece bateriile grele

1 (75) 2017 document24

studii/documente

de câmp nu puteau să susţină din poziţiile iniţiale infanteria, iar pentru aducerea lor mai aproape era nevoie de mult timp.

Divizia 6 Infanterie a înaintat extrem de încet, deoarece tranșeele inamice din acest sector erau foarte bine adaptate terenului, iar artileria noastră și-a îndreptat focul asupra lor destul de neîndemânatic. Infanteria inamică, foarte rar deranjată în tranșeele sale adânci trăgea foarte calm și unităţile care atacau trebuiau să se strecoare încet prin sectoarele cele mai puternic bombardate. Seara, divizia a ajuns pe cotele 135 și 137 lângă sârmele ghimpate ale poziţiei inamice din faţă.

Rezerva Mobilă Varna a înaintat la ora hotărâtă și a atins obiectivul, linia Agemler – Osmancea – Edilchioi, fără să se tragă asupra ei focuri de artilerie. Aceasta dovedea că sectorul acesta al poziţiei este ocupat foarte slab de infanterie și de artilerie.

Divizia de Cavalerie și-a mutat grosul în jurul Amzacei. Escadroanele ei au purtat lupte în direcţiile Uzunlar – Topraisar – Tuzla și n-au putut să-și facă drum la nord de linia aceasta.

Astfel, la 18 septembrie, din cauza oboselii generale a trupei noastre și din cauza puternicei rezistenţe a inamicului niciuna din unităţile Armatei 3 n-a putut să ajungă la obiectivul stabilit prin ordinul armatei.

4. Contraatacul inamic la 19 septembrie. Trecerea în defensivă. Din cauza relei cercetări a poziţiei întărite inamice, Statul Major al Armatei 3 n-a putut să înţeleagă bine situaţia generală a frontului de la 18 septembrie (seara). Împingerea inamicului de pe primele lui poziţii din faţa frontului Diviziilor 1 și 4 era considerată ca o rupere a frontului inamic. De aceea comandantul armatei a ordonat ca la 19 septembrie să se termine cu inamicul zdruncinat, fl ancul stâng rămânând pe loc, lovitura trebuind să se dea cu fl ancul drept, pentru care lucru Divizia 1 Infanterie împreună cu Brigada Germană să se întărească pe poziţiile pe care au ajuns Diviziile 4 și 6 Infanterie și să continue atacul în aceleași sectoare. Rezerva Mobilă Varna să lase Regimentul turc și 2 baterii în satul Osmancea pentru acoperirea și camufl area fl ancului armatei; cu restul trupelor să atace poziţia de la Cobadin dinspre sud-est, împreună cu Divizia 6 Infanterie; Divizia de Cavalerie să păzească fl ancul drept al armatei, să colaboreze la atac, strecurându-se în fl ancul și spatele inamicului. După cum vedem, în ordinul acesta nu se ţine seamă nici de oboseala armatelor noastre, nici de puterea inamicului, el nu stabilește lovitura, nici nu strânge sufi ciente mijloace pentru ea, iar Diviziei de Cavalerie i se încredinţează o misiune imposibil de realizat.

La 19 septembrie unităţile noastre au apucat ziua în faţa liniei principale de rezistenţă a inamicului care a fost dotată cu o artilerie dintre cele mai bune. Pentru a

putea să susţină mai efi cace atacul, artileria noastră se mutase și ea în timpul nopţii pe poziţii noi înaintate. Din luptele de recunoaștere purtate până acum, comandantul inamic a înţeles că unităţile noastre, cu efectiv redus, ocupă fronturi extrem de lungi și că n-au aproape niciun ajutor în linia a doua. De aceea a luat hotărârea să dea un contraatac în sectorul dintre Cocargea și Cobadin. În zorii zilei, fl ancul drept al armatei a început ofensiva sub cel mai puternic foc de artilerie. Rezerva Mobilă Varna și-a schimbat direcţia ofensivei înspre frontul Osmancea – Uzunlar, care s-a dovedit puternic ocupat și deci nu putea să fi e dispreţuit. De aceea ea n-a putut să execute ordinul de a colabora la atacul Diviziei 6 înspre Cobadin. Aceasta din urmă înainta pe un teren cu totul descoperit, în care nu se găsea nicio acoperire unde să se poată odihni unităţile. Deși puternic decimate de focul de artilerie, ele totuși au reușit să ajungă la 1.000 pași de poziţia principală. Dar aici artileria noastră nu mai putea să le ajute; tranșeele inamice foarte adânci n-au suferit aproape nimic de focul nostru de artilerie, deoarece se trăgea asupra lor numai cu tunuri de câmp, iar ele fi ind bine adaptate terenului, deveneau aproape invulnerabile. Infanteria noastră care înainta a fost întâmpinată de un atât de puternic foc de infanterie și de mitralieră din tranșeele suprapopulate inamice, încât a fost nevoită să utilizeze și lopata. Dar ea a trecut și peste greutatea aceasta, ajungând până la ultimul punct de reper. Dar până când să se pregătească pentru lovitura la baionetă asupra ei s-a tras atât de mult foc de artilerie, infanterie și mitralieră că, neputând să-l suporte, s-a retras. Toate silinţele comandanţilor de a opri soldaţii îngroziţi de marile pierderi au rămas fără rezultat. Acest lucru putea să se facă numai în caz că ar fi intrat în luptă ajutoare puternice, de care comandantul diviziei nu dispunea. Retragerea a continuat până la poziţia iniţială, de unde divizia începuse ofensiva de la 18 septembrie.

În același timp și lupta contra aripii stângi a armatei se desfășura foarte nefavorabil. Încă înainte ca Diviziile noastre 1 și 4 să înceapă ofensiva ordonată, unităţi puternice române-ruse și sârbe începuseră să înainteze în sectorul dintre Cocargea și Coceamac. Ele, profi tând de noapte, au coborât nevăzute în văile din faţa poziţiei. Artileria noastră a fost așezată în așa fel încât să poată trage asupra tuturor sectoarelor poziţiei inamice. Din punctele de observaţie nu se putea potrivi tragerea asupra văilor din faţă, așa că inamicul se servea nestânjenit de ele pentru manevrele sale. În zori, artileria inamică a deschis foc de vijelie asupra sectorului Diviziei 4 Infanterie, sub focul acesta, coloane strânse, urmate de unităţi foarte dese au răsărit din văi și s-au năpustit în atac asupra fl ancului stâng, cel mai înaintat al frontului de luptă al diviziei. Întreg Regimentul 31 Infanterie, neputând să oprească cu foc atacul inamic, a fost

studii/documente

document 2017 1 (75) 25

înconjurat din ambele părţi. Avariat de focul puternic și surprins de inamicul mai numeros, regimentul s-a retras. Retragerea generală a mânat înapoi și brigada trimisă la timp într-ajutor, care n-a putut să oprească cu focul său atacul inamicului, care a prins curaj. Infanteriștii care fugeau trecând printre bateriile noastre au făcut ca acestea să-și piardă calmul, focul lor devenind dezordonat. După străpungerea poziţiei, inamicul care urmărea armatele noastre a ajuns la poziţiile artileriei capturând majoritatea bateriilor. Au mai fost contraatacate și sectoarele vecine cu divizia, dar ele au reușit numai cu foc de infanterie să oblige pe inamic să se oprească la câteva sute de metri de tranșeele noastre.

În sectorul întregii divizii nu mai putea să se ceară executarea ordinului. Toţi comandanţii se sileau doar să menţină aceeași situaţie și să limiteze succesul inamic. Comandantul diviziei nu mai dispunea de nicio rezervă. Comandantul armatei a dispus să se întărească divizia cu încă un regiment din Rezerva Mobilă Varna, însă acest regiment se găsea la Sofular și avea să sosească târziu; de aceea s-a permis comandantului diviziei să ordone retragerea pe o poziţie mai înapoi dacă o va cere conjunctura. În același timp inamicul a întreprins un puternic contraatac și împotriva fl ancului drept al Diviziei 1 Infanterie, din care cauză divizia nu numai că a renunţat la atac, dar mai a trebuit să ia măsuri și pentru consolidarea situaţiei în sectorul său.

Comandantul Armatei 3, scrutând situaţia generală, a ajuns la convingerea că o poziţie bine ocupată și puternic întărită de mai înainte nu poate să fi e străpunsă fără o organizare sistematică a atacului. El s-a convins că inamicul dispunea de sufi ciente trupe și artilerie, că unităţile noastre au suferit pierderi enorme în luptele de până acum, că Regimentul 16 Infanterie a rămas numai un batalion mixt, că Divizia 4 Infanterie a rămas numai cu circa 6.000 luptători și n-avea de unde să-și completeze pierderile, că în condiţiile acestea chiar dacă atacul ar fi reușit nu s-ar fi putut exploata succesul. De aceea, el a luat hotărârea să suspende în întregime operaţiile, întreaga Armată 3 să se retragă pe poziţia iniţială de unde pornise atacul de la 18 septembrie. Retragerea s-a făcut în timpul nopţii fără să fi e observată de inamic. El n-a continuat ofensiva nici în timpul nopţii, nici a doua zi, ceea ce arată că el nu concepuse o operaţie mai largă de trecerea în ofensivă generală, ci voise numai ca printr-un contraatac mai viguros să-și garanteze mai bine apărarea poziţiei fortifi cate.

IV. Ofensiva nereușită a armatelor române în Dobrogea și peste Dunăre

1. Situaţia generală a frontului român pe 20 septembrie. Armata noastră a 3-a a fost silită să suspende ofensiva sa în Dobrogea și să treacă în defensivă, care avea să dureze mult timp până se va

termina pregătirea intensă a atacului poziţiei de la Cobadin. Armata Dobrogeană inamică de mult părăsise ideea unei operaţii ofensive, concentrându-și toate eforturile pentru asigurarea apărării poziţiei întărite. Ea a adus între 20 și 25 septembrie forţe considerabile în faţa fl ancului nostru drept, dar cu ajutorul întăririlor care soseau acest fl anc a fost stabilit defi nitiv pe linia Sofular – Cazici – Amzacea – Pervelia.

Situaţia fronturilor române pe la 1 octombrie. Românii nu mai puteau să înainteze în Transilvania, deoarece austriecii au adus forţe considerabile de pe fronturile rus și italian și susţineau deja mari lupte ca să cerceteze dispozitivul armatelor române și să organizeze mai bine ofensiva generală proiectată. Cartierul General român avea informaţii sigure că în faţa trecătorilor Munţilor Carpaţi se concentrează și trupe germane. Din cauza ofensivei periculoase a armatei bulgare în Dobrogea, a fost trimisă într-ajutorul Armatei Dobrogene întreaga rezervă generală. Mai târziu, tot pentru întărirea armatelor care operau în contra Bulgariei, au fost trimise o treime din Armata 2 și o parte din Armata 1. Planul iniţial al războiului de a se înainta în același timp și în Transilvania și în Dobrogea, era compromis defi nitiv: în Dobrogea, Armata 3 bulgară, deși mai slabă, a reușit să-și impună voinţa și a silit pe români să renunţe la ofensivă; ameninţând capitala și spatele celorlalte armate, ea zăpăcise Cartierul General român și-l silise să treacă la defensivă și pe Frontul de Nord. Când s-au încetat pentru moment operaţiile militare pe ambele fronturi, comandamentul român a putut să vadă mai bine în jurul său și să-și dea seama despre situaţia critică în care căzuse: ofensiva avântată a bulgarilor în Dobrogea, atacul vijelios al Turtucaiei, oprirea campaniei în Austria, toate evenimentele acestea furtunoase și repezi au produs mare impresie, clătinând moralul armatei și al poporului; în locul victoriilor repezi promise și așteptate, popor și armate au întâmpinat dezastre și pierderi grozave; populaţia României tremura la gândul că soldaţii Bulgariei îngenuncheată în 1913 pot să treacă în fi ecare zi Dunărea, neliniștea era și mai mare la militari, deoarece vedeau clar superioritatea inamicului. Cartierul General român își exprima pe faţă regretul că [sic!] cu ofensiva necugetată în Transilvania a scăpat ocazia de a da lovitură decisivă Bulgariei. El a revenit la ideea aceasta și a alcătuit un nou plan de luptă: să se întărească cele două armate meridionale (a 3-a și cea Dobrogeană) cu toate trupele de care dispune Cartierul General, ca să se dea un atac hotărâtor, care să nimicească trupele bulgare din Dobrogea, Frontul de Nord rămânând să fi e numai apărat.

2. Planul operaţiilor. Armata 3 română și Armata româno-rusă Dobrogeană alcătuiau Grupul Armatelor de Sud a cărei comandă a fost încredinţată generalului

1 (75) 2017 document26

studii/documente

Averescu, care susţinea încă de la mobilizare că trebuie să se opereze defensiv în Carpaţi, toată atenţia trebuind să se îndrepte spre sud, pentru a se zdrobi Bulgaria. Îndată ce a primit comanda Grupului Armatelor de Sud, el a început să lucreze cu tragere de inimă la planul operaţiei. Ideea de bază a planului acesta era: Armata Dobrogeană să atace fl ancul drept bulgar din Dobrogea și să-l alunge de la Mare; în același timp Armata 3 română să treacă Dunărea și să se îndrepte în direcţia Turtucaia – Bazargic, în spatele armatei bulgare, în

felul acesta aceasta din urmă va fi împinsă spre Dunăre, înconjurată și nimicită. După cum se vede din tablou, Armatele de Sud sunt întărite, în efectivul lor intrând și rezerva generală a Cartierului General (Corpul 5) și câteva divizii din Armatele 1 și 2, care apărau trecătorile Carpaţilor. Artileria grea a armatelor se compunea din baterii de mortiere 21 cm, tunuri lungi de 12 cm, obuziere de 2 cm și obuziere de 1,5 cm; câteva dintre ele au fost scoase din adăposturile de cetate.

Efectivul de luptă al grupei Armatelor de Sud:

Batalioane EscadroaneBaterii

de câmp greleArmata Dobrogeană Grupa I-a din Diviziile 5 și 9 româneGrupa a II-a din Diviziile 2 și 2 româneGrupa a III-a din Diviziile 15 și 15 române 89 - 63 -Corpul rus din Diviziile 61 și 115 32 - 24 -Divizia Mixtă sârbă-croată 16 - 12 -

Corpul de Cavalerie din:

Divizia 3 rusă de Cavalerie - 24 2 -Brigada 5 română de Cavalerie - 7 - -Artileria Grea Divizionară - - - -Total 137 31 101 3Armata 3 română

Corpul 5 din Diviziile 10 și 21

Corpul 6 din Diviziile 16, 18, 22 53 - 46 -

Divizia 1 de cavalerie - 24 3 -

Artileria Grea Divizionară - - - 7Paza Fixă a Dunării 5 - 7 3

Total 58 24 56 10

Total general 195 55 157 13

Conform planului adoptat aceste două armate române trebuia să opereze în contra Armatei noastre 3, care a rămas aproape cu același efectiv ca la începutul operaţiilor în contra României (Diviziile 1 și 4 de Infanterie, parte din Divizia 6 Infanterie, parte din Divizia 6 Infanterie, 1 brigadă de campanie, 1 divizie turcă, Divizia de Cavalerie și 1 brigadă germană incompletă). Deoarece armata se pregătea pentru al doilea atac al poziţiei Cobadin, i-au fost atașate următoarele unităţi: a) 2 companii din Regimentul 8 Infanterie (Varna); b) 1 batalion din Regimentul 4 Marș (Varna); c) Regimentul 42 Infanterie, 2 batalioane din Regimentul 5 Marș (Turtucaia și Silistra). Spatele Armatei 3 era păzit de garnizoanele reduse, formate din câteva companii: Silistra, Turtucaia, Rusciuc și Varna.

După ce planul operaţiilor a fost aprobat de Cartierul General, statul major al Grupului de Sud a început să le aprofundeze, presupunând că operaţiile vor începe la 28 septembrie. Din cauza timpului nefavorabil pregătirea a întârziat cu câteva zile, totuși întârzierea

aceasta n-a împiedicat ţinerea în secret a operaţiilor. Prin bălţile Dunării s-au făcut noi șosele; pe terenul fi xat din faţa Rahovei se aduceau materiale pentru pod și vase de navigaţie, tot acolo se concentrau și unităţile Armatei 3. Până la sfârșitul lui septembrie comandantul nostru n-a putut să afl e de lovitura proiectată și aceasta nu fi indcă românii știau să păstreze în secret preparativele lor, ci din cauza slăbiciunii fl otei noastre aeriene și a timpului nefavorabil pentru zbor. Abia pe la 28 septembrie, cercetașii noștri aerieni au constatat simptome izolate de pregătire a unor operaţii mai importante peste Dunăre, aviatorii au făcut cunoscut că în România, la vest de Olteniţa, se observă o mare mișcare de trupe, îndreptându-se spre Dunăre și că în apropiere de Flămânda sunt concentrate multe care cu material pentru poduri. Dar această comunicare venea prea târziu și n-a provocat nicio mișcare a armatelor noastre.

În timpul acesta Armata 9 germană a terminat concentrarea în Ardeal în faţa trecătorilor apărate de Armata 1 română și se pregătea pentru începerea

studii/documente

document 2017 1 (75) 27

operaţiilor de năvălire în Ţara Românească. Comandamentul german a ordonat lui Mackensen să continue energic operaţiile în Dobrogea ca să atragă acolo cât mai multe trupe române. Mareșalul, la rândul său, a ordonat Armatei noastre a 3-a să înceapă atacul asupra poziţiei fortifi cate Cobadin, chiar înainte de a fi sosit Divizia 217 germană cu artileria grea și muniţiile așteptate. Comandamentul Armatei 3 având în vedere pericolul unui atac român în spate și nereușita eventuală a atacului, ceea ce ar fi nimicit totalmente spiritul ofensiv al armatei, s-a opus acestui ordin. Însă Cartierul General român adoptând planul ofensivei Grupului Armatelor de Sud împotriva Bulgariei și întărind grupul acesta cu trupe luate de la Frontul de Nord și slăbind astfel Armatele sale 1-a și a 2-a, asupra cărora germanii proiectau să izbească, venea singur într-ajutorul Comandamentului german.

3. Atacurile nereușite ale Armatei Dobrogene. Încă de la 13 septembrie, după aprobarea planului de operaţii de către Cartierul General, comandantul Grupului Armatelor române de Sud a dat ordinul în care se expunea în linii generale planul atacului decisiv asupra armatei noastre dobrogene, ca să pună capăt ofensivei bulgare; Armata Dobrogeană să profi te de poziţia sa fortifi cată și să dea contraatacuri scurte, dar energice, având ca scop să sleiască fl ancul drept al inamicului; în timpul acesta Armata 3 va trece Dunărea între Olteniţa și Giurgiu, cu scopul de a ocupa Bazargicul și să lovească în spatele inamicului. Mai târziu, printr-o circulară către comandantul Armatei Dobrogene, acest plan de operaţii a fost dezvoltat și mai amănunţit: Corpul de Cavalerie să se îndrepte spre sectorul dintre Bairamdede și Mare și să caute a înconjura larg fl ancul drept al inamicului; în caz că cercetașii vor stabili că bulgarii se retrag sau detașează trupe ca să le trimită împotriva Armatei 3, când aceasta va trece Dunărea, atunci Armata Dobrogeană să treacă în ofensivă generală ca să împingă armata bulgară spre Dunăre.

Comandantul Armatei Dobrogene a înţeles foarte bine misiunea ce i se încredinţase și, la 30 septembrie, după ce primise recomandarea de a începe operaţiile a dat următorul ordin de atac asupra aripei drepte a armatei noastre dobrogene: 1) Divizia 61 Infanterie să înainteze la 1 octombrie, să atace și să ocupe înălţimile din jurul lui Enghes și Cazici; 2) Divizia 155 Infanterie să atace cu fl ancul stâng și să ocupe înălţimile la nord de Beșaul și Safular; 3) Primul grup al diviziilor române (5 și 19) să atace și să ocupe înălţimile din jurul lui Amuzcea; 4) O a doua grupă de divizii române (2, 12 și 15) să reţină poziţiile cele mai importante, care fac camufl ajul direcţiei Cernavodă; 5) Corpul de Cavalerie să se concentreze aproape de Osman-Taci, gata să se arunce înainte pentru exploatarea succesului, îndată ce poziţia din sectorul Sofular – Amzacea va fi străpunsă;

6) Ca rezervă rămân Divizia sârbă în Biulbiul Mic și Divizia 9 română în spatele fl ancului drept.

La 1 octombrie, la ora 7, bateriile inamice au început bombardamentul pe tot întinsul frontului, de la Cobadin până la Mare. Cea mai mare parte a bateriilor își schimbaseră poziţiile de la care trăgeau mai înainte, așa că puţinele noastre baterii au fost silite să tragă din nou focuri de recunoaștere. În același timp, rușii și românii au ieșit din poziţiile lor și au început să înainteze spre poziţiile noastre la est de calea ferată. Divizia de Cavalerie, întărită cu 6 companii de infanterie, ocupa poziţia de pe înălţimile cotei 90 și în jurul satului Peroclia; ca apărare directă au fost numite companiile de infanterie, 2 regimente speciale de cavalerie, 7 escadroane mitralioare și 6 tunuri încălecate; grosul cavaleriei era înapoia fl ancului stâng al poziţiei, lângă cota 90. Coloane strânse române atacau, dinspre frontul Topraisar – Tuzla, poziţia Diviziei de Cavalerie. Artileria noastră, puţin numeroasă, nu putea să se lupte în sectorul acesta cu cea inamică. Ea și-a concentrat focul asupra infanteriei care înainta și pentru scurt timp a reușit să întârzie atacul ei. Cu ajutorul coloanelor care soseau necontenit din spate, inamicul a reînnoit atacul și a respins slabele noastre unităţi care ocupau puncte înaintate la circa 1 km în faţa poziţiei. După-amiază românii au continuat atacul, dar escadroanele noastre de mitraliere și-au desfășurat focul maximal și i-au silit să se culce la 500 pași de tranșee. Toate încercările de a se împinge primele coloane cu trupe proaspete au eșuat din cauza puternicului foc de infanterie. Atunci ajutoarele au început să se strecoare spre vest și să ocolească fl ancul nostru stâng, ţintind să se înfi gă adânc în terenul liber dintre divizia de cavalerie și corpul turc. Lupta a continuat toată ziua cu mare tenacitate și intensitate deoarece puţinii noștri luptători trebuiau să oprească un inamic de câteva ori mai numeros; cavaleria a tras puţinele cartușe pe care le avea și nu putea să le împrospăteze, deoarece asupra terenului din spatele poziţiei se trăgea cel mai mult, așa că unica lor armă rămânea spada, căci atunci carabinele lor nu aveau încă baionete. În general, cavaleria noastră, căreia i-a fost încredinţată cea mai grea misiune defensivă, nu era înzestrată cu armele și muniţiile necesare pentru un război modern. Temându-se să nu fi e înconjuraţi de inamicul care făcea ocoale, cavaleriștii din fl ancul stâng, rămași fără mijloace de luptă (baionete, bombe și cartușe), pe o poziţie abia întărită și fără obstacole artifi ciale, au început să părăsească câmpul de luptă și să se retragă pe o poziţie mai înapoiată. Comandantul diviziei, care urmărea lupta, vedea situaţia critică a fl ancului stâng, dar nu dispunea de nicio rezervă pentru a putea întări unitatea de luptă. Ca să înfrângă atacul energic al inamicului, care ocolise deja fl ancul stâng,

1 (75) 2017 document28

studii/documente

el a hotărât să utilizeze efectul moral al atacului de cavalerie, deși era evident că ne va consta multe jertfe. La comanda comandantului diviziei, Regimentul 1 Cavalerie îndată a pornit sub cel mai puternic foc de artilerie, în galop, peste câmpiile arate și noroioase. El a pătruns repede în interval și s-a năpustit la atac asupra trupelor care ne ocoleau. Românii erau sub impresia groaznicului măcel de la Cocimar și nici n-au așteptat lovitura; nici coloanelor lor, nici ajutoarelor mai îndepărtate nu le-a venit în gând să deschidă foc asupra escadroanelor care galopau, sleite deja de focul de artilerie și de galopul îndelungat pe terenul noroios. Cele dintâi au fugit coloanele din fl anc, iar după ele întreaga formaţie de luptă se grăbea să scape, să nu fi e ajunsă de spada cavaleriei. Înconjurarea inamică a fost zdruncinată de atacul cavaleriei, iar în faţa frontului inamicul a fost oprit de focul de pușcă și de mitralieră. Seara în sectorul Diviziei de Cavalerie a sosit ajutorul trimis de comandantul armatei (1 batalion și 1 baterie) și astfel divizia s-a stabilit defi nitiv în fl ancul drept al armatei. Românii au apucat noaptea la 500-600 pași în faţa poziţiei noastre.

Corpul turc dispunea de foarte puţină artilerie, care mai era și slab înzestrată cu muniţii. De aceea românii atacau foarte energic sectorul lui, intrând chiar în bătaia puștii. Slaba artilerie turcă era silită să-și îndrepte focul exclusiv asupra infanteriei care înainta. Nederanjate de nimeni, bateriile inamice și-au vărsat vijeliile asupra tranșeelor și bateriilor turce, precum și asupra spatelui apropiat al poziţiilor. Deși inamicul a fost oprit la 1.000 pași în faţa poziţiei, totuși comandantul armatei fi ind anunţat despre slaba rezistenţă a nou formatelor unităţi turcești, a trimis din rezerva sa, în spatele sectorului acesta, întreg Regimentul 6 [...] pentru a putea la caz de nevoie, să ajute repede unitatea de luptă.

Rezerva Mobilă Varna era cel mai bine întărită. Terenul din faţa poziţiei ei era cu desăvârșire descoperit și deci nefavorabil pentru un atac inamic.

În zori, Divizia 61 rusă, fără să bănuiască greutăţile cu care avea să se lupte, a înaintat în coloane bine organizate. Inamicul a fost lăsat să se depărteze sufi cient de tranșeele sale, ca după aceea bateriile noastre de câmp, ajutate de 3 baterii grele ale aliaţilor să-l acopere cu foc de vijelie. Rușii au suferit pierderi mari pe terenul acesta descoperit și îndată ce au observat că se pregătește un contraatac, s-au retras spre poziţia iniţială, urmăriţi de foc de artilerie.

În sectorul Diviziei 6 Infanterie au înaintat 2 regi-mente ruse spre valea dinspre poziţia noastră și cea inamică. Aici terenul era complet descoperit, așa că artileria noastră a reușit să dezorganizeze ușor coloanele inamice. Un regiment a început să se retragă imediat pe poziţia iniţială, iar celălalt a reușit să se menţină

pe creasta de lângă satul Sofular, la vreo 800 pași de tranșeele noastre. Așa că, până seara, au fost respinse toate atacurile inamice date asupra centrului și fl ancului drept. Rușii și românii au înaintat pe terenuri cu totul descoperite și, deși atacul lor cel mai tenace contra sectorului Diviziei de Cavalerie, a fost respins. Însă în multe locuri noaptea a apucat coloanele inamice la 500-1.000 pași de poziţia noastră, fiind pericol ca nu cumva să se întreprindă atacuri de noapte, străpungându-se frontul nostru slab ocupat. De aceea comandantul Armatei 3 a ordonat ca în timpul nopţii prin câteva contraatacuri să se împingă inamicul mai departe de tranșeele noastre.

În seara zilei de 1 octombrie comandantul Armatei Dobrogene a fost înștiinţat de către statul major al Grupului Armatelor de Sud că Armata 3 română a trecut deja peste Dunăre două divizii și că trecerea fl uviului se face în regulă.

La 2 octombrie el a hotărât continuarea atacului dând lovitura decisivă pentru străpungerea frontului lângă Amzacea, unde opera Corpul turc. Unităţile care trebuiau să dea lovitura au fost întărite în timpul nopţii cu artilerie de rezervă; Corpului de Cavalerie i s-a încredinţat misiunea de a pătrunde spre Caraomer în spatele nostru, iar restul trupelor avea ordinul de a continua presiunea pe tot întinsul frontului atacat, ca să poată despărţi trupele pe care să le trimită într-ajutorul sectorului care atacă. În timpul nopţii turcii au contraatacat inamicul și l-au risipit, luând și prizonieri. Însă rușii și românii n-au renunţat la atac. La revărsatul zorilor, profi tând de ceaţă, ei s-au apropiat din nou de poziţiile noastre. Românii au ajuns în sectorul Diviziei de Cavalerie la 300 m de tranșeele noastre, dar neîndrăznind să se arunce în atac la baionetă au rămas întreaga zi sub focul de pușcă și mitralieră. Atacurile date în sectoarele Corpului turc și ale Rezervei Mobile Varna au fost respinse cu ajutorul unităţilor trimise din rezerva armatei. Comandantul Armatei 3 a ordonat la toate unităţile din centru și din fl ancul stâng (Diviziile 1, 4 și 6) să trimită detașamente puternice de recunoaștere care să angajeze inamicul din faţa lor pentru ca acesta să nu poată să despartă trupele pe care să le trimită împotriva fl ancului drept.

După cum vom vedea mai departe Cartierul General român hotărăște ca în ziua aceea să suspende operaţia Grupului Armatelor de Sud, deoarece proiecta să atragă trupe pentru întărirea Armatelor de Nord. Însă comandantul grupului a ordonat suspendarea trimiterii de trupe peste Dunăre, neanunţând despre aceasta statul major al Armatei Dobrogene. De aceea, aceasta din urmă a continuat operaţiile începute și în 3 octombrie. Dimineaţa, artileria inamică a început să tragă foc de vijelie asupra tranșeelor noastre, de la Amzacea la

studii/documente

document 2017 1 (75) 29

Pervelia. Focul acesta era foarte puternic, ceea ce arată că artileria inamică a fost întărită cu multe baterii, luate din rezervă și poate din fl ancul drept. Și în ziua aceasta unităţile noastre din fl ancul stâng s-au înmulţit doar să trimită slabe detașamente de recunoaștere pentru a demonstra în faţa poziţiei inamice. În sectorul Diviziei 6 detașamentele de recunoaștere au fost fugărite, iar pe urmele lor au început să înainteze întreaga Divizie 115 rusă. Cu tot focul nostru de artilerie, coloane strânse inamice au ajuns chiar până la sârmele ghimpate, încercând să le distrugă ca să treacă la atac. Artileria noastră a început foc de îngrădire (baraj), nepermiţând ajutoarelor să se apropie. În același timp, s-a dezlănţuit din tranșee cel mai puternic foc de pușcă, care a silit coloanele mai înaintate ruse să se întoarcă înapoi. Retrăgându-se în dezordine pe un teren cu totul descoperit și urmăriţi cu foc de artilerie, rușii, până să ajungă la poziţia lor iniţială, au suferit mari pierderi.

Pe frontul Amzacea – Pervelia inamicul a ajuns la 200-500 pași de tranșeele noastre, dar datorită calmului turcilor și al călăreţilor noștri descălecaţi care de acum întâmpinau cu foc precis orice încercare de atac, el nu putea să se hotărască să atace cu baioneta. Comandantul Armatei Dobrogene a făcut cunoscut la statul major al Grupului de Armată că armata a executat cât se poate de energic atacul ordonat, că în ziua aceea au fost băgate în front ultimele rezerve, că nu sunt semne de detașare de unităţile bulgare ca să fi e îndreptate spre Armata 3 română și că, în sfârșit, Armata Dobrogeană este în așteptarea ajutoarelor române, care au trecut Dunărea. Dar în locul ajutorului așteptat, el a primit întristătorul răspuns, că din cauza timpului nefavorabil, Armata 3 română a fost silită să-și limiteze operaţiile dincolo de Dunăre. Comandantul Grupului Armatelor de Sud mai ordonă să se continue atacurile ca să se exploateze deruta provocată în rândurile bulgare de demonstraţia de la Rahova. Vom vedea mai departe că rândurile bulgare n-au fost deloc derutate de demonstraţia de la Rahova, deoarece aceasta a fost parată încă înainte de a se face cunoscută de trupă, căci comandamentul nostru avea în vedere incapacitatea armatei române de a manevra în maniera atât de amplă, așa cum era prevăzut în operaţia atât de curajoasă însă numai teoretică.

4. Trecerea neizbutită peste Dunăre a Armatei 3 română. S-a hotărât ca trecerea peste Dunăre a Armatei 3 română să se facă în sectorul dintre Flămânda și Rahova, deoarece el este îndepărtat la vreo 140 km de grosul armatei bulgare din Dobrogea, așa că aceasta nu putea să oprească trecerea Dunării chiar dacă ar fi afl at de mai înainte despre aceasta. Afară de aceasta, fl uviul este aici mai strâmt (circa 900 m) așa că podurile vor putea să fi e construite mai ușor, canalul din spatele Ostrovului Lung asigura construcţia în taină a (verigilor)

părţilor podului, care mai târziu vor fi îndreptate spre locul stabilit. Pentru apărarea podului după ce va fi fost construit, ca și pentru conlucrarea cu trupele care vor fi trecut Dunărea, în bălţile Dunării au fost instalate 5 baterii grele și 6 baterii de câmp, care au fost legate cu șoseaua principală prin drumuri special pavate; contra observatorilor din avioane a fost instalată o baterie antiaeriană; pentru trecerea pe celălalt mal a primelor trupe, care să asigure stăpânirea malului până la terminarea podului, a fost adusă o mică cantitate de vase de navigaţie; pentru a nu permite fl otei austriece să se apropie de pod, a fost minată Dunărea și canalul din spatele Ostrovului Lung, iar între Giurgiu și Zimnicea au fost construite câteva staţii aruncătoare de mine; în sfârșit o instrucţiune amănunţită, trimisă la timp tuturor unităţilor, stabilea modul de trecere al primelor trupe, construcţia podului, ofensiva după trecerea podului etc.

În noaptea spre 1 octombrie a sosit la punctele de trecere stabilite Divizia 10 din Corpul 5, prima care trebuia să treacă cu bărci pe malul de sud al Dunării și să ocupe o poziţie care să asigure construcţiei podului. La ora 3, o mare masă de oameni aștepta să fi e încărcată pe vase de navigaţie. Abia atunci s-a constatat insufi cienţa acestora, în loc de 1.000 bărci în canalul din spatele insulei Lung se găseau numai 250, așa că era nevoie ca pentru prima trecere să se utilizeze și pontoanele podului. La ora stabilită toate bateriile inamice, deși știau că acolo nu aveam niciun fel de trupe, au deschis foc puternic asupra malului nostru de lângă Rahova și asupra satului însuși. Pontoanele și bărcile încărcate cu infanterie, mitraliere și tunuri ușoare au pornit de la malul stâng și îndată ce au intrat în fl uviu au fost duse de curent: în loc de rânduri strânse, cum și-o reprezenta comandamentul român, întreaga Dunăre s-a umplut cu bărci care navigau în dezordine și care ajungeau pe malul nostru nu la punctele care au fost fi xate de plan. Deși n-aveau în faţa lor un inamic, comandanţii români s-au cutremurat de dezordinea aceasta pierzându-și credinţa în succes. Unităţile, după ce au fost organizate, au început să înainteze extrem de încet și fără tragere de inimă spre sud pentru a ocupa satele Slivopole, Cacamahle (?) și Borisovo. Acest din urmă sat era ocupat numai de 2 companii de grăniceri. După focul puternic ele au înţeles că aici se întreprinde o serioasă operaţie de trecerea Dunării cu mari forţe și au hotărât că, pentru a zăbovi înaintarea inamică până la sosirea ajutoarelor, să se sacrifi ce. Și într-adevăr desfășurate pe un front larg ele s-au împotrivit ofensivei unei întregi divizii inamice. Comandantul punctului fortifi cat Rusciuc, imediat după ce a fost anunţat de straja grănicerească despre trecerea inamicului peste Dunăre, a trimis spre Rahova 2 companii din Rezerva Mobilă, împreună cu 1 baterie de câmp și cu 1 de obuziere. Aceste unităţi au

1 (75) 2017 document30

studii/documente

sosit la amiază, intrând imediat în luptă. În același timp 2 batalioane ale noastre, în marș spre Turtucaia, se găseau lângă Vranova. Îndată ce au auzit detunăturile dinspre Rahova au întâmpinat pe românii care treceau prin Vetovo și Brașlean. Trupele noastre puţin numeroase au purtat toată ziua lupte cu inamicul numeros și numai seara au fost silite să se retragă din satele Slivopole, Cacamahle, Borisovo și Vetovo. Însă, ele au atacat în timpul nopţii pe românii care au intrat acolo, i-au fugărit în dezordine, reocupându-și poziţiile părăsite. În timpul zilei cu toate că a fost atacat de câteva ori canalul de către aviaţia noastră, românii au reușit să construiască podul.

La 2 octombrie au început să treacă pe malul nostru artileria Diviziei 10 și unităţile Diviziei 11. Pe malul nostru se găseau deja forţe sufi ciente, însă operaţiile inamicului deveneau tot mai încete, tot mai îndrăzneţe. În loc să înainteze adânc la sud, căci nu se găsea nimeni care să-l oprească, românii nu puteau să se hotărască să atace slabele noastre unităţi, ci au început să schimbe unităţile din linia de luptă cu cele care veneau dincolo de Dunăre, deoarece cele dintâi ar fi fost obosite. Ele au pierdut întreaga zi executând mișcări nehotărâte, dar trăgând mereu foc de artilerie asupra satelor ocupate de unităţile noastre. Văzând ezitările și rătăcirile românilor, trupele noastre au început să se încreadă mai mult în puterile lor și devenind mai hotărâte rezistau tot mai tenace. Până seara ei nu s-au mișcat aproape deloc de pe poziţii și numai sub presiunea inamicului prea numeros s-au retras spre satele Gagolea și Presana, pregătiţi pentru o nouă rezistenţă. Românii s-au mulţumit cu ocuparea poziţiilor noastre așa că nu și-au continuat ofensiva spre sud.

Asigurarea spatelui Armatei noastre a 3-a o făcea Comandamentul german; comandantul armatei noastre a luat o serie de măsuri de contraacţiune a năvălirii române în Bulgaria; el a poruncit garnizoanei Turtucaia care a intrat în Armata de Operaţiuni să se întoarcă înapoi; să se trimită din Silistra la Turtucaia bateriile grele și 1 baterie de câmp, Regimentul 2 Miliţie (Opâlcenschi) care trebuia să sosească pe calea ferată din Burgaz, să debarce la Roazgrad, de unde să se îndrepte imediat spre Silistra.

Din cauza incapacităţii comandantului român de a organiza succesul tactic, situaţia trupelor se înrăutăţea tot mai mult. Flota austriacă a început să bombardeze podul și să arunce mine pentru distrugerea lui. Din cauza ploilor torenţiale malul românesc a fost inundat, așa că circulaţia devenea posibilă numai pe drumurile potrivite; chiar câteva din aceste drumuri au fost inundate, deoarece la construcţia lor n-a fost luat în consideraţie regimul apelor; artileria grea a fost așezată astfel că nu putea să ţină departe de pod fl ota austriacă, pe când mutarea ei prin bălţile care s-au făcut a devenit

imposibilă. Comandantul român a pierdut orice speranţă în reușita acţiunii întreprinse. Comandantul Grupului de Sud a plecat, încă de la 2 octombrie, pentru a raporta la Cartierul General despre greutăţile întâmpinate. Comandantul general a luat atunci hotărârea să se suspende deocamdată operaţia, dispunând ca pe poziţia din capul podului Rahova să rămână Divizia 10, fără artilerie, iar toate celelalte trupe urmând să treacă înapoi pe malul român. În ce măsură Armata Română a început cu dragă inimă operaţia năvălirii în Bulgaria se vede din faptul că ordinul ca Divizia 10 să rămână pe malul nostru n-a fost executat: îndată după primirea ordinului de retragere, toate unităţile s-au îndreptat spre pod, doar unităţi din două regimente de infanterie rămânând pe malul drept pe o poziţie foarte aproape de pod.

Flota austriacă continua a bate podul. La 3 octombrie el a fost atins și stricat de mine speciale. Reparat în grabă, podul a fost atins în aceeași zi încă de 4 ori și comandantul român îl socotea deja ca o legătură nesigură, între cele două maluri.

Împrejurarea aceasta ca și conjunctura schimbată prin presiunea austro-germană asupra Armatelor de Nord au silit Cartierul General român să renunţe defi nitiv la ofensiva contra Bulgariei și să-și schimbe încă o dată planul de luptă. Aceasta se vede din următoarea Directivă din 4 octombrie: „Deoarece forţele inamice din Dobrogea sunt imobilizate, se va pune în aplicare planul iniţial de ofensivă pe fronturile de nord și de nord-vest, formându-se o nouă masă de manevrare dar, până la formarea ei, Armatele 1, 2 și de Nord să rămână în defensivă. Grupul Armatelor de Sud (a 3-a și Dobrogeană) va avea misiunea de a asigura libertatea de acţiune a celorlalte fronturi, nimicind orice forţe inamice, care ar fi înaintat între Gura Oltului și Marea Neagră; deoarece Armata 3 va trebui să ţină Dunărea învăluită și să nimicească toate mijloacele de trecere; Armata Dobrogeană să-și menţină cu orice preţ poziţiile actuale, atrăgând cât se poate mai multe forţe inamice”.

Noi vom vedea mai departe că a eșuat și acest plan român, deoarece a fost adoptat prea târziu; între 5 și 6 octombrie asupra Armatelor 1 și 2 române s-a dat de către austro-germani un atac decisiv, Armata 2 română dezorganizându-se complet; masa de manevră n-a putut să intre în ofensivă, așa cum stabilea planul Cartierului General, ci a fost utilizat pentru oprirea năvălirii inamice în Ţara Românească și pentru apărarea trecătorilor Carpaţilor. Așadar, Cartierul General român a pregătit toate forţele materiale necesare unei operaţii bine organizate prin Rahova, în spatele Armatei noastre a 3-a. Însă reușita acestei operaţii complicate cerea în primul rând viteză care putea să fi e obţinută numai de trupe cu mari calităţi morale, însă comandantul român

studii/documente

document 2017 1 (75) 31

nu făcuse nimic pentru ridicarea moralului armatei sale, aceasta fi ind și una din cauzele principale a moliciunii operaţiilor după trecerea Dunării.

5. Respingerea atacurilor Armatei Dobrogene (de la 4 și 5 octombrie 1916). Din raportul de la 3 octombrie al comandantului Armatei Dobrogene se vede că Armata noastră a 3-a a ieșit victorioasă în luptele defensive; trupele ruso-române din Dobrogea au fost sleite și nu mai puteau să atace cu aceeași energie, iar comandamentul nu mai avea rezerve cu care să împingă unităţile spre noi atacuri. Momentul era foarte favorabil pentru reînceperea ofensivei noastre din Dobrogea. Dar nu sosiseră încă ajutoarele așteptate. În afară de asta, victoria noastră a fost obţinută cu preţul multor jertfe și a sleit forţa morală a luptătorilor noștri. Unităţile din fl ancul drept au stat 3 zile de-a rândul sub un foc continuu, de abia respingând atacurile înfuriate inamice. A suferit mai ales moralul Diviziei 25 turcă care a fost completată cu sirieni, care nu știau turcește, conducerea unităţilor turce devenind foarte difi cilă. Noaptea spre 4 octombrie l-a apucat pe inamic în faţa tranșeelor Diviziei turce. În timpul nopţii, aceasta s-a năpustit la atac asupra unui sector mic, a pătruns în poziţie și a început să se desfășoare în lărgime. Soldaţii turci, terorizaţi de 3 zile, au fost cuprinși de panică și au început să fugă spre satul Amzacea. Au fost capturate 2 baterii turce părăsite de servanţii lor, celelalte baterii fi ind coborâte repede de pe poziţii, pentru a nu cădea în mâinile inamicului. În timpul acesta, 3 companii din Regimentul 4 Marș mergând în ajutorul Diviziei de Cavalerie se găseau în spatele poziţiei străpunse. Comandantul de batalion îndată ce a observat panica a îndreptat companiile spre nord, drept în faţa soldaţilor care fugeau. Mulţimi imense au trecut prin companiile noastre, însă ele n-au stat la îndoială, nu și-au dezorganizat rândurile și au ajuns la satul Amzacea unde inamicul de-abia se instalase. Acolo s-au aruncat la atac cu baioneta și au alungat din sat pe inamic, ajungând până la poziţia turcă părăsită. Inamicul, neputând să se orienteze din cauza inamicului, credea că este atacat de forţe puternice. De aceea, el s-a retras de pe toată poziţia unde veneau unităţile noastre.

Comandantul armatei a afl at repede despre dezastrul din sectorul ocupat de corpul turc și a luat măsuri pentru îndreptarea situaţiei: el a poruncit Diviziei de Cavalerie să-și întărească vecinul și să menţină rezistenţa fl ancului armatei; a îndreptat spre Mustafaci toate unităţile rezervei sale (2 batalioane din Regimentul 11 Marș, 1 baterie din Rezerva Mobilă Varna, 2 companii și 1 baterie din Divizia 4, 2 baterii cu tragere lungă germană de la Caraomer); 1 escadron a tăiat drumul soldaţilor turci care fugeau; ofi ţerii din statul major al armatei strângeau și organizau pe cei care fugeau; unităţile astfel

organizate se trimiteau îndată pe poziţii ca să întărească companiile Regimentului 4 Marș. În timpul zilei, frontul Corpului turc a fost complet restabilit. Inamicul și-a continuat atacurile în contra Diviziei de Cavalerie, Corpului turc și Rezervei Mobile cu ajutorul întăririlor care soseau din sectoarele neatacate, însă aceste atacuri au fost respinse.

Trupele ruso-române au repetat de câteva ori, în zilele de 5 și 6 octombrie, atacurile asupra fl ancului nostru drept încercând să profi te de apropierea lor de poziţia noastră. Dar aceste încercări nereușite, le-au costat scump. În cele din urmă, comandantul Armatei Dobrogene, presupunând că bulgarii au primit mari întăriri și, deoarece trecerea Dunării de către Armata 3 română a fost zădărnicită, a ordonat încetarea atacurilor, unităţile armatei întărindu-se bine pe poziţiile la care au ajuns, apărându-le cu tenacitate, în caz că bulgarii ar fi trecut la ofensivă. Frontul dobrogean devenind foarte liniștit, comandantul nostru a profi tat de acest lucru restabilind unităţile dezorganizate în cele 6 zile de luptă, întărind poziţii și pregătind atacul poziţiei Cobadin și ofensiva în Dobrogea de Nord.

V. Al doilea atac al poziţiei fortifi cate Cobadin 1. Situaţia la 19 octombrie. Planul de atac. Planul

general al acţiunii în contra României se execută cu o stricteţe uimitoare. După izgonirea armatelor române din Transilvania, armata austriacă a prins curaj, iar opinia publică s-a liniștit. Rămânea ca să se străpungă frontul român din Carpaţi, austro-germanii să năvălească în valea Munteniei și împreună cu grupul mareșalului Mackensen, să înconjoare, lângă București, armata română și să o nimicească. Dar ca să poată Mackensen să despartă mai multe trupe, care să opereze dincolo de Dunăre, era necesar ca armata bulgară să înainteze în Dobrogea de Nord și să-și micșoreze frontul, ocupând terenul cel mai strâmt, dintre Bomascic și lacul Tasavlu. Deci era nevoie ca înainte de toate să se atace puternic fortifi cată poziţia de la Cobadin.

După ofensiva nereușită de la 1 până la 6 octombrie, Armata Dobrogeană inamică a primit ordinul de a apăra cu orice preţ poziţia aceasta. Armata a rămas cu aproape același efectiv și a reușit să-și menţină terenul câștigat în timpul ofensivei – spaţiul dintre linia la care au ajuns și poziţia fortifi cată (se fortifi că necontenit) așa că, în locul subţirei poziţii fortifi cate, a răsărit o zonă fortifi cată, largă între 3 și 7 km. Toate lucrările de fortifi caţie au fost considerabil perfecţionate, s-a dat o atenţie deosebită blindajelor împotriva focului de artilerie și obstacolelor artifi ciale.

Pregătirea noastră pentru atacul acestei poziţii n-a încetat nici chiar în timpul contraofensivei de la 1-6 octombrie: poziţia iniţială se îmbunătăţea necontenit; unităţile au fost completate cu soldaţii răniţi care s-au

1 (75) 2017 document32

studii/documente

însănătoșit și cu mulţi voluntari din Dobrogea; unităţile mixte care au intrat în efectivul armatei au căpătat o mai bună organizare; de exemplu Rezerva Mobilă Varna, care a ajuns să aibă efectivul unei divizii, nu avea stat-major, nici serviciile necesare aprovizionării; statul major al armatei nu organizase până acum aceste trupe într-o unitate de luptă, ci aproape în fi ecare zi le schimba numele (Rezervă Mobilă Varna, Garnizoana Varna, Trupele de la Varna, Trupele de la Bazargic, Garnizoana Bazargic), așa că unităţile vecine nu puteau să se orienteze nici să înţeleagă despre ce anume trupe se vorbește în ordinele către armată. Pentru a scăpa de acest inconvenient, Rezerva Mobilă a format, împreună cu brigada din Divizia 6, o Divizie Mixtă, prevăzută cu toate organele și serviciile necesare comandamentului; pe front a sosit treptat o divizie germană bine înzestrată cu artilerie grea; o mare cantitate de muniţie de rezervă era în drum spre spatele apropiat al armatei; comandanţii și statele majore mereu studiau poziţia inamică; în sfârșit se lucra de către statul major al lui Mackensen și de către cel al Armatei noastre a 3-a planul de atac.

Poziţia fortifi cată Cobadin cu fl ancurile limitate pe Dunăre și Mare putea să fi e trecută numai printr-o străpungere frontală. La fel de accesibilă și la fel fortifi cată pe tot frontul, atacul din orice parte era la fel de greu. În alegerea punctului de atac trebuia să se ţină seamă numai de direcţia loviturii, alegându-se acea direcţie care ar fi dat cel mai mare succes tactic în contra comunicaţiilor inamice. Baza trupelor române era calea ferată de peste Dunăre, pe când rușii se serveau și de drumul Medgidia – Măcin – Brăila – Galaţi. Sectorul cel mai convenabil pentru atac era Cobadin – Rasova, după care se găsea la 10 km Cernavodă, iar la 20 Medgidia. Străpungând acest sector, noi intram în locul cel mai sensibil al spatelui inamicului, tăiam drumul retragerii trupelor inamice peste Dunăre și la nord. În felul acesta se tăiau toate comunicaţiile Armatei Dobrogene, care rămâne strivită lângă malul mării, incapabilă să organizeze o nouă rezistenţă. Comandantul Armatei 3 a comunicat acest considerent comandantului german, însă Mackensen nu l-a aprobat. Statul său major elaborase un alt plan de atac, după care plan lovitura principală trebuia să se dea asupra fl ancului stâng inamic în sectorul din jurul satului Topraisar. Armata se împărţea în două Grupuri inegale: de Vest (sub comanda generalului Toșev) și de Est (sub comanda generalului Cantargiev). Comanda generală a celor două grupuri rămânea mareșalului. Această nouă organizare a armatei noastre și această mutare arbitrară a comandanţilor deprecia comandamentul bulgar. Acest lucru a infl uenţat în rău lupta, fi ind una din cauzele nereușitei: comandantul Diviziei Mixte (generalul Cantargiev) cu statul său major abia format,

nu putea să conducă bine lupta grupului care trebuia să dea lovitura. Organizarea luptei ar fi câștigat mult dacă comandantul Armatei 3, împreună cu marele său stat major, rămânea comandantul Grupului de Vest de izbire, iar conducerea Grupului de Est de demonstrare, ar fi fost încredinţată comandantului Diviziei 4 Infanterie, (generalul Chiselov). În efectivul Grupului de Est care trebuia să străpungă poziţia inamică intrau următoarele unităţi: Divizia Mixtă, 1 regiment din Divizia 4, Divizia 217 germană; Brigada germană, Divizia de Cavalerie întărită cu un regiment de infanterie din Divizia 1 și cu 1 batalion din Divizia 4, Brigada de Marș și Regimentul 1 și 2 de Artilerie Grea. În Grupul de Vest, care trebuia să angajeze prin demonstraţii cât mai multe forţe inamice, rămâneau următoarele unităţi: 1 regiment german de cavalerie, Divizia 1, Corpul turc, Divizia 4 și câteva baterii grele.

