INTERJECŢIA

1. ASPECTE DEFINITORII

Interjecţia este o clasă eterogenă reunind cuvinte neflexibile cu intonaţie exclamativă, mai rar interogativă, a căror semnificaţie este neconceptualizată şi depinde într-o măsură mai mică sau mai mare de intonaţie şi de context.

1.1. Caracterizarea generală a interjecţiilor

Interjecţiile se diferenţiază de celelalte clase lexico-gramaticale prin faptul că nu denumesc un referent prin intermediul unui concept. Interjecţiile sunt un fel de semnale lingvistice care nu denotă, ci exprimă diverse senzaţii, sentimente, impulsuri voliţionale sau imită (ori sugerează) diverse sunete şi zgomote. Multe interjecţii au o semnificaţie destul de vagă, care se precizează prin contextul situaţional sau lingvistic, prin intonaţie, eventual şi prin mijloace de comunicare nonverbale (mimică, gesturi). Interjecţiile pot avea diverse valori comunicative – emotivă, fatică, injonctivă, prezentativă, sugestivă etc. – sau pot funcţiona drept conectori pragmatici (vezi infra, 3). Interjecţia reprezintă o clasă eterogenă şi din punct de vedere sintactic, întrucât unele interjecţii pot fi parţial echivalate funcţional şi semantic cu verbe, substantive, adjective sau adverbe, preluând o parte dintre caracteristicile sintactice ale acestora. Interjecţiile pot avea anumite particularităţi fonetice şi fonologice care le disting de celelalte clase de cuvinte (vezi infra, 2.1).

În marea lor majoritate, interjecţiile nu sunt „creaţii spontane”, produse odată cu starea care le-a generat, deşi exprimarea lor poate avea un caracter spontan, uneori involuntar, fiind aproape concomitente cu reacţiile pe care le semnalează. Interjecţiile aparţin unui inventar deja existent, cuprinzând forme mai mult sau mai puţin stabile, convenţionalizate, majoritatea dintre ele specifice unei limbi date.

Există şi interjecţii care sunt comune mai multor limbi, fără ca acest lucru să se datoreze împrumutului. Ele sunt formate, în marea lor majoritate, dintr-un singur sunet vocalic, au rolul de a semnala reacţii afective şi sunt notate aproximativ la fel: a(h), e, o(h).

Unele interjecţii au fost împrumutate – în limba veche (aleluia, amin, bre, haide, osana) sau în perioada modernă şi contemporană (adio, alo, bla-bla, bravo, ciao, hello, mersi, ole, pardon, stop, ups). Interjecţiile împrumutate fie sunt tot interjecţii în limba de origine, fie aparţin altor clase lexico-gramaticale (de exemplu, aport şi pas provin din verbe din franceză).

657

1.2. Interjecţii propriu-zise şi onomatopee

În funcţie de sursa referenţială şi de natura semnificaţiei lor, se disting două tipuri de interjecţii: interjecţii propriu-zise, care exprimă stări psihice, reacţii la senzaţii fizice, diverse impulsuri voliţionale sau funcţionează ca mărci conversaţionale, şi onomatopee (sau interjecţii onomatopeice), care imită sunete şi zgomote din realitatea înconjurătoare ori sugerează mişcări. Între ele există deosebiri din punctul de vedere al semnificaţiei (implicit, al sursei referenţiale, vezi infra, 3), precum şi sintactice şi pragmatice. Onomatopeele pot apărea frecvent ca predicat, în timp ce dintre interjecţiile propriu-zise, doar câteva interjecţii prezentative sau injonctive au această funcţie. În schimb, interjecţiile propriu-zise pot avea rolul de conectori pragmatici, iar onomatopeele, nu. Din punct de vedere pragmatic, în general, interjecţiile propriu-zise sunt orientate spre participanţii la actul de comunicare, iar onomatopeele, spre conţinutul mesajului. Semnificaţia neconceptuală şi apartenenţa la planul vorbirii directe sunt trăsături comune care justifică încadrarea lor în aceeaşi clasă.

Sunetele care însoţesc râsul, plânsul, dregerea glasului, tusea, strănutul, sughiţul, sforăitul, înghiţitul nu sunt interjecţii, ci simple emisii sonore omeneşti. Sunt onomatopee cuvintele care încearcă să le reproducă (ha-ha-ha, ho-ho-ho, hm, hapciu, hâc, sfor, gâl-gâl). Unele dintre aceste sunete pot fi folosite în mod voluntar, în scop comunicativ, iar în acest caz, ele sunt interjecţii (de exemplu, dregerea glasului pentru a atrage atenţia cuiva, notată hm).

1.3. Interjecţii primare şi interjecţii secundare (improprii)

În funcţie de modul de constituire, interjecţiile propriu-zise pot fi împărţite în două subtipuri: primare şi secundare (improprii). Interjecţiile primare sunt cuvinte a căror valoare iniţială în limba română este aceea de interjecţii (chiar dacă unele dintre ele sunt moştenite sau împrumutate din limbi în care au altă valoare gramaticală). Interjecţiile secundare sau improprii sunt create pe terenul limbii române din alte părţi de vorbire sau din diverse sintagme ori propoziţii care, în urma unei întrebuinţări frecvente şi prin accentuarea valorii afective, au căpătat statut de interjecţii. Când sunt folosite cu valoare interjecţională, aceste cuvinte sau grupuri de cuvinte îşi pierd, total sau parţial, sensul lexical propriu, căpătând nuanţe afective suplimentare, şi îşi schimbă comportamentul gramatical, fiind invariabile din punct de vedere morfologic şi independente sintactic (vezi infra, 5.1):

Doamne, măi femeie, Doamne, multă minte-ţi mai trebuie! (I. Creangă, Amintiri);

Dar oare cum o să-l duc eu de-aici, păcatele mele! (L. Rebreanu, Ion);Noul post de purtător de cuvânt al instituţiei va fi deţinut musai de un ziarist

care, vezi Doamne, să oglindească mai bine activitatea ofiţerilor incompetenţi din poliţia bihoreană. (AC, 2004).

658

Interjecţiile secundare se încadrează în subclasa interjecţiilor propriu-zise şi au o funcţie comunicativă emotivă (vezi infra, 3.2.1).

1.4. Autonomia comunicativă a interjecţiilor

O caracteristică importantă a interjecţiilor este aceea că pot constitui singure enunţuri exclamative sau interogative, neeliptice (vezi infra, 4.1.1):

Ai! Ghiţă! Iar m-ai speriat! (I. L. Caragiale, O scrisoare pierdută);Dumnealui e ungur, iar dumneata ai obrazul să te numeşti român! Pfui!

(L. Rebreanu, Ion).

Prin analogie cu interjecţiile care formează singure enunţuri, şi alte cuvinte utilizate ca enunţuri exclamative sunt interpretate uneori drept interjecţii: Ajutor!, Linişte! Spre deosebire de interjecţiile secundare, acestea îşi păstrează sensul lexical (la care se pot adăuga şi valori afective, ca frica, respectiv iritarea, pentru exemplele de mai sus), fiind substantive care formează enunţuri nominale.

2. DESCRIEREA FORMEI INTERJECŢIILOR

2.1. Descrierea din punctul de vedere al formei sonore

Din punct de vedere sonor, interjecţia prezintă câteva caracteristici care o deosebesc de alte clase de cuvinte: unele interjecţii conţin sunete ce nu aparţin sistemului fonologic al limbii sau combinaţii de sunete care nu se întâlnesc la cuvintele aparţinând altor clase lexico-gramaticale, unele interjecţii sunt formate numai din consoane, multe interjecţii sunt folosite repetate, iar câteva interjecţii pot fi exprimate fără deschiderea cavităţii bucale.

Se manifestă două fenomene contrarii care fac ca interjecţiile unei limbi date să aibă anumite particularităţi fonetice şi fonologice care le deosebesc atât de cuvintele aparţinând altor clase lexico-gramaticale ale aceleiaşi limbi, cât şi de interjecţiile din alte limbi care au aceeaşi sursă referenţială (exprimând aceeaşi reacţie sau imitând acelaşi sunet). Pe de o parte, interjecţiile au tendinţa de a se conforma sistemului fonologic al limbii (acesta fiind unul dintre motivele pentru care nu există multe interjecţii care sunt comune mai multor limbi, în afara împrumuturilor – vezi supra, 1.1). Pe de altă parte, interjecţiile au tendinţa de a se sustrage, de a rezista constrângerilor sistemului fonologic, recurgând frecvent la sunete sau combinaţii de sunete care nu se întâlnesc la alte categorii de cuvinte, pentru a obţine mai multă expresivitate. Un exemplu este interjecţia rezultată din ţuguierea buzelor şi inspirarea puternică a curentului de aer fonator printr-o deschizătură mică, rezultând o africată bilabială (un fel de ţ bilabial), prin care se îndeamnă caii să pornească. Prin fluierare se produce un alt sunet care nu face parte dintre fonemele limbii române, notat, de obicei, drept fiu-fiu! Grafia, care notează fonemele, nu sunetele, încearcă să apropie sunetele respective de un fonem aparţinând sistemului fonologic al limbii, astfel că redarea lor în scris este

659

aproximativă. În această situaţie se află mai ales unele onomatopee al căror complex sonor conţine sunete care încearcă să se apropie cât mai mult, mai fidel de sunetul imitat, ieşind astfel din sfera fonemelor limbii.

Printre interjecţiile conţinând combinaţii de sunete inxistente la alte cuvinte se află interjecţia prin care se atrage atenţia cuiva (pst), interjecţia prin care se opresc caii (ptruu), onomatopeea care imită bâzâitul insectelor (bzz). Unele interjecţii sunt formate numai din consoane. În acest caz, anumite consoane (de obicei, consoane continue sau vibranta r) au rol vocalic, de centru silabic: brr, bzz, nţ, pst, (ss)st etc.

O altă particularitate fonică a unor interjecţii este că articularea lor nu implică deschiderea cavităţii bucale, iar sunetele rezultate, emise laringal sau laringal-nazal şi cu diferite intonaţii, sunt redate aproximativ în scris prin: hm / hâm (exprimând nedumerirea, nemulţumirea, îndoiala), mmm (pentru a reda impresia produsă de un gust savuros sau de durerea de dinţi), îhî (aprobare), îî / hî (= „ce-ai spus?”) ş.a. (vezi şi II, Organizarea prozodică a enunţului, 1.6.2.1.a).

Marea majoritate a onomatopeelor din diverse limbi (înrudite sau nu) care imită acelaşi sunet nu sunt identice, deoarece nu numai imitarea este influenţată de sistemul fonologic, ci şi receptarea stimulului acustic (de pildă, interjecţia românească cucurigu are drept echivalent în franceză cocorico, în italiană chicchirichi).

Onomatopeele compuse şi cele formate din mai multe silabe pot prezenta aliteraţii: bâldâbâc, cotcodac, cucurigu, guguştiuc, hodoronc-tronc, treanca-fleanca, trosc-pleosc. Repetarea facultativă (vezi infra, 2.2) poate avea un rol eufonic.

În general, fonemelor li se atribuie o anumită expresivitate. Unele dintre ele, singure sau în combinaţii, sunt percepute ca fiind apropiate de sunete şi zgomote din realitatea înconjurătoare, ceea ce face ca pentru redarea anumitor sunete sau zgomote să fie preferate aceleaşi foneme sau combinaţii de foneme. Această preferinţă se poate observa în interiorul aceleiaşi limbi sau în mai multe limbi diferite.

