dcvbhikgvid Satul – matrice a spiritualității românești

Motto: „Avem un orizont sufletesc al nostru, acel spațiu indefinit ondulat, ca plaiurile țării, manifestat în doina și cîntecele noastre, și nu mai puțin într-un unanim sentiment românesc al destinului. Înclinarea spre pitoresc își are la noi și ea specificul ei întrucît apare solidară cu un deosebit simț al măsurii și atenuat de un accent de mulcomă discreție.” (Lucian Blaga)

Satul reprezintă o emblemă a specificului național reflectat în artă. În poezia și filozofia lui Blaga, acesta este un loc înzestrat cu virtuți magice, generator de minuni, de legi și reguli aparte, de veșnicii încremenite în arhetipuri imuabile. Satul e un loc sacru, un punct de concentrare a puterilor divine, nucleu al nasterii universale, dupa reguli nestiute, care anuleaza timpul si moartea, printr-o germinatie continua, linistita.

Motivul dat este prezent în operele „Sufletul satului” și „Satul minunilor” de Lucian Blaga. Titlurile operelor se află în strînsă legătură cu cel dat eseului , deoarece lexemul matrice reprezintă faptul că satul este toposul fundamental spcific poporului român, acesta fiind personificat și avînd „suflet” și conținînd „minuni”.

Poezia „Sufletul satului”e o metafora a permanentei. Aceasta conține motivul veșniciei, care indică concepția blagiană asupra satului, considerat centrul universului spiritual, fapt relevat de metafora „veșnicia s-a născut la sat”. Motivul comuniunii cu natura, reliefat de comparația „Sufletul satului fîlfîie pe lîngă noi, / ca un miros sfios de iarbă tăiată” demonstrează conexiunea dintre sat și natură, aceasta fiind o parte esențială a sufletului satului.

Opera „Satul minunilor” reprezintă o regăsire a sinelui și o reîntoarcere în universul sătesc în timpul progresului urban. Motivul minunilor, indicat de comparația „minunea țîșnește ca macu-n secară”, conferă spațiului rural o alură magică, misterioasă în care, asemenea primei poezii, natura joacă un rol esențial. Satul reprezintă și simbolul unei existențe inelare – totul începe și se termină cu el, căci dacă existența unui eu a început la sat, spre final sufletul și gîndurile tot acolo vor fi. Acest concept este expus de motivul călătoriei, ca inițiere și cunoaștere de sine și deduce faptul că în final toate drumurile duc la sat, idee prezentă în inversiunea „Drumeaguri ades ocolit-am prin liniști”.

Eul liric din poezia „Sufletul satului” este în ipostaza meditatorului, îndrăgostitului și trăiește stări de melancolie, dor și neconsolare cu privire la destinul satului, el exprimîndu-și sentimentele celui de-al doilea eu, ce-I devine confesor. Metafora „inima-ți zvîcnește mai rar” relevă atitudinea veneratoare a eului poetic față de sat, la fel cum se întîmplă și în opera „Satul minunilor”, însă de data aceasta eul liric în ipostaza cășătorului și a meitatorului remarcă magia și echilibrul prezent: „Plin este satul de-aromele zeului”(metaforă).

Afirmația blagiană reliefează din nou importanța satului în viața spirituală românească și reprezintă un fel de sinteză a celor două poezii. Cuvintele cheie „ plaiurile”, „doina”, „destinului” și „pitoresc” reprezintă faptul că universul rural este cel mai bun loc al afirmației identității românești și al păstrării tradițiilor ce definesc poporul din spațiul mioritic.

Deci, satul este o realitate a unui alt tărîm, descoperit tîrziu, după aprige confruntări în conștiință și aici este destinația perfectă pentru căutarea calmului sufletesc și al căldurii inimii umane.