Conform planului german de atac pentru regruparea armatei aproape toate unităţile se mișcau, între 10 și 14 octombrie, în spatele bazei de plecare pentru a-și lua noile locuri. Dacă inamicul ar fi afl at despre această mare mișcare și ar fi întreprins un atac energic, la fel ca acel între 1 și 6 octombrie, armata noastră avea să sufere. Cel puţin planul de atac ar fi fost compromis. Dar inamicul rămâne inactiv și niciun avion nu se ridică deasupra sau în spatele poziţiei noastre deși timpul era foarte bun pentru zbor. Mutarea unităţilor s-a terminat la 16 octombrie, bateriile noastre grele și de câmp și-au ocupat poziţiile noi, fi xate prin planul de atac fi ind gata să deschisă deodată foc în direcţia pe care o trimitea Comandamentul german. Unităţilor se dădeau următoarele indicaţii deasupra metodei atacului: operaţia să înceapă la 19 octombrie dimineaţa, între 6.30 și 8; să se efectueze tragerea de reglare a bateriilor, după care să înceapă un bombardament ucigător; în timpul acesta, infanteria să înainteze și să ajungă la o astfel de distanţă de poziţia inamică, încât să poată ajunge la ea printr-un salt, la o oră stabilită; artileria să-și mute focul, pentru a tăia drumul ajutoarelor inamicului; atunci infanteria să se arunce la asalt cu baioneta și să caute să ajungă la artileria inamică; în prima zi, Grupul de Vest să cucerească înălţimile din faţa Diviziei 1, iar cel de Est poziţia principală inamică împreună cu artileria ei; toate instrucţiunile atacului să fi e păstrate în taină, făcându-se cunoscut soldaţilor în ajunul operaţiilor.

2. Operaţiile de la 19 octombrie. Comandanţii celor două grupuri au dat, în seara zilei de 18 octombrie, instrucţiunile pentru începerea atacului pentru ziua următoare. Comandantul Grupului de Vest a ordonat: a) Divizia 1 Infanterie, după o pregătire efi cace de artilerie, să înainteze și să cucerească poziţia inamică de pe înălţimile Sabota-bata și la nord de Cocargea unde să se întărească; b) Corpul turc, împreună cu 1 batalion

studii/documente

document 2017 1 (75) 33

și cu 3 baterii din Divizia 4 Infanterie să înainteze cu fl ancul stâng ca să susţină Divizia 1 Infanterie, silindu-se să cucerească poziţia inamică dintre satele Cocargea și moșia Sosus-Ali-Bei; c) Divizia 4 Infanterie să detașeze un regiment pentru a forma rezerva mareșalului Mackensen; în caz că inamicul va opune o slabă rezistenţă, divizia să caute să ocupe îndată ce Grupul de Est va începe ofensiva, înălţimile la nord de Sofular și Carabaca; d) Regimentul 47 Infanterie rămâne lângă Chioselar, ca rezervă a comandantului grupului. Comandantul Grupului de Est a ordonat: a) Divizia de Cavalerie cu unităţile care i-au fost atașate să atace inamicul din faţă începând să pătrundă cu o unitate de cavalerie la nord de lacul Tuzla, tăind astfel inamicului drumul retragerii spre Mare; b) Divizia 217 germană și Brigada germană „Bode” să atace inamicul dintre Topraisar și Divizia de Cavalerie; c) Divizia Mixtă să ocupe înălţimea Balabanlar și să colaboreze la atacul germanilor. Cel mai ciudat lucru în acest ordin este misiunea Diviziei de Cavalerie: era foarte puţin probabil ca inamicul să se retragă spre Mare, ca să fi e nevoie ca drumul acestei retrageri să fi e tăiat de Divizia de Cavalerie.

În dimineaţa zilei de 19 octombrie a început tragerea de reglare a bateriilor grele și de câmp, acum instalate, asupra punctelor de reper din poziţia inamică. Focul rar de artilerie devenea treptat tot mai des și pe la ora 8 aproape toate bateriile și-au dezlănţuit focul distrugător. Poziţia inamică a fost acoperită de obuze. Viaţa parcă pierise de acolo. Inamicul era surprins și desconcentrat, căci pentru prima oară în Dobrogea, activa o atât de enormă masă de artilerie. Cel mai mare efect demoralizat producea focul de artilerie din sectorul Topraisar asupra căruia trăgeau cele mai multe tunuri grele. Dar când infanteria noastră a ieșit din adăposturile sale și a început să înainteze, bateriile inamice, care până acum trăgeau foarte rar, și-au aruncat asupra lor focul de vijelie și, deși mai numeroasă, artileria noastră nu a putut să înăbușe pe cea inamică, care se găsea pe poziţii camufl ate iar, în afară de asta, punctele noastre de observaţie nu erau înalte, neputându-se urmări de acolo tragerea bine. Totuși infanteria inamică a fost nevoită să se ascundă în tranșee și să suspende tragerea. Deși sub foc puternic de artilerie, unităţile din Grupul de Vest au ajuns spre seară la obiective. Corpul turc însă abia a înaintat, deoarece ofensiva lui era susţinută de puţine baterii și acelea prost înzestrate de muniţii. Generalul Toșev, după ce a afl at cauzele întârzierii înaintării în acest sector, a întărit Corpul turc cu încă 2 baterii bulgare și a ordonat comandantului acestui corp să continue observaţiile și în timpul nopţii, ajungând neapărat la obiectivele ordonate. Unităţile Diviziei 1 Infanterie au ajuns până seara la reţelele de sârmă ale

poziţiei inamice, unde își organizau poziţia. Divizia „Preslov” a înaintat spre obiectivele sale silind pe inamic să evacueze tranșeele din prima linie. Retrăgându-se spre poziţia principală, inamicul a suferit mari pierderi din cauza focului nostru de artilerie. Flancul drept al diviziei nu putea să înainteze căci unităţile vecine din Divizia Mixtă au rămas pe loc, neangajând pe inamic la Agemler, de unde el fl anca formaţia de luptă a diviziei. Totuși până noaptea unităţile din Divizia 4 Infanterie și-au ocupat obiectivele. Grupul de Est înainta mai încet, deoarece unităţile nu-și coordonau activitatea, iar între Regimentul 8 Infanterie, unităţile germane și Divizia de Cavalerie s-au creat mari intervale. Inamicul a început să contraatace fl ancurile unităţilor mai izolate. Aceste contraatacuri inamice au fost respinse, însă mitralierele inamice fl ancau unităţile mai înaintate, zăbovindu-le ofensiva. Divizia de Cavalerie a alungat pe inamic de la primele lui poziţii, organizându-se imediat acolo. Comandantul grupului a ordonat ca ofensiva să fi e continuată și în timpul nopţii, ca să se atace și poziţia principală inamică, la vest de lacul Tuzla. Însă acest atac a fost contramandat, deoarece unităţile se dezorganizaseră destul în timpul zilei ca să mai poată porni la atac de noapte pe un teren necunoscut. Și unităţile germane înaintau, însă schimbând direcţia ofensivei spre satul Topraisar, unde era concentrat focul artileriei lor grele. Această schimbare de direcţie le descoperea fl ancurile, precum și cele ale unităţilor vecine. Ele supravegheau puterea artileriei lor și credeau că ea va slei rezistenţa inamică. Îndată ce au început să sufere pierderi cauzate de puști și mitraliere, ele au încetat înaintarea așteptând din nou rezultatul focului de artilerie. Seara, unităţile germane au ocupat poziţii la 2 km de poziţia inamică de la Topraisar. Comandantul Grupului de Est, după ce s-a convins că ziua ofensiva este întovărășită de mari pierderi, a ordonat să se atace poziţia inamică în timpul nopţii, însă acest ordin a fost revocat după ce comandantul diviziei germane a făcut cunoscut că divizia este dezorganizată.

3. Continuarea atacului (20 octombrie). Românii din faţa Grupului de Vest, care au fost întăriţi în timpul nopţii cu unităţi rusești, au încercat să surprindă unităţile Diviziei 1 Infanterie, care ameninţau cea mai importantă direcţie – Cernavodă. Însă, unităţile noastre erau bine întărite pe primele poziţii inamice și au stat toată noaptea de veghe. Ele au întâmpinat cu foc de pușcă și mitralieră pe inamicul care le ataca și l-au respins foarte ușor. În zori, unităţile noastre au reînceput ofensiva, pentru ca angajând pe inamicul din faţa lor să nu-i permită a detașa trupele pentru a le trimite în contra Grupului de Est de izbire. Generalul Toșev urmărea necontenit lupta de pe frontul larg al Grupului de Vest, și îndată ce a observat că rezistenţa inamicului poate să

1 (75) 2017 document34

studii/documente

fi e înfrântă aici, a ordonat ca ofensiva să se continue cu o și mai mare energie, pentru ca în caz că inamicul a luat trupe de pe acest front să se străpungă poziţia principală. Divizia 1 Infanterie a cucerit în timpul nopţii un mic sector din poziţia principală de distrugere a obstacolelor artifi ciale din faţa ei. În zori, toate unităţile s-au aruncat în același timp la atac cu baioneta și au intrat în poziţie. Inamicul din prima linie de tranșee n-a putut să suporte lovitura și s-a retras spre liniile mai înapoiate. Sofi oţii îl urmăreau de aproape cu îndărătnicire, alungându-l mereu din tranșee, așa că seara au ajuns până la tranșeele cele mai din urmă, pe ambele părţi ale înălţimii Sapata-Bata. Rezervele inamice se grăbeau să organizeze o nouă linie de rezistenţă pe creasta din spatele înălţimii. Dar și ele au fost repede dezorganizate de soldaţii care fugeau îngroziţi de la primele linii. Însă și unităţile noastre au fost prea dezorganizate, așa că îndată ce a început să se însereze ele au încetat urmărirea pentru a se organiza și întări pe poziţia cerută. În ziua aceea, Corpul turc a întâmpinat o mai mică rezistenţă, deoarece panica sectorului dunărean s-a extins repede pe întreaga linie română. La prima presiune, chiar românii au început să părăsească poziţiile intermediare, oprindu-se pe poziţia principală. Pantele descoperite erau acoperite de mulţimi care se retrăgeau în dezordine și asupra cărora trăgea cu succes artileria corpului (4 baterii turce și 5 bulgare). Comandantul corpului s-a mulţumit doar cu urmărirea de artilerie, oprindu-și unităţile de linia Cocargea – moșia Sosus-Ali-Bei. Însă, comandantul grupului dorea să se exploateze succesul Diviziei 1 Infanterie. El a întărit corpul cu 1 batalion bulgar din rezerva sa și cu 2 baterii din Divizia 1 și a ordonat acestuia că până seara să cucerească și poziţia principală inamică de la Caceamac. Dar unităţile care atacau au ajuns abia la 1,5 km de poziţie.

Divizia 4 Infanterie a înaintat în direcţia Beșaul – Cobadin, unde avea de trecut peste câteva linii de tranșee. Ofensiva unităţilor diviziei era îngreunată și din cauza rămânerii în urmă a fl ancului stâng al Diviziei Mixte vecine. Artileria diviziei și-a concentrat focul tuturor bateriilor asupra grupului întărit pe creasta Cavgagi. Inamicul n-a putut să suporte acest foc și a început să se retragă, fără să mai aștepte infanteria noastră. Drumul românilor care se retrăgeau a fost stăvilit cu focul de artilerie așa că ei au fost siliţi să se predea. Comandantul diviziei care urmărea de aproape lupta, a adus la cunoștinţa comandantului grupului că dacă i se va pune la dispoziţie Regimentul 31 Infanterie (formând rezerva lui Mackensen), el speră să cucerească poziţia principală de la Cobadin, silind astfel pe inamic să se retragă și de la Topraisar, unde germanii nu puteau să înainteze. La insistenţele comandantului grupului, mareșalul a consimţit să-și îndrepte rezerva în sectorul

Diviziei 4 Infanterie. Momentul era decisiv. Trebuia să se profi te neîntârziat de dezorganizarea rândurilor inamice. De aceea, comandantul diviziei nici n-a așteptat sosirea Regimentului 31 Infanterie, ci a ordonat să se înceapă îndată apropierea de poziţia principală. Ofensiva a fost așa de energică și așa de bine susţinută cu foc de artilerie că din unităţile inamice care ocupau primele tranșee n-a scăpat niciunul. Până seara, unităţile au ajuns la 2 km de poziţia principală și au luat în captivitate 3.000 de ruși. După ce a contramandat atacul de noapte comandantul Grupului de izbire (de Est) a ordonat ca la 20 octombrie: a) Divizia de Cavalerie să continue ofensiva și să cucerească poziţia inamică la vest de lacul Tuzla; b) unităţile germane să continue atacul la Topraisar, iar după aceea să urmărească la nord pe inamic; c) Divizia Mixtă să atace pe inamicul din faţă. Divizia de Cavalerie împreună cu unităţile atașate a înaintat energic și a reușit să cucerească, până la ora 9, tranșeele la vest de Tuzla. Aici, însă, unităţile care atacau au fost întâmpinate cu foc de vijelie și silite să înceteze ofensiva. În același timp s-a observat mare mișcare în rezervele inamice care se grăbeau să vină, prin șanţurile adâncite de comunicaţie, într-ajutorul unităţilor din prima linie. Cu ajutorul coloanei drepte a diviziei care, după ce și-a ajuns obiectivul, s-a îndreptat spre stânga, inamicul din faţa fl ancului diviziei a fost clătinat și s-a retras pe crestele întărite mai înapoiate. Unităţile germane înaintau extrem de încet, deoarece la fi ecare încercare de ofensivă infanteria era sub un foc puternic de mitralieră care îi pricinuia mari pierderi. Nici Divizia Mixtă n-a putut să înainteze mult în ziua aceea, deoarece ofensiva ei era susţinută de un foarte slab foc de artilerie.

4. Lovitura decisivă. Străpungerea centrului (21 octombrie). Pentru operaţiile de la 21 octombrie, comandantul Grupului de Est a dat următorul ordin: a) Divizia de Cavalerie să cucerească înălţimile dintre satele Techirghiol și Abdulah și să dea ajutor unităţilor germane pentru cucerirea satului Topraisar; b) unităţile germane, dacă sunt sigure de succes, să continue atacul poziţiei de la ambele părţi ale satului Topraisar; în caz contrar să se întărească pe poziţiile la care au ajuns; c) Divizia Mixtă să atace inamicul din faţă, menţinând în același timp legătura cu vecinii din dreapta și stânga. Acest ordin condiţionat a fost cauza înaintării încete a grupului în acea zi. Mai ales Divizia Mixtă a avut de suferit de pe urma acestui ordin, căci i se încredinţau două misiuni contradictorii să atace, dar și să menţină legătura cu Divizia 217 germană care stătea pe loc. De aceea, deși inamicul își părăsise prima linie de tranșee de la Agemler – Osmancea și Edilchioi, ea înainta foarte încet. Abia după ce inamicul și-a părăsit poziţia principală, divizia a putut să înainteze puţin la nord. Numai Regimentul 8 Infanterie atașat acestei divizii

studii/documente

document 2017 1 (75) 35

a înaintat ajungând în spatele inamicului la Topraisar. La fl ancul drept al Diviziei Mixte, unităţile Diviziei de Cavalerie cu Regimentul 2 Artilerie Grea au înconjurat Topraisarul și au început să tragă asupra spatelui poziţiei, unităţile germane fiind amăgite de focul artileriei lor. Ce este drept acest foc avea un mare efect moral, însă infanteria inamică rămânea neatinsă în tranșeele sale adânci; soldaţii români stăteau liniștiţi în fundul tranșeelor, fără să fi e atinși de focul bateriilor grele, iar îndată ce observau înaintarea infanteriei ieșeau din adăposturi și întâmpinau cu foc vijelios. Afară de asta, după 2 zile de luptă comandantul Armatei Dobrogene a putut să înţeleagă că lovitura principală este îndreptată spre Topraisar, așa că el a concentrat în acest sector nu numai toate rezervele sale, dar și unităţi scoase din celelalte sectoare, mai slab atacate. În general, până când poziţia de la Topraisar n-a fost înconjurată din ambele fl ancuri de unităţile noastre, germanii n-au putut să înainteze.

Divizia de Cavalerie a trebuit să aștepte mutarea artileriei sale grele, după care a înaintat spre sectorul Techirghiol – Abdulah, trimiţând o coloană puternică pe istmul dintre lac și Mare. Cele 2 regimente de infanterie (16 și 11 de Marș), atașate diviziei au înaintat cu elan, au atacat poziţia inamică și au cucerit-o. Toate unităţile inamice de la vest, chiar până la Topraisar, se regăseau pentru a scăpa de o înconjurare completă. Divizia de Cavalerie a înaintat până la înălţimea la sud de Techirghiol, gata să se arunce în spatele inamicului, unde se găsea acum și cavaleria inamică, venită pentru a întări situaţia. Comandantul Grupului de Vest, generalul Toșev, evaluând din nou situaţia, a hotărât să acţioneze și mai energic, îndreptându-și lovitura principală în sectorul Caceamac – Cobadin. El spera că străpungerea poziţiei inamice se va face în ziua aceea și aceasta de către grupul său, căruia comandantul german îi dăduse doar misiunea de a demonstra la ora 6; unităţile au început ofensiva, iar după amiază, speranţele generalului au fost realizate.

Divizia 1 a înaintat încet în sectorul dintre Cocargea și Sapata-Bata, iar seara, după lupte crâncene, a alungat pe inamic de la poziţia lui principală, deși acesta a fost susţinut de câteva baterii și de monitoarele de la Dunăre, care trăgeau în fl ancul dispozitivului nostru. Corpul turc a început ofensiva în zori. Inamicul din prima tranșee nici n-a așteptat lovitura ci s-a retras pe poziţia principală de la Caceamac, sub motiv că așteaptă rezultatul luptei din sectorul Diviziei 4 Infanterie. Comandantul corpului a început ofensiva, așteptând alinierea cu vecinii. Comandantul Grupului de Vest însă a observat această greșeală și a ordonat ca pentru a se exploata dezorganizarea inamicului să se atace imediat poziţia de la Caceamac. Turcii au reînceput

îndată ofensiva, mai ales că în sectorul lor au sosit încă două baterii bulgare, așa că artileria lor avea acum superioritate asupra celei inamice. Corpul turc aproape în același timp cu Divizia 4 a dat, la ora 13, lovitura principală și poziţia inamică a fost străpunsă.

În timpul nopţii Divizia 4 Infanterie își mutase artileria mai înainte și în zori a deschis foc puternic asupra primelor tranșee din jurul Cobadinului. La început artileria inamică trăgea din când în când, dar când s-a ridicat negura dimineţii infanteria noastră a fost surprinsă cu foc vijelios de multe tunuri care trăgeau de la noi poziţii. Rușii au înţeles la timp intenţia noastră de a da lovitura decisivă în sectorul acesta și au adus pe creasta bine întărită, la sud de Cobadin, toate rezervele lor. Cu tot focul puternic de artilerie și cu toate pierderile mari, unităţile diviziei înaintau foarte energic și au atacat la baionetă câteva linii succesive de tranșee. Aici rușii au așteptat lovitura la baionetă. A început o luptă hotărâtă care a durat 6 ore și s-a terminat cu nimicirea totală a inamicului. După aceea, înaintarea a fost continuată spre nord și, la ora 17, unităţile obosite au început să se organizeze și să se întărească pe creasta la nord de Cobadin.

După ce poziţia principală Caceamac – Cobadin a căzut în mâinile noastre inamicul nu mai putea să se menţină la Topraisar și a început să se retragă spre nord. Unităţile germane au ocupat Topraisarul. Din cauza nopţii succesul n-a putut să fi e exploatat. Unităţile noastre obosite și dezorganizate trebuiau să fi e organizate. Inamicul a profi tat de întuneric pentru a se retrage luând de pe poziţii toate materialele. Camufl area retragerii se făcea de puternice ariergărzi sosite de la Medgidia. Victoria asupra românilor și a rușilor ne-a costat foarte scump. Afară de pierderile germanilor și ale turcilor, numai unităţile noastre din Grupul de Est au dat 368 morţi și 3.576 răniţi. Inamicul a dat mult mai multe jertfe însă, în general, victoria n-a dat rezultate bune, din cauza relei organizări a luptei din partea comandantului german. Dacă s-ar fi dat lovitura încă de la început în centru sau în fl ancul drept, așa cum propunea comandantul nostru, poate că s-ar fi obţinut rezultate mai bune.

5. Urmărirea. După ce au fost înfrânţi pe poziţia lor fortifi cată, rușii și românii au hotărât să se retragă de tot din Dobrogea. Comandamentul lor general credea că [sic!] cu trupele acestea cu moral redus nu va putea să se opună presiunii bulgare. Trebuia numai să se câștige timp și să se ţină cât mai mult în stăpânire podul de la Cernavodă. Misiunea aceasta a fost încredinţată unor puternice ariergărzi, pe cele mai importante direcţii lângă Dunăre și în faţa lui Cobadin, fi indu-le poruncit să reziste până la sacrifi ciu ca în timpul acesta să se retragă trupele și armamentul prin Măcin și prin

1 (75) 2017 document36

studii/documente

Cernavodă. După cum am văzut, armata noastră avea misiunea să ajungă la locul cel mai strâmt între Dunăre și Mare, în Dobrogea pe linia satul Bonascic – lacul Tașaul. De aceea, ea nu s-a mulţumit cu înfrângerea inamicului, ci a continuat ofensiva urmărind inamicul care se retrăgea. Grupul de Est a înaintat energic la 22 octombrie, ajungând linia Alacan – Canara, fără să întâmpine o rezistenţă serioasă din partea inamicului. Divizia de Cavalerie a trimis un mic detașament care să cucerească portul și orașul Constanţa. Românii deja părăsiseră orașul, lăsând în mâinile noastre cantităţi enorme de material indispensabil războiului (petrol, benzină, uleiuri minerale, provizii), căci au reușit să dea foc numai la 3 din enormele lor rezervoare. Și Grupul de Vest a înaintat energic, însă el a întâlnit o serioasă rezistenţă. Divizia 1 Infanterie trebuia să se răfuiască cu o puternică ariergardă care se întărise în timpul nopţii la 5 km de poziţie. Corpul turc trebuia să înfrângă rezistenţa puternicei avangărzi de la Idris – Cuirisu, iar Divizia 4 Ariergardă dintre Cobadin și Builbiul Mic. Ultima ariergardă, înzestrată cu multe mitraliere, se apăra disperat și a încetat lupta abia după ce a fost înconjurată din toate părţile.

Seara, mareșalul Mackensen a ordonat: a) Divizia de Cavalerie să urmărească pe inamic și să păzească fl ancul și spatele trupelor care operau în contra orașului Cernavodă; b) Grupul de Est să se întărească pe linia Chiostel – Islam Tepe – Canara, unităţile germane concentrându-se în sectorul Osmancea – Alacau – Murfatlar; c) Grupul de Vest al generalului Toșev să se întărească pe linia Chiosel – Medgidia – Mircea Vodă, să atace cu forţele sale principale și să cucerească Cernavodă, încercându-se, până la sosirea artileriei grele, un atac neașteptat.

În dimineaţa zilei de 23 octombrie, comandantul Diviziei de Cavalerie a lăsat infanteria, artileria grea și de câmp care i-au fost atașate, pornind numai cu unităţile de cavalerie, cu 2 batalioane și cu bateriile încălecate în urmărirea românilor care se retrăgeau dezorganizaţi. Avangarda diviziei a atacat în coloane de cavalerie ariergarda de la înălţimea Caramurat și când s-au instalat pe creastă, în faţa cavaleriștilor s-a deschis tabloul ispititor al inamicului care se retrăgea în dezordine. Mitralierele și-au început tragerea de secerare, iar cele 3 regimente de cavalerie (2, 6 și 9) s-au năpustit la atac. Unităţile inamice care păreau mai bine organizate au fost atacate curajos, măcinate, risipite și luate în captivitate. Inamicul a fost urmărit până la satul Caramurat. Grupul de Est neîntâlnind nicio rezistenţă a ajuns până seara linia Caramurat – Caratai. Grupul de Vest trebuia să se lupte cu puternice ariergărzi inamice, formate din trupe de curând sosite pe câmpul de luptă. Apoi terenul oferea inamicului posibilitatea să

se înjghebeze o serie de rezistenţe. Ariergărzile inamice care camufl au direcţia Cernavodă, primiseră ordin să întârzie înaintarea noastră cu preţul oricărui sacrifi ciu și într-adevăr ele au executat acest ordin, așteptând totdeauna asaltul la baionetă. Câţi rămâneau în viaţă erau luaţi prizonieri.

În zori Divizia 4 Infanterie a înaintat în contra ariergărzii inamice organizată pe poziţia Emude – Carachioi4. Din cauza ploii torenţiale din seara zilei de 22 octombrie terenul era desfundat, așa că mișcarea artileriei se făcea foarte greu. Comandantul diviziei știa din luptele precedente că ariergărzile inamice rezistă disperat și, de aceea, pentru a-și cruţa trupele de mari pierderi, a hotărât înconjurarea fl ancului stâng al poziţiei ariergărzii cu o întreagă brigadă. Ceea ce s-a făcut. După masă, ariergarda a fost atacată din ambele părţi. O mare parte din ariergardă a fost luată în captivitate, restul a fost complet dezorganizat de artileria noastră, care a urmărit pe cei care se retrăgeau până ce s-au ascuns în valea Medgidiei. Câteva baterii de-ale noastre au răsărit repede în faţă și au început să tragă asupra staţiei de cale ferată, unde se găseau câteva trenuri asupra staţiei de cale ferată, unde se găseau câteva trenuri gata pentru retragere. Divizia s-a așezat pentru dormit pe înălţimile la sud de Medgidia, iar primele posturi au fost așezate în faţa orașului, care, părăsit de locuitori a fost devastat de trupele care se retrăgeau. De la prizonieri s-a afl at că au început să sosească eșaloane din Corpul 4 siberian și Divizia 3 de trăgători („Strelcova”) care, însă, din cauza insuccesului general s-au retras spre Măcin. Corpul turc a așteptat ridicarea ceţei, așa că ofensiva lui a început abia la ora 9. Deși n-a întâmpinat rezistenţă el înainta foarte încet, deoarece mergea numai în formaţie de luptă. Comandantul Grupului de Vest a cerut comandantului corpului să înainteze mai energic, ordonând ca până seara să se ajungă linia Ilas – Iuc – Madgidia, iar în caz că inamicul nu va încerca vreo rezistenţă să se cucerească și Cernavodă. Însă, din cauza terenului desfundat corpul a putut ajunge la linia ordonată noaptea târziu. Divizia 1 Infanterie a fost silită să atace la baionetă toate crestele pe care inamicul se ţinea disperat. După ce a trecut prin unele văi mocirloase, divizia a ajuns linia Rasova – Ivrenes. Grupul de Est trebuia să ajungă, la 24 octombrie, la linia Dorobanţu – Carol I, iar comandantul Grupului de Vest a comandat începerea atacului asupra poziţiei fortifi cate Cernavodă. Această poziţie era compusă din 3 forturi cu câteva baterii și o poziţie circulară cu caracter câmpenesc. O parte din armamentul poziţiei era retras pentru a fi trimisă pe frontul de la Carpaţi, iar o altă parte a fost dată Armatei Dobrogene. Ordinul stabilea pentru fi ecare unitate din grup următoarele misiuni: a) Divizia 1 Infanterie să atace sectoarele de sud și de sud-est, între Dunăre și

studii/documente

document 2017 1 (75) 37

calea ferată; b) Divizia 4 Infanterie împreună cu Divizia 15 turcă, să atace sectorul de est; c) îndată ce va sosi artileria grea de la Grupul de Est să i-a poziţia lângă Ilas-Tuk și să colaboreze la atac; d) Divizia 25 turcă să rămână cu 2 baterii rezervă. Unităţile obosite de lupta de 5 zile n-au putut să înainteze repede, deoarece erau nevoite să nimicească rezistenţa unor ariergărzi rusești. Abia noaptea târziu, unităţile noastre s-au apropiat de reţelele de sârmă ale poziţiei Cernavodă. În timpul nopţii inamicul s-a retras pe podul peste Dunăre și unităţile noastre din prima linie au intrat în orașul evacuat, care a fost, ca și Medgidia, devastat și incendiat de cei care se retrăgeau. Operaţia s-a terminat cu succes. Armata noastră a îndeplinit misiunea care i-a fost dată, iar comandantul român, după retragerea peste Dunăre, a renunţat deocamdată la operaţii de ofensivă în Dobrogea.

6. Acţiunea Diviziei de Cavalerie în faţa frontului armatei. Îndată ce armata noastră a ajuns pe locul cel mai probabil pentru defensivă în Dobrogea, comandantul german a început să organizeze următoarea mare operaţie în contra României. Armata Dobrogeană a fost slăbită pentru a se forma grupul de izbire care, la momentul potrivit, avea să treacă Dunărea pentru a înainta împreună cu armatele austro-germane spre București. Armata 3 a rămas numai cu 43 ½ batalioane, Divizia de Cavalerie și artileria grea bulgară. Cu acest efectiv ea a primit misiunea să întărească și să apere poziţia de pe linia Bonasciuc – Tașaul, păzind în același timp ţărmul Mării și Dunărea până la Oltina, la est de Silistra. Divizia de Cavalerie avea să urmărească pe inamic, curăţând întreaga Dobroge de Nord. Artileria grea germană și austriacă, Divizia 217 germană, Brigada „Bode”, Corpul 6 turc și Divizia 1 Infanterie, fără Regimentul 16 Infanterie, să se retragă și să formeze Armata Dunăreană. Mai târziu, după cum vom vedea, în efectivul acestei armate au intrat și Divizia 12

Infanterie, Detașamentul General „Nazlâmov” și alte unităţi germane și austriece, iar Corpul turc a mai rămas provizoriu în efectivul Armatei 3.

La 27 octombrie după o recunoaștere pregătitoare, comandantul Armatei 3 a ordonat să se înceapă fortifi carea poziţiei alese: Divizia 4 Infanterie de la Dunăre până la cota 203, iar Divizia Mixtă până la Mare. Divizia de Cavalerie înaintase, la 24 octombrie, pe șoseaua Constanţa – Babadag și ajunsese până la Tariverde, fără să ajungă inamicul în retragere. Comandantul diviziei, neștiind că Cernavodă a căzut, a hotărât să-și îndrepte lovitura spre vest, cu scopul de a tăia inamicului drumul retragerii spre Hârșova. Întreaga zi de 25 octombrie a fost pierdută pentru efectuarea acestei mișcări. Divizia a petrecut noaptea în Satâschioi. Comandantul diviziei a afl at în cele din urmă de căderea Cernavodei și a primit încă o confi rmare de a urmări pe inamic spre nord. La 26 octombrie, divizia a ajuns linia Sarai – Carapelit, iar cu unităţile din prima linie la Casimcea – Sarâghiol. Două escadroane au ocupat orașul Hârșova. La 27 octombrie ea a continuat ofensiva în direcţiile Topolog și Babadag, dar primind vestea că au fost observate în spatele ei, lângă Toxov, 7 regimente inamice de infanterie, a fost silită să se întoarcă la Musulbei, unde-și lăsase infanteria. Devenea evidentă oboseala Diviziei de Cavalerie după îndelungatele lupte pe care le-a purtat descălecată și după lungile deplasări prin Dobrogea desfundată. Aprovizionarea diviziei se organiza foarte greu, căci toate satele au fost părăsite de locuitori, iar armata nu avusese grijă să organizeze aprovizionarea de la magaziile sale apropiate. Comandantul diviziei a trimis un agent special care să raporteze comandantului armatei că divizia nu va putea executa misiunea ce i-a fost încredinţată. Comandantul înţelegând lucrul acesta a ordonat ca de acum încolo divizia să cerceteze numai, fără să se angajeze în lupte serioase”5.

NOTE

Th e Bulgarian Assault on Dobrogea (1916)Luminiţa Giurgiu, Ph.D.

Abstract: After the conquest of Turtucaia citadel and Silistra, Bulgarian Army 3 continued the off ensive in Dobrogea in the direction of Cobadin.

Keywords: Bulgarian Army 3, Turtucaia, Silistra, Dobrogea, September-October 1916

1 Serviciul Istoric al Armatei.2 Localitate în Oblast Dobrich, Bulgaria.3 Astăzi – localitatea Negru Vodă, jud. Constanţa.4 Astăzi – localitatea Năvodari, jud. Constanţa.5 Arhivele Militare Române, Fond 916, dosar nr. crt. 97.

1 (75) 2017 document38

studii/documente

Preocupat fiind de evenimentele militare care au avut loc în timpul Primului Război Mondial, cu precădere asupra celor care

s-au petrecut în noaptea de 14/27-15/28 august 1916 când a avut loc trecerea frontierei cu Austro-Ungaria a trupelor române în vederea eliberării Transilvaniei, în publicaţiile de specialitate am găsit o fotografi e care ilustra acest moment de o importanţă deosebită pentru istoria neamului românesc cu explicaţia Trupe române în marș spre frontul din Transilvania, după declanșarea operaţiei de eliberare a acestui străvechi pământ românesc (fototeca Muzeului Militar Central)2 sau Trupe române urcând Munţii Carpaţi3.

Întâmplarea a făcut ca, în numărul festiv al revistei – apropiată suf letului meu – „Grăniceru l ” din 3 m a r t i e 1 9 3 4 , închinat foștilor și actualilor grăniceri 1834-1934, să găsesc aceeași fotografie c u e x p l i c a ţ i a , Regimentul 1 Grăni-ceri trece Carpaţii pe la Coţi (prima zi de Campanie)4, fapt ce m-a determinat să dedic acest articol amint i r i i e ro i lo r grăniceri din regimentul amintit, căzuţi la datorie în timpul Primului Război Mondial.

Înfi inţat ca urmare a Înaltului Decret nr. 3510 din iulie 1912, Regimentul 1 Grăniceri avea în componenţa sa 14 companii de pază, una depozit și una plutitoare, aflate sub comanda locotenent-colonelului Ștefan Ștefănescu, fiind repartizate astfel: Compania 1 la Turnu Severin; Compania 2 Râul Vadului; Compania 3 Predeal; Compania 4 Târgu Ocna; Compania 5 Cornul Luncei; Compania 6 Burdujeni; Compania 7 Ștefănești; Compania 8 la Ungheni; Compania 9 la Galaţi unde se afl a și Compania de vase plutitoare; Compania 10 la Tulcea; Compania 11 la Constanţa; Compania 12 la Călărași; Compania 13 la Giurgiu și Compania 14 la Calafat5.

După intervenţia militară a României împotriva Bulgariei în timpul celui de-al Doilea Război Balcanic, încheiat prin Pacea de la București la 16/29 iulie-28 iulie/10august 1913, grănicerii Regimentului 1 au

ocupat, în luna august, noua linie de frontieră de la Turkșmil pe Dunăre la Ecrene pe Marea Neagră cu 3 companii. Astfel, Compania 11 de la Constanţa s-a mutat la Balcic, Compania 12 de la Călărași trece la Akadânlar, iar la Turtucaia se creează Compania 15 Grăniceri6.

La 19 septembrie/1 octombrie 1914, la conducerea Regimentului 1 Grăniceri a fost numit colonelul M. Castriș.

Corpul Grănicerilor, coordonat de generalul T h e o d o r R â m n i c e a n u ( 1 / 1 3 s e p t e m b r i e 1913-18/31octombrie 1916 și 28 februarie/12 martie 1917-19septembrie/1octombrie 1917), a cunoscut o serie de transformări conform Legii Grănicerilor

promulgată la 13/26 f e b r u a r i e 1 9 1 5 . Articolul 2 prevedea că „pentru tot ce privește executarea legilor vamale ale M o n o p o l u r i l o r Statului și Adminis-t r a t i v e , C o r p u l Grănicerilor stă sub ordinele Ministerului Finanţelor, iar ca disciplină, pregătirea de război și paza militară a frontierei s t ă sub ord ine le

directe ale Ministerului de Război”. Actul normativ asigura cadrul pentru dezvoltarea Corpului Grănicerilor, fi ind creată la 1 aprilie 1915, Brigada 1 Grăniceri (comandant colonelul M. Castriș) cu Regimentul 1 Grăniceri (comandant maiorul Gheorghe Cantacuzino) și Regimentul 2 Grăniceri (comandant maiorul Radu Șeinescu)7.

Declanșarea Primului Război Mondial găsea frontierele României păzite de cele două regimente, fiecare având câte 9 companii împărţite în câte 3 sectoare de batalion astfel: Regimentul 1 Grăniceri cu Batalionul 1 (Compania 1 Bazargic, Compania 2 Curtbunar, Compania 3 Turtucaia), Batalionul 2 (Compania 4 Giurgiu, Compania 5 Calafat și Compania 6 Turnu Severin), Batalionul 3 (Compania 7 Târgu-Jiu, Compania 8 Râul Vadului și Compania 9 Predeal). În ceea ce privește Regimentul 2 Grăniceri, aceasta era compus din Batalionul 1 (Compania 1 Odobești,

EROII REGIMENTULUI 1 GRĂNICERI ŞI O FOTOGRAFIE SIMBOL

Drd. Silviu-Daniel NICULAE1

Regimentul 1 Grăniceri trece Carpaţii pe la Coţi (prima zi de Campanie)

studii/documente

document 2017 1 (75) 39

Compania 8 Tulcea, Compania 9 Constanţa), Batalionul 2 (Compania 2 Piatra Neamţ, Compania 6 Ungheni, Compania 7 Galaţi) și Batalionul 3 (Compania 3 Cornul Luncei, Compania 4 Burdujeni și Compania 5 Dorohoi)8.

Cu începere din anul 1915 au fost dislocate, treptat, pe frontieră 17 grupe de acoperire pentru asigurarea mobilizării și concentrării forţelor necesare ofensivei române în Transilvania conform Planului de campanie gândit de Marele Stat Major român. În perioada 1914-1916 Planul a fost modifi cat în funcţie de schimbările generate de evenimentele politice și militare, fi ind elaborate mai multe ipoteze de operaţiuni, care aveau în prim-plan o atitudine ofensivă împotriva Austro-Ungariei pe Frontul de Nord și Nord-Vest și defensivă pe Frontul de Sud contra Bulgarei. În toate proiectele de război, scopul general al acestuia era realizarea întregirii neamului românesc, prin cucerirea teritoriilor în care trăiau de sute de ani românii, afl ate sub greaua și injusta stăpânire a monarhiei dualiste.

Dislocat pentru prima oară din tabăra de la Cotroceni încă din data de 2/15 iunie 1916 și cantonat în apropierea frontierei în satele Câinenii de Argeș și Greblești, Regimentul 1 Grăniceri efectuase, până la data intrării în acţiune, o serie de misiuni de recunoaștere pe munţii din stânga Oltului, familiarizându-se cu zona în care urma să se desfășoare viitoarele operaţiuni militare. Principalele activităţi vizau „deschiderea drumurilor între satele și pichetele de frontieră; legarea prin telefon a pichetelor cu comandamentul regimentului, ce-și avea reședinţa în Câinenii de Argeș; construirea bordeielor pentru adăpostul trupelor”, precum și începerea exerciţiilor „pentru desăvârșirea în luptele pe munţi”. Pregătirile au durat până la sfârșitul iernii 1915, când, urmare a unui ordin, companiile regimentului au fost răspândite pe frontieră, iar statul-major al regimentului mutat la București, unde și-a reluat activitatea în baza cunoștinţelor și experienţei acumulate în această perioadă9. Tot acest efort logistic făcea parte din planul măsurilor de siguranţă luate de România pe fondul schimbărilor survenite pe front pe parcursul anului 1915, moment în care Puterile Centrale și-au orientat principalele operaţiuni militare pe fronturile oriental și balcanic, care au dus la ruperea frontului rus între Gorlice și Tarnopol, recucerirea Galiţiei și a Bucovinei și dezorganizarea armatei ruse. După victoria asupra rușilor se pusese chestiunea deschiderii drumului spre Turcia prin Serbia sau România, iar contextul creat de tratativele Bulgariei purtate intens cu Puterile Centrale în cadrul cărora se discutau pretenţiile teritoriale ale acesteia în dauna vecinilor săi, lăsa să se întrevadă intrarea în război a vecinilor de la sud alături de Germania și Austro-Ungaria, ceea ce ar fi pus România într-o situaţie critică10. Pe fondul presiunilor Puterilor Centrale asupra României de a intra alături de ele în război, întărite de noua confi guraţie a forţelor armate mobilizate și

concentrate la frontierele acesteia, Ministerul de Război român a luat hotărârea de a mări efectivele de acoperire, fi ind constituite, pe porţiunea muntoasă a graniţei cu Austro-Ungaria, 16 grupuri instalate la trecătorile și comunicaţiile principale ale Carpaţilor (Vârciorova, Jiu, Lotru, Olt, Bran, Predeal, Predeluș, Bratocea, Tabla Buţii, Buzău, Putna, Oituz, Uz, Ghimeș, Tugleș și Broșteni). Fiecare grup a început organizarea unei poziţii principale de rezistenţă, precedată de o poziţie înaintată și puncte de oprire, pe direcţiile probabile de înaintare ale inamicului11.

A doua dislocare a Regimentului 1 Grăniceri a avut loc prin ocuparea acelorași cantonamente de la Câineni după un marș pornit de la Curtea de Argeș, localitate care a adunat, în luna mai 1916, toate unităţile a căror reședinţă de bază era la București, în tabăra de la Cotroceni. Primiţi cu bucurie de către locuitorii care benefi ciau din plin de deschiderea drumului dintre Greblești spre Coţi care asigura o bună comunicare cu pichetele de frontieră, grănicerii românii au început transportul de muniţii, materiale și efecte, fi ind pregătiţi pentru a intra în acţiune.

Nu au așteptat prea mult. La ora 21 a zilei de 14/27 august 1916, ministrul român de la Viena îi înmâna reprezentantului Ministerului de Externe austro-ungar declaraţia de război, conform deciziei politice a guvernului român, care rămânea ferm în hotărârea comunicată Antantei încă din timpul negocierilor de-a nu declara război și statelor aliate monarhiei dualiste (Germania, Bulgaria și Imperiul Otoman).

În drum spre Coţi, grănicerii Regimentului 1 s-au oprit în repaus pe muntele din faţa Câinenilor. Sunetul ascuţit al unui fl uier anunţa adunarea. Sub lumina unei luni pline, acestora li s-a citit Proclamaţia Regelui Ferdinand care îi „chema să poarte steagurile peste hotare, unde fraţii voștri vă așteaptă cu nerăbdare și cu inima plină de nădejde. Umbrele marilor Voievozi Mihai Viteazul și Ștefan cel Mare, ale căror rămășiţe zac în pământul ce veţi dezrobi, vă îndeamnă la biruinţă ca vrednici urmași ai ostașilor care au învins la Războieni, Călugăreni și Plevna. Arătaţi-vă deci demni de gloria străbună. De-a lungul veacurilor, un neam întreg vă va binecuvânta și vă va slăvi”12. Solemnitatea momentului era întărită de frumuseţea unică a munţilor din Ardeal și de hotărârea de neclintit a ostașilor români de a-și face datoria faţă de Ţară și Rege. Ajunși la Coţi, în liniștea nopţii, abia stăpânindu-și fi orii așteptări de sute

Locotenent-colonelul Ştefan Ştefănescu

1 (75) 2017 document40

studii/documente

de ani, aceștia auzeau cum comandantul regimentului, l o c o t e n e n t - c o l o n e l u l Gheorghe Cantacuzino, le citea comandanţilor de batalioane și companii ordinul de operaţie (Anexa nr. 1).

Odată cu decretarea mobilizării la 1/14 august 1916, ora 24, Brigada de Grăniceri s-a desfiinţat, R e g i m e n t e l e 1 ș i 2

Grăniceri au trecut primul la Grupul Olt – Lotru, iar cel de-al doilea sub ordinele Grupului Apărării Dunării, fi ind pus apoi la dispoziţia Capului de Pod Turtucaia, în afară de Batalionul 1, care a intrat de la început sub ordinele Grupului de Acoperire Predeal13.

Conform Ipotezei „Z” elaborată de Marele Stat Major român, majoritatea forţelor destinate pentru operaţiuni ofensive în Transilvania era constituită în Armata de Nord, a 2-a și 1-a. Grupul Olt – Lotru urma să acţioneze pe frontul Armatei 1 în componenţa căreia intrau: Divizia 2, Divizia 11, grănicerii de pe frontiera muntoasă între pichetele Scocul – Vidra; Divizia 1, sub ale cărei ordine intrau: Batalioanele 4/17, 4/57 și 4/31, grănicerii de pe Dunăre și munţi, afl aţi pe frontul Cetatea – Vârciorova – Coslea inclusiv, 5 baterii artilerie grea, 1 baterie marină; Divizia 12, Divizia 13, Regimentul 44 infanterie (de la Armata 2). Prin Directiva Operativă nr. 2 se dădeau următoarele misiuni grupurilor de acoperire: „să protejeze prima adunare a grosului forţelor, care se executa înapoia frontierei muntoase; să împiedice incursiunile și operaţiunile inamicului pe teritoriul nostru și să fi e în măsură a începe operaţiunile în noaptea care va precede prima zi de mobilizare; să pună apoi stăpânire pe anumite poziţii dominante dincolo de frontieră, în scopul de a proteja și înlesni înaintarea ulterioară a grosului forţelor”14.

Misiunea Regimentului 1 Grăniceri era ca trecerea frontierei să se facă cu batalionul căpitanului Șerbu Ștefănescu pe la Gropile Turcilor spre Porcești, batalionul maiorului Mihail să urmeze culmea Tătărului spre Sebeșul Mare, iar batalionul maiorului Dumitru să urmeze la dreapta batalionului al doilea. Strânși în jurul unei căni de ceai, după ce au discutat la lumina felinarelor de campanie amănuntele acţiunii și modul de executare, către orele 03.00 dimineaţa, cu ochii licărind de speranţă, militarii și-au strâns mâinile sperând ca întâlnirea de la poalele munţilor din Transilvania să aibă loc fără prea multe pierderi de vieţi omenești15.

Hotărâţi în a-și îndeplini obiectivele impuse de Marele Stat Major dincolo de frontieră, care prevedeau pentru Grupul Olt și Grupul Titești atingerea liniei Sebeșul inferior – Porcești – Wartberg – Tălmaci –

Dealul cu Pini – cota 65216, Regimentul 1 Grăniceri a intrat în război constituit pe 3 batalioane, o companie mitraliere a 2 piese și o baterie munte de 75mm, cu un efectiv de 64 de ofi ţeri și 3.548 trupă, trecând primul frontiera în noaptea de 14/15 august 1916 în regiunea Coţi – Sebeș (pe valea Oltului) , sub comanda locotenent-colonelului Gheorghe Cantacuzino, dispuse pe 3 coloane17, așa cum stă mărturie fotografi a de la care a pornit demersul meu.

La ora 7, primele patrule din Batalionul 2 au intrat în Sebeșul de Sus, urmate de cele 3 coloane șerpuite pe culmile munţilor, ale căror poteci îi călăuzeau pe ostași români către obiectivele de atins – satele Sebeșul de Sus, Sebeșul de Jos, Porcești și podurile peste râul Olt. Femeile și bătrânii satului, îndemnaţi de preot, i-au întâmpinat cu bucurie în porţile caselor, așa cum se primesc fraţii mult așteptaţi. Cuprinși de euforia gândului că erau primii militari români care au coborât munţii, după sute de ani, în urma lui Mihai Viteazul, aproape că au uitat că sunt în stare de război, fi ind readuși în faţa realităţii de primele focuri trase de inamic – Regimentul 44 Honvezi.

Până la întâlnirea cu militari unguri, Batalionul 2 a trecut frontiera la ora 03.00 în dimineaţa zilei de 15 august 1916, pe la pichetul Coţi și înaintând pe culmea Tătarului a ajuns în satul Sebeșul de Jos, instalând avanposturi pe dealul Ogoarelor. Soldaţii trimiși în recunoaștere spre gara Sebeș, în jurul orei 11.30, au fost întâmpinaţi cu foc. În sprijinul lor a venit Batalionul 3, care a trecut frontiera pe la vârful Cocoriciul și înaintând pe la cota 1395 – vârful Scaunelor, a ajuns, la 15 august 1916, ora 12, în satul Sebeșul de Sus, de unde s-a îndreptat prin Sebeșul de Jos pentru a recunoaște și ocupa satul Porcești. Joncţiunea celor două batalioane a dus la respingerea inamicului prin luptă la baionetă din poziţiile ocupate pe dealul Chiorului și în preajma gării Sebeș18.

La rândul lui, Batalionul 1, condus de căpitanul Șerbu Ștefănescu, a primit botezul focului în apropierea localităţii Porcești, unde avangarda acestuia, după trecerea frontierei la ora 04.30 a zilei de 15 august 1916, a fost surprinsă pe dealul Grohotișului de focuri inamice trase de ostașii unguri care apărau satul amintit mai sus. Cu toată rezistenţa acestora, satul și gara au fost ocupate de trupele române.

Însă victoria obţinută a avut preţul ei. În prima zi de confruntări, Regimentul 1 Grăniceri a avut pierderi importante – 100 de morţi și 150 de răniţi. Printre primii care au căzut au fost: caporalul Ioan Cristescu

Colonelul Matei CastrişLocotenent-colonelul

Gheorghe Cantacuzino

studii/documente

document 2017 1 (75) 41

(Compania 3), caporalul G h e o r g h e P r e d e s c u (Compania 5), soldaţii Ion Nicoliţă, Ion D. Gheorghe și Stan Mitu (Compania 5) , D umitru Năstase ș i Gheorghe Genoiu (Compania 7), Toma Manole (Compania 6) și Păun Mihai (Compania 9)19.

C o n s o l i d â n d u - ș i poziţiile cucerite, detașamentul locotenent-colonelului Gheorghe Cantacuzino, parte a Grupului Olt (în componenţa căruia intra și detașamentul locotenent-colonelului A. Dumitrescu cu misiunea de a ataca defi leul Oltului), și-a pregătit minuţios viitoarele acţiuni care vizau controlul podurilor de pe râul Olt și cucerirea dealului Chiorului, pe care urma să-l organizeze în cap de pod. Constatând lipsa materialului necesar pentru trecerea podului și cucerirea dealului Chiorului și a satului Brad, s-a luat decizia ca regimentul să se întărească pe dealul Ogoarelor și pe înălţimea de la nord-est de satul Porcești și să trimită patrule de recunoaștere în satele Porumbacul de Sus și de Jos, Avrig și Racoviţa, care au raportat lipsa inamicului20.

În data de 17 august 1916, Marele Cartier General a hotărât ca ultimele rezistenţe ale inamicului din zona Tălmaci să fi e respinse printr-o acţiune de dublă învăluire, ordonând în acest scop ca Regimentul 1 Grăniceri să atace dealul Chiorului și apoi să se îndrepte către Piciorul Sașilor pentru a tăia retragerea inamicului spre Sibiu.

La 18 august 1916, Regimentul 1 Grăniceri a raportat poziţia ocupată în sectorul Racoviţa – Brad (Fenyöfalva). În aceeași zi, Marele Cartier General a fost informat că Sibiul, sub presiunea trupelor române, a fost evacuat de inamic și că locuitorii, pentru a evita anarhia, au propus printr-o delegaţie predarea orașului, context care impunea preluarea acestuia de către Armata 1, care ordonase îndeplinirea acestei misiuni de către Grupul Olt – Lotru21.

Prin urmare, Regimentul 1 Grăniceri, în timp ce se găsea în curs de ocupare a sectorului Racoviţa – Sebeș – Porcești, a înaintat cu 2 batalioane la Șelimberg, de unde, în noaptea de 19/20 august 1916 a trimis recunoașteri pentru a vedea dacă orașul Sibiu era evacuat de inamic, urmând a fi ocupat de trupele române a doua zi. În după-amiaza ploioasă a zilei de 19 august 1916, Batalioanele 2 și 3 ocupând poziţii strategice între Șlimberg și Sibiu, mai precis la nord de Șelimberg și sud-est de Sibiu, au fost primite cu focuri puternice de mitralieră și tun, fapt ce a dus la retragerea, nu fără luptă, acestora până în satul Mohu. A doua zi, 20 august 1916, patrulele trimise în recunoaștere raportau reorganizarea inamicului la liziera orașului Sibiu, fapt ce a dus la schimburi de focuri

care au cauzat moartea a 30 de militari români, regimentul retrăgându-se la Veșteny, prin Șelimberg, ca apoi să treacă în rezervă la Tălmaci22.

La 26 august 1916, pentru a-și întări și asigura poziţiile ocupate până la acea dată, Grupul Olt – Lotru a hotărât ca a doua

zi să execute o rectifi care a liniei avanposturilor cu o poziţie mai spre nord pe linia ce cuprindea pădurea de la nord de Brad, cota 540, cota 513, satele Bungard, Șelimbăr, pădurea Schuppich, șoseaua Sibiu – Poplaka și pădurea Dreispitz. În acest scop a ordonat Regimentului 1 Grăniceri, întărit cu 1 batalion al Regimentului 41, 1 baterie și 1 secţie de munte, să atace în zorii zilei de 27 august 1916 forţele inamice de pe dealul Bucata și de la Bungard23. Prin urmare, Regimentul 1 Grăniceri a înaintat pe trei coloane, atacând concentric în direcţia satului Roșia, prin Batalionul 3 și Compania 1 situate în dreapta obiectivului urmărit, pe direcţia dealului Cosacului – Cornăţel – sud pădurea Rotherberger – nord satul Roșia, cu misiunea de a acoperi dreapta regimentului și a învălui pe la est rezistenţele ce ar întâmpina celelalte forţe implicate în atac. Batalionul 1 forma coloana din centru cu misiunea de a ataca prin Cornăţel spre Roșia, iar Batalionul 2 care alcătuia coloana din stânga, prin Piscul Dărâmat spre Roșia. Cele trei coloane au ajuns la satul Roșia la ora 12, pe care l-au ocupat după o scurtă luptă, îndreptându-se apoi spre dealul Bucata, pe care l-au ocupat, de unde au fost trimise recunoașteri spre satul Gușteriţa și Dosul Dăei. La 15/28 august 1916, Grupul Olt – Lotru ia denumirea de Corpul Olt, unităţile sale grupându-se conform ordinului Marelui Cartier General în Diviziile 13 și 2324.