Multe interjecţii au variante, forma lor fiind mai puţin stabilă decât a altor cuvinte. Întrucât semnificaţia unei interjecţii este determinată în mare măsură de intonaţie şi de context, forma ei poate să varieze între anumite limite fără ca acest lucru să împiedice înţelegerea semnificaţiei (de pildă, aoleu are variantele aleu, aoleo, auleu, oleo, oleoleo, oleu; interjecţia hai(de) are variantele ai, aida, aide, haid, haida, cf. DEX). Această caracteristică distinge interjecţia de celelalte clase lexico-gramaticale, la care legătura dintre formă şi sens este strictă şi schimbarea unui fonem poate antrena schimbarea sensului. Există însă şi cazuri când schimbarea formei are drept urmare modificarea conţinutului, a înţelesului (ai vs ei). Îndeosebi schimbarea intonaţiei are acest efect. Cu o intonaţie diferită, interjecţiile măi şi hei au fie o valoare adresativă, fie o valoare emotivă. La cuvintele aparţinând celorlalte clase lexico-gramaticale, intonaţia nu schimbă sensul cuvântului (dar poate adăuga diverse nuanţe semantice suplimentare în contextul enunţării, vezi II, Organizarea prozodică a enunţului, 1.6.2.1.c).

660

2.2. Clasificarea interjecţiilor în funcţie de numărul şi tipul de componente

În funcţie de numărul de componente, interjecţiile pot fi simple, repetate sau compuse. Interjecţiile simple sunt formate dintr-un singur corp fonic (cel mai adesea, o singură silabă): ah, hai, măi, miau, na, of, pleosc, tronc, vai etc. Interjecţiile simple formate din mai multe silabe sunt, în general, onomatopee: bâldâbâc, cucurigu, pitpalac. Spre deosebire de onomatopeele compuse, onomatopeele simple formate din mai multe silabe alcătuiesc un singur corp fonic, consecinţa grafică fiind scrierea lor într-un singur cuvânt.

Interjecţiile simple pot fi repetate, de obicei o dată sau de două ori, fără pauză în rostire. Procedeul se întâlneşte mai frecvent la interjecţiile adresative specializate pentru destinatari nonumani (pis-pis, cuţu-cuţu) şi la onomatopee, dacă acţiunea ale cărei efecte sonore sunt imitate sau sugerate dă naştere la mai multe secvenţe sonore (boc-boc, cioc-cioc, tronc-tronc):

Închipuieste-ţi să vii pe drum cu birza ţinţi postii, hodoronc-hodoronc, sdronca-sdronca... Stii, m-a sdrunţinat! (I. L. Caragiale, O scrisoare pierdută).

Procedeul repetării se mai întâlneşte şi la interjecţiile propriu-zise cu funcţie expresivă: măi, măi!, of, of!; vai, vai! etc.: Ei, ei! Acu-i acu! (I. Creangă, Amintiri), Vai, vai, frate Virgile! (N. Steinhardt, Jurnalul).

Repetarea poate avea caracter facultativ sau obligatoriu. În general, repetarea este facultativă pentru interjecţiile expresive (vai, vai), care, prin repetare, capătă un grad sporit de intensitate. Repetarea este obligatorie sau aproape obligatorie pentru majoritatea interjecţiilor folosite pentru adresarea către animale (pis-pis), la unele onomatopee (cioc-cioc, ham-ham, mac-mac, mor-mor) sau la unele interjecţii injonctive (nani-nani), la interjecţia bla-bla (-bla). În scris, de obicei se pune cratimă între componente (sau virgulă, dacă repetarea are caracter facultativ).

Secvenţa formată din două ocurenţe ale aceleiaşi interjecţii adresative repetate poate fi dislocată de un substantiv în cazul vocativ (cf. structurile similare cu pronumele personal: Tu Maria tu!). Întregul grup adresativ are o intonaţie specifică, de obicei fără pauze între componente: Am pierdut frumuseţea, măi, Vergilică, măi. (AC, 2003), mă Mariane mă (IVLRA).

Interjecţiile compuse sunt formate din două sau trei componente între care există mici diferenţe fonologice şi care pot rima între ele. Unele dintre ele sunt onomatopee (ding-dang, hodoronc-tronc, tic-tac, treanca-fleanca, tura-vura), altele sunt interjecţii propriu-zise (ei aş, ei na, ia uite (exprimând mirarea), (i)ete fleoşc,(i)ete na, (i)ete scârţ):

Ei aş!... Teribil e de ramolită! (I. L. Caragiale, Căldură mare);Ei na! De unde ţi-a mai venit şi-asta-n cap? (I. L. Caragiale, D-ale

carnavalului); – Ce ai rămas aşa?... Ia uite cum a rămas! (Camil Petrescu, Patul lui

Procust).Uneori, elementele componente se pot folosi şi independent, ca interjecţii

simple, având o semnificaţie asemănătoare sau diferită de cea pe care o au când intră în componenţa interjecţiei compuse (aş, dang, ei, ia, scârţ, tic, uite).

661

Locuţiunile interjecţionale sunt grupări stabile de cuvinte, cu o semnificaţie globală, care semnalează, în general, sentimente sau reacţii afective ale locutorului. La fel ca interjecţiile, locuţiunile interjecţionale se asociază cu intonaţii specifice, de tip exclamativ. Din punct de vedere sintactic, locuţiunile interjecţionale sunt independente, apărând fie ca nişte secvenţe incidente, fie ca enunţuri independente. Ele pot să aibă în componenţa lor o interjecţie primară şi unul sau două cuvinte provenind din alte clase – adverb, pronume, substantiv sau verb: ce mai, ei asta-i, ei bine, ei şi, ia te uită (atunci când exprimă mirarea), ia vezi (cu înţelesul „ai grijă c-o păţeşti!”), măi să fie, nu zău, scârţ Mariţo, tronc Marghioalo, vai de mine etc.:

Îl prind pe cetăţean că vinde zece filme, el spune: „Da, dom’le, ei şi?”(EZ, 2003);

Deţinuţi politici? Nu zău, mă? Voi sunteţi infractori împotriva securităţii statului, asta sunteţi. (N. Steinhardt, Jurnalul).

Tot locuţiuni interjecţionale sunt şi interjecţiile secundare care au în componenţa lor cel puţin două cuvinte: Ce Dumnezeu!, Doamne fereşte!, Doamne păzeşte!, Ferească sfântul!, păcatele mele etc. (vezi infra, 5.1):

Şi turbare de cap şi frântură de limbă ca la aceşti nefericiţi dascăli, nu mi s-a mai dat a vedè: cumplit meşteşug de tâmpenie, Doamne fereşte! (I. Creangă, Amintiri);

Ce vagon, domnule plutonier, păcatele noastre! (L. Rebreanu, Răscoala).

2.3. Fenomene cu caracter flexionar specifice unor interjecţii

Interjecţiile sunt, prin definiţie, cuvinte neflexibile. Chiar şi interjecţiile provenite din părţi de vorbire flexibile îşi pierd caracterul flexibil, fiind fixate pentru valoarea interjecţională cu o anumită formă. Singurele interjecţii care au forme flexionare sunt interjecţiile cu semnificaţie imperativă haide, poftim şi uite, care au forme cu desinenţa verbală de persoana a II-a plural - ţi (haideţi, poftiţi şi uitaţi) sau cu desinenţa verbală de persoana I plural -m (haidem, poftim). Pentru interjecţiile uitaţi, poftiţi şi poftim, existenţa desinenţei se explică prin originea lor verbală (vezi infra, 5.1.3). Există o opoziţie între formele uite, poftim şi haide, care se folosesc când este un singur destinatar, şi formele uitaţi, poftiţi şi haideţi, care se folosesc când sunt mai mulţi destinatari sau într-o exprimare politicoasă. În cazul interjecţiei hai(de), opoziţia se completează cu un al treilea termen, folosit când locutorul se include printre destinatari (haidem).

Apariţia sau menţinerea acestor forme constituie un argument pentru a afirma că româna este o limbă sensibilă la trăsătura pluralului şi la cea a politeţii (iar trăsătura politeţii pare a fi mai puternică decât trăsătura pluralului, întrucât, de obicei, forma nemarcată hai(de) se poate folosi când destinatarul este un grup aflat pe o treaptă socială egală sau inferioară, dar nu când destinatarul este o persoană aflată pe o treaptă superioară).

Interjecţia bravissimo pare a fi o formă de superlativ a interjecţiei bravo, formată cu sufix. De fapt, sufixarea nu s-a produs pe terenul limbii române, ambele interjecţii fiind preluate ca atare din italiană. Forma bravissimo reprezintă un

662

intensiv al formei bravo din punct de vedere funcţional, fără a fi fost creată pe teren românesc.

Accidental, pot apărea şi alte fenomene morfologice: interjecţia vai are grad de comparaţie în exemplul Vai de cel ce se sminteşte, dar mai vai de cel prin care vine sminteala! (I. Creangă, Popa Duhu), datorită echivalenţei semantice care se stabileşte între interjecţie şi un adverb de tipul rău, grav etc.

Interjecţia aolică are aspectul unui diminutiv, fiind formată prin ataşarea sufixului diminutival -ică la interjecţia aoleo. Apariţia acestei forme diminutivale se datoreşte faptului că sufixul diminutival are o valoare afectivă, sporind conţinutul afectiv al interjecţiei.

În limbajul colocvial-familiar, se pot crea variante diminutivale şi de la alte interjecţii: Bonjurică, Mioriţa, da’ unde eşti de nu eşti pe-acasă? (IVLRA).

3. DESCRIEREA SEMNIFICAŢIEI ŞI A VALORILOR CONTEXTUALE

3.1. Descrierea generală a semnificaţiei interjecţiei

Interjecţiile se deosebesc de alte clase de cuvinte, „pline” semantic (substantivele, verbele, adjectivele, adverbele, pronumele, numeralele), prin faptul că nu au un sens (în accepţia saussuriană), nu denotă obiecte (în sens larg) / referenţi prin intermediul unui concept, al unei imagini generalizatoare şi nu au o structurare (configuraţie) logico-semantică, fiind un fel de semnale lingvistice. Din acest motiv, de obicei, se preferă termenii semnificaţie şi înţeles în legătură cu interjecţiile, în locul aceluia de sens. În locul termenului referent, se foloseşte acela de sursă referenţială (prin care se înţelege starea psihică etc. exteriorizată prin interjecţie sau sunetul ori zgomotul imitat / sugerat).

Din punctul de vedere al semnificaţiei şi al sursei referenţiale, interjecţia reprezintă o clasă foarte eterogenă. Există o distincţie clară între interjecţiile propriu-zise şi onomatopee. Primele comunică stări psihice, reacţii, impulsuri de voinţă etc., având deci o sursă referenţială internă locutorului. Onomatopeele încearcă să imite, cu mijloacele proprii aparatului fonator omenesc, sunete şi zgomote din realitatea externă locutorului (mai rar, din realitatea internă lui – în situaţia în care se imită sunete ce însoţesc unele procese fiziologice omeneşti) sau sugerează mişcări. În acelaşi timp, locutorul poate să comunice şi impresia produsă asupra sa de sunetul / zgomotul respectiv sau de mişcarea sugerată. Aşadar, sursa referenţială a onomatopeelor este una externă, dar poate fi în acelaşi timp şi internă. Rolul interjecţiilor propriu-zise este de a exterioriza diverse stări psihice, iar onomatopeele, pe lângă funcţia lor imitativă, interiorizează oarecum ceea ce exprimă, deoarece imitarea sunetelor şi a zgomotelor se asociază cu o implicare afectivă a locutorului, care încearcă să redea şi impresia produsă asupra sa de sunetul sau zgomotul respectiv.

663

Unele interjecţii sunt la limita dintre onomatopee şi interjecţiile propriu-zise: interjecţia care redă râsul (ha-ha-ha, he-he-he) şi cea care redă plânsul în hohote (ho-ho-ho) imită efectele sonore ale unor acţiuni, la fel ca onomatopeele, însă acţiunile respective sunt cauzate de imbolduri afective şi pot avea şi un rol comunicativ (se poate râde pentru a comunica alocutorului ceva), la fel ca interjecţiile propriu-zise. Rar, se pot produce treceri dintr-o subclasă în alta: interjecţia ptiu, iniţial onomatopee, a devenit o interjecţie cu valoare emotivă, exprimând dispreţul sau, dimpotrivă, admiraţia.