În cadrul noului Corp Olt, Regimentul 1 Grăniceri își îndeplinește cu vitejie misiunile primite, luând parte la luptele de la Bongrad – Râul Cibin, Cornăţel, Dealul Bucata, Dolmany. La 2/15 septembrie 1916, dă lupta memorabilă de pe Dealul Vrancei (Boiţa), asigurând retragerea trupelor din defi leul Oltului, luptă care s-a soldat cu pierderi mari fi ind declaraţi morţi, răniţi și dispăruţi un număr de 14 ofi ţeri și 1.044 trupă. Urmează o puternică rezistenţă în munţi și mai multe lupte în retragere la Coţi, Sălătruc, Mormântul, Cărbunarul și Inotești. În luptele de la Coţi (munte de pe stânga Oltului) cade rănit comandantul Regimentului 1 Grăniceri, locotenent-colonelul Gheorghe Cantacuzino, comanda fi ind transferată maiorului Nicolae Dimitriu la 19 septembrie/1octombrie 191625.

Reorganizat de două ori, Regimentul 1 Grăniceri este adus din nou pe front, în sectorul Oituz, unde

Căpitanul Traian Constantinescu Căpitanul Octavian Isbăşescu

1 (75) 2017 document42

studii/documente

grănicerii români s-au remarcat prin faptele de eroism suprem în luptele de la Sticlărie și Dealul Chioșurile din 30 iunie-2 august 1917, pierderile fi ind impresionante, 81 de morţi și 708 răniţi într-o singură luptă. Refăcut, regimentul este adus din nou pe poziţie la Poiana lui Boboc, unde participă la lupte de uzură și unde termină războiul26.

Cu litere de aur stau înscrise numele ostașilor din Regimentul 1 Grăniceri căzuţi la datorie pentru întregirea neamului, și, cu o pioasă amintire, menţionăm câteva nume ale celor care au udat cu sângele lor pământul nostru strămoșesc:

Ofi ţeriCăpitanul Traian Constantinescu s-a născut în

Râmnicu Vâlcea, la 27 iunie 1887. În noaptea de 14 august a trecut cel dintâi graniţa cu Compania 7, rupând bariera dintre români din regat și cei de dincolo de Carpaţi, fi ind foarte bucuros de această onoare ce i s-a făcut. A luptat cu eroism la Sebeș, Dolmany, Cornăţel și Munţii Coţi. În luptele de la Muntele Mormântul a comandat compania de mitraliere, fi ind rănit grav. Internat în spitalul de la Curtea de Argeș, moare la 20 octombrie 1916. A fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul” clasa a III-a.

Căpitanul Octavian Isbășescu s-a născut în anul 1885 în Comuna Poenari, fi ind un fi u destoinic al Muscelului. A comandat Compania 1 Operativă. În luptele din ziua de 29 august 1916, la Dolmany a fost rănit grav. Cu toate că rana sa nu era încă vindecată, revine pe front, fi indu-i încredinţată comanda Batalionului 2 Grăniceri, cu care a luat parte în ziua de 26 noiembrie 1916 la luptele de retragere de la Inotești – Mizil. Este data la care căpitanul moare, fi ind decorat pentru modul distins cum s-a purtat în timpul luptelor, cu Ordinul „ Steaua României” clasa a V-a.

Locotenentul Dumitru Ganovici, eroul eroilor de la Coţi. Intrat în război în calitate de adjutant al Regimentului 1 Grăniceri, s-a distins în luptele de la Cornăţel – Sacadat, fi ind un exemplu pentru ostași care luptau alături de el. În ziua de 27 septembrie 1916, în timpul luptelor de la Coţi, într-o situaţie critică în care se afl au trupele române, din proprie iniţiativă s-a aruncat în luptă, reușind astfel să-i facă pe curajoși militari români să depășească momentul în care s-au simţit copleșiţi. Cu preţul pierderii unui picior în timpul atacului, împreună cu camarazii săi, a scris în istoricul Regimentului 1 Grăniceri cea mai frumoasă faptă de

arme din 1916. În urma rănilor suferite moare la 1 octombrie 1916.

Locotenentul Petre M. Sonescu (foto 8) s-a născut la 25 aprilie 1889, la Ploiești. Și-a început cariera ostășească în Regimentul 32 Infanterie, fi ind mutat la Regimentul 1 Grăniceri la data de 1 aprilie 1916, unde a primit comanda

Companiei 8 Kurt-Bunar pe frontiera Cadrilaterului. În primele zile ale războiului, aici s-au format trupele de acoperire alcătuite din grăniceri români care au răspuns primelor atacuri bulgărești. Rămas alături de militarii pe care îi comanda, deși raportul de forţe era categoric în favoarea inamicului, este capturat, schingiuit și omorât de militarii bulgari, care i-au ascuns trupul fi ind de negăsit.

Sublocotenentul Gheorghe Bolboceanu a absolvit Școala Militară în timpul războiului, de unde, cu gradul de elev-plutonier, a fost repartizat Regimentului 1 Grăniceri la data de 5 aprilie 1917, pe când regimentul se găsea în refacere. La 1 iulie 1917, a înaintat fost înaintat la gradul de sublocotenent de rezervă, participând la luptele de la Oituz de la 31 iulie 1917 în calitate de comandant al Plutonului 1 din Compania 5 Grăniceri. A murit la 7 august 1917.

Subofi ţeriPlutonierul-major Marin Ilinca, mort în luptele de

pe Muntele Mormântul, la 12 octombrie 1916. Plutonierul-major Gheorghe Moisescu, mort în

Spitalul „Regele Carol I” din Drânceni (Fălciu), după ce luase parte în luptele de la Râul Vadului, la 8 iunie 1917.

Plutonierul-major N. Marcianu, mort în luptele de pe Dealul Vrancei (Oituz) la 15 septembrie 1916.

Plutonierul Fl. Ceaușescu, mort în luptele de la defi leul Oltului, la 16 septembrie 1916;

Plutonierul Alexandru Roșca, mort în luptele de pe Muntele Omul de Piatră (Argeș), la 16 octombrie 1916.

Sergenţi Gheorghe Vasilache, Gheorghe Neacșu, Marin

Feișcăreanu, Constantin Rujean, Marin M. Enescu, Tudor Rușianu, Constantin Dogaru, Gheorghe Ionașcu, Constantin Cosma, Ioan Gava, Nicolae Istrate, Ștefan Stancu, Gheorghe Barbu, Marcu Ionescu.

Caporali Petre Niţu, Ilie Dobre, Petre Sișu, Dumitru Blejoiu,

Mihai Manolache, Petrache Goarză, Marin Netejoru, Gheorghe Fercuș, Gheorghe Cojocaru, Constantin Costache, Constantin Pometescu, Gheorghe Bogea, Constantin Voicescu, Ioan Craiu.

Locotenentul Dumitru Ganovici Locotenentul Petre M. Sonescu

studii/documente

document 2017 1 (75) 43

Soldaţi: Dumitru Rucean, Dumitru Badea, Ioan Șt. Nicolae,

Vasile Rusu, Mihai Dinu, Radu Marin, Vasile Chelaru, Oprea Cruceru, Ioan Ţaţu, Gh. V. Dănălache, Grigore Nicolcea, Constantin Aldescu, Stan Albu, Dumitru Irimia, Dumitru Chiriac, Gheorghe Cazacu, Grigore, Grigoraș Marin Marinescu, Gheorghe Cojocaru, Dobre Gheorghe, Constantin Dumitru, Alexe Grama, Tudor Dumitru, Florea Diaconescu, Ion Murgeanu, Constantin Ciocănete.

Desigur, spaţiul generos al Revistei „Document” nu ne permite din motive lesne de înţeles, să menţionăm

n u m e l e t u t u r o r eroilor Regimentului 1 Grăniceri căzuţi la datorie în Războiul d e R e î n t r e g i r e Naţională, însă acest fapt nu mă poate opri să spun cu piosul respect cuvenit: AM ONOAREA SĂ VĂ SALUT!

Sublocotenentul Gheorghe Bolboceanu

♦♦♦Anexa nr. 1

GRUPUL OLT

Comandantul Grupului: colonel Sava Dumitru, provizoriu până la sosirea generalului Castriș Matei, având șef de stat-major pe maiorul Rădulescu Dumitru

Regimentul 1 Grăniceri

Comandantul regimentului: lt. col. Cantacuzino GheorgheOfi ţer aghiotant: lt. Ganovici DumitruMedic: maior Albulescu ConstantinOfi ţer cu aprovizionarea: lt. Gheorghiu P. GheorgheAjutor: sg. instructor Seceleanu GheorgheOfi ţer contabil: lt. Dumitrescu B.B.V.Ofi ţer cu îmbrăcămintea: adm. slt. Sburlea GrigoriuComandantul trenului de luptă: lt. Ștefănescu MihaiPortdrapel: plutonier Cătulescu DumitruȘef telefonist: sg. instructor Ungureanu PetreȘef cornist: plutonier Marcianu NicolaeMaestru armurier: Vultureanu Constantin

Batalionul 1Comandantul batalionului: căpitan Ștefănescu ȘerbuOfi ţer aghiotant: slt. Stoica P. ConstantinMedic: lt. Ștefănescu GheorgheCompania 1 Compania 2Căpitan Isbășescu Octavian Căpitan Popovici IoanLt. Ștefănescu G. Nicolae Lt. Florescu GrigoreSlt. Georgescu Eugeniu Slt. Cioară IoanPlutonier Muscalu Gheorghe Slt. Alexe TudorCompania 3 Compania 4Căpitan Dumitrescu Constantin Lt. Enescu GheorgheSlt. Teodorescu Nicolae Slt. Niculescu AurelSlt. Solomonescu Dumitru Plutonier Sebe NeaţăPlutonier Dârmănescu Constantin

Batalionul 2Comandantul Batalionului 2: maior Mihail NicolaeOfi ţer aghiotant: slt. Tomescu GheorgheMedic: slt. Nestor Năstase

1 (75) 2017 document44

studii/documente

Compania 5 Compania 6Căpitan Burdulescu Căpitan Amzulescu DumitruLt. Andreescu Mihail Slt. Alex. NicolaeSlt. Săvoiu Constantin Slt. Târnăcop AnghelSlt. Trandafi rescu Vasile Slt. Niţă IancuPlutonier Penciu Gheorghe

Plutonier Mandalac TeodorCompania 7 Compania 8Căpitan Constantinescu Traian Căpitan Gheorghiu CristeaSlt. Iucăl Ioan Slt. Stan R. StanSlt. Crivăţ Vasile Slt. Ganţă IoanSlt. Stănculescu Cristian Slt. Bărbulescu GheorghePlutonier Zară Sg. instructor Bordei Ilie

Batalionul 3Comandantul Batalionului 3: maior Dimitriu NicolaeOfi ţer aghiotant: slt. Popovici GheorgheMedic: lt. Speling BernardCompania 9 Compania 10Căpitan Popescu Nicolae Căpitan Bâgu GheorgheSlt. Teodorescu Haralambie Slt. Leonte ScarlatPlutonier Dulgheru Ioan Plutonier Butcă IlieCompania 11 Compania 12Căpitan Stoenescu Calistra Căpitan Urbeanu TraianSlt. Tănăsescu Constantin Slt. Basarabescu MihailSlt. Lebell Marcel Slt. Minculescu VictorSlt. Dumitrașcu Stan Plutonier Brânză Ioan

Compania de MitraliereComandant: lt. Panaiţiu ConstantinȘeful Secţiei 1: lt. Apostoliu CezarȘeful Secţiei 2: slt. Ionescu Anghelache Șeful Secţiei 3: plutonier Arghiroiu ConstantinȘeful trenului: plutonier Ilinca MarinMăsurător de distanţă: sg. Luţescu Simion

Bateria de 57 mmComandantul Bateriei: căpitan Greculescu NicolaeComandantul Secţiei 1: lt. Petrescu GrigoreComandantul Secţiei 2: plutonier Lăzărescu NicolaeComandantul Secţiei 3: plutonier Cârceanu Ioan

NOTE

Heroes of Regiment 1 Frontier Guards and a symbolic PhotographySilviu-Daniel Niculae, Ph.D. candidate

Abstract: A symbolic photography from the First World War presents the soldiers of Regiment 1 Frontier Guards. It was an elite unit of the Romanian Army that proved its heroism till the supreme sacrifi ce for the fulfi llment of the national ideal.

Keywords: Regiment 1 Frontier Guards, Lieutenant-colonel Gheorghe Cantacuzino, border, hero, Transilvania

1 Universitatea Naţională de Apărare.2 Vezi *** Istoria militară a poporului român, vol. V, Editura Militară, Bucureşti, 1988, p. 399.3 Vezi revista „Document. Buletinul Arhivelor Militare Române” nr. 3(57)/ 2012, p. 39.4 Revista „Grănicerul” din 3 martie 1934, p. 21.5 Ibidem, p. 18.6 Ibidem, p. 20.7 Ibidem.8 Ibidem, p. 21.9 Ibidem, p. 7.10 ***România în Primul Război Mondial 1916-1919, volumul I, Monitorul Ofi cial şi Imprimeriile Statului, Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1934, p. 148.11 Ibidem, p. 150.

12 Locotenent-colonel Ştefănescu Mihai, Sub Drapelul Regimentului Grăniceri, Lipolitografi a Grozea, 1927, Bucureşti, p. 11.13 Revista „Grănicerul”..., p. 21.14 *** România în Primul Război Mondial..., pp. 177-178.15 Locotenent-colonel Ştefănescu Mihai, Op. cit., p. 13.16 *** România în Primul Război Mondial..., p. 18317 Revista „Grănicerul”..., p. 21.18 *** România în Primul Război Mondial..., p. 222.19 Locotenent-colonel Ştefănescu Mihai, Op. cit., p. 17.20 *** România în Primul Război Mondial..., p. 226.21 Ibidem, p. 230.22 Ibidem, pp. 231-232.23 Ibidem, p. 315.24 Ibidem, p. 317.25 Revista „Grănicerul”..., p. 22.26 Ibidem, p. 22.

studii/documente

document 2017 1 (75) 45

În toamna anului 1917 frontul rusesc se prăbușise. Aceasta reprezenta rezultatul unui proces care începuse cu multe luni înainte. Bandele de soldaţi

bolșevizaţi au început să se reverse de pe front. Armata rusă începuse, practic, să se destrame. În acest sens, Leon Trotsky însuși spunea: „Toată toamna zilnic, delegaţi de pe front veniră să declare sovietului din Petrograd că dacă pacea nu este încheiată soldaţii vor porni împotriva spatelui frontului, pentru a obţine pacea prin propriile mijloace. Acesta devenise cuvântul de ordine al trupelor din linia întâi. Soldaţii părăseau tranșeele în masă”2. Ofi ţerii nu mai erau ascultaţi, căile de comunicaţie, și așa destul de precare, au devenit impracticabile. În spatele liniei frontului a început să se răspândească foametea; autoritatea publică s-a deteriorat cu rapiditate; situaţia generală îndreptându-se spre un haos total.

În România, armata regală continua să reziste. Misiunea ei fusese, însă, una difi cilă chiar de la începutul colaborării cu armata rusă. Aliaţii nu numai că nu-și îndepliniseră propriile lor obligaţii acceptate ce-i drept sub presiune occidentală prin Convenţia Militară din 17 august 19163, dar din cauza faptului că susţinerea din partea lor a efortului militar al guvernului român, în decursul campaniei din 1916-1917, a fost foarte anevoioasă, ei au îngreunat mult noilor aliaţi misiunea de a duce cu succes războiul împotriva unei armate, în general, bine echipată și experimentată, comandată de unii dintre cei mai buni generali ai Puterilor Centrale.

Situaţia militară a României în a doua jumătate a anului 1917, în care aprovizionarea cu material de război și cooperarea cu armata rusă au reprezentat factori esenţiali în adoptarea unei decizii politico-militare, era deosebit de grea. Această cooperare militară lipsită de entuziasm s-a deteriorat odată cu agravarea generală a situaţiei de pe front, cauzată de înfrângerile suferite de armatele ruse, care erau subminate de mai multă vreme de lipsa crescândă de voinţă din partea soldaţilor de a lupta. În cele din urmă, ea s-a transformat în ostilitate făţișă, iar aceasta, mai ales după preluarea puterii de către bolșevici, la 7 noiembrie 19174.

În Anglia, situaţia României era privită cu multă simpatie, dar cum bine se știe simţământul public și politica guvernelor nu merg totdeauna mână în mână. Încercând să scoată un avantaj dintr-un eșec, aliaţii occidentali s-au folosit de ocazie pentru a se debarasa de obligaţiile lor contractate prin Tratatul din 1916. Punctul de vedere oficial al guvernului britanic era că în eventualitatea unei păci românești separate, clauzele acceptate în 1916 vor deveni caduce, deși unii oameni politici și

conducători proeminenţi au susţinut, atunci sau mai târziu, că românii erau aceia care se puteau plânge că aliaţii nu și-au onorat angajamentele după litera tratatului.

Existau, însă, nuanţe și diferenţe de opinie între atitudinea Franţei, aparent mai dură, și cea a Marii Britanii, mai îngăduitoare, după cum s-ar crede, generate de dedesubturile intereselor naţionale diferite. Ar părea paradoxal că Franţa, cel mai bun prieten al românilor dintre Puterile Antantei, a adoptat o atitudine mai rigidă cu privire la o posibilă pace separată românească, dar trebuie să se ia în considerare că Franţa punea în joc, sau, cel puţin credea că pune, mai mult decât britanicii: dușmanul era pe pământul său, devastările cauzate de război erau enorme, înfrângerea din 1870 mai bântuia spiritele5. În sfârșit, mai era vorba și de caracterul impetuos al lui Georges Clemenceau, care trăgea greu în cumpănă, la judecarea evenimentelor. Toate aceste elemente par să explice de ce francezii erau mai infl exibili și parcă mai deciși, deși englezii nu erau mai puţin doritori să vadă sfârșitul victorios al războiului, să reţină în România trupe cât mai numeroase ale Puterilor Centrale atât de mult timp cât războiul urma să continue acolo. După cum se va vedea, după data de 7 mai 1918, ei aveau să folosească ieșirea României din război drept justifi care pentru anularea angajamentelor asumate prin tratatele încheiate în august 1916. Practic, problemele care se ridicau în primăvara anului 1918 erau cu totul diferite de cele din vara anului 1916.

Ceea ce se știa sigur era faptul că în toamna anului 1917, Ion I.C. Brătianu nu mai putea temporiza, așa cum făcuse între anii 1914-1916. Încheind pace, soluţia cea mai drastică, el ar fi violat articolul 5 al Alianţei, renunţând astfel la toate avantajele tratatului. Căuta, deci, un mijloc de a extrage de la partenerii apuseni o revizuire a alianţei care să îi permită încheierea unui armistiţiu sau a unei păci temporare, fără abandonarea statutului de aliat egal6. În același timp, trebuia să împiedice tentativa Austro-Ungariei de a încheia o pace separată, deoarece monarhia habsburgică ar fi putut ieși intactă din război.

Strâmtorate în 1916, Puterile Aliate au promis mai mult decât puteau onora, iar la sfârșitul anului 1917 devenea din ce în ce mai difi cil să-și respecte angajamentele, deoarece

CONSIDERAŢII PRIVIND POZIŢIA MARII BRITANII FAŢĂ DE ÎNCHEIEREA PĂCII SEPARATE

DE CĂTRE ROMÂNIA ÎN TIMPUL PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL

Profesor Drd. Mihaela DAVID1

Ion I.C. Brătianu

1 (75) 2017 document46

studii/documente

un alt aliat balcanic, Serbia, care nu cunoștea tratatul încheiat de Puterile Antantei cu România, revendica o parte a aceluiași teritoriu din Austro-Ungaria. Pe lângă aceasta trebuie avute în vedere și dorinţele Franţei și ale Marii Britanii de a juca un rol cât mai important în viaţa statelor balcanice, după încheierea războiului.

Revenind la situaţia generală a armatei române, în acea perioadă de răscruce, ea a fost decisiv înrăutăţită de atitudinea trupelor ruse. Repulsia soldaţilor faţă de continuarea luptei era atât de mare, încât regimente întregi, apoi divizii, au început să părăsească tranșeele, uneori când erau sub atac, cel mai adesea fără să prevină, creând astfel goluri ce trebuiau să fi e acoperite cu unităţi extenuate ale armatei române.

Astfel, prin extinderea liniei de front a armatei române, în scopul de a înlocui dezertorii sau răzvrătiţii ruși, forţa și capacitatea de luptă a armatei au fost solicitate până la extrem, așa încât un posibil atac german s-ar fi putut încheia cu un dezastru. Mai mult decât atât, soldaţii ruși care părăseau frontul, nu numai că dezorganizau liniile de apărare, dar perturbau viaţa normală în spatele liniilor românești, organizând și demonstraţii pentru pace mai întâi la Iași, apoi la Târgu Ocna și din nou la Iași7. Aceștia încercau atât înlăturarea regelui Ferdinand, cât și a guvernului, cauzând tulburări serioase și dezordine.

Totuși, chiar și în aceste condiţii, guvernul și armata română erau ferm hotărâte să reziste, chiar dacă existau zvonuri despre influenţa unei mici părţi a societăţii românești, care considera că ar fi mai bine ca România să încheie pace. Parcă ca să elimine aceste zvonuri, la 4 august 1917, cu prilejul unui Consiliu de Război prezidat de regele Ferdinand, s-a luat hotărârea de a apăra fi ecare parte a teritoriului naţional afl ată încă sub control românesc și să transfere, dacă și când va fi nevoie, în Rusia Meridională unde urmau să fi e create depozite, recruţii și materialul de război8. S-a mai hotărât ca regele, guvernul și armata să se retragă în Rusia de Sud, dacă situaţia generală a frontului urma să se înrăutăţească, și lupta urma să fi e continuată, armata retrăgându-se atât de mult în Rusia cât va fi nevoie. Însă, spre mijlocul toamnei aceluiași an, 1917, această soluţie părea ca exclusă din planurile guvernului român din cauza înrăutăţirii situaţiei din Rusia, unde prevala anarhia.

După 7 noiembrie 1917, situaţia de pe frontul românesc s-a deteriorat rapid și considerabil. Era clar că bolșevicii, preluând puterea, vor repudia Alianţa din 1916 și vor ridica, astfel, chestiunea validităţii sale după ce o respinsese un semnatar. Precum aveau să demonstreze și evenimentele, bolșevicii, după cucerirea puterii, au decretat abolirea tuturor angajamentelor ţariste faţă de aliaţi. La 8 noiembrie, Congresul tuturor Sovietelor a denunţat tratatele secrete și, la 22 noiembrie, Congresul a făcut publică și o declaraţie în acest sens9. Trotski a cerut armistiţiu pe toate fronturile și începerea imediată a convorbirilor de pace bazate pe autodeterminare naţională pentru toate popoarele. El a făcut apel la populaţiile tuturor ţărilor beligerante, inclusiv România, de a-și forţa guvernele să purceadă la negocieri de pace.

În aceste condiţii, miniștrii aliaţi, acreditaţi în România și atașaţii militari au primit instrucţiuni din partea guvernelor lor să se opună oricăror orientări sau iniţiative de pace.

Câteva zile mai târziu, în 21 și 22 noiembrie 1917, situaţia din România a fost discutată în Consiliul de Război britanic. Cu acest prilej, șeful Foreign Offi ce-ului, A. Balfour, a propus ca generalul Kaledin, care se declarase fi del aliaţilor și împotriva bolșevicilor, să fi e recunoscut ca un șef independent cu care România și-ar putea uni forţele10. Dar, din cauza complexităţii problemei și lipsei unor informaţii precise în legătură cu situaţia reală din Rusia de Sud, britanicii au renunţat la această idee pentru a nu provoca deschis aversiunea guvernului bolșevic și a nu alimenta curentul de pace și pornirile antialiate. Totuși, primul ministru britanic, David Lloyd George, a fost de acord cu propunerea ca românii să fi e sfătuiţi să coopereze cu orice forţe pro-aliate afl ate la îndemână.

La 22 noiembrie, A. Balfour i-a telegrafi at, la Iași, lui Sir George Barclay, informându-l despre punctul de vedere ofi cial britanic, conform căruia Anglia nu dorea să se amestece în treburile interne rusești; singura preocupare a guvernului britanic era în legătură cu siguranţa armatei române și cu ducerea cu succes a războiului.

La aceeași dată, 22 noiembrie, regele Angliei se adresa suveranului român, printr-o telegramă apreciind că „în aceste clipe de grea încercare” și „faţă de rezistenţa eroică și fermă” a armatei române, cabinetul de la Londra va face „tot ce-i stă în putinţă împreună cu aliaţii” pentru a-i asigura „asistenţă fi nanciară și militară”11.

La o privire de ansamblu, punctul de vedere ofi cial britanic coincidea, în principiu, cu acela al Franţei și Italiei –, dar abordarea concretă era, însă, diferită. Poziţia ministrului britanic la Iași era însă și mai clară. Părerea sa în legătură cu situaţia României nu a fost întotdeauna identică cu cea a Foreign Offi ce-ului. Sir George Barclay a fost unul dintre diplomaţii cei mai bine informaţi din România, era deschis și integru, foarte atent și sincer în rapoartele sale trimise la Londra, dar obligat să se conformeze politicii guvernului său, chiar și atunci când nu era de acord cu ea, și să o ducă la îndeplinire.

Punctul de vedere al guvernului român referitor la relaţiile cu aliaţii în eventualitatea semnării unei păci separate a fost comunicat de Ion I.C. Brătianu la Londra la 21 decembrie 1917: „Cu greu se găsește în cursul istoriei o situaţie mai tragică decât cea a României. Armata sa este izolată și fără o linie de retragere asigurată, cum au avut belgienii și sârbii. Ea are în faţă dușmani puternici, în vreme ce milionul de ruși, veniţi ca aliaţi, departe de a fi de ajutor, ameninţă Regele și guvernul român, care nu consimt să încheie o pace cu orice preţ…”12.

Brătianu i-a asigurat pe diplomaţii aliaţi că armistiţiul propus îi va permite să adopte o politică de „așteptare”, timp în care rezervele militare ale României vor rămâne intacte pentru viitoarea cooperare cu aliaţii. Un armistiţiu i-ar permite familiei regale să rămână la Iași, în ciuda protestelor conservatorilor fi lo-germani din București, care cereau abdicarea lui Ferdinand. De asemenea, el a promis să-și dea demisia dacă va fi forţat de aliaţi să evacueze Moldova.

Marele Stat Major român a semnat încetarea focului la Focșani, la 9 decembrie 1917. Armistiţiul valabil timp de trei luni și terminabil la un preaviz de 72 de ore, nu avea să fi e considerat o capitulare sau o pace separată de niciuna dintre părţile semnatare.

studii/documente

document 2017 1 (75) 47

Reacţia aliaţilor a căpătat accente critice încă din primele momente. Clemenceau l-a împuternicit pe Saint-Aulaire să condamne armistiţiul. Brătianu, pe partea cealaltă, l-a împuternicit pe Victor Antonescu, trimisul său la Par is , să-l asigure pe președintele Poincaré de loialitatea neabătută a României. Rezultatul demersului nu a fost deloc unul fericit, căci Poincaré era adversarul neîmpăcat al lui Clemenceau. Antonescu l-a vizitat pe William Sharps, ambasadorul american la Paris, care a obţinut asigurarea că Washington-ul avea să-și continue ajutorul fi nanciar pentru România. Pentru a-și repara greșeala și a justifi ca armistiţiul, Brătianu a recurs la subterfugii, cum că armistiţiul de la Focșani nu implica cu adevărat România, fi ind doar un acord ruso-german, că își va organiza și conduce propriile negocieri, evitând, însă, orice referire la pace.

Măiestria cu care Brătianu a prezentat situaţia a adus rezultatele scontate. Aliaţii i-au acceptat versiunea, iar la Conferinţa Interaliată de la Paris, din 22-23 decembrie13, să considere armistiţiul de la Focșani o încetare temporară a focului și nu un preambul al unei păci separate. Au promis totodată să trimită alimente și ajutor militar României „faţă de care se simţeau legaţi prin datorii de onoare”. Astfel, la fi nele anului 1917, lui Brătianu i se acordase o perioadă de graţie.

Așa cum era de așteptat, după încheierea armistiţiului, presiunile aliaţilor s-au înteţit, deși situaţia ei internă și externă se înrăutăţise. La 2 ianuarie 1918, primul ministru român a avut o întrevedere la Iași cu cei patru miniștri aliaţi cărora le-a comunicat punctul de vedere al guvernului său14.

Poziţia premierului român era destul de transparentă: după ce luptase cu toate forţele împotriva Puterilor Centrale, nu întotdeauna sprijinită cum trebuie de aliaţi, România era îndreptăţită să obţină ce i se promisese în 1916, chiar și în eventualitatea semnării unei păci separate, dacă continuarea luptei nu mai era posibilă fără a pune în pericol existenţa statului, a dinastiei și a armatei. Însă se presupune că Brătianu era convins de cât de greu va fi să smulgă un asemenea acord din partea aliaţilor, dar în împrejurările militare și politice date reieșea, de la sine, că România nu mai era capabilă să lupte în continuare.

În urma întâlnirii, Sir George Barclay informa guvernul britanic că: „era destul de clar că primul ministru ar fi salutat o aluzie din partea noastră, cum că noi privim situaţia ca fi ind atât de deznădăjduită încât să-l autorizăm să deschidă negocieri de pace și a combătut cu oarecare ardoare încercările noastre de a prezenta situaţia ca fi ind mai puţin disperată decât credea”15.

Personal, ministrul britanic considera retragerea în Rusia ca fi ind o greșeală, deoarece doar câteva divizii inamice puteau fi reţinute pe frontul românesc pentru o scurtă

perioadă de timp, aproximativ două sau trei luni, în timp ce guvernul român pierdea ocazia de a obţine „termeni decenţi” din partea Puterilor Centrale și putea să ceară, după război, o compensaţie enormă de la aliaţii occidentali16.

Din punctul său de vedere, această problemă era prea difi cilă pentru a fi tranșată la faţa locului, retragerea fiind recomandată numai în situaţia în care ar servi strategiei mai largi. Dacă Anglia făcea obiecţii sau „consimţea în silă”, Sir

George Barclay se temea de posibilitatea ca ea să-și piardă infl uenţa în România. Confruntat cu complexa și difi cila situaţie de pe frontul românesc și în lipsa unor instrucţiuni clare din partea Foreign Offi ce-ului, ministrul britanic nu a încetat să sfătuiască guvernul român să continue lupta și să se retragă în Rusia de Sud dacă era necesar, declarând că Marea Britanie nu va admite o pace separată legală, adică una semnată de un guvern constituit cum se cuvine și ratifi cată de rege și Parlament. Poziţia sa, atât de ambiguă și contradictorie nu era totuși rezultatul preferinţei sale, dacă luăm în calcul opinia lui personală, însă, această atitudine a lui nu poate fi înţeleasă, dacă nu se ţine cont de posibilul efect al obligaţiei sale de a urma o linie de conduită care să servească înainte de toate interesele britanice.

În afara dificultăţilor și neînţelegerilor cu care se confrunta pe plan extern, Brătianu trebuia să facă faţă și poziţiei grupării conduse de Take Ionescu, situată de partea continuării războiului, grupare ce risca să provoace o criză guvernamentală17. Take Ionescu susţinea ca autorităţile centrale să se retragă în sudul Rusiei, iar armata română să lupte în continuare în faţa unui dușman, parcă din ce în ce mai puternic. Pe aceeași linie, contrară păcii se situau francezii, care au adoptat o atitudine atât de drastică, încât baronul Fasciotti, ministrul italian la Iași, se temea ca ea să nu producă un contra-efect.

În urma declaraţiei lui Brătianu despre punctul de vedere al guvernului român, cabinetele britanic și francez s-au consultat în vederea adoptării unei poziţii comune în situaţia în care România ar începe tratative pentru o pace separată cu Puterile Centrale.

La 4 ianuarie 1918, ambasada Franţei la Londra notifi ca Foreign Offi ce-ul că Franţa nu își va da în niciun caz consimţământul pentru o pace separată legală din partea României, semnată de un guvern numit de regele Ferdinand. Lordul Hardinge of Penhurst18, subsecretar permanent al Foreign Offi ce-ului, a fost informat că ministrul francez la Iași fusese împuternicit să înmâneze primului ministru român o declaraţie scrisă în care se arăta că guvernul francez va respinge orice pace separată legală.

În aceleași zile, în condiţiile în care situaţia pe frontul românesc era extrem de gravă, Sir George Barclay și ceilalţi miniștri aliaţi la Iași, considerau că o ieșire ar putea fi găsită,

Paris, 1919. David Lloyd George, Vitt orio Orlando, Georges Clemenceau şi Woodrow Wilson

1 (75) 2017 document48

studii/documente

pentru moment, prin formarea câtorva unităţi rusești de nădejde, instruite de ofi ţeri de încredere, provenind din Rusia de Sud și trimiterea lor pe front.

La 5 ianuarie 1918, colonelul G.B. Th omson a informat Cartierul General Imperial că, în decursul unei întâlniri a atașaţilor militari aliaţi, generalul Henri Berthelot arătase că se putea rezista până la sfârșitul lunii aprilie, chiar și fără soldaţii ruși. „Singurele baze de discuţie – nota Berthelot – trebuie să fi e menţinerea frontului”. Chiar și în condiţiile încheierii păcii între Rusia și Germania, el preconiza că armata română „poate, fără greutate, să păstreze teritoriul care i-a mai rămas încă, pentru că germanii nu vor fi în stare să-l ia”19.

Referitor la acest optimism iluzoriu al lui Henri Berthelot, Ion I.C. Brătianu avea dreptate să spună, în discuţiile angajate cu Clemenceau, că generalul Berthelot nu-i pare deloc califi cat în această problemă. Nu era vorba de lipsa de încredere a militarului francez20, iar Brătianu era conștient de acest lucru, ci de încercarea de a menţine cu orice preţ frontul românesc, pentru a slăbi ofensiva germană de pe frontul de Vest.

Contrar acestor opinii franceze, Sir George Barclay are meritul de a fi sesizat pericolul ce se întrevedea ameninţător în spatele acestei atitudini, care nu s-ar fi putut sfârși decât printr-un dezastru. El a încercat să schimbe convingerile celor de la Foreign Offi ce, care nu păreau să înţeleagă complexitatea situaţiei de pe frontul românesc. La 16 ianuarie 1918, el scria într-un raport trimis la Foreign Offi ce: „Aceste 18 divizii (românești – n.n.) ar putea ţine prezentul front împotriva forţelor inamice la ora actuală. Dar când Rusia declară pace, aceasta va angaja în jur de alte 90 de divizii inamice, care ar putea fi aduse aici. Este, de aceea, evident că armata română va fi la bunul plac al inamicului…”21.

Românii aveau într-adevăr de ce să se teamă, iar ei au devenit și mai nesiguri de propria lor soartă, după cuvântarea susţinută de David Lloyd George la Conferinţa Sindicatelor unde a declarat că guvernul britanic nu avea intenţia de a dezmembra Austro-Ungaria și chiar i-a chezășuit integritatea. Tot ceea ce dorea guvernul său era mai multă libertate pentru naţionalităţile ei, un fel de autoguvernare. Cu aceeași ocazie, el a mai menţionat că, în noile condiţii create de defecţiunea Rusiei, angajamentele Marii Britanii faţă de aliaţii ei trebuiau revizuite.

Aceasta a atins punctul sensibil al relaţiilor României cu cei patru aliaţi occidentali. După cuvântarea în același ton a președintelui W. Wilson din decembrie 1917, publicată în „New York Times”, aceea a lui Lloyd George a stârnit consternare și nemulţumire. Nu se știe dacă Brătianu afl ase despre discuţiile secrete dintre britanici și austro-ungari desfășurate la Geneva, între 15-20 noiembrie 1917, unde englezii au vorbit nu numai împotriva destrămării Austro-Ungariei, ci au pus problema unei posibile consolidări a monarhiei, în împrejurările noi create de defecţiunea Rusiei.

Drept urmare, discursul lui Lloyd George a creat românilor sentimentul că Anglia ţesea stratageme împotriva intereselor României, în ciuda Tratatului din 1916, astfel încât, era inevitabil ca oamenii să se simtă trădaţi și abandonaţi. De altfel, Brătianu se afl a, practic,

într-o situaţie care nu cunoștea o linie de mijloc. I se ceruse să lupte mai departe, să pună capăt curentului de pace din opinia publică și din armată, guvernele aliate, pe de altă parte, se îndoiau de buna credinţă a României și nimeni nu părea să fi luat în seamă situaţia ei realmente dezastruoasă.

Documentele de arhivă arată că la Foreign Offi ce, liniile directoare ale politicii britanice erau trasate în culise doar de câteva feţe mai impunătoare, care nu întotdeauna îi ţineau la curent pe reprezentanţii lor din străinătate cu cele discutate acolo. S-a întâmplat de multe ori ca Sir George Barclay să cunoască doar o parte a adevăratelor intenţii britanice. Și ca să argumentăm această afi rmaţie, pe partea interioară a mesajului său din 7 ianuarie se afl a înscris un altul, posibil scris de Lordul Hardinge of Penshurst, din care se poate extrage adevăratul mod britanic de a gândi în privinţa garanţiilor date României: „Este clar că atât domnul Brătianu, cât și Sir George Barclay speră că dacă România rezistă destul de mult timp pentru a dovedi că numai forţa majoră a obligat-o să cedeze, atunci ea poate susţine că a dus la îndeplinire spiritul Tratatului din 1916. Propun ca noi să-i facem foarte clar lui Sir Barclay că dacă România încheie pace, chiar și cu consimţământul nostru, Tratatul din 1916 va deveni, ipso facto, nul…”22.

Pare neverosimil ca Sir George Barclay să fi avut aceleași vederi ca și Ion I.C. Brătianu în problema românească, oricât de convins era de dezastrul situaţiei de pe front. Totuși, privit de la Londra, ministrul britanic părea să fi adoptat intenţiile și felul de a gândi ale lui Brătianu, în ciuda faptului că el îndeplinea cu meticulozitate dispoziţiile venite de la Foreign Offi ce. De fapt, el încerca din răsputeri să găsească punţi de legătură între interesele și politica Angliei și eforturile susţinute ale guvernului român destinate să găsească o ieșire dintr-o situaţie aproape disperată, fără a compromite aspiraţiile legitime ale poporului român.

În tot acest timp, la Londra se refl ecta deja la modalităţi prin care guvernul britanic să se degajeze de obligaţiile faţă de România. Se vorbea foarte des la Foreign Offi ce de politica lui Brătianu, care consta în a-i „manevra” pe britanici, prin intermediul lui Sir George Barclay, care, se pare, ar fi avut o oarecare simpatie faţă de situaţia în care se găsea omul politic român23. Documentele de la Foreign Offi ce ne arată, însă, că în timp ce încercau să evite ca Brătianu să-i „manevreze” pentru a-și da acceptul la o pace separată, ei au folosit cu iscusinţă procedura diplomatică prin învăluirea instrucţiunilor lor către Sir George, cu scopul de a „manevra” România însăși.

Lucrurile nu aveau să se îmbunătăţească, ba mai mult decât atât, la 6 ianuarie 1918, Nikolae Krilenko24, comandantul suprem al armatei ruse, a dat ordin tuturor Comitetelor Revoluţionare de Război din armata rusă de pe frontul românesc să preia comanda fără a informa cartierele generale respective, să evacueze complet teritoriul românesc, rechiziţionând proviziile în drumul lor și în cazul unor confl icte să-și deschidă calea cu forţa armelor.

Într-o scrisoare adresată ministrului român la Londra, N. Mișu, Brătianu informa guvernele aliate că „armata română, care a dezarmat vreo zece mii de soldaţi bolșevici,

studii/documente

document 2017 1 (75) 49

a încercat astfel să însănătoșească frontul prin toate mijloacele, dar în cele din urmă, maximaliștii sunt aceia care i-au contaminat pe ucraineni, în așa fel încât toată armata rusă părăsește frontul în marea ei majoritate și pleacă în bande izolate sau în unităţi organizate, care ne sunt ostile în mod deschis”25.

Hărţuit de „prieteni”, dar și de dușmani, Ion I.C Brătianu a cerut încă o dată „consilium et auxilium”. Primul ministru știa prea bine ce urma să decurgă din adoptarea de către România a unei atitudini ferme în faţa acestui val de soldaţi prădalnici care străbăteau ceea ce mai rămăsese din teritoriul ţării sub control naţional, amestecându-se sub masca așa numitului „internaţionalism revoluţionar” în afacerile interne ale unui popor liber, fost aliat, care-și avea propriul guvern, singurul îndreptăţit să se îngrijească de soarta naţiunii ameninţată atât de inamic, cât și de fostul aliat.

Sfatul cerut de premierul român aliaţilor nu a fost dat, iar ajutorul așteptat lipsea cu desăvârșire. În ultimă instanţă, guvernul român a fost nevoit să acţioneze și și-a atras dușmănia bolșevicilor, afl aţi acum la cârma Rusiei. Pasul decisiv al comandamentului român a fost făcut la 25 ianuarie 1918, când trupele regale au ocupat Chișinăul și alte localităţi din Basarabia, acţiune ce a dus la accentuarea animozităţilor dintre părţi. Drept urmare, la 26 ianuarie26, Consiliul Comisarilor Poporului a hotărât să rupă toate relaţiile diplomatice cu România. Diplomaţii români au fost trimiși acasă, iar rezerva românească de aur, care fusese transportată la Moscova în decembrie 1916, ianuarie și februarie 1917, fusese confi scată. Aceasta făcea situaţia României disperată.

În acele circumstanţe nefericite, dintre cele trei căi deschise în faţa ei, și anume să reziste până la capăt, fi e să poarte tratative cu scopul de a câștiga timp până la o acţiune energică a aliaţilor, fi e să încheie pace separată, România, constrânsă de situaţia complet neajutorată, a ales tratativele cu Puterile Centrale. Și la Foreign Offi ce se aprecia că în acel moment existau trei soluţii imaginabile ale problemei românești: 1) o pace separată fără consimţământul lor; 2) o pace legală, care, având consimţământul aliaţilor nu va constitui o violare de către România a Tratatului din 1916, perpetuând în același timp angajamentele cosemnatarilor ei în litera tratatului; 3) niciun fel de pace, continuarea războiului și o probabilă evacuare a Regelui, guvernului și armatei, nimeni nu știa unde.

Momentul unei decizii fi nale se apropia cu repeziciune. Armistiţiul semnat de România cu Puterile Centrale urma să expire la 14 februarie 1918. În timp ce era ocupat cu bolșevicii, Brătianu s-a văzut confruntat, la 20 ianuarie 191827, cu propunerea lui Mackensen de a începe convorbirile de pace. Alternativa era ocuparea Moldovei de către germani. Dacă România s-ar conforma, își făceau mulţi socoteala, Germania ar evacua Muntenia, ar desprinde numai o porţiune din Dobrogea de Sud și câteva trecători din Carpaţi, permiţând României să reţină Basarabia28 și să ia măsuri cu asistenţă germană împotriva ameninţărilor bolșevice. Așa cum era de așteptat, Brătianu a cerut permisiunea aliaţilor de a negocia cu Germania, în temeiul acestor considerente, dar cei patru ambasadori i-au cerut să-i atace pe germani pentru a schimba situaţia

în favoarea lor. Miniștrii sperau că primul ministru nu va semna un tratat decât dacă Germania va invada Moldova.

Realitatea era aceea că, la 5 februarie 1918, austro-germanii, foarte preocupaţi să obţină o pace generală pe Frontul de Est, au trimis guvernu lu i român un ultimatum cerându-i insistent să înceapă tratative pentru o pace separată. Chiar și în acel moment de adevărată răscruce pentru România, cabinetul britanic, după o consultare cu francezii și italienii au concluzionat că armata română ar mai putea încă continua o serioasă rezistenţă militară. De aceea, negocierile de pace trebuiau contracarate. Aliaţii aduceau argumentul că germanilor le lipsea forţa să întreprindă o ofensivă împotriva Moldovei. Primul ministru considera, însă, că germanilor nu le stătea în obicei doar să lanseze ameninţări fără acoperire. Într-adevăr, avusese dreptate, întrucât generalul Ludenforff ordonase în aceeași zi transferul de trupe de pe Frontul Vestic pe cel Estic și trimisese instrucţiuni lui Mackensen să pretindă României un tratat.

În aceste condiţii, tot ceea ce guvernul român mai putea face era să încerce să păstreze ce mai rămânea din teritoriul și din forţa militară. Cum Consiliul de Miniștri nu a ajuns la nicio concluzie, Brătianu a fost nevoit să-și dea demisia, întrucât știa că va aduce o pace legală separată fără consimţământul aliaţilor. În consecinţă, a fost format un guvern condus de generalul Alexandru Averescu. În calitate de militar, acesta se afl a în serviciu comandat29, astfel că nu i se putea imputa nimic din punct de vedere militar.

Noul premier i-a spus lui Sir Barclay că era hotărât să câștige atâta timp cât putea, dar dacă era confruntat cu riscul unei înfrângeri zdrobitoare, care, între altele, va face condiţiile puse de germani nesuportabile, va fi obligat în cele din urmă să facă pace. Regele, a mai spus el, mai degrabă abdică decât să semneze o pace care putea periclita interesele poporului său.

Încă o dată, aliaţii parcă nu doreau să accepte ceea ce era foarte vizibil. Însă, la 16 februarie, lordul Bertie, ambasadorul britanic la Paris, informa Foreign Offi ce-ul că primul ministru român, generalul Averescu, le spusese celor patru miniștri aliaţi la Iași că România „nu vede nicio altă ieșire în afara păcii”30.

Câteva zile mai târziu, A. Fitz-Maurice scria în „Le Figaro” despre tragedia României: „Fatalitatea a copleșit România. Singură, în mijlocul dușmanilor și al trădătorilor, cu Mackensen care o pândește, a cărui armată este gata să se închege și să se arunce asupra ei, cu Bulgaria nesăţioasă deja stăpână pe Dobrogea, pe care de gând să o păstreze, cu Ucraina vecină, care nu mai are nici cea mai modestă amintire despre ceea ce a fost ea și se dă tot mai mult în mâna dușmanului de ieri, cu Rusia bolșevică care i-a declarat război și care nu mai știe ce va fi ea însăși mâine, ce putea face România în faţa ultimatumului german?

Generalul Alexandru Averescu

1 (75) 2017 document50

studii/documente

Supunerea se impune cu atât mai imperioasă, inevitabilă, cu cât ea se vede condamnată să piară pe loc, fără a avea măcar, ca Serbia și Belgia, posibilitatea unui refugiu pentru guvern și armata sa, după rezistenţa supremă”31.

După cum se știe, la 9 februarie 1918, Puterile Centrale încheiau tratatul de pace separată cu Rada ucraineană, iar trupele austro-germane treceau la ocuparea teritoriului acesteia. În urma ruperii tratativelor de la Brest-Litovsk de către Trotski, în ziua următoare încheierii tratatului cu Rada ucraineană, trupele germano-austriece pătrund adânc pe teritoriul sovietic. În consecinţă, la 18 februarie/3 martie 1918, guvernul sovietic a încheiat pacea cu Puterile Centrale, consimţind la o serie de cedări teritoriale vremelnice, necesare consolidării tinerei puteri sovietice. Această stare de lucruri le-a permis centralilor să controleze spatele frontului românesc. În această situaţie și în condiţiile în care o rezistenţă militară s-ar fi încheiat cu o catastrofă, guvernul român a intrat în tratative de pace cu reprezentanţii Puterilor Centrale, la 18 februarie 1918.

În urma tratativelor cu Puterile Centrale, guvernul prezidat de Al. Averescu, după ample proteste, a declarat condiţiile impuse de austro-germani drept excesiv de grele și a demisionat la rândul său. În urma Consiliului de Coroană, convocat la Iași32, s-a hotărât ca singură posibilitate, acceptarea condiţiilor.

Noul prim-ministru, Al. Marghiloman, și-a asumat răspunderea semnării preliminariilor de pace de la Buftea, la 5/18 martie și a Tratatului de Pace de la București, la 24 aprilie/7 mai 1918.

Situaţia difi cilă în care a fost pusă România a fost recunoscută la Foreign Offi ce unde Sir Barclay afi rma că era de datoria și strădania Marii Britanii să obţină la Conferinţa de Pace o revizuire a condiţiilor dure care au fost impuse României. Și Conferinţa Aliaţilor de la

Londra, din 19 martie, a adoptat o declaraţie plină de speranţă pentru poporul român. Se afi rma că România căzuse victimă torentului de dominaţie exercitat de Germania și că „toate păcile de acest fel noi nu putem să le recunoaștem, căci noi ne propunem să lichidăm politica de spoliere dusă de Imperiile Centrale pentru a face loc unui regim de pace durabilă prin organizarea dreptului”33.

De altfel, în mod concret, miniștrii celor patru state aliate acreditaţi la Iași, Saint-Aulaire, Barclay, Fasciotti, Vopicka, răspunzând, la 14 mai 1918, la comunicarea României cu privire la pacea separată, au ţinut să afi rme în mod ofi cial, în numele guvernelor lor, că declară „nule și neavenite toate clauzele acestei păci, care sunt contrare principiilor a căror violare a constrâns Antanta de a lua armele”. O vorbă bună nu costă. Era simplu, după ce pacea fusese semnată, să arăţi simpatie unui fost aliat, acum învins.

Cu toate acestea, după semnarea Păcii de la București, s-a observat o răceală în raporturile Angliei cu România, ca și o anume reticenţă în îndeplinirea de către partea britanică a obligaţiilor fi nanciare asumate mai înainte. Din acel moment, aliaţii, inclusiv Marea Britanie, s-au considerat liberi de orice obligaţie contractată prin Tratatul din august 1916. Se șterseseră cu buretele, parcă, sacrifi ciile făcute de România, sutele de mii de morţi, ţara aproape complet devastată, condiţiile imposibile create de colapsul Rusiei, lipsa ajutorului concret Aliat, pe care Puterile Antantei l-au promis adesea fără să îl și poată da. Interesul de Mare Putere a fost mai important, ca întotdeauna.

Atitudinea Marii Britanii faţă de semnarea păcii separate de către România a părut a fi mai fl exibilă decât cea a Franţei, Statelor Unite și Italiei, însă aceasta s-a datorat politicii sale alunecoase, ambigue și, de multe ori, ezitante. Temporar evazivă, totuși ea s-a dovedit, ca și partenerii săi de coaliţie, la fel de intransigentă.

NOTE

Considerations about the Great Britain Position regarding the Romania’s separate peace closure during the First World War – Prof. Mihaela David, Ph.D. candidate

Abstract: After the Russian front collapse and the dissolution of the Tsarist Army, Romania was in a very diffi cult situation. Th e important European leaders started negotiations with Romania regarding its resistance or the closure of a separate peace.

Keywords: 1918, separate peace, Saint-Aulaire, Barclay, Fasciotti, Vopicka

1 Brigada 8 LAROM.2 George Cipăianu, La Răscruce (Toamna anului 1917-Primăvara lui 1918). Marea Britanie şi încheierea de către România a unei păci separate, Editura Cogito, Oradea, 1993, p. 55.3 Articolul al treilea al Convenţiei sună după cum urmează: „Rusia se angajează ca în momentul mobilizării Armatei Române să trimită în Dobrogea două divizii de infanterie şi una de cavalerie pentru a coopera cu Armata Română împotriva Bulgariei”. (vezi 1918 la români, vol. I, Bucureşti, 1983, pp. 768-769).4 George Cipăianu, Op. cit., p.56.5 Dr. Tiberiu Velter, Relaţii româno-britanice (1914-1924), Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2000, p. 90.6 Sherman David Spector, Romania at the Paris Peace Conference: A Study of the Diplomacy of Ioan I.C. Brătianu, The center for Romanian studies, The Romanian cultural foundation, Iaşi, 1995, p.39.7 Dr. Tiberiu Velter, Op. cit., p.91.8 George Cipăianu, Op. cit., p.60.9 Sherman David Spector, Op. cit., p.39.10 Dr. Tiberiu Velter, Op. cit., p. 92.11 Telegrama din 9/22 noiembrie 1917, adresată de Foreign Offi ce lui Sir George Barclay, prin care se transmite mesajul regelui Angliei pentru regale României (vezi 1918 La Români, vol. II, 1983, pp. 1015-1016.12 Apud George Cipăianu, Op. cit., p.116.13 Sherman David Spector, Op. cit., p.42.14 George Cipăianu, Op. cit., p.85.

15 Apud George Cipăianu, Op. cit., pp.125-126.16 Ibidem, p. 135.17 Ion Agrigoroaiei, Relaţiile României cu Marile Puteri (1918-1928). Repere istoriografi ce, în „Analele Ştiinţifi ce ale Universităţii «Al. I. Cuza» din Iaşi“, serie nouă, Secţiunea a III-a, Istorie, tom XXX, 1984, p. 471.18 George Cipăianu, Op. cit., p.87.19 Ion Agrigoroaiei, Op. cit., pp. 471-472.20 Ibidem, p. 472.21 Apud George Cipăianu, Op. cit., p. 170.22 Ibidem, pp. 148-149.23 Ibidem, p.156.24 Dr. Tiberiu Velter, Op. cit., p.99.25 Apud George Cipăianu, Op. cit., pp.128-129.26 Emilian Bold, Ioan Ciupercă, Europa în Derivă, Casa Editorială „Demiurg”, Iaşi, 2001, p.121.27 Sherman David Spector, Op. cit., p.44.28 Radu Meitani, Istoria politică a raporturilor dintre state de la 1856-1930, Editura Soc. „Eminescu“, Bucureşti, 1943, p. 198.29 Ibidem.30 Apud George Cipăianu, Op. cit., p.259.31 Ibidem, p. 98.32 Ion Agrigoroaiei, Op. cit., p. 474.33 Valeriu Florin Dobrinescu, România şi sistemul tratatelor de pace de la Paris (1919-1923), Institutul European, Iaşi, 1993, p. 40.

studii/documente

document 2017 1 (75) 51

Ministerul Apărării Naţionale, în colaborare cu alte instituţii, a fost implicat în executarea obligaţiilor care reveneau

statului român după semnarea Convenţiei de Armistiţiu la 12 septembrie 1944. Printr-un Memoriu elaborat de Marele Stat Major, la 22 decembrie 1944, se arăta stadiul îndeplinirii clauzelor militare și servituţile suplimentare impuse de către Comisia Aliată (Sovietică) de Control contrare prevederilor Convenţiei de Armistiţiu, document al cărui text îl prezentăm în continuare.

♦♦♦

Memoriuasupra stadiului executării clauzelor militare

din Convenţia de Armistiţiu la fi nele anului ’44 și asupra problemelor militare pe care le ridică

dezvoltarea servituţilor suplimentare impuse de către Comisia de Control Aliată

Introducere

Clauzele militare din Convenţia de Armistiţiu sunt prevăzute la art. 1, 2, 3 și 7 din acea convenţie și au ca obiect realizarea următoarelor contribuţii militare efective ale armatei române în războiul ce-l duce alături de Puterile Aliate contra Germaniei și Ungariei.

1. A pune la dispoziţie nu mai puţin de 12 divizii de infanterie cu mijloace suplimentare, în acest război pe care-l duce „cu scopul de a restaura independenţa și suveranitatea României” (art. 1).

2. A dezarma și interna forţele armate ale Germaniei și Ungariei afl ate pe teritoriul României (art. 2).

3. A asigura forţelor sovietice și ale celorlalţi Aliaţi înlesniri pentru libera lor mișcare pe teritoriul României, în orice direcţie, dacă este cerută de situaţia militară (art. 3).

4. A se remite ca trofee în mâinile Înaltului Comandament Aliat (Sovietic), orice material de război al Germaniei sau al sateliţilor ei afl at pe teritoriul român, inclusiv vasele fl otei germane și ale sateliţilor ei afl ate în apele române (art. 7).

În prezentul memoriu vom face într-o primă parte o analiză prin care vom arăta cum Înaltul Comandament Român a îndeplinit și continuă a îndeplini cu prisosinţă aceste clauze militare. Este însă deosebit de important a se preciza că alimentarea și susţinerea efortului nostru

militar, adică asigurarea operaţiilor forţelor noastre de cooperare, exclusiv pe baza propriilor noastre resurse în armament, materiale de tot felul și oameni instruiţi este o chestiune legată în mod organic de păstrarea și libera dispunere din partea armatei române a propriilor resurse, materiale și organizare existente. Servituţile suplimentare de ordin militar care au fost impuse în mod arbitrar de către Comisia Sovietică de Control prin depășirea prevederilor Convenţiei de Armistiţiu, servituţi cu privire la demobilizări, desfi inţări de unităţi, reduceri de efective, ca și cesiuni de armament și diverse materiale, reducerea posibilităţilor de fabricaţie, reparaţie și transport, pot conduce într-un timp foarte scurt la reducerea și chiar la anihilarea posibilităţilor noastre de a susţine în viitor efortul militar acceptat și recunoașterea prin art. 1.

Pentru aceste motive în partea a II-a a acestui memoriu, vom expune diversele servituţi suplimentare de ordin militar care ne-au fost impuse prin depășirea Convenţiei de Armistiţiu, precum și consecinţele pe care ele le antrenează în cadrul posibilităţilor noastre. Între obligaţia de a duce războiul cu o capacitate de forţe al cărui minim este precizat și obligaţii suplimentare care ating resursele destinate să alimenteze operaţiile acestor forţe, există o incompatibilitate evidentă. O astfel de incompatibilitate nu ar putea rezulta nici din litera, nici din sensul Convenţiei noastre de Armistiţiu. Spre deosebire de Convenţiile de Armistiţiu ale altor state care nu și-au asumat obligaţia de a duce războiul contra Germaniei, cum este cazul Finlandei, Convenţia noastră de Armistiţiu, nu prevede nicio servitute asupra statutului militar al ţării, pentru că este fi resc și logic ca să se lase armatei care duce războiul posibilitatea nestânjenită de a utiliza toate resursele proprii în oameni instruiţi, materiale și mijloace de transport.

Partea I. Executarea clauzelor militare prevăzute în Convenţia de Armistiţiu

I. Executarea art. 1 (ducerea războiului alături de Puterile Aliate, punând la dispoziţie nu mai puţin de 12 divizii de infanterie)

1. România a început acţiunea ei militară contra Germaniei și Ungariei încă din ziua de 24 august, ora 4, fapt recunoscut prin însăși textul art. 1 din Convenţia de Armistiţiu.

STADIUL EXECUTĂRII CLAUZELOR MILITARE DIN CONVENŢIA DE ARMISTIŢIU LA SFÂRŞITUL ANULUI 1944

Dr. Teodora GIURGIU1

1 (75) 2017 document52

studii/documente

2. Între 24 august și 20 septembrie, dată când armatele sovietice au fost complet concentrate în Transilvania și Banat, trupele noastre au îndeplinit cu succes următoarele două misiuni de o importanţă capitală pentru desfășurarea ulterioară a operaţiilor: lichidarea tuturor rezistenţelor și dezarmarea tuturor forţelor germane afl ate pe teritoriul român la 24 august 1944; acoperirea concentrării forţelor sovietice în Transilvania centrală, în poarta Mureșului și în Banat.

3. După ce armata română a îndeplinit cu succes operaţia de acoperire a concentrării forţelor sovietice (Ordin de Zi al generalului de divizie Managarov), a trecut la atac cooperând cu forţele sovietice la eliberarea Transilvaniei și pătrunderea pe teritoriul maghiar. Aportul adus de armata română prin acoperirea concentrării forţelor sovietice și a grosului român pe frontiera de vest și nord-vest a Transilvaniei, apare în mod evident pe schiţa-anexă nr. 12 pe care s-au înscris fronturile atinse, în fiecare lună de operaţii, de la 20 august la 20 decembrie 1944. În prima lună, în care forţele sovietice s-au deplasat la adăpostul acoperirii române, s-a realizat o înaintare de aproape 1.000 m.

4. Forţele române au cooperat apoi la ofensiva în direcţia Budapesta și în prezent cooperează la atacul capitalei maghiare (Corpul VII Armată). Ele au cucerit regiunea munţilor Bükk (Corpul IV Armată) și în cooperare cu forţele sovietice au dat și câștigat bătălia dintre Bodrog și Hernad (Armata a IV-a). Astăzi forţele noastre luptă pe teritoriul maghiar și cehoslovac la o depărtare de peste 150 km de frontiera ţării și deţin o porţiune de 120 km din Frontul II Ucrainean. Numai în bătălia dintre Bodrog și Hernad, forţele române au cucerit: 130 localităţi, dintre care orașele: Tokaj; Szerencz; Abanjszanto; Szarospatak și Csöncz.

5. Totalul pierderilor suferite de armata română în aceste operaţii, de la 24 august până la 10 decembrie 1944, este de: 79.566 (din care 2.357 ofiţeri, 1.930 subofi ţeri și 75.279 trupă).

6. Forţele române puse la dispoziţia Înaltului Comandament Sovietic și care au acţionat și acţionează și astăzi pentru execuţia operaţiilor mai sus indicate, întrec minimul fixat de art. 1 al Convenţiei de Armistiţiu. Astfel: în cursul lunii septembrie până la 16 octombrie – 19 divizii; de la 16 octombrie până la 1 noiembrie – 16 divizii; cu începere de la 1 noiembrie 1944 – 14 divizii; toată aviaţia română operează în sprijinul forţelor sovieto-române; toate navele române și toate mijloacele noastre de transport și transmisiuni acţionează în profi tul operaţiilor armatelor sovietice.

II. Executarea art. 2 (dezarmarea forţelor armate germane și ungare afl ate pe teritoriul român)

Prin luptele duse în interiorul ţării pentru dezarmarea și internarea trupelor germane, armata română a obţinut

un deplin succes, reușind ca în timp de 8 zile să lichideze toate rezistenţele germane de pe teritoriu, realizând: 56.080 prizonieri; 5.000 morţi aproximativ.

III. Executarea art. 3 (a înlesni libera mișcare a forţelor sovietice pe teritoriul României)

1. Începând de la 1 septembrie și până la 21 noiembrie 1944, Înaltul Comandament Sovietic a executat transporturile sale pe reţeaua căilor ferate române utilizând: cu exclusivitate, reţeaua din Dobrogea, Moldova și estul Munteniei; parţial restul reţelei pe măsura progresiei frontului spre vest. Pentru a se demonstra în ce măsură au prevalat transporturile sovietice faţă de cele române chiar în cazul transporturilor diviziilor române care se deplasau pe front, vom cita cazul Diviziei 21 Infanterie române. Astfel, această divizie care trebuia transportată din Muntenia în Ardeal în 93 trenuri a început transporturile la 2 septembrie și le-a terminat abia la 17 octombrie, adică după 45 zile.

2. Începând de la 21 noiembrie 1944, Înaltul Comandament Sovietic a preluat cu exclusivitate conducerea și organizarea tuturor transporturilor pe întreaga noastră reţea atât pentru transporturile militare, cât și pentru cele economice. Astăzi niciun vagon nu se mai poate mișca pentru a satisface o nevoie militară sau economică românească fără aprobarea prealabilă a împuternicitului șef VOSO al armatei sovietice.

IV. Executarea art. 7 (remiterea materialului de război al Germaniei și sateliţilor ei afl at pe teritoriul român)

1. Toate vasele fl otei germane și sateliţilor ei au fost predate.

2. S-a terminat adunarea în centrele de colectare a tuturor materialelor de război germane (a se vedea situaţiile din anexa nr. 2). Mare parte din aceste materiale au și fost primite de către delegaţii ruși. Numai pentru autovehiculele germane afl ate la trupele de pe front, Marele Stat Major român a cerut o amânare temporară a predării, arătând Comisiei de Control Aliată imposibilitatea în care se găsește de a le înlocui din lipsă de disponibilităţi.

V. ConcluziiDin analiza modului în care Înaltul Comandament

Român a îndeplinit clauzele militare prevăzute în Convenţia de Armistiţiu rezultă următoarele concluzii:

1. Aceste clauze au fost și sunt cu prisosinţă îndeplinite.

2. Ar fi just și logic ca recunoașterea acestui fapt să se traducă, cel puţin în dezvoltarea aplicării practice a Convenţiei de Armistiţiu prin: înlăturarea oricărei aprehensiuni sau suspiciuni; măsuri care, dacă nu pot pentru moment să ajute, dar cel puţin să nu stânjenească sau să micșoreze posibilităţile materiale și morale ale armatei române de a susţine și continua efortul său.

studii/documente

document 2017 1 (75) 53

Partea a II-a. Servituţi militare impuse în mod arbitrar în afară de prevederile

Convenţiei de Armistiţiu

Începând cu Protocolul impus la 26 octombrie 1944 și apoi prin dispoziţii ulterioare sau măsuri luate direct pe teren, Comisia Aliată (Sovietică) de Control a impus armatei române o serie de servituţi materiale care depășește prevederile Convenţiei de Armistiţiu și care au ca obiect: 1) statutul militar al ţării; 2) resursele în materiale și armament precum și posibilităţile de fabricare și repararea lor; 3) posibilităţile de transport. În cele ce urmează vom expune succesiv aceste trei categorii de servituţi arătând totodată și consecinţele lor asupra posibilităţilor noastre de a susţine efortul militar prevăzut de art. 1 al Convenţiei de Armistiţiu.

I. Servituţi asupra statutului militar1. Desfi inţări și demobilizări de M.U. Prin Protocolul

din 26 octombrie 1944 Înaltul Comandament Sovietic a impus:

a) desfiinţarea până la 1 decembrie 1944 a următoarelor comandamente și M.U. române: 1 comandament de armată; 2 comandamente de corp de armată; 1 comandament de corp de cavalerie; Comandamentul Trupelor Motomecanizate; 10 divizii de infanterie și munte; 1 divizie motomecanizată; 3 divizii cavalerie; b) demobilizarea și trecerea la efective de pace, stabilite de către Comisia Sovietică până la 1 decembrie 1944 pentru: 2 comandamente de corp de armată; 3 divizii de infanterie și munte.

Aceste obligaţii impuse Înaltului Comandament Român sunt în contradicţie cu litera și sensul nu numai al art. 1, dar cu întregul text al Convenţiei de Armistiţiu deoarece: în art. 1 se stipulează că România va pune la dispoziţie nu mai puţin de 12 divizii de infanterie cu mijloace suplimentare. Este deci o precizare a minimului de forţe cu care cooperăm și nici de cum o clauză limitativă a totalului de forţe militare pe care România poate să le aibă; în niciunul din celelalte articole din Convenţia de Armistiţiu nu există vreo stipulaţie relativă la obligaţia de a desfi inţa sau trece pe picior de pace anumite forţe.

Spre deosebire de Convenţiile de Armistiţiu cu Finlanda și Bulgaria, care conţin obligaţiile referitoare la demobilizări, Convenţia de Armistiţiu cu România nu impune astfel de obligaţii tocmai pentru motivul că însuși în cuprinsul art. 1, precum și art. 11 și 19 se recunoaște că România duce războiul contra Germaniei și Ungariei alături de Puterile Aliate.

În consecinţă, obligaţiile referitoare la demobilizări de unităţi sunt în contradicţie cu sensul art. 1 și următoarele, iar obligaţiile referitoare la desfi inţări de

M.U. sunt nu numai în contradicţie cu sensul articolelor citate, dar sunt obligatoriu mai grele chiar decât acelea impuse statelor care nu duc războiul contra Germaniei și Ungariei. În art. 1 se prevede ca scop al războiului la care cooperăm «a restaura independenţa și suveranitatea României». Ori între obligaţiile de desfi inţări și de demobilizări de unităţi și însăși acest scop există o contradicţie de sens. Trecând peste prevederile Convenţiei de Armistiţiu, Marele Stat Major – în urma dispoziţiilor Guvernului Român căruia i s-a impus de către Comisia de Control sub formă ultimativă desfi inţarea acestor M.U. și reducerea unităţilor din interior la efective scheletice – a executat întocmai prevederile Protocolului militar din 26 octombrie 1944.

2. Reducerea efectivelor părţilor sedentare. Comisia Aliată de Control a impus, prin adresa nr. V343 din 11 decembrie 1944, ca efectivele părţilor sedentare ale tuturor regimentelor să fi e reduse la un maximum de 250 oameni (inclusiv ofi ţeri și subofi ţeri). În afară de faptul că o astfel de servitute nu este prevăzută și nu decurge din niciuna din stipulaţiile Convenţiei de Armistiţiu și nici chiar din Protocolul militar, este important de precizat că reducerea prea mare a efectivelor părţilor sedentare a regimentelor face imposibilă asigurarea instrucţiei și completării prevederilor de pe front în condiţii satisfăcătoare. În aceste condiţii dacă măsurile impuse prin Protocolul din 26 octombrie 1944 nu loveau direct și imediat organica și puterea morală a trupelor de pe front, în schimb măsura impusă ulterior de a reduce efectivele părţilor sedentare vine să atingă direct și imediat posibilităţile de a alimenta în condiţii satisfăcătoare ca număr și instrucţie trupele de pe front. Din considerarea pierderilor suferite de armata română de la 23 august și până la 10 decembrie 1944 care se cifrează la: ofi ţeri 2.357; subofi ţeri 1.930; trupă 75.279; total 79.566 rezultă că pierderile în medie pentru o divizie, în aceste 4 luni au fost de: 168 ofi ţeri; 138 subofi ţeri; 5.377 trupă; total 5.683. Cum infanteriei îi revine un procent de circa 80% din aceste pierderi, iar 20% pentru celelalte arme, rezultă că media pierderilor unui regiment de infanterie pe o lună este de circa 350 oameni. Fiecare parte sedentară de regiment de infanterie trebuie să aibă gata în cazarmă, adică instruiţi, acești oameni și în plus efectivele necesare pentru a putea asigura gărzile pentru paza instituţiilor, întreprinderilor industriale și propriilor localuri și magazii, precum și personalul necesar gospodăriei interioare. Pentru aceste considerente Marele Stat Major a prevăzut în tabele ca efectiv total al unei părţi sedentare de regiment de infanterie 907 oameni. Marele Stat Major a studiat totuși efectivul minim până la care s-ar putea comprima o parte sedentară de regiment de infanterie, ajungând la

1 (75) 2017 document54

studii/documente

concluzia că acest efectiv minim nu poate depăși limita de 550 oameni. Sub acest minim strict necesar nu se mai pot alimenta unităţile de pe front cu oameni instruiţi și asigura în interior paza cazărmilor și industriilor ce lucrează pentru război.

3. Desfi inţarea părţilor sedentare ale Comanda-mentelor de Divizii. Tot prin adresa nr. V344 din 11 decembrie 1944, Comisia Aliată de Control a cerut desfi inţarea părţilor sedentare ale diviziilor de infanterie. Aceste organe asigurând conducerea părţilor sedentare ale tuturor regimentelor dintr-o divizie sunt indispensabile atât pentru legătura cu părţile active ale diviziilor respective și cu Marele Stat Major, cât și pentru controlul executării ordinelor și instrucţiunilor primite și al mersului instrucţiei. Minimul la care s-ar putea comprima efectivul unei părţi sedentare a comandamentului de divizie ar fi de: 4 ofi ţeri și 25 trupă. Plecarea pe front a comandanţilor de brigadă de artilerie, care în prezent se găsesc la P.S. divizie, se va executa de îndată ce se va termina organizarea și dotarea divizioanelor anticar și se vor obţine transporturile necesare.

4. Servituţi asupra numărului, organizării, efectivelor și funcţionării școlilor militare. Prin adresa nr. V363 din 14 decembrie 1944 Comisia de Control Sovietică în România a impus ca, începând de la data de 15 ianuarie 1945, să se reducă numărul școlilor de ofi ţeri și subofi ţeri activi și de rezervă de la 31 la 7, iar numărul elevilor de la 17.669 la 4.563, deci mai puţin: 24 școli și 13.106 elevi. Marele Stat Major, ţinând seama de reducerea aplicată întregii armate, a luat deja următoarele măsuri, care au fost comunicate Comisiei de Control Sovietică anterior cu adresa nr. 70325 din 5 noiembrie 1944: a) la data de 1 noiembrie 1944 s-au făcut următoarele reduceri, în urma cererii Comisiei de Control Aliată: numărul școlilor de ofi ţeri și subofi ţeri a fost redus de la 48 la 31; numărul elevilor a fost redus de la 23.852 la 17.669 adică cu 26%, lăsând la vatră toţi tinerii din ctg. 1946 și 1947 încorporaţi în vara anului 1944; b) în afară de această reducere și în ideea de a ajunge și cu reducerea în școli la un procent similar cu cel aplicat întregii armate, s-a prevăzut ca începând de la 1 mai 1945 (noul an școlar): numărul școlilor să fi e micșorat de la 31 la 19; numărul elevilor să fi e redus de la 17.669 la 11.788, ceea ce reprezintă încă o reducere de 33%.

În concluzie, reducerea aplicată la 1 noiembrie 1944 și propunerile pentru reducerile de la 1 mai 1945, reprezintă un procent de 59% (23.852 elevi înainte de 1 noiembrie 1944, faţă de 11.788 la 1 mai 1945), deci un procent de reducere mai mare decât cel aplicat armatei. Aceste cifre au rezultat din nevoia de a fi în măsură să putem acoperi lipsurile marilor unităţi de pe front, ţinând

seama de procentul pierderilor și de faptul că armata are astăzi majoritatea ofi ţerilor, subalterni în vârstă. Pentru justifi carea numărului de elevi necesar a exista în școli, se arată mai jos nevoile rezultate din pierderile suferite pe front în perioada de la 23 august la 10 decembrie 1944. Aceste pierderi sunt: 2.357 ofiţeri (din care 1.617 pierderi defi nitive, restul fi ind recuperabili) și 1.930 subofi ţeri (din care 1.352 pierderi defi nitive, restul fi ind recuperabili). Dacă pierderile pe front vor avea același ritm, într-un an s-ar ridica la aproximativ: 5.400 ofi ţeri și 4.500 subofi ţeri. Din totalul acestor pierderi, 80% revine infanteriei, adică 4.320 ofi ţeri și 3.600 subofi ţeri. Comisia de Control Sovietică impune în mod arbitrar să avem în școlile de infanterie: 890 elevi ofi ţeri activi și de rezervă și 1.550 elevi subofi ţeri activi și de rezervă (în doi ani de studii). Deci anual vor absolvi școala: 445 ofi ţeri și 775 subofi ţeri. Cu acest număr de ofi ţeri și subofi ţeri nu se poate acoperi decât 11% din pierderi de ofi ţeri și 22% din pierderi la subofi ţeri, în unităţile de infanterie. Numărul anual de ofi ţeri repartizaţi la regimentele de infanterie de pe front ar reveni câte 13 ofi ţeri pe an de regiment. Ori pentru acoperirea pierderilor la regimentele de infanterie de pe front, este necesar – faţă de pierderile totale ale infanteriei – câte 130 ofi ţeri pe an la fi ecare regiment. Alte inconveniente care ar mai rezulta prin reducerea numărului de elevi în școli, cerută prin adresa nr. V363 din 14 decembrie 1944 sunt: prin efectivele stabilite de Comisia de Control Sovietică nu s-ar putea menţine în școli nici efectivul elevilor anului I în întregime, iar elevii anului II ar trebui trimiși la unităţi. Faţă de elevii activi, statul român are obligaţia legală și morală de a-i promova ofi ţeri. În cazul că am fi nevoiţi ca o parte din elevii activi să fi e trimiși acasă, acum la mijlocul anului școlar, aceasta ar avea ca o consecinţă pierderea unui an din carieră, deoarece examenele la facultăţi sunt terminate, fapt care ar infl uenţa dezastruos asupra moralului acestor tineri și familiilor lor. De asemenea, ar infl uenţa asupra situaţiei materiale, ei fi ind zvârliţi din școală unde au intrat pe bază de examene și angajamente. Elevii anului II nu au o pregătire completă din cauza întreruperii cursurilor cu ocazia evenimentelor din toamna acestui an și a programului desfășurat pe doi ani și deci trebuie menţinuţi în școli până la 1 mai 1945.

În ceea ce privește școlile de ofi ţeri și subofi ţeri de rezervă tinerii cu studii liceale fac serviciul militar cu contingentul respectiv în școlile de ofi ţeri și subofi ţeri de rezervă, conform legii recrutării, iar numărul acestora este cel care rezultă din contingentul anual. Prin reducerea cerută de Comisia de Control Sovietică ar rezulta ca majoritatea acestor tineri să rămână neinstruiţi; legea le dă dreptul la toţi să fi e pregătiţi

studii/documente

document 2017 1 (75) 55

pentru a deveni ofi ţeri și subofi ţeri de rezervă. Numărul tinerilor care nu pot fi instruiţi în școli ar urma să fi e trimiși la regimente pentru satisfacerea serviciului militar, deoarece contingentul respectiv se găsește deja încorporat și încadrează unităţile operative. Prin această măsură s-ar crea o situaţie inechitabilă pentru această categorie de tineri, deoarece unii s-ar găsi în școli, iar majoritatea la unităţile unde nu pot obţine gradul la care le dă dreptul studiile și legea.

Comisia de Control Sovietică cere ca școlile să fi e contopite, cele de ofi ţeri cu subofi ţeri activi și de rezervă, ba chiar mai multe arme în aceeași școală – de exemplu administraţia la un loc cu medicii și veterinarii. Această contopire va întâmpina greutăţi fără soluţionare în funcţionarea școlilor din următoarele motive: fi ind mai multe categorii de elevi, ofi ţeri și subofi ţeri activi și de rezervă și din diferite arme, instrucţia acestora va fi făcută după programe diferite, ceea ce în mod practic este imposibil de realizat sub această conducere; școlile fi ecărei arme trebuie să dispună de materiale, poligoane, săli de instrucţie etc. caracteristice armei respective, ceea ce nu se poate realiza la o școală pentru mai multe arme; prin contopirea mai multor școli în una singură rezultă efective mai mari la unele școli pentru care nu dispunem de o cazarmă, astfel că școala să funcţioneze întrunită într-o singură localitate, acest fapt va îngreuna, de asemenea, conducerea școlii și instrucţia elevilor. Realizarea celor cerute de Comisia de Control Sovietică pentru reducerea numărului de școli și contopirea lor pe arme într-o singură școală sau mai multe arme într-o școală, este imposibil de realizat în timpul prevăzut cu actualele mijloace de transport, deoarece școlile sunt risipite pe întreg teritoriul ţării la mari distanţe.

În ceea ce privește Școala Superioară de Război se găsesc deja: 89 ofi ţeri din Armata de Uscat, 11 ofi ţeri din Aeronautică, 7 ofi ţeri din Marină și 39 ofi ţeri pentru Intendenţă, care au terminat cursurile anului I. Acești ofi ţeri trebuie să termine și cursurile anului II, care încep la 15 ianuarie 1945. Această serie de curs trebuie să termine cursurile școlii, deoarece în afară de această serie, școala nu va funcţiona până la sfârșitul războiului.

În concluzie, cu numărul de școli și efectivul fi xat de Comisia de Control Sovietică, se va pune Comandamentul Român în situaţia de a nu putea completa lipsurile și pierderile în ofi ţeri și subofi ţeri la diviziile afl ate pe front.

5. Desfi inţarea centrelor de instrucţie ale armatei. Prin adresa Comisiei de Control Sovietică nr. V387 din 19 decembrie 1944 ni s-a cerut: desfi inţarea tuturor centrelor de instrucţie ale armatei până la 1 ianuarie 1945; instrucţia să se facă la regimentele de marș. O astfel de măsură ar priva armata română de sursa fi rească

și indispensabilă care produce și întreţine instrucţia cadrelor și specialiștilor ei. Nu se poate concepe o armată pe front fără centre de instrucţie în interior. Trebuie să trimitem pe front personal instruit și antrenat, căci astfel am furniza numai carne de tun. Specialiștii cei mai de preţ se formează în centrele de instrucţie unde se dispune de toată aparatura și personalul didactic necesar specialităţii respective, poligoane, material etc. Instrucţia ofi ţerilor și subofi ţerilor activi și de rezervă se completează prin diferitele cursuri speciale în aceste centre. Învăţămintele câmpului de luptă se valorifi că în centre și de acolo se difuzează. În regimentele de marș nu există timpul și posibilităţile materiale de a se face aceasta. În centrele de instrucţie sanitară, veterinară se completează pregătirea medicilor, veterinarilor produși la facultăţile civile, pentru operaţiile necesare medicilor militari. Aceasta evident nu se poate face la regimentele de marș. În centrele de instrucţie ale apărării contra gazelor se formează cadrele specializate pentru apărarea contra gazelor. Se poate face această instrucţie în regimentele de marș? Nimeni nu ar putea garanta în mod sigur că până la urmă nu se va dezlănţui și războiul chimic și ca urmare, nu se poate desfi inţa în mod preconceput această instrucţie numai în armata română. Ofi ţerii, subofi ţerii și trupa care au dreptul legal de a se reabilita, fac parte din toate contingentele. Înainte de a fi trimiși pe front, instrucţia lor trebuie revăzută după programe speciale. Acest lucru nu se poate face la părţile sedentare și nici în regimentele de marș. Unităţile trebuie organizate, dotate, încadrate de un centru special. În cele 4 regimente de marș nu se pot forma infanteriști de toate specialităţile, artileriști, pionieri, transmisioniști etc. și ca urmare desfi inţarea centrelor de instrucţie nu ar putea fi acoperită cu soluţia de a trece sarcina acestor centre asupra regimentelor de marș.

6. Reduceri de efective și servituţi asupra organizării trupelor de grăniceri. Prin adresa nr. V242 a Comisiei Sovietică de Control din 24 noiembrie 1944 ni s-a impus atât reducerea efectivului trupelor de grăniceri, cât și modifi carea structurii organice și de încadrare a acestor trupe destinate pentru paza și poliţia frontierelor. Aceste servituţi nu numai că nu se încadrează în niciuna din obligaţiile statuate prin Convenţia de Armistiţiu, dar ele sunt într-o categorică contradicţie cu prevederile: Art. 1 care precizează că: România duce războiul contra Puterilor Aliate împotriva Germaniei și Ungariei, cu scopul de a restaura independenţa și suveranitatea României… ori impunerea unor măsuri referitoare la reducerea efectivelor existente și la organizarea grănicerilor care asigură paza și poliţia teritoriului ţării reprezintă atingeri aduse direct atât suveranităţii, cât și independenţei; Art. 17 care precizează că:

1 (75) 2017 document56

studii/documente

organele administrative românești se obligă să aducă la îndeplinire, în interesul restabilirii păcii și securităţii, instrucţiunile și ordinele Înaltului Comandament Aliat (sovietic), date de către el în scopul de a asigura execuţia condiţiilor de armistiţiu. Între obligaţia pe de o parte de a executa pe teren îndeplinirea condiţiilor de armistiţiu și servitutea ce se impune acum, pe de altă parte de a se reduce efectivele existente ale unui element al puterii de execuţie românești: grănicerii, este de asemenea o contradicţie. Servituţile ce s-au impus trupelor de grăniceri nu ar putea deriva în niciun fel nici chiar din Protocolul ce ne-a fost impus la 26 octombrie 1944. Efectivele fi xate prin adresa sus citată sunt sensibil sub existentul de azi. Astfel: existentul la 15 noiembrie 1944 – 32.758; efectiv impus – 27.300; diferenţa – 5.358. Dacă se are în vedere situaţia actuală a teritoriului ţării când: multiplele necesităţi și difi cultăţi economice impuse de asigurarea efortului de război al ţării; restabilirea și reorganizarea autorităţilor administrative în teritoriul eliberat; M.U. din interior în mare parte desfi inţate, iar cele rămase sunt la efective sub cele normale de pace; cadrul poliţiei cerut și el de a fi micșorat, reducerea efectivelor la trupele de grăniceri este cu atât mai sensibilă și mai dăunătoare însuși interesului ce avem de a putea executa în cele mai bune condiţii clauzele armistiţiului și asigurarea efortului nostru pentru războiul comun. De altfel, tocmai pentru a satisface aceste nevoi, studiile întocmite de către comandamentul respectiv au arătat că ar fi necesar, nu să micșorăm efectivele grănicerilor ci să le majorăm la 43.086. În aceste condiţii, diferenţele dintre efectivele impuse prin adresa sus citată și acelea necesare astăzi sunt și mai sensibile. În fi ne este important de semnalat că în adresa nr. V242 la Cap. III se prevede că: „Pe frontiera sovieto-română (când va fi dată permisiunea pentru restabilirea serviciului de pază al frontierei) să se disloce a patra brigadă…”. Ori, art. 4 din Convenţia de Armistiţiu precizează următoarele: „Se restabilește frontiera de stat între URSS și România stabilită prin Acordul sovieto-român din 28 iunie 1940”. În consecinţă, restabilirea serviciului de pază al frontierei, nu ar fi condiţionată sau amânată, de necesitatea unor acorduri ulterioare care nici până azi nu au fost iniţiate.

7. Servituţi impuse marinei de război române. Toată marina noastră de război lucrează sub Comandament, pavilion și cu echipaje sovietice, deși o astfel de obligaţie nu este prevăzută de Convenţia de Armistiţiu și este în contradicţie cu sensul art. 1 care prevede că operaţiile militare din partea forţelor române, inclusiv forţele navale, împotriva Germaniei și Ungariei vor fi puse sub comanda generală a Înaltului Comandament Sovietic.

8. Concluzii asupra servituţilor suplimentare impuse statutului militar al armatei române: a) servituţile impuse prin depășirea Convenţiei de Armistiţiu de către Comisia Sovietică, nu numai că ating întreaga structură organică a armatei, dar anihilează însăși posibilităţile ei fundamentale de a susţine cu oameni instruiţi și cu moralul neatins efortul militar acceptat și recunoscut prin art. 1 al Convenţiei de Armistiţiu; b) aceste servituţi, care reprezintă o contradicţie cu sensul și litera Convenţiei de Armistiţiu, se traduc în ordinea materială prin următoarele consecinţe: cu unităţi de interior reduse la efective scheletice nu se poate asigura paza instalaţiilor și depozitelor militare destinate a întreţine consumul frontului; cu părţi sedentare și școli militare reduse sub nevoile minime nu se pot produce oameni instruiţi necesari înlocuirii pierderilor de pe front; cu centre de instrucţie desfi inţate nu se poate asigura instrucţie și dezvoltarea instrucţiei cadrelor și specialiștilor în armată. Însumarea acestor consecinţe poate duce la situaţia de a se pune Înaltul Comandament Român, un scurt timp, în imposibilitatea să asigure alimentarea efortului operativ prevăzut de art. 1 al Convenţiei de Armistiţiu. Aceasta constituie o problemă de o capitală importanţă și de o mare urgenţă pe care Marele Stat Major ţine să o supună spre apreciere și aviz domnului președinte al Consiliului de Miniștri; c) această contradicţie materială care există între obligaţia prevăzută în Convenţia de Armistiţiu de a duce războiul cu minim de forţe precizat și pe de altă parte servituţile suplimentare care conduc după cum am arătat la anihilarea posibilităţilor de execuţie, prezintă unele repercusiuni fi rești și în ordinea morală. O unitate ale cărei pierderi sunt înlocuite cu oameni și cadre insufi ciente și ca număr, va avea un moral scăzut. O armată care după 4 luni de cooperare și jertfe comune pe front alături de altă armată străină, nu ar putea avea un moral ridicat dacă ar ști că baza sa organică din ţară este suprimată de către însăși tovarășa sa de luptă și dacă ar ști că grănicerii săi nu au căpătat însă permisiunea să se instaleze pe frontierele pentru care luptă, iar administraţia românească nu s-a instalat pe teritoriul a cărui recucerire reprezintă însăși scopul pentru care a luptat și luptă mai departe; d) tot în ordinea morală credem că este deosebit de important să semnalăm în plus următoarele: moralul armatei fi ind organic legat de situaţia din ţară nu s-ar putea omite efectul pe care l-ar produce asupra populaţiei desfi inţările de unităţi ale armatei și consecinţa în timp a acestei desfi inţări cu staţionările de lungă durată ale M.U. sovietice pe teritoriu. Un număr de circa 50.000 oameni luaţi din Moldova după data de 24 august 1944 și deţinuţi încă și azi de armata sovietică fără a avea calitatea legală de

studii/documente

document 2017 1 (75) 57

prizonieri de război constituie de asemenea un fapt dăunător moralului, pe care nu-l putem omite. Este destul de difi cil de a se putea explica clar situaţia dintr-o familie românească în care în timp ce unul dintre fi i săi este deţinut în astfel de condiţii de armata sovietică, celălalt luptă alături de trupele sovietice în Ungaria. În fi ne este important de semnalat faptul că de mai bine de 2 luni operaţiile trupelor noastre nu mai sunt menţionate în niciun fel în comunicatele Înaltului Comandament al Armatei Sovietice; e) Marele Stat Major român crede că ar fi just și logic ca luându-se în considerare jertfele aduse și difi cultăţile pe care le-a învins armata română în aceste 4 luni de cooperare, să producă din partea Înaltului Comandament Sovietic acea comprehensiune și încredere care să înlăture toate contradicţiile materiale și morale semnalate mai sus.

II. Servituţi asupra armamentului, materialelor, posibilităţilor de fabricaţie și reparaţie

1. Autovehicule. Art. 12 din Convenţia de Armistiţiu prevede obligaţia pentru guvernul român ca în termenele indicate de către Comandamentul Aliat (Sovietic) să restituie către URSS în bună stare toate valorile și materialele luate de pe teritoriul ei, în timpul războiului, aparţinând statului, organizaţiilor publice și cooperative, întreprinderilor, instituţiilor sau cetăţenilor particulari și anume a utilajului fabricilor și uzinelor, locomotive, vagoane de căi ferate, tractoare, autovehicule, monumente istorice, valori de muzeu și orice alte bunuri. După ordinele Comisiei de Control Sovietică operaţia executată în interior a dus la strângerea unui total de 853 autovehicule din care au fost acceptate și predate defi nitiv 309 autovehicule. De pe front urmează a se mai preda încă 206 autovehicule, operaţie cerută a se amâna temporar din cauza lipsei de disponibilităţi pentru înlocuire. Cu toate că aceste trupe sovietice au ridicat direct de la unităţile armatei române 2.066 autovehicule după cum se arată în tabelul anexă nr. 3. La aceasta se mai adaugă încă 453 autovehicule predate cu forme, precum și un număr de mașini ridicate în mod forţat de la particulari de pe teritoriu, pentru care armata nu are azi nicio evidenţă. În concluzie, în aceste condiţii: autovehiculele sovietice prevăzute a fi restituite prin art. 12 din Convenţia de Armistiţiu au fost de 3 ori compensate; aceasta reprezintă o servitute materială impusă în plus armatei române și care este cu atât mai mult resimţită cu cât stocul de autovehicule și de piese de schimb este foarte redus și uzat și cu cât operaţiile se duc la distanţe mai mari și se prelungesc în timp.

2. Armament. Deși nici în litera și nici în sensul art. 12 din Convenţia de Armistiţiu nu se poate înscrie în niciun fel obligaţia noastră de a remite armamentul de provenienţă rusă, fi indcă nu ar fi fost niciun motiv că dacă s-ar fi cerut

aceasta, să se fi prevăzut termenul expres de „material de război” sau „armament” așa cum s-a prevăzut la art. 7, totuși Comisia Sovietică de Control a pretins ca acest armament să fi e predat în totalitate în bună stare și împachetat până la 1 ianuarie 1945 în punctele București, Craiova, Roșiori, Galaţi, Ploiești, Sibiu, Timișoara și Constanţa. Acest armament de origine rusă are următoarele provenienţe: armamentul rus capturat în 1918 din care o parte provine din schimbul făcut cu polonezii contra tunuri franceze (tabel anexa nr. 4); armament rus cumpărat de la germani în actualul război (tabelele anexă nr. 5 și 6); armament capturat de trupele noastre în războiul din 1941-1944 (mai puţin numeros). Executarea unei astfel de servituţi care depășește în mod categoric prevederile Convenţiei de Armistiţiu ar aduce consecinţe foarte grave asupra posibilităţilor noastre de dotarea și alimentarea forţelor de cooperare prevăzute în art. 1 din Convenţia de Armistiţiu, dacă se ia în considerare cuantumul și repartiţia acestui material arătat în tabelele anexă nr. 7 și 8. În adevăr, problemele ce s-ar ridica în acest caz ar fi : înlocuirea armamentului portativ rus de la trupele de pe front cu material român s-ar traduce prin înlocuirea în totalitate la Divizia 6, artileria și serviciile pentru restul M.U. și în totalitate pentru formaţiunile de etape. Pentru tunurile anticar nu există nicio soluţie: dotarea elementului de interior (unităţile de marș, cele 3 divizii din interior, grănicerii, școlile și centrele de instrucţie) cu alt armament; după aceste înlocuiri, stocurile ce ar mai rămâne nu ar mai putea satisface alimentarea frontului pentru înlocuirea pierderilor și uzurii; dotarea celorlalte elemente de pe teritoriu (pompieri, jandarmi, stabilimente) ar impune recurgerea la armamentul vechi de calibre variate (6,5-8 mm) de calitate inferioară și pentru care se dispune de o prea mică cantitate de muniţie (a se vedea anexa nr. 9); situaţia ar fi și mai gravă pentru artilerie la care nu ar mai fi posibil să se facă nici înlocuirile reclamate de uzura foarte înaintată a materialului.

3. Material de apărare contra gazelor. După cum se arată în tabelul anexă nr. 10 restituirea măștilor ruse de captură ar antrena un defi cit de 57.000 imposibil de acoperit, deoarece în interior nu mai avem nimic cu care să le putem completa.

4. Material de război român rămas și azi în Moldova. Ca urmare a dezarmărilor făcute de către trupele sovietice după data de 24 august 1944 în Moldova, când starea de război încetase atât în fapt, cât și în drept (art. 1 din Convenţia de Armistiţiu recunoaște această încetare la 24 august, ora 4) o parte din materialul de război român a rămas pe teren în acea regiune. Deși în urma unei înţelegeri între Comandamentul Sovietic și Marele Stat Major român s-a organizat strângerea

1 (75) 2017 document58

studii/documente

acestui material (din care o parte a fost ridicat și expediat de către forţele sovietice în URSS), operaţie care a durat 2 luni, totuși din ordinul Frontului II Ucrainean s-a oprit ridicarea și transportul acestui material. Consecinţa acestei servituţi suplimentare este că se răpește armatei noastre posibilităţile de înlocuire a materialului de artilerie pe front.

5. Reducerea și chiar anihilarea posibilităţilor proprii de fabricaţie și reparaţia materialului de război Cu o industrie proprie insufi cientă, cu un stoc foarte precar de materii prime și având un material de război cu uzură înaintată, susţinerea efortului nostru militar este serios atinsă prin servituţile (cereri și preluări) impuse de Comandamentul Sovietic industriilor noastre fără a ţine seama de nevoile armatei române și fără a stabili o proporţie echitabilă. Cităm ca exemplificare: a) Ocuparea industriei textile și de pielărie cu comenzi pentru armata sovietică, în așa măsură încât nu mai poate lucra nimic pentru armata română. S-au predat astfel sau se confecţionează pentru Comandamentul Sovietic: 500.000 per. bocanci; 700.000 dm piele box; 1.000.000 dm piele bizon; 120.000 kg talpă; 80.000 kg branţuri; 1.000.000 mosorele aţă; 50.000 rânduri echipament valent; 400.000 m postav. Aceasta înseamnă: toată producţia de bocanci pentru armata română pe 8 luni; cota civilă pe timp de 4 luni; 45% din fi rele necesare armatei române; 50% din postavul armatei române; b) ocuparea marii industrii metalurgice cu comenzi pentru Comandamentul Sovietic. Astfel, Uzinele Reșiţa care au livrat până în luna noiembrie 186 tunuri anticar 75/43, în luna decembrie n-au mai livrat nimic și au luat măsura să treacă tot restul comenzilor altor uzine – care nu sunt utilate pentru această fabricaţie din cauza prea multor comenzi de la Comandamentul Sovietic; c) ocuparea arsenalelor și atelierelor armatei române cu reparaţii pentru armata sovietică. Astfel, la Arsenalul Sibiu procentul de reparaţii admis de delegaţii Comandamentului Sovietic este de la 8 la 1 în favoarea armatei sovietice și nici aceasta integral respectat. Faţă de starea în care se afl ă armamentul român, procentul e cu totul neînsemnat; d) ocuparea capacităţii de reparare a autovehiculelor cu reparaţii ale armatei sovietice. Astfel: cele mai mari (4) ateliere particulare lucrează exclusiv pentru armata sovietică; în celelalte s-a admis un procent teoretic de 10% pentru noi; din toate batalioanele de reparaţii, unul singur lucrează pentru noi, restul pentru armata sovietică atât la mașinile proprii aduse de pe front, cât și la cele ce trebuie înapoiate conform art. 12 din Convenţia de Armistiţiu.

6. Insufi cienta distribuţie și circulaţie a carburanţilor provoacă încetinirea și chiar sistarea producţiei de armament și muniţii românești. Astfel, producţia lunară

de muniţii de infanterie 7,92 și 9 mm este în continuă scădere: august – 3.150.000; septembrie – 965.500 faţă de un debit normal de 12.500.000; octombrie – 804.000. Din lipsa de carburanţi Pirotehnia Sadul și Uzinele Copșa Mică-Cugir (unde se fabrică pușca mitralieră și pistolul-mitralieră) vor înceta lucrul.

7. Ridicarea de către Comandamentul Sovietic a unor materiale strict indispensabile armatei române și care azi nu mai pot fi procurate. Recent s-a predat Comandamentului sovietic o importantă cantitate de material sanitar care reprezintă 50% din stocul total al armatei române. Unele medicamente au fost luate în totalitate (cum de exemplu toată novocaina 22 kg), deci nicio anestezie necesară operaţiilor chirurgicale nu se vor mai putea face. Toată producţia de cauciucuri a fabricii Banloc a fost blocată de Comandamentul Sovietic, iar stocurile gata fabricate au fost luate forţat anterior. Ca urmare, printre altele, este important să semnalăm că armata română n-a putut face mobilizarea a câtorva sute de motociclete noi pentru trupe, din cauza lipsei de cauciucuri. De altfel, în cele din urmă chiar și aceste motociclete au fost luate tot de către Comandamentul Sovietic.

8. Transmisiuni. Cu toate intervenţiile făcute de către Comandamentul Transmisiunilor, Direcţia Generală PTT și SART, cu toate asigurările date, armata sovietică continuă procedeul de a lua circuitele strângând sârma și echipamentele de pe traseu. Aceasta fără nici măcar a anunţa în prealabil autorităţile române de resort. Aparate telegrafo-telefonice aparţinând unităţilor operative române au fost uneori ridicate de către elementele armatei sovietice fără a da cel puţin dovada scrisă în schimb. O parte din reducerea actuală a materialului de transmisiuni care se resimte la trupele noastre de pe front se datorează faptului că echipamentul de transmisiuni al armatei noastre din Moldova a fost ridicat și deţinut de către ruși după data de 24 august 1944. Unele unităţi sovietice au ridicat din depozitele românești și uneori chiar din trenurile în care se găseau îmbarcate, materialele de transmisiuni pentru a fi trimise pe front, destinate pentru dotarea trupelor române (cazul materialelor ridicate din Depozitul Sibiu și Mogoșoaia și cazul grupurilor electrogene, expediate cu trenul de la Deva și ridicate din tren de unităţile sovietice).

9. Concluzii: a) servituţile suplimentare impuse de către Comisia de Control Sovietică asupra materialului de război al armatei române și asupra mijloacelor ei de a-l repara și întreţine, constituie nu numai o depășire a stipulaţiilor Convenţiei de Armistiţiu, dar și o contradicţie. Această contradicţie este evidentă prin faptul că acele servituţi privează armata română

studii/documente

document 2017 1 (75) 59

de posibilităţile ei proprii de a susţine efortul militar prevăzut de art. 1 din Convenţia de Armistiţiu; b) dacă în general chiar Marile Puteri nu pot pe baza exclusivă a propriilor resurse să satisfacă toate cerinţele efortului de război, cu atât mai mult, armata română care dispune de un material cu o uzură înaintată, de o industrie proprie insufi cientă și de stocuri materiale precare, are neapărată nevoie de a nu i se ridica propriul ei material și de a nu i se micșora propriile ei posibilităţi de reparaţie și întreţinere; c) într-un război de material cum este cel actual, armata română care în această fază este redusă exclusiv la propriile ei resurse și care are deja lipsuri sensibile în materiale, nu ar putea fi deposedată de aceste resurse fără ca prin aceste servituţi să nu se resimtă aspectul unei dezarmări progresive; d) consecinţele acestei servituţi injuste și contrare Convenţiei de Armistiţiu se pot traduce într-un timp foarte scurt prin imposibilitatea de a se mai alimenta în condiţii satisfăcătoare acţiunea forţelor noastre în războiul comun. Această micșorare a valorii focului și întregului echipament al forţelor noastre angajate ar duce în mod ineluctabil la nedorite consecinţe morale; e) pe temeiul celor mai sus expuse, credem că renunţarea din partea Comisiei Aliate de Control, la aceste servituţi materiale suplimentare și contradictorii, constituie o nevoie pentru noi pe cât de urgentă pe atât de echitabilă.

III. Servituţi asupra mijloacelor și posibilităţilor de transport

1. Întocmirea programului de transport pe căile ferate române exclusiv de către Comandamentul Sovietic, fără o colaborare cu organele militare române și RACFR are ca rezultat: nu se lasă libertate Direcţiei Generale a Căilor Ferate Române care cunoscând caracteristicile reţelei de căi ferate și a materialului rulant și uman în condiţii locale, specifi ce ţării, este în măsură să exploateze întreaga capacitate a reţelei feroviare; nu se utilizează toată capacitatea reţelei care în condiţiile normale ar putea executa 55.000 tren km zi, ceea ce ar echivala cu încărcarea și transportul a 3.000 vagoane zilnic. În condiţiile actuale, cu toate că locomotivele fac acest număr de tren km zi, nu s-au încărcat și transportat în primele 2 decade ale lunii decembrie 1944 decât media de 1.545 vagoane/zi.

2. Această reducere cu 50% a capacităţii reţelei se datorează următoarelor cauze: a) scăderea vitezei comerciale a trenurilor de la 250-300 la 70-100 km zi ca o consecinţă a următorilor factori: împingerea a mai multor trenuri decât permite capacitatea unei secţiuni ceea ce produce descompunerea trenurilor și așteptări prelungite (exemplu în anexa nr. 11); opriri îndelungate pentru triere în zonele Timișoara – Arad; nerespectarea tonajului și numărului de osii în compunerea trenurilor;

b) imixtiunea organelor sovietice în funcţionarea normală a reţelei prin luarea transmisiunilor, dispoziţii locale contrare programului, presiuni asupra personalului CFR (ameninţări, loviri, împușcări) și opriri de trenuri pe linie curentă; c) încărcarea vagoanelor goale ce se înapoiază de pe front cu materiale de captură, pe care Comandamentul Sovietic le transportă la Adjud, Mărășești, Galaţi și Constanţa pentru transbordare. Aceasta face ca aducerea acelor vagoane pentru noi încărcări cu trupe sau materiale destinate frontului, încărcări ce se fac în altă parte, să mărească rulajul vagoanelor cu cel puţin 48 ore.

3. Din ţară se pot obţine pentru RACFR 80.000 tone cărbuni lunar, din care 20.000 tone se trimit în Ungaria. Restul este mult sub nevoi și ca urmare: rezerva de cărbuni a scăzut astăzi de la 15 zile cât exista înainte, la 2 zile; s-au redus foarte mult numărul trenurilor de călători, coletărie rapidă și marfă. Marele Stat Major și RACFR au adus de mai multe ori la cunoștinţa organelor sovietice de transport din România (VOSO) această chestiune.

4. Consecinţe asupra transporturilor militare române. După cum s-a arătat la pct. 1, RACFR ar putea transporta, în condiţii normale, 3.000 vagoane/zi, totuși actualmente nu se realizează decât circa 1.545 vagoane/zi. Înaltul Comandament Sovietic a cerut pentru transporturile sale 1.600 vagoane/zi, afectând din acestea teoretic 250 vagoane/zi, pentru transporturile militare române. În mod practic, între 21 noiembrie și 20 decembrie vagoanele puse la dispoziţia armatei române și care au fost programate prin VOSO au atins media zilnică de 100. Ca urmare a acestei reduceri s-a ajuns ca transporturile militare române restante, deși au fost programate, să se cifreze la 15.051 vagoane din care: 2.968 vagoane destinate nevoilor trupelor de pe front; 12.083 vagoane necesare satisfacerii nevoilor militare din interior (a se vedea anexa nr. 12). Consecinţele acestor restanţe, în reducerea posibilităţilor de a alimenta efortul militar românesc se pot exemplifi ca prin următoarele cazuri: a) slaba putere anticar a unităţilor: materialul greu anticar nu a putut fi dus la timp la unităţi, căci deși s-a cerut programarea la 25 octombrie, transporturile au fost programate abia la 21 noiembrie 1944; cea de-a doua baterie organizată la PS nu poate fi dusă la M.U. de pe front, deoarece până acum nu s-a putut transporta material de la fabrici la organele de mobilizare; materialul anticar greu rămas în Moldova nu a fost adus decât la 13 decembrie la Târgoviște, așa încât nu poate fi întrebuinţabil și trimis la trupe în cursul lunii februarie; b) completările efectivelor și a pierderilor nu se pot face la timp, din care cauză unele unităţi riscă să nu mai poată fi refăcute pe front. Completări pentru

1 (75) 2017 document60

studii/documente

Diviziile 2, 3 și 11 Infanterie, 2 Munte și 9 Cavalerie așteaptă programarea, ca și bateriile de marș ale tuturor diviziilor; c) M.U. care se transportă cu căile ferate ajung pe front pe bucăţi și nu pot fi întrebuinţate în scopul în care se duc. Din Divizia 10 Infanterie programată între 27 noiembrie și 6 decembrie au plecat până la 18 decembrie numai 7 trenuri din 27.