Semnificaţia interjecţiilor propriu-zise depinde în mai mare măsură de context şi de intonaţie decât cea a onomatopeelor. Multe interjecţii propriu-zise au o semnificaţie destul de vagă, fiind semnale exclamative prin care se comunică alocutorului un conţinut afectiv (sentimente şi reacţii ale locutorului, provocate de diverse elemente din contextul situaţional sau lingvistic). În afara contextului enunţării, semnificaţia interjecţiilor respective poate fi greu de explicat. În contextul enunţării, la conturarea semnificaţiei interjecţiilor contribuie într-o măsură foarte mare contextul lingvistic (mesajul sau fragmentul de enunţ anterior interjecţiei şi / sau enunţul ori fragmentul de enunţ posterior interjecţiei), elementele suprasegmentale (intonaţia – care are un rol foarte important, uneori chiar distinctiv – şi pauza), elementele nonverbale (mimica, gesturile) şi chiar elemente paraverbalele (tonul, intensitatea vocii).

Unele interjecţii sunt folosite întotdeauna cu aceeaşi semnificaţie: au exprimă durerea fizică, în general, arş(i) exprimă senzaţia de durere provocată de arsură, pis-pis se foloseşte doar când „destinatarul” este o pisică, nani-nani se foloseşte doar pentru a adormi pe cineva, onomatopeea miau imită doar sunetul scos de pisică etc. În general, onomatopeele care imită sunetele produse de vietăţile mai cunoscute omului nu sunt ambigue (mor-mor, ham-ham). Pentru multe interjecţii, semnificaţia depinde, în limba vorbită, de intonaţie, gesturi, mimică şi de întreg contextul lingvistic şi situaţional, iar în textele scrise care redau limba vorbită, de contextul lingvistic (anterior sau posterior interjecţiei), astfel încât, în absenţa acestor elemente ajutătoare, semnificaţia interjecţiilor poate fi greu de decodat, spre deosebire de aceea a substantivelor, a verbelor sau a adjectivelor. Se poate întâmpla ca aceeaşi secvenţă sonoră, asociată sau nu unei schimbări de intonaţie, să exprime lucruri diferite: vai exprimă supărarea, teama, indignarea, dar şi bucuria sau admiraţia, nţ-nţ (repetată) exprimă admiraţia sau dezaprobarea, măi poate exprima o chemare sau mirarea ori admiraţia etc. Prin urmare, semnificaţia multor interjecţii trebuie interpretată în context, iar o descriere a interjecţiilor pe baza unor criterii de semnificaţie este o descriere a utilizărilor lor contextuale.

Chiar şi atunci când sunt independente sintactic (vezi infra, 4.1), interjecţiile interacţionează semantic şi pragmatic cu restul enunţului sau cu enunţul precedent ori următor. În multe contexte, interjecţiile constituie un fel de semnale exclamative care au funcţia de a-l ghida pe interlocutor să interpreteze afectiv mesajul. Semnificaţia interjecţiilor se conturează cu ajutorul contextului lingvistic, iar contextul lingvistic, la rândul său, este întregit de interjecţii, acestea reprezentând o completare afectivă, emotivă. Unele interjecţii stabilesc relaţii

664

semantice şi pragmatice cu enunţul care le precedă (retrospectiv), altele, cu enunţul care le urmează (prospectiv). De pildă, unele enunţuri pot fi prefaţate de o interjecţie emotivă care le marchează afectiv, expresiv. Interjecţia are, în acest caz, o orientare prospectivă:

Ehe, greu îţi vine să dai când ai de la Dumnezeu prea mult! bolborosi Ignat. (L. Rebreanu, Răscoala).

Funcţiile comunicative ale interjecţiilor sunt diverse. Funcţia comunicativă prototipică este cea emotivă sau expresivă, când mesajul este orientat spre locutor, interjecţia comunicând stări emoţionale sau diverse reacţii ale locutorului. Marea majoritate a interjecţiilor au această funcţie, care se poate asocia cu diverse alte funcţii în contextul enunţării. O altă funcţie, caracteristică unui număr destul de mare de interjecţii, este cea conativă, mesajul fiind orientat spre alocutor (interjecţiile cu această funcţie sunt numite uneori alocutive). Această funcţie este caracteristică interjecţiilor injonctive / persuasive, prezentative şi adresative. Interjecţiile cu funcţie fatică au rolul de a stabili sau a menţine contactul dintre locutor şi alocutor. Mai rar, interjecţiile au o funcţie referenţială, comunicând o informaţie, fără a avea valoare afectivă. Aceeaşi interjecţie poate avea funcţii comunicative diferite în diverse contexte: interjecţiile adresative hei şi măi pot avea funcţii expresive în unele contexte, arătând mirarea sau admiraţia, interjecţia alo are funcţie fatică în general, dar ea poate fi folosită şi cu funcţie expresivă (indicând iritarea locutorului): Alo, domnule, m-ai călcat pe picior! De multe ori, interjecţiile cumulează mai multe funcţii în acelaşi context. Astfel, interjecţiile cu funcţie emotivă pot fi şi mărci dialogale.

3.2. Tipuri de valori (contextuale)

3.2.1. Interjecţiile cu valoare emotivă / expresivă exprimă reacţii afective la diverse senzaţii fizice sau emoţii ori stări mentale. Interjecţiile cu valoare emotivă sunt printre cele mai ambigue prin ele însele, fiind dependente într-o foarte mare măsură de intonaţie şi de context. Puţine sunt folosite cu o singură semnificaţie: ura pentru bucurie, sâc pentru satisfacţia răutăcioasă faţă de necazul altcuiva, au pentru durerea fizică etc. Majoritatea pot avea cel puţin două semnificaţii: ff (transcrierea unei fricative labiodentale rostite cu inspirarea curentului de aer fonator) poate să exprime reacţia provocată de senzaţia de arsură sau, dimpotrivă, de frig; ptiu exprimă fie dispreţul, fie admiraţia (Ptiu, să nu te deochi!); tiii poate exprima fie admiraţia, fie regretul; brr exprimă fie o reacţie la senzaţia de frig, fie sentimentul de groază; bravo poate exprima aprobarea, admiraţia (Bravo, îmi place cum ai scris cartea!) sau dezaprobarea, prin ironie (Bravo, ai reuşit să spargi paharele!); mde poate exprima îndoiala sau distanţarea etc.

La polul opus interjecţiilor cu un singur înţeles se situează interjecţiile care pot avea multe semnificaţii, fiind foarte vagi, imposibil de decodat în lipsa contextului explicativ: a, ah, e, ei, o, of, oh, uf, vai etc. Ele au rolul de a semnala alocutorului o reacţie afectivă intensă, a cărei semnificaţie rezultă mai ales din sensul global al enunţului şi din intonaţia pe care o foloseşte locutorul, dar şi din mimică, gesturi etc.

665

În enunţul Ah! – exclamă deodată Gavrilescu. [...] Am uitat servieta! (M. Eliade, La ţigănci), interjecţia ah însoţeşte actul aducerii aminte. În alte enunţuri, aceeaşi interjecţie poate exprima satisfacţia (Ah! în sfârşit, exclamă Gavrilescu, arătându-i triumfător portmoneul. Era acolo unde trebuia să fie..., M. Eliade, La ţigănci), regretul (Ah, îmi pare rău că am plecat!), mâhnirea, nostalgia etc.

În fragmentul care urmează, interjecţia a, folosită de acelaşi personaj într-un schimb verbal, exprimă emoţii diverse, semnalând intensitatea acestora:

A! mi-e groază să mă gândesc. [...] A! înnebunesc de frică. [...] A!... cum pot să iubesc pe omul ăsta! [...] A! de ce nu pot să te omor! (I. L. Caragiale, O scrisoare pierdută).

O altă interjecţie cu o semnificaţie afectivă generală este vai: Vai, doamnă, nu trebuia! protestă Herdelea, luând însă cu plăcere.

(L. Rebreanu, Răscoala);De-ar fi fost iubire-adevărată?... / Dar, vai!... N-a fost decât o nebunie!...

(I. Minulescu, Tu crezi c-a fost iubire-adevărată?);Ascultă-mă, doctore, i-am zis, pentru ce vrei să-mi măreşti întristarea

probându-mi aceste lucruri pe care le ştiu, vai! destul de bine? (D. Zamfirescu, Scrisori).

Nu este întotdeauna uşor de identificat ce stare psihică anume exprimă o interjecţie, aceasta putând exprima un „amalgam” de stări emoţionale, dificil de „etichetat”:

Ah, de câte ori voit-am / Ca să spânzur lira-n cui... (M. Eminescu, Singurătate);

Of! de-ar veni iarna, să te mai dau odată la şcoală undeva. (I. Creangă, Amintiri).

Printre interjecţiile cu valoare emotivă se numără şi majoritatea interjecţiilor secundare, a căror semnificaţie se precizează tot cu ajutorul intonaţiei şi al contextului situaţional şi lingvistic. Ca şi interjecţiile primare, interjecţiile secundare stabilesc relaţii pragmatice şi de semnificaţie cu enunţul în care sunt inserate (ca secvenţe incidente) sau cu enunţul care urmează:

De fumat, mă mai lăsasem de vreo douăzeci de ori, aşa încât... Aşa încât puteam să încerc din nou, ce dracu! („Dilema”, 2003);

Slavă Domnului, noi avem valorile noastre, putem spera aşadar ca ambasadorii străini să tacă. („Dilema”, 2002);

Fir-ar să fie! Am pierdut trenul!. 3.2.2. Interjecţiile injonctive / persuasive exprimă un ordin sau un îndemn.

În rândul interjecţiilor persuasive există unele interjecţii specializate pentru anumite tipuri de ordine sau îndemnuri: ssst, şşş sunt interjecţii folosite pentru a cere să se facă linişte, stop şi ho sunt interjecţii prin care se cere cuiva să se oprească dintr-o anumită acţiune, prin interjecţia halt se ordonă cuiva să stea pe loc, cu ajutorul interjecţiei nani (repetată) se îndeamnă copiii să adoarmă, interjecţiile na şi poftim se folosesc când se oferă ceva cuiva etc.

666

Există şi interjecţii specializate pentru destinatari animale, aparţinând anumitor specii: aport (pentru câini), bâr (pentru oi), dii (pentru cai), hăis, cea (pentru boi), zât (pentru pisici). Interjecţia marş are două utilizări: este folosită pentru a alunga câinii sau pentru a comanda pornirea unei unităţi militare.

Alte interjecţii au un conţinut imperativ general, a cărui semnificaţie se precizează prin context: hai(de), ia. De multe ori, ele însoţesc verbe la modul imperativ sau conjunctiv (hortativ), accentuându-le valoarea de poruncă, îndemn, rugăminte:

Aide, mişcă ce mai caşti gura?! (L. Rebreanu, Pădurea);Ia ad-o-ncoace la moşul, s-o drămăluiască! (I. Creangă, Amintiri);Ia spune boierule, ia mai spune. (M. Eliade, La ţigănci).Interjecţiile injonctive pot avea diverse nuanţe suplimentare emotive, în

funcţie de intonaţie. Un ordin sau un îndemn poate fi dat cu nerăbdare, cu iritare, cu dispreţ etc. Adresată oamenilor, interjecţia marş exprimă şi dispreţul: Ura pe toată lumea. Drept exprimare acelor simţiri fruste, la discursul călduros al lui Rim, îi răspunse numai: Marş! (H. Papadat-Bengescu, Concert).

3.2.3. Interjecţiile adresative / apelative cunosc o oarecare structurare, prin specializarea unor interjecţii pentru destinatari cu trăsătura [+ Uman]: alo, bă, băi, bre, fa, fă, hei, mă, măi, pst (Zoe scoate capul, cheamă pe Pristanda: „Pst! Pst!” şi închide repede uşa., I. L. Caragiale, O scrisoare pierdută). Altele sunt folosite numai pentru destinatari cu trăsătura [– Uman], fiind specializate în funcţie de speciile de animale: cuţu, pis, pui-pui. Dintre interjecţiile cu destinatari [+ Uman], numai fa / fă este specializată, pentru destinatari de sex feminin, ca urmare a provenienţei sale din substantivul fată.