5. Consecinţele asupra transporturilor necesare economiei ţării și RACFR. Deși aceste transporturi ar putea benefi cia teoretic de 1.400 vagoane/zi totuși, practic, în decada 10-19 decembrie 1944 s-au realizat încărcarea și transportul a 800 vagoane pe zi (au fost suspendate încărcările militare pentru front) din care: 220 vagoane/zi au transportat cărbuni; 160 vagoane/zi au transportat coletărie; 200 vagoane/zi au transportat regie CFR; 220 vagoane/zi au transportat economice. În aceste condiţii nu se mai poate satisface necesarul industriilor de război, Regiei CFR și alimentării populaţiei. Dificultăţile mai sus expuse, scăderea continuă a stocului de cărbuni și anotimpul vor micșora și mai mult posibilităţile ce ni se lasă în transporturile feroviare și aceasta ar putea duce la înfometarea anumitor regiuni, sistarea industriilor de război și la imposibilitatea reaprovizionării la timp a forţelor române de pe front.

6. Concluzii. a) exploatarea cu exclusivitate a reţelei feroviare române de către Comandamentul Sovietic, fără o colaborare cu organele militare române și ale Regiei CFR duce la pierderea unei mari părţi din posibilităţile reţelei. Neutilizarea acestei părţi are ca urmare imposibilitatea pentru noi de a acoperi alimentarea efortului nostru de război și al vieţii economice acestei ţări. O astfel de aplicare a art. 3 din Convenţia de Armistiţiu constituie o servitute contrară prevederilor acelei convenţii. Într-adevăr art. 3 din Convenţia de Armistiţiu prevede pentru noi obligaţia de a asigura „înlesniri” pentru libera mișcare pe teritoriul nostru a forţelor sovietice și ale celorlalţi aliaţi. Anexa acestui articol prevede punerea la dispoziţia Înaltului Comandament Aliat (Sovietic) pentru deplina folosinţă, printre altele și a mijloacelor de comunicaţii. Dar „deplina folosinţă” este ca formă și ca fond în contradicţie cu reducerea capacităţii reţelei feroviare la care s-a ajuns prin excluderea organelor militare române și ale Regiei CFR de la organizarea acestei exploatări; b) servitutea suplimentară creată astfel în practică de către Comandamentul Sovietic este în contradicţie cu art. 1 din Convenţia de Armistiţiu prin care se precizează că România duce războiul alături de Puterile Aliate cu un cuantum de forţe al cărui minim este precizat și cu scopul de a restaura independenţa și suveranitatea sa. Între aceste obligaţii care implică transporturi și pe de

altă parte măsuri care duc la imposibilitatea efectuării acestor transporturi este o contradicţie categorică. Oricare ar fi interpretarea care s-ar da expresiei „deplina folosinţă” din anexa nr. 3, ea nu ar putea fi în niciun caz opusă obligaţiei de la art. 1 fără ca această contradicţie să subziste; c) soluţionarea cât mai grabnică a unei colaborări comprehensive între Înaltul Comandament Sovietic și organele respective române pentru a se putea ajunge la: utilizarea raţională a întregii capacităţi a reţelei noastre; a se organiza un plan de transport care să satisfacă și necesităţile alimentării efortului militar și al vieţii ţării noastre constituie una dintre problemele cele mai importante care condiţionează însăși posibilităţile noastre de a satisface efortul militar prevăzut la art. 1 din Convenţia de Armistiţiu.

Concluzii generale

1. Clauzele militare prevăzute în Convenţia de Armistiţiu au fost și sunt cu prisosinţă executate de către Înaltul Comandament Român. Străduinţele depuse, greutăţile învinse de către armata română și jertfele ei de până acum constituie o contribuţie remarcabilă adusă în războiul comun și ar fi logic ca ele să conducă la o comprehensiune, o încredere și chiar un ajutor din partea Marilor noștri Aliaţi. Este cunoscut că niciuna din Marile Puteri beligerante nu se poate satisface în susţinerea efortului de război numai exclusiv pe baza propriilor resurse. Aceasta este cu atât mai mult valabil pentru armata română.

2. Cu toate acestea, servituţile militare suplimentare impuse în mod arbitrar și în contradicţie cu litera și sensul Convenţiei de Armistiţiu, de către Comisia Sovietică de Control au, după cum am arătat, drept consecinţe reducerea până la anihilare a posibilităţilor materiale și morale de a alimenta efortul trupelor noastre în personal instruit, material de război și transport. Aceste servituţi coroborate cu marea uzură în material și oameni pe care o reclamă războiul modern și cu mijloacele foarte limitate de care dispunem, îmbracă astfel aspectul unei desfi inţări și dezarmări progresive a armatei române.

3. Între aceste situaţii pe care le creează acele servituţi suplimentare și obligaţia militară fundamentală prevăzută la art. 1 din Convenţia de Armistiţiu (a duce războiul alături de Puterile Aliate cu o cantitate de forţe precizată în scopul de a restaura independenţa și suveranitatea) există o contradicţie fl agrantă. Nu este nici just și nici posibil ca pe de o parte să se ceară un efort de război determinat, iar pe de altă parte, să se răpească sau să se anihileze mijloacele de a-l furniza. Cum această problemă este de o importanţă capitală care depășește

studii/documente

document 2017 1 (75) 61

cadrul strict militar și cum ea trebuie soluţionată din timp, Marele Stat Major o supune pentru apreciere și aviz domnului președinte al Consiliului de Miniștri.

4. Soluţionarea acestei probleme prezintă un deosebit caracter de urgenţă, nu numai sub raportul importanţei și gravităţii consecinţelor ei, dar și prin modalităţile în care diversele servituţi suplimentare ne sunt aproape zilnic impuse. Termenele fi xate pentru execuţia lor de către Comisia Sovietică de Control sunt atât de scurte, încât majoritatea operaţiilor ce le antrenează nu ar putea fi efectuate în timpul prescris. Adeseori aceste servituţi se găsesc într-o contradicţie materială care pun Marele Stat Major în imposibilitatea absolută de a le executa. Astfel spre exemplu, pe de o parte se cer reorganizări de unităţi și predări de materiale, iar pe de altă parte nu se dau transporturile pe căile ferate necesare execuţiei. În aceste condiţii se creează un sistem în care ori de câte eforturi am face, este cu neputinţă de a nu fi pasibili de acuzaţia că nu executăm „Convenţia de Armistiţiu”.

5. În fine, soluţionarea problemelor create de servituţile suplimentare va înlătura și aspectul atât de contradictoriu și injust pe care-l prezintă azi armata

noastră, care în timp ce luptă pe front este supusă, pe propriul ei teritoriu la izvoarele care o alimentează material și moral la un tratament de captură, desfi inţare și chiar ocupaţie. Latura morală a acestui aspect nu ar putea fi omisă dacă se are în vedere că forţa combativă a unei armate este intim legată de regimul la care este supus propriul ei teritoriu și spate.

6. Ridicarea și clarifi carea unor astfel de probleme izvorăște tocmai din dorinţa noastră de a executa cât mai efi cient clauzele militare ale Convenţiei de Armistiţiu și în speţă clauza fundamentală (art. 1). Străduinţele și eforturile noastre în cele 4 luni de cooperare în războiul comun al Naţiunilor Unite, credem că vor putea să ne asigure din partea Comisiei Aliate de Control toată înţelegerea și echitabila lor soluţionare.

p. Șeful Marelui Stat MajorGeneral adjutant S. Mardari

p. conformitate Șeful Biroului Convenţii Militare (SS indescifrabil)3

♦♦♦Anexa nr. 2

SITUAŢIAmaterialelor de capturi germane (art. 7) colectate la Centrele de Strângere

ale Corpurilor Teritoriale, în vederea predării către delegaţii Comisiei Aliate de Control4

I. ArmamentPușt i – 14 .244; pușt i-mit ra l ie re – 621;

mitraliere – 402; pistoale-mitralieră – 441; pistoale și revolvere diferite – 5.944; brandturi diferite – 77; tunuri a.c. – 59; tunuri și obuziere diferite – 50; tunuri A.A. diferite – 48.

II. Vehicule autoTurisme – 214; autocamioane – 323; scule și piese

auto – 30 vag.III. EchipamentMantale – 7.633; vestoane – 18.363; pantaloni –

12.233; cămăși – 27.043; izmene – 17.503; bluze – 16.764; chiloţi dif. – 32; ciorapi – 7.867; pături – 13.253; stofă metri – 8.986; echipament divers – 30 vag.

IV. SubzistenţeSurogat cafea – 15.499 kg.; zmeură congelată – 80.800

kg.; marmeladă – 5.746 kg.; zahăr – 8.327 kg.; conserve

diferite – 62.000 cutii; ţigări diferite – 1.852.392 buc.; ţigări foi – 39.700 buc.; stafi de – 229.340 kg; smochine – 25.372 kg; coniac – 1.782 sticle; lichior sticle – 5.680; bomboane – 36.333 tuburi; subzistenţe diferite – 60 vagoane.

V. Transmisiuni și geniu1 tren radio compus din 37 vagoane; 65 grupuri

electrogene; 162 aparate radio; 802 aparate telefonice; material divers transmisiuni – 20 vagoane; material geniu și exploatare – 20 vagoane.

VI. Material sanitarMaterial sanitar divers – 28 vagoane.VII. Material A.C.G.Măști gaze – 10.920 buc.; materiale div. A.C.G. –

5 vagoane.VIII. Materiale diverse (Mobilier, scule, material

lemnos etc.) – 80 vagoane.

1 (75) 2017 document62

studii/documente

Anexa nr. 2

SITUAŢIACentrelor de Colectare a materialelor care se restituie URSS înfi inţate de Corpurile Teritoriale5

Nr. crt.

Corpul Teritorial care le-a înfi inţat

Nr. centrelor de colectare

Felul materialelorCantitate materiale

strânse, vag.Observaţii

1. Corp. 2 Teritorial 17 centreMașini, unelte,

mobilier, diferite materiale

245

2. Corp. 4 Teritorial 4 centre Idem 1

C. 4 T. a avut strânse materiale pe raza C.7 T pe care le-a predat acestuia. Deplasându-se în Moldova, procedează la strângerea materialelor pe care le va găsi acolo

3. Corp. 5 Teritorial 8 centre Idem 104

4. Corp. 6 Teritorial 4 centre Idem 204

5. Corp. 7 Teritorial 10 centre Idem 128

Total general 682

♦♦♦Anexa nr. 3

TABELde autovehicule luate de armata sovietică de la

unităţile române fără forme6

Turisme – 466Camioane – 932Motociclete – 250Tractoare – 303Remorci – 85Autocisterne –30Total – 2.066

♦♦♦Anexa nr. 4

TABELde armamentul rus existent la 22 iunie 19417

Arme – 275.663Carabine – 11.483Mitraliere – 3.391Revolvere – 5.261Tunuri 76,2/75 – 1.113 tubate amovibilTunuri 76,2/910 Munte – 80Obuziere 114,3 – 82Obuziere 121,9 mm – 58Tunuri lungi 106,7 mm – 29Obuziere grele 152,4 mm – 11

Notă: Materialele care au mai rămas din această categorie sunt cuprinse în cele trecute în Anexele nr. 7 și 8

♦♦♦Anexa nr. 5

TABELcu armamentul de provenienţă rusă primit din Germania8

Tunuri 76,2/927 – 84Obuziere 122/910/930 – 100

Obuziere grele 122/938 – 63Obuziere grele 152;4/937 – 24Tunuri AC 45 mm – 50

Notă: Aceste materiale sunt cuprinse și în cele trecute în Anexele nr. 7 și 8

♦♦♦

Anexa nr. 6

TABELcu materialele provenite din capturi de la ruși,

primite, reparate din Germania9

Puști mitraliere – 700Aruncător Brandt 82 mm – 100Tun AC 45 mm – 230Tun câmp 76,2 mm – 75Obuzier 122 mm 38/936 – 25Măști contra gazelor – 30.000Cartușe pușcă-mitralieră – 15.000.000Cartușe mitralieră – 2.000.000Lovitură/arunc. Brandt 52 mm – 280.000Lovitură/arunc. Brandt 82 mm – 74.000Lovitură/tun/AC 37 mm – 19.100Lov./tun 45 mm – 250.000Lov./tun 76,2 mm – 36.000Lov./obuz/122 mm 10/30-388 – 71.000Lov./obuz/122 mm 38/936 – 16.000Lov./obuz/152 mm 09/30 – 8.000

Notă: Materialele trecute în acest tabel, sunt incluse în cele trecute în tabelul nr. 7 și 8

♦♦♦

studii/documente

document 2017 1 (75) 63

Anexa nr. 7

TABELcu material de artilerie rus, existent la armate și în interior10

Denumirea materialuluiLa

armate

În interior Total general

Obs.Depozite Unităţi Total

Tun câmp 76,2/902/75 FF+) 40 81 113 194 234

Tun câmp 76,2/902/75 KF+) 32 9 22 31 63

Tun câmp 76,2/902 RF+) 7 66 5 71 78Tun câmp 76,2/939 42+++) 62 - 62 104

Tun 76,2/942 - 5 - 5 5

Tun 76,2/927 - 57 - 57 57

Tun 76,2 Tren Blindat - 14 - 14 14Tun 76,2/902/930 - 32 6 38 38

Tun 76,2/902/930 - 40 - 40 40

Tun 76,2/902/930/939 - 40 - 40 40Tun Munte 76,2/938 - 1 - 1 1Tun Munte 76,2/910 - 9 20 29 29

Tun 76,2/36 în C.L. - - 32 32 32

Tun lung 122/31/37 - - 10 10 10++)

Obuzier 122/910/930 - 116 12 128 128Obuzier 122/938 - 100 5 105 105

Obuzier greu 152,4/937/38 - 14 10 24 24Obuzier greu 152,2/934 - 3 - 3 3

+) Sunt tunuri ruse 76,2/902 cărora li s-a montat ţeavă tun 75 mm. Sunt tunurile care intră în compunerea artileriei divizionare.++) S-au mai dat 8 piese Statului Major al Marinei pentru apărarea litoralului.+++) Întrebuinţate ca tunuri anticar.

♦♦♦

Anexa nr. 8

TABELde armamentul de infanterie rus, existent la armate și în interior11

ArmePistoale

Mitr.Puști Mitr.

Mitral.T.A.C. 37 mm

T.A.C. 45 mm

Arunc. 50 mm

Arunc. 82 mm

Obs.

Armata 1 7.646 - 6 15 - 31 - -Armata 4 20.355 - 322 70 - 86 - -Etape 2.328 - 4 - - - - -

Total armata operativă

30.329 - 352 85 - 117 - -

Elemente din interior

147.629 339 2.169 793 - 105 413 145

Depozite din interior

35.425 140 64 670 45 20 297 116

Total interior

183.054 479 2.233 1.463 45 125 710 261

Total general 213.383 479 2.563 1.548 45 242 710 261

♦♦♦

1 (75) 2017 document64

studii/documente

Anexa nr. 9

TABELde muniţii existente pentru puștile calibru 6,5 mm și 8 mm12

Felul muniţiilorCantităţile existente

ObservaţiiNumeric U.F.

Arme Manlicher cal. 6,5 mm 9.711.185 1,9Arme A.U. calibru 8 mm 9.849.688 1,3Arme Löbel calibru 8 mm 17.480 0,005

♦♦♦Anexa nr. 10

TABELcu situaţia măștilor de gaze la armata operativă13

Necesar – 201.000Existent – 94.000Defi cit – 107.000Posibilităţi de completarea defi citului. Existent în

depozite la 15 decembrie 1944:

Măști românești 50.000

Măști de captură 54.000

104.000

În cazul când se restituie măștile ruse de captură, rămâne un defi cit de 57.000 de măști.

♦♦♦Anexa nr. 11

Întârzieri de transporturi14

a) Trenul sanitar nr. 2 plecat din București la 11 decembrie a sosit la Arad la 19 decembrie 1944. Teoretic are mers de accelerat, în practică a făcut 180 ore în loc de 26.

b) Trenul de muniţii Dm 5688/R. 83028 a plecat din Pantelimon la 5 decembrie. După 8 zile era în Brazi (60 km de Pantelimon) unde a stat 2 zile (13 și 14 decembrie). La 19 decembrie se găsea în Vînţ. Adică a parcurs 430 km în 144 ori în loc de 48.

c) Trenul cu trupe I 1142/R. 50140 (Batal. 4 Vt. Moto) a plecat din Jilava la 5 decembrie, se găsea la 19 decembrie la Arad; are destinaţia Săcuieni (Nord Oradea). A parcurs distanţa București-Arad în 13 zile în loc de 36 ore.

Notă: Trupele au hrană de transport pe 10 zile.

d) Trenul de carburanţi Dc. 6717/6721 pentru Armata 4 română a fost programat la 28 octombrie. Încărcat de două ori i s-a luat de către organele sovietice din rafi nării garnitura gata încărcată. Plecat la 10 noiembrie din Ploiești a sosit la Arad la 30 noiembrie, adică după 20 zile.

Anexa nr. 12

Transporturi militare române restante la 19 decembrie 194415

Pentru front:Muniţii – 1.075 vag.Trupe și materiale – 1.769 vag.Carburanţi – 173 vag.Total 2.968 vag.Pentru interior:Diverse materiale – 1.793 vag.Transport P.S. – 1.797 vag.Transport Comandam. Teritorial – 1.725 vag.Es. II în MoldovaTransport dispersări București – 297 vag.Transport economice (lemne, furaje, grăunţe,

semifabricate pentru industria de război etc.) – 6.471 vag.Total – 12.083 vag.Total general vagoane restante – 15.051 vag.”.

NOTE

Th e fulfi llment Stage of the military Clauses from the Truce Convention at the end of 1944

Teodora Giurgiu, Ph.D.

Abstract: In a document elaborated by General Staff on December 22, 1944 there were presented the fulfi llment stage of the military clauses from the Truce Convention (that was signed by Romania on September 12, 1944) and the military problems that appeared after additional servitudes were imposed by the Allied Control Commission.

Keywords: military clauses, Truce Convention, General Staff , Allied Control Commission, 1944

1 Serviciul Istoric al Armatei.2 Nu se publică.3 Arhivele Militare Române, Fond microfi lme, rola F.II. 7.2175, cd. 195-228.4 Ibidem, cd. 233.5 Ibidem, cd. 235.6 Ibidem, cd. 236.7 Ibidem, cd. 237.8 Ibidem, cd. 238.9 Ibidem, cd. 239.10 Ibidem, cd. 240.11 Ibidem, cd. 241.12 Ibidem, cd. 242.13 Ibidem, cd. 243.14 Ibidem, cd. 244.15 Ibidem, cd. 245.

studii/documente

document 2017 1 (75) 65

Toamna anului 1940 a venit cu tristeţea pierderilor teritoriale: Basarabia și nordul Bucovinei în favoarea U.R.S.S. (iunie 1940),

nord-estul Transilvaniei cedat Ungariei (august 1940) și Cadrilaterul în favoarea Bulgariei (septembrie 1940). Pe acest fond, odată cu deschiderea anului școlar 1940/1941 profesorii au accentuat latura educaţiei patriotice pentru a menţine un moral ridicat. Acest lucru era necesar, mai ales, în școlile militare, unde viitorii ofi ţeri și subofi ţeri trebuiau încurajaţi să fi e pregătiţi să lupte, atunci când va fi cazul, pentru reîntregirea ţării.

În acest context, la Școala de Ofiţeri Jandarmi elevii aveau în programă și un Curs de educaţie naţională și patriotică. Acesta avea două părţi principale: Virtuţi în legătură cu stările emotive și Virtuţi în legătură cu viaţa instinctivă, fi ecare subîmpărţite în mai multe subpuncte. La primul capitol au fost explicate și analizate stăpânirea de sine, egoismul, altruismul, solidaritatea, demnitatea, amorul propriu (aici s-au oferit lecţii de viaţă profesională și personală), stima de sine, dreptatea și cupiditatea. Solidaritatea a fost defi nită ca „un sentiment pe care trebuie să-l dezvoltăm în noi: spiritul de corp”, iar lipsa acesteia conduce la dispariţie („cum pier astăzi statele”). Demnitatea a fost abordată destul de dur: „am fost ciuntiţi la hotare, dar jignirea demnităţii noastre naţionale a fost mult mai dureroasă”. Cupiditatea începe cu decalogul lui Moise, însă menţionează, corect, că o forţă mai mare își impune „dreptul pumnului” pentru a obţine ceea ce își dorește, chiar dacă nu are nicio justifi care. Așa a apărut justiţia și a luat naștere dreptul, cu principiul de a respecta dreptul altora și a „de a nu lua din benefi ciile societăţii mai mult decât îţi revine de drept”.

La virtuţi, în legătură cu viaţa instinctivă, se analizează munca, cu trimitere la diferite categorii de oameni și animale, dar și cu menţiunea că Apostolul Pavel a afi rmat că „cel ce nu muncește, nu mănâncă”. Pe de altă parte, munca se împarte în două categorii: manuală (cea mai importantă) și intelectuală (care ajută și perfecţionează munca manuală). O altă defi niţie

oferită cursanţilor este cea a fi lozofului, istoricului și eseistului scoţian Th omas Carlyle2: „munca trebuie să fi e o rugăciune pentru fi ecare dintre noi”. Dar acesta a mai emis câteva defi niţii ale muncii, între care: „munca este cel mai bun medicament pentru toate maladiile și suferinţele ce hărţuiesc omenirea” și „munca este descrisă cu exactitate ca fiind limba îngerilor”. În fi nal, adevărul este disecat din mai multe puncte de vedere și se concretizează cu sinceritatea, care este „o

fericire socială, pentru că ea inspiră încredere cetăţenilor reciproc”, în timp ce minciuna este „arma celui slab și fricos”. De remarcat că la fi ecare subpunct profesorul a propus elevilor să se autoanalizeze prin întrebări pentru a ajunge singuri la concluzii.

Cursul a fost elaborat și susţinut de Vasile Zorzor, unul dintre ofi ţerii de jandarmi cu vechi ștate în doctrina și educaţia armei sale. Acesta s-a născut la 11 august 1890, în Olteniţa, ca fi u al lui Ștefan și Mariei, și a absolvit Liceul „Matei Basarab” din București. A ales cariera militară și a urmat

Școala Militară de Ofi ţeri (1909-1911), fi ind avansat sublocotenent (1 iulie 1911), locotenent (1 aprilie 1914), căpitan (1 aprilie 1917), maior (1 aprilie 1920), locotenent-colonel (1 aprilie 1927) și colonel (10 mai 1934). În paralel, a urmat și a absolvit Facultatea de Drept la Universitatea din București și doctoratul în drept la Universitatea din Iași. Ca tânăr ofi ţer a luat parte la Războiul de Întregire (1916-1919) și a constatat plusurile și minusurile Armatei Române. În noiembrie 1918 se afl ă la Craiova unde, împreună cu alţi tineri ofi ţeri, au asigurat paza instituţiilor publice și ordinea publică, pe fondul retragerii Armatei Germane și a lipsei de autoritate.

I-a plăcut să înveţe, să scrie și să devină un educator pentru jandarmi. La 15 decembrie 1922 a luat fi inţă „Revista Jandarmeriei”, cu apariţie lunară, iniţiată de un grup de ofi ţeri de la Școala de Ofi ţeri Jandarmi din Oradea Mare. Zorzor va fi unul dintre autorii constanţi de articole și, în timp, va ajunge chiar președintele Comitetului de redacţie al revistei, chiar dacă aceasta, din 1932, își va muta sediul la București.

LECŢIA DE EDUCAŢIE NAŢIONALĂ ŞI PATRIOTICĂ A GENERALULUI VASILE ZORZOR (1940)

Lector universitar asociat Dr. Alin SPÂNU1

1 (75) 2017 document66

studii/documente

În a doua parte a anilor ’20 este membru în Consiliul de Război al Diviziei 9 Infanterie din Constanţa, apoi este cooptat în colectivul care a elaborat noua legislaţie privind organizarea, f u n c ţ i o n a r e a ș i încadrarea Jandarmeriei. Împreună cu colegul de armă și bun prieten, Vasile Barbu, și-a adus contribuţia la Legea nr. 912 din 23 martie 1929 pentru organizarea Jandarmeriei Rurale, care a fost votată de

Senat (20 martie 1929) și Adunarea Deputaţilor (21 martie 1929), fiind promulgată prin Decretul nr. 912/1929 și publicată în „Monitorul Ofi cial” nr. 69 din 24 martie 1929. Pasul următor a fost adoptarea Regulamentului Legii și Statutului Jandarmeriei Rurale (16 martie 1931), sancţionat prin Decretul nr. 545 din 2 martie 1931 și publicat în „Monitorul Ofi cial” nr. 62 din 16 martie 1931.

Prin Ordinul de Zi al Inspectoratului General al Jandarmeriei (I.G.J.) nr. 89 din 31 decembrie 1928, de la l ianuarie 1929, învăţământul pentru jandarmi din Oradea Marea s-a reorganizat. La comanda Școlii de Ofi ţeri Jandarmi a fost numit generalul Miron Șerb, la Școala Specială de Jandarmi și Șefi de Secţie – maiorul Vasile Zorzor, la Școala de Jandarmi Șefi de Post și Aspiranţi nr. l – maiorul Alexandru Constantinescu și la Școala de Jandarmi Șefi de Post și Aspiranţi nr. 2 – maiorul Ioan Dospinescu. La 29 iunie 1932, comandantul I.G.J., generalul Constantin Dimitrescu, a adus mulţumiri ofi ţerilor profesori din Oradea „pentru modul cum au instruit elevii”.

Un hobby transformat în profesionalism l-a condus pe Vasile Zorzor să iniţieze primul centru din România pentru dresajul câinilor în sprijinul militarilor și jandarmilor. Împreună cu căpitanul Octavian Moga a redactat două lucrări care rămân și astăzi de referinţă în domeniu (Dresajul câinelui. Rasă, întreţinere, boli, reproducţie, Institutul cartografi c „Unirea”, Brașov, 1933 și Manual practic pentru dresajul câinelui din Serviciul Jandarmeriei, Armatei și Poliţiei, București, 1933). Alături de alţi colegi a început și munca de publicare a unor lucrări necesare educaţiei generale și profesionale a jandarmilor de toate gradele și în toate tipurile de activităţi desfășurate3.

În iulie 1938, Vasile Zorzor este numit inspector al școlilor de jandarmi și, în această calitate, a o r g a n i z a t l a Focșani, pe stadionul A.N.E.F., o serbare spo r t i v ă , f oa r t e apreciată de presa vremii.

Pr i n D e c i z i a M i n i s t e r u l u i Afacerilor Interne nr. 93 din 8 octombrie 1939 a fost publicată lista cu profesorii la școlile de jandarmi și cursurile unde sunt titulari sau ajutori. Colonelul Vasile Zorzor era titular la Cursul „Chinologie, dresaj”, colonelul Constantin Anton la „Educaţie militară”, iar colonelul Nicolae Robănescu (titular) și locotenent-colonelul Alexandru Băleanu (ajutor) la „Educaţie morală, militară și socială”.

În vara anului 1940, Comisia din I.G.J. pentru examinarea avansării căpitanilor la gradul de maior era alcătuită din generalul Ioan Topor (comandantul I.G.J.) – președinte, generalul Aurel Milicescu (locţiitorul comandantului I.G.J.) și colonelul Vasile Zorzor – membri.

În perioada septembrie 1940-iunie 1941, Zorzor este titular la două discipline: „Legiunea de jandarmi și Serviciul la teritoriu”, respectiv „Chinologie și dresaj”.

Prin Decretul nr. 1358 din 9 mai 1941 (publicat în „Monitorul Oficial” nr. 109 din 10 mai 1941) Vasile Zorzor și Vasile Barbu sunt primii colonei din Jandarmerie avansaţi la gradul de general de brigadă în guvernarea general Ion Antonescu. După rebeliunea legionară din ianuarie 1941, Zorzor este detașat la Direcţia Generală a Poliţiei pentru a se ocupa de problemele educaţiei profesionale în această instituţie, ai cărei funcţionari au fost afectaţi moral de ingerinţele și abuzurile legionarilor. În opinia lui Constantin Argetoianu, un om politic la curent cu tot ce se întâmpla în politica internă, „generalul Vasiliu refuză Ministerul de Interne. Ar fi spus lui Antonescu să-l lase la Jandarmerie, pe care o are în mână. Antonescu plângându-i-se de Siguranţă, Vasiliu i-a dat pe generalul Zorzor, foarte priceput, ca să-l dubleze pe generalul Leoveanu”4, noul director general al Poliţiei. Pe de altă parte, alt memorialist, Radu Lecca, un personaj controversat, afi rmă că în vara anului 1941 vicepremierul Mihai Antonescu i-a propus funcţia

studii/documente

document 2017 1 (75) 67

de director general al Poliţiei ca „să redau poliţiștilor încrederea în guvernul Antonescu”5. Pentru început a fost numit subdirector general și din primele impresii a constatat că militarii din Direcţia Generală a Poliţiei, între care și Zorzor, „nu se pricep deloc la Siguranţă și se ocupă toată ziua cu birocraţie și cu curăţenie”6. În fi ne, incompatibilitatea fi ind evidentă, Lecca demisionează din funcţie după ce constată că militarii și civilii de la vârful Poliţiei s-au coalizat împotriva lui. Nu omite să menţioneze că „această conspiraţie era patronată de patru generali: Leoveanu, Zorzor, Jacques Popescu și Dumitru Popescu”7. Primii doi sunt din conducerea Poliţiei, al treilea era subsecretarul de stat din Ministerul de Interne pentru Poliţie și Siguranţă, iar ultimul era însuși ministrul de Interne.

Prin Decizia Ministerială nr. 15507P din 15 octombrie 1941 Zorzor este confi rmat ca profesor la Școala de Ofi ţeri Jandarmi și Șefi de Secţie până la 30 iulie 1942. De data aceasta este titular la două discipline: „Educaţie militară” și „Chinologie și dresaj”. Pentru meritele sale de până atunci este decorat cu Ordinul „Coroana României” în grad de Comandor8.

O altă etapă în cariera generalului Zorzor o reprezintă numirea ca pretor al Armatei 3 române pe frontul de est (26 iulie 1942-l aprilie 1943). Imediat după preluarea funcţiei a efectuat, în lunile iulie-august 1942, inspecţii la diferite unităţi de poliţie și a constatat că jandarmii „sunt întrebuinţaţi în alte servicii decât acelea date lor prin legile și regulamentele jandarmerești”9, observând furieri, frizeri, curieri, ordonanţe date de unităţi la comandamente care descompletau efectivele necesare misiunilor principale. A mai constatat că jandarmii erau folosiţi „în corvezi obositoare și în același timp înjositoare”10, iar plutoanele „sunt lăsate timp îndelungat în același serviciu”11 ceea ce făcea ca uniformele și echipamentul să le fi e murdare și rupte. Generalul Zorzor a ordonat tuturor pretorilor de la marile unităţi și unităţi să împiedice astfel de servicii și cerea „să înceteze astfel de însărcinări”12 care scădeau moralul jandarmilor și îi făcea să nu-și mai poată îndeplini serviciul în mod efi cient.

În vara anului 1943, generalul Petre Cameniţă, secretar general la Subsecretariatul de Stat al Armatei de Uscat, l-a numit pe Zorzor ca președinte al Comisiei de examinare la Școala de Ofi ţeri Jandarmi.

Ceva, totuși, se strică în relaţia dintre doctrinarul și teoreticianul Jandarmeriei, pe de o parte, și superiorii săi, pe de altă parte. Ministrul secretar de stat la Departamentul Apărării Naţionale elaborează un raport, la 30 august 1943, privind trecerea sa în rezervă. În „Monitorul Ofi cial” nr. 219 din 18 septembrie 1943 se publică Decretul nr. 2545 din 15 septembrie 1943: „Având în vedere

art. 48, al. „e” și „i” din Legea asupra înaintărilor în Armata de Uscat, art. 25, lit. „c”, din Legea asupra poziţiunii ofi ţerilor, precum și hotărârea Consiliului Superior al Armatei luată prin procesul-verbal nr. 9/1943. Art. l: Se aprobă de noi trecerea din ofi ciu în poziţia de retragere, prin art. 48 din legea asupra înaintărilor în Armata de Uscat: din 1 septembrie 1943 – general de brigadă Vasile Zorzor”13. O palidă consolare este că după o lună este decorat cu Ordinul „Steaua României” cu spade în grad de Comandor14, însă decretul fusese semnat la 15 iunie 1943. Prietenul său, generalul Vasile Barbu, a părăsit și el haina militară în aceeași perioadă, iar în memoriile sale l-a considerat vinovat de plecarea lor pe generalul Constantin Z. Vasiliu, comandantul Jandarmeriei și subsecretar de stat la Ministerul de Interne pentru Poliţie și Siguranţă. Acesta dorea „cu orice preţ”15 să-l promoveze ca succesor pe colonelul Constantin Tobescu, șeful serviciului de informaţii al Jandarmeriei, astfel că „atât eu, cât și generalul Zorzor, am fost persecutaţi de el”16. Cu demnitate, dar și cu multă părere de rău, Vasile Barbu și-a înaintat demisia din cadrele active la 5 august 1943, fi ind urmat o lună mai târziu de Vasile Zorzor.

Cei doi generali revin în activitate în perioada 23 august 1944-l aprilie 1945, lucrând la acte normative privind organizarea și funcţionarea Jandarmeriei, în special a învăţământului din această armă. Între timp au înfi inţat „Asociaţia ofi ţerilor nedreptăţiţi de regimul Antonescu”, care a militat pentru anularea abuzivă a măsurilor de trecere în rezervă sau retragere a militarilor. Zorzor nu stă degeaba și la 25 iunie 1945 este ales de adunarea generală a S.A.R. „Ilva” în funcţia de președinte al Consiliului de Administraţie. Se înscrie în Partidul Naţional Ţărănesc (P.N.Ţ.) în aprilie 1945, activând în Secţia Militară (din aprilie 1946 Cercul Profesional Militar), unde este ales vicepreședinte, șef al Secţiei Juridice și președintele Regionalei din Vechiul Regat.

Activitatea desfășurată de foștii militari în cadrul P.N.Ţ. a atras atenţia autorităţilor, care au iniţiat acţiuni de fi laj, infi ltrare și documentare. Pe fondul acţiunilor iniţiate de Partidul Comunist, noua forţă politică afl ată la guvernare, de demitizare a liderului Iuliu Maniu și de compromitere a partidului, au fost luate măsuri represive împotriva unor persoane sau componente ale P.N.Ţ. (cazul „Tămădău”). La 11 septembrie 1947 generalul Zorzor a fost arestat împreună cu alţi militari de top și inclus în așa-numitul „Proces al generalilor”17. Amintirea lui Ștefan Zorzor, fi ul generalului, despre arestarea tatălui este una zguduitoare. Acesta a fost ridicat „fără mandat de arestare sau vreo formă de împuternicire ofi cială”18 de doi agenţi ai Siguranţei. A peregrinat prin închisorile Jilava, Aiud și Pitești înainte

1 (75) 2017 document68

studii/documente

de a fi judecat într-un proces total neîntemeiat. Afl at internat într-un spital civil din Pitești, familia a avut ocazia să-l viziteze și să afl e mai multe detalii despre ce i s-a întâmplat până atunci. Vasile Zorzor a povestit „prin ce calvar a trecut, mai cu seamă în perioada anchetei când a fost supus unor metode proaspăt importate din Rusia sovietică, metode care excludeau de la bun început orice îndoială în privinţa vinovăţiei deţinutului, precum și orice posibilitate de dialog”19. Procesul s-a desfășurat în luna mai 1948 la Tribunalul Militar București, în care au fost judecaţi 18 militari pentru complot de răzvrătire, crimă de înaltă trădare și alte capete de acuzare. În apărarea sa, generalul de jandarmi doctor în drept a spus, între altele: „Cine a afi rmat sau a dedus, cel puţin, că Cercul Profesional Militar a fost o organizaţie militară, o organizaţie subterană, o organizaţie de forţă, o organizaţie conspirativă cu nuclee și arme, muniţii și ramifi caţii de alte organizaţii militare în ţară, că avea și propaga mijloace de violenţă și că lucra planuri secrete și periculoase siguranţei și ordinii legale, rău a făcut. Azi, chemaţi să documenteze, sunt sigur că nu pot prezenta nicio probă materială sau juridică și că mărturiile lor nu sunt ale lor, ci ale metodelor poliţiste practicate la anchetă”20. La 28 mai 1948 au fost citite sentinţele, care au prevăzut o achitare și pedepse între patru luni și șapte ani. Cele mai mari pedepse le-au primit generalul Gabriel Negrei și căpitan-comandorul Gheorghe Mocanu (șapte ani detenţie riguroasă), urmaţi de generalii Vasile Zorzor, Grigore Stoika și Alexandru Gheorghieș, fi ecare cu cinci ani detenţie riguroasă.

După sentinţă, generalul de jandarmi a fost expediat să-și execute pedeapsa în penitenciarul Făgăraș, una din instituţiile represive dedicată celor care au lucrat în structurile de ordine și informaţii. Există o opinie potrivit căreia după ce i-ar fi expirat pedeapsa „i s-a mai dat o condamnare administrativă și a murit”21. La aproape cinci ani de la arestare, generalul Vasile Zorzor a trecut la cele veșnice la 9 august 1952, fi ind unul din mulţii militari demni care și-au sfârșit zilele în arhipelagul concentraţionar comunist.

În prezent, în onoarea celui care a fost un cadru didactic și un doctrinar de seamă al Jandarmeriei, Inspectoratul de Jandarmi Judeţean Caraș-Severin poartă denumirea onorifi că „General de brigadă Vasile Zorzor”.

♦♦♦

Curs de educaţie naţională și patrioticăVirtuţi în legătură cu stările emotiveStăpânirea de sine. O virtute la care trebuie să

refl ectăm este stăpânirea de sine. Pentru că nu avem timp să le dezvoltăm mai mult la toate virtuţile pe care

trebuie să le cultivăm în sufl etele poliţiștilor noștri, din cauza timpului scurt ce avem la îndemână pentru reîmprospătarea cunoștinţelor dvs., în cadrul căruia s-au afectat pentru latura educaţiei numai 7-8 ședinţe, mă voi limita la parte dintre virtuţi, să vă expun numai câteva din exerciţiile ce trebuie să facem în legătură cu ele și anchetele pe care să le întreprindem cu noi înșine. Exerciţiile pe care trebuie să le facem în legătură cu stăpânirea de sine: numeri până la 20 când te superi mai ușor, până la 100 când te superi mai tare și pe urmă iei o hotărâre; stăpânește-ţi gura, nu înjura, nu ocări; stăpânește-ţi mâinile, nu lovi; nu ţine supărare, vorbește cu cel cu care ești supărat. Ca anchetă în legătură cu stăpânirea de sine: întreabă-te ce simţi când te înfurii. O altă întrebare: ce stăpânești mai greu când te înfurii: limba sau mâna?

Egoismul și altruismul. În materie de egoism și de altruism iubirea de sine sau de alţii, care de fapt este baza vieţii noastre și care e în legătură cu abnegaţia, se recomandă ca exerciţiu să faci mici servicii colegilor tăi; să fi serviabil; să cauţi anturajul persoanelor demne de afecţiunea ta; să nu urăști pe nimeni; să cauţi să faci ca nimeni să nu sufere de pe urma ta. Ca anchetă, să te întrebi ce însușiri are X, pe care îl iubești sau îl simpatizezi. O altă întrebare în materie de anchetă este: ce profi t ai din prietenia ta cu altul, ce act de caritate poţi face etc.?

Am amintit și de solidaritate, de acest sentiment pe care trebuie să-l dezvoltăm în noi: spiritul de corp. Nu este ușor să-l creăm, dar nădăjduiesc ca prin dvs. să ridicăm valoarea poliţiei și importanţa ei în viaţa noastră socială, să ne strângem rândurile pentru că altfel pierim, cum pier astăzi statele din lipsa solidarităţii. Toate însușirile noastre laolaltă contribuie la acest spirit de solidaritate. Aceasta se formează cu timpul și este o imposibilitate ca poliţia noastră să nu ajungă la nivelul celorlalte instituţii și din acest punct de vedere. Să căutăm, încetul cu încetul, să exterminăm obiceiurile mâncătoriilor și reclamaţiilor și atâtea dorinţe de parvenire prin mijloace nedemne.

Demnitatea. Orice om harnic, cuminte și muncitor e foarte măgulit când este lăudat și, în consecinţă, devine voios și chiar mai harnic. Din contră, oamenii răi când sunt admonestaţi, certaţi și mai cu seamă când sunt observaţi în faţa altora devin parcă și mai încăpăţânaţi. Iubirea de sine este temelia pe care se clădește această educaţie morală. Cu cât cineva are mai multă mândrie, ambiţie și încredere de sine, cu atât este mai garantată ascensiunea, speranţa pentru viitor. Aprobarea noastră, laudele noastre dezvoltă în om și întreţine o iubire de sine, înalţă o persoană moralicește. Să căutăm, deci, ca în

studii/documente

document 2017 1 (75) 69

activitatea noastră să înălţăm personalitatea individuală. Știţi că se spune: „mai bine îmi dădeai două palme decât să-mi fi făcut această observaţie în faţa altora”. Aceasta arată susceptibilitatea, starea noastră morală lăuntrică. Am fost ciuntiţi la hotare, dar jignirea demnităţii noastre naţionale a fost mult mai dureroasă. Poporul nostru are și proverbe în această privinţă pentru a releva iubirea de sine: „de tine mi-e milă, dar de mine mi se rupe inima” sau „cămașa e mai aproape decât haina”. Cu cât această iubire de sine e mai dezvoltată, cu atât amorul propriu e mai mare. Iubirea de sine exagerată este amorul propriu. El nu admite umilinţe. Iubirea aceasta de sine este oarbă. Rolul educaţiei e tocmai acesta, ca să ţină nota justă cu ajutorul judecăţii. Să nu admitem altora lingușirea, după cum nici să micșorăm sau să jignim pe cineva. Acei care ajung la situaţii înalte prin propriul lor merit sunt capabili să aprecieze just valoarea lor și numai așa câștigă stima semenilor săi. Sunt unii care caută să-și câștige prin îndrăzneală, prin înfăţișare trufașă sau prin spirite și ironii nelalocul lor. De regulă, prin acest sistem aceste elemente caută să-și acopere ignoranţa sau neputinţa. Pe de altă parte, sunt unii care se cred mult mai mult decât sunt și devin prezumţioși, trufași, megalomani. Aceasta merge mai departe și la popoare. Avem spre exemplu trufi a poporului evreiesc care se dă drept popor superior, popor ales. După cum este rău să te socotești prea modest, să te subestimezi, tot așa de periculos este să te supraestimezi. Când cineva se depreciază, devine timid, sfi os, neîncrezător în puterile lor. Consecinţa este că ei înșiși se izolează, se îndepărtează de mediul în care trebuie să trăiască. Poporul român s-a subestimat, dar aceasta este din cauza infl uenţei ungurilor și turcilor, pentru că trecutul de opresiune din istoria noastră ne-a făcut să nu credem în puterea noastră. Simplitatea este bună, dar cu oarecare măsură. Nu pot să te stimeze alţii dacă tu singur nu te stimezi. Nu trebuie să fi rău îmbrăcat, murdar, nespălat, fără să credem că extrema cealaltă este luxul. Din contră, cheltuielile exagerate ne secătuiesc puterile noastre de viaţă, ale noastre și ale familiei și îmbogăţesc pe speculanţi. Așa fi ind, să căutăm ca această iubire de sine să nu fi e exagerată pentru că ea ne duce la îngâmfare, trufi e, invidie, la însușiri antisociale care sunt nesuferite, după cum nu trebuie ca iubirea să fi e prea scăzută, pentru că ne dă o inferioritate socială care este foarte păgubitoare. Educaţia acestei demnităţi trebuie să fi e bine chibzuită și ea trebuie privită pe două laturi: una către noi înșine, a doua către societatea în care trăim. Demni suntem când avem o ţinută corectă, poziţie verticală, nu orizontală și atitudini slugarnice. Să nu minţim, să nu furăm, să nu greșim. Dacă salutăm trebuie să pretindem să ni se răspundă, să nu avem ţinută

neglijentă, să ne respectăm cuvântul dat, să nu fi m brutali sau să pronunţăm cuvinte josnice, să nu primim mită, să nu ne vindem conștiinţa, să nu ne îmbătăm pentru că toate acestea coboară demnitatea. În societate cum ne păstrăm demnitatea? Să nu râdem de oameni infi rmi sau de vorba altora greoaie, să nu batem, să nu punem la arest fără rost pentru că lovim în demnitatea celorlalţi, să nu facem gesturi ameninţătoare, să aducem acuzaţii nedrepte sau să calomniem. Toate aceste fapte sunt în legătură cu societatea în care trăim și ne scoboară demnitatea când le săvârșim. Ca anchetă, ce greșeli faceţi mai des contra demnităţii persoanei tale morale sau a altora? Se poate să greșim pentru că greșeala este omenească. Trebuie însă să luptăm ca să ne stăpânim. Cum poţi mări prestigiul persoanei tale morale? Ce simţi când te împrumuţi cu bani de la altul sau când îi primești pe nedrept? Fă-ţi aceste scrupule de conștiinţă și apreciază ce se întâmplă cu demnitatea ta. Să ai o ţinută corectă, să fi demn de haina și de profesia pe care o ai.

Dreptatea. Omul se naște cu dorinţa și cu plăcerea de a avea. Ea se observă de la copilul mic, care întinde mâna ca să apuce tot ce-i cade sub simţuri, până la omul perfect dezvoltat, care vrea mereu să tot aibă, ca să nu mai vorbim de zgârcit, care nu mai cunoaște nicio limită în această poftă de a avea. Dacă această poftă, acest dar, constituie o fericire, când posibilităţile de a avea sunt asigurate pe căi demne, frumoase, cinstite, de muncă, ea constituie o nenorocire când aceste căi sunt nedrepte, nelegale, necinstite.

Cupiditatea, lăcomia de avuţie este o patimă de proprietate și această patimă duce la tot felul de rele: înșelăciuni, nedreptăţi, hoţii, acte de camătă, jocuri de noroc, speculă și altele. Plăcerea aceasta este foarte dezvoltată în lumea negustorilor, care întrebuinţează tot felul de sisteme pentru ca să tenteze și să acapareze. Prin urmare, este o permanentă luptă între dorinţă și putinţă. În Decalogul lui Moise se spune: „să nu poftești la casa aproapelui tău, să nu poftești la femeia lui, să nu poftești la servitorul lui, la boul lui și la nimic ce este al aproapelui tău”. Nenorocirea este că, cu cât forţa este mai mare, ea stabilește dreptul celui mai tare, dreptul pumnului, și atunci și popoarele dau frâu poftei de a avea. Ca să înfrâneze această poftă de a avea societatea se îngrădește prin tot felul de mijloace. Justiţia este creată tocmai în acest scop, pentru a pune limită poftei de a avea, stabilind dreptul. Principiul care stă la bază este de a i se da fi ecăruia ce este al lui și să se respecte dreptul altora. Educaţia pe care trebuie să ne-o facem este să punem frâu poftei de câștig în dauna altora. Dreptul stă la baza respectării dreptului altora și de a nu lua din

1 (75) 2017 document70

studii/documente

benefi ciile societăţii mai mult decât îţi revine de drept. O anchetă în materia dreptăţii: ce urmări are mita? Ce sancţiuni impune justiţia contra ei și contra acelor care se ating de averea și de persoana altora? Ca exerciţiu de viaţă se recomandă să-ţi procuri numai atât cât îţi este necesar și numai din ce este al tău. Nu-ţi însuși lucrul altora, plătește munca altora, stăruie ca să se facă dreptate celui care o are, evită pe cei care caută să te speculeze și îndeosebi pe cei care caută să-ţi răpească munca ta. Cam acestea ar fi , în general și destul de comprimat, virtuţile în legătură cu stările emotive ale noastre. Ca exerciţii de ordin general pentru această viaţă emotivă recomandăm următoarele: stăpânește-ţi poftele ca să dovedești că ai stăpânire de sine; spune tot ce ai greșit ca să dovedești că ești om de curaj; nu înjura, nu ridica glasul, nu lovi când te superi, ca să dovedești că poţi să-ţi stăpânești furia; ajută-ţi aproapele căruia vrei să-i arăţi simpatia.

Virtuţi în legătură cu viaţa instinctivă Într-una din ședinţele trecute v-am trasat ce este viaţa

instinctivă și v-am reamintit câteva din cunoștinţele pe care le avem despre instincte și deprinderi. Am spus că virtuţile legate de viaţa instinctivă sunt: munca, adevărul, ascultarea, tăcerea și bunătatea; cinstea și celelalte virtuţi sunt de natură socială.

Munca. Instinctul cel mai însemnat este instinctul de conservare. Acesta face pe animal să se miște când are nevoie de hrană. De asemenea, lumea inferioară a borfașilor, leneșilor, pușlamalelor se mișcă când au nevoie de hrană, de bani. Sunt, pe de altă parte, oameni care profi tă de munca altora. Lenea este o însușire de natură animalică, face pe om sărac, cerșetor, fără demnitate. Din contră, munca înalţă pe om, îl umanizează, îl scoate din viaţa aceasta păgână, primitivă, îi întreţine sănătatea, îi dă buna dispoziţie, îi dă plăcerea de a avea în faţă un lucru înfăptuit de el. Ea asigură, pe de altă parte, o bună stare materială, siguranţa zilei de mâine, independenţa, demnitatea, posibilitatea de a-și crea o familie. Apostolul Pavel spune că cel ce nu muncește, nu mănâncă. Munca face solidaritatea dintre oameni. Munca este de două feluri: manuală și intelectuală. Munca manuală este cea mai importantă, căci asigură posibilitatea muncii intelectuale. Pe de altă parte munca intelectuală ajută și perfecţionează munca manuală. Ea atinge maximum de randament când se aplică principiul diviziunii muncii. Munca trebuie să aibă la bază un principiu de moralitate și este adevărat că numai cine muncește conștiincios vede și are satisfacţia lucrului făcut de el, pe când, din contră, cine nu muncește și își realizează mijloace materiale superioare nu are această satisfacţie și nici demnitate, pentru că n-are moralitatea cuvenită.

Nu zic că este imoral să câștigi la loterie, dar cel care câștigă banul ușor nu cunoaște adevărata valoare a bogăţiei. Carlyle a spus că munca trebuie să fi e o rugăciune pentru fi ecare dintre noi. Englezii bazează toată acţiunea lor numai pe această virtute, pe puterea lor de muncă. Germanii sunt de o conștiinciozitate revoltătoare pentru noi în acţiunea lor de muncă. Dacă are o muncă de făcut, germanul o face fără ca să fi e nimeni lângă el. Pentru ca munca să se desfășoare în condiţii bune trebuie să dovediţi perseverenţă, continuitate, trebuie să ai timpul material ca să poţi realiza prin muncă lucrul întreg, altfel dacă nu ai timpul material improvizezi, faci un lucru ușor. Cu cât munca este mai îndelungată în timp, cu atât devine mai solidă, mai de valoare. Munca trebuie să fi e ordonată: ai început un lucru, termină-l, pentru că dacă lucrezi în dezordine lucrul rămâne neterminat. Munca trebuie să fi e intensă pentru ca într-un anumit timp să dai un anumit randament. Ca exerciţiu în ce privește munca încearcă să faci un lucru manual într-o zi, chiar dacă acest lucru îţi place mai puţin. Ca anchetă, întreabă-te: ce lucru manual îţi place? Cum vezi viitorul unui om harnic și cum pe al altuia leneș?

Adevărul. O altă virtute de natură instinctivă este adevărul. Am mai amintit un instinct, instinctul curiozităţii, dorinţa de a ști, a cunoaște. Corpul nostru are nevoie de alimente pentru existenţă; creierul are nevoie de cunoștinţe, pe care le căpătăm datorită acestui instinct al curiozităţii. Natura nu ne-a înzestrat de la început cu cunoștinţe, dar ne-a pus în creier dorinţa de a afl a. Frica de necunoscut ne îndeamnă în permanenţă să cercetăm. Curiozitatea aceasta are ca prim efect dezvoltarea atenţiei cu ajutorul căreia căpătăm cunoștinţe asupra mediului înconjurător. Greșim adesea când simţurile noastre nu au fost atente, deci greșeli de observaţie. Sunt și greșeli ale creierului, adică atunci când el nu interpretează bine ceea ce aduc simţurile. Ajungem astfel la halucinaţii. Greșeala e omenească, spiritul nostru critic însă trebuie să cerceteze și să recunoască și imediat ce vede că e o greșeală să ne impună să renunţăm la ea pentru că perseverând greșim mai rău. Curiozitatea aceasta devine interes când este disciplinată și persistentă. Ceea ce ne interesează, de regulă ne produce plăcere, ne atrage și ne stăpânește atenţia. Deci, curiozitatea se menţine întotdeauna prin căutarea unui lucru nou. Ei bine, cunoașterea adevărului trebuie să fi e o preocupare permanentă, în starea noastră de dezvoltare, cu inteligenţa noastră, trebuie să afl ăm cauzele. Curiozitatea ne îndeamnă să ne stabilizăm și în specialitatea noastră să devenim cei mai buni. Căutarea și găsirea adevărului contribuie la perfecţionarea individuală, mărturisirea lui la fericirea socială.

studii/documente

document 2017 1 (75) 71

Avem una dintre cele mai plăcute satisfacţii când afl ăm adevărul, iar societatea dă satisfacţie celor care exprimă adevărul și care nu-l falsifi că, toate acestea contribuind la energia socială atât de utilă ei. Spiritul critic al fi ecăruia face ca să nu primim lucrurile așa cum ni se dau, ci el ne îndeamnă să cercetăm și să scotocim prin toate mijloacele ca să afl ăm adevărul. Cu cât ești mai cult cu atâta pui mai mult la îndoială lucrurile care îţi vin de la oameni mai puţin pregătiţi. Trebuie, în interesul adevărului, să nu avem credulitatea copilului, ci să ne dezvoltăm acest spirit de cercetare. Căutarea acestui adevăr și deosebirea lui de minciună este puterea inteligenţei noastre. Când susţinem adevărul este puterea voinţei noastre. Cu cât se spune adevărul mai mult, cu atât se cheamă că omul e mai sincer. Sinceritatea faţă de noi înșine și faţă de alţii devine o virtute socială. Progresul știinţei este tocmai afl area adevărului, progresul social este răspândirea lui,

iar progresul moral stă în îndeplinirea sau realizarea lui. Adevărurile sunt ca și bunurile materiale, adică ele ne fac fericiţi și ne dau intenţia unei posesii. Sinceritatea este o fericire socială, pentru că ea inspiră încredere cetăţenilor reciproc. Este bine de știut, de asemenea, ca sinceritatea să nu se arate când nu se pretinde, când e inoportună. Ea este chiar era când devine supărătoare sau ofensatoare. Prin urmare, manifestarea ei trebuie făcută cu prudenţă. Minciuna este arma celui slab și fricos. Exerciţii care se recomandă: să nu fi i niciodată martor mincinos, să nu te contrazici, spune adevărul chiar dacă știi bine că după el urmează o pedeapsă. Fii sincer faţă de tine însuţi pentru că altfel nu vei fi fals nici faţă de altul. Ca anchetă pe care recomandă s-o facă fi ecare: în ce împrejurări te-ai luptat să spui adevărul? Ce ai simţit când ai spus o minciună? În ce prieteni ai simţit sinceritatea?22

NOTE

Th e national and patriotic education Lesson of General Vasile Zorzor (1940)

Assistant Professor Alin Spânu, Ph.D.

Abstract: General Vasile Zorzor was born on August 11, 1890, at Olteniţa. He graduated the Offi cers Military School (1911). He started his military career as junior lieutenant (1911) and ended it as general (1941). He was appreciated because he established the fi rst Center for dogs training in order to support the soldiers and the policemen activity and also for his teaching skills.

Keywords: General Vasile Zorzor, dog training, police force, teaching, Peasant National Party

1 Universitatea Bucureşti.2 Thomas Carlyle (n. 4 decembrie 1795, Ecclefechan – d. 5 februarie 1881, Londra) eseist, istoric, fi lozof, critic literar şi autor satiric scoţian.3 Locotenent-colonel Vasile Zorzor, maior Alexandru Luca, căpitan Aurel Mesaroşiu, Cursuri pentru jandarmi: educaţie religioasă, morală, medicină legală, de geografi e, de legi speciale. Extrase din regulamentul Jandarmeriei, Tipografi a Şcolii de Jandarmi Oradea, Oradea, 1932-1933; Colonel Vasile Zorzor, colonel Vasile Barbu, locotenent-colonel Constantin Anton, locotenent-colonel Constantin Sandu, Călăuza Jandarmului agent de poliţie şi jandarm în termen, Institutul de Arte Grafi ce „Ţăranu”, Bucureşti, 1939; Colonel Constantin Anton, colonel Vasile Zorzor, Călăuza Jandarmului. Agentul de poliţie şi jandarmul în termen. Educaţie şi cunoştinţe profesionale; instrucţie şi regulamente militare; educaţie fi zică şi profesională, Institutul de Arte Grafi ce Muntenia, Bucureşti, 1940; General Vasile Zorzor, general Vasile Barbu, general Constantin Anton, general Constantin Sandu, Călăuza gardianului public şi agentului civil de poliţie, Bucureşti, 1942.4 Constantin Argetoianu, Însemnări zilnice, vol. IX (21 aprilie-31 decembrie 1941), ediţie şi indice de Stelian Neagoe, Editura Machiavelli, Bucureşti, 2008, p. 92.5 Radu Lecca, Eu i-am salvat pe evreii din România, ediţie îngrijită, studiu introductiv şi note de Alexandru V. Diţă, prefaţă de Dan Zamfi rescu, Editura Roza Vânturilor, Bucureşti, 1994, p.158. 6 Ibidem, p. 160.7 Ibidem, p. 163.8 Decret nr. 1464 din 9 mai 1942, publicat în „Monitorul Ofi cial” nr. 114 din 19 mai 1942, p. 4122.

9 Arhiva Serviciului Român de Informaţii, Fond documentar, dosar nr. crt. 4233, ff. 77-78.10 Ibidem.11 Ibidem.12 Ibidem.13 „Monitorul Ofi cial” nr. 219 din 18 septembrie 1943, p. 8268.14 Idem, nr. 243 din 16 octombrie 1943.15 Gabriela Mircea, Cristian Florin Bota, Autobiografi a generalului Vasile Barbu, fost comandant adjunct al Gărzii Naţionale de la Alba Iulia din l Decembrie 1918 ca izvor istoric (1908-1942), Editura Astra – Despărţământul „Timotei Cipariu”, Blaj, Alba-Iulia, 2011, p. 47.16 Ibidem.17 Pentru mai multe detalii, a se consulta: ***Procesul generalilor. Cercul Profesional Militar al PNŢ 1946-1948. Documente (selecţia documentelor, studiu introductiv şi notă asupra ediţiei de dr. Corneliu Beldiman), Editura Vremea, Bucureşti, 2000; Ilarion Ţin, Procesul ofi ţerilor anticomunişti, la adresa http://istoriacomunismului.blospot.ro/2008/02/procesul-ofi terilor-anticomunisti.html.18 Ştefan Zorzor, Munca în uniformă kaki, la adresa: http://revista.memoria.ro/?location=view_article&id=633.19 Ibidem.20 ***Procesul generalilor. Cercul Profesional Militar al PNŢ 1946-1948..., p. 172.21 www.procesulconiunismului.com/marturii/fonduri/ioanitiu/maniu2/docs/maniu2p_57.htm22 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Fond Ministerul de Război, Inspectoratul General de Armată, dosar nr. crt. 219, ff. 1-6.

1 (75) 2017 document72

studii/documente

Experienţa Primului Război Mondial a obligat elita politică de la București să dezvolte industria de apărare autohtonă. Au fost

efectuate investiţii directe, de către statul român și au fost încurajate fi rmele particulare, care au produs tehnică de luptă pentru armata română. În felul acesta au apărut, pe lângă fabricile deţinute de stat și o serie de fi rme private, care și-au câștigat notorietatea în epoca interbelică, precum „Malaxa”, „SET”, „ICAR” etc. Existenţa acestor fabrici a permis armatei române, ca în anii celui de-Al Doilea Război Mondial, să-și poată asigura o parte însemnată din tehnica și armamentul necesare, din producţia internă.

După 1945, situaţia industriei de apărare a devenit tot mai problematică. Trecerea armatei la efective de pace, reorganizarea impusă de către Aliaţi, restricţiile prevăzute în Tratatul de Pace de la Paris, plata despăgubirilor de război către URSS, au avut printre alte consecinţe dezorganizarea industriei românești de apărare, până la pragul desfi inţării. Unele dintre fabricile importante de tehnică de luptă și-au schimbat profi lul, iar exemplul „IAR” Brașov, care a fost nevoită să treacă de la producţia de avioane de luptă la cea de tractoare este edifi cator. În contextul acaparării puterii de către comuniști, industria românească de armament nu a mai putut colabora cu industria de profi l din Europa Occidentală, nu a mai putut achiziţiona mașini și utilaje moderne sau noi licenţe. Inginerii, tehnicienii, dar și muncitorii cu înaltă califi care, care lucrau în industria de armament, au fost mutaţi la alte fabrici, mai importante pentru regimul comunist. O parte dintre inginerii cu mare experienţă au preferat să emigreze, iar alţii au fost arestaţi pentru că erau consideraţi „dușmani ai poporului”.

Regimul comunist a realizat că industria românească de apărare este aproape de dispariţie abia în perioada 1949-1950. În ultimul moment, au început să se adopte o serie de planuri, pentru refacerea acesteia. Prima decizie în acest sens a fost luată de Consiliul de Miniștri în august 1949. Pe baza acesteia, la 15 noiembrie 1949, prin Hotărârea Consiliului de Miniștri (în continuare H.C.M.) nr. 1178 a fost alocată suma de 170 milioane lei vechi pentru regruparea și recondiţionarea utilajelor,

instalaţiilor și clădirilor de la o serie de întreprinderi, care au avut producţie specială în trecut. La 11 februarie 1950, pentru continuarea acestor lucrări, prin H.C.M. nr. 82, au fost alocaţi alţi 210 milioane lei vechi. Primul plan cincinal de dotare a Ministerului Forţelor Armate (în continuare M.F.A.) cu produse speciale a fost aprobat la 5 septembrie 1950. Se dorea satisfacerea tuturor cerinţelor formulate de M.F.A. prin adresa nr. VX din 3 septembrie 1950. Situaţia a evoluat și, la 18 mai 1951, a fost elaborat un alt plan, trienal, pentru anii 1951-1953, care se baza pe noua documentaţie sovietică. Acesta a fost redactat, în funcţie de necesarul formulat de către M.F.A., de către Ministerul Industriei Metalurgice și Industriei Chimice (în continuare M.I.M.I.C.) și sub coordonarea Comitetului de Stat al Planifi cării. Dezvoltarea fabricilor de produse speciale, în perioada 1951-1953, s-a făcut în concordanţă cu acest plan. Acest plan s-a bazat prea mult pe o serie de factori variabili, cum au fost utilajele din import care nu erau încă comandate și pe o serie de investiţii care nu au fost realizate la timp. Din acest motiv, planul trienal a fost redactat cu multă ușurinţă, fără a cunoaște posibilităţile reale ale uzinelor de producţie specială. Cu toate acestea, adoptarea planului trienal s-a făcut ca urmare a unor necesităţi stringente1. În perioada anilor 1949-1950, din cauza lipsei personalului calificat, conducerea M.I.M.I.C. nu a reușit să coordoneze în mod efi cient refacerea industriei speciale. Defi cienţele au continuat și în perioada următoare și chiar s-au agravat, pe măsură ce problemele acestei ramuri industriale au devenit mai complexe. Abia la 1 noiembrie 1951, la nivelul ministerului a fost înfi inţat un organism special, pentru coordonarea industriei de armament2.

În ziua de 6 februarie 1952 a avut loc Ședinţa lărgită a Secretariatului Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român (în continuare C.C. al P.M.R.), privind problemele stării și organizării producţiei militare, conform comenzilor M.F.A. al Republicii Populare Române (în continuare R.P.R.). Au participat pe lângă Gheorghe Gheorghiu-Dej, câţiva dintre membrii de vază ai partidului precum Vasile Luca, secretar al C.C. al P.M.R., vicepreședinte al Consiliului de Miniștri și ministrul Finanţelor, Iosif Chișinevschi,

ÎNCEPUTUL REFACERII INDUSTRIEI ROMÂNEŞTI DE APĂRARE (1949-1953)

Profesor universitar Dr. Valeriu AVRAMProfesor Dr. Viorel GHEORGHE

studii/documente

document 2017 1 (75) 73

secretar al C.C. al P.M.R. și vicepreședinte al Consiliului de Miniștri, Alexandru Moghioroș, secretar al C.C. al P.M.R., Miron Constantinescu, membru al Biroului Politic al C.C. al P.M.R. și președintele Comisiei de Stat a Planifi cării, Emil Bodnăraș, membru al Biroului Politic al C.C. al P.M.R. și ministrul Forţelor Armate al R.P.R., Chivu Stoica, membru supleant al Biroului Politic al C.C. al P.M.R., vicepreședinte al Consiliului de Miniștri și ministrul Industriei Metalurgice și Industriei Chimice. Au fost invitaţi, printre alţii, generalul Haritonov, locţiitorul Consilierului Militar Principal de pe lângă Ministrul Forţelor Armate al R.P.R., inginerul Filin, conducătorul Grupului Specialiștilor Sovietici, Emil Stanciu, șeful Direcţiei Speciale de pe lângă Consiliul de Miniștri al R.P.R.3. Inginerul sovietic Filin a prezentat în această ședinţă un raport asupra organizării, pregătirii producţiei și fabricării produselor militare în cadrul întreprinderilor M.I.M.I.C.. Astfel, în anul 1950, „conducerea Partidului Muncitoresc Român și Guvernul, au stabilit [...] că organizarea și dezvoltarea producţiei militare în R.P.R. constituie una dintre sarcinile cele mai importante în întărirea apărării ţării”. Ca urmare, M.F.A., M.I.M.I.C. și Comitetul de Stat al Planifi cării au început să studieze organizarea și fabricarea muniţiilor și a tehnicii de luptă și au desemnat în acest scop o serie de uzine. A fost solicitat și sprijinul sovietic, care s-a concretizat în acordarea de licenţe și documentaţie tehnică și trimiterea în România a unor specialiști cu experienţă. Cu sprijinul acestora au fost elaborate măsurile tehnice și organizatorice pentru începerea producţiei, pentru stabilirea profi lului fi ecărei fabrici și dezvoltarea acestora pe baza noilor tehnologii sovietice. În cursul anului 1951, M.I.M.I.C. a început traducerea documentaţiei tehnice sovietice și a demarat lucrările pentru fabricarea sculelor și accesoriilor și aprovizionarea cu materie primă. Din păcate, această activitate nu s-a desfășurat conform așteptărilor și a dus la apariţia unor mari întârzieri, în îndeplinirea planului minimal din anul 1951. Toate aceste lipsuri și întârzieri au continuat și în anul 1952, iar inginerul Filin considera că acestea „vor constitui un pericol pentru realizarea planului de producţie și de înzestrarea forţelor armate ale R.P.R.”4.

La această ședinţă au fost identifi cate și câteva dintre cauzele care au dus la această rămânere în urmă. Unele ministere – mai ales cele industriale – au considerat că producţia militară este o activitate secundară și nu au acordat atenţia necesară, iar unele cadre cu munci de răspundere din aceste ministere, au sabotat deciziile partidului și guvernului referitoare la industria de apărare. Printre cei vinovaţi, în viziunea conducerii partidului, erau Constantin Ionescu, director general al

Direcţiei Generale a Construcţiei de Mașini, Dumitru Simulescu, ministru-adjunct la Ministerul Energiei Electrice, Ștefan Ghiţă, directorul Uzinelor „Steagul Roșu” din Brașov, conducerea Direcţiei Aprovizionării și a Sovrommetal Reșiţa5. La aceștia s-au adăugat directorii unor întreprinderi, precum Uzinele „Neptun” Câmpina, „Electrobanat” Timișoara, I.M.S. Roman sau Fabrica de Confecţii București, care au refuzat să încheie contracte cu M.F.A. A mai existat o practică anormală a M.F.A., care a încheiat contracte cu ministerele economice, care nu s-au regăsit în Planul de Stat. Ministerele economice au încercat să transforme M.F.A. într-un furnizor de materii prime, materiale și utilaje pentru producţia specială, slăbind astfel pregătirea pentru apărarea ţării. În anul 1951 s-a stabilit profi lul fi ecărei întreprinderi din sectorul producţiei de apărare, dar unele fabrici nu au ţinut cont de acest lucru și și-au schimbat profi lurile între ele, lucru care a generat întârzieri în realizarea comenzilor și a producţiei globale. Specialiștii sovietici au considerat că organizarea este extrem de defectuoasă, începând cu ministerele industriale și terminând cu uzinele de producţie militară. Propunerile consilierilor sovietici, care aveau ca scop îmbunătăţirea structurii organizatorice, s-au pus în practică cu o întârziere de 5-8 luni, cu consecinţe negative în pregătirea producţiei pe anul 1952. Din acest motiv, uzinele nu au fost asigurate la timp, cu materiale, scule și accesorii, iar producţia s-a realizat fără a exista un grafi c aprobat. La sfârșitul anului 1951, a fost înfi inţată Direcţia Producţie Specială în cadrul M.I.M.I.C., care trebuia să coordoneze activitatea uzinelor cu producţie militară. Ea nu a fost însă încadrată cu personalul califi cat necesar, deși acesta exista în alte ministere sau întreprinderi. Problema personalului califi cat era și la nivelul uzinelor, care nu au luat măsuri pentru atragerea forţei de muncă tinere, deși se estima un necesar de cel puţin 15.000 de noi muncitori. Nu au fost prevăzute planuri și nici fonduri pentru pregătirea profesională a inginerilor, maiștrilor, tehnicienilor și muncitorilor din aceste uzine6. Inexistenţa unui Institut Special de Proiectări a făcut ca proiectările tehnologice să se realizeze în cadrul fabricilor, de către cadre cu pregătire insufi cientă, iar rezultatul a fost întocmirea unor proiecte de slabă calitate, prelungirea termenelor de proiectare, imposibilitatea fi nanţării în timp util a acestora. Au fost uzine care și-au descompletat utilajul necesar pentru producţia militară, cum s-a întâmplat la Uzina Chimică din București, care și-a transferat o parte din aceste utilaje, către alte fabrici din ţară. Au mai fost identifi cate și alte cauze, cum ar fi neredactarea unor regulamente de ordine interioară, întârzierea în construirea blocurilor de locuinţe din vecinătatea fabricilor, pentru a se elimina naveta muncitorilor,

1 (75) 2017 document74

studii/documente

inexistenţa unor norme clare, pentru angajarea sau concedierea muncitorilor și funcţionarilor, divulgarea secretelor de stat etc. M.F.A. avea și el o serie de lipsuri care au împiedicat buna funcţionare a industriei de apărare. Planurile de necesităţi ale ministerului au fost în permanenţă modifi cate, îngreunând producţia fabricilor. La nivelul ministerului nu a existat o direcţie unică de aprovizionare și nici depozite generale care să aprovizioneze unităţile subordonate. Din acest motiv, fi ecare unitate militară era nevoită să se prezinte la fabrici pentru a recepţiona produsele repartizate7. Comitetul de Stat al Aprovizionării, în multe situaţii, nu a acordat atenţia cuvenită producţiei speciale. Nu s-au prevăzut în planurile acestei instituţii materialele și utilajele necesare din import, pe anul 1951. Ministerul Construcţiilor nu a reușit să deschidă șantierele necesare, nu a concentrat forţa de muncă și utilajele, iar până la fi nele anului 1951 a avut construcţii nerealizate în valoare de 500 milioane lei.

Toate aceste probleme au fost identificate de consilierii sovietici, obișnuiţi cu economia centralizată și planifi cată. În România anilor 1950-1951, oamenii încă mai erau obișnuiţi cu economia concurenţială și de aceea, acolo unde consilierii sovietici au văzut lipsuri și neajunsuri, poate era vorba doar de vechiul refl ex de adaptare la realităţile pieţei. De aceea, acest punct de vedere al consilierilor sovietici, trebuie privit astăzi, cu mare rezervă. Oricum, în 1952, pe baza acestor observaţii, conducerea comunistă a luat o serie de decizii care urmăreau perfecţionarea activităţii din cadrul industriei de apărare.

Comitetul de Stat al Planifi cării a primit sarcina, ca până la 20 februarie 1952, să prezinte spre aprobare Consiliului de Miniștri, planul de produse militare pentru anul în curs, un plan amănunţit de producţie, volumul investiţiilor necesare pentru dezvoltarea industriei de apărare8. Acest plan trebuia considerat de primă importanţă și inclus în Planul General de Stat pe anul 1952. Pentru anul 1953, planul de producţie militară trebuia elaborat până la 1 iulie 1952, iar până la 1 noiembrie trebuia defi nitivat planul amănunţit de producţie, defalcat pe ministere. La M.I.M.I.C. urma să se organizeze Departamentul Problemelor Speciale, coordonat de prim-adjunctul acestui minister. În subordinea acestui departament se găsea Direcţia de Planifi care a ministerului, Direcţia Specială care se ocupa cu problemele de mobilizare a industriei și cu producţia curentă de produse militare, Institutul Special de Proiectări, Uzinele de la nr. 1 la nr. 11, Consiliul Tehnic al Ministerului și Direcţia Producţiei Speciale. Această din urmă direcţie trebuia condusă de prim-adjunctul ministrului, ajutat de directorul-adjunct

tehnic. În subordinea direcţiei se găseau următoarele servicii: tehnic, producţie, mecanic-șef și energie, controlul calităţii, tehnica securităţii și poligonul central. Directorul-adjunct tehnic coordona contabilitatea generală, serviciul fi nanciar, cadrele, muncă și salarii, construcţii capitale, paza militară, apărarea antiaeriană, serviciul administrativ al direcţiei, Sovrommetalul, șantierele de construcţii navale, Institutul de Proiectări Navale și secţiile de producţie specială de la alte uzine, în afara celor 119. Responsabil pentru producţia de apărare era desemnat prim-adjunctul ministrului Industriei Metalurgice și Industriei Chimice, iar pentru această funcţie a fost desemnat Carol Loncear. Acesta, în 30 de zile, trebuia să redacteze toate instrucţiunile, regulamentele și statutele necesare pentru buna funcţionare a producţiei speciale10.

Au mai fost adoptate și alte măsuri, precum identifi carea specialiștilor care au lucrat în industria militară în perioada anterioară și transferarea lor la noile uzine după verifi carea lor de către organele de securitate, schimbarea mersului trenurilor pentru a favoriza naveta către uzinele de armament, asigurarea unei salarizări superioare pentru cei care lucrau în acest domeniu, îmbunătăţirea aprovizionării cu produse alimentare și bunuri de larg consum prin magazine, cantine, gherete deschise în cadrul fabricilor, lărgirea reţelei de creșe și grădiniţe pentru copiii muncitorilor11. Pe lângă aceste uzine urmau să se ridice cartiere muncitorești, prevăzute cu școli și grădiniţe, dar și cu diferite așezăminte culturale și sportive, precum teatre, biblioteci, cluburi, cinematografe sau terenuri de sport.

Într-o primă urgenţă, în anul 1952, se prevedea terminarea de construit a clădirii Turnătoriei de la Uzina „Breiner Bela”, clădirea Secţiei mecanice de la Uzina „6 Martie” Tohan, clădirea Secţiei de tuburi de la Uzina „Ilie Pintilie” Plopeni, Secţia mecanică de la Uzina „Metrom” Brașov, linia a doua pentru fabricarea trotilului de la Uzina „Nitramonia” Făgăraș, Secţia de mecanică pentru autotunuri, Atelierele de încărcare, Secţia de prelucrarea lemnului de la Uzina „I.R.M.C.” Mija, precum și Poligonul Central. În urgenţa a doua, se prevedea reutilarea secţiilor principale și a celor auxiliare existente, construirea unor secţii auxiliare noi, printre care uzine electrice, punerea la punct a producţiei, conform „Gost-urilor, Ost-urilor și Stas-urilor”, în termenii prevăzuţi, dotarea cu scule și accesorii, aprobarea grafi cului de producţie a muniţiilor și armamentului, luarea măsurilor necesare pentru păstrarea secretelor de stat12.

Guvernul României urma să intervină pe lângă Guvernul URSS pentru ca acesta să aprobe trimiterea unor consilieri și pentru satisfacerea necesarului de

studii/documente

document 2017 1 (75) 75

utilaje și materiale din industria de apărare. Se dorea trimiterea unui consilier pe lângă Direcţia Specială, unul pe lângă Secţia Specială a Comisiei de Stat a Planifi cării, un specialist în probleme de muniţii și armament pe lângă Departamentul Problemelor Speciale din cadrul M.I.M.I.C., patru specialiști în fabricarea muniţiilor de artilerie, doi specialiști în fabricarea muniţiilor de infanterie, alţi doi specializaţi în fabricarea armamentului de infanterie și încă doi specializaţi în fabricarea explozivilor și pulberilor. Toţi acești specialiști trebuiau să activeze pe lângă inginerii șefi ai uzinelor de producţie specială13. Materiile prime, materialele și utilajele repartizate pentru fabricarea de produse speciale nu puteau fi folosite pentru alte scopuri, sub riscul aplicării sancţiunilor prevăzute în Legea nr. 183/194914. Toate ministerele industriale trebuiau să predea Departamentului Problemelor Speciale, în stare perfectă de funcţionare, toate mașinile și utilajele folosite în trecut în industria de apărare, precum și mașinile și utilajele ce puteau fi folosite pentru producţia de armament și tehnică de luptă15. Mai existau și alte măsuri organizatorice impuse diferitelor ministere pentru ca activitatea fabricilor de armament să se desfășoare în condiţii cât mai bune.

Planul de producţie pentru anul 1952 a fost întocmit doar după necesităţile M.F.A. fără a se lua în calcul posibilităţile reale de producţie. Difi cultăţile întâmpinate de uzinele speciale au constat în lipsa mașinilor-unelte, care au fost comandate abia după încheierea unei convenţii cu URSS la 31 mai 1952; calitatea materialelor furnizate de alte întreprinderi din ţară, care nu adoptaseră noile standarde de fabricaţie; documentaţia tehnică insufi cientă; numărul insufi cient al SDV-urilor (scule și dispozitive de verifi care – n.n.) etc. Din aceste motive a fost nevoie de refacerea planului de producţie și astfel, prin H.C.M. nr. 1382 a apărut planul restructurat pe 1952. Nici acest plan nu a ţinut cont de posibilităţile reale ale industriei. Au fost solicitate de la celelalte ministere economice executarea unor lucrări cu termene mult prea scurte, nu s-a ţinut cont că realizarea multor produse depindeau de importuri și nici nu s-a dat atenţia necesară pentru dezvoltarea SDV-urilor16.

Deși pare greu de crezut, la redactarea planului de producţie pentru anul 1953 s-a ţinut cont, din nou, doar de necesarul M.F.A. și nu de posibilităţile reale ale uzinelor speciale. Ca urmare, planul pe anul 1953 nu a fost îndeplinit pentru că mașinile, utilajele și materialele importate nu au sosit la timp, unele prototipuri nu au putut fi omologate, nu a fost stabilită asigurarea SDV-rilor, iar problemele de personal au devenit tot mai complexe17.

În ziua de 2 septembrie 1952 a avut loc ședinţa Biroului Politic al C.C. al P.M.R., unde printre altele, s-a discutat despre rezultatele tratativelor pentru achiziţionarea de produse speciale din Ungaria, Polonia și Cehoslovacia. Au participat Gheorghe Gheorghiu-Dej, Iosif Chișinevschi, Alexandru Moghioroș, Gheorghe Apostol, Emil Bodnăraș, Chivu Stoica, dar și alţii precum Leontin Sălăjan sau Alexandru Drăghici. Principalele achiziţii constau în armament și tehnică de luptă, dar pe lângă acestea s-a încercat și încheierea unor contracte pentru cumpărarea de mașini și utilaje necesare industriei românești de apărare18.

În Polonia a fost delegat pentru a discuta aceste probleme D. Coliu. În urma discuţiilor s-a încheiat o convenţie prin care Polonia se angaja să livreze României, printre altele, 30.000 de carabine, muniţii pentru obuzierul cal. 122 mm și pentru tunurile antiaeriene, 500 de autocamioane „Star”, dar și mașini și utilaje pentru dotarea fabricilor românești de producţie specială19.

În Ungaria, delegaţia a fost condusă de generalul Ștefănescu. Acesta a negociat achiziţionarea unor mari cantităţi de armament și muniţii, printre care 60.000 de carabine și 400.000 lovituri pentru tunul cal. 85 mm. Reprezentanţii industriei de armament din Ungaria au recunoscut că au probleme mari cu asigurarea calităţii produselor, din cauza lipsei unor materii prime, precum aliajele crom-nichel. La solicitarea generalului Ștefănescu au fost de acord să pregătească anumiţi specialiști, necesari industriei românești de apărare20.

Delegaţia care a mers în Cehoslovacia a fost condusă de D. Petrescu. Discuţiile, deși difi cile la început, au dus la achiziţionarea unor mari cantităţi de tehnică de luptă, dar și de mașini și utilaje, pentru dotarea industriei românești de profi l. S-a convenit cumpărarea avioanelor „MIG-15” și tancurilor „T-34”, produse după licenţă sovietică, dar și de mașini și utilaje, pe care Cehoslovacia le avea în exces și pe care iniţial, doreau să le vândă în Europa Occidentală. Au mai fost de acord cu pregătirea a 100 de specialiști români, dar numai dacă autorităţile sovietice erau de acord. Discuţiile cele mai serioase au fost legate de preţuri, pentru că partea cehoslovacă nu a dorit să aplice preţurile sovietice. D. Petrescu chiar a semnalat că avioanele „MIG” sunt mult mai ieftine decât cele produse în URSS, în schimb tancurile au preţurile duble, faţă de cele produse în URSS. Partea cehoslovacă a mai dorit ca România să achiziţioneze această tehnică prin livrarea de feroaliaje și metale neferoase. Pentru că România, în acel moment nu producea feroaliajele cerute, s-a propus ca livrările să fi e plătite în aur21.

1 (75) 2017 document76

studii/documente

Difi cultăţile legate de achiziţionarea tehnicii de luptă și a armamentului, necesare armatei române, preţurile mari cerute de celelalte ţări comuniste, au obligat conducerea de la București să refacă industria de apărare naţională. În primul rând, s-a dorit revigorarea vechilor fabrici de armament, construite în perioada interbelică. În afară de Uzina de Reparaţii Avioane de la Bacău, care a fost nou construită, toate celelalte fabrici erau moștenite din perioada anterioară. S-a dorit extinderea și echiparea lor cu tehnică sovietică, precum și introducerea în producţie a armamentului și tehnicii după documentaţia sovietică. Cu toate măsurile luate, revitalizarea acestor uzine, din diferite cauze, s-a realizat cu destule sincope.

La sfârșitul anului 1952, începea să se contureze nucleul industriei de apărare românești postbelice. Acesta era format din Uzina „6 Martie”, Uzina 2 „Breiner Bela”, Uzina „Metrom”, Uzina Mecanică Cugir, Uzina Mecanică Sadu, Uzina „30 Decembrie”, Uzina „Ilie Pintilie”, I.R.M.C., I.O.R., I.M.S. Câmpulung și Șantierul Naval „Viitorul”22.

În perioada ianuarie-martie 1954, a fost instituită o Comisie Tehnică, care a analizat problemele apărute în acest domeniu. Comisia a fost condusă de inginerul Ioan Schmidt și din ea au mai făcut parte inginerii electromecanici Vasile Ghelesel, Iorgu Vasiliu și Waldermar Gheţu, inginerul chimist Jean Forst, inginerul mecanic Octavian Popa și contabilul expert Vasile Dumitriu23. Au fost verifi cate, printre altele, respectarea termenilor pentru traducerea documentaţiilor, organizarea fluxurilor liniilor de fabricaţie, înzestrarea cu mașini-unelte, pregătirea cadrelor necesare, aprovizionarea cu SDV-uri, modul de folosire a fondurilor alocate de guvern, felul în care s-au îndeplinit sarcinile de plan, aprovizionarea cu materii prime, modul în care s-a efectuat controlul fabricaţiei, felul în care s-a respectat documentaţia tehnică etc.24. De la început, s-a observat că traducerea documentaţiei tehnice s-a realizat cu mare întârziere. M.F.A., din diferite motive, a predat traducerea documentaţiei tehnice, cu o întârziere de 8 luni. Traducerea documentaţiei de serviciu s-a realizat la sediul Departamentului Producţiei Speciale, iar cea a documentaţiei tehnologice, la fi ecare întreprindere, în termenul fi xat, care însă nu a fost corect corelat, între diferitele organisme din minister și astfel, nu s-a mai putut realiza planul pe anul 195225. Cauzele întârzierii traducerii documentaţiei sovietice au constat în procurarea lor cu întârziere de către M.F.A. și existenţa unui număr insufi cient de traducători. În momentul în care au sosit documentaţiile, conducerea M.I.M.I.C. a

constatat că are nevoie de cel puţin 7 ani pentru a termina traducerile cu personalul care îl avea în acel moment26.

Pe de altă parte, atunci când s-a conceput planul, termenul de trecere la producţie a fost unul nerealist. Nu s-a calculat în mod corect, timpul necesar pentru efectuarea traducerii, pentru adaptarea tehnologiei, executarea SDV-urilor pentru prototip, fabricarea prototipului, definitivarea tehnologiei, executarea SDV-urilor pentru producţia de serie, începerea livrărilor în serie27. Din acest motiv, au apărut divergenţe mari între planul de produse speciale necesare M.F.A. și planul de producţie al uzinelor. De exemplu, pe trimestrul I din anul 1952, planul armatei prevedea printre altele achiziţia a 15.000 proiectile explozive antitanc cal. 45 mm, 20.000 proiectile explozive pentru tunul regimentar cal. 76 mm, 15.000 proiectile explozive pentru obuzierul cal. 122 mm. În schimb, fabricile, conform planului pe care l-au primit, au executat 1.000 proiectile cal. 45 mm, 60.000 proiectile cal. 76 mm și 500 proiectile cal. 122 mm28.

Liniile de producţie au fost organizate în baza unor proiecte tehnice elaborate de institutele de proiectare IPROMET și IPDT. Din 1952, au început să fie consultaţi și consilierii sovietici. Producţia uzinelor se limita mai mult la muniţia de infanterie și cea de artilerie. Implicate erau Uzina „6 Martie” Tohan, Uzina „Ilie Pintilie”, Uzina „Metrom” și Uzina „Breiner Bela”. Era totuși o realizare, dacă ne gândim că fosta uzină de armament „Voinea S.A.R.” Brașov (devenită „Breiner Bela”) din 1948 și până în 1952 a produs doar mobilă de bucătărie29. Se mai fabrica automatul PPS, cal. 7,62 mm la IPTOS, carabina și pistoletul cal. 7,62 la Uzina Mecanică Cugir și aruncătorul de mine cal. 82 mm la „Breiner Bela”. S-a încercat, dar fără succes, intrarea în fabricaţie la IPTOS a mitralierei „Gorionov” și a puștii mitralieră „DPM.”30.

La începutul anului 1954, uzinele de armament erau deja specializate. Uzina „6 Martie” producea lovituri de artilerie, explozive și perforante, de la cal. 25 mm până la cel de 122 mm, la care se adăugau focoase și șuruburi port-amorsă, capse detonante și de aprindere și trasoare. Problemele fabricii constau în nepunerea în funcţiune a atelierului de tratament termic pentru proiectile perforante, lipsa spaţiului necesar la uzinarea corpurilor de proiectil, nepunerea la punct a cuptoarelor rotative și nerezolvarea mecanizării forjei, precum și executarea producţiei pe linii comune31. De asemenea, încă nu exista o linie de fabricaţie pentru încărcarea corpurilor proiectilelor, staţia de galvanizare nu era terminată, lipseau etuvele „Passburg” comandate în URSS, dar nelivrate, necesare la păstrarea fulminantului de mercur

studii/documente

document 2017 1 (75) 77

sub apă, iar sculăria nu atinsese capacitatea necesară pentru a realiza SDV-urile de mare tehnicitate32. Uzina „6 Martie” era în 1954 cea mai mare unitate de producţie specială din România. Avea deja 2.000 de muncitori și se dorea ajungerea la 11.000, deși în zonă nu se găsea forţă de muncă excedentară și nu erau create condiţiile sociale pentru a atrage muncitori califi caţi din alte părţi ale ţării33.

Uzina „Ilie Pintilie” realiza proiectile de artilerie de la cal. 76 mm la 152 mm, focoase, tuburi și șuruburi port-amorsă, tuburi de alamă. La această fabrică, turnarea corpurilor loviturilor de aruncător cal. 82 mm prezenta rebuturi ridicate, tratamentul termic pentru fabricarea proiectilelor perforante nu era pus la punct, era necesară montarea unei mașini de strunjire verticală într-o clădire nouă, nu era defi nitivată noua tehnologie pentru șurubul port-amorsă „KV-2”, aprovizionarea cu materiale pentru focoase de la Combinatul „Oţelul Roșu” se făcea cu difi cultate34. Hala de tuburi nu era încă pusă în funcţiune pentru că îi lipseau anumite mașini-unelte, cuptoare și instalaţii. A fost adus de la Reșiţa utilajul necesar pentru fabricarea obuzului exploziv cal. 122 mm, fără a exista însă spaţiul necesar pentru montare35.

Uzina „Breiner Bela”, care deja începea să fi e tot mai des numită Uzina 2, era specializată în realizarea loviturilor de aruncător cal. 82 mm, a focosului „M5” pentru aceeași lovitură și a focosului „K20” pentru loviturile de cal. 25 mm, cartușele pentru loviturile cal. 82 și 120 mm, turnarea proiectilelor cal. 120 mm. Uzina mai producea, în colaborare cu alte fabrici, și aruncătorul de mine de cal. 82 mm. Erau aduse de la fabricile partenere placa de bază, cutia pentru muniţii, dantura de la pinioane și aparatura optică. La această uzină nu erau probleme foarte mari, în sensul că trebuiau înlocuite o parte din mașinile-unelte care produceau focosul „M5”, trebuia pusă la punct galvanizarea și presarea maselor plastice, precum și sistematizarea producţiei la cartușele pentru loviturile cal. 82 și 120 mm36.

Atelierele IPTOS au apărut pe vechea platformă „Romloc”, devenită în 1940 „Astra” – Fabrica Română de Vagoane, Motoare, Armament și Muniţii. Practic, împărţea această platformă cu Uzina de Autocamioane „Steagul Roșu” prin folosirea spaţiilor disponibile, iar acest lucru îngreuna foarte mult producţia și păstrarea secretului. La aceste ateliere s-a dorit producerea pistolului automat „PPS”, a puștii mitralieră „Degtiairov DPM” și a mitralierei „Gorionov”. Din cauza dificultăţilor tehnice nu s-a putut începerea fabricaţiei la ultimele două produse. În cazul pistolului automat „PPS”, mai era nevoie de încă 68 mașini-unelte pentru fabricaţie și alte 27 pentru atelierele auxiliare37.

Producţia acestor uzine a fost perturbată de numeroasele schimbări de profi l, cauzate în principal de comenzile M.F.A. De exemplu, armata a renunţat la comenzile pentru proiectilul antiaerian cal. 25 mm, iar consecinţa a fost că, în anul 1953, la Uzina „Ilie Pintilie” s-a oprit amenajarea fl uxului de producţie pentru tubul „UZTN” și pentru tubul de alamă, la Uzina „Breiner Bela” s-a oprit producţia focosului „K20”, iar la Uzina „6 Martie” a corpului și a loviturii. Armata nu a mai dorit nici cartușul antitanc de cal. 14,5 mm, iar Uzina de la Sadu a oprit producţia acestuia. Schimbările de profi l s-au produs și din cauza conducerii M.I.M.I.C. În toamna anului 1952, producţia de trasoare a fost mutată de la Uzina „Ilie Pintilie” la Uzina „6 Martie”, pentru că aceasta era mai bine dotată pentru fabricarea acestora. În 1953 a fost oprită investiţia la fabrica de tuburi de la Uzina „Ilie Pintilie” și trecerea producţiei de tuburi, calibrele 37 și 45 mm, la Uzina „Metrom”, care avea capacitatea necesară de a le produce, în condiţiile în care cererea armatei pentru aceste proiectile era mult diminuată.

La fabricaţia de focoase erau o serie de rămâneri în urmă comparativ cu fabricaţia de lovituri de artilerie de aceleași calibre, pentru că nu se puteau realiza SDV-urile necesare, secţiile de sculărie nefi ind dotate corespunzător, iar atelierele de galvanizare nu erau încă puse la punct38.

Un punct nevralgic în dezvoltarea uzinelor de armament și tehnică de luptă l-a constituit dotarea cu mașini-unelte. Încă din 1949, în condiţiile repunerii în stare de funcţionare a unei părţi din vechile fabrici de armament și muniţii, guvernul a alocat fonduri pentru regruparea, recondiţionarea și instalarea mașinilor-unelte dispersate prin ţară după 23 august 1944. Au fost alocate aproximativ 41 de milioane de lei, pentru aceste operaţiuni de regrupare și aproximativ 130 de milioane lei pentru repornirea fabricilor39. Printre fabricile vizate au fost „6 Martie” Tohani, „Ilie Pintilie” Plopeni, Uzina nr. 2 „Breiner Bela” Brașov, Uzina Mecanică Cugir, Uzina Mecanică Sadu din judeţul Gorj, Uzina Mecanică Sadul Pantelimon, Uzina Mecanică Târgoviște40. În 1950, pentru exact aceleași operaţiuni au mai fost alocaţi încă 78,1 milioane lei. Tot în acest an, M.F.A. și-a prezentat necesarul de produse speciale. Pe baza acestui necesar s-a realizat un studiu cu măsurile necesare pentru dezvoltarea producţiei. A rezultat că era nevoie de investiţii în valoare de 2,4 miliarde de lei vechi. După numai câteva luni, M.F.A. a venit cu un alt necesar, substanţial mărit și de care era nevoie în maximum trei ani. În conformitate cu aceste noi cerinţe planul de investiţii a trebuit majorat la 12 miliarde lei

1 (75) 2017 document78

studii/documente

vechi sau 603 milioane lei noi și a fost elaborat un plan de producţie trienal41.

În primăvara anului 1951 s-a discutat despre realizarea unui plan de dotare cu mașini-unelte noi din producţia internă, dar și din import. Acest plan a rămas fără urmări și abia în noiembrie 1951 s-au reluat discuţiile despre înzestrarea cu mașini-unelte, procurate din import. Pe baza acestora s-a realizat un necesar, care au dus la încheierea cu URSS, la 31 mai 1952, a unei convenţii de import pentru dotarea uzinelor speciale, cu un număr de 1.030 de mașini-unelte. Până la sosirea acestor importuri, pentru a nu fi afectată producţia, toate mașinile și utilajele folosite înainte de 23 august 1944, în producţia de apărare au fost repuse în funcţiune. De asemenea, alte mașini și utilaje, existente în ţară care puteau fi folosite în producţia de apărare, au fost transferate Departamentului Probleme Speciale. Un număr de aproximativ 500 de utilaje au intrat astfel în dotarea uzinelor cu producţie specială42.

În iulie 1952, o nouă comisie de specialiști, condusă de inginerul S. Boncea, a hotărât achiziţionarea a încă 1.579 de mașini-unelte, pentru dotarea sculăriilor și a sectoarelor de producţie. Pe baza acestei analize, au fost achiziţionate din Ungaria, Polonia și RDG un număr de 712 mașini-unelte. O altă comisie, în octombrie 1952, a reevaluat necesarul general de mașini și utilaje pentru uzinele de producţie specială, dar și fabricilor colaboratoare din industria metalurgică și chimică. A rezultat că era nevoie, în total, de 3.212 de mașini și utilaje. În acest total se regăseau și comenzile date în URSS, Ungaria, Polonia și RDG, iar valoarea lor era de 64.913.776 ruble. La 1 aprilie 1954, erau contractate 2848 de mașini și utilaje în valoare de 259.352.770 lei, iar sosite în ţară 2.587 în valoare de 230.486.710 lei.

Lipsa de experienţă a celor care au făcut acest plan de dotare s-a văzut în momentul în care utilajele au ajuns la fabrici și s-a constatat că ele nu sunt adecvate pentru producţia de armament și tehnică de luptă. Primele utilaje au fost contractate înainte de a se termina traducerea documentaţiei tehnologice și fără a fi gata toate proiectele tehnice. În unele situaţii, necesarul de mașini-unelte s-a stabilit pe baza experienţei unor tehnicieni și muncitori care, înainte de 23 august 1944, au lucrat în industria de apărare, dar care nu cunoșteau tehnologiile sovietice43. Nu s-a ţinut cont de noua tehnologie, de gradul de tehnicitate al noilor produse și nici nu s-a luat legătura cu institutele de specialitate din URSS sau Cehoslovacia pentru întocmirea unor proiecte tehnice. Din această cauză au fost comandate multe mașini-unelte cu caracteristici universale și prea puţine specializate pe producţia de armament și

muniţii. Cele mai multe dintre mașinile-unelte nou achiziţionate au fost instalate, cu precădere, în atelierele de sculărie sau în cele ale mecanicului-șef, în timp ce pe linia de producţie erau folosite vechile utilaje, din perioada interbelică, care erau în stare avansată de uzură. Mai mult, au fost achiziţionate mașini-unelte care nu puteau fi folosite în producţia de armament și tehnică de luptă și, ca atare, au trebuit transferate la fabrici din alte ministere. Era vorba de 125 de utilaje comandate în URSS44. Pentru alte 69 de utilaje care nu erau necesare s-a încercat anularea contractării, dar nu s-a reușit decât pentru 7 bucăţi.

Surprinzător, de aceste importuri au încercat să profite și fabricile din M.I.M.I.C. care nu aveau producţie specială. Prin diverse metode, ministrul adjunct Gherasim Popa a trecut, fără a avea o bază legală, 400 de mașini-unelte în valoare de 44.206.166 lei de la uzinele speciale la cele civile.

În momentul reluării producţiei de armament și tehnică de luptă, s-a constatat că numărul specialiștilor din acest domeniu era extrem de redus. În perioada 1945-1950, singurele fabrici care au mai avut legătură cu înzestrarea armatei au fost cele de la Sadu și „30 Decembrie”. Abandonarea producţiei militare după 1945 a făcut ca majoritatea specialiștilor să plece la alte fabrici sau chiar să emigreze și nemaifiind pregătiţi alţii noi. Această lipsă de cadre califi cate era și la nivelul M.I.M.I.C., iar această situaţie a ieșit în evidenţă în momentul în care s-a trecut la traducerea documentaţiilor furnizate de URSS45. În momentul începerii producţiei, Uzina „6 Martie” avea doar 5 ingineri de specialitate, iar Uzina nr. 2 „Breiner Bela” 3 ingineri, din care doar unul de specialitate46. Pentru a rezolva parţial această situaţie, la 31 iulie 1952, prin HCM nr. 1382, s-a decis transferarea a 246 de ingineri și tehnicieni din alte fabrici către cele de producţie specială. În cele din urmă s-a reușit transferul a 147 de specialiști, dar și aceștia cu o întârziere de 30 până la 90 de zile. Unii ingineri nu au mai fost transferaţi pentru a nu dezorganiza activitatea altor sectoare economice, alţii au fost consideraţi nesiguri din punct de vedere politic, iar alţii nu au corespuns profesional.

Cele mai multe difi cultăţi au apărut la realizarea SDV-urilor din cauza lipsei cadrelor califi cate, dar și a dotării insufi ciente. Conducerea Direcţiei Generale a Producţiei Speciale nu a realizat în mod corect în 1952 volumul, tehnicitatea și importanţa sectorului SDV-urilor pentru producţia de armament și muniţii. În anul următor au fost luate câteva măsuri pentru a corecta această problemă, printre care colaborarea cu alte direcţii din minister, detașarea de la sculăriile altor

studii/documente

document 2017 1 (75) 79

fabrici a unor muncitori cu înaltă specializare, solicitarea adresată M.F.A. de a lăsa la vatră muncitorii specializaţi. Au fost detașaţi, în prima jumătate a anului 1952, un număr de 329 muncitori califi caţi. Au urmat alţi 168 în a doua jumătate a anului 1952 și 174 în anul 195347. Cei mai mulţi muncitori au fost primiţi de la Uzinele „23 August”, „Sovromtractor”, „Steagul Roșu”, „Flamura Roșie”, „Victoria”, „Vulcan”, „Progresul”, „Metalurgica” Bacău, „IMS” Roman etc.48. Aceste măsuri luate de urgenţă nu au rezolvat fondul problemei. De exemplu, la sculăria Uzinei „6 Martie”, lucrau în anul 1952 un număr de 182 de muncitori califi caţi, faţă de un necesar minim de 643 muncitori. În anul următor a început școlarizarea unui număr important de muncitori, cu speranţa că după șase luni de perfecţionare, aceștia să poată lucra în cadrul sculăriilor49. O altă soluţie adoptată de conducerea ministerului a fost colaborarea în realizarea SDV-urilor cu fabricile care nu aveau producţie specială. Rezultatul a fost însă negativ, pentru că producţia civilă a fost perturbată, iar în cazul producţiei speciale benefi ciile au fost nesemnifi cative, pentru că mai era un defi cit de 2.525.000 ore/SDV, care nu mai puteau fi acoperite. Prin HCM nr. 1382 din 31 iulie 1952 s-a aprobat constituirea la nivel de minister și de uzine a serviciului de scule, care trebuia să răspundă de problemele de planifi care, urmărire, aprovizionare, în domeniul SDV-urilor50. În mod nejustifi cat, conducerea ministerului a întârziat cu aproape 8 luni, constituirea acestui serviciu. De aceea, în cursul anului 1952, aprovizionarea uzinelor speciale cu SDV-uri s-a efectuat cu mare întârziere, fără cunoașterea necesarului și a posibilităţilor, în mod pripit, cu recurgerea la ameninţări, din partea forurilor superioare51. Abia în decembrie 1952 s-a decis constituirea de secţii de sculărie la nivelul uzinelor speciale. Proiectele tehnice au fost gata în ianuarie 1953 și aprobate în februarie, același an. În anul 1953 a avut loc echiparea sculăriilor, numai că aprovizionarea lor s-a făcut tot haotic, fără a se cunoaște volumul real de producţie.

Poate părea o problemă neînsemnată, dar fără un sector puternic de SDV-uri, practic nu se putea trece la o producţie de serie. În perioada interbelică, fabricile românești care aveau producţie de armament și tehnică de luptă, erau înzestrate în mod corespunzător pe partea de SDV-uri, fi e prin concepţie proprie, fi e prin scule achiziţionate odată cu licenţele de fabricaţie. Aceste secţii de SDV-uri, au fost constituite în câţiva ani, pe baza unor proiecte clare. Când au fost realizate planurile de producţie pentru anul 1952, nimeni nu a prevăzut dezvoltarea secţiilor de sculărie. La începutul anului 1952 erau în uzinele speciale 1.052 de muncitori

și 598 de mașini-unelte, în timp ce necesarul era de 4.009 muncitori și 1.250 mașini-unelte, pentru a se realiza planul propus52.

Situaţia era la fel de dificilă și la sectoarele de producţie. Pentru a se realiza planurile de producţie era nevoie și de creșterea numărului de muncitori, tehnicieni și ingineri. În cursul anului 1952 numărul muncitorilor a crescut de la 12.300 la 31.300, cel al inginerilor și tehnicienilor de la 1820 la 4.250, iar numărul funcţionarilor a urcat de la 1.400 la 2.150. Această creștere a fost una nerealistă, fără a se lua în calcul volumul real al comenzilor și schimbarea profi lului unor uzine de producţie specială53. La fi nele anului 1953, era nevoie de un număr de cadre cu 200% mai mare decât cel existent. În schimb, la Uzina nr. 2 era nevoie de creșterea personalului de la 2.184 angajaţi la 4.492. La nivelul întregii direcţii era nevoie de aproximativ doi ani, pentru a rezolva problema cadrelor.

O lipsă de continuitate se constata la personalul de conducere, directori, șefi de servicii, șefi de sectoare cu consecinţe dintre cele mai negative pentru funcţionarea uzinelor. Un număr mare de sancţiuni erau date cadrelor tehnice și a celor de conducere, semn că situaţia era destul de încordată la nivelul fabricilor, mai ales din cauza neîndeplinirii planurilor de producţie. Cum cele mai multe dintre cadrele sancţionate erau mutate de la fabrici cu producţie civilă fără a li se cere consimţământul, nu benefi ciau de condiţii minime de trai, aveau o răspundere foarte mare, iar planul de producţie era nerealist, membrii comisiei de anchetă au considerat că atitudinea nu a fost una justă faţă de aceste cadre. Efectele obţinute au fost mai degrabă negative, mai ales că sancţiunile erau total nejustifi cate54.