O parte dintre interjecţiile adresative pot exprima diverse nuanţe emotive. Interjecţia măi poate exprima mirarea sau admiraţia (uneori, cu caracter ironic), bre poate exprima mirarea:

Măi!!! s-a trecut de şagă, zic eu, în gândul meu; încă nu m-a gătit de ascultat, şi câte au să mai fie! (I. Creangă, Amintiri);

Măi! dar isteţ om mai eşti tu! (I. Slavici, Popa Tanda).În multe situaţii, interjecţiile adresative însoţesc substantive în cazul vocativ,

întărind valoarea adresativă a acestora:Mă Ioane, dragi ţi-s ţie fetele? (I. Creangă, Amintiri);Ce dai, măi, animalule? (AC, 2004);Nu pe aici, bre omule, luaţi-o mai la stânga, că e povârnişul mai dulce.

(Camil Petrescu, Ultima noapte).Dacă substantivul în cazul vocativ nu are desinenţă specifică, fiind omonim

cu forma de nominativ, interjecţia poate fi un mijloc de a semnala valoarea de vocativ a substantivului:

Dacă vrei să-ţi răspundă, i te adresezi cu „Bă Mihai”. (AC, 2003);Nu te mai băga în vorbă, băi cap de copil, că politica nu-i de nasul tău!

(ibid.);Da’ de ce eşti aşa dus rău cu sorcova, măi Horia? (IVLRA).

667

3.2.4. Interjecţiile cu valoare fatică sunt relativ puţine. Interjecţia alo este specializată pentru a iniţia o convorbire telefonică, prin interjecţiile aha şi îhî interlocutorul confirmă faptul că decodează mesajul şi că rămâne atent:

A: Eu vă spun aşa, adică, să nu mă chinui să fac dosaru’ şi până la urmă să mi se respingă.

B: Îhî.A: Adică, aş vrea să ştiu condiţiile care sunt esenţiale.B: Îhî. (IVLRA).Şi interjecţiile cu valoare emotivă pot avea un rol fatic (arătând implicarea

afectivă a locutorului şi îndemnând alocutorul să-şi continue povestirea):A: Şi-am ajuns la soacră-mea la doisprezece şi un sfert.B: Doamne!A: Băşici pă tălpi aveam.B: Mmm! (IVLRA).Interjecţia ei poate avea şi un rol fatic, arătând interesul locutorului care-l

îndeamnă pe alocutor să continue: Pristanda: [...] o iau pituliş pe lângă uluci şi intru în curtea Primăriei. Tipătescu (interesându-se de povestire): Ei? (I. L. Caragiale, O scrisoare

pierdută).3.2.5. Interjecţiile prezentative / ostensive – ia, iacă, iacătă, iată, uite – pot fi

folosite în două tipuri distincte de contexte: deictic sau discursiv. Având o valoare deictică, ele sunt folosite pentru a prezenta alocutorului obiecte, persoane sau evenimente din contextul situaţional:

Uite cartea pe care o căutam!Ţine-te, stăpâne, gata, că iată se apropie Gheonoaia. (P. Ispirescu, Tinereţe).Uneori, interjecţia iată, neutră din punct de vedere afectiv, se foloseşte pentru

a introduce exemplificări:Demagogia nu bântuie numai printre politicieni. Dai de ea te miri unde. Iată

un exemplu din vara anului trecut. („Cotidianul”, 2005).Interjecţiile iată şi, ceva mai puţin frecvent, uite sunt folosite cu valoare

discursivă, pentru a introduce un enunţ sau un fragment de enunţ, al cărui conţinut îl pun în evidenţă. Ele adaugă textului o nuanţă dinamică şi pot viza, printre altele, implicarea afectivă a alocutorului (care poate fi o persoană din situaţia de comunicare descrisă de textul narativ, destinatarul mesajului oral, cititorul etc.):

Când, tocmai la vreme de bătrâneţe, iată că se îndură norocul şi cu dânsul şi dobândi un drag de copilaş, de să-l vezi şi să nu-l mai uiţi. (P. Ispirescu, Aleodor Împărat);

Anii, iată, au trecut şi imaginea lui este ceva mai bună. (AC, 2003);Dar uite că avem guverne care sunt din ce în ce mai deştepte, uite, avem

oameni care execută „culcat” când le spune baroneasa. (ibid.);Iată cum stă valea. În dreapta este un deal numit Râpoasa. (I. Slavici, Popa

Tanda).

668

3.2.6. Interjecţiile care funcţionează ca mărci discursive sau dialogale sunt, în general: ai, aş, de, deh, ei, hm, iată, îhî, nţ, păi, uite, zău etc. Câteva interjecţii sunt echivalente cu răspunsuri afirmative sau negative, putând acumula şi valori de semnificaţie suplimentare. Interjecţia îhî exprimă fie o afirmaţie sigură, fie una nesigură, în funcţie de intonaţie, nţ se foloseşte ca răspuns negativ, oho adaugă afirmaţiei o nuanţă cantitativă, păi exprimă o afirmaţie sigură sau una nesigură sau evitarea unui răspuns (în funcţie de intonaţie), zău şi locuţiunea interjecţională zău aşa întăresc afirmaţia:

– Şi omul cel de-alături e cumătrul dumitale?– Îhî! (M. Sadoveanu, Fraţii Jderi);Magda (privind de jur împrejurul bibliotecii): Are ce citi.Ana: Da, zău. Multe mai sunt. (M. Sebastian, Ultima oră);– Oare n-ar fi bine să semănăm păpuşoi pe lângă gard şi împrejurul

straturilor?– Ba bine, zău aşa! Mie-mi place păpuşoiul verde! (I. Slavici, Popa Tanda);– A nins pe la voi? – Oho! („Foarte mult.”) / Hm! („Nu prea.”) / Nţ. („Nu.”).Unele interjecţii introduc un răspuns, arătând atitudinea vorbitorului

(precizată prin intonaţie, pauze). Interjecţia păi, pronunţată cu pauză şi cu o anumită intonaţie, indică un răspuns nesigur, prudenţa, ezitarea (a), iar fără pauză şi cu un alt contur intonaţional indică certitudinea (b): 

(a) – Ce părere ai, ar trebui să meargă şi el cu noi? – Păi (... poate că nu).

(b) – Şi Relu ? Merge şi el ? – Păi sigur că da. (C. Botoşaru, Dacă-i musai, cu plăcere)

Interjecţiile aş(i), ei, ei aş, ei na şi locuţiuni ca Doamne fereşte, pe dracu(l) etc. pot constitui răspunsuri negative:

Magda: Poate întârzie...Ana: Aş! [...] Dumnealui nu întârzie niciodată. (M. Sebastian, Ultima oră).Interjecţiile de şi ei indică o ezitare sau chiar evitarea unui răspuns direct: – N-au trecut pe aici nişte oameni? – De! răspunse Ghiţă chibzuit, suntem la drum şi trece multă lume.

(I. Slavici, Moara cu noroc).Corina: Ce e gustul ăsta să scrii mereu pe tablă cât e ceasul, de unde bate

vântul, cât arată termometrul?Bogoiu (încurcat): Ei... e o plăcere a mea. (M. Sebastian, Jocul).Interjecţiile ai şi ei constituie mărci interogative, inserate într-un enunţ

interogativ, fie, de obicei, la începutul acestuia (ei), fie la finalul său (ai) ori, mai rar, în partea mediană :

Rebeliune, ai, puturoşilor?... Şi hoţi, şi obraznici, ai? (L. Rebreanu, Răscoala);

Trahanache: [...] scrisoare de amor în toată regula. Ai? ce zici d-ta de asta? (I. L. Caragiale, O scrisoare pierdută);

669

Ei, ce-i, ce s-a întâmplat? întrebă Apostol tulburat. (L. Rebreanu, Pădurea).3.2.7. Interjecţiile folosite drept formule de politeţe sunt formule de salut

(adio, bonjur, bună, ciao, pa, servus), de mulţumire (mersi) sau se întrebuinţează pentru a cere scuze cuiva (pardon). Unele dintre sunt împrumutate din alte limbi. Ele au un caracter mai familiar şi mai puţin strict (convenţionalizat) decât formulele de politeţe reprezentate de cuvinte aparţinând altor clase lexico-gramaticale (vezi infra, 5.1.1).

3.2.8. Interjecţiile cu funcţie referenţială, informativă, lipsite de conţinut afectiv, se folosesc în situaţii foarte precise. Interjecţia pas se foloseşte într-o anumită situaţie de la jocul de cărţi, amin se foloseşte în practica religioasă ca formulă de încheiere, iar aleluia reprezintă un refren de laudă în cântările bisericeşti.

3.2.9. Interjecţiile cu rol eufonic, secvenţe sonore care funcţionează ca un fel de cuvinte „de umplutură”, sunt întâlnite în cântece, mai ales în refrene. Ele pot avea şi rolul de a exprima, destul de vag, bucuria): la-la-la, tra-la-la, u-iu-iu, ia-ia-ia, ilai-la, ler / lerui / lerului etc.:

Mă înec în ochii tăi / La-lu-la-la-lu-lei. („Dilema”, 2003).Tot un fel de secvenţe sonore de umplutură sunt sunetele vocalice ăă şi îî,

care adesea întrerup enunţul în comunicarea orală, în mod involuntar, indicând ezitarea locutorului:

Din promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare, ă promitenta vânzătoare nu face nimic altceva decât să promită că la data la care expiră interdicţia va ă perfecta ă actele de vânzare-cumpărare introduse în probă, respectiv, va transmite titlu de proprietate asupra ăăă imobilului în speţă, în consecinţă, ăă părţile s-au înţeles să încheie această promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare. (IVLRA);

Când Sfântul Apostol Pavel ajunge la versetul al... mai departe, îî spune că Dumnezeu a hotărât o zi în care va să judece lumea. (IVLRA).

3.2.10. Onomatopeele imită efectele sonore ale unei acţiuni sau o sugerează prin forma lor sonoră (rolul imitativ fiind atenuat). Prin intonaţie şi prin încercarea de a reda cât mai fidel sunetul sau zgomotul imitat, onomatopeele pot să redea şi impresia produsă asupra locutorului de sunetul sau zgomotul respectiv, urmărind, totodată, să-i creeze şi alocutorului aceeaşi impresie. În funcţie de sursa referenţială (sunetele sau zgomotele pe care le reproduc), onomatopeele sunt foarte diverse:

(a) onomatopee care imită sunete produse de animale, de păsări sau de insecte: auuu (lup), be(h)e(h)e (oaie), (b)zz (insecte), chiţ (şoarece), cirip (păsări, în general), cotcodac (găină), cra (cioară), cri (greiere), cucu (cuc), cucurigu (cocoş), ga-ga, sss (gâscă), guiţ (porc), ham, mârr (câine), mac (raţă), miau (pisică), mor (urs), oac (broască), pu-pu-pup (pupăză), pitpalac (pitpalac) etc.

(b) onomatopee care imită sunete produse de contactul între diverse obiecte (în sens larg), de diverse instrumente sau care însoţesc mişcări: balang, bâldâbâc, boc, buf, bum, cioc, ding-dang, hârşt, pac, pâc, pleosc, plici, poc, tic-tac, tranc, trosc, ţâr, vâj, zbârrr, zvârr etc.

670

(c) onomatopee care imită sunete care însoţesc diverse procese fiziologice omeneşti: hapciu (strănutul), hm (tusea), sfor (sforăitul), gâl-gâl, gogâlţ-gogâlţ (înghiţitul).

(d) onomatopee care sugerează efectele sonore ale unor acţiuni. Onomatopeele tura-vura, treanca-fleanca sugerează sporovăiala, vorbăria inutilă, având deci o funcţie metalingvistică:

Din vorbă-n vorbă, tura-vura, ne-am abătut pe la o ţuică... (I. L. Caragiale, O scrisoare pierdută).