Aprovizionarea cu materii prime a uzinelor speciale a început să devină tot mai difi cilă în cursul anului 1952. O primă încercare de reglementare a fost făcută prin H.C.M. nr. 257 din 23 februarie 1952. Furnizorii erau obligaţi să aprovizioneze la termen uzinele de armament. Acest act normativ nu a putut fi aplicat pentru că uzinele furnizoare, la rândul lor, nu primeau materiile prime conform contractelor, aveau lipsă numeroase utilaje și, mai ales, încă nu puteau realiza produse după noua documentaţie55. Uzina Mecanică Cugir a primit materiale de calitate redusă de la „IMD” Brăila, „ISCT” și Combinatul „Oţelul Roșu”. Ca urmare, peste 50.000 de ţevi de armă au fost declarate rebut. De la Uzinele „Republica” a venit ţeava de 30/1 pentru încărcătoare. Pentru că nu era de calitate au apărut 11.000 de rebuturi. Uzina „6 Martie” a primit de la Combinatul „Oţelul Roșu” table de 2 mm pentru ampenaje, care au dus la rebuturi de până la 40% din

1 (75) 2017 document80

studii/documente

producţie. De la Combinatul Siderurgic Hunedoara au fost primite ţagle de 80x80 cu fi suri, ceea ce a dus la întârzieri și rebuturi în fabricarea proiectilelor de 76 mm. Uzina „Ilie Pintilie” a fost aprovizionată cu oţel pentru coada ampenajului și benzi de oţel pentru focoase de la Combinatul „Oţelul Roșu”. Pentru că nu au avut calitatea necesară, rebuturile au fost de 80% la ampenaje și 100% la benzile pentru focoase. Numai puţin de 150 tone de oţel importat din Franţa nu corespundeau la rezilienţă, fosfor, stricţiune și macrostructură. Banda de oţel „KTM” și baretele de cupru de la Uzina „Metrom”, la fel, nu erau în parametrii necesari56. Uzina nr. 2 nu a primit deloc, din partea „Sovrometal” Reșiţa, oţel pentru fabricarea aruncătorului de mine. Defi cienţe serioase au fost și la aprovizionarea cu oţel special „35HGSA”57. Fonta furnizată de Uzina Călan nu avea calitatea necesară, oţelul ø 32 era necorespunzător și a provocat rebuturi mari. Banda de oţel de 0,25x26 furnizată de Combinatul „Oţelul Roșu” nu avea calitatea impusă, iar oţelul „38 HA”, a prezentat numeroase fi suri58.

Conducerea ministerului a considerat că aprovizionarea în anul 1952 s-a realizat defectuos din cauza lipsei unui organism specializat. De aceea, prin H.C.M. nr. 683 din 11 martie 1953, s-a hotărât înfiinţarea Bazei de Aprovizionare și Desfacere. Era nevoie de acest organism întrucât problemele din domeniul aprovizionării cu materii prime erau complexe. În urma analizei efectuate, a rezultat că în ţară erau stocuri supranormative la anumite materii prime, că erau materiale din import care depășeau necesarul din planurile de producţie, dar că nu era prevăzută achiziţia de oţeluri speciale, pentru SDV-uri, deși uzinele aveau nevoie urgentă de el.

Defi cienţele în domeniul aprovizionării au continuat să existe. De exemplu, contractele de import de materiale necesare pentru producţia anului 1953, au fost încheiate abia în august-septembrie 1953. Din cele 6 milioane de ruble alocate acestor importuri nu s-au putut cheltui, din cauza acestei întârzieri în contractare, decât 1 milion59. Totuși, restructurarea planului de producţie din 1953 prin care M.F.A. și-a diminuat comenzile a făcut ca importul realizat să depășească cu mult necesarul din producţie. Astfel, au apărut stocuri supranormative, prin care sume importante de bani au fost imobilizate timp îndelungat. La 31 decembrie 1952, aceste stocuri însumau 140.259.000 lei vechi, la 30 iunie 1953 valorau 138.122.000 lei vechi, pentru ca la 31 decembrie 1953, stocurile să reprezinte 196.706.533 lei vechi60. Stocurile supranormative proveneau din mai multe cauze, printre care: exagerarea necesarului din partea uzinelor, din teama de a nu rămâne fără materii prime

sau din necorelarea planului de producţie restructurat cu cel de aprovizionare. Pentru lichidarea acestor stocuri supranormative, conducerea ministerului, în tot cursul anului 1953, a dat dispoziţiile necesare. Tot din cauza acestor stocuri, în cursul anului 1952 și o mare parte a anului 1953, uzinele cu producţie specială, au avut conturile blocate61.

Controlul calităţii produselor speciale era o activitate importantă, dar neglijată de conducerea ministerului. Aceeași atitudine era și la nivelul uzinelor, astfel că la serviciul control tehnic erau încadraţi, de obicei, persoane cu pregătire necorespunzătoare. Abia în noiembrie 1951 a apărut Inspectoratul de Calitate, încadrat în mod corespunzător. Ca urmare, serviciile de control tehnic din uzine au început să devină importante. Cu toate acestea erau în continuare multe probleme în acest sector de activitate. De exemplu, în cadrul Uzinei „6 Martie”, Secţia metalurgică nu avea personalul de specialitate necesar, iar Laboratorul metrologic funcţiona într-un local impropriu, iar unele măsurători de precizie nu se puteau realiza în mod corespunzător62.

Procurarea și traducerea documentaţiei sovietice au întârziat demararea producţiei la unele uzine speciale. Marele Stat Major a solicitat părţii sovietice această documentaţie în septembrie 1950 și se considera că aceasta va veni până la sfârșitul lunii octombrie 1950. Documentaţia a venit abia în mai-iunie 1951, iar la nivelul M.I.M.I.C. a ajuns la 14 iunie 1951. Această întârziere a creat destule complicaţii uzinelor speciale. În cursul anilor 1949-1950, a avut loc regruparea utilajelor, dar și renunţarea la producţia civilă. De exemplu Uzina „6 Martie” nu a mai produs utilaj petrolier, Uzina Mecanică Cugir a oprit producţia de mașini-unelte, iar Uzina „Ilie Pintilie” pe cea a staţiilor centralizate pentru calea ferată. În felul acesta, încă din 1950, a apărut posibilitatea începerii producţiei de armament63.

M.F.A. avea nevoie presantă de muniţii și, ca urmare, s-a început producţia în anii 1950-1951, acolo unde au existat posibilităţi, după vechea documentaţie, cea din anii războiului sau prin copierea modelelor sovietice, care erau deja în dotarea armatei. Așa s-au realizat muniţiile de infanterie, pistoletul de 7,62 mm, muniţia de artilerie de cal. 76 mm, bombele pentru aruncătorul de 120 mm și s-au făcut pregătirile pentru producţia aruncătoarelor de mine cal. 82 mm și 120 mm64. Demararea producţiei, în lipsa documentaţiei originale, a creat și anumite difi cultăţi. Uzina Mecanică Cugir a fost solicitată să execute un pistolet, după un model de referinţă sovietic, din care armata avea nevoie de 14.500 bucăţi. Uzina de la Cugir trebuia să realizeze un lot prototip de 100 de bucăţi, să le omologheze și

studii/documente

document 2017 1 (75) 81

apoi să treacă la producţia de serie. Cei de la Cugir au realizat 9.000 de bucăţi, care, însă, nu au trecut probele de recepţie. Din această cauză, s-a decis ca producţia să se realizeze doar după documentaţia sovietică. În februarie 1951, Uzina „6 Martie” a primit sarcina de a executa, după model sovietic, un număr de 1.000 proiectile de ruptură de cal. 57 mm. Uzina a început pregătirile pentru fabricaţie, dar, în luna mai, consilierii sovietici care au vizitat fabrica au cerut imediat anularea comenzii. În iulie 1951, aceeași uzină, la solicitarea M.F.A., a început să pregătească producţia, după model, a proiectilului cal. 7,62 mm și a focosului „UZRG”. Uzina a comandat materialele, a executat o serie de repere, dar producţia a fost oprită. Cea mai mare parte a materialelor comandate, nu a mai putut fi folosită la alte produse65. Odată cu sosirea documentaţiei sovietice s-a renunţat la ingineria inversă.

Lipsa documentaţiei tehnice a făcut ca prevederile planului de 5 ani, ulterior al celui de 3 ani, să se facă într-un mod nerealist. Această documentaţie era constituită însă, pe baza posibilităţilor complexului industrial militar sovietic și a standardelor sovietice, care nu erau comparabile cu cele din industria românească. În momentul în care a sosit această documentaţie, specialiștii români, în mod fi resc și-au pus problema adaptării acesteia la posibilităţile reale ale industriei românești, în condiţiile în care performanţele și interșanjabilitatea produselor nu era afectată. Aceeași soluţie a fost adoptată și de Cehoslovacia și Ungaria în momentul în care au primit documentaţia sovietică. La fi nele anului 1951, M.I.M.I.C. a cerut acordul M.F.A. pentru adaptarea documentaţiei sovietice la posibilităţile reale ale fabricilor românești. În mod cu totul surprinzător, M.F.A. a refuzat în mod categoric să aprobe această soluţie și a cerut, în mod imperativ, respectarea strictă a documentaţiei sovietice. Ca urmare, industria metalurgică și chimică din România a fost pusă într-o situaţie critică, pentru că nu a avut posibilitatea de a asimila în fabricaţie un număr foarte mare de noi sortimente, realizate după o tehnologie diferită faţă de cea pe care o deţineau. La nivelul anului 1954 erau în continuare produse care nu se puteau realiza în condiţiile cerute de documentaţia sovietică, precum oţelul „35 HGSA” sau benzile lustruite.

Adaptarea documentaţiei sovietice la posibilităţile reale ale fabricilor românești, în cursul anilor 1951-1952, ar fi dus la intrarea în producţie a noilor produse mult mai devreme, cu mai puţine complicaţii tehnice și cu mai puţine resurse irosite. Din cauza M.F.A. toate fabricile care erau în conexiune cu industria de apărare au fost obligate să respecte strict documentaţia

și stas-urile sovietice. La fel și uzinele speciale au trebuit să-și adapteze utilajele existente și SDV-urile la documentaţia sovietică66.

După asimilarea prototipurilor, în momentul trecerii la producţia de serie, uzinele speciale s-au trezit în faţa unor situaţii greu de rezolvat. Pe de o parte, utilajele și materialele difereau de cele din documentaţie, iar pe de altă parte chiar documentaţia sovietică genera situaţii complicate. Dacă documentaţia de serviciu, care provenea de la armata sovietică, avea un caracter unitar, chiar rigid, documentaţiile tehnologice erau furnizate de diferite fabrici sovietice. Specialiștii români au constatat că pentru același produs existau mai multe documentaţii tehnologice, în funcţie de fi ecare fabrică producătoare. Celelalte fabrici românești, care aprovizionau cu materii prime sau subansambluri uzinele de armament, au avut mari difi cultăţi în respectarea documentaţiei sovietice. Gradul de dezvoltare a acestora nu a permis trecerea dintr-o dată la noile tehnologii. Din această cauză, asimilarea noilor produse s-a realizat treptat, în funcţie de posibilităţile fi ecărei fabrici. Au fost numeroase situaţii în care fabricile furnizoare de materii prime și materiale au refuzat să contracteze produse realizate după documentaţia sovietică pentru că aveau greutăţi mari în fabricarea lor. De exemplu, Uzina „Ilie Pintilie” nu a putut să contracteze 170 de produse din cele 200 necesare pentru fabricaţie. Cu toate eforturile depuse, până la începutul anului 1954 nu s-a reușit producţia în serie mare a unor produse esenţiale, precum sârma de arc „PP” de 0,9 mm la Industria Sârmei Câmpia Turzii, a benzilor laminate la rece și polizate de 0,22 și 0,25 mm de către Combinatul „Oţelul Roșu”, table de oţel aliat de 2,5-3,4 mm de către „Sovrommetal” Reșiţa. Abia în cursul anului 1953, M.F.A., mai mult de nevoie, a fost de acord cu anumite derogări de la documentaţia sovietică. Până la sfârșitul anului 1953, au fost asimilate 271 procese tehnologice după documentaţia sovietică, 379 procese tehnologice au fost adaptate la tehnologiile existente în fabricile românești, iar 74 de procese tehnologice au fost concepute de specialiștii români67. A fost nevoie de acordarea de derogări pentru ca fabricile să poată realiza comenzile cerute de uzinele de armament. Interesant este că în urma acestor derogări, cele mai multe dintre produsele realizate nu erau cu nimic inferioare faţă de cele fabricate după documentaţia sovietică, chiar dacă fabricile românești încă sufereau din cauza distrugerilor provocate de anii de război68. Singura excepţie a fost la proiectilele de artilerie cal. 122 și 152 mm. Prin derogare, s-a permis încărcarea acestor proiectile prin turnare în loc de strunjire. Derogarea a fost dată pentru că în acel moment

1 (75) 2017 document82

studii/documente

nu exista în România nicio mașină de strunjire, iar cele comandate în URSS încă nu erau livrate. Din această cauză, în timpul tragerilor de încercare din poligonul Sudiţi, la mai multe proiectile a apărut fenomenul de eclatare, ţeava obuzierului fi ind ușor avariată. În urma anchetei desfășurată la fabrica producătoare s-a constatat că încărcarea se făcea prin turnare, în mai multe reprize, fără a se preîncălzi corpii proiectilelor. În urma contactului dintre trotilul încălzit și pereţii reci ai proiectilului apărea fenomenul de cristalizare neuniformă care ducea la funcţionarea defectuoasă. Încercarea de a turna trotilul în corpii preîncălziţi (după propunerea consilierului sovietic Nicolaev) nu a avut rezultate mai bune. Concluzia specialiștilor a fost că era nevoie de mașina de strunjire, pentru realizarea corespunzătoare a loviturilor de artilerie cal. 122 și 152 mm69.

În august 1953, M.F.A. a redus foarte mult volumul comenzilor către industria de apărare românească, cu efecte extrem de negative, printre care diminuarea potenţialului de producţie, abandonarea lucrărilor de terminare a unor noi linii de fabricaţie, dispersarea cadrelor înalt califi cate70.

În perioada 1950-1953, la Uzina „6 Martie” au fost produse focoase pentru grenada „GR”, grenade tip „Maniţiu”, focoase pentru loviturile de aruncător cal. 82 și 120 mm (după documentaţia din timpul războiului), lovituri de aruncător cal. 120 mm (tot după vechile proiecte), grenade defensive, lovituri de artilerie calibrele 45, 57, 76 și 122 mm71. La Uzina nr. 2 au fost realizate grenade defensive, focoase pentru bombe, lovituri aruncător cal. 82 mm, dar și aruncătoare de mine cal. 82 mm. La Uzina Mecanică Cugir au fost produse pistoale cal. 7,62, automate „UE” după vechile planuri și carabine cal. 7,62. Cartușele pentru pistoale cal. 7,62 și 9 mm și pentru pușca-mitralieră cal. 7,62 mm au fost produse la Uzina „30 Decembrie”. Grenade defensive, lacrimogene, fumigene tip „Maniţiu”, dar și cartușe pentru armamentul de infanterie au fost produse de către Uzina Mecanică Sadu72. La Uzina „Ilie Pintilie” s-au produs grenade defensive, lovituri de aruncător cal. 82 și 120 mm, lovituri de artilerie cal. 76 mm și focoase „KTM”. Producţia de la I.R.M.C. Mija a constat în grenade ofensive și defensive (după vechile proiecte), grenada de mână „F1” cu focos „UZRG”, grenada „RG42” tot cu focos „UZRG”, mine antitanc „MD1”. La I.P.T.O.S. au fost realizate doar automate cal. 7,62 mm73.

La sfârșitul anului 1953, industria de apărare românească, cu toate greutăţile întâmpinate, reușea

să acopere o serie de necesităţi ale armatei române. Cu eforturi foarte mari s-a reușit ca peste 6.500 de mașini-unelte (rămase din timpul războiului) să fi e regrupate, recondiţionate și astfel putând să se demareze producţia. La acestea s-au adăugat încă 2.800 de mașini-unelte noi (majoritatea importate) care au permis trecerea la noile tehnologii sovietice. Au fost construite hale noi, au fost înzestrate în mod adecvat secţiile de sculărie, au fost pregătiţi ingineri, tehnicieni și muncitori. Ca urmare a acestor eforturi, în doar 3 ani industria românească a reușit să treacă la producţia întregului necesar de armament și muniţii de infanterie și la o parte însemnată de cel de artilerie. În plus, industria specială avea capabilitatea de a ajuta industria civilă, cu realizarea unor produse de înaltă tehnicitate74.

Cele mai importante acte normative care au reglementat activitatea industriei speciale, în perioada 1951-1953, au fost H.C.M. nr. 1279, nr. 257 din 23 februarie 1952, nr. 497 din 5 aprilie 1952, nr. 1382 din 31 iulie 1952 și nr. 354 din 6 februarie 195375.

Conducerea comunistă de la București a început refacerea industriei de apărare abia în anul 1949, când majoritatea vechilor fabrici erau într-o stare avansată de degradare, din cauza războiului, cu utilajele descompletate, defecte sau repartizate la alte uzine. Alte fabrici din cele vechi, precum IAR Brașov, nu mai produceau tehnică de luptă, fi ind reconvertite la producţia civilă. Exista o lipsă acută de specialiști, de documentaţie, de experienţă. Refacerea industriei de apărare a început să devină pentru regimul de la București o prioritate, doar atunci când a constatat că achiziţia de tehnică de luptă și armament din import era extrem de scumpă și uneori greu de achiziţionat, din motive economice sau politice. Au fost situaţii când România a trebuit să plătească aceste importuri în aur, în cereale sau în materii prime, toate în defavoarea propriei economii.

Refacerea industriei de apărare nu a fost deloc simplă. Au fost cheltuite sume mari de bani, au fost făcute eforturi intense, au fost căutate soluţii pentru diferite probleme apărute în timp. Lipsa personalului califi cat, pierderea experienţei acumulate în anii celui de-Al Doilea Război Mondial, asimilarea într-un timp scurt a tehnologiilor sovietice, care erau destul de diferite faţă de cele occidentale cunoscute de specialiștii români, pregătirea noilor muncitori, extinderea vechilor fabrici au fost tot atâtea provocări pentru factorii de conducere, rezolvate în această perioadă, cu mai mult sau mai puţin succes. Economia de tip planifi cat a început să-și arate „calităţile” încă

studii/documente

document 2017 1 (75) 83

din acești ani, chiar și în industria de apărare. Producţii realizate pe stoc, de calitate redusă, cu cheltuieli foarte mari, nerespectarea contractelor, decizii arbitrare luate fără respectarea principiilor economice, întocmirea nerealistă a planurilor de producţie au fost câteva dintre aceste realităţi de tip socialist.

M.F.A., principalul benefi ciar al producţiei industriei de apărare, voit sau nu, a creat și el câteva obstacole în refacerea acesteia. A refuzat mult timp să permită adaptarea documentaţiei sovietice la posibilităţile tehnice avute în acel moment de industria românească, pentru ca în 1953 să reducă foarte mult comenzile,

pentru a achiziţiona în schimb, armament și tehnică de luptă din import.

Rămâne însă faptul că industria de apărare românească postbelică a început să fi e refăcută din anul 1949 și nu după 1968, așa cum se lăuda regimului Ceaușescu, înainte de 1989. Nicolae Ceaușescu a avut însă meritul că a dezvoltat foarte mult industria de apărare, că a deschis numeroase colaborări pe plan extern cu producători renumiţi din acest domeniu și că a început să exporte în cantităţi mari, produse realizate de industria românească, atât după licenţe străine, cât și după proiecte originale românești.

NOTE

Th e Beginning of the Romanian Defense Industry Reconstruction

Prof. univ. Valeriu Avram, Ph.D., Prof. Viorel Gheorghe, Ph.D.

Abstract: In 1949, the Communist regime from Bucharest started to reconstruct the defense industry. Th e process, until 1953, had been a complicated one, because of many technical and organizing hardships, among which lack of specialized personnel, of modern machinery and diffi cult assimilation of Soviet technology.

Keywords: defense industry, reconstruction, Communist regime, technical documentation, hardships

1 Arhivele Naţionale Istorice Centrale (în continuare A.N.I.C.), Fond Comitetul Central al Partidului Comunist Român – Cancelarie, dosar nr. crt. 165/1954, f. 45.2 Ibidem.3 Ibidem, dosar nr. crt. 8/1952, f. 1.4 Ibidem, f. 2.5 Ibidem.6 Ibidem, f. 3.7 Ibidem, f. 4.8 Ibidem, f. 5.9 Ibidem, f. 6.10 Ibidem, f. 7.11 Ibidem, f. 8.12 Ibidem, f. 9.13 Ibidem, f. 10.14 Ibidem, f. 12.15 Ibidem, f. 13.16 Ibidem, dosar nr. crt. 165/1954, f. 45.17 Ibidem, f. 46.18 Ibidem, dosar nr. crt. 77/1952, f. 6.19 Ibidem, f. 7.20 Ibidem, f. 8.21 Ibidem, f. 10.22 Ibidem, dosar nr. crt. 165/1954, f. 79.23 Ibidem, f. 2.24 Ibidem, f. 3. 25 Ibidem, f. 4.26 Ibidem, f. 5. 27 Ibidem.28 Ibidem, f. 6.29 Cf. http://www.brasovultau.ro/articol/legende/industria-brasovului-in-perioada-interbelica-partea-a-iiia.html, accesată în ziua de 5 iunie 2016, ora 19,06.30 A.N.I.C., Fond Comitetul Central al Partidului Comunist Român – Cancelarie, dosar nr. crt. 165/1954, f. 10.31 Ibidem, f. 12.32 Ibidem, f. 13.33 Ibidem, f. 16.34 Ibidem, f. 14.35 Ibidem, f. 16.

36 Ibidem, f. 15.37 Ibidem, f. 16.38 Ibidem, f. 17.39 Ibidem, f. 19.40 Ibidem, f. 35.41Ibidem, f. 36. 42 Ibidem, f. 20.43 Ibidem, f. 21.44 Ibidem, f. 23.45 Ibidem, f. 24.46 Ibidem, f. 25.47 Ibidem, f. 26.48 Ibidem, f. 30.49 Ibidem, f. 27.50 Ibidem, f. 30.51 Ibidem, f. 31.52 Ibidem, ff. 32-33.53 Ibidem.54 Ibidem, f. 28.55 Ibidem, f. 46.56 Ibidem, f. 48.57Ibidem.58Ibidem.59Ibidem.60 Ibidem, f. 49. 61 Ibidem, f. 50.62 Ibidem, f. 52.63Ibidem.64Ibidem, f. 53.65 Ibidem, f. 57.66 Ibidem, f. 54.67 Ibidem, f. 55.68 Ibidem, f. 58.69 Ibidem, f. 60.70 Ibidem, f. 42.71 Ibidem, f. 76.72 Ibidem, f. 77.73 Ibidem, f. 78.74 Ibidem, f. 83.75 Ibidem, f. 63.

1 (75) 2017 document84

studii/documente

Colonelul Otto Erich Benedict a fost un strălucit ofi ţer al Oștirii Române, în prima jumătate

a secolului trecut (1919-1945), peste al cărui nume s-a așezat nedrept colbul uitării. Personalitatea sa complexă, cariera militară admirabilă și nu în ultimul rând inedita sa viaţă, ce poate constitui subiectul unui roman de succes, m-au determinat să-l aduc în atenţia cititorilor, a celor ce preţuiesc și respectă valorile, prin scrierea prezentului articol. Pe colonelul Otto Erich Benedict, ofi ţerul cu nume german și sufl et de român l-am descoperit iniţial din relatările fi ului său, distinsul inginer Victor Benedict, coleg de navetă zilnică, o vreme, pe ruta P loiești – București . I n c i t a t d e i n e d i t u l relatărilor acestuia am iniţiat demersurile de documentare arhivistică și de studiere a vieţii și carierei militare a tatălui său. Astfel, am avut șansa și bucuria de a descoperi un om cu o viaţă impresionantă, deloc ușoară, cu momente existenţiale dramatice, dar cu o expr imare profesională de excepţie, începută în Armata Austro-Ungară și continuată admirabil, cu deplin devotament, în Armata Română.

Otto Erich Benedict s-a născut la data de 26 septembrie 1898, în Austro-Ungaria, în localitatea românească Vârșeţ (în prezent în Serbia – n.n.), într-o familie cu origini multi-etnice și cu o istorie mai mult decât interesantă.

Tatăl său – Adolf Benedict, născut în anul 1860 în localitatea Titel (de asemenea în prezent în Serbia – n.n.) și decedat în 1922, la Gătaia, judeţul Timiș – a fost

ofi ţer (căpitan) în Armata Austro-Ungară. A activat în cadrul acesteia până în anul 1902, când a fost trecut în rezervă ca urmare a unui accident. De menţionat faptul că o vreme a fost diplomat. Familia Benedict, de etnie germană, este originară din Silezia Superioară (astăzi în Cehia – n.n.). În anul 1755, familia Benedict a părăsit localitatea Jagersdorf și s-a stabilit în Austria, iniţial la Graz.

Mama ofi ţerului – Maria Benedict – s-a născut în anul 1870, la Șemlacu Mare și a

trecut la cele veșnice în anul 1958, la Gătaia, judeţul Timiș. A urmat atât studiile liceale, cât și universitare la

Linz. A fost o respectată și apreciată profesoară de franceză și engleză la Timișoara. Maria Benedict a provenit d i n t r - o f a m i l i e c u vechi și nobile rădăcini românești. Tatăl său (bunicul colonelului Otto Erich Benedict – n.n.) a fost medicul Augus t in Vâ l ceanu (nume schimbat, în cadrul campaniei de maghiarizare începută în 1867, în Velicsek), descendent la rândul său, pe linia maternă al unor vechi familii boierești:

Disdeanu din Oltenia și cea a logofătului Tăutu din Moldova. A studiat medicina la Viena și a activat ca medic la Vârșeţ și la Bocșa, unde a deţinut un spital privat. De asemenea, a fost și posesorul unor mari suprafeţe de pământ (386 ha) în Banat. A trăit 101 ani, din 1844 până în 1945. În anul 1865 s-a căsătorit, cu Ecaterina (bunica colonelului Otto Erich Benedict – n.n.), aromâncă, al cărui nume de fată a fost Petrovici și care, la rândul său, era înrudită cu renumita familie aromână Sapari.

Un ofi ţer de excepţie al Oştirii Române

COLONELUL OTTO ERICH BENEDICT

General de brigadă (r) prof. univ. Dr. Adrian STROEA

Colonelul Ott o Erich Benedict

Familia colonelului Benedict (din partea mamei). Pe rândul de sus, de la stânga la dreapta: mama şi tatăl colonelului, doi unchi (fr aţi ai mamei),

Ott o Erich Benedict (copil). Pe rândul din faţă, de la stânga la dreapta: Herta (sora lui Ott o), Ecaterina Vâlceanu/Velicsek (bunica)

şi Augustin Vâlceanu/Velicsek (bunicul), Stan Vâlceanu/Velicsek (unchi)

studii/documente

document 2017 1 (75) 85

A m i n s i s t a t c u relatarea genealogiei colonelului Otto Erich Benedict , pentru a înţelege că dincolo de numele german al acestuia se află o substanţială și o nobilă ascendenţă românească, pe linia maternă. De asemenea, am dorit să relev că acesta provenea d int r-o fami l i e de intelectuali autentici, fapt ce și-a pus decisiv a m p r e n t a a s u p r a educaţiei și personalităţii sale.

Atras de nobila carieră a armelor, Otto Erich Benedict a urmat cursurile Liceului Militar (Școala de Cadeţi) din Marburg, astăzi Maribor, oraș situat în Slovenia. În perioada 1914-1915 a urmat cursurile Academiei Militare „Maria Teresa” din Wiener Neustadt.

Pregătirea sa militară a fost completată ulterior prin participarea, ca ofi ţer al Armatei Române, la o serie de cursuri de pregătire dintre care menţionez: Cursul de cavalerie (curs de asalt); Cursul de mitraliere de la Bruck; Cursul Școlii de Infanterie de la Timișoara (1921-1922); Cursul pentru informaţii (1924) necesar înaintării la gradul de maior; Cursul pentru unităţi blindate (1940-1941, Germania); cursul de Conducere a marilor unităţi blindate (1943, Franţa).

La absolvirea Academiei Militare a fost înaintat la 15 martie 1915, la primul grad de ofi ţer din Armata Austro-Ungară și încadrat ca stegar, comandant de pluton, în Regimentul 4 Trăgători Călări.

Câteva luni mai târziu, la 1 octombrie 1915, a fost mobilizat și trimis – până pe data 1 februarie 1916 – pe frontul din Polonia.

La data de 2 februarie 1916 a fost numit comandant de companie în Regimentul 37 Infanterie din Armata Austro-Ungară și trimis pe un alt front, pe cel din Italia, până la data de 17 noiembrie 1917. Mai apoi, a fost mutat în Regimentul 103 Infanterie, în cadrul căruia a deţinut funcţia de comandant de companie, unitate cu care a participat în perioada 19 noiembrie 1917-11 noiembrie 1918 la acţiuni militare din Macedonia și Turcia.

A fost un militar cu un dezvoltat simţ al datoriei, extrem de curajos, ce și-a asumat numeroase riscuri. Ca urmare, în timpul Primului Război Mondial, a fost rănit de șase ori: la 17 aprilie 1915, la Michov (Polonia), a fost împuns cu lancea în gamba stângă; la 6 decembrie 1915,

de asemenea în Polonia, a fost împușcat în picior; la 26 decembrie 1915, în Galiţia, a fost rănit cu o sabie la cap; la 8 august 1916, în Italia, a fost împușcat în cutia toracică; la 23 ianuarie 1917, de asemenea în Italia, a fost împușcat în unul din plămâni; la 17 noiembrie 1918, în Albania, a fost împușcat în picior.

C a p i t u l a r e a , l a 11 noiembrie 1918, a

Armatei Austro-Ungare a dus implicit la destrămarea ei. Astfel, tânărul locotenent, prins în vâltoarea evenimentelor a decis să se întoarcă la casa părintească din Gătaia, unde urma să-și stabilească noul drum în viată.

La întoarcere, la începutul anului 1919, locotenentul Otto Erich Benedict, împreună cu alţi foști militari români din Armata Austro-Ungară au fost arestaţi abuziv la Oradea, de bandele de bolșevici ale lui Bella Kun și condamnaţi la moarte. Șansa sa, ca și a camarazilor reţinuţi și condamnaţi a reprezentat-o eliberarea lor de către Armata Română, participantă la Campania din 1919-1920.

Cu acest prilej l-a cunoscut pe generalul Marcel Olteanu care, constatând că este un fost ofi ţer al Armatei Austro-Ungare, i-a propus să se înroleze în Armata Română. Ca urmare a acceptului său, prin Înaltul Decret nr. 5405/1919 a fost primit, la 2 februarie, în Armata Română cu gradul de locotenent și încadrat în funcţia de comandant de companie în Regimentul 92 Infanterie Orăștie (în baza Ordinului de chemare nr. 167 din 19 ianuarie 1919 și a Ordinului de chemare nr. 771 din 21 martie 1919 emise de Consiliul Dirigent din Transilvania). Căpitanul Otto Erich Benedict și-a desfășurat activitatea în această unitate până la 1 octombrie 1930 când, la cerere, a fost mutat în Regimentul 10 Vânători.

Din primii ani de activitate s-a remarcat printr-o temeinică pregătire militară, o vastă cultură generală și alese calităţi morale. Și-a impresionat camarazii prin faptul că era nu numai un bun cunoscător al limbii literare române, ci și vorbitor de germană, maghiară, franceză și engleză.

Mărturie ineluctabilă a admirabilului său profesionalism, a probităţii morale de excepţie stau

Elevul Ott o Erich Benedict, în formaţie, la Academia militară din Viena

1 (75) 2017 document86

studii/documente

caracterizările comandanţilor săi consemnate în „Foile calificative” anuale. Astfel, extrem de elogios este conţinutul „Foii califi cative” referitoare la activitatea sa din perioada 19 decembrie 1919-18 august 1920. Comandantul regimentului consemna printre altele: Posedă educaţie militară corespunzătoare gradului său. Muncește mult pentru a se perfecţiona. […] Cinstit și

conștiincios în îndeplinirea serviciului. Instruiește bine și cu mult tact. La rândul său, comandantul Diviziei 18 Infanterie, generalul Papp Dănilă – și el fost ofi ţer în Armata Austro-Ungară – a consemnat: Bun ofi ţer, conștiincios și cu o conduită bună. Posedă cunoștinţele militare potrivit gradului imediat superior. Ca urmare a propunerilor șefi lor săi, în vara acelui an a fost înaintat la gradul de căpitan.

A fost nu numai un bun comandant, cu apreciate calităţi de instructor, dar și un spirit iscoditor, preocupat de îmbunătăţirea performanţelor armamentului din dotare. În acest sens menţionez că, în anul 1923, a inventat un samar și un trepied pentru mitraliera rusească din dotare care, după experimentarea la Centrul de Instrucţie al Infanteriei, au fost produse în serie la Arsenalul Armatei și introduse în înzestrarea armatei.

În „Foaia califi cativă” pentru perioada 25 noiembrie 1924-31 octombrie 1925, colonelul Negreanu, comandantul Regimentului 92 Infanterie, a consemnat: Inteligent cu o judecată sănătoasă, sesizează cu multă perspicacitate toate chestiunile. […] Are o foarte bună pregătire profesională. […] Are frumoase calităţi ostășești, este hotărât, cu multă voinţă, foarte energic și foarte stăruitor. Disciplinat, pătruns de simţul datoriei, bun camarad, demn, leal și cu maniere distinse. […] Foarte bun instructor, educator și comandant. Și comandantul Diviziei 18 Infanterie, generalul Dragu apreciind calităţile sale de excepţie a consemnat că merită a înainta la alegere (a fi înaintat în grad înainte de termen – n.n.).

În următoarea „Foaie califi cativă” din memoriul original al ofiţerului, comandantul regimentului a consemnat: Foarte inteligent, cu mult bun simţ, cu spirit de observaţie. […] Aptitudini militare bine dezvoltate, fi ind dotat cu mult spirit de iniţiativă, hotărâre și perseverenţă. […] Sub raportul educaţiei militare este un ofi ţer model; disciplinat, autoritar și bun comandant. Este un ostaș demn și devotat carierei. Maniere deosebit de frumoase, caracter integru, conduită exemplară. Își îndeplinește serviciul

cu mul t ze l ș i p u t e r e d e m u n c ă remarcabilă. Caracterizarea se încheie cu o aprec iere de-a dreptul măgulitoare p e n t r u c ă p i t a n u l Otto Er ich B e n e d i c t : […] cu toată c onvinger ea propun a f i î n ă l ţ a t l a g r a d u l d e maior. Merită a înainta la alegere. Deși anual, comandanţii de regiment, brigadă și divizie l-au propus a fi înaintat în grad la alegere, căpitanul Otto Erich Benedict a fost înaintat la gradul de maior abia la data de 25 martie 1928.

De-a lungul timpului toţi comandanţii i-au apreciat profesionalismul, comportamentul impecabil, rafinamentul intelectual și dorinţa continuă de autoperfecţionare. Personal rar am întâlnit aprecieri anuale atât de elogioase. Generalul Daschievici, mulţi ani comandant al Diviziei 18 Infanterie, era efectiv cucerit de personalitatea complexă a maiorului Otto Erich Benedict: […] este un excelent comandant de batalion în aplicaţiile tactice cu batalionul pe teren. Concepţie clară și precisă, ia hotărâri repezi, juste și energice în toate situaţiile și momentele unei acţiuni de luptă pe teren.

Conţinutul „Foii calificative” pentru perioada 1 noiembrie 1929-31 octombrie 1930 este un autentic laudatio, comandantul Regimentului 92 Infanterie consemnând: Este înzestrat cu un simţ tactic care-l scoate în evidenţă ca pe un adevărat ofi ţer de război. […] Are aptitudini militare de comandant superior desăvârșit fi ind foarte bine pregătit din punct de vedere tactic și tehnic. Activitatea sa a lăsat urme în regiment care nu vor dispărea multă vreme. Este modelul ireproșabil al of iţerului superior desăvârșit care n-are nicio lipsă (s.n.).

Mutarea sa la Regimentul 10 Vânători din Tighina, la 1 octombrie 1930, a creat un moment de adâncă tristeţe în Regimentul 92 Infanterie. Despre plecarea sa, comandantul regimentului menţiona: Timp de 10 ani cât a stat în acest corp de trupă, maiorul Benedict a fost sufl etul pregătirii de război a unităţii. El a lăsat urme și regimentul regretă plecarea acestui ofi ţer de elită […].

Locotenentul Ott o Erich Benedict în ţinuta militară a armatei turce

(1917)

Locotenentul Ott o Erich Benedict la tuns, pe Frontul Italian

studii/documente

document 2017 1 (75) 87

Și la noua unitate exprimarea sa profesională a fost una de excepţie. Comandantul Brigăzii 15 Infanterie, generalul Graf, îl caracteriza ca un ofi ţer superior eminent și în totul excepţional! De altfel toţi comandanţii săi, fără excepţie, au remarcat și apreciat distincţia sa, devotamentul adânc faţă de serviciu și carieră, puterea de muncă exemplară, profesionalismul său excepţional.

De-a lungul timpului a îndeplinit o diversitate de funcţii, unele inedite. Astfel, pentru o scurtă perioadă de timp (1 aprilie-1 noiembrie 1936) a fost comandant al Pieţei din Turnu Măgurele, iar apoi comandant al Școlii de Administraţie pentru Subofiţeri de la Odobești, funcţie pe care a deţinut-o până la începerea concentrărilor din anul 1939. Între timp, la data de 10 ianuarie 1938 a fost înaintat la gradul de locotenent-colonel. În toamna anului 1939, la 3 septembrie, a fost numit comandant al Regimentului 6 Marș de la Bacău, pentru o perioadă foarte scurtă de timp, deoarece la 15 octombrie, în același an, a fost numit ajutor (locţiitor al comandantului) la Regimentul 10 Vânători. Aici evenimentele generate de ultimatumul dat de U.R.S.S., din iunie 1940, au evidenţiat odată în plus calităţile de excepţie ale locotenent-colonelului Otto Erich Benedict, cel care la acel trist moment asigura funcţia de comandant al Regimentului 10 Vânători. Astfel, retragerea la vest de Prut a regimentului, realizată în condiţii extrem de vitrege s-a făcut sub comanda sa fermă, ireproșabilă. Regimentul a părăsit Tighina la 28 iunie 1940, ora 14.00. Dovedind mult tact, multă energie, stăpânire de sine și dragoste de ţară, locotenent-colonelul Otto Erich Benedict a reușit în mod lăudabil, ca după 3 zile de retragere să aducă în ţară, la Nărtești, judeţul Vaslui personalul din subordine (exceptându-i pe nativii ce au rămas în Basarabia) și 35 din cele 36 de mitraliere ale regimentului, precum și cea mai mare parte a materialelor acestuia.

La data de 1 octombrie 1940 a fost mutat la Centrul de Instrucţie Motomecanizat din Târgoviște unde

și-a desfășurat activitatea până la desfi inţarea acestuia în anul următor, când a fost încadrat ca instructor în statul major al Diviziei 1 Blindată. La introducerea în luptă a acestei divizii, la 1 octombrie 1941, locotenent-colonelul Benedict a fost numit comandant al Grupului de Specialităţi Moto de la Câmpina.

La 20 iulie 1942 a fost înaintat la gradul de colonel, iar o lună mai târziu (la 16 august) a fost trimis pe front. În luptele din 20 și 21 noiembrie 1942 a comandat Gruparea de Nord a diviziei sale, cu misiunea de a asigura fl ancul de nord al dispozitivului diviziei și a menţine legătura cu Divizia 5. Gruparea comandată de colonelul Benedict, deși a fost supusă celui mai puternic atac, a rezistat eroic ofensivei inamicului. Colonelul a dovedit și de această dată calităţi militare admirabile, determinându-l pe generalul Stoenescu, comandantul Diviziei 1 Blindate să afi rme că posedă un temperament de om de război (s.n.). Toate acestea relevă că a trăit din plin ororile războiului, tragedia cumplită a câmpului de luptă. În acest sens menţionez că la 30 noiembrie 1942 a degerat pe timpul luptelor, iar pe 26 decembrie 1942, ora 06.00 a fost grav rănit la gât și la cap (falca stângă) prin împușcare. Ca urmare a stării de sănătate precară a fost trimis în ţară.

La data de 1 aprilie 1944, ca urmare a aprecierii profesionalismului său a fost numit comandant al Brigăzii Care Luptă.

După data de 23 august 1944 a fost, iniţial, la dispoziţia Corpului 1 Armată, iar la 1 martie 1945 a fost trecut în rezervă, în conformitate cu prevederile Legii nr. 186/1945. Punerea sa la dispoziţie și mai apoi trecerea în rezervă s-a datorat faptului că noua putere comunistă instituită după cel de-Al Doilea Război Mondial nu a uitat că, în anul 1936, maiorul Otto Erich

Căpitanul Ott o Erich Benedict la Orăștie

Colonelul Ott o Erich Benedict, rănit la Cotul Donului (1942)

1 (75) 2017 document88

studii/documente

Benedict a făcut parte din completul c a r e a j u d e c a t l a C o n s i l i u l d e Război de pe lângă Corpul III Armată d i n C h i ș i n ă u procesul unui număr de op t pe r soane care, sub umbrela m i l i t a r i s m u l u i a n t i f a s c i s t , a u acţionat în serviciul reţelei comuniste și nici faptul că într-un a l t proces a fost martorul principal a l a cuzăr i i Ane i Pauker. Desemnarea participării sale la aceste procese s-a făcut ca urmare a corectitudinii sale de excepţie, a caracterului ireproșabil.

Recomandarea de a trece în rezervă și mai apoi de a dispărea un timp i-a fost făcută confi denţial de către generalii Vasiliu-Rășcanu și Toma Zoter, ofi ţeri ce-l apreciau într-un mod aparte pentru calităţile sale de excepţie. Colonelul (r) Otto Erich Benedict s-a refugiat în Munţii Apuseni, unde a beneficiat de sprijinul familiilor a două foste ordonanţe ale sale.

În anul 1947 a revenit la Gătaia, unde și-a asigurat o vreme existenţa lucrând pământul unui unchi. La data de 2 martie 1949, ca urmare a faptului că a participat la Campania din Est, a fost arestat, închis la Aiud, iar mai apoi i s-a stabilit domiciliul forţat la Sebeș în judeţul Alba, unde a lucrat ca muncitor necalifi cat la calea ferată,

în cadrul Întreprinderii de Prelucrare, Exploatare și Industrializare a Lemnului. A suportat cu stoicism și multă înţelepciune, această nedreptate menită a-l umili. La 16 aprilie 1956 a fost pensionat și a benefi ciat de pensie militară.

Colonelul Otto Erich Benedict a fost căsătorit de trei ori. Prima oară s-a căsătorit în luna mai 1924 cu Margareta Winklehner, fi ica unui bogat și renumit

inginer geolog, cu care a avut un băiat – Johan. Ca urmă a reproșurilor mai mult sau mai puţin voalate ale soacrei sale, potrivit cărora s-ar fi căsătorit cu fiica acesteia pentru a se bucura de bunăstarea familiei – pentru a dovedi netemeinicia rep ro șu r i l o r – a solicitat să fi e mutat în garnizoana Tighina, în Basarabia, provincie românească relativ recent unită cu ţara mamă, unde soldele erau mai mari decât în vechiul regat și viaţa mult mai ieftină. Soţia,

obișnuită cu un standard de viaţă ridicat nu l-a urmat, s-a mutat la Innsbruk și mai apoi a divorţat de tânărul căpitan Benedict.

La Tighina a cunoscut o frumoasă, educată și distinsă doamnă Lidia Topolnius, soţia unui lituanian, devenită în urma divorţului Usatova, cu care s-a căsătorit în data de 2 martie 1937. Căsătoria a fost cu greu acceptată de către regele Carol al II-lea, după numeroase intervenţii, ca urmare a faptului că Lidia era rusoaică. Căsătoria a fost de scurtă durată deoarece, după numai un an de zile – la 21 martie 1938 – Lidia Benedict a decedat de leucemie în Spitalul Militar din București. Cu cea de-a doua soţie nu a avut copii.

Cea de-a treia soţie, alături de care a trăit până la trecerea la cele veșnice a fost Florica Vrabie, originară

Colonelul Ott o Erich Benedict (centru) în vizită în Germania (1943)

Maiorul Ott o Erich Benedict (primul din dreapta) la Tighina, împreună cu doi colegi şi cu soţiile acestora

Ott o Erich Benedict civil

studii/documente

document 2017 1 (75) 89

din Odobești, născută la 14 aprilie 1912. Împreună au

avut doi copii: Victor, născut la Odobești în anul 1941

și Ana-Maria, născută la Breaza, în anul 1944. Victor

Benedict, domiciliat în Ploiești, este un strălucit inginer

mecanic, în prezent pensionar, care a lucrat la Șantierul

Naval din Mangalia și la Ministerul Transporturilor. Are

la rândul său un fi u – Petru – absolvent al Facultăţii de

Fizică de la Măgurele, stabilit în S.U.A. Ana-Maria,

de profesie ingineră, este stabilită în București are o

fi ică – Claudia-Otilia.

Se impune a menţiona faptul că, datorită conjuncturii

nefavorabile, Otto Erich Benedict nu a avut legături cu

fi ul său Johan, din prima căsătorie, până în anul 1943.

În acel an a efectuat, împreună cu un grup de ofi ţeri

români, o vizită în Germania, în perioada 1 iunie-1 iulie,

prilej cu care a vizitat și o școală militară de marină unde,

un elev, evident informat despre sosirea în instituţie a

colonelului Otto Erich Benedict, l-a întâmpinat și s-a

prezentat ca fi ind Johan Benedict, fi ul său. Evident

că gestul său l-a surprins și emoţionat deopotrivă pe

colonel. Ulterior vești despre fi ul său, a primit prin

contraamiralul Brinkmann, reprezentantul Marinei

Militare Germane în România. În aprilie 1944 acesta l-a

informat că fi ul său, îmbarcat pe un submarin a plecat

într-o misiune în oceanul Atlantic, dar că nu s-a mai

întors din misiune. După evenimentele de la 23 august

1944, colonelul Benedict nu a mai avut posibilitatea de

a se interesa despre fi ul său, fi ind convins că în misiunea

mai sus menţionată acesta și-a găsit sfârșitul. Peste ani,

după decesul colonelului, rudele sale au constatat că

cel crezut ca fi ind trecut în lumea umbrelor trăiește. A

urmat o carieră universitară, a fost reporter și mai apoi

director la televiziunea de stat austriacă. Contactat de

familia tatălui său, Johan Benedict a refuzat sistematic

să se întâlnească și să se relaţioneze cu aceștia. A decedat

la 70 de ani, în anul 1994.

Otto Erich Benedict a locuit după pensionare

în localitatea Odobești, unde și-a găsit sfârșitul la

1 decembrie 1961 și unde a fost înmormântat. Soţia

sa Florica Benedict, a trecut la cele veșnice, 35 de

ani mai târziu în anul 1996 și a fost înmormântată

la Ploiești.

Pentru calităţile sale ostășești de excepţie colonelul

Otto Erich Benedict a fost decorat de-a lungul timpului

cu numeroase ordine și medalii. Pentru participarea

la Primul Război Mondial a fost decorat de Armata

Austro-Ungară cu 8 ordine și medalii. De-a lungul

celor 36 de ani de serviciu militar sub tricolorul

românesc a fost recompensat cu numeroase distincţii

între care menţionez: „Coroana României” în grad de

cavaler (1), „Steaua României” în grad de cavaler (1931),

„Coroana României” cu spade și panglici, clasa a IV-a

(1941), „Steaua României” cu spade și panglici, clasa

a IV-a (1942), „Crucea de Fier” clasa a II-a, „Cruciada

Împotriva Comunismului” (1943) și „Eliberarea de sub

jugul fascist”1.

Ineditul vieţii și mai ales nemeritata dramă trăită de

colonelul Otto Erich Benedict impresionează profund.

El face parte din elita armatei ce a trăit nedreptele

epurări de după cel de-Al Doilea Război Mondial

și umilirea publică prin impunerea unor ocupaţii de

înjosire. Admirabila sa carieră militară, clădită pe o vastă

cultură generală, pe o temeinică pregătire profesională

și pe o impecabilă moralitate îl impun peste timp, pe

colonelul Otto Erich Benedict ca unul din spiritele

alese oștirii române.

NOTĂ

An exceptional Offi cer of the Romanian Army,

Colonel Otto Erich Benedict

Brigade General prof. univ. Adrian Stroea, Ph.D.

Abstract: Colonel Otto Erich Benedict (1898-1961) was an illustrious offi cer that lived in the

fi rst half of the 20th century. In the fi rst part of his career, he served in the Austrian-Hungarian

Army and beginning with February 2, 1919, he joined the Romanian Army. During his career, his

activity was appreciated because his professionalism. He was decorated with high orders and medals.

Keywords: Otto Erich Benedict, Austrian-Hungarian Army, 1919, First World War, Second

World War

1 Arhivele Militare Române, Fond memorii personale, dosar nr. crt. 5735.

1 (75) 2017 document90

recenzii

La cumpăna dintre veacurile XIX și XX marile puteri europene se confruntau într-o insidioasă cursă de dominare colonială, fapt ce le-a poziţionat fără echivoc într-o stare confl ictuală, nu de puţine ori evitându-se la limită izbucnirea războiului1.

Europenii trăiau din ce în ce mai acut sentimentul că doar războiul era deznodământul fi resc al acestei stări de spirit întreţinută cu fervoare de teoriile socio-politice cum că naţiunile superioare erau îndreptăţite să domine naţiunile inferioare, tot mai intens vehiculate și care potenţau atmosfera belicoasă2. În felul acesta s-a creat atmosfera care a permis și în care a crescut opinia că războiul era o izbăvitoare descătușare de energii în tensiunea stârnită de dorinţele artizanilor politicii europene pentru a redesena harta lumii.

Cu toate astea, războiul a izbucnit când toată lumea se aștepta mai puţin. În Balcani tocmai ce se încheiase pacea după două războaie marcate de cruzimi care îngroziseră continentul. Omul european a trăit din plin sentimentul că mai degrabă acele barbarii aveau sufi cient potenţial pentru a degenera într-un război generalizat. Nu a fost să fi e așa. Chiar dacă presentimentul belicos încă vicia ambianţa pe continent, prea puţini se așteptau ca după numai un an avea să izbucnească Marele Război.

Evenimentul care a zguduit din temelii fundamentul lumii europene, care a trasat nu numai hotare, ci a schimbat ireversibil societatea, percepţia asupra lumii și a vieţii, accelerând desacralizarea și astfel, lăsând liber spaţiul de manevră pentru ideologiile secolului XX, pentru comunism și nazism. Cu alte cuvinte, dincolo de irecuperabilele pierderi umane și materiale, de traume, durere și suferinţă, metamorfozele mentalităţii omului european a făcut din Marele Război evenimentul fondator al lumii în care trăim3.

Tocmai de aceea, generaţiile următoare s-au străduit să descifreze tenebrele resentimentelor de unde a răbufnit ura din care s-a născut urgia. Dacă la începuturi, dușmănia și angoasele trecutului au continuat să dinamiteze mai abitir percepţia asupra prezentului interbelic, iată că la centenar, între beligeranţii Frontului de Vest, s-a reușit o abordare deschisă și lipsită de prejudecăţi. Rămâne un deziderat ca reconcilierea să fi e împărtășită cu sinceritate și pragmatism de toţi beligeranţii. Așa că orice expunere sine ira et studiu este mai mult decât bine-venită.

Contex t î n c a re se înscrie ineditul și f a s c i n a n t u l a l b u m R ă z bo i u l c e l M a r e . Fotograf ia pe f rontul românesc 1916-1919, o p e r a d i s t i n s u l u i profesor dr. Adrian-Silvan Ionescu, directorul Institutului de Istoria Artei „George Oprescu”4.

Credem că nu întâmplător albumul se deschide cu o fotografi e din colecţia Muzeului Militar Naţional „Regele Ferdinand I”, care are menirea de a simboliza atotputernicia zeului Marte, fotografi e denumită laconic „Ostași săpând morminte”5.

De altfel, în următoarele nouă pagini sunt expuse tot atâtea fotografi i cu subiecte cât se poate de umane, dincolo de subiectele cu care ne-a obișnuit propaganda oficială a tuturor beligeranţilor, pentru proslăvirea faptelor eroice la care era îndemnat omul de rând.

Astfel, din cele mai expresive dintre imagini putem vedea suferinţa inocenţei bulversată de război celor mari în fotografi a denumită „Refugiaţi în spatele frontului”, unde într-o căruţă sunt așezaţi cinci copilași însoţiţi de două femei, care la fel de bine puteau fi mamele sau bunicile, ai căror taţi se afl au în tranșee, dacă nu cumva se numărau deja printre victime6.

Taţi care la fel de bine ar fi putut să fi e unul dintre cei trei militari din fotografi a „Transportul unui rănit”7, unde doi soldaţi se înhămaseră la o targă pe roţi, pe care era așezat suferindu-l bandajat la cap. Sau militarul care mânca dintr-o gamelă, surprins cu lingura la gură în fotografi a „Prânz pe front”8.

Inedita introducere se încheie cu o remarcabilă piesă din colecţia autorului, care înfăţișează un băieţel așezat într-o băiţă în formă de lighean, pregătit pentru momentul de intimitate familială al îmbăierii9. Fotografi a a fost făcută pe 31 mai 1916 în atelierul „L.I. Hirsch” din Ploiești, după cum stă scris pe verso și a fost aleasă de locotenentul Ioan Mitulescu să-i fi e talisman în timpul campaniei 1916-1919. Tatăl odorului din fotografi e a scris pe verso că „În caz de moarte a se ști/ Este fi ul meu/ Florinel I. Mitulescu/ la plecare în/ Război 14 Aug. 1916”.

RĂZBOIUL CEL MARE.

FOTOGRAFIA PE FRONTUL ROMÂNESC 1916-1919

recenzii

document 2017 1 (75) 91

„Cuprinsul” dezvăluie interesanta structurare a fotografi ilor prin care profesorul Adrian-Silvan Ionescu reușește să povestească războiul printr-o expresivă naraţiune în reprezentarea plastică a fotografi ilor, când imaginile substituie cuvintele.

Însă, nu înainte ca în „Precuvântare” autorul să ne introducă în captivanta aventură a fotografi ei de front, care a avut în Carol Pop de Szathmári, Roger Fenton și James Robertson, Mathew B. Brady, Alexander Gardner, Timothy O’Sullivan și alţii, demni și curajoși precursori. Mânaţi de curiozitate și din dorinţa de a documenta evenimentele, aceștia nu au ezitat nicio clipă să se avânte pe fronturile Războiului din Crimeea sau ale Războiului de Secesiune, alături de trupele regulate10.

La izbucnirea Marelui Război, fotografia și fotografi atul nu mai erau de multă vreme o minune a tehnicii, care să impresioneze burghezia și populaţia rurală, deopotrivă. Fotografi i deveniseră o prezenţă firească în viaţa cotidiană, breasla cunoscând deja specializări și specialiști care își disputau piaţa și clientela, în mod cât se poate de elegant. Așa se face că în aglomeraţiile urbane fi rmele atelierelor fotografi ce ajunseseră să aducă un plus cromatic și comercial deopotrivă, pe arterele centrale sau pe străduţele cartierelor cu oameni așezaţi.

Fotografului ambulant îi rămăsese lumea fascinantă și plină de neprevăzut a mahalalelor și iarmaroacelor de la sate, unde instantaneele pe subiect sau de largă perspectivă rămân adevărate comori documentare. Cu alte cuvinte, la început de veac XX fotografi a și fotografi atul se popularizaseră și deveniseră accesibile tuturor oamenilor, care astfel ca subiecţi se regăseau într-o deplină egalitate în faţa obiectivului fotografi c.

Ceea ce a făcut ca la începutul războiului însăși aparatul fotografi c să devină un instrument pentru imortalizat efemeritatea clipei cât se poate de comun și prea puţin inaccesibil ofi ţerului sau soldatului. Sau, după cum remarca autorul în remarcabila iniţiere în istoria fotografi ei, cum că în timpul Războiului cel Mare fotografi a nu mai era demult apanajul exclusiv al unor specialiști, așa cum fusese în secolul al XIX-lea, în timpul câtorva confl icte armate. Aparatul fotografi c și tehnica se democratizaseră și erau la îndemâna oricui avea oarecare talent și aplecare spre imortalizarea unei fi guri sau a unei scene cu care nu avea să se mai întâlnească11.

Pentru a continua spunând că destui dintre combatanţi posedau aparatura necesară, nefi indu-le străină arta fotografi atului, dovadă numeroasele portrete sau imagini cu locurile și oamenii pe care îi întâlniseră de-a lungul anilor de campanie. Fotografi ile rezultate erau destinate propriilor satisfacţii de a memora momentul ca pe o victorie a propriei existenţe asupra

neantului. Sau altfel spus, aceste fotografi i nu erau altceva decât imagini personale destinate să umple fi lele albumelor de familie, care abia mult mai târziu aveau să devină un semnifi cativ document pentru reconstituirea anilor de război – după cum remarca autorul – sau pentru hedonica desfătare a vreunui colecţionar – îndrăznesc să spun12.

Dacă în a doua jumătate a secolului XIX reporterii-fotografi de război s-au încumetat în asemenea expediţii militare, iată că în 1914 îi regăsim încadraţi în statele de serviciu ale armatelor beligerante, ca o dovadă că rostul fotografi ei militare fusese regândit de statele majore combatante. Pe front sau în spatele frontului, în localităţile devastate de bombele inamicului, unde suferinţa era împărtășită în egală măsură de militar și năpăstuitul civil, fotograful amator de amintiri avea să întâlnească profesionistul, acel personaj afl at în slujba autorităţilor, care avea instrucţiuni precise asupra a ceea ce și cum să fotografi eze. În felul acesta, de la funcţia de document istorico-formativ, în scurt timp fotografi a a devenit o sursă informativă.

Cu acribia recunoscută, într-o analiză critică profesorul Adrian-Silvan Ionescu încheie „Precuvântarea” cu o bogată și edifi catoare bibliografi e asupra subiectului13.

Pentru ca mai departe să fim iniţiaţi asupra resorturilor care au făcut posibile realizarea acestei însemnate arhive fotografi ce, tezaurul documentar care ne permite astăzi să vizualizăm dramele prin care a trecut poporul român în Războiul cel Mare. Imaginile războiului imortalizate în fotografi i le care îl datorăm într-o proporţie covârșitoare militarilor Serviciului Fotografic, a cărei organizare și funcţionare sunt prezentate printr-o minuţioasă documentare în capitolul „Serviciul Fotografi c al Armatei Române sau istoria în imagini a războiului nostru”.

La intrarea României în război, prezenţa fotografi lor printre militarii români nu mai era o noutate, fapt subliniat și de autor, numai că în august 1916 militarii fotografi erau încadraţi Batalionului de Specialităţi din subordinea directă a Marelui Cartier General. Aducând în atenţie documente inedite din arhivele militare, profesorul Adrian-Silvan Ionescu reconstituie momentul înfi inţării Serviciului Fotografi c al Armatei prin Ordinul nr. 1041 din 29 noiembrie 1916, când secţiile fotografi ce ale Batalionului de Specialităţi au fost unifi cate sub denumirea de mai sus și subordonat Biroului Informaţii al Marelui Cartier General14.

Șef al instituţiei a fost numit căpitanul Ioan Oliva, arhitect de meserie, cărui carieră de ofi ţer rezervist este reconstituită pe seama documentelor inedite identifi cate în Arhivele Militare, ceea ce permite autorului să amendeze informaţia publicată în diverse volume, cum

1 (75) 2017 document92

recenzii

că Ion/Jean Oliva ar fi fost locotenent francez de origine română. Argumentul irefutabil consemnat de autor este „Foaia matricolă” din dosarul de ofi ţer rezervist, de unde sunt rezumate concentrările personajului în diverse unităţi de geniu ale Armatei Române15.

Foarte bun organizator, de-a dreptul vizionar asupra importanţei acestei „arme” în războiul modern, pe 2 ianuarie 1917, Ioan Oliva a prezentat un „Memoriu”, pe seama căruia Marele Cartier General a purces la reorganizarea Serviciului Fotografi c16. După analizarea acestui memoriu, autorul concluzionează că din felul cum își redactase înscrisul se vedea că Ioan Oliva era un bun cunoscător al domeniului, al tehnicii fotografi ce și un excelent organizator, prevăzând toate etapele activităţii pe teren și în laborator pentru maximă efi cienţă și utilă întrebuinţare pe moment sau ca document de arhivă17.

Serviciul Fotografi c a depus o intensă activitate cu rezultate demne de toată lauda, după cum se poate vedea în fondurile iconografi ce păstrate în muzee și biblioteci, depozitarele bogatelor colecţii fotografi ce18.

Interesante și binevenite totodată sunt datele privind activitatea de fi lmare pe front, realizată de personalul din cadrul Serviciului Fotografi c, care a câștigat o importanţă din ce în ce mai mare prin forţa de impresionare asupra publicului19.

Prin urmare, nu greșim când afirmăm că în cele 15 pagini dedicate Serviciului Fotografic al Armatei Române, autorul a realizat o convingătoare contextualizare a sacrifi ciului militarilor fotografi în partea de ţară rămasă neocupată, pe frontul de zi cu zi din tranșee sau din sate și orașe, transformate în adevărate garnizoane pentru sutele de mii de militari români și ruși.

Tocmai de aceea, autorul a găsit necesar să aducă în atenţia noastră și cealaltă parte de ţară, România afl ată sub ocupaţie, unde populaţia a fost la fel de greu încercată de lipsuri și decimată de boli, mai mult decât, atât jecmănită și agresată în demnitatea fi inţei umane.

Astfel, în capitolul dedicat „Fotografi a în timpul ocupaţiei – cuceritori și prizonieri” ni se dezvăluie faptul că ocupantul și-a adus propriile echipe de fotografi militari pentru a eterniza imagini elocvente pentru buna administrare a teritoriului și evoluţia frontului20. Evident, inamicul cunoștea forţa de manipulare a imaginii. Astfel că atât fotografi a, cât și fi lmul au fost considerate un efi cient mijloc de propagandă, prin care s-a urmărit să-i convingă pe români, dar și pe străini de misiunea civilizatoare a ocupantului în această parte de lume. Acţiune descrisă convingător de către autor mai cu seamă prin intermediul surselor memorialistice și presa vremii21.

Cu această ocazie este adusă în discuţie soarta prizonierilor români în captivitatea – germană în cazul de faţă, un subiect care atrage din ce în ce mai mult interesul istoricilor. Soarta prizonierilor din lagărele germane a fost un foarte bun motiv de propagandă germană în ţară, exploatat în mod expresiv prin intermediul fotografi ei. Unul dintre realizatorii acestor reprezentări a fost fotograful civil P. Zemlin, din orașul port Stralsund, care a benefi ciat din plin de avantajul de a putea vizita lagărele din insulele Dänholmul Mic și Dänholmul Mic. Aici se afl au internaţi laolaltă englezi, francezi, ruși, români și alte neamuri, așa că fotograful P. Zemlin nu a dus lipsă de subiecţi și de subiecte inedite din viaţa cotidiană în lagăr, realizând astfel un portofoliu de o mare valoare documentară. Fotografi ile astfel realizate erau distribuite în format carte poștală, având o largă circulaţie și ușor accesibile, ceea ce explică numărul lor mare, adevărate colecţii cu propriile imagini și cu cele ale camarazilor, strânse în albume riguros etichetate, multe dintre cadre purtând dedicaţiile sau autografele amicilor cu care fusese împărţită recluziunea. Autorul îl aduce ca exemplu pe căpitanul artilerist Constantin Ionescu, care și-a făcut o listă cu cheltuielile din timpul prizonieratului, anume 20 de mărci achitate pentru fotografi ile adunate în albume, pentru care plătise 8, respectiv 10 mărci, sume destul de mari22.

Și ca numitul căpitan au fost destui amatori de asemenea amintiri, admirabile documente care stârnesc adevărate pasiuni printre contemporanii noștri colecţionari.

Cu toate că fotografi atul pe front și în zonele militare fusese strict reglementat, nu puţini au fost cei care s-au aventurat până în tranșee sau în spatele frontului, acolo unde atmosfera fi erbea gata de explozie, riscându-și viaţa pentru a surprinde cu propriile aparate fotografi ce acele momente pe care aparatul fotografi c ofi cial evita, sau nu era pregătit să le imortalizeze. Tocmai acestor temerari, care ne-au lăsat piese de o inestimabilă valoare, majoritatea rămași anonimi, autorul le aduce un adevărat omagiu în capitolul „Fotografi amatori pe front”23.

Este un bun prilej pentru a cunoaște unul dintre acești eroi, anume pe sublocotenentul Grigore Dragoescu din Regimentul 21 Artilerie, care a reușit să-și facă propriul album cu fotografi i realizate pe acolo pe unde destinul l-a purtat în timpul războiului24.

Un alt personaj, la fel de interesant pentru realizările sale fotografi ce, a fost baronul Valeriu Kapri, maiorul ardelean din cavaleria austro-ungară care le-a servit ca tălmaci colonelului Sturdza, aghiotantului acestuia și locotenent-colonelului Constantin Crăiniceanu în timpul convorbirilor între linii cu ofi ţerii germani și austrieci, ocazie cu care i-a fotografi at cu aparatul personal25.

recenzii

document 2017 1 (75) 93

Printre fotografi i amatori rămași anonimi, profesorul Adrian-Sivan Ionescu amintește personajele care i-au însoţit pe generalul Henri Cihoski sau pe generalul medic N. Vicol26.

Ultimul capitol este dedicat victoriei, intitulat sugestiv „Parada Victoriei”, unde autorul explică fotografiile realizate în ziua de 18 noiembrie/1 decembrie 1918, când Familia Regală a revenit la București printr-o triumfală intrare în uralele supușilor. De altfel, în mod simbolic, tocmai această imagine a fost aleasă de autor pentru a ilustra prima copertă a albumului, reprezentând Victoria poporului român după anii grei de suferinţă și incomensurabile pierderi.

Cu aceeași ocazie, într-un alt set de fotografi i sunt prezentaţi suveranii și guvernul în momentele în care primeau defi larea trupelor în locul de tradiţie pentru asemenea ceremonii, în faţa Universităţii, la statuia lui Mihai Viteazul27.

Experienţa acumulată în linia întâi a fost folosită de fotografi i de război și în anii următori, când au imortalizat faptele de armă și omenia militarului român pe frontul antibolșevic, pentru consolidarea unităţii naţionale28.

Capitolul se încheie printr-o documentată prezentare a destinului acestei bogate surse iconografi ce adunată în anii războiului, odată cu depunerea pentru tezaurizare într-un spaţiu propriu la Muzeul Militar Naţional „Regele Ferdinand I”, care în timp și-a dovedit valoarea cu prisosinţă, fi ind valorifi cată în numeroase și diverse situaţii29.

După această remarcabilă lecţie de istoria fotografi ei de front în Războiul cel Mare, unde a expus contextul în care și-au desfășurat activitatea fotografi i militari și amatori, amici și inamici, autorul lasă loc discursului imagistic, egal în valoare didactică și știinţifi că.

În capitolul „1916-1919”, fotografi ile sunt structurate într-o succesiune tematică menită să surprindă pe cât posibil toate nuanţele războiului, din linia întâi, precum „Frontul”30, „Posturile de comandă”31, „Artileria”32, „Transmisiunile”33, „Aviaţia”34, „Marina”35, până la realităţile din imediata apropiere, precum „Misiunea militară franceză”36, „Ambulanţa”37, „Serviciul religios”38, „Masa ostășească”39, „Repausul”40, sau „Prizonieri germani și capturi de război”41.

Pentru Războiul cel Mare, care pentru neamul românesc a rămas în conștiinţă ca Războiul de Întregire, o tușă necesară este dată de fotografi ile grupate în temele intitulate „Familia regală pe front”42, „Ocupaţia”43, „Parada Victoriei”44 și „1919”45.

Nu în ultimul rând, devotamentul cu care fotografi i de front au servit cauza naţională este ilustrat prin două grupaje fotografi ce cu titlul „Fotografi amatori pe front”46, respectiv „Serviciul fotografi c”47.

În încheiere nu ne mai rămâne decât să spunem că prezenţa unei asemenea realizări era resimţită în bibliografi a naţională, prezentul album fi ind mai mult decât bine venit, pentru care trebuie să rămânem recunoscători autorului.

Dr. Iulian-Stelian BOŢOGHINĂ

NOTE

1Eric Hobsbawm, Era imperiului (1875-1914), Chişinău, Editura Cartier, 2002, pp. 385-418. 2 John R. Barber, Istoria Europei moderne, Bucureşti, Editura Lider, p. 322.3 Lucian Boia, Primul Război Mondial. Controverse, paradoxuri, reinterpretări, Bucureşti, Editura Humanitas, 2014, p. 5.4 Adrian-Silvan Ionescu, Războiul cel Mare. Fotografi a pe frontul românesc 1916-1919, Institutul Cultural Român, 303 pagini.5 Ibidem, p. 5.6 Ibidem, p. 9.7 Ibidem, p. 10.8 Ibidem, p. 11.9 Ibidem, p. 14.10 Ibidem, p. 19.11 Ibidem.12 Ibidem.13 Ibidem, pp. 19-24.14 Ibidem, p. 25.15 Ibidem, pp. 25-26.16 Ibidem, p. 26.17 Ibidem, p. 27.18 Ibidem, p. 28.19 Ibidem, pp. 27-30.20 Ibidem, p. 41.21 Ibidem, pp. 41-48.22 Ibidem, p. 45.

23 Ibidem, pp. 49-56.24 Ibidem, p. 49.25 Ibidem, p. 55.26 Ibidem, pp. 51-52.27 Ibidem, p. 57.28 Ibidem, p. 58.29 Ibidem, pp. 59-61.30 Ibidem, pp. 64-89.31 Ibidem, pp. 90-95.32 Ibidem, pp. 96-107.33 Ibidem, pp. 108-117.34 Ibidem, pp. 118-125.35 Ibidem, pp. 126-133.36 Ibidem, pp. 134-141.37 Ibidem, pp. 142-171.38 Ibidem, pp. 172-177.39 Ibidem, pp. 178-187.40 Ibidem, pp. 188-199.41 Ibidem, pp. 209-221.42 Ibidem, pp. 200-209.43 Ibidem, pp. 222-249.44 Ibidem, pp. 264-269.45 Ibidem, pp. 270-279.46 Ibidem, pp. 222-249.47 Ibidem, pp. 280-285.

1 (75) 2017 document94

recenzii

La împlinirea a 120 de ani de la deschiderea lucrărilor de modernizare a Portului Constanţa, lucrări strâns legate de începuturile căilor ferate în Dobrogea, anul acesta la Editura Ex Ponto din Constanţa a apărut cartea Evoluţia căilor ferate dobrogene 1860-1938, 353 p., având ca autor pe dr. Gelu Dae.

Lucrarea benefi ciază de cuvânt înainte – semnat de prof. univ. dr. Valentin Ciorbea, urmat de introducere, trei capitole: I. Transporturile feroviare din România în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și începutul secolului XX; II. Dezvoltarea infrastructurii feroviare în Dobrogea înainte de 1878 și după unirea cu România; III. Trafi cul feroviar dobrogean în perioada 1878-1938, concluzii, bibliografi e selectivă și anexe.

Cititorului îi este oferită o imagine asupra evoluţiei căilor ferate dobrogene între 1860, anul inaugurării celei dintâi linii din Dobrogea și 1938, anul fi nalizării căii ferate Medgidia – Tulcea, ultima cale ferată importantă dintre Dunăre și Marea Neagră.

Capitolul I este dedicat legislaţiei feroviare promovate în sistem, de la începuturi și până în preajma celui de-Al Doilea Război Mondial și reglementărilor de cale ferată care au fost emise în scopul aplicării corespunzătoare a cadrului legislativ feroviar.

Capitolul II realizează o trecere în revistă a evoluţiei construcţiilor de cale ferată în Dobrogea, a instalaţiilor și materialului rulant utilizat în transporturile feroviare de călători și marfă.

În Capitolul III sunt abordate aspecte ale trafi cului feroviar, distinct pentru marfă, călători și pentru trafi cul poștal.

Anexele pun în valoare anumite aspecte ale evoluţiei Dobrogei după reunirea de la 1878 și care evidenţiază rolul cercetării evoluţiei transporturilor feroviare în zonă.

Bazată pe o documentare largă și diversă ce cuprinde izvoare de arhivă, presa epocii, volume cu conţinut general și contribuţii istoriografi ce speciale, cât și pe documente din propria colecţie a autorului, cartea subliniază rolul căilor ferate în momente istorice care au marcat dezvoltarea României: independenţa, al Doilea Război Balcanic și Primul Război Mondial.

Dr. Teodora GIURGIU

O apariţie de interes pentru vara acestui an este lucrarea lui Alexandru Armă – Bucureștiul sub bombele germane (august-noiembrie 1916), apărută la Editura Vremea, în colecţia „Planeta București”, 128 pagini și 8 pagini ilustraţii.

Dedicată memoriei victimelor bombarda-mentelor aviaţiei germane

asupra Bucureștiului din timpul Primului Război Mondial, cartea cuprinde „Cum a intrat România în Primul Război Mondial”, „În București s-a decretat starea de asediu”, „Ameninţarea zeppelinelor”, „Primul bombardament”, „«Cum am petrecut prima noaptea

EVOLUŢIA CĂILOR FERATE DOBROGENE 1860-1938

a războiului nostru»”, „Nopţile zeppelinului”, „Orașul s-a schimbat”, „Por umbei i mor ţ i i ” , „Marţi 13!”, „Zeppelinul a fost lovit”, „A treia zi de teroare”, „Măsuri, telegrame sau represalii”, „Ofensiva de la Dunăre”, „Dezastrul de la Dadilov”, „ B o m b e ș i s p i o n i ” ; „Începutul deziluziilor”, „Vești tot mai sumbre”, „Furia germană”, „Ultimele atacuri”, „Aproape de dezastru” și „Orașul se predă”.

Bazat pe o bogată bibliografi e, Alexandru Armă scrie alert, îmbinând abil informaţii din documente de arhivă, extrase din presă sau memorii ale martorilor

recenzii

document 2017 1 (75) 95

oculari. Cartea poate fi citită deopotrivă de specialiști, cât și pasionaţii de istorie cu același interes și plăcere.

De remarcat iconografia însoţită de ample și complete informaţii.

O a doua carte a lui Alexandru Armă pe care dorim să o supunem atenţiei cititorilor este Bucureștiul sub bombardamente (1941-1944), București, Editura Militară, 2015, 272 pagini, 32 pagini ilustraţii, care completează în mod fericit lucrarea semnalată mai sus. Dedicată memoriei victimelor provocate de bombardamentele aeriene asupra capitalei în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, cuprinde: „Mulţumiri”, „România în Al Doilea Război Mondial”, „Inamici nedoriţi”, „Războiul, tot mai aproape”, „Apărarea antiaeriană a Bucureștiului”, „Ultimele avertismente”, „Ziua în care s-a dezlănţuit infernul”, „Bucureștiul după marele bombardament”, „Bombardamentul din Sâmbăta Paștelui”, „O misiune eșuată”, „Ultimul atac al unei luni de coșmar”, „«Du-i, Doamne, la Ploiești»”, „Prizonieri în București”,

CARACAL – FILE DE ISTORIE MILITARĂ

„«Apărătorii Bucureștiului» și ziua lor de glorie”, „Bombardierele se întorc”, „Iulie însângerat”, „Ultima lună de teroare”, „Furia germană” și „Bombardierele americane aterizează la București”.

Lucrarea benefi ciază în „Anexe” de documente identifi cate în Arhivele Naţionale Istorice Centrale și în cele ale Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, de o consistentă bibliografi e și, mai ales, de o variată iconografi e.

Demersul autorului a fost determinat de o amară concluzie „... nu este de mirare că în acest răstimp aproape că s-au uitat traumele suferite de București în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Stă dovadă și soarta Cimitirului „4 aprilie” despre care nu se știe mai nimic cu certitudine. Din aceste motive, rostul cărţii de faţă este de a reconstitui – pentru noile generaţii, mai ales – cronica bombardamentelor aeriene din anii 1941 și 1944, cea mai mare tragedie din istoria Bucureștiului în secolul al XX-lea.

Dr. Luminiţa GIURGIU

În Cuvânt înainte generalul maior (r) profesor universitar dr. Florin Răpan apreciază lucrarea ca fi ind „excepţional de bogată în fapte”, autorii reușind „să ne înfăţișeze istoria, într-adevăr fascinantă, a unui loc cu o individualitate originală și de admirat, o localitate ale cărei rădăcini istorice sunt puternic regăsite în pământul patriei sale străvechi și prezente”.

Purtători ai uniformei militare, autorii au realizat o amplă cercetare, reușind să surprindă dinamica unităţilor militare, evoluţia lor timp de aproape două secole.

Din Postfaţă am reţinut că „prin structura ei ierarhică, prin sfi nţenia jurământului de credinţă și prin patriotismul celor care au slujit sub drapelul de luptă al unităţii lor, armata română și-a legitimat cu prisosinţă fi inţa și existenţa de-a lungul veacurilor, deseori potrivnice poporului român”, autorii pornind „de la dorinţa de a reda cât mai fi del tradiţiile militare ale municipiului Caracal”.

Dr. Luminiţa GIURGIU

Cu o întârziere – parţial justificată – semnalăm apar i ţ i a une i luc ră r i scrise cu toată pasiunea și devotamentul pentru una dintre cele mai importante garnizoane din Armata României – Caracal. Alături de Ion Marin, coordonator, s-au afl at Gheorghe Bănică, Tudor Nicola și Nicolae Popescu. Caracal – File

de istorie militară a apărut la Editura Hoffman, 450 pagini, benefi ciind de o bogată ilustraţie. Din cuprins cităm: Începuturile fenomenului în spaţiul carpato-dunărean; Înfi inţarea armatei naţionale în Ţara Românească; Istorie, tradiţie și actualitate militară la Caracal; Armata și Biserica – piloni ai spiritualităţii poporului român; Personalităţi militare caracalene sau Monumente și opere comemorative de război din municipiul Caracal.

1 (75) 2017 document96

recenzii

Suki Kim, Fără tine, noi nu existăm. Viaţa mea secretă ca profesoară a copiilor elitei nord-coreene. Traducere de Ciprian Șiulea. Hors Colection  (Iași, Editura Polirom, 2015), 272 p.

Blaine Harden, Evadare din Lagărul 14. Traducere de Adriana Ciorbaru (București, Editura Corint, 2013), 240 p.

Yeonmi Park, Drumul către libertate. Autobiograf ia unei

refugiate din Coreea de Nord. Traducere de Ioana Aneci. Hors Colection (Iaşi, Editura Polirom, 2015), 304 p.

Unanim apreciate atât de critica de specialitate, cât și de publicul larg, cele trei lucrări care fac obiectul prezentării mele au fost traduse în multe limbi și au fost vândute în mai multe ediţii. Fiecare dintre ele descrie aspecte de viaţă cotidiană a unei categorii de oameni, iar toate împreună sunt o introducere în istoria recentă a Coreei de Nord.

Suki Kim este romancieră, eseistă, jurnalistă de investigaţie, cetăţean american de origine sud-coreeană și singura scriitoare care a trăit sub acoperire în Coreea de Nord pentru a investiga și a scrie o carte cu informaţii din interior. Născută la Seul, a emigrat împreună cu familia la New York, când avea 13 ani. Prima oară a călătorit în Coreea de Nord în 2002, când s-au sărbătorit 60 de ani de la nașterea lui Kim Jong-il. În 2008 a fost unul dintre jurnaliștii care au însoţit Filarmonica din New York în vizita culturală la Pyongyang. În anul morţii „Marelui Lider”, 2011 (la vârsta de 69 de ani), se afl a de asemenea în Phenian. A scris, de asemenea, despre dezertorii nord-coreeni, pentru revista „Harper”1. Fără tine, noi nu existăm..., cea mai vândută carte de literatură non-fi cţiune, potrivit „New York Times”, povestește evenimentele din perioada iulie-decembrie 2011, trăite de o „scriitoare deghizată în misionară deghizată în profesoară”2.

În acel an toate universităţile din ţară au fost închise, iar studenţii și profesorii au fost trimiși pe șantiere de construcţii. Singura instituţie care activa era PUST (Phenian University of Scince and Technology), un fel de școală experimentală, cu 270 de studenţi cărora 30 de profesori străini le predau exclusiv în

limba engleză. Probabil în ţară era nevoie de liniște pentru transferul de putere: în 2012, la 29 de ani, Kim Jong-un devenea cel mai tânăr șef de stat din lume. Avea nevoie de o nouă elită, de aici, probabil, nevoia de evaluare (reeducare). La PUST, studenţi și profesori trăiau, învăţau și mâncau într-un complex de clădiri închis, sub permanentă și deloc ascunsă supraveghere. Studenţii aleși „pe sprânceană” erau toţi tineri bărbaţi de 19-20 de ani − păziţi de 30 de femei gardian, cam de aceeași vârstă cu ei − cei mai mulţi, dacă nu chiar toţi, fi i ai clasei conducătoare coreene. Erau organizaţi în patru grupe sau nivele, la nivelul 1 situându-se cei mai buni, iar la 4 cei mai slabi. Împărţirea nu ţinea cont doar de cunoașterea limbii engleze, ci și de ascultarea și urmarea ordinelor.

Cartea aruncă o oarecare lumină asupra vieţii de zi cu zi în societatea nord-coreeană și oferă perspective fără precedent asupra psihologiei clasei sale conducătoare, despre care lumea știe foarte puţin.

În Prefaţă, Adelin Petrișor numește Coreea de Nord „cea mai închisă ţară a planetei”3. Suki Kim o consideră „o lume în care ei au inventat propriul lor adevăr... și am fost întotdeauna obsedată de ea. Așa că, în 2011, m-am dus sub acoperire în Coreea de Nord, dându-mă drept misionară și profesoară, pentru a învăţa limba engleză pe fi ii de 19 ani ai clasei conducătoare din Coreea de Nord, la o universitate nou-nouţă cu personal alcătuit doar din străini. Am trăit cu studenţii într-un campus închis și am mâncat toate mesele mele cu ei, fi ind monitorizată în mod constant de către însoţitori. Am luat notiţe ori de câte ori am putut, ștergând totul de pe computerul meu și păstrând textul pe stick-uri USB, pe care le-am purtat pe corpul meu. Ceea ce am scris a devenit Fără tine, noi nu existăm”4. Desigur, numele tuturor persoanelor amintite în carte au fost modifi cate (cu excepţia președintelui PUST), iar amănuntele care ar putea duce la identifi carea lor au fost evitate sau măcar atenuate.

Nu vreau să vă povestesc cartea. Vă dau doar câteva mostre care dezvăluie aspecte diferite din lumea elitei nord-coreene în care autoarea a trăit. Pe primele trei poziţii din lista de obiecte obligatorii de luat în călătorie (potrivit instrucţiunilor primite în vederea organizării călătoriei) au fost un frigider, hârtie igienică și unt. Suki a considerat ca produse absolut indispensabile:

DESPRE COREEA DE NORD PRIN TREI CĂRŢI DE MEMORIALISTICĂ

recenzii

document 2017 1 (75) 97

„o pereche suplimentară de ochelari, lentile de contact de unică folosinţă, șerveţele sanitare, ibuprofen, vitamine, antibiotice de toate tipurile și cât mai multe batoane de proteine a putut îndesa în valize”5. În Republica Populară Democrată Coreea femeile autohtone nu poartă niciodată pantaloni. Nicio legătură cu convingeri religioase, este vorba de o ţară atee prin legislaţie. Cei mai școliţi studenţi ai ţării nu au acces la niciun tip de informaţie ce are cât de mică legătură cu exteriorul graniţelor. Cred sincer despre ţara lor că este puternică, dezvoltată și invidiată de întreaga lume. Nu înţeleg ce înseamnă „a schia” și nu pot recunoaște Taj Mahal sau piramidele din Ghizeh.

Dacă prima carte este scrisă cu discernământ, de un observator lucid și educat, nevoit să trăiască doar o perioadă scurtă în acel mediu, următoarele două lucrări sunt altfel. Deși ambele sunt povești foarte personale ale unor transfugi sunt, în același timp și foarte diferite între ele. Una este biografi a6 cenușie cu nuanţe de negru a unui tânăr, a doua autobiografi a7 senină cu tente cenușii a unei adolescente.

Blaine Harden este un jurnalist american premiat. A fost corespondent în Africa, Europa de Est și Asia pentru „The Washington Post”; corespondent local și naţional pentru „The New York Times”; a mai scris pentru „PBS Frontline”, „Th e Economist”, „Foreign Policy”, „National Geographic”, „Th e Guardian” și revista „Times”. Cartea sa cea mai recentă,

Marele Conducător și Pilotul de vânătoare8, povestește despre ascensiunea tiranului care a creat Coreea de Nord și aventura tânărului pilot de vânătoare No Kum Sok, care, în ziua de 21 septembrie 1953, a zburat de la Sunan (lângă Phenian) la Kimpo (în apropiere de Seul) furând cel mai nou avion „MiG-15” al vremii. Eu fac referire la Evadare din lagărul 14, cartea lui din 20129, un bestseller internaţional tradus în 28 de limbi. Este povestea lui Shin Dong-Hyuk, singura persoană năs cu tă într-un lagăr10 nord-coreean care a reușit să evadeze și să ajungă în Occident. Cartea și mărturia lui Shin au determinat Naţiunile Unite să creeze o comisie de anchetă, care a acu zat Coreea de Nord, în 2014, de continuarea crimelor împotriva umanităţii, în lagărele sale. Lagărele fuseseră create pentru a distruge și purifi ca „dușmanul de clasă” până la a treia generaţie. Dușman de clasă este considerat un urmaș al vechii

nobilimi coreene sau al foști lor proprietari, dar și acela pe care împărţirea ţării în nord și sud l-a găsit cu rude dincolo de graniţa pe care nu a cerut-o. Blaine Harden ne informează că „lagărele Coreei de Nord au o existenţă de două ori mai îndelungată decât a Gulagului sovietic și de douăsprezece ori mai mare decât a lagărelor de concentrare naziste”11.

Eroul nostru, Shin In Geun (și-a schimbat numele în Coreea de Sud, încercând să se reinventeze), s-a născut într-o lume în care părinţii lui l-au conceput în urma unei căsătorii răsplată consumată câte cinci nopţi consecutive pe an. Fuseseră oferiţi unul celuilalt drept premii de bună purtare. De altfel, în lumea lor era singura formă legală de a întreţine relaţii sexuale. Sexul neaprobat era plătit cu moartea. O sarcină, chiar dacă era urmare a abuzurilor gardienilor, era, de asemenea, o condamnare la moarte, atât pentru mame, cât și pentru nou-născuţi. Femeile acceptau siluirea asumându-și riscul, pentru o porţie de mâncare în plus sau pentru promisiunea unei munci mai ușoare. În copilărie a trăit doar cu mama și vedea în ea doar o concurentă la porţia de mân care, pe care i-o fura de câte ori avea ocazia, fără să-i treacă prin minte că astfel o înfometa. Tatăl și fratele mai mare îi erau străini și îi vedea rar. Gardienii, cei care erau instruiţi că este normal să baţi deţinuţii (până la moarte, doar din plictiseală), îi erau și profesori. Principala lecţie învăţată de la aceștia a fost denunţarea, urmată îndeaproape de violenţă. Ambele îţi puteau asigura supravieţuirea. Viaţa l-a învăţat să mintă și să fure pentru a supravieţui. Trupul lui Shin poartă mai multe urme de tortură decât orice alt evadat coreean. De fapt, a fost atât de des și intens torturat încât nu te poţi baza pe discernământul său. Din acest motiv, dar și pentru că a trăit fără să fi benefi ciat de vreo formă de educaţie, în cele povestite biografului său este greu să deosebești adevărul de minciună. Biografi a lui Shin este controversată. Alţi fugari îi contestă credibilitatea. Multe aspecte sunt și au fost contrazise, cu argumente sau fără. Se pare că poate fi , însă, mult mai rău. Un fost gardian care a lucrat în acel lagăr spune că Shin a avut o viaţă relativ ușoară după standardele altor copii din lagăr. Între jurnalul-autobiografi e12 scris de el în 2007 și cartea lui Harden sunt diferenţe semnifi cative, multe întâmplări sunt povestite altfel. La câţiva ani după tipărirea biografi ei, a mai schimbat odată povestea. Monstruozităţile cele mai mari nu au fost spuse. Să fi e urme de conștiinţă sau remușcare? A evadat de trei ori, nu o dată, cum povestește în carte. I-au trebuit mulţi ani, după evadare, să înţeleagă ce este cinstea. Astfel a recunoscut că, atunci când avea 13 ani, mama și fratele au fost executaţi pentru tentativă de evadare, în ur ma

1 (75) 2017 document98

recenzii

denunţului său. Îi turnase pentru a nu fi bănuit de complicitate. Și din cauza unui blid de orez. Elev fi ind, a îndurat bătăi, jigniri, tortură. A muncit la câmp, la repararea drumurilor, la construirea unui baraj și a unei hidrocentrale în lagăr, iar la sfârșitul școlii a fost repartizat să muncească în ferma de porci a Lagărului 14 (1999-2003). Având mâncare de furat și, astfel, mai bine hrănit, acest interval (care în mod miraculos sau poate, ironic, coincidea cu apogeul foametei în ţară) l-a pregătit pentru ultima etapă, începută odată cu transferarea sa în fabrica de confecţii a lagărului. Acolo l-a cunoscut pe demnul și educatul domn Park, nou venit în lagăr, cel care i-a povestit despre lumea dinafara gardului electrifi cat, l-a învăţat noţiuni și i-a descris gusturi, dându-i astfel ocazia să își dorească un viitor altfel, altundeva. Nu vă descriu întâmplările prin care a trecut în Coreea de Nord sau China. A furat, a minţit, a mituit și a muncit. A fost înșelat, furat, escrocat, ajutat. Dar mai presus de toate a avut noroc la aproape fi ecare pas, astfel că, în ceva mai mult de un an de la evadarea din lagăr, a ajuns la Consulatul Coreei de Sud din Shanghai. În februarie 2006, Shin In Geun era liber. Detaliile biografi ce sunt însă mai puţin importante atâta vreme cât astfel de orori au loc și sunt confi rmate din mai multe mărturii asemănătoare. Shin s-a născut într-un lagăr de concentrare, așa că nu avea de unde să știe binele și libertatea nord-coreene.

Yeonmi Park, eroina celei de-a treia povești adevărate, s-a născut liberă, în sensul limitat geografi c și mai ales politic din ţara sa, într-o lume „normală”, prizonieră doar a castei și trecutului familiei sale. Și cu toate astea, și ea a simţit nevoia să evadeze. Yeonmi este cu 11 ani mai tânără decât Shin Dong-Hyuk. Și ea s-a născut cu un

songbun13 rău: fratele mai mare al tatălui său fusese condamnat, iar în Coreea de Nord statutul social se pierde sau se câștigă prin asociere. Cu toate acestea, a trăit într-o familie normală din Hyesan și a avut o copilărie fru moasă, deși săracă. Mama ei a învăţat-o de foarte mică să-și ţină gura „și atunci când crezi că ești singură”. Viaţa familiei lor s-a deteriorat, însă, odată cu economia ţării. Părinţii au fost nevoiţi să găsească variante alternative pentru a hrăni familia, la limita sau în afara legii. La 13 ani și 27 de kilograme a trecut fl uviul Yalu îngheţat, împreună cu mama sa, spre China, în martie 2007. Au plecat de foame, dar și pentru a-și

găsi sora. Amândouă au fost victime ale trafi canţilor și au fost vândute în mod repetat. Mama s-a lăsat violată pentru a-și salva fi ica. Mai apoi, fi ica și-a ajutat mama acceptând să fi e abuzată și exploatată. Într-un târziu le-a urmat și tatăl, care a fost curând răpus de o boală prost diagnosticată și netratată. În cele din urmă, cu ajutorul unei misiuni creștine, mama și fi ica au reușit să plece din China, în 2009, traversând deșertul Gobi, până în Mongolia. Arestate de grăniceri, au ajuns într-un fi nal la ambasada sud-coreeană din Ulan Bator. Yeonmi avea 15 ani și trecuse prin experienţe, rele și bune, pentru mai multe vieţi. În Coreea de Sud, tânăra Park a reușit să recupereze anii de școală rataţi și apoi a studiat justiţia penală la Universitatea Dong-guk din Seul14.

Cartea sa15 este organizată în trei părţi, corespunzător celor trei lumi în care a trăit aventura: Coreea de Nord, China și Coreea de Sud. V-am destăinuit destule pentru a vă stârni curiozitatea, dar fără a dezvălui prea multe. Mai adaug doar un comentariu. Yeonmi Park a luat hotărârea să spună tot adevărul după ce a început să activeze pentru drepturile omului în Coreea de Nord. În ciuda atrocităţilor despre care vorbește, cartea sa este plăcută și scrisă echi li brat, cu un discurs decent și calm, aproape neutru. Pentru a afl a motivele părăsirii ţării natale înfruntând pericole de neînchipuit, traseele parcurse și modul în care au interacţionat cu oamenii întâlniţi pe drumul lor spre libertate, aventurile prin care au trecut până să ajungă în Coreea de Sud, citiţi cărţile. Sper că după aceea să doriţi ca mine, poate, să afl aţi mai multe despre viaţa lor de-acum. Luptă amândoi pentru a îmbunătăţi viaţa celor rămași în Coreea de Nord. Unul pentru cei din lagăre, altul pentru cei mai norocoși. Guvernul de la Phenian îi supraveghează. Din când în când îi denigrează și îi acuză de toate relele. Trăiesc însă, la fel de diferit și în libertate: Shin nu dorește să-și spună povestea iar și iar, Yeonmi o face, însă, cu demnitate și plăcere. El este neadaptat, angoasat și tăcut. Ea este recunoscătoare, împăcată și vocală.

Cele trei cărţi prezentate în acest text ne demonstrează că, până la urmă, este la fel de greu să trăiești în Coreea de Nord, oriunde și oricine ai fi : în lagăr sau nu, sărac sau bogat, paria sau privilegiat, ești oricum prizonier, suferi de foame și trăiești în întuneric. Binele și răul, adevărul și minciuna, întunericul și lumina au altă semnifi caţie în Coreea de Nord. Pardon, în Republica Populară Democrată Coreea. Când citești cărţile acestea te simţi occidental, adică parte a lumii democratice, și toate greutăţile invocate până la momentul lecturii par puerile. Dintr-o dată, locul defi nit „acasă”, orice-ar însemna termenul pentru tine, devine mai acceptabil, mai bun, mai luminos. Din păcate, pentru coreenii din

recenzii

document 2017 1 (75) 99

nordul peninsulei s-ar putea să fi e prea târziu. S-a scurs prea mult timp de când trăiesc „fericirea” comunismului de tip asiatic. Au trecut prea multe generaţii și cei care și-ar fi putut ami nti un alt fel de viaţă nu mai sunt. Astfel, nimeni nu mai are vreun termen de comparaţie.

Mai sunt și alţii care au reușit să scape din lanţurile Republicii Democrate. Mulţi, probabil, însă știm doar povestea acelora care au scris sau despre care s-au scris cărţi. În 2005 se tipărea povestea lui Chol-hwan Kang, care și-a petrecut zece ani din copilărie și adolescenţă (între 9 și 19 ani), alături de familie, în lagăr16. Zece ani mai târziu, se tipăreau patru autobiografi i aproape în timp. Despre una toc mai am vorbit. Celelalte trei sunt semnate de Hyeonseo Lee17, Eunsun Kim18 și Joseph Kim19. Hyeonseo Lee a trăit în Hyesan, la graniţa cu China. A trecut graniţa traversând apa înghe ţată a fl uviului la 14 ani, în 1997, și trăiește în Coreea de Sud. Eunsun Kim, o fată de 11 ani, a scăpat din ţară după ce trei dintre membrii familiei sale au murit de foame. A ajuns în Coreea de Sud abia după nouă ani. Joseph Kim și-a scris și el povestea: un copil fără casă evadează în China, unde luptă pentru supravieţuire. Până la urmă reușește să ajungă în America, unde acum este student. Evadarea din Coreea de Nord nu se face niciodată prin sud, ci întotdeauna pe căi ocolitoare, traversând mai multe graniţe. Graniţa dintre ţările surori, 4 km de pământ de-a lungul paralelei 38, pe o lungime de 250 de km, este unul dintre locurile cele mai bine păzite din lume – fortifi caţii și un milion de militari − deși, ironic, se numește „zonă demilitarizată”. Ajutorarea transfugilor nord-coreeni a ajuns o afacere. Contrabandă, trafi c, mituire. În China îi ameninţă două pericole: exploatarea până la sclavie și repatrierea. Există ghizi și agenţi specializaţi care, pentru anumite sume, intermediază trecerea graniţelor și grăbesc parcurgerea etapelor drumului20. Aproape toţi refugiaţii nord-coreeni ajunși la Seul − unde după multe verifi cări li se acordă cetăţenia și ajutor logistic și fi nanciar − au probleme de sănătate, sunt derutaţi și prezintă simptoame de paranoia. Au maniere jignitoare (pentru sud-coreeni, în orice caz, dar nu numai), sunt reticenţi să răspundă

oricui (funcţionar, medic ș.a.m.d.) la întrebări personale și pun la îndoială pe oricine se afl ă într-o poziţie de autoritate. Cei mai mulţi nu sunt educaţi deloc, dar și dacă ar fi , cunoștinţele din ţara lor sunt inutile oriunde altundeva în lume. Nu au noţiuni elementare în cele mai multe domenii ale vieţii cotidiene, sunt tehnofobi și au mari probleme cu păstrarea locurilor de muncă21. Le este greu să accepte că pot avea păreri proprii, de aceea trec ani până ce reușesc să renunţe la obiceiul de a aștepta să li se spună ce trebuie să facă sau până pot răspunde fi resc și spontan la întrebări simple gen „care e culoarea ta preferată”? sau „ce hobby ai?”22.

Recunosc, sunt familiarizată cu istoria Coreei din sageuk23 înaintea cărţilor de istorie locală sau (auto)biografi ilor. Îmi plac coreenii și povestea ţării Chosun sau Joseon24. Se poate să o cunosc mai bine decât locuitorii săi din nord. Eu am însă libertatea de a mă informa și, de asemenea, am acces la instrumentele necesare. Ei au afl at că există o altfel de lume doar din fi lmele și serialele de contrabandă (circulaţia casetelor video și, mai nou, DVD-urilor piratate a fost și este organizată de către sau cu știinţa miliţiei, care are datoria să le confi ște) sau din programele de radio sau televiziune25 chinezești sau sud-coreene care mai răzbat (oricât se străduiește puterea de la Pyongyang să împiedice acest lucru, prin instalarea unor echipa mente de bruiere a semnalului) dincolo de graniţe, la capetele ţării. Citite după mai bine de 26 de ani de libertate, aceste trei cărţi m-au răvășit, stârnind amintiri din tinereţe. Timpul atenuează senzaţiile și produce toleranţă. Unii dintre noi uită, alţii iartă. Eu încă nu am uitat. Însă memoria nu mă ajută prea mult în acest caz, nu îmi pot folosi amintirile pentru comparaţie, pentru că nici în cele mai negre zile ale comunismului românesc noi nu am trăit teroarea și ororile din Republica Populară Democrată Coreea din ultimele șapte decenii, pe care noi îl știm de la Nicolae Ceaușescu, este o glumă pe lângă amploarea și nivelul cultului personalităţii oricăruia dintre cei trei Kim (Kim Il-sung, Kim Jong-il și Kim Jong-un). Pe noi ne-a ferit Dumnezeu de dinastie, am avut doar una. Coreea de Nord este deja la a treia!

Cercetător Anda-Lucia SPÂNU Institutul de Știinţe Socio-Umane, Sibiu

NOTE

1 http://www.sukikim.com/about-suki (accesat iulie 2016).2 http://www.sukikim.com (accesat iulie 2016).3 Adelin Petrişor, Prefaţă, în Suki Kim, Fără tine, noi nu existăm. Viaţa mea secretă ca profesoară a copiilor elitei nord-coreene. Traducere de Ciprian Şiulea. Hors Colection, Iaşi, Editura Polirom, 2015, p. 5.

4 http://www.sukikim.com (accesat iulie 2016).5 Suki Kim, op. cit., p. 27.6 Blaine Harden, Evadare din Lagărul 14. Incredibila odisee a unui om din Coreea de Nord până în Lumea liberă. Traducere de Adriana Ciorbaru, Bucureşti, Editura Corint, 2013.

1 (75) 2017 document100

recenzii

7 Yeonmi Park, Drumul către libertate. Autobiografi a unei refugiate din Coreea de Nord. Traducere de Ioana Aneci. Hors Colection, Iaşi, Editura Polirom, 2015.8 Blaine Harden, The Great Leader and the Fighter Pilot: The True Story of the Tyrant Who Created North Korea and the Young Lieutenant Who Stole His Way to Freedom, Penguin Publishing Group, 2015.9 Blaine Harden, Escape From Camp 14: One Man’s Remarkable Odyssey from North Korea to Freedom in the West , Pan MacMillan, 2012.10 Din cele şase lagăre de muncă cunoscute, Lagărul 14 este locul unde sunt închişi cei mai detestaţi duşmani ai Coreei de Nord. De acolo nu pleacă nimeni niciodată, nici măcar mort.11 Blaine Harden, Evadare din lagărul 14, p. 29.12 Tipărit în limba coreeană (Seul, Database Center, 2007). Varianta engleză este a titlului este Escape to the outside world.13 Sistemul clasifi cării sociale din Coreea de Nord, inventat de Kim Il Sung, în vigoare din 1950.14 În această primăvară (2016), Yeonmi Park s-a mutat din Coreea de Sud la New York, unde studiază economie la Columbia University. Will Heilpern, „North Korean defector on living in the West: ’We are so disconnected’”, Business Insider, 13 iulie 2016 la http://uk.businessinsider.com/north-korean-defector-yeonmi-park-in-the-west-we-are-so-disconnected-2016-7 (accesat iulie 2016).

15 În varianta originală, în limba engleză, Yeonmi Park, In Order To Live: A North Korean Girl’s Journey to Freedom, Penguin Press, 2015.16 Chol-hwan Kang, Pierre Rigoulot, The Aquariums of Pyongyang: Ten Years in the North Korean Gulag, Basic Books, 2005.17 Hyeonseo Lee (Author), David John (Contributor), The Girl with Seven Names: A North Korean Defector’s Story, William Collins, 2015.18 Eunsun Kim, A Thousand Miles to Freedom, Martin’s Pres, 2015.19 Joseph Kim, Under The Same Sky, Houghton Miffl in Harcourt, 2015.20 Pentru 12.000 de dolari copilul de 11 ani ai unei transfuge ajunsă la Seul (benefi ciară, deci, de ajutorul mai ales fi nanciar al agenţiilor şi statului din Coreea de Sud) i-a fost adus în doar cinci zile.21 Blaine Harden, Op. cit., pp. 189-191.22 Yeonmi Park, Op. cit., pp. 229-233.23 Film sau serial istoric coreean de tip dramă.24 Stat coreean fondat de regele Taejo al Joseon, care a durat aproximativ cinci secole (iulie 1392-octombrie 1897), cu capitala în locul unde este astăzi oraşul Kaesong. Ţara a fost denumită Regatul Marelui Joseon, iar în 1394 capitala a fost mutată la Hanseong (oraşul Seul din zilele noastre). Joseon a fost ultima dinastie şi cea mai lungă dinastie din istoria naţională guvernată după principii confucianiste, care a lăsat o moştenire importantă pentru Coreea modernă. 25 Ca şi în cazul casetelor video şi DVD-urilor, aparatele de radio şi televizoarele nesigilate − după ce au fost programate să difuzeze doar posturile ofi ciale − sunt interzise.

CONTENTS

Editorial

Seamen also make history, Rear-admiral Cătălin-Silviu Dumitrăcel

Arch over Time – Army Historical Service (1867-2017), Captain (N,r) Marian Moşneagu, Ph.D.

Th e Bulgarian Assault on Dobrogea (1916), Luminiţa Giurgiu, Ph.D.

Heroes of Regiment 1 Frontier Guards and a symbolic Photography, Silviu-Daniel Niculae, Ph.D. candidate

Considerations about the Great Britain Position regarding the Romania’s separate peace closure

during the First World War, Prof. Mihaela David, Ph.D. candidate

Th e fulfi llment Stage of the military Clauses from the Truce Convention at the end of 1944,

Teodora Giurgiu, Ph.D.

Th e national and patriotic education Lesson of General Vasile Zorzor (1940), Assistant Professor

Alin Spânu, Ph.D.

Th e Beginning of the Romanian Defense Industry Reconstruction, Prof. univ. Valeriu Avram, Ph.D.,

Prof. Viorel Gheorghe, Ph.D.

An exceptional Offi cer of the Romanian Army, Colonel Otto Erich Benedict, Brigade General

prof univ. Adrian Stroea, Ph.D.

Review