Interjecţia tralala poate sugera sporovăiala, iar interjecţiile fâl-fâl, hodoronc-tronc, hop, pâş-pâş, ţâşti, ţop şi ţuşti încearcă să sugereze mişcări.

Interjecţia bla-bla-bla poate fi interpretată şi ca onomatopee, şi ca interjecţie propriu-zisă. Ea sugerează sporovăiala, la fel ca tura-vura, tranca-fleanca, dar reprezintă şi un comentariu asupra mesajului anterior, având şi o nuanţă suplimentară emotivă, exprimând plictiseala sau nerăbdarea:

În fond, vrea să ne convingă discursul, e vorba de tineri care ard de nerăbdare să facă ceva, să se implice, să schimbe, e vorba de curaj... bla-bla-bla. (EZ, 2003).

4. DESCRIEREA SINTACTICĂ A INTERJECŢIEI

Şi din punct de vedere sintactic, interjecţia reprezintă o clasă eterogenă. Unele interjecţii nu pot contracta relaţii sintactice în nicio situaţie, iar altele pot contracta relaţii sintactice comune cu alte clase lexico-gramaticale – verbul, adverbul, adjectivul – cărora li se substituie pe baza unei relaţii de echivalenţă semantică parţială pe care locutorul o stabileşte contextual. În structurile în care sunt integrate sintactic, interjecţiile respective funcţionează ca verbe, adverbe sau adjective.

4.1. Interjecţiile independente sintactic

Interjecţiile independente sintactic pot constitui enunţuri independente sau sunt inserate într-un enunţ, în poziţie iniţială, mediană sau finală. Între interjecţie şi enunţul în care este inserată sau enunţurile ce o urmează ori precedă se pot stabili diverse relaţii semantico-pragmatice.

4.1.1. Toate interjecţiile pot constitui enunţuri independente, nestructurate, în diverse contexte lingvistice. Uneori, enunţurile independente constituite din interjecţii însoţesc alte enunţuri care apar în aceeaşi replică a locutorului şi pe care le completează afectiv. În enunţul Nicio vorbă, că pe loc te pun în lanţuri!... Şi acuma ieşi afară!... Marş! (L. Rebreanu, Ion), interjecţia marş „dublează” semantic enunţul Şi acuma ieşi afară!, aducând în plus o informaţie referitoare la starea psihică a locutorului (sentiment de dispreţ faţă de alocutor, iritare etc.).

Enunţul format din interjecţie poate reprezenta întreaga replică / intervenţie a unuia dintre participanţii la actul de comunicare:

(Tipătescu) Da, beţiv... Uite şi acuma eşti turmentat, eşti băut...

671

(Cetăţeanul) Aşi! (I. L. Caragiale, O scrisoare pierdută).Enunţurile formate din interjecţii pot constitui secvenţe citate într-o relatare: Şi pornind eu cu demâncarea, numai ce şi aud pupăza cântând:– Pu-pu-pup! pu-pu-pup! pu-pu-pup! (I. Creangă, Amintiri);Era cât pe ce să mă reped la telefon, dar am zis: Halt! (O. Verdeş, Muzici).4.1.2. Interjecţiile pot apărea ca secvenţe incidente într-un enunţ, de obicei în

poziţie iniţială sau mediană, mai rar finală:Ei, a trecut tinereţea, s-au dus toate. (M. Eliade, La ţigănci);Nu ţii minte când mi-ai spus, ehe, acu-s doi ani aproape, că trebuie să silesc

pe badea Vasile să-mi dea pe Ana? (L. Rebreanu, Ion);Sunt aici, pe TVR2, şi dumneavoastră vorbiţi cu televizorul, iată!

(„Naţional”, 2003).Uneori, interjecţiile dau impresia contractării unor relaţii sintactice în enunţul

din care fac parte, ca şi cum ar fi regenţii unor propoziţii introduse prin conjuncţia că (în registrul colocvial):

Hai că plec, am o întâlnire cu lordul Robertson... (AC, 2003).Interjecţia hai acceptă calitatea de regent al unei propoziţii subordonate,

datorită conţinutului său imperativ care face să poată fi echivalată cu un verb. Propoziţia subordonată care detaliază ordinul sau îndemnul vizat de interjecţie este introdusă prin conjuncţia să (Hai să plecăm.). Interjecţia hai poate fi urmată şi de propoziţii subordonate introduse de conjuncţia că (de obicei, circumstanţiale de cauză), însă între interjecţia şi conjuncţia subordonatoare se face o pauză în vorbire, marcată în scris prin virgulă (Hai (să mergem), că a început să plouă., vezi II, Circumstanţialul de cauză, 2.1.1.2). În enunţuri ca Hai că una ca asta n-am mai pomenit., Hai că mă iau cu vorba şi uit de pâine. (C. Botoşaru, Dacă-i musai, cu plăcere), fragmentul de enunţ introdus prin conjuncţia că nu se subordonează sintactic interjecţiei hai, a cărei valoare injonctivă este atenuată, fiind dublată de o valoare emotivă. Conjuncţia că s-a păstrat din construcţii în care introduce propoziţii subordonate cauzale, interjecţia hai fiind completată de propoziţii subordonate prin care se exprimă un ordin sau un îndemn (Hai [să nu mai discutăm] că mă iau cu vorba şi uit de pâine.), însă îşi pierde parţial sau total sensul cauzal în construcţiile în care formează o unitate prozodică cu interjecţia hai.

Şi alte interjecţii pot fi urmate de propoziţii introduse în discurs prin conjuncţia că, propoziţii care nu se subordonează sintactic interjecţiei:

Tulai, că m-a omorât tâlharul! (L. Rebreanu, Ion);Na, c-a-nceput să plouă!Unele interjecţii pot fi urmate în enunţ de propoziţii precedate de conjuncţia

coordonatoare adversativă dar, dând impresia că interjecţia este coordonată adversativ cu o propoziţie:

Măi! dar isteţ om mai eşti tu! – grăieşte către stăpân – şi prin vârful casei ai ferestre. (I. Slavici, Popa Tanda);

Uite măi! dar de când aţi început voi să purtaţi rochii de postav? (ibid.).

672

Prezenţa conjuncţiei poate indica încălcarea unei aşteptări a interlocutorului: Vai, dar nu trebuia să-mi aduci flori!; Ah, dar trebuia să plecăm acum o oră, ca să ajungem la timp!

Uneori, interjecţiile apar în diverse contexte în prezenţa conjuncţiei copulative coordonatoare şi. Coordonarea se face între aceeaşi interjecţie repetată (Of, of şi iar of!), între interjecţii care au aceeaşi semnificaţie (Of şi vai!) sau între o interjecţie şi cuvinte aparţinând altor clase lexico-gramaticale (Mersi şi pe mâine!). În enunţul Bravo şi aplauze în fund, conduse de Brânzovenescu; râsete şi sâsâituri în grupul lui Caţavencu. (I. L. Caragiale, O scrisoare pierdută), interjecţia bravo este o secvenţă citată, având valoare substantivală în contextul respectiv, ceea ce face posibilă coordonarea copulativă cu un alt substantiv (aplauze).

Unele interjecţii au rolul de conectori pragmatici. Locuţiunea interjecţională ei bine se apropie, prin unele utilizări ale sale, de conectori, cu o vagă funcţie concluzivă, în contextele în care face legătura între două părţi distincte ale enunţului, una expozitivă sau explicativă şi relatarea propriu-zisă, informaţia nouă ori o parte concluzivă. Locul său în enunţ este fie la început, fie în poziţie mediană:

Oferta televiziunii de dinainte de revoluţie era atât de amărâtă, încât toţi copiii visau să petreacă ore nesfârşite în faţa unor televizoare care să transmită numai şi numai desene animate. Ei bine, copiii noştri au şansa după care noi am tânjit. („Cotidianul”, 2005);

Dar dacă vă interesează şi lucrurile mai puţin plăcute ale lumii, spectacolul unui personaj bolnav, dezvoltarea cinematografică a unor obsesii, atmosfera încărcată dintr-un azil de sănătate, ei bine, e filmul cel mai potrivit. (AC, 2003).

Pentru alte interjecţii folosite drept conectori pragmatici vezi II, Conectori frastici şi transfrastici, 2.1.

De regulă, interjecţiile nu pot fi negate, nici măcar când ocupă poziţia de predicat, întrucât ele nu se supun logicii condiţiilor de adevăr. Singura interjecţie care apare cu adverbul negativ nu este zău, formând locuţiunea interjecţională nu zău (vezi supra, 2.2).

4.2. Interjecţiile integrate sintactic

Interjecţiile integrate sintactic pot contracta relaţii sintactice datorită unei relaţii de echivalenţă semantică pe care locutorul o stabileşte între uneledintre ele şi anumite cuvinte aparţinând altor clase lexico-gramaticale. În virtutea acestei relaţii, se transferă asupra unei interjecţii posibilitatea de a contracta relaţiile sintactice pe care le poate avea verbul, adjectivul sau adverbul echivalent. Un rol important în semnalarea funcţiei sintactice a interjecţiilor respective îi revine intonaţiei. Pot avea funcţii sintactice onomatopeele şi unele interjecţii propriu-zise. Majoritatea interjecţiilor secundare nu pot contracta relaţii sintactice, cu excepţia celor provenite din verbe (vezi infra, 5.1.3).

Într-o situaţie specială sunt interjecţiile care reprezintă secvenţe de vorbire directă citată (după verbe dicendi, după anumite verbe de percepţie). Aparent,

673

acestea ocupă diverse poziţii sintactice, însă ele nu aparţin aceluiaşi plan discursiv ca restul enunţului: Se aude „pleosc”., Pisicuţa făcea „miau-miau”.

4.2.1. Cele mai multe onomatopee pot avea rolul de predicat, datorită echivalenţei semantice care se stabileşte între onomatopeea care imită efectele sonore ale unei acţiuni şi verbul care denumeşte acţiunea respectivă. Astfel, onomatopeea este substituită verbului şi, în urma acestui transfer semantic şi funcţional, preia şi unele dintre determinările facultative sau obligatorii ale verbului înlocuit: complement direct, complement indirect (Vasile, trosc! o palmă lui Ion.), predicativ suplimentar (Răţuşca, lipa-lipa grăbită pe cărare.), circumstanţiale (Şi zvârr! cu pravila cea mare după călugări., I. Creangă, Amintiri). Spre deosebire de verb, onomatopeea nu admite clitice (*Îl pleosc (pe Andrei)., *Îi zvârr! o piatră.).

Enunţurile în care onomatopeea are rol de predicat pot fi interpretate şi ca enunţuri eliptice, în care verbul predicat lipseşte, iar onomatopeea reprezintă o secvenţă citată care are rolul unui circumstanţial de mod, dar se află la alt nivel discursiv decât restul enunţului: Vasile [îi dă] trosc! o palmă lui Ion., Răţuşca [vine] lipa-lipa grăbită pe cărare., Şi [aruncă] zvârr! cu pravila cea mare după călugări.). Elipsa verbului cu funcţia de predicat este facilitată de faptul că informaţia semantică a acestuia se recuperează prin onomatopee.

Anumite interjecţii propriu-zise – în general, interjecţiile prezentative şi injonctive – pot avea funcţia de predicat, admiţând unele dintre complinirile verbului: complement direct, exprimat prin substantiv, pronume (inclusiv prin clitice) sau propoziţional (Uite-l pe colegul meu!, Dar iată că într-o iarnă, la opt dimineaţa, Sf. Nicolae ne-a umplut ghetele cu lacrimi şi bomboane de colivă., I. Nicolau, Haide, bre!), complement indirect (Bravo tuturor!), complement prepoziţional (Mersi pentru sfat!), dativ posesiv (Bătrânule! na-ţi căciula, nu sta cu capul gol!, I. Slavici, Popa Tanda), circumstanţiale (Hai mâine cu mine la film!), predicativ suplimentar (Na-ţi-o bună că ţi-am frânt-o!, I. Creangă, Amintiri; Iată-ne teferi!; Iată-l că vine!).

Interjecţiile cu funcţie de predicat pot avea subiect exprimat:Hai şi noi, măi băieţi, să dăm ajutor la drum. (I. Creangă, Amintiri);Pupăza, zbrr! pe-o dugheană. (I. Creangă, Amintiri);Maşina demarează în trombă. Grăsanul, şontâc-şontâc, după ea! (AC, 2003).

Pentru mai multe detalii privind interjecţia ca regent vezi II, Grupul interjecţional.

4.2.2. Unele interjecţii pot avea funcţia de nume predicativ, fiind echivalentele contextuale ale unor adjective calificative (El e cam tralala., Am rămas paf.). Interjecţia vai poate îndeplini funcţia de nume predicativ în construcţii impersonale, de tipul e vai de..., e vai şi amar de (având sensul „e rău de...”).

674

În poziţia numelui predicativ se pot afla şi grupurile interjecţionale alcătuite în jurul interjecţiei vai, care funcţionează ca nişte locuţiuni adjectivale (vezi infra, 5.2.3):

După trei examene la rând sunt ca vai de mine, îmi trebuie o săptămână ca să-mi revin!;

Păi, am fost până la o vecină [...] şi am pus la ea ficăţeii, la cuptor, că al nostru e ca vai de mama lui, i se deschide uşa. (AC, 2003);

Ion a ajuns ca vai de capul lui.4.2.3. Destul de rar, interjecţia se poate afla în poziţia de atribut, în contexte

în care ea are rolul unui adjectiv cu sens apreciativ. Au rolul de atribut interjecţiile emotive, prin care locutorul îşi exprimă reacţia afectivă în legătură cu referentul nominalului-centru (Avea o fată pfii!, Are o maşină mamă-mamă!) sau, mai rar, unele onomatopee, folosite tot cu sens apreciativ (pentru a da mai multă expresivitate enunţului):

O veste bum-bum în Naţionalul de luni: de la Revoluţie încoace, nu s-au mai compus cântece ostăşeşti! („Dilema”, 2003);

Avea o căruţă zdronca-zdronca.;Are o rochie fâl-fâl.Unele dintre aceste enunţuri pot fi interpretate ca eliptice, interjecţia

reprezentând secvenţe citate într-o propoziţie atributivă redusă: Avea o căruţă [care făcea] zdronca-zdronca., Avea o rochie [care făcea] fâl-fâl.

Interjecţia halal apare destul de des cu funcţie de atribut, în enunţuri exclamative formate din interjecţia amintită, exprimând o calificare, şi substantivul pe care îl determină: Halal justiţie! (Rlib, 2003), Halal organizare! („Proastă organizare!”). Interjecţia halal, apropiată foarte mult de un adjectiv invariabil, poate fi şi postpusă substantivului-centru, construcţia având o intonaţie diferită de cea a structurii cu interjecţia antepusă (Avem o organizare halal / o justiţie halal.).

Interjecţia bravos poate fi folosită într-o structură exclamativă, alcătuită din interjecţie şi un substantiv pe care îl califică, asemănătoare cu structura care cuprinde interjecţia halal: Bravos ziar, domnule! (I. L. Caragiale, O scrisoare pierdută). Interjecţiile halal şi bravos, antepuse substantivului, se pot folosi numai în enunţuri nominale exclamative (*El mi-a spus că ţara sa are o halal justiţie., *Ion mi-a spus că a citit un bravos ziar.). Dacă este postpusă substantivului, interjecţia halal poate să primească determinări prepoziţionale (Au o justiţie halal de ea.).

Construcţiile formate în jurul interjecţiei vai (ca vai de noi, vezi infra, 5.2.3), echivalente semantic cu adjective calificative, pot determina un substantiv, având funcţia de atribut interjecţional:

Din ceaslov şi psaltire, şi acele bălmăjite rău, ca vai de ele, să treci la gramatică, şi încă ce gramatică! (I. Creangă, Amintiri).

4.2.4. Datorită echivalenţei semantice dintre unele interjecţii şi adjective, poziţia sintactică de predicativ suplimentar poate fi ocupată de interjecţii sau de grupurile interjecţionale construite în jurul interjecţiei vai:

Prietenele mele îl găsesc cam tralala, dar mie îmi place.;A lăsat-o paf cu maşina lui cea nouă.;

675

Ne suim în căruţă, supăraţi şi plânşi, ca vai de noi. (I. Creangă, Amintiri).Onomatopeele pot fi predicative suplimentare în contextele în care se

substituie unor forme verbale gerunziale: Vedeam iepurele ţup-ţup! prin grădină. (cf. Vedeam iepurele sărind prin grădină.).

Onomatopeea poate reprezenta o secvenţă citată, aflată în poziţia unui predicativ suplimentar, echivalentă semantic cu o formă verbală gerunzială: Aud câinii ham-ham. (cf. Aud câinii lătrând.).

4.2.5. Interjecţiile care apar în poziţia unui circumstanţial de mod sunt echivalentele contextuale ale unor adverbe:

Un prim paragraf dintr-un text se poate întâmpla de multe ori să pice fleoşc fără prea multe bătăi de cap în prealabil. („Dilema”, 2003).

Destul de frecvent, onomatopeele constituie circumstanţiale modale „redundante” ale verbelor care denumesc acţiuni, folosite pentru a ilustra efectele sonore ale acţiunilor respective, fără să aducă o informaţie semantică suplimentară. Rolul lor în enunţ este unul stilistic, expresiv:

De ce râdeai aşa? mă întreabă Iulia, râzând la rândul ei, în timp ce ne pupăm ţoc-ţoc, pe obraji doar, nu ca altădată, dar cu mult drag, încă. („Dilema”, 2002).

Interjecţia poate preceda verbul, fiind mult mai expresivă decât acesta. Între interjecţie şi verbul din aceeaşi sferă semantică se poate considera că se stabileşte o relaţie de tip apozitiv, verbul explicând interjecţia:

Când s-a atins de mijlocul ei, dang! a plesnit cercul, şi ea îndată a născut pruncul. (I. Creangă, Povestea porcului);

Soră, zice, Iisus e cu noi, şi ţoc-ţoc a pupat-o pă ţigancă. (IVLRA).4.2.6. Rar, interjecţia poate apărea ca bază pentru relaţii apozitive, în situaţii

în care este simţită ca fiind prea ambiguă şi este urmată de diverse secvenţe explicative: Mergea pâş-pâş, adică încet, ca să nu trezească copilul.

4.2.7. După verbele dicendi şi cele care denumesc perceperea auditivă pot apărea interjecţii care, aparent, se află în poziţia unui subiect sau a unui complement direct:

Ion spuse „vai!”;Se auzea „trosc” şi „pleosc”.Onomatopeele pot fi introduse în enunţ de verbul a face, care se foloseşte cu

valoare de verb dicendi:Forfecuţa doamnei făcea ţac-ţac cu pielicelele de la mâna lui stângă.

(AC, 2004).În aceste situaţii, interjecţia apare ca o secvenţă citată, aparţinând planului

vorbirii directe, în timp ce verbul aparţine planului narativ, al vorbirii indirecte. În exemplele respective, interjecţia nu are funcţie sintactică.

5. RELAŢIA DINTRE INTERJECŢIE ŞI CELELALTE CLASE LEXICO-GRAMATICALE

676

Între clasa interjecţiei şi celelalte clase de cuvinte există treceri în ambele sensuri: cuvinte aparţinând altor clase devin interjecţii secundare, pierzându-şi total sau parţial sensul de bază şi dezvoltând valori afective, expresive, iar interjecţiile pot constitui baze de derivare pentru verbe şi substantive, în general (iar accidental, şi pentru adjective), prin sufixare, articulare, ataşarea unor desinenţe substantivale sau adjectivale ori a unor determinanţi substantivali (ca procedee mai frecvente).

5.1. Treceri din alte clase de cuvinte în clasa interjecţiilor

Interjecţiile secundare provin, în general, din substantive şi, într-o măsură mai mică, din verbe, adverbe, pronume şi sintagme nominale. Subclasa interjecţiilor secundare mai înregistrează grupuri prepoziţionale şi structuri fixe de provenienţă propoziţională.

5.1.1. Substantivele care se pot converti în interjecţii secundare se grupează în câteva clase semantice: nume de rudenie (mamă, măiculiţă, tată, frate, soră), substantive din sfera religioasă (Dumnezeu, Domn, drac, naiba, păcat), termeni de adresare frecvent folosiţi (domn, nene), rar nume proprii (în componenţa locuţiunilor interjecţionale scârţ, Mariţo şi tronc, Marghioalo). Cu excepţia substantivelor drac şi naiba, care îşi păstrează într-o măsură mai mare valoarea semantică primară (motiv pentru care sunt uneori evitate chiar şi în limbajul familiar), substantivele care au valoare de interjecţii sunt aproape total desemantizate, rolul lor fiind acela de a exprima stări psihice ale locutorului. În marea lor majoritate, interjecţiile secundare se încadrează în subclasa interjecţiilor cu valoare emotivă / expresivă (vezi supra, 3.1), putând avea o gamă largă de semnificaţii contextuale.

Interjecţiile secundare provenite din substantive sunt „împietrite”, fixate cu o anumită formă morfologică: de nominativ nearticulat (drac), de dativ (dracului, naibii) sau de vocativ (soro, domnule, dom’le, Doamne, Dumnezeule, drace). Formele de dativ dracului şi naibii se explică, probabil, prin analogie cu structurile cu dativ locativ Du-te dracului!, Du-te naibii! Prin analogie cu acestea, au apărut şi construcţii de tipul Taci dracului / naibii!, în care substantivul în dativ nu are funcţie sintactică şi nu aduce o informaţie semantică în plus, având doar rol expresiv. Substantivul drac apare şi cu forma dracu’, care poate fi interpretată ca o formă de dativ trunchiată (trunchierea fiind posibilă tocmai pentru că nu este relevant cazul în aceste situaţii, substantivul neavând funcţie sintactică):

Mahler te răscoleşte, intri dracu’ într-un şanţ! („Dilema”, 2003).O structură frecventă este cu una dintre interjecţiile drac, Dumnezeu, naiba

ş.a. intercalată între pronumele sau adverbul interogativ şi restul enunţului interogativ:

Ada băgă de seamă ce rău arată bărbatu-su. „Ce Dumnezeu are?” se întrebă ea. (H. Papadat-Bengescu, Concert);

Dar ce Dumnezeu mi-aţi făcut? Mă simt cam ameţit. (M. Eliade, La ţigănci);Cine dracu / dracului / naiba / naibii mi-a luat cartea?;Cum naiba ai făcut asta?;Unde Dumnezeu / naiba / dracu ai fost?

677

Locuţiunile interjecţionale ce dracu, ce Dumnezeu, ce naiba sunt resturi de propoziţii asemănătoare cu cele de mai sus, care se folosesc cu valoare interjecţională, pentru a exprima, în general, indignarea, surpriza neplăcută. Ele pot fi intercalate în alte enunţuri sau constituie enunţuri independente:

Puţin loc, hei, ce Dumnezeu... Faceţi-mi loc, băieţi! (L. Rebreanu, Pădurea);Chiar aşa, ce dracu’, e şi el prim-ministru, nu ca mine, ziarist, să-l trimită

nevastă-sa la redacţie c-o sută de mii în buzunar. (AC, 2003);Ce naiba, că doar s-a dat jos din pat, l-ai auzit clar. („Tabu”, 2003).Substantivele care au formă de vocativ şi sunt folosite cu valoare

interjecţională nu mai au rolul de adresare sau de chemare, ca în situaţiile când sunt folosite cu sensul propriu, ci de exprimare a unei reacţii afective. Diferenţa faţă de substantivele omonime este reflectată şi de intonaţie (vezi II, Organizarea prozodică a enunţului, 1.6.2.1.a). În general, interjecţiile de acest fel sunt intercalate în alte enunţuri, dar unele pot fi şi enunţuri independente:

Jeff: E domnul Ştefan Valeriu.Madame Vintilă: Tot el, frate? (M. Sebastian, Jocul);Şi uite aşa, măi fraţilor, venii la noi în Vâlcea. („Dilema”, 2002);Şi ştii cum mânca când i-am dus astea? Săracu’. Vai Doamne... aşa, cu

lăcomie, cu... cu foamea aia. (CORV);Nu poţi, dom’le, să te duci la pescuit cu o limuzină, îţi trebuie o naţională...

(„Dilema”, 2003);De la mii de kilometri depărtare ne-am fi zis: nenică, ce încleştare

grandioasă a mai fost! (AC, 2003).

Termenii de adresare au căpătat valoare interjecţională prin frecventa lor folosire şi prin accentuarea valorii afective în dauna celei denotative, fenomen ce caracterizează interjecţiile secundare, în general.

Unele locuţiuni interjecţionale pot proveni din grupuri nominale formate, în general, din substantiv şi un adjunct (de diverse tipuri): mama dracului, păcatele mele, păcatele noastre, slavă Domnului etc.:

Păcatele mele, ce s-a-ntâmplat?;Ce mama dracului i-ai spus de s-a supărat aşa?;Interesul pentru echilibru m-a dus la o concluzie simplă şi perfect truistică:

slavă Domnului, echilibru există! („Dilema”, 2003).Pe lângă interjecţiile cu valoare emotivă, fenomenul trecerii din clasa

substantivului în clasa interjecţiei cuprinde şi interjecţii adresative: interjecţia fă, cu varianta fa, a apărut prin scurtare din substantivul fată (după modelul interjecţiei mă), interjecţia prin care se cheamă puii (sau alte păsări de curte) pui-pui provine din substantivul pui. Onomatopeea guguştiuc provine din substantivul omonim, împrumutat din bulgară. În general, ca urmare a strânsei legături formale (sonore) care există între onomatopee şi ceea ce imită ele, trecerile dinspre diverse clase de cuvinte în clasa onomatopeelor sunt foarte puţine.

Formulele de salut sau de urare (Bună ziua!, La mulţi ani!, Sănătate!) se apropie de interjecţiile secundare prin faptul că sunt parţial desemantizate, dar se deosebesc de acestea prin diverse aspecte: interjecţiile sunt reacţii mai mult sau mai

678

puţin involuntare, cu un grad sporit de familiaritate, a căror sursă referenţială este de natură internă (pe care o semnalează, nu o denotă conceptual), în timp ce formulele au un caracter voluntar, nu au o sursă referenţială internă (de ordin afectiv) şi au un grad mai mare de convenţionalitate. Doar unele formule de acest tip au un caracter familiar, iar cuvintele din componenţa lor îşi păstrează parţial sensul lor propriu, deşi reprezintă o convenţie. Ele sunt adaptate situaţiei de comunicare şi interlocutorului: formulele de salut se diferenţiază în funcţie de momentele zilei (Bună dimineaţa!, Bună seara!, Noapte bună!) şi în funcţie de relaţia dintre locutor şi alocutor (Sărut mâna!, Noroc!, Bună! etc.), formulele de urare sunt adaptate evenimentului cu privire la care sunt rostite (La mulţi ani!, Baftă!, Noroc!, Poftă bună!, Noapte bună! etc.).

Ticurile verbale se aseamănă cu interjecţiile secundare prin faptul că au un caracter oarecum involuntar, necontrolat, sunt caracteristice limbii vorbite, au, în general, o intonaţie de tip exclamativ, sunt parţial desemantizate (din cauza utilizării lor frecvente), pot exprima reacţii afective ale locutorului şi sunt independente sintactic de context: Asta-i bună!, Asta-i culmea!, Ce mai veste poveste?, Cum să vă spun? (dubitativ), Fugi de-aici!, Nu mai spune!, Ştii că-mi placi?, Vă spun! (pentru întărirea categorică a afirmaţiei), Vorba vine. etc. Multe ticuri verbale funcţionează drept conectori textuali, la fel ca unele interjecţii.

5.1.2. Unele interjecţii secundare sunt grupări prepoziţionale, cu prepoziţiile la, pe, pentru şi substantivele naiba, drac, Dumnezeu: La naiba!, Pe naiba!, Pentru Dumnezeu!, Pe dracu(l)!, La dracu(l)!

5.1.3. Interjecţiile provenite din forme verbale sunt desprinse, în general, din paradigma imperativului. În unele contexte, ele îşi păstrează valoarea injonctivă: uite (cu varianta foarte familiară, în tempo rapid, ui) şi uitaţi provin din formele de imperativ ale verbului a se uita. Uite se explică, formal, prin forma de singular uită-te (producându-se, mai întâi, o asimilare vocalică: uite-te, apoi pierderea pronumelui reflexiv), însă a evoluat diferit din punct de vedere funcţional (sintactic şi semantic): uită-te nu se poate combina cu complement direct, întrucât este un verb reflexiv (*uită-te-l, *uită-te-o), nici cu dativ posesiv (*uită-te-ţi la lucrare, *uită-te-ţi lucrarea), spre deosebire de interjecţia uite (uite-l, uite-o, uite-ţi lucrarea (ta)!). Interjecţia şi forma de imperativ corespondentă sunt utilizate într-o serie de contexte în care nu ar fi posibilă substituirea uneia prin cealaltă, cel puţin nu fără a antrena diferenţe semantice. Uite tinde să-şi piardă sensul lexical „priveşte”, devenind un semnal exclamativ care capătă diverse semnificaţii în context (la fel ca majoritatea interjecţiilor). Pe lângă valoarea prezentativă, apropiată de verb (Uite un balon!), uite poate avea şi o valoare discursivă (Uite, vin cu voi la cinema!, Uite că nu vreau să vin!).

Din paradigma verbului a pofti, formele de indicativ prezent, persoana I plural (poftim) şi imperativ plural sau indicativ prezent, persoana a II-a plural (poftiţi) au devenit interjecţii, cu utilizări multiple, datorită faptului că şi verbul de bază a pofti are multiple utilizări (vezi Relaţia verbului cu alte clase lexico-gramaticale, 2.3.2):

679

(a) ca formule de politeţe prin care se exprimă diverse îndemnuri: locutorul oferă ceva alocutorului (interjecţia fiind echivalentă semantic cu verbele „ia”, „ţine” sau cu interjecţia „na”) sau face o invitaţie alocutorului. Interjecţia formează enunţuri independente sau este integrată în alte enunţuri, putând păstra şi determinări ale verbului: (semi)adverbul mai, complementul direct, circumstanţiale locative sau temporale: (Mai) poftiţi o prăjitură!, Mai poftiţi pe la noi!, Poftiţi înăuntru!, Poftiţi duminică pe la noi!, Poftiţi pe scaunul de consultaţii!;

(b) pentru a îndemna la acţiune, accentuând caracterul imperativ al unui verb (de multe ori şi cu nuanţe afective, de iritare): Poftim, fă-o tu dacă te pricepi mai bine!, Ia poftim de încalecă. (I. Creangă, Amintiri), Poftim citeşte! (H. Papadat-Bengescu, Concert), Poftiţi să daţi o mână de ajutor! (similar cu haideţi să...);

(c) cu funcţie expresivă, exprimând indignare, nemulţumire, ciudă, reproş, revoltă (având sensul „asta-i bună!”), dublată de o valoare ostensivă, de a atrage atenţia alocutorului asupra unui element din situaţia de comunicare, faţă de care se manifestă sentimentele locutorului). Este frecvent însoţită de interjecţia ei: Ei poftim! Am întârziat de la masă! (L. Rebreanu, Pădurea), Poftim! Iar am uitat cheile!, Poftim de mai înţelege ceva!;

(d) ca marcă interogativă, exprimând o cerere de repetare sau de explicare a mesajului anterior (= „ce-ai / ce-aţi spus?”, „repetă / repetaţi”). Pentru această utilizare este preferată forma poftim, chiar şi în situaţiile de exprimare politicoasă;

(e) ca o „falsă” interogativă, având, de fapt, funcţie expresivă, arătând reproşul sau nemulţumirea locutorului:

– Mă gândeam să nu dau anul ăsta la facultate.– Poftim?! Diversele forme ale interjecţiei poftim se deosebesc şi prozodic (vezi

Organizarea prozodică a anunţului, 1.6.1.2.a).5.1.4. Trecerile dinspre clasa adverbului spre clasa interjecţiei sunt foarte

rare. Adverbul interogativ cum are o valoare interjecţională atunci când este folosit

exclamativ, exprimând indignarea, protestul, cu o intonaţie diferită de cea pe care o primeşte când este utilizat ca adverb:

– Ce să vezi?– Cum ce să văd? Dumneata n-ai băgat de seamă? (M. Sadoveanu,

Împărăţia).

În limbajul familiar, adverbul aiurea se foloseşte cu valoare de interjecţie emotivă, arătând dezaprobarea sau chiar dispreţul locutorului faţă de mesajul anterior sau faţă de punctul de vedere al alocutorului:

Ei o ţin mai departe pe a lor, cum că ţi-au făcut casă şi – colac peste pupăză – că ţi-au făcut şi economie. Aiurea! Dacă faci câteva socoteli, e clar că economia lor nu-i deloc funcţională. (AC, 2003).

Etimologic, interjecţia păi provine din adverbul apoi (cu varianta apăi), însă vorbitorii nu mai fac legătura între cele două cuvinte. Până nu demult, adverbul apoi se întâlnea în contexte în care, de obicei, se foloseşte

680

interjecţia păi, pentru a introduce o replică: Apoi dacă Vodă te-ar asculta pe tine, aşa ar fi, negreşit. (L. Rebreanu, Răscoala).

5.1.5. Pronumele interogativ ce poate avea valoare de interjecţie, exprimând iritarea, indignarea, dispreţul, protestul etc. Ca interjecţie, acesta apare în (a) întrebări ecou, în contexte în care vorbitorul reia o parte din replica alocutorului, adesea întrerupându-l, şi adaugă elementul interogativ ce sau (b) la începutul unui enunţ interogativ:

(a) – Şi dacă moare, ce s-alege din mine? Ce să mă fac? – Ce să moară? Aşa se îmbolnăvesc copiii... (L. Rebreanu, Ion);(b) Ce, credeţi că preşedintele chiar nu e în stare de revoluţie şi reformă

mintală? (AC, 2003).5.1.6. Unele interjecţii secundare (locuţiuni interjecţionale) au structura unor

propoziţii. Intonaţia lor, când sunt folosite cu valoare interjecţională, diferă de cea pe care o au când sunt folosite cu sens propriu: Fir-ar să fie!, Ferească Dumnezeu!, Doamne fereşte!, Doamne feri!, Doamne iartă-mă!, Doamne păzeşte! Dacă sunt folosite cu sens propriu (Ferească Dumnezeu de un asemenea necaz!, Doamne, iartă-mă că n-am ştiut ce fac! etc.), ele îşi păstrează valoarea de substantive şi pot avea relaţii sintactice în enunţurile din care fac parte. Uneori poate fi dificil de interpretat dacă locutorul foloseşte cuvintele respective cu sensul propriu sau desemantizate, cu valoare interjecţională.

5.2. Treceri dinspre clasa interjecţiilor spre alte clase de cuvinte

Interjecţiile pot constitui baza de derivare pentru verbe, substantive sau, mai rar, adjective. Mijloacele lexicale sau gramaticale prin care se realizează trecerea dinspre clasa interjecţiei spre alte clase lexico-gramaticale sunt: derivarea cu sufixe şi prefixe, articularea, ataşarea unor desinenţe sau a unor determinări specifice anumitor clase de cuvinte, precum şi plasarea în anumite poziţii sintactice, specifice substantivului (subiect, complement direct).

5.2.1. Cele mai numeroase treceri înspre clasa verbului se produc prin sufixarea onomatopeelor, formând verbe care desemnează acţiunile şi evenimentele însoţite de zgomotul imitat sau sugerat de onomatopeea care a constituit baza de derivare.

Cele mai frecvente sufixe care se ataşează la onomatopee sunt -âi, -ăi şi -(ă)ni: a bălăngăni, a bâzâi, a behăi, a bocăni, a bufni, a chiorăi / a ghiorăi, a chiţăi, a ciocăni, a clămpă(n)i, a clănţăni, a clefăi, a cloncă(n)i, a dăngăni, a fâlfâi, a fâsâi, a fâşâi, a fleşcăi, a foşni, a gâlgâi, a grohăi, a hămăi, a hopăi, a horpăi, a lălăi, a lipăi, a măcăi, a mârâi, a miorlăi, a mormăi, a orăcăi, a pâlpâi, a pâcâi, a pârâi, a plescăi, a pleoscăi, a pocni, a pufni, a ronţăi, a sâsâi, a scârţâi, a sfârâi, a sforăi, a şonticăi, a ticăi, a troncăni, a tropăi, a ţăcăni, a ţârâi, a ţopăi, a vâjâi, a zăngăni, a zbârnâi, a zdroncăni, a zornăi, a zumzăi, a zvâcni etc.

Alte sufixe, mai puţin productive, sunt: -ui: a chiui, a piui, a ţiui, a zurui; -i: a ciripi, a sictiri; -a: a guiţa, a mieuna.

681

Unele verbe au dezvoltat şi alte sensuri: a mormăi înseamnă şi „a vorbi indistinct”; a zbârnâi – „a fi foarte activ”; a ciripi – „a vorbi cu o voce subţire şi melodioasă (despre femei); (arg.) a divulga un secret” (cf. DEX).

Interjecţiile propriu-zise care constituie baze de derivare pentru verbe sunt mai puţine: interjecţia vai a stat la baza verbelor văita / văieta şi văicări.

Există o relaţie de sinonimie sintactică între construcţiile cu verbul a face urmate de o onomatopee sau o interjecţie propriu-zisă şi verbul derivat de la interjecţia respectivă a face zbrr – a zbârnâi, a face ghior – a ghiorăi, a face miau – a mieuna etc.

Interjecţiei haide i se ataşează desinenţe verbale, datorită echivalenţei semantice cu verbele la imperativ şi conjunctiv cu valoare de imperativ. Ataşarea desinenţei la interjecţia haide a fost facilitată de frecvenţa utilizării sale. Totuşi, nu se poate considera că prin acest început de flexiune interjecţia haide a trecut în clasa verbului, deoarece ea nu are o structurare modală şi temporală, specifică verbelor.

5.2.2. Unele treceri înspre clasa substantivelor au un caracter definitiv, cuvintele respective fiind înregistrate în dicţionare atât ca interjecţii, cât şi ca substantive, pe când alte substantivizări se produc ocazional, contextual. Printre substantivele a căror trecere este definitivă sunt: fâş („material textil impermeabil; haină din acest material”), scârţ („adaos (din piele) la încălţăminte, pentru a o face să scârţâie în timpul mersului”), zdup („închisoare”, în registrul familiar), baubau (prin repetarea interjecţiei bau), desemnând „un personaj imaginar cu care se sperie copiii mici”), of („durere sufletească, regret”), pic („strop, fărâmă”), hop („obstacol”), unele onomatopee care imită sunetele produse de animale sau păsări şi care au devenit substantive denumind animalele sau păsările respective: pitpalac, bâză (cu sufixul -ă), probabil şi gâză. Mai rar constituie baze de derivare pentru substantive onomatopeele din sfera celor care imită efectele sonore ale unor acţiuni (fleaşcă).

Aceste substantive capătă toate caracteristicile sintactice ale substantivului, inclusiv capacitatea de a ocupa poziţii sintactice: Te mănâncă baubau., Stă la cucurigu.

Unele substantivizări se produc în limbajul copiilor: Mergem cu titiul. („Mergem cu maşina.”), pisă, cu sufixul -ă („pisică”).

Interjecţiile pot constitui baze de derivare pentru substantive. Sufixele lexicale mai des întâlnite sunt: -ă (bâză, gâză, fleaşcă), -an (prin ataşarea sufixului -an la onomatopeea clonc s-a format substantivul cloncan, care desemnează păsările ce scot sunetul reprodus de onomatopeea respectivă), -ăt (dangăt), -et (clinchet), -ism (heirupism) etc.:

El a sancţionat şi heirupismul cu care PNA a confecţionat dosare de corupţie pentru a-şi justifica activitatea. (EZ, 2004).

Pentru o serie de interjecţii care există şi cu valoare de substantive e greu de precizat dacă au fost împrumutate cu ambele valori din limba de

682

origine sau dacă substantivizarea s-a produs în limba română: stop (< fr., engl.), trap (< germ. Trab) etc.

Orice interjecţie poate deveni substantiv contextual, metalingvistic: „Ah”-ul Mariei m-a trezit., Soldatul a tras şi imediat a auzit un „au”.

Un alt mijloc de substantivizare a interjecţiilor este ataşarea desinenţelor substantivale de plural:

Ăia cu bip-bip-uri... („Dilema”, 2003);Şi mai enervant e că, în finalul comunicatului, filiala Sălaj ţine lecţii despre

„promovarea valorilor autentice”, „respect reciproc” şi alte bla-bla-uri. (EZ, 2004).

Interjecţiile pot avea şi determinări caracteristice substantivului (adjective) şi pot ocupa funcţii specifice acestuia (subiect, complement direct): Se aude un bum puternic., A scos un of prelung.

5.2.3. Trecerile înspre clasa adjectivului sunt rare: prin derivare cu suf. -ist, de la interjecţia heirup a fost creat adjectivul heirupist (cf. supra, substantivul heirupism):

Pe de o parte ţine discursuri heirupiste la Strasbourg, iar pe de alta îşi apără haita de oportunişti. (Rlib, 2003);

Era prin anii ’80, ai optzecismului nebun, heirupist, sublim. (AC, 2003).Grupurile interjecţionale alcătuite din interjecţia vai şi adjuncţii săi

prepoziţionali au devenit un fel de locuţiuni adjectivale sau adverbiale, colocviale, echivalente semantic cu nişte adjective calificative:

(a) (ca) vai de + pronume personal în cazul acuzativ (E mititel şi vai de el.);(b) (ca) vai de mama + pronume personal în cazul genitiv (Arată ca vai de

mama lui.);(c) (ca) vai de capul + pronume personal în cazul genitiv (Se simţea ca vai de

capul lui.).Aceste structuri preiau o parte dintre disponibilităţile combinatorii ale

adjectivului: se pot grupa cu prepoziţia cu sens comparativ ca, pot avea funcţii sintactice de nume predicativ, atribut interjecţional, predicativ suplimentar (vezi supra, 4.2.2, 4.2.3 şi 4.2.4). Pronumele personal preia informaţia de număr, persoană şi, eventual, de gen de la nominalul cu funcţia de subiect (când grupul îndeplineşte funcţia de nume predicativ) sau de la nominalul regent (când grupul se află în poziţia de atribut sau de predicativ suplimentar).

5.2.4. Interjecţia mersi intră în componenţa expresiei bine-mersi, cu valoare de locuţiune adverbială, provenită dintr-o structură dialogală de tipul: [Ce mai faci?] Bine, mersi. Ea se întâlneşte în registrul colocvial-familiar:

Numai că noi, cu berbecii şi cârlanii noştri, putem să rămânem acasă bine-mersi. (AC, 2004);

După interzicerea ei, [...] s-a-ntors bine-mersi la Londra şi s-a reangajat în secţia română. („Dilema”, 2003).

683

6. OBSERVAŢII STILISTICE

Marea majoritate a interjecţiilor sunt specifice exprimării orale şi au, în general, un caracter familiar. În limba scrisă, ele sunt mai frecvente în textele beletristice, în pasajele având caracter oral – redarea vorbirii directe a personajelor, pasajele în care este folosit stilul indirect liber, textul naratorului (dacă acesta foloseşte un stil de povestire mai familiar, colocvial):

Şi părintele Ioan de sub deal, Doamne, ce om vrednic şi cu bunătate mai era! (I. Creangă, Amintiri);

Şi, în coadă, nelipsita urare ca Dumnezeu să mă aibă în sfânta sa pază. Amin! În halul însă în care mă găseam, mi-ar fi fost peste putinţă să pornesc pe orice fel de cale. (M. Caragiale, Craii).

În limba literară, interjecţiile mai apar în epistole, jurnale, poezii, proza poetică sau retorică şi, în general, în textele cu un puternic caracter subiectiv. În aceste tipuri de texte, apar frecvent interjecţiile a, ah, o, oh, vai:

Ah, subţire şi gingaşă / Tu păşeai încet, încet. (M. Eminescu, Pe aceeaşi ulicioară);

Vai, cum îmi repeta el ce am gândit şi eu de mii de ori. (D. Zamfirescu, Scrisori inedite);

O, vreau să joc, cum niciodată n-am jucat! (L. Blaga, Vreau să joc!);Pierdut? A! nu. [...] A! nu, umilinţa cedării e de la diavol. (N. Steinhardt,

Jurnalul);Azi găsesc, iată, puţină linişte (vai, nu interioară, ci linişte pur şi simplu,

singurătate pur şi simplu). (M. Cărtărescu, De ce iubim femeile).Foarte rar, interjecţiile sunt specializate. Interjecţiile aleluia, amin,

bogdaproste şi osana aparţin limbajului religios, de unde au trecut şi în limbajul colocvial, familiar. Interjecţia pas se foloseşte într-o anumită situaţie la jocurile de cărţi, alo se foloseşte pentru a iniţia o convorbire telefonică, fiind neutră din punctul de vedere al afectivităţii când are această utilizare (dar nu şi când este folosită ca interjecţie de adresare, vezi supra, 3.2.3).

Unele interjecţii propriu-zise sunt neutre din punctul de vedere al afectivităţii. Este vorba de cele cu caracter religios (aleluia, amin, bogdaproste, osana) şi de interjecţiile alo, halt, iată, pas, stop. Ele pot fi întâlnite şi în texte care nu au un caracter familiar sau colocvial:

Iată o serie de citate cu scopul de a arăta justeţea punctului de vedere prezentat aici. (I. Iordan, V. Guţu Romalo, Al. Niculescu, Structura).

Interjecţiile prezentative iată şi, într-o măsură mai mică, uite sunt utilizate uneori în exces în registrul colocvial, pierzându-şi parţial caracterul strict deictic, prezentativ. Ele devin mărci ale deixisului discursiv (vezi şi supra, 3.2.5):

Un organism vorace, devorator de fonduri [...], dar iată că el reuşeşte încă să mai păcălească şi să-şi găsească gazde pe care să le paraziteze. („Dilema”, 2003);

Şi cum s-a întâmplat că, iată, ne îndreptăm seara, ca nişte conspiratori, cu sticlele ascunse în genţi şi traiste, ca să ducem acasă apă bună. (JN, 2004).

684

În general, în presa actuală, odată cu creşterea ponderii limbajului colocvial, interjecţiile apar destul de frecvent în pasajele în care autorul adoptă un stil colocvial, familiar:

Am descoperit, acum câţiva ani, adevărata fascinaţie a sălilor de cinematograf. Oh, nu, n-are decât în foarte mică măsură de-a face cu ceea ce se întâmplă pe ecran! (DV, 2005);

[...] despre un nivel de trai în – vai, anemică! – ascensiune („Dilema”, 2003);

Procesul lui s-a-ncheiat. Slavă domnului! Mă rog. Vinovaţii au dispărut, sunt pe undeva prin ţară. („Dilema”, 2003);

Pentru început, hai să dau în vileag sfârşitul filmului. („Dilema”, 2003);Cartea asta merită dusă până la capăt. Haideţi să vă spun şi de ce. (AC,

2003).În presă şi în limbajul foarte familiar apar şi împrumuturi recente: Şi, pentru prima oară într-o emisiune la postul naţional, am auzit – uau! –

chiar nume: cutare la BNR, cutărică la curtea de Casaţie etc.! (AC, 2004);– Helău. – Salut. (IVLRA).